UNIVERSITATEA “PETROL-GAZE” PLOIEŞTI

GEOLOGIE GENERALĂ
ŞI
STRATIGRAFICĂ
- CURS -

Conf. univ. Dr. Ing. DUMITRU FRUNZESCU

PLOIEŞTI, 2002
 CUPRINS

1. INTRODUCERE 11

1.1. GEOLOGIE. DEFINIŢII 11

1.2. ŞTIINŢE GEOLOGICE 12
1.3. RAPORTURILE GEOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE 13
1.4. IMPORTANŢA GEOLOGIEI 14
1.5. METODE DE LUCRU ÎN GEOLOGIE 15
1.6. SCURT ISTORIC AL GEOLOGIEI ÎN ROMÂNIA 16

2. GEOLOGIE GENERALĂ 21

2.1. GEOLOGIE FIZIOGRAFICĂ 21

2.1.1. IPOTEZE COSMOGONICE 22
2.1.1.1. Ipoteze cosmogonice clasice de mai mare credit ştiinţific 22
2.1.1.1.1. Ipoteza lui G. Buffon 22
2.1.1.1.2. Ipoteza lui Immanuel Kant 22
2.1.1.1.3. Ipoteza lui Laplace 22
2.1.1.1.4. Ipoteza lui James Jeans 24
2.1.1.1.5. Ipoteza lui O.I. Schmidt 25
2.1.1.2. Date moderne despre Univers 27
2.1.1.2.1. Macrocorpuri 29
2.1.1.2.2. Microcorpuri 33
2.1.1.3. Ipoteza actuală a originii Pământului 33
2.1.2. POZIŢIA PĂMÂNTULUI ÎN UNIVERS ŞI ÎN SISTEMUL SOLAR 36
2.1.3. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI 41
2.1.4. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI 43
2.1.4.1. Mişcarea de rotaţie 44
2.1.4.2. Mişcarea de revoluţie 47
2.1.4.3. Mişcarea conică 49
2.1.4.4. Mişcarea de nutaţie 50
2.1.5. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE PĂMÂNTULUI 50
2.1.5.1. Căldura Pământului 51
2.1.5.1.1. Căldura de origine externă 51
2.1.5.1.2. Căldura de origine internă 53
2.1.5.2. Gravitaţia Pământului 55
2.1.5.2.1. Câmp gravitaţional / câmp gravific 55
2.1.5.2.2. Tipuri de anomali gravimetrice 56
2.1.5.2.3. Importanţa prospecţiunilor gravimetrice 58
2.1.5.3. Presiunea în interiorul Pământului 59
2.1.5.3.1. Presiune litostatică 59
2.1.5.3.2. Presiunea orientată (de stress) 61
2.1.5.3.3. Efecte geologice ale presiunii 61
2.1.5.4. Radioactivitatea Pământului 62
2.1.5.5. Electricitatea Pământului 63
2.1.5.5.1. Curenţi telurici – surse 63
2.1.5.5.2. Prospecţiuni electrometrice 65
2.1.5.6. Magnetismul terestru 66
2.1.5.6.1. Definiţie. Surse. Distribuţie 66
2.1.5.6.2. Elemente magnetice 67
2.1.6. ALCĂTUIREA GENERALĂ A GLOBULUI TERESTRU 69
2.1.6.1. Observaţii directe / indirecte ca bază a modelelor 69
2.1.6.1.1. Observaţii directe 69

7
 2.1.6.1.2. Observaţii indirecte 69
2.1.6.2. Modele paleoclasice ale alcătuirii Pământului 72
2.1.6.3. Modele neoclasice ale alcătuirii Pământului 74
2.1.6.4. Modelul actual al alcătuirii Pământului 75
2.1.6.4.1. Nucleul 76
2.1.6.4.2. Mantaua 76
2.1.6.4.3. Litosferă 77
2.1.7. GEOSFERE EXTERNE 79
2.1.7.1. Atmosfera 79
2.1.7.1.1. Troposfera 79
2.1.7.1.2. Stratosfera 80
2.1.7.1.3. Termosfera 81
2.1.7.1.4. Ionosfera 81
2.1.7.1.5. Exosfera 81
2.1.7.1.6. Magnetosfera 81
2.1.7.2. Hidrosfera 82
2.1.7.2.1. Definiţie. Originea apei. Circuitul apei în natură 82
2.1.7.2.2. Salinitatea 82
2.1.7.2.3. Temperatura 83
2.1.7.2.4. Lumina 84
2.1.7.2.5. Presiunea 84
2.1.7.2.6. Mişcările 84
2.1.7.3. Biosfera 84
2.1.8. RELIEFUL ŞI CONSTITUŢIA GENERALĂ A CRUSTEI 86
2.1.8.1. Relieful domeniului continental 87
2.1.8.1.1. Domeniul continental de uscat 87
2.1.8.1.2. Domeniul marginilor continentale 89
2.1.8.2. Relieful domeniului oceanic 91
2.1.8.2.1. Forme de relief pozitive 91
2.1.8.2.2. Forme de relief negative 93
2.2. GEOLOGIE DINAMICĂ 94
2.2.1. GEOLOGIE DINAMICĂ INTERNĂ 95
2.2.1.1. Diastrofism 95
2.2.1.1.1. Dinamica litosferei / tectonica plăcilor 95
2.2.1.1.2. Mişcări tectonice (diastrofism s.s.) 101
2.2.1.1.3. Efectele diastrofismului 103
2.2.1.2. Geologia structurală (Tectonica) 115
2.2.1.2.1. Tectonica analitică 115
2.2.1.2.2. Dislocaţii de cutare sau plicative 116
2.2.1.2.3. Dislocaţii rupturale 135
2.2.1.2.4. Pânze tectonice 147
2.2.1.3. Vulcanismul 153
2.2.1.3.1. Cauzele apariţiei magmelor 153
2.2.1.3.2. Modul de avansare al topiturilor intracrustale 154
2.2.1.3.3. Tipuri de erupţii 157
2.2.1.3.4. Elementele unui aparat vulcanic 158
2.2.1.3.5. Evoluţia în timp a vulcanilor 160
2.2.1.3.6. Tipuri de manifestări vulcanice 161
2.2.1.3.7. Produse vulcanice 167
2.2.1.3.8. Fenomene postvulcanice 171
2.2.1.3.9. Distribuţia geologică a vulcanismului 173
2.2.1.3.10. Vulcanismul postpaleozoic în România 175
2.2.1.3.11. Prevederea erupţiilor vulcanice 177
2.2.1.4. Fenomene seismice 179
2.2.1.4.1. Elementele unui cutremur 179
2.2.1.4.2. Transmiterea mişcărilor seismice 182
2.2.1.4.3. Înregistrarea mişcărilor seismice 185
2.2.1.4.4. Tipuri genetice de cutremure 191

8
 2.2.1.4.5. Criterii de apreciere şi clasificare a cutremurelor 194
2.2.1.4.6. Distribuţia geografică a cutremurelor şi relaţiile lor 197
2.2.1.4.7. Probleme de risc seismic – Prognoza seismică 201

3. GEOLOGIA STRATIGRAFICĂ 207

3.1. ERA ARHAICĂ 209

3.2. ERA PROTEROZOICĂ (ALGONKIANĂ) 210
3.2.1. RĂSPÂNDIREA PRECAMBRIANULUI ÎN ROMÂNIA 211
3.2.2. UNITĂŢI STRUCTURALE MAJORE ALE ROMÂNIEI 211
3.2.2.1. Regiuni de cutare alpină 212
3.2.2.2. Regiuni de platformă 213
3.2.2.3. Regiuni de cutare hercinică şi kimmerică 214
3.2.2.4. Răspândirea şisturilor cristaline în România 214
3.2.2.4.1. Carpaţii Orientali 214
3.2.2.4.2. Carpaţii Meridionali 216
3.2.2.4.3. Munţii Apuseni 217
3.2.2.4.4. Platforma Moesică 218
3.2.2.4.5. Munţii Dobrogei 218
3.3. ERA PALEOZOICĂ 219
3.3.1. PERIOADA CAMBRIANĂ 219
3.3.2. PERIOADA ORDOVICIANĂ 220
3.3.3. PERIOADA SILURIANĂ 222
3.3.4. PERIOADA DEVONIANĂ 225
3.3.5. PERIOADA CARBONIFERĂ 227
3.3.6. PERIOADA PERMIANĂ 233
3.4. ERA MEZOZOICĂ 238
3.4.1. PERIOADA TRIASICĂ 239
3.4.2. PERIOADA JURASICĂ 245
3.4.3. PERIOADA CRETACICĂ 255
3.5. ERA NEOZOICĂ 283
3.5.1. PERIOADA PALEOGENĂ 284
3.5.2. PERIOADA NEOGENĂ 306

Planşa 1 333
Planşa 2 334
Planşa 3 335
Planşa 4 336
Planşa 5 337
Planşa 6 338
Planşa 7 339
Planşa 8 340
Planşa 9 341
Planşa 10 343
Planşa 11 346
Planşa 12 349
Planşa 13 350
Planşa 14 351
Planşa 15 352
Planşa 16 353
Planşa 17 354

BIBLIOGRAFIE 355

9
 1. INTRODUCERE
Prezentul curs de geologie generală şi stratigrafică prezintă în sinteză
noţiuni de geologie generală şi de geologie istorică (stratigrafie).

1.1. GEOLOGIE. DEFINIŢII

Geologie : ştiinţa ce se ocupă cu studiul pământului.

Geo = Pământ
Logos = vorbire

Definiţie complexă: geologia este ştiinţa ce se ocupă cu studiul

compoziţiei şi al structurii globului terestru (şi în special cu studiul scoarţei
solide a acestuia), al raporturilor actuale dintre diferiţii constituenţi şi cu
evoluţia acestora în decursul istoriei Pământului.
Spre deosebire de geografie care studiază fenomenele de la suprafaţa
Pământului, care produc relieful acestuia, geologia studiază atât fenomenele
de la suprafaţa Terrei cât şi cele ce au avut loc în interiorul globului, precum
şi evoluţia lor în timp.

11
 1.2. ŞTIINŢE GEOLOGICE

Deoarece globul pământesc este un corp complex, alcătuit din mai

multe învelişuri cu compoziţie chimică, stare fizică şi proprietăţi extrem de
variate, iar istoricul evoluţiei scoarţei, a substanţei anorganice şi organice, al
evoluţiei vieţii, este greu de descifrat şi necesită studii specifice, geologia
s-a separat cu timpul în mai multe ştiinţe geologice care studiază Pământul
din puncte de vedere proprii cu obiective clar delimitate, discipline care sunt
însă interdependente între ele, progresul uneia însemnând şi progresul
celorlalte. Aceste geoştiinţe sunt:
Geochimia: care studiază comportarea elementelor chimice în
diverse condiţii termodinamice şi fizico-chimice ale globului. W. Clark, V.I.
Vernadski, A.E. Fersman.
Mineralogia: care studiază proprietăţile fizico-chimice ale
mineralelor din scoarţă, şi procesele ce duc la formarea lor.
Petrografia: care studiază rocile (asociaţiile de minerale), formarea
lor, dispoziţia spaţială şi răspândirea geografică.
Geologia generală: care studiază constituţia şi proprietăţile fizice ale
globului şi mai ales ale scoarţei solide prin acţiunea fenomenelor ce au loc
la interiorul şi exteriorul scoarţei terestre.
Geologia stratigrafică: studiază analitic scoarţa Pământului,
reconstituind diferite faze de evoluţie în timp şi spaţiu.
Geologia petrolului: studiază condiţiile de formare a petrolului şi
gazelor, ale acumulărilor de petrol şi gaze (zăcământ) şi răspândirea lor în
scoarţă.
Geofizica: studiază proprietăţile fizice ale Pământului considerat ca
un tot. Poate cerceta şi interiorul globului.
Vulcanologia: studiază vulcanii şi materialele emanate.
Seismologia: studiază cutremurele de Pământ şi cauzele lor.
Paleontologia: studiază resturile organismelor animale şi vegetale ce
apar în stratele scoarţei terestre.

12
 Hidrogeologia: studiază repartiţia, dinamica apelor subterane în
interdependenţă cu cele de suprafaţă.
Geologia inginerească: studiază proprietăţile rocilor din punct de
vedere mecanic în scopul folosirii lor în construcţii, precum şi fenomenele
generate în urma acestor lucrări (baraje, tunele etc.)
Geomorfologia: studiază formele de relief, originea lor şi legile de
formare.
Geotectonica (geologie structurală): studiază arhitectura scoarţei
urmărind legile de formare şi aranjare în spaţiu a rocilor constitutive,
precum şi raporturile scoarţei cu mantaua.
Cartografia geologică: se ocupă cu întocmirea şi interpretarea
hărţilor geologice şi a altor materiale grafice (secţiuni geologice, coloane
stratigrafice, hărţi structurale).
Geologia economică: studiază situaţia zăcămintelor metalifere şi
nemetalifere, roci combustibile, materiale de construcţii în vederea
exploatării lor.
Pedologia: studiază învelişurile superficiale, solurile formate la
suprafaţa scoarţei pe seama rocilor subjacente.
Paleogeografia: studiază formele de relief din trecut, restabilind
raporturile mare – uscat în diferite perioade geologice.
Paleoclimatologia: studiază evoluţia climei din trecutul Pământului
şi influenţa sa asupra formării rocilor şi a repartiţiei vieţii.
Geomatematica: studiază fenomenele geologice din punct de vedere
statistic, utilizând intens aparatul matematic.

1.3. RAPORTURILE GEOLOGIEI

CU ALTE DISCIPLINE

Având un vast domeniu de studiere şi probleme variate de abordat,

geologia are legături de interdependenţă cu toate ramurile ştiinţelor naturii şi
al celor fizice de la care împrumută cunoştinţe, metode de lucru, cercetare şi

13
cărora le oferă obiect de studiu: fizica, chimia, astronomia, biologia,
botanica etc.
De asemenea, ştiinţele matematice, în special geometria descriptivă,
statistica, algebra etc.

Fig. 1. Raporturile geologiei cu celelalte ştiinţe ale naturii:

1 – domeniul geologiei; 2 – domeniul geonomiei; 3 – domeniile
ştiinţifice de graniţă extra- şi intrageonomice; 4 – domeniul
ştiinţelor geologice interdisciplinare; 5 – gradul de abstractizare
matematică al unui domeniu.

1.4. IMPORTANŢA GEOLOGIEI

Poate fi teoretică şi practică.

Importanţa teoretică - explică:
- originea şi evoluţia Pământului;
- constituţia Pământului;
- ajută la cunoaşterea legilor de dezvoltare şi evoluţie ale naturii

14
 Importanţa practică: este cea care a şi dus la dezvoltarea geologiei şi
anume legată de necesitatea extragerii de substanţe minerale utile, deci de
minerit.
- permite stabilirea zăcămintelor de substanţe minerale utile (prin
faza numită prospecţiune).
- determinarea volumetrică a substanţelor minerale utile şi a
condiţiilor de exploatare (prin faza de explorare).
- extracţia substanţelor minerale utile (prin faza de exploatare).
- permite stabilirea condiţiilor mecanice în care se pot construi:
baraje, tuneluri, canale etc.
Specialistul în foraj poate interveni în toate cele 3 faze de cercetare
în geologie, dar cu precădere în cea de exploatare.
Geologia permite specialistului în foraj extracţie, să-şi explice natura
şi geneza zăcămintelor de substanţe minerale utile, contextul în care apar ele
în scoarţă. De asemenea este importantă cunoaşterea rezervei de substanţe
minerale utile.

1.5. METODE DE LUCRU ÎN GEOLOGIE

Metoda analizei şi observaţiei directe: aplicată tuturor constituenţilor

scoarţei, transformărilor lor şi agenţilor care le determină. Metoda poate fi
aplicată:
- în teren;
- în laborator.
Metoda raţionamentului indirect: prin care de la fapte izolate,
repetate constant se trece la raporturi generale de legătură, care constituie
legi.
Pe baza legilor se fac extrapolări în dezvoltarea fenomenelor
geologice dar ţinând cont de principii logice:
- principiul actualismului;
- principiul superpoziţiei stratelor;
- principiul evoluţiei organismelor.

15
 Raţionamentul deductiv se bazează pe principiul cauzalităţii
(aceleaşi cauze au produs totdeauna aceleaşi efecte) care în Geologie are o
formă particulară = Principiul Actualismului (Ch. Lyell, 1833) (cauzele şi
efectele fenomenelor şi proceselor geologice constatate azi au fost
asemănătoare şi în trecutul geologic).
Exemplu:
- vulcani: lave, cinerite;
- calcare organogene.
Metoda experimentală: dificil de aplicat din cauza forţelor enorme şi
a timpului geologic, greu de reprodus în laborator.
Se pot experimenta modele la scară redusă (Hubbert).

1.6. SCURT ISTORIC AL GEOLOGIEI ÎN

ROMÂNIA

În Evul Mediu, Dimitrie Cantemir, în lucrarea Descriptio Moldaviae

dă primele informaţii geologice referitoare la :
- ţiţeiul de pe Valea Trotuşului;
- ozocherita (ceara de pământ) de pe Valea lui Tudorache (Slănic-Moldova);
- sarea de la Tg. Ocna.
Începutul cercetărilor geologice este făcut de:
Gr. Cobălcescu (1831-1892):
- primul profesor de Geologie – Mineralogie la Universitatea din Iaşi
(1860-1892);
- prima lucrare de geologie în limba română: Calcarul de la Răpidea
(1862);
- prima preocupare românească în problema petrolului: originea minerală;
- răspândirea zăcămintelor de petrol în Subcarpaţi;
- studii de Paleontologie pentru Pliocen – stabileşte genul Psilodon =
Prosodacna;
- stratigrafia Neogenului.

16
 Gr. Ştefănescu (1838-1911):
- primul profesor de Geologie – Mineralogie la Universitatea din Bucureşti
(1864-1904);
- a doua lucrare în limba română, de Geologie: Descrierea calcarului
numulitic de la Albeşti - Câmpulung Muscel;
- peste 100 de lucrări de:
- Paleontologie (mamifere);
- Geologie aplicată (cărbuni, marmură, gips.);
- Geologie generală (cutremure).
La stăruinţele celor doi, în 1888 apare primul Birou Geologic condus
de Gr. Ştefănescu care efectuează în ţară studii sistematice şi întocmeşte
prima hartă geologică a României la scară 1:800.000.
Matei Drăghiceanu:
- primul inginer de mine român;
- director al Şcolii de Poduri şi Şosele;
- director al Minelor;
- lucrări de:
- Tectonică;
- Geologie Minieră;
- Hidrogeologie;
- Cutremure de pământ;
- Petrolul din Bazinul Transilvaniei;
- legislaţie minieră şi învăţământ geologic.
Institutul Geologic (1906) a fost condus de profesorii:
- L. Mrazec (1906-1930);
- I. P. Voiteşti (1931-1932);
- Gh. Macovei (1933-1948).
În 1927 a avut loc la Bucureşti Congresul Mondial al Petrolului.
În cadrul Institutului Geologic s-au publicat multe lucrări valoroase.
Profesor L. Mrazec (1867-1944):
- stratigraf;
- petrograf;

17
- tectonician;
- este primul geolog care a descoperit, studiat, explicat cutele diapire;
- împreună cu Voiteşti a descifrat tectonica în pânze suprapuse a Carpaţilor
Orientali;
- studiul Carpaţilor Meridionali.
Profesor Gh. Munteanu-Murgoci (1872-1925):
- petrograf;
- tectonician;
- pedolog;
- geograf;
- sinteza asupra structurii Carpaţilor Meridionali (Pânza Getică şi
Autohtonul Danubian);
- Terţiarul din Oltenia cu privire la sare, petrol şi ape minerale;
- Geologia părţii de nord-vest a Dobrogei – în care a intuit existenţa
Depresiunii Predobrogene;
- prima clasificare şi nomenclatură a solurilor;
- prima hartă a solurilor României;
- a fost declarat de UNESCO om de ştiinţă internaţional.
Profesor I. P. Voiteşti:
- primul profesor român la Universitatea din Cluj (1920-1936) şi apoi la
Universitatea Bucureşti (1936-1940);
- paleontolog, stratigraf, tectonician;
- lucrări asupra Depresiunii Getice, a Carpaţilor Orientali;
- studii de tectonică;
- studii de paleogeografie.
Profesor Sabba Ştefănescu:
- primul profesor de paleontologie la Universitatea Bucureşti (1905-1929);
- studii de paleontologie;
- studii de geologie: Terţiarul din Oltenia.
Profesor Ion Simionescu:
- profesor de Geologie – Paleontologie la Universitatea din Iaşi (succesor al
lui Cobălcescu);

18
- profesor de paleontologie la Universitatea din Bucureşti (succesor al lui
Sabba Ştefănescu);
- lucrări de paleontologie pentru Devonian, Mezozoic, Senonian;
- lucrări de popularizare a ştiinţei.
Profesor Sava Athanasiu (1861-1947):
- stratigrafia Carpaţilor Orientali;
Profesor Ion Athanasiu (1892-1949):
- stratigrafia Carpaţilor Orientali;
- geologia Dobrogei, vulcanismul terţiar, cutremurele de pământ din
România.
Profesor Gh. Macovei (1880-1969):
- director al Institutului Geologic (1933-1950);
- preşedinte al Comitetului Geologic (1950-1969);
- eminent profesor şi personalitate ştiinţifică;
- stratigrafia Bazinului Bahnei;
- stratigrafia Dobrogei de Sud;
- stratigrafia zonei flişului Carpaţilor Orientali.
Profesor D.M. Preda:
- profesor de Geologia României;
- studii la Curbura Carpaţilor Orientali.
Profesor I. Ghica-Budeşti:
- petrograf;
- studii pentru amplasamente de baraje (Argeş, Topolog).
Profesor Al. Codarcea
- petrograf;
- director la Comitetul Geologic după Gh. Macovei;
- noutăţi în tectonica Carpaţilor Meridionali.
Profesor I. Băncilă:
- studii în Carpaţii Orientali;
- sinteza valoroasă a Carpaţilor Orientali;
- studii pentru baraje hidrotehnice (Porţile de Fier, Sadu, Someş).
Profesor Mircea Paucă:

19
- stratigraf;
- studii în Munţii Apuseni şi Depresiunea Transilvaniei;
- Zona Neogenă de la curbura Carpaţilor Orientali;
- peştii din Oligocen.
Profesor G. Murgeanu:
- stratigraf;
- lucrări în flişul cretacic al Carpaţilor Orientali.
Profesor M. Ilie:
- primul decan al Facultăţii de Geologie din I. P. G. G.;
- stratigraf;
- tectonician;
- a lucrat în mai toate unităţile structurale (300 de lucrări).
Profesor N. Petrulian:
- profesor de zăcăminte şi rector al I.P.G.G.
Profesor M. G. Filipescu:
- micropaleontolog şi stratigraf: Flişul Paleogen al Carpaţilor Orientali.
Profesor V. Ianovici:
- mineralog şi petrograf.
Profesor Th. Joja:
- primul profesor de Geologie la Facultatea de Foraj;
- studii din Flişul Cretacic din Bucovina;
- studii din Paleogenul din nord-vestul Depresiunii Transilvaniei;
- studii din Pliocenul din Depresiunea Getică.
Profesor I. Dumitrescu:
- mare tectonician al României;
- curs de Geologie Structurală;
- studii in Flişul Paleogen al Carpaţilor Orientali;
- prima hartă tectonică a României.
Începând din 1950, Institutul Geologic s-a transformat în Comitetul
Geologic cu rol de minister, dar recent, s-a transformat iar în Institutul
Geologic (I.G.G.) =>Elita Geologilor Români.

20
 2. GEOLOGIE GENERALĂ

Definiţie: Geologia generală este o disciplină care tratează aspectele

rezumative şi de ansamblu ale ştiinţelor geologice; astfel se ocupă cu studiul
constituţiei şi al proprietăţilor fizice ale globului terestru şi mai ales ale
scoarţei terestre solide, analizând acţiunea fenomenelor ce au loc în:
- interiorul scoarţei
- la suprafaţa scoarţei
- la exteriorul scoarţei.
Geologia generală are două părţi:
1. Geologia fiziografică
2. Geologia dinamică

2.1. GEOLOGIA FIZIOGRAFICĂ

Geologia fiziografică prezintă următoarele subcapitole:

1. Ipoteze cosmogonice
2. Poziţia Pământului în Univers şi în sistemul Solar
3. Forma şi dimensiunile Pământului
4. Mişcările Pământului
5. Proprietăţi fizice ale Pământului
6. Alcătuirea generală a globului terestru
7. Geosfere externe
8. Relieful şi constituţia generală a crustei

2.1.1. IPOTEZE COSMOGONICE

Cosmos = lume, Univers;

Gonio = naştere, formare

21
 Formarea Pământului şi a Sistemului Solar a preocupat pe om din
cele mai vechi timpuri, fapt relevat de legende şi diferitele religii.
În antichitate au fost elaborate teorii atomice asupra apariţiei lumii
de către Thales din Milet, Democrit şi Epicur din Samos.
În timpul Renaşterii, R. Descartes (1596-1650), filozof şi
matematician francez s-a ocupat în mod ştiinţific dar simplist de teoriile
cosmogonice.

2.1.1.1. Ipoteze cosmogonice clasice de mai mare credit

ştiinţific

2.1.1.1.1. Ipoteza lui G. Buffon (1749)

Soarele s-a ciocnit la un moment dat cu o cometă sau cu o stea mai
mare rezultând o serie de fragmente mai mari sau mai mici care prin
solidificare au generat planetele şi sateliţii lor naturali.

2.1.1.1.2. Ipoteza lui Immanuel Kant (1755)

Sistemul Solar a luat naştere dintr-o nebuloasă primitivă, gazoasă,
sferică, inertă iniţial, din care a rezultat un haos de particule materiale de
dimensiuni şi densităţi diferite.
La un moment dat nebuloasa a căpătat o mişcare de rotaţie şi de
revoluţie. Din cauza forţei gravitaţionale s-au născut tendinţe de concentrare
a particulelor disperse, cele mai mari atrăgând pe cele mici de la periferie,
care s-au dispus în jurul masei centrale sub forma unui inel asemănător
inelelor lui Saturn.
Din ciocnirea particulelor aflate în nucleul periferic s-au format noi
centre, care au dat naştere planetelor şi sateliţilor lor.

2.1.1.1.3. Ipoteza lui Laplace (1789)

La originea sistemului Solar se afla o nebuloasă gazoasă sferică de
temperatură ridicată aflată în mişcare de rotaţie faţă de un ax ce trece prin
centrul ei.

22
 Prin răcire, nebuloasa se contractă, densitatea creşte, scade volumul
şi după legile mecanicii viteza de rotaţie creşte.
Crescând viteza de rotaţie, nebuloasa se turteşte la poli, se îngroaşă
la ecuator. Particulele materiale aflate în plan ecuatorial la marginea
nebuloasei sunt supuse la o forţă centrifugă crescândă şi caută să se
îndepărteze de ax, să se desprindă de particulele cu care se învârteau
împreună.
Când forţa centrifugă este mai mare decât forţa de atracţie
universală, particulele periferice se desprind de restul nebuloasei şi sunt
aruncate la o distanţă care contrabalansează forţa de atracţie prin noua forţă
centrifugă rezultată.
Pe măsura ce nebuloasa se contractă prin răcire şi devine mai densă
se pierd în planul ei ecuatorial anumite zone de vapori care fac să fie
înconjurată de inele concentrice învârtindu-se în jurul ei.
Inelele au dat naştere planetelor iar masa rămasă în mijloc constituie
Soarele. Asemănător s-au format sateliţii. Prima planetă (cea mai veche)
este Pluton (deoarece este cea mai îndepărtată de Soare), iar ultima (cea mai
nouă) este Mercur.

Fig. 2. Formarea Sistemului Solar după P.S. Laplace .

Critici la ipotezele Kant – Laplace:

- nu toate corpurile sistemului Solar execută mişcare de rotaţie în
acelaşi sens de la dreapta la stânga (Uranus, Neptun etc.);
- ipotezele contravin “legii conservării momentului cantităţii de
mişcare”: suma totală a rotaţiilor care se produc într-un sistem închis

23
rămâne invariabilă; rotaţia se poate redistribui (se poate transmite de la un
corp la altul);
- Laplace, pentru a evita dificultatea conservării momentului
cantitativ de mişcare a presupus că nebuloasa se afla în mişcare iniţială, dar
după mecanismul imaginat de el, Soarele ar fi trebuit să conserve odată cu
maximum de masă şi maximum de mişcare, adică să se rotească în jurul axei
sale mult mai repede decât în realitate;
- densitatea planetelor ar fi trebuit să descrească de la Mercur
(apropiată) până la Pluton (depărtată), ceea ce nu se respectă:
Saturn = densitate = 0,7
Uranus = densitate = 1,4
Neptun = densitate = 1,3
Densitatea maximă = Pământ = 5,5
- planele ecuatoriale ale planetelor şi planele orbitelor ar trebui să fie
constante şi să fie paralele cu al Soarelui, însă planul ecuatorial al planetelor
diferă de cel al orbitelor, iar cel al orbitelor diferă de cel al Soarelui.

Exemplu: Planul orbitei terestre face unghi de 7°15’ cu planul

ecuatorial Solar.
Axa Pământului face cu planul orbitei un unghi de 25°27’21”.

2.1.1.1.4. Ipoteza lui James Jeans (1916) = ipoteza mareelor =

ipoteza trabucului
Pleacă de la observaţia că volumul planetelor creşte de la Soare la
Jupiter şi apoi scade iar la Pluton cu aspect de ţigară de foi.
Soarele a parcurs primele stadii de evoluţie ca în ipoteza Laplace
(deci o nebuloasă în mişcare, în curs de răcire).
La un timp oarecare, o altă stea mai mare, trecând pe aproape (la o
distanţă mai mică de 3 diametre Solare) a provocat la suprafaţa celor doi
aştrii fluxuri enorme de aspectul unei ţigări de foi, flux de materie care a
continuat să se învârtească în jurul Soarelui şi apoi s-a împărţit în fragmente
din care prin condensare s-au născut planetele.

24
 Contraargumente:
Nu respectă legea conservării momentului cantităţii de mişcare:
materia ruptă din Soare nu ar fi putut obţine din cantitatea de mişcare a
Soarelui decât un moment minim care să explice cel mult mişcarea planetei
Jupiter dar nu şi a celorlalte planete mai îndepărtate. După alţii nu se explică
nici mişcarea planetei Mercur.

Fig. 3. Formarea Sistemului Solar după J. Jeans.

2.1.1.1.5. Ipoteza lui O. I. Schmidt

Galaxia noastră este alcătuită din mase mari de materie: nori de
meteoriţi, pulberi meteorice în stare gazoasă, solidă, incandescentă = stelele.
Fiecare stea descrie o mişcare eliptică în jurul centrului galaxiei. Soarele în
mişcarea sa a întâlnit astfel de nori de materie obscură. O parte de materie a
captat-o în masa sa, alta parte a fost numai atrasă şi părăsindu-şi orbitele
galactice, a început să execute o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui şi
împreună cu acesta în jurul galaxiei.
În mişcarea norului de meteoriţi, cei mari, prin ciocniri, îi captau pe
cei mici mărindu-şi volumul şi devenind planete. Captarea a durat câteva

25
miliarde de ani şi a avut consecinţa micşorării numărului de meteoriţi şi
limpezirea spaţiului intersideral.
Meteoriţii rămaşi cad şi azi pe planete iar asteroizii dintre Marte şi
Jupiter sunt meteoriţi liberi, necaptaţi.
Asemănător s-au format sateliţii.
Ipoteza explică:
- mişcarea planetelor în jurul Soarelui în acelaşi plan prin faptul că
înainte de captare meteoriţii se mişcau cam în acelaşi plan;
- mişcarea circulară a planetelor rezultate din însumarea multor
mişcări eliptice;
- prezenţa asteroizilor dintre Marte şi Jupiter;
- distribuirea momentului cantităţii de mişcare în sistemul Solar;
- împărţirea planetelor în 2 grupe;
- mişcarea de rotaţie a Soarelui;
- formarea cometelor;
- originea stelelor duble.

Fig. 4. Formarea Sistemului Solar după O.I. Schmidt.

Mişcarea retrogradă a unor planete sau sateliţi a fost şi în stadiul

iniţial.
Pământul a fost iniţial corp solid şi rece (4°C) şi ulterior s-a încălzit
în interior prin degajare radioactivă. Ca urmare, s-a produs plasticitatea
subsolului şi apoi o diferenţiere gravitaţională: mase grele s-au scufundat,

26
mase mai uşoare s-au ridicat la suprafaţă creând neomogenităţi ale masei
Pământului. Maximum de încălzire a avut loc în era Arhaică.
Ipoteza contravine expansiunii Pământului.

2.1.1.2. Date moderne despre Univers

Definirea Universului = întreaga lume materială, nemărginită în

spaţiu şi timp (totalitatea obiectelor, relaţiilor şi energiilor ce au existat şi
există independent de conştiinţa umană).
Universul prezintă o multitudine de forme ale materiei aflate în
diferite stadii de evoluţie.
Materia în Univers are sens general:
- atât ca materie ponderală (cu masa şi greutate);
- cât şi ca materie radiantă (unde, energii) neponderale.
Probleme asupra Universului sunt :
- data apariţiei;
- cauzele apariţiei;
- sens de evoluţie.
Răspunsul are la bază principiul anizotropiei şi omogenităţii
Universului şi principiul relativităţii generalizate.
Asupra Universului s-au creat 3 modele:
1. Modelul Universului staţionar – Friedmann (1922)
Universul este permanent în aceleaşi tipare, spaţiul şi timpul sunt
infinite. Lucrurile decurg întocmai acum, aici, şi la infinit.
Ulterior apar noi descoperiri astronomice:
- deviaţia spre roşu a liniilor spectrale
- s-a decelat o sursă de energie constantă “radiaţie de fond” =>
neexplicabilă prin modelul staţionar.
- s-au determinat vârstele absolute ale corpurilor din Univers: nu
există vârstă mai veche de 15 – 18 mld. ani.
S-a impus deci un nou model:
2. Modelul Universului în expansiune

27
 A existat o stare iniţială când materia era concentrată într-un atom
primar foarte dens, supus unei gravităţii foarte intense. Ulterior, excesiva
condensare a determinat un dezechilibru şi o explozie imensă: Big Bang cu
15-18 mld. în urmă. De atunci materia se îndepărtează cu viteze de 500-600
km/s.
Explică:
- deviaţia spre roşu a liniilor spectrale;
- fondul energetic (energia din marea explozie);
- problema vârstei cunoscute a corpurilor din Univers.
Se pun întrebări:
- Ce a fost înainte?
- Dacă expansiunea continuă, înseamnă că materia se dispersează
până densitatea tinde la zero? => Universul devine lipsit de materie.
- Care este limita expansiunii? Răspuns logic ar fi o limita finală sau
una iniţială.
Deci se impune un alt model:
3. Modelul Universului oscilant
Expansiunea actuală este un episod al evoluţiei Universului. Ea se
finalizează printr-o stare critică cauzată de dispersarea excesivă. Ca urmare,
la limită apar forţe de atracţie a materiei dispersate ducând la o nouă fază de
comprimare deci, spre un nou atom primar şi apoi un nou ciclu.
Există contraargumente: fizica nu explică stările critice de
condensare şi dispersie şi schimbarea sensului lor.
Există exemplificări: compresiunea excesivă provoacă “găuri negre”
din care materia cade în ea însăşi. Nu pleacă nici lumina. S-au dedus noi
forme de existenţă a materiei: antimaterie, antiparticule.
Relaţia materie – antimaterie va explicita problema Universului.
Actualmente ne aflăm în faza de expansiune începută de 15-18 mld ani.

Date despre Univers determinate de pe Pământ

28
 Raza Universului determinată prin telescoape: 1 x 1010 ani lumină;
prin radiotelescoape s-au determinat surse radio = quasari la distanţă de 1,5
x 1010 ani lumină.
Universul este populat neomogen de materie în diferite stadii de
evoluţie care după formă şi dimensiuni pot fi:
1. macrocorpuri.
2. microcorpuri.

2.1.1.2.1. Macrocorpuri
După proprietăţi şi după starea materiei din ele pot fi:
- stele;
- planete;
- asteroizi;
- meteoriţi;
- comete.

a. Stele
– au dimensiuni uriaşe: diametre de zeci de mii, sute de mii,
milioane de kilometri (de exemplu: Soarele are diametrul de 1,4 mil. km =
stea medie); sunt globulare; au materia în stare de plasmă.
Proprietăţi:
- iradiază energie: termică, luminoasă, unde electromagnetice, raze X.
- ca dimensiune faţă de Soare, pot fi cu diametrul de :
- sute de mii de km - pitice neutronice (stadiu ultim al evoluţiei);
- zeci de diametre solare;
- sute de diametre solare;
- zeci de mii de diametre solare – supergigantice.
- după temperatură (culoare), pot fi:
- stele albe;
- stele albăstrui;
- stele galbene;
- stele portocalii;

29
 - stele roşii.
Interdependenţa temperatură, culoare, compoziţie chimică,
determină stadiul de evoluţie:
- de formare = protostelar;
- de tinereţe;
- de maturitate;
- de îmbătrânire.
Stadiul protostelar: acreţie a materiei de gaze şi pulberi în corpuri cu
densitate tot mai mare.
Când se atinge masa critică în nucleu apar presiuni, temperaturi
foarte mari, rezultând reacţii de fuziune apoi reacţii termonucleare.
Acreţia = presiune şi temperaturi foarte mari (zeci mii K) care au
drept rezultat reacţii de sinteză a heliului din hidrogen (1 gram H2 ⇒ He
echivalent energetic a 15 mii tone huilă).
Stadiul de tinereţe:
- vârsta de miliarde de ani;
- reacţii de formare a He.
Când 20% din H se transformă în He, apare sinteza elementelor
grele; temperatura creşte (milioane K în nucleu şi mii de K la suprafaţă);
culoarea devine alb-albăstruie.
Stadiul de maturitate
- apar elemente precum: Li, Na, K, B, N, Fe, Ca, etc.
- culoarea tinde la roşu;
- temperaturi mai mici de 4000°K la suprafaţă.
Stadiul de îmbătrânire:
- apar elementele grele;
- se epuizează hidrogenul;
- steaua se transformă în planetă sau în funcţie de masa sa rezultă
reacţii de fisiune cu flux de neuroni, rezultând dezintegrarea sa.
Stelele reprezintă corpuri motoare ale dinamicii Universului. Energia
lor creează condiţii pentru evoluţia celorlalte corpuri.

30
 b. Planete
- au dimensiuni mai mari cu diametrul de mii – sute mii km;
- au formă de elipsoizi de rotaţie;
- sunt reci, în stare solidă;
- nu emit energie luminoasă; excepţie Jupiter, Saturn, emit slabe
forme de energie;
- gravitează pe orbite eliptice în jurul stelelor (mişcare de revoluţie)
şi au şi mişcare de rotaţie în jurul axei proprii;
- după compoziţia chimică, dimensiuni, proprietăţi, pot fi:
- planete grele (telurice): bogate în metale
- planete uşoare: din gaze solidificate
- structura :
- nucleu central cu densitate mare;
- înveliş exterior = manta cu densitate intermediară;
- crusta exterioară rigidă, subţire = scoarţă;
- înveliş gazos = atmosfera de compoziţie variată:
- Terra = N, O, CO, CO2, H, He;
- Jupiter şi Saturn = CO2 predominant;
- Mercur = vapori de SO2 , H2SO4 şi HCl;
- sunt însoţite uneori de sateliţi (planete mai mici de constituţie
asemănătoare), gravitând pe orbite eliptice în jurul lor.

c. Asteroizi
- sunt planete mici (planetoizi) cu diametrul de la sute – mii km;
- au forme colţuroase
- se mişcă pe orbite eliptice în jurul stelelor;
- în Sistemul Solar au concentrare maximă între Marte şi Jupiter (se
presupune a fi resturi ale planetei Phaeton dezintegrată prin viteza mare de
rotaţie, sau prin atracţia dublă a celor două planete vecine);
- compoziţia chimică este asemănătoare cu cea a planetelor (gaze,
metale, gheaţa).

31
 d. Meteoriţi
- microcorpuri cu diametrul de la sute m – mm;
- circulă pe orbite în jurul stelelor şi intersectează orbitele planetelor
intrând în sfera lor de atracţie;
- după compoziţia chimico-mineralogică pot fi:
- sideritici (din Fe şi Ni, carburi de Fe şi Ni): densitate 6 – 8,
culoare neagră, aspect cavernos, scoriaceu;
- siderolitici (semimetalici – Fe, Ni plus silicaţi de Mg şi Fe
de tipul olivinelor): densitate de 4 – 6, culoare neagră –verzuie;
- litosideritici (silicaţi de Al, Fe, Mg, Ca, precum cei din
bazalte) densitate de 3 – 4);
- litici (tectite – silicaţi de tipul feldspaţilor) densitate de 2,5
– 3,5, culori deschise;
- ca şi asteroizii se presupun a fi resturi ale unor planete sfărâmate;
- la suprafaţa planetelor provoacă cratere de impact care atunci când
sunt mari se numesc astrobleme dar au origine discutabilă (de exemplu:
structuri circulare vechi cu diametre de zeci de kilometri din scuturile
antecambriene, din Canada, Africa de Sud, Australia sau chiar structuri mai
noi; pot forma zăcăminte = Sudbury – Canada);
- pe Pământ cad zilnic între 2000 – 5000 tone meteoriţi având până
la un milion tone de materie cosmică;
- anual există două perioade de maximă intensitate a căderii: august
şi septembrie;
- sunt importanţi pentru că oferă date asupra compoziţiei Universului
şi asupra structurii interne a Pământului.

e. Comete
- corpuri gazoase reci cu densităţi foarte mici;
- constituţie: nori de gaze, pulbere cosmică, cristale de gheaţă;
- luminozitate prin reflexie de la Soare;
- se compun din :
- cap = nucleu 50-100 km cu centrul de greutate;

32
 - coamă = un relief neregulat rarefiat;
- coadă = dispersia gazelor; se întinde pe mii – zeci de mii
km; este îndreptată în sens opus presiunii vântului Solar;
- pot fi:
- periodice = orbite la periferia sistemului Solar (revin după
un număr de ani)
- aperiodice = întâmplătoare.

2.1.1.2.2. Microcorpuri
Pot fi: nuclee atomice, ioni, electroni, protoni, neutroni, molecule
izolate de H2O, CO2, CH4 , pulbere cosmică.
- materia din spaţiul sideral este foarte rarefiată 2,3 at H/cm3 de
spaţiu.
Universul este un spaţiu imens populat cu materie rarefiată având
din loc în loc centre de aglomerare = macrocorpuri legate de sisteme
mecanice bine definite.
Centrele de concentrare sunt organizate în sisteme, alcătuite din una
sau mai multe stele cu planete, planetoizi, care gravitează în jurul lor.
Sistemele sunt grupate în roiuri de stele (la fel se pot grupa
nebuloasele reci).
Roiurile sunt grupate în galaxii. Ex: Sistemul Solar, face parte din
galaxia Calea Lactee.
Galaxiile sunt grupate în metagalaxii.
Metagalaxiile alcătuiesc Universul.

2.1.1.3. Ipoteza actuală a originii Pământului

După date din ultimii ani (NASA, Intercosmos, observatoare

astronomice etc.).
Pe modelul Universului oscilant, cu alternanţă de
expansiune/contracţie, acum 15-18 mld ani s-a produs marea explozie Big-
Bang, ce a generat o nebuloasă uriaşă din care a rezultat şi galaxia noastră.

33
 Nebuloasa se deplasează spre spaţiul actual cu 600 km/s. Ea este
formată din gaze (H, He) şi pulbere fină.
Din cauza corpurilor constitutive cu densităţi diferite, apar forţe
gravitaţionale şi magneto-dinamice ce duc la concentrarea materialului
gazos în corpuri de volum redus şi densitate mare.
S-au format astfel centre de condensare şi spaţii de materie mai puţin
densă devenite ulterior spaţii rarefiate.
În cadrul centrelor de condensare, gazele ionizate rotindu-se în jurul
centrului de pături concentrice, au generat o structură turbionară şi au
imprimat întregului corp o mişcare de rotaţie. Rotaţia se face cu viteze
diferite la interior faţă de periferie.
Un astfel de nucleu din nebuloasa iniţială a format sistemul Solar.
În acest nucleu, odată cu concentrarea materiei în masa centrală s-a
ajuns la presiuni mari şi deci şi temperaturi mari. Ca urmare, a putut avea
loc reacţia termonucleară de fuziune. Cum hidrogenul era predominant, pe
seama lui au rezultat elemente grele.
Deci nucleul a devenit un uriaş reactor nuclear.
În jurul nucleului s-au grupat ulterior o serie de centre de condensare
a materiei de masă mai mică însă, formând planetele.
Pe aceeaşi orbită gravitau unul sau mai multe centre de condensare.
În acest caz cele mici gravitau în jurul celor mari. Au apărut astfel sateliţii
concomitent cu planetele.
Aceste concentrări numite concentrări protoplanetare reprezentau
iniţial mari nebuloase de rotaţie de formă elipsoidală foarte turtită.
Când protoplanetele şi sateliţii lor au depăşit prin acreţie o anumită
masă critică (la diametru > 1500 km), datorită radioactivităţii s-au încălzit
până la topire.
Ca urmare s-a produs o diferenţiere în distribuţia materiei planetelor
rezultând structuri simetrice cu centrul mai greu şi învelişuri uşoare spre
suprafaţă.
Cum combustibilul radioactiv era în cantităţi limitate a început
răcirea. Din acest timp activitatea vulcanică a continuat. Prin vulcanism s-a

34
pierdut o cantitate de materie gazoasă care la corpurile mici de tip Luna este
foarte importantă.
Când temperatura a ajuns la 1100-900 K la suprafaţa planetelor a
apărut prima crustă solidă. În paralel aveau loc intense căderi de meteoriţi a
căror energie de impact ducea la creşterea locală de temperatură. De
asemenea provocau o creştere de volum.
Primele formaţiuni solide ale crustei erau retopite de materia
incandescentă de la adâncime mai mare astfel ca fragmente din scoarţa
iniţială nu s-au găsit ca fiind retopite şi înglobate în scoarţa formată mai
târziu.
De asemenea, activitatea vulcanică aducea lave din adâncime
acoperind crusta iniţială.
În faza de scoarţă fragilă s-au format şi marile astrobleme devenite
ulterior oceane sau mari depresiuni.
În această fază atmosfera era bogată în CO2, H2S, iar la suprafaţă
cădeau ploi acide (H2SO4, HCl, H2SO3) cu efect eroziv asupra crustei.
Aveau loc intense descărcări electrice care topeau local rocile formând
fulgurite. Prin sublimare din gazele atmosferei s-au depus minerale între
care predominant NaCl.
Când răcirea a ajuns la 674 K, în atmosferă au apărut primii vapori
de apă. La 373 K a început condensarea vaporilor, apărând primele picături
de apă. Răcorirea crustei a generat mari cantităţi de vapori, care condensaţi
au determinat formarea oceanului planetar instalat în zonele depresionare,
legate de activitatea vulcanică sau impactul cu meteoriţii. Primele ploi au
mineralizat oceanul planetar în special cu NaCl.
La început a existat un singur continent Pangeea şi un singur ocean
Panthalassia. Cu timpul, dinamica scoarţei a determinat divizarea în
continentele şi oceanele actuale. Deci evoluţia Pământului are două faze:
- stelară (până la formarea crustei)
- planetară propriu – zisă :
- subfaza anhidră (pregeologică)
- subfaza hidratată (geologică).

35
2.1.2. POZIŢIA PĂMÂNTULUI ÎN UNIVERS ŞI ÎN
SISTEMUL SOLAR

Universul este alcătuit din numeroase galaxii (grupări de stele).

Galaxia noastră are cca. :
-100 mld. stele (6000 vizibile)
-100 mil. nebuloase :
- luminoase;
- întunecate.
Galaxia are formă de lentilă biconvexă în care stelele ca şi
nebuloasele sunt dispuse în spirală.
Diametrul galaxiei este de aproximativ 100 mii ani lumină.
Grosimea galaxiei este de aproximativ 20 mii ani lumină.
Galaxia execută o mişcare de rotaţie în jurul axei aflată în centrul său
şi trecând perpendicular prin ecuatorul galactic.
Sistemul Solar este format din Soare şi 9 planete gravitând în jurul
său.
Soarele este o stea galbenă, temperatura la suprafaţa fiind de 6000°C
şi în interior de 20 mil. °C.
Soarele execută o mişcare de revoluţie galactică în 200 mil. ani şi
una de rotaţie în jurul axei proprii (de la vest la est) în 25,5 zile la ecuator şi
35 zile la poli (deci nu este solid).

Fig. 5. Planetele Sistemului Solar.

36
 Fig. 6. Plasarea Sistemului Solar
(a Soarelui) în contextul galaxiei.

Fig. 7. Raporturile de dimensiune

dintre Soare şi planete.

Diametrul Soarelui este de 109 ori mai mare decât diametrul

Pământului.
Volumul Soarelui este de 1.300.000 x volumul Pământului.
Soarele este o stea de mărime mijlocie.

Planete:
Interne :Mercur, Venus, Pământ, Marte, Asteroizi (cca. 2000):
- puţin turtite;
- densităţi mari 6,2 – 3,8 g/cmc;
- dimensiuni mici;
- mişcare lentă.
Externe: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton.
- mult turtite la poli
- densităţi mici : 1,3 – 0,7 g/cmc
- dimensiuni mari
- mişcare de rotaţie rapidă.

37
 Mercur
T rev. = 88 zile, diametru = 0,37 x diametru. Pământului, densitatea
= 6,2; fără sateliţi
Venus (Luceafărul)
Diametru = 0,97 x diametru Pământului, densitatea = 5; fără sateliţi,
atmosfera din CO2 şi O cu 1,5 % vapori de apă. Temperatura la suprafaţă =
28 – 40°C, fără variaţii anuale. Presiunea la suprafaţă = 1 – 15 atm.
Pământ (Terra)
Diametru = 12700 km, densitatea = 5,517; un satelit natural = Luna,
Luna (Selena)
Forma de glob uşor turtit, diametru la ecuator = 3473 km şi diametru
mediu = 3470 km = ¼ diametru Pământului, Densitatea medie = 3,35 g/cmc.
Ca urmare nu are atmosferă (doar urme infime de He, Ar, Ne).
Din punct de vedere chimic are aceleaşi elemente ca şi Pământul dar
altfel combinate:
- conţine puţin azot, puţine gaze atmofile.
- conţine de 5 – 10 ori mai puţin C
- O apare ca element în cantitate mică deci nu se uneşte cu atomii
metalici prezenţi, deci fierul apare nativ (Fe2+).
- Ca minerale apar: feldspaţii calcici, piroxeni, olivina, magnetit,
sulfuri metalice, etc.
Rocile de pe Lună seamănă cu cele de pe Pământ (nu şi invers: nu
apar granite, sienite, şisturi cristaline). Apar frecvent bazalte, gabbrouri
(magmatism bazic).
Relieful:
- suprafaţa orizontală = câmpii = “Terras” = pe Terras apar cratere
de impact cu diametru de cca. 200 – 300 m;
- munţi cu altitudini de 10000 – 12000 m;
- depresiuni întunecate = “mări” (fără apă);
- faţă invizibilă este mai puţin accidentată şi are număr mare de mări
şi cratere;

38
 - magnetismul lunar actual (30 – 100 gamma) este mai mic decât
magnetismul terestru (5000 gamma). În trecut a fost de cca. 100 ori mai
mare;
- căldura de origine internă este redusă (din dezintegrarea U şi Th)
cu flux de 0,8 cal/cm2/an faţă de 1,6 cal/cm2/an pentru Pământ.

Fig. 8. Structura Lunii (după M. Costello, 1979).

Se observă asimetria crustei, în raport
cu poziţia faţă de Pământ.

Luna este afectată de cutremure:

- naturale: - cosmice (de impact cu meteoriţi)
- lunare (interne)
- artificiale.
Luna este alcătuită din 3 seleno-sfere:
- externă : crustă solidă;
- mediană: manta superioară şi inferioară;
- interioară: nucleu = sâmbure lichid.
Marte
Diametru = 0,54 x diametru Pământului, densitatea = 3,8; doi sateliţi
naturali.
Asteroizii: 2000 mici planete între Marte şi Jupiter.
Jupiter

39
 Diametru = 11 x diametru Pământului, densitatea = 1,30; volumul =
1300 x volumul Pământului; 12 sateliţi naturali din care10 cu mişcare de
revoluţie directă şi 2 cu mişcare retrogradă.
Saturn
Diametru = 9,4 x diametru Pământului, densitatea = 0,7; volumul =
745 x volumul Pământului; este înconjurat de un disc din particule mici de
materie cu diametru de max. 10 cm; 9 sateliţi naturali din care 8 cu mişcare
de revoluţie directă şi 1 cu mişcare retrogradă.
Uranus
Diametru = 4 x diametru Pământului, densitatea = 1,3; volumul = 63
x volumul Pământului; 5 sateliţi naturali cu mişcare de revoluţie retrogradă;
are mişcare retrogradă în jurul Soarelui; are axa de rotaţie proprie aproape
culcată pe orbită.
Neptun
Diametru = 4,3 x diametru Pământului, densitatea = 1,2; 2 sateliţi
naturali din care 1 cu mişcare retrogradă; are mişcare retrogradă.
Pluton
Diametru = 0,5 x diametru Pământului, T rev = 249 ani.

 Test de autoevaluare

1. Detaliaţi principalele faze de evoluţie ale planetei Pământ.

Descrieţi peisajul planetei la debutul Arhaicului.
2. Enumeraţi principalele caracteristici ale planetelor Sistemului
Solar.

40
 2.1.3. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

Iniţial, încă din antichitate s-a considerat că forma Pământului este

sferică.
- Isaac Newton spune ca datorită forţei centrifuge rezultate din
mişcarea de rotaţie, Pământul trebuie să aibă forma unui elipsoid de rotaţie,
turtit la poli.
Măsurătorile moderne au arătat însă că Pământul are o formă
neregulată datorată variaţiei de relief şi de densitate, forma ce nu poate fi
încadrată în nici una din formele geometrice. Este forma unui elipsoid de
rotaţie, puţin deformat numit “geoid”.
Geoidul se obţine prelungind suprafaţa liniştită a mării pe sub
continente.

Fig. 9. Forma ideală şi cea reală a Pământului.

Din punct de vedere matematic, suprafaţa geoidului este

perpendiculară în oricare din punctele sale pe direcţia gravitaţiei.
Suprafaţa geoidului rămâne sub cea a elipsoidului în domeniul
oceanic şi o depăşeşte în dreptul continentelor, diferenţa fiind sub 100 m.
Prin cercetări aerospaţiale, s-a văzut că în emisfera sudică curbura
este mai mică, aplatizată (se apropie de o sferă) iar în emisfera nordică este
mai mare. Rezultă o formă de “pară” denumită “terroid” = “teluroid”
diferită de cea de geoid.

41
 Fig. 10. Conturul terroidului:
Valorile apar simetrice faţă de axa polilor. Exagerarea scării
cotelor dă o falsă impresie de depresiune în zona Antarcticii
care în realitate are doar o rază de curbură mai largă.

Dimensiunile Pământului:
După Krasovski:
R e = 6378,245 km
R p = 6356,863 km
Turtirea la poli (Re – R p)/ Re = 1/298,3
Lungimea meridianului = 40008,548 km
Lungimea ecuatorului = 40075,704 km
Suprafaţa = 510101000 km2
Volumul = 1083320000000 km3
După Hayford:
R e = 6378,388 km
R p = 6356,912 km
Turtirea la poli (Re – R p)/ Re = 1/297
Lungimea meridianului = 40008,548 km
Lungimea ecuatorului = 40075,704 km
Suprafaţa = 510183000 km2
Volumul = 1083320000000 km3

42
  Test de autoevaluare

1. Presupunem că în figura 11 diferenţa de elevaţie între

locaţiile A şi D este (∆h). Dacă s-ar aplica corecţiile gravitaţiei ca diferenţe
între valoarea teoretică şi cea măsurată, la care locaţie, B sau C valoarea
incorectă a (∆h) ar fi cea mai mare? Explicaţi.

Fig. 11.

2. La care locaţie, A sau D, este forma de geoid mai apropiată

de centrul Pământului? Explicaţi.
3. La care locaţie din figura 11 anomalia Bouguer dă maximum
pozitiv?

2.1.4. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI

În antichitate se credea că Pământul este imobil. Ptolemeu a formulat

teoria geocentrică: ”Pământul se află în centrul Universului, iar soarele şi
celelalte planete se învârt în jurul său”.
Combătut de Pitagora, care a introdus teoria heliocentrică: “Soarele
se află în centrul Universului, iar Pământul şi celelalte planete se învârtesc
în jurul său”.
N. Copernic – fundamentează matematic teoria heliocentrică.
Giordano Bruno şi Galileo Galilei o susţin.
Concepţia actuală:

43
 Planetele execută o mişcare de rotaţie în jurul axei lor; o mişcare de
revoluţie în jurul Soarelui; odată cu sistemul Solar, o mişcare în jurul
centrului galaxiei; cu toată galaxia o mişcare de rotaţie spre steaua Vega.

Fig. 12. Mişcarea galactică a Pământului [84].

2.1.4.1. Mişcarea de rotaţie

Globul terestru execută o mişcare de rotaţie completă în jurul axei
sale în 23 h 56 min şi 4 sec. Axa de rotaţie este înclinată faţă de normala
ecliptică cu 23°27’21”. Sensul de rotaţie este cel direct: de la vest la est.
Fiind un corp solid (cel puţin la suprafaţă) mişcarea presupune o
viteză unghiulară constantă care este de 72,9 x 10-6 rad/s.
Viteza periferică la Ecuator = 465 m/s
Viteza periferică la poli = 0 m/s
Consecinţe:
a. Naşterea unei forţe centrifuge
Fc = mv2/r = mω2 x r
m = masa corpului supus la forţa centrifugă
r = raza de rotaţie a punctului material
ω = viteza unghiulară de rotaţie
v = viteza periferică; la Ecuator = 465 m/s; la poli = 0.
cos φ = r/ Rmed => r = Rmed x cos φ
- la ecuator : φ = 0 => cos φ = 1 => r = R => Fc = max
- la poli după o scădere cosinusoidală Fc devine 0.

44
 Fig. 13. Variaţia forţei centrifuge pe suprafaţa Pământului
şi influenţa ei asupra valorii gravitaţiei şi formei Globului:
Re şi Rp – razele ecuatorială şi polară a Pământului;
Fcm şi Fc – forţa centrifugă la Ecuator şi respectiv într-un punct
oarecare.

a.1. Explică de ce forţa de gravitaţie este minimă la ecuator (unde se

scade vectorul Fc = max) şi este maximă la poli (unde Fc = 0)
Dacă viteza de rotaţie ar fi de 17 ori mai mare => Fc = FG şi la
ecuator corpurile ar deveni imponderabile. De la această viteză în sus
planeta se poate dezmembra.
a.2. Fc maximă la ecuator şi minimă la poli
- a determinat forma de elipsoid turtit la poli a Pământului.
- a determinat grosimea mai mare a troposferei (pătura inferioară a
atmosferei), la ecuator = 16 km faţă de poli = 8 km.
b. Corpurile în deplasare pe direcţie mediană cu viteză constantă,
capătă de fapt o viteză totală variată:
- accelerată spre ecuator;
- decelerată spre poli rezultată din compunerea vitezei pe meridian
cu viteza periferică (de la vest la est) variabilă cu latitudinea.
Deci, un corp în deplasare de la polul nord la ecuator pe meridian cu
viteză constantă are de fapt o viteză rezultantă accelerată, viteza pe meridian
compunându-se cu viteze periferice din ce în ce mai mari spre ecuator.

45
 Conform principiului lui D’Alambert apare o forţă de inerţie (Fi =
forţă Coriolis) care caută să îi menţină viteza iniţială. Ea este orientată
invers (spre vest ) faţă de creşterea Vp (spre est).
Fi = m · ac
m = masa corpului
ac = acceleraţie Coriolis

Fig. 14. Orientarea acceleraţiei Coriolis (ac) în cazul unui corp

care se deplasează în emisfera nordică, de la Nord spre Sud
(din poziţia 1 în poziţia 2 cu o viteză aparent constantă vk ); vp1
şi vp2 sunt vitezele periferice (tangenţiale) iar vt1 şi vt2 sunt
vitezele totale în cele două puncte 1 şi 2.

Ca urmare corpurile care se deplasează de la poli spre ecuator au

tendinţa de deviere spre vest (de a-şi menţine viteza tangenţială mică), iar
cele care se deplasează de la ecuator spre poli au tendinţa de deviere spre est
(de a-şi menţine viteza tangenţială mai mare).
Alizeele în emisfera nordică bat NE – SV
Alizeele în emisfera sudică bat SE – NV
Curenţii oceanici ecuatoriali la suprafaţă curg de la est spre vest.
Dispoziţia faliilor transformante: NE – SV în emisfera nordică şi SE
– NV în cea sudică
c. Formarea zilelor şi a nopţilor = ciclicitate diurnă a
geomagnetismului şi a fluxului termic solar.
- importantă în:
- alterarea fizică a rocilor

46
 - dilatarea la amiază a atmosferei
- masaj vital pentru organisme.
Alte consecinţe: permite calculul unor unităţi de timp terestru.

2.1.4.2. Mişcarea de revoluţie

Pământul execută o mişcare de revoluţie (translaţie = axa rămâne
paralelă cu ea însăşi în timpul mişcării) în jurul Soarelui în 365 zile 6°9’11”.
Forma drumului este o elipsă de mică excentricitate (aproape cerc)
numită ecliptică. Soarele se află într-unul din focare, iar viteza pe ecliptică
variază conform legii lui Kepler.

Solstiţiul
de vară

Solstiţiul
de iarnă

Fig. 15. Poziţiile caracteristice ale Pământului în cadrul mişcării de

revoluţie. Ziua (z) şi noaptea (n) în creştere (↑) sau în scădere(↓).

Punctul cel mai apropiat de Soare = periheliu; D = 147 x 106 km

Punctul cel mai depărtat de Soare = apheliu; D = 152 x 106 km
Axa Pământului este înclinată faţă de planul eclipticii şi face un
unghi de 23°27’21” cu normala la ecliptică.
Ca urmare se formează anotimpurile.
Explicarea anotimpurilor:

47
 Distanţa Soare – Pământ fiind mare, razele solare sunt aproximativ
paralele şi vin spre Pământ ca un fascicul cilindric intersectând globul
terestru după un cerc = marele cerc de iluminaţie.
Dacă razele ar fi perpendiculare pe axa Pământului cercul de
iluminaţie ar coincide cu un meridian. Cum axa este înclinată cercul de
iluminaţie intersectează meridiane şi paralele în mod egal.
Cum drumul parcurs în jurul Soarelui nu este un cerc ci o elipsă,
intersecţia cercului de iluminaţie cu paralelele variază de la o zi la alta în
timpul unui an.
Ca urmare Pământul va ajunge de 2 ori la solstiţii şi de 2 ori la
echinocţii.
În timpul solstiţiilor axa Pământului, normala la ecliptică şi linia
Soare – Pământ se află în acelaşi plan. În această poziţie marele cerc de
iluminaţie nu taie alternativ paralele cuprinse între cercul polar şi poli.
Astfel la solstiţiul de vară (22 iunie) marele cerc de iluminaţie nu
taie paralelele dintre cercul polar de sud şi polul sud.
În acest timp la polul sud este noapte continuă, iar la polul nord este
ziuă continuă.
La paralela 45° ziua este maximă (15 h şi 35 min).
La solstiţiul de iarnă (22 decembrie) marele cerc de iluminaţie nu
taie paralelele dintre cercul polar de nord şi polul nord. În acest timp la polul
nord este noapte continuă iar la polul sud este zi continuă. La paralela 45°:
noaptea este maximă (14 h şi 58 min), iar ziua minimă (9 h şi 2 min).
De menţionat:
- În timpul solstiţiului de iarnă la 1 – 3 ianuarie globul terestru se
află la periheliu.
- Aproape de solstiţiul de vară 1 – 3 iulie se află la afeliu.
La echinocţiu (21 martie, 23 septembrie) marele cerc de iluminaţie
taie Pământul după un meridian astfel ca planul ce cuprinde axa Pământului
şi normala la ecliptică este perpendicular pe linia Soare – Pământ. În această
poziţie, în toate punctele de pe Pământ ziua este egală cu noaptea.

48
 Ca urmare a înclinării axei Pământului şi a mişcării de revoluţie
rezultă inegalitatea zilei cu a nopţii şi diferenţierea anului în anotimpuri.
Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul eclipticii razele
ar cădea perpendicular pe ecuator şi din ce în ce mai oblic spre poli. S-ar
produce zone climatice uniform repartizate de la ecuator la poli, constante,
fixe în timp.
Consecinţe:
- ciclicitatea anuală a temperaturii :
- alterarea fizică a rocilor
- dezvoltarea vieţii terestre
- cicluri anuale ale câmpului geomagnetic
- formarea anotimpurilor
- ritm neuniform de captare a meteoriţilor:
- august – Perseide
- octombrie – Orionide
- decembrie – Geminide.
- prin variaţia vitezei de deplasare (29 – 32 km/s) apar forţe de
inerţie asupra crustei => cu rol declanşator al cutremurelor.

2.1.4.3. Mişcarea conică

Pe fondul celorlalte mişcări, este mişcarea axei
Pământului ce ar genera un con cu vârful în centrul
Pământului.
Consecinţe:
Datorită mişcării cosmice, linia echinocţiilor rezultă
din intersecţia planului eclipticii cu planul ecuatorial
terestru se deplasează anual spre vest cu 50,2”, fenomen
numit precesia echinocţiilor. Ciclicitatea precesiei ar fi de
26000 ani.
Fig. 16. Mişcarea de
nutaţie şi mişcarea
conică.

49
 2.1.4.4. Mişcarea de nutaţie
Mişcarea conică a axei Pământului este dublată de o mişcare de
balansare, oscilare, făcând ca pereţii conului să ia forma de falduri, baza
conului să fie o sinusoidă.
Însumarea mişcării conice cu cea de nutaţie face ca apariţia
echinocţiilor să se producă mai devreme cu 60 de sec în loc de 50,2 sec.
Ca urmare ciclicitatea precesiei se desăvârşeşte în 21000 ani.

 Test de autoevaluare

1. Cum se integrează mişcările Pământului în conceptul de

ciclicitate şi hazard?
2. Care sunt consecinţele mişcării de revoluţie?
3. Care sunt consecinţele mişcării de rotaţie?
4. Care sunt consecinţele mişcărilor conică şi de nutaţie?
5. Cum se regăsesc efectele mişcărilor Pământului în înregistrarea
geologică?

2.1.5. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE

PĂMÂNTULUI

2.1.5.1. Căldura Pământului

Poate fi:
1.a. de origine externă
1.b. de origine internă
- important pentru:
- dezvoltarea şi întreţinerea vieţii
- producerea fenomenelor geologice

50
 2.1.5.1.1. Căldura de origine externă
- provine de la Soare (0,5% din căldura de la suprafaţa Pământului
provine din interiorul Pământului)
Soarele iradiază aproximativ 1026 cal/ora din care pe Pământ ajunge
doar 0,5 · 10-9.
Din 0,5 · 10-9 aproximativ 60% este iradiată în spaţiu şi 40% ajunge
pe Pământ.
Ca urmare, fluxul caloric mediu recepţionat de globul terestru
este1,9 cal/cm2 minut.
Repartizarea căldurii nu este uniformă ci este neregulată fiind
determinată de:
- intensitatea insolaţiei
- durata insolaţiei
- unghiul de incidenta
La Ecuator, razele cad aproape perpendicular; drumul prin atmosferă
este scurt.
La Poli, razele cad aproape tangent iar fluxul se repartizează pe o
arie din ce în ce mai mare. Drumul razelor prin atmosferă este mai lung şi ca
urmare se produc reflexii, difracţii, pe alte direcţii.
Dacă Pământul ar fi o sferă netedă cu repartiţie uniformă a uscatului
şi a mării, şi dacă axa Pământului ar fi normală la ecliptică atunci la
suprafaţa Pământului s-ar forma zone climatice egal depărtate de la ecuator
la poli, invariabile în timp. Dar cum distribuţia uscatului şi a apei este
neuniforma, axa Pământului este înclinată şi există curenţi marini şi aerieni
rezultă că repartiţia căldurii este neuniforma.
În funcţie de marile unităţi structurale ale scoarţei, clima poate fi:
- continentală
- marină
- arctică
- temperată
- tropicală

51
 Raportul dintre uscat şi mare
Apa se încălzeşte mai greu:
- o parte se pierde prin evaporare
- are căldură specifică mai mare
Apa se răceşte mai greu:
- căldură specifică mare
- paturile răcite cad la fund şi sunt înlocuite de altele mai calde
- atmosfera marina încărcată de vapori împiedică radiaţia căldurii ca
un ecran protector
Uscatul: rocile se încălzesc repede, atmosfera fiind lipsită de vapori;
rocile se răcesc uşor.
Astfel:
- emisfera nordică (cu mult uscat): are repartiţie neregulată şi cu
variaţii mari ale climei.
- emisfera sudică (cu multe suprafeţe de apă): are o climă mai
uniformă cu variaţii mai mici
Repartiţia climei se reflectă în hărţile cu izoterme (linii ce unesc
puncte de egală temperatură) care sunt diferite în cele două emisfere.
Importanţa repartiţiei uscat/mare este relevată de faptul că polii
frigului şi căldurii nu coincid cu polii geografici.
polul N geografic: Tmin=-44°C (datorită Golfstream-ului)
polul N frig: Siberia: Iacuţia – Verhoiansk - Oiwezkon:-71°C (zona
depresionară)
polul S frig: Antarctica - skt. Vostok = -112°C (fiind substrat
continental în care curenţii marini nu pot pătrunde, iar gheaţa s-a acumulat
la 4000 m grosime)
polii căldurii: - Death Valley (Valea Morţii)- California = +56°C -
Podişul Gobi – Afganistan = +70°C
Importanţa căldurii:
- pentru Geologie sunt importante nu variaţiile de latitudine ci cele
diurne şi sezoniere din aceeaşi regiune => ducând la alterarea rocilor
Ex: Sahara – ziua: 50°- 53°C

52
 - noaptea: -8°C
- căldura este importantă pentru întreţinerea vieţii; se admit variaţii
între –20°C şi +60°C
- pătura (suprafaţa) de temperatură constantă = adâncimea la care nu
se mai resimt variaţiile sezoniere sau diurne
Ex: la ecuator: H = 4-5 m
în Europa centrală: H = 20-30 m
în România: H = 25 m
în Siberia: H = 100-200 m
- valoarea temperaturii la pătura de temperatură constantă este media
anuală a locului: +1 sau 2grade
Ex: T medie anuală = 10,5°C
T pături de temperatură constantă = 12°C

2.1.5.1.2. Căldura de origine internă

Este căldura provenită din:
- dezintegrarea substanţelor radioactive
- energia de impact a meteoriţilor
- căldura de compactare gravitaţională (presiunea litostatică)
- căldura dată de presiunea de stress
- căldura reacţiilor geochimice
- căldura din energia de cristalizare a mineralelor
Contribuie cu 1/3 din valoarea totală a fluxului terestru.
Căldura internă se manifestă prin fenomene vulcanice.

a. Treapta geotermică
Creşterea temperaturii de la pătura de temperatură constantă în jos cu
adâncimea se poate exprima prin treapta geotermică: adâncimea cu care
trebuie să coborâm ca temperatura să crească cu 1°C; în medie la suprafaţa
scoarţei este de aproximativ 33 m.
Gradient geotermic: numărul de grade cu care creşte temperatura
pentru o coborâre de 100 m; în medie este de 3°C.

53
 Treapta geotermică variază în funcţie de factori locali:
- structura geologică a regiunii
Ex: - regiunile cu vulcani activi treapta = 10-15 m
- Yellowstone Park = 6-7 m
- strate verticale = 50-60 m (căldura se propagă mai bine)
- circulaţia de ape subterane reci (treapta creşte)
- zăcăminte de strate de cărbune (treapta mică = 18-25 m)
- în mine metalifere = 45 m
- în şisturi cristaline = 40-120 m
- în regiuni petrolifere= 28,4 m
- până la o anumită adâncime variază cu relieful: este mică pe văi şi mare
pe interfluvii (temperatura aerului scade cu 0,5°C la 100 m şi determină
creşterea treptei geotermice).

Fig. 17. Variaţia treptei geotermice în funcţie de relief.

Treapta geotermică trebuie să crească mult cu adâncimea deoarece

temperatura în nucleu este de aproximativ 6000°C, ori dacă s-ar păstra de
33m/1°C ar ajunge la 190000°C ceea ce este imposibil (reacţii
termonucleare).

b. Importanţa căldurii interne:

- în lucrări miniere: la Kimberley nu se poate coborî mai jos de 5000 m (T
= 80°C); la Anina la 1000 m, T = 45°C
- în foraj: necesită anumite scule din aliaje speciale, dă torsiuni mari ale
coloanei de prăjini (chiar şi la foraj cu turbina), alterează proprietăţile
noroiului de foraj
- generează comportări cu totul particulare ale fluidelor din zăcământ
- în geofizica de sondă la termometrie = carotaj geotermic

54
 2.1.5.2. Gravitaţia Pământului
2.1.5.2.1. Câmp gravitaţional / câmp gravific
Gravitatio = atracţie
Gravitas = greutate
Gravitaţia Pământului este forţa de atracţie exercitată în direcţia
centrului Pământului asupra tuturor corpurilor de masă finită aflate la
suprafaţa Pământului sau în atmosferă.
G = [K·(M·m)/d2]·g
G = forţa de gravitaţie
K = constanta de atracţie universală
M = masa Pământului
m = masa corpului aflat la suprafaţă
d = distanţa: Centrul Pământului - corp de masă m
g = acceleraţia gravitaţiei; [cm/s2] = gall
- frecvent se lucrează cu miligalli: 1mgall= 10-3gall
Zona de acţiune a gravitaţiei creează câmpul gravitaţional.
Dar, asupra unui corp de la suprafaţa Pământului acţionează în afară
de gravitaţia Pământului (cu sens centripet) şi gravitaţia Lunii (care
determină maree terestre), a Soarelui şi chiar a altor corpuri (cu sens
centrifug) plus forţa centrifugă rezultată din mişcarea de rotaţie.
Deci corpul va fi atras de o rezultantă a acestor forţe [gravitaţionale
(centripete) şi centrifuge] numite gravitate = câmp gravific (câmpul în care
corpurile au greutate; G’ = m·g)
Importanţa câmpului gravitaţional:
1. forma de geoid a Pământului
2. mişcările de coborâre ale scoarţei
3. formarea pânzelor de decolare
4. cutarea prin subsidenţă
5. diferenţierea magmatică
6. curgerea apelor gheţarilor
7. alunecări de teren

55
 Datorită turtirii Pământului şi compoziţiei sale neomogene, pe
suprafaţa globului acceleraţia gravitaţii variază cu latitudinea locului şi cu
masa substanţelor din subsolul regiunii (de fapt cu densitatea). Astfel:
- la ecuator: raza globului este maximă, forţa centrifugă este maximă
=> g = 978 cm/s2= minim
- la poli: raza globului este minimă, forţa centrifugă = 0 => g = 983,2 cm/s2
= maxim
- la 50° latitudine: g = 980 cm/s2
- la corpuri de densitate mare => g creşte
- la corpuri de densitate mică => g scade
De-a lungul razei Pământului, g variază astfel:
- de la suprafaţa spre interior creşte: la 2400 Km = 988 cm/s2, la 2900 Km =
1020 cm/s2 şi apoi scade treptat până la centrul Pământului unde g = 0
- de la suprafaţă spre exterior, g scade liniar până la 500 - 1000 m (cu 0,3
mgalli/m) şi apoi scade asimptotic spre zero cu distanţa.
Cu studiul gravităţii şi a variaţiilor ei se ocupă o ramură a geofizicii
= gravimetria.
Măsurătorile de g absolut se fac cu aparate de tip pendular iar pentru
g relativ se folosesc gravimetre. Rezultatele se concretizează cu hărţi
gravimetrice.
De asemenea se mai determină: gradientul orizontal (dg/dl) şi
gradientul vertical (dg/dh).
Rezultatele măsurătorii lui g au arătat că în unele regiuni, chiar la
aceeaşi latitudine, există deosebiri între g calculat matematic şi g măsurat,
abateri ce se numesc anomalii gravimetrice (pozitive - plus faţă de calcul şi
negative - minus faţă de calcul; se datorează neomogenităţii scoarţei din
mase mai dense şi mai puţin dense).
Pentru observarea lor sunt necesare contraste de densitate între 2 sau
mai multe obiecte alăturate (ex: masive de sare, intruziuni de roci
magmatice, zăcăminte metalifere, etc.)
2.1.5.2.2. Tipuri de anomalii gravimetrice
a. anomalii marine şi continentale – afectează domenii enorme

56
 Pe continente: există un plus de masă mai ales în zonele muntoase,
dar anomaliile nu sunt pozitive ci negative.
Explicaţie: pătura granitică cu Si şi Al, mai uşoară, este groasă pe
continent şi mai ales în zonele muntoase tinere; g este mare în platforme şi
mic spre avanfose.
Pe oceane: care sunt depresiuni acoperite cu apă, există deficit de
masă, deci ar trebui să existe anomalii negative dar în realitate sunt pozitive.
Explicaţie: în domeniul oceanic lipseşte pătura granitică uşoară iar
pătura bazaltică este mai densă şi dă anomalii pozitive.
Atunci în fose ar trebui să fie anomaliile pozitive cele mai mari din
domeniul oceanic. În realitate dau anomalii negative.
Explicaţie: sunt zone cu acumulări de material sedimentar =
geosinclinale actuale.
b. anomalii regionale (pe sute de Km2)
c. anomalii locale (pe zeci de Km2)
d. anomalii foarte mici (pe zeci, sute de m)
Se determină prin prospecţiunea gravimetrică şi au rol în
determinarea structurilor geologice regionale, a celor locale: anticlinale,
sinclinale; a golurilor carstice, construcţii vechi pentru anomaliile foarte
mici.
Pe o reţea rectangulară de staţii se determină g brut = efectul cumulat
a mai multor factori ce nu depind neapărat de structura geologică.
Ex:
- diferenţa de altitudine a staţiilor => necesită corecţii de altitudine
(topografice)
- diferenţa de relief (relief – pozitiv = creşte g, - negativ = scade g ) =>
necesită corecţii de mase învecinate (de relief) = corecţie Bouguer
Ca urmare se reduce g brut la planul de referinţă al nivelului mării.
Se trec pe hartă => unde puncte de egal g = linii numite izogale.
Izogalele cumulează atât efectul structurilor adânci (regionale) de la
zeci de Km cât şi al structurii superficiale (locale) => se pot interpreta

57
limitele dintre unităţile structurale majore când sunt acoperite de sedimente
tinere.
Prin calcule (derivate de ordin II, III, IV ale valorilor lui g cu
distanţa) se obţin hărţile cu anomalii locale:
- anticlinale: au strate mai vechi, mai dense în mijloc => dau anomalii
pozitive
- sinclinale: au strate mai noi, mai puţin compacte => dau anomalii negative
2.1.5.2.3. Importanţa prospecţiunilor gravimetrice rezolvă
- probleme de tectonică: anticlinal, sinclinal,falii, grabene,etc
- probleme de geologie economică: structuri petrolifere, zăcăminte de sare,
zăcăminte de cărbuni
- probleme de geologie tehnică: caracterizarea regiunilor pentru construcţii
de hidrocentrale, poduri, viaducte,etc
- probleme de arheologie

 Test de autoevaluare

1. Figura 18 ilustrează distribuţia ipotetică a două roci de densităţi

diferite sub ocean de-a lungul ecuatorului
a) La care locaţie A, B sau C , este nivelul mării cel mai aproape
de centrul Pământului? Explicaţi.
b) La care locaţie A, B sau C, este observată gravitaţia maximă?
c) Între locaţiile A şi B

Fig. 18.

2. Explicaţi valoarea anomaliei Bouguer în domeniul oceanic faţă de

cel continental şi detaliaţi pentru subambianţe oceanice (şelf,
taluz, piemont, câmpie abisală, dorsală, rift, fosă, microcontinent)

58
 sau subdomenii continentale (scut, platformă, avanfosă, orogen).
Daţi exemple din Carpaţii româneşti.
3. Presupunând că s-a folosit acelaşi pendul pentru a măsura
gravitatea la suprafaţa Pământului şi la suprafaţa Lunii, la care
locaţie s-ar înregistra o perioadă mai scurtă a oscilaţiei.
4. Dacă Luna are raza 1740 km şi densitatea medie de 3,34 g/cm3,
calculaţi masa şi valoarea aproximativă a gravităţii la suprafaţa sa.

2.1.5.3. Presiunea în interiorul Pământului

Asupra punctelor materiale din interiorul scoarţei se exercită o

presiune care este rezultanta mai multor componente:
- presiunea litostatică
- presiunea orientată (stressul)
- presiunea de şoc
- presiunea de vapori a gazelor de origine magmatică
- presiunea apei interstiţiale dintre granulele rocilor detritice
- presiunea de cristalizare
- presiunea atmosferică datorată greutăţii coloanei de aer (760 mm
col. Hg/cm2)

2.1.5.3.1. Presiunea litostatică

- este presiunea datorată greutăţii proprii a rocilor de deasupra.
- este egală cu produsul dintre greutatea specifică medie a rocilor
acoperitoare (γ) şi adâncimea (h)
Plit = γ·h γ = G/V
- variază hiperbolic cu adâncimea (h)
Este o presiune uniformă (distribuită scalar în toate direcţiile
spaţiului). Cum rocile, faţă de lichide, au rezistivitate proprie (mai ales
aproape de suprafaţă), presiunea este mai mică decât γ·h calculat pe
orizontală => prezintă o variaţie elipsoidală în jurul unui punct, gol.

59
 Cum presiunea litostatică creşte cu adâncimea (h), la adâncimi mari
presiunea este egală cu γ·h în toate direcţiile (roci plastice). Se trece de la o
variaţie elipsoidală la o variaţie circulară cu adâncimea (h) (la 5 – 6 Km).
- presiunea se exprimă în atmosfere, bar, Mbar, Kgf/cm2.
- 1Mbar = 987000 atmosfere

Tabel nr. 1 – Variaţia cu adâncimea (h) a presiunii litostatice

h (Km) 800 1600 3200 4800 5600 6370
Plit (Mbar) 0,3 0,6 1,7 2,8 3,0 3,1

Fig. 19. Variaţia presiunii litostatice Fig. 20. Modul de distribuţie a

cu adâncimea (h). La cele trei
adâncimi succesiv mai mari (1, 2, 3)
se observă creşterea presiunii
verticale (Pv) şi orizontale (Po), odată
cu tendinţa de apropiere ca valoare
între ele. Considerând golul minier o
galerie orizontală cu secţiune
circulară, pe măsură adânciri în
Crustă, se constată o trecere de la o
variaţie elipsoidală la una circulară
(uniformă) a presiunilor pe pereţi.
presiunilor în golurile miniere, funcţie
de secţiunea lor transversală. Galerie
sau cameră de exploatare cu profil
dreptunghiular (1), cu profil
trapezoidal (2), cu profil semicircular
(3), cu profil în boltă de rezistenţă
naturală (4). Valoarea presiunilor este
indicată prin lungimea vectorilor
numai pentru tavanul şi pereţii laterali
ai excavaţiilor (simplificare după M.
Stamatin, 1962).

60
 Variaţia presiunii litostatice depinde mult de forma golurilor şi are
importanţă în minerit la calculul de armare al golurilor.
Astfel, eforturile se concentrează la colţurile tavanului care trebuie
evitate sau făcute deschise.

2.1.5.3.2. Presiunea orientată (de stress)

- la scară regională este determinată de împingerea plăcilor litosferei
- la scară locală este determinată de deplasarea unor corpuri cu
forme litodinamice de dimensiuni mici (Km - sute Km); ex: ridicările
diapire ale sării.
Deci stressul:
- are origine tectonică
- se manifestă pe anumite direcţii: frecvent tangenţiale, orizontale;
pot fi verticale (presiuni ascensionale), oblice.
Consecinţe: stressul produce deformări:
- plastice = cute
- rupturale = diaclaze, fisuri, falii
Determinarea presiunii în teren este dificil de făcut; se ocupă
geologia tehnică.
Presiunea de stress se estimează din consecinţele produse:
- grad de cutare
- grad de fisurare
ţinând cont şi de timpul geologic.

2.1.5.3.3. Efecte geologice ale presiunii

- tasarea sedimentelor cu consecinţa creşterii greutăţii volumice pe
seama scăderii porozităţii, a permeabilităţii
Ex: 3 m de turbă => 1 m cărbune bituminos
- grosimea rocilor sedimentare < grosimea sedimentelor
- depinde de natura lor: - nisipurile = puţin
- argilele =mult
- pot fi şi tasări diferenţiale formând: - texturi curbicorticale

61
 - dike-uri sedimentare
- foliaţia rocilor: dispunerea mineralelor argiloase, a particulelor de
filosilicaţi perpendicular pe direcţia presiunii litostatice
Foliaţia este paralel stratificată.
- presiunea litostatică determină închiderea treptată a fisurilor
- scăderea mare şi rapidă de presiune litostatică – prin excavaţii şi
găuri de foraj
- migrarea laterală a materialului spre
zonele excavate
- este generată:anticlinale de vale,
umflături de roci argiloase, etc.
Fig. 21. Anticlinal de vale.
- cutarea şi falierea rocilor

2.1.5.4. Radioactivitatea Pământului

În natură există aprox. 40 elemente radioactive grupate în 3 serii.

Prin dezintegrare aceste elemente emit particule α, β şi γ.
Cele 3 serii sunt:
1. Seria Uraniului: U238 – Pb206 – 17 elemente
2. Seria Actiniului: U235 – Pb207 – 14 elemente
3. Seria Thoriului: Th232 – Pb208 – 12 elemente

În plus faţă de cele 3 serii naturale, în litosferă mai există şi alte

elemente cu o radioactivitate mai slabă.
Substanţele radioactive sunt în cantităţi mai mari în scoarţă decât în
cuprinsul întregului glob. Rocile acide sunt mai radioactive decât cele
bazice care sunt mai radioactive decât cele sedimentare.
Rocile sedimentare:
- radioactivitate mare : argilele, rocile bituminoase, etc.
- radioactivitate slabă : calcare şi dolomite
- radioactivitate lipsă : sare, gips

62
 Importanţa:
1. Dezintegrarea elementelor radioactive se face cu viteză constantă,
lucru foarte important pentru geologie deoarece, cunoscând perioada de
înjumătăţire a unui element, cantitatea lui şi cantitatea de produs final de
dezintegrare se poate afla timpul total de dezintegrare = vârsta radiogenică.
Ex: Groenlanda 3,9 x 109 ani, Africa de Sud 3,6 x 109 ani
Vârsta unor fragmente de meteoriţi (Meteorit Mexic 1969 are 4,4 x
109 ani) care se presupune a fi vârsta celor mai vechi roci ale scoarţei.
2. Existenta elementelor radioactive explică căldura de origine
internă a Pământului.
3. Determinarea elementelor radioactive este importantă în
prospecţiunea directă a concentraţiilor de metale radioactive.
4. Determinarea elementelor radioactive este importantă în
prospecţiunea indirectă.
5. Importanţă mare o are investigarea radioactivă a găurilor de
sonda, determinându-se diferitele tipuri de roci.
6. Radioactivitatea unor elemente produce deranjamente de
structura.

2.1.5.5. Electricitatea Pământului

La suprafaţa şi în interiorul scoarţei terestre se manifestă un câmp

electric natural, parte a câmpului electromagnetic natural denumit câmpul
curenţilor telurici.
2.1.5.5.1. Curenţi telurici - surse
Exista 3 serii de surse principale pentru astfel de curenţi:
a. Surse de mare adâncime: dau câmp de potenţial constant. Sunt
comune cu cele ale magnetismului şi se datorează :
a.1. proceselor magneto-dinamice generate de curenţi de convecţie
a.2. cuplurilor de forţe generate de tendinţa de rotaţie cu viteze diferite a
geosferelor profunde.

63
 b. Surse din interiorul scoarţei: generează câmp de potenţial
variabil legat de:
b.1. fenomene de electrofiltraţie datorate circulaţiei apei prin roci
b.2. fenomene de oxido-reducere ce dau curenţi între “pălăria de fier”= zona
de oxidare a zăcămintelor de fier, mangan etc. şi mineralele primare de
dedesubt.
Filon de minereu

ΔVspontan ∇ NH ∇ NH
Siderit
Pirită

Fig. 22. Pile electrice naturale.

b.3. stressul tectonic provoacă naşterea unor polarizări electrice în

mineralele piezoelectrice.
b.4. în zona de subducţie a plăcilor tectonice se pun în contact materii cu
proprietăţi dielectrice diferite formând un fel de condensator ce acumulează
energie electrostatică.
c. Surse la interacţiunea litosferei – atmosferei: generează un
câmp electric variabil de inducţie.
c.1. fenomene electrice de la suprafaţa mării datorate:
- difuziunii prin diferenţa de concentraţie şi compoziţiei chimice a
sărurilor dizolvate
- fenomenelor de adsorbţie sau absorbţie
- mareelor şi hulei marine
- ionizării aerului prin detenta barometrică.
c.2. sursa clasică a curenţilor tectonici în sens strict este inducerea lor de
către fenomene din atmosfera înaltă (ionosferă).
Faptul este dovedit de:
- variaţii diurne, anuale , etc.
Curenţii telurici:

64
 - au caracter regional şi traseul liniilor lor de forţă este influenţat de
neomogenităţile structurale şi petrografice ale scoarţei.
- pot pătrunde la mare adâncime în scoarţă
Curenţii telurici şi câmpul electric care îi provoacă pot fi studiaţi
prin metoda liniilor echipotenţiale sau metoda rezistivităţii rocilor. De
asemenea se folosesc şi curenţi artificiali a căror circulaţie depinde de natura
rocilor străbătute.
În mediile omogene şi izotrope distribuţia câmpului electric este
normală şi regulată pentru o anumită regiune. Abaterile de la distribuţia
normală constituie anomalii şi se datorează neomogenităţii rocilor.
Parametrul fizic pe care se bazează prospecţiunea electrometrică îl
reprezintă rezistivitatea specifică a rocilor. Se măsoară în ohm m.
Rezistivitatea rocilor depinde de mai mulţi factori:
- natura chimică a componenţilor mineralogici şi tipul de legături
- structura rocii : cristale de contact – rezistivitate scăzută
cristale separate prin pori – rezistivitate mare
- volumul şi forma porilor
- direcţia curenţilor: perpendiculari pe stratificaţie = rezistivitate
mare
paraleli = rezistivitate mică
- gradul de umplere a porilor: parţial cu electrolit = rezistivitate mare
total cu electrolit = rezistivitate mică
- concentraţia electrolitului concentrare mare = rezistivitate mică
concentrare mică = rezistivitate mare
- temperatura - ridicată = rezistivitate mică
- scăzută = rezistivitate mare
- presiune - ridicată = rezistivitate mică
- scăzută = rezistivitate mare

2.1.5.5.2. Prospecţiuni electrometrice

Servesc la rezolvarea unor probleme geologice, hidrogeologice,
geofizice de sondă, etc.

65
 Se bazează pe fenomenele ce se produc la trecerea unui curent prin
rocă.
a. Metode în curent continuu – Metoda rezistivităţii
Se introduc în pământ 2 electrozi liniari paraleli prin care se trimite
un curent furnizat de la sursa E. Intensitatea curentului introdus se măsoară
cu miliampermetrul. Între electrozii de emisie se introduc 2 electrozi de
recepţie legaţi printr-un potenţiometru. Se stabilesc puncte de egală
rezistivitate numite izoohme.

Fig. 23. Amplasarea electrozilor în metoda rezistivităţii.

Metoda SEV (Sonde electrice verticale)

Se prelungeşte distanţa AB mijlocul ei rămânând fix, dar distanţa
MN să fie 1/3 din AB. Curentul intră în pământ cu atât mai mult cu cât
distanţa AB este mai mare.

b. Metode în curent alternativ

Trecând un curent alternativ prin sol se formează un câmp magnetic
primar. Prin inducţie acest câmp dă naştere în roci a unui câmp magnetic
secundar. Rezultă că, câmpul poate fi măsurat şi dă informaţii despre natura
corpului de minereu.

2.1.5.6. Magnetismul terestru

2.1.5.6.1. Definiţie. Surse. Distribuţie.
Proprietatea fizică a Pământului de a orienta un ac de oţel suspendat
I centrul de greutate într-o poziţie determinată, în orice loc şi orice timp.

66
 Magnetismul terestru poate provoca:
- magnetizarea permanentă sau temporară a unor corpuri
- producerea de curenţi electrici în circuite închise
Surse:
Cea mai mare parte a magnetismului este de origine internă datorată
frecării dintre nucleul lichid şi manta.
Zona din jurul Pământului până unde se întinde câmpul magnetic =
magnetosfera (75.000 – 110.000 km).

Fig. 24. Câmpul magnetic terestru. Fig. 25. Migrarea polilor.

2.1.5.6.2. Elemente magnetice:

a. Înclinaţia magnetică:
Unghiul făcut de planul acului magnetic cu planul orizontal al
locului:
- este de 0° la ecuator
- este de 90° la poli
Polii magnetici nu coincid cu cei geografici iar poziţia lor variază în
timp după o curbă spirală neregulată.
b. Declinaţia magnetică:
Acul magnetic în repaus determină meridianul magnetic care nu
coincide cu meridianul geografic. Traiectoriile meridianelor magnetice nu
sunt regulate.
Meridianele magnetice se întretaie cu cele geografice sub un unghi
denumit declinaţie magnetică.

67
 c. Intensitatea magnetică:
Definiţie: Forţa de atracţie magnetică ce se manifestă asupra unităţii
de masă.
Se măsoară în Gauss.
Anomaliile magnetice: abaterile câmpului geomagnetic măsurate de
la câmpul geomagnetic normal calculat.
Determinarea anomaliilor se face cu aparate numite variometre prin
disciplina numită magnetometrie.
Anomaliile magnetice pot fi locale sau regionale şi indică de cele
mai multe ori prezenţa unor zăcăminte de minereu de fier sau roci bazice.

 Test de autoevaluare

1. Diferenţa dintre valorile maxime şi minime ale intensităţii

câmpului măsurate pe suprafaţa Pământului este mai mare sau
mai mică decât diferenţa dintre valorile maxime şi minime ale
intensităţii anomale de câmp?
2. Un strat de bazalt de vârstă pliocenă stă peste un strat de bazalt de
vârstă permiană. Explicaţi de ce direcţiile magnetismului
remanent în cele două strate ar fi probabil diferite.
3. Ce caracteristici ale câmpului magnetic terestru pot fi folosite ca
argument al stării lichide a nucleului? Explicaţi.
4. Daţi exemple de anomalii magnetice, explicaţii cum se pot
produce şi indicaţi aplicaţii practice ale acestora.

68
 2.1.6. ALCĂTUIREA GENERALĂ A
GLOBULUI TERESTRU

2.1.6.1. Observaţii directe / indirecte ca bază a

modelelor
Întrucât Pământul nu a putut fi observat direct, asupra structurii sale
s-au făcut observaţii ipotetice tributare unor anumite concepţii despre
originea Universului şi a planetelor.
Modelele ipotetice ţin seama de observaţii directe sau indirecte
referitoare la repartiţia proprietăţilor chimice şi fizice în interiorul
Pământului.
2.1.6.1.1. Observaţii directe:
- Observaţii la lucrările miniere (max 3000 km adâncime)
- Observaţii din foraje adânci (max 10,500 km) – în România max
8000 km adâncime.
- Observaţii asupra formaţiunilor geologice adânci aduse la suprafaţă
prin procese de orogeneză.
- Observaţii prin însumarea grosimii formaţiunilor geologice de
suprafaţă cutate.
- Observaţii pe materia scoasă la suprafaţă de erupţiile vulcanice.
2.1.6.1.2. Observaţii indirecte:
- cercetări asupra densităţii Pământului
- variaţia vitezei de propagare a undelor seismice
- constituţia materialului meteoritic
- neregularităţile din rotaţia Pământului
datele de geotermometrie
- încercările din laborator privind polimorfismul mineralelor în
condiţii de presiune şi temperatură ridicate.
a. Cercetări asupra densităţii Pământului:
Newton în sec. XVIII, din calculele sale a determinat densitatea
Pământului ca fiind de 5,5.

69
 Prin metode moderne s-a demonstrat că densitatea Pământului este
de 5,517 g/cm3.
Densitatea scoarţei este de 2,7 – 3 g/cm3. Deci, pentru a obţine o
medie de 5,517 trebuie ca în interiorul Pământului să existe densităţi mult
mai mari.
Experienţe:
S-au rostogolit pe un plan înclinat 2 sfere de mase şi volume egale:
- Sfera A cu densitatea de 5,517 uniform distribuită
- Sfera B cu densitatea de 12,5 în exterior şi 4,5 în nucleu cu media
de 5,517.
Sfera B se rostogoleşte într-un interval de timp cu 3,5% mai scăzut
decât sfera A.
Deci Pământul asemănător sferei B este format din sfere concentrice
cu densităţi din ce în ce mai mari.

Fig. 26. Momente de inerţie diferite la

distribuţii de masă (densitate) diferite.

b. Cercetări asupra modului de propagare a undelor seismice:

În timpul cutremurelor sau prin explozii provocate de prospecţiunea
seismică, în hipocentru iau naştere unde:
- de volum (de adâncime) - longitudinale (P) (viteza mare = 7–13
km/s); se propagă prin toate mediile
- transversale (S) (viteza = 4–7 km/s); nu
se propagă prin lichide
- de suprafaţă.

70
 Undele P şi S se refractă la trecerea dintr-un mediu în altul, se
reflectă şi au viteză proporţională cu densitatea mediului (viteza creşte la
medii rigide şi scade în medii mai puţin dense).
La anumite adâncimi se produc sărituri în valoarea vitezei însoţite de
reflexie şi refracţie. Aceste zone se numesc discontinuităţi seismice şi se
consideră că separă geosfere diferite.
S-au determinat adâncimile la care se produc salturile de viteză, deci
zonele de discontinuitate.
Zonele de discontinuitate pot fi:
- de grad I: discontinuitatea Mohorovicici (30 – 70 km)
discontinuitatea Gutenberg – Wickert (2900 km)
- de grad II: discontinuitatea Conrad (33 km) – uneori lipseşte
discontinuitatea Jeffreys (400 km)
discontinuitatea Repetti (900 km)
discontinuitatea Byerly (1200 km)
discontinuitatea Lehman (5100 - 5200 km)

c. Cercetări asupra materialului meteoritic.

Meteoriţii reprezintă fragmente ale unei foste planete intrate în sfera
de atracţie a Pământului.
Compoziţia lor dă informaţii cu privire la compoziţia internă a
Pământului.
Meteoriţii pot fi:
a. Sideritici (meteoriţi metalici)
- au densitate 6 – 8
- au culori închise
- sunt alcătuiţi din Fe, Ni, etc.
- au aspect cavernos şi scoriaceu.
- provin din partea internă a planetelor.
b. Siderolitici (Meteoriţi semimetalici)
- au densitate 4-6
- au culori negri - verzui

71
 - sunt alcătuiţi din Fe, Mg, Ni, + silicaţi, etc.
c. Litosideritici
- au densitate 3 - 4
- au culori asemănătoare bazaltelor
- sunt alcătuiţi din Al, Fe, Mg, Ca, etc.
d. Litici (pietroşi)
- au densitate 2.5 – 3.5
- au culori deschise
- sunt alcătuiţi din Al, Na, Ca, etc.
- provin din partea periferică a planetelor.

Pe baza observaţiei directe şi indirecte s-au făcut modele ale

structurii interne şi analize matematice ce extrapolează datele spre centrul
Pământului.

2.1.6.2. Modele paleoclasice ale alcătuirii Pământului

1. Modelul lui E. Suess

Discontinuităţile seismice separă geosfere de chimism diferit.
Sial densitatea = 2,7
Discontinuitatea Mohorovicici 30 km
Sima densitatea = 3,3
Discontinuitatea Byerly 1200 km
Crofesima densitatea = 5
Nifesima densitatea = 6
Discontinuitatea Gutenberg – Wieckert 2900 km
Nife densitatea = 10 - 11
Centru

2. Modelul Vernadski
Este conceput la începutul sec. XX.
Litosfera = crusta terestră

72
Discontinuitatea Mohorovicici 30 km
Magmosfera
Discontinuitatea Gutenberg – Wieckert 2900 km
Barisfera
Centru

Fig. 27. Modele clasice ale alcătuirii Pământului:

A – după E. Suess; B – după V. M. Goldschmidt; C – după
criterii geofizice; D – în accepţiunea tectonici globale.

3. Modelul Goldschmidt
Atmosfera
Litosfera = crusta – zona peridotitică
Discontinuitatea Byerly 1200 km
Chalcisfera – bogată în sulfuri; cu densitate de 5 – 6
Discontinuitatea Gutenberg – Wieckert 2900 km
Siderosfera – bogată în elemente siderofile; cu densitate >10
Centru

73
 4. Modelul R.A.Daly
Exosfera - conţine topituri
Discontinuitatea Byerly 1200 km
Mezosfera – zona de trecere
Discontinuitatea Gutenberg – Wieckert 2900 km
Centrosfera
Centru

Fig. 28. Secţiune prin Pământ cu prezentarea relaţiilor

dintre structura internă şi suprafaţă.

2.1.6.3. Modele neoclasice ale alcătuirii Pământului

Din 1966 – 1968 s-a trecut la conturarea ipotezei Tectonicii globale

Modelele neoclasice sunt bazate pe seismologie.
Cercetători importanţi au fost: B. Gutenberg, E.C. Bullard, R.
Ritsema, V. Magnitki, H. Jeffreys, etc.
S-a observat că la presiuni şi temperaturi foarte mari, materia se află
sub formă de plasmă de mare presiune (atomii îşi pierd învelişurile de

74
electroni şi se apropie unii de alţii mai mult decât normal). Electronii rămaşi
liberi se deplasează haotic prin spaţiu.
Densităţile mari nu se datorează compoziţiei de metale grele ci
presiunilor foarte mari.

Fig. 29. Concepţia actuală asupra
structurii interne a Pământului:
a – litosfera superioară = crusta (a1) şi
litosfera inferioară (a2), separate de
suprafaţa M; b – astenosfera cuprinzând
porţiuni de plăci litosferice subduse şi
curenţi de convecţie termică; c –
mezosferă, eventual cu bombamente; d1
– nucleul extern lichid afectat de curenţi
de convecţie; d2 – nucleul intern solid cu
materie metalizată
Fig. 30. Constituţia internă a Pământului
în concepţia neoclasică:
Crusta formată din: pătura sedimentară (p.s.), pătura
granitică (p.g.) şi pătura bazaltică (p.b.). Mantaua
superioară cu fracturi de adâncime (f), curenţi de
convecţie (c.c.), canal astenosferic (c.a.), deasupra
mantalei inferioare. Nucleul cu un înveliş afectat de
curenţi de convecţie (c.c.n.), o zonă de tranziţie şi
sâmbure. Discontinuităţi seismice: Mohorovicici (m)
la 30–70 Km pe continent şi 6–10 Km pe ocean,
Repetti(R) la 900 Km, Byerly (B) la 1200 Km,
Wiechert – Gutenberg (W-G) la 2900 Km şi Lehman
la 5100–5200 Km. Păturile A, B, C, D´, D´´, E, F, G,
propuse de E. C. Bullard şi B. Gutenberg (1959).

2.1.6.4. Modelul actual al alcătuirii Pământului

Apare odată cu apariţia Teoriei tectonicii plăcilor când se separă în

adâncime:
- Litosfera
- Astenosfera

75
 - Mantaua inferioară = zona de tranziţie
- Nucleul.

2.1.6.4.1. Nucleul
a. Nucleul intern
- materie solidificată de foarte mare rigiditate
- temperatura = 3800 K
- densitatea = 16,8 – 17,2 g/cm3
b. Nucleul extern
- prin el se propagă undele longitudinale
- materie de stare fluidă foarte vâscoasă
- temperatura = 3300 K
- densitatea = 9,4 – 11,5 g/cm3
- are curenţi de convecţie cu viteza = 10 – 15 km/an. Aceşti centrii
pot schimba centrul de greutate al Pământului.

2.1.6.4.2. Mantaua
a. Mantaua superioară : Litosfera inferioară (Moho 80 – 150 km)
Astenosfera (80 – 150 – 400 km Jeffreys)
Zona de tranziţie (400 km – 900 km(Repetti)).
- conţine roci bazice şi ultrabazice (bazalte, eclogite, peridotite)
- densitatea = 3,3 – 4
- mantaua este sticloasă amorfă cu vâscozitate foarte ridicată 1021 –
1022
- la solicitări bruşte (cutremure) se comportă ca un material rigid.
- prin destindere se produc dislocaţii rupturale profunde ce
delimitează zone tectonice cu regim diferit pe suprafaţa globului.
- se produc curenţi de convecţie lenţi (viteza de cm/an)
Curenţii + transferul de energie termică => determinarea mişcărilor
tectonice ale scoarţei.

76
 Între mantaua superioară si scoarţă există un schimb permanent de
materie; mantaua, prin sucţiune primeşte materie din scoarţă pe care “o
digeră”. Sub forma de magmă, mantaua cedează materie scoarţei.
b. Mantaua inferioară: Byerly (1200 km) – Gutenberg – Wieckert
(2900 km)
- densitatea = 5 – 5,7
- temperatura = 2500°K
- conţine oxizi metalici şi amestecuri de silicaţi ultrabazici cu Fe, Ni,
Cr.
- materia este rigidă, dar poate trimite apofize în mantaua superioară,
facilitând transferul de energie termică.
- la bază se află un nivel de curenţi de convecţie foarte lenţi.
Astenosfera: (80 – 150 km – 400 km = Jeffreys)
- conţine materie în stare solid – lichidă => ca urmare se produc:
- fenomene de curgere
- curenţi de convecţie de viteză mică
- apariţia magmei în părţile superioare.
- compoziţie: silicaţi de Mg, Fe, Ca, Na, K, etc.
- între litosfera şi astenosferă există un echilibru izostatic (Litosfera
pluteşte pe astenosferă).
- dacă litosfera are grosimi mari, atunci ea se afundă mai mult în
astenosferă.
- eroziunea litosferei duce la ridicarea ei, iar sedimentarea litosferei
duce la coborârea acesteia. Astfel se explică mişcările epirogenetice.

2.1.6.4.3. Litosfera
Pământul este alcătuit din două învelişuri separate de
discontinuitatea Mohorovicici:
a. Litosfera inferioară
- conţine roci bazice
- are limita inferioară neregulată, oglindind relieful de la suprafaţa
(zone muntoase – 150 km, zone oceanice – 80 km).

77
 Fig. 31. Raporturile dintre crustă, mantaua superioară,
litosferă şi astenosferă în sensul actual al acestor noţiuni.

b. Scoarţa (30 – 70 km – continentală şi 6 – 10 km – oceanică)

- poate fi:- scoarţă oceanică - pătura sedimentară 2 – 3 km
- scoarţă continentală - pătura sedimentară 15 - 20km
- scoarţa conţine 3 pături:
- pătura bazaltică 2 – 3 km
- pătura granitică 0 – 30 km
- pătura bazaltică 10 – 15 km
- pătura sedimentară
- 0 km în zonele de platformă
- 15 km – 20 km în Avanfose
- în domeniul oceanic are o
grosime de 2 – 3 km
- pătura granitică (0 – 30 km)
- lipseşte în domeniul oceanic
- are grosime maximă în
domeniul orogenetic
- conţine roci acide şi roci
cristaline
- pătura bazaltică
- grosime de 2–3km÷10–15 km
- conţine bazalte gabbrouri,
peridotite

78
 2.1.7. GEOSFERE EXTERNE

2.1.7.1. Atmosfera
Definiţie: este învelişul gazos al Pământului, martor al naturii
cosmice iniţiale. Este menţinută în jurul Pământului datorită forţei de
atracţie.
Compoziţie chimică: este un amestec mecanic de gaze cu impurităţi
variabile de praf, vapori de apă, organisme vii.
Atmosfera:
a. Homosfera (0 – 80 km)
- are compoziţie chimică constantă (N – 78.09%, O – 20.95 %, CO2
– 0.03 %, etc)
- frecvent apar vapori de apă
b. Heterosfera (80 km – în sus)
- are compoziţie variabilă datorită fotodisocierii.
Structura atmosferei:
2.1.7.1.1. Troposfera: (0 – 9 km poli şi 7 km ecuator)
- este pătura de aer în mişcare
- participă la alterarea scoarţei.
- alterare chimică O – oxidări, vapori de apă – reacţii de
dizolvare, etc.
- alterare fizică: curenţi permanenţi, vânturi, variaţii de
temperatură, etc
- poate fi
1.a. Pătura limitei de suprafaţă (10 – 100 m): se dezvoltă biosfera.
1.b. Strate de turbulenţă (10 – 100 m – 6 – 8 km): mişcarea aerului
este influenţată de frecarea cu suprafaţa terestră.
1.c. Atmosfera liberă (8 km – în sus): mişcarea aerului neinfluenţată
de frecarea cu suprafaţa terestră
Tropopauza = starea de trecere de 1 – 3 km la stratosfera.

79
 Fig. 32. Alcătuirea atmosferei (simplificat).

2.1.7.1.2. Stratosfera (9 – 17 km – 80 – 100 km)

- este ajutată de curenţi : - la partea inferioară curenţi cu direcţie
W-E, cu viteze de 20 m/s
- la partea superioară curenţi cu direcţie
E-W, cu viteze de 200 m/s
- are 4 zone de temperatură: 10 – 25 km cu temperatura de – 25°
25 – 40 km cu temperatura de – 0°

80
 40 – 60 km cu temperatura de + 70°
60 – 80 km cu temperatura de – 100°
Mezosfera (50 – 80 km)
- apar norii argintii, presiunea aerului scade la 0° şi la mezopauza se
reflectă undele sonore (80 – 85 km)
2.1.7.1.3. Termosfera (80 – 85 km – 105 – 110 km)
temperatura creşte de la –70° la 95 km la –50° la 105 km
2.1.7.1.4. Ionosfera ( 80 – 500 km)
- datorită ultravioletelor şi radiaţiilor cosmice conţine gaze ionizate
şi electroni liberi.
- are 4 pături ionizate: - stratul D (70 – 100 km) numai ziua
- stratul E (100 – 200 km) cu bună
conductibilitate electrică; temperatura variază de la – 50° la 100 km până la
+600° la 200 km; reflectă undele radioterestre
- stratele F1, F2 (150 – 500 km)
F1 = ziua (250 km)
F2 = 300 km
Au o bună conductibilitate electrică şi reflectă undele radiocosmice.
Temperaturi de la +60° la +800°
- este afectată de vânturi, furtuni, maree ionosferice.
2.1.7.1.5. Exosfera (500 – 75000 km)
- conţine atomi de gaze uşoare (H, He) care în mişcarea lor trec de
limita atracţiei gravitaţionale de 42000 km, pierzându-se în spaţiul cosmic.
2.1.7.1.6. Magnetosfera (75000 km – 110000 km)
- sfera în care se mai exercită încă proprietăţile magnetice ale
Pământului
Presiunea atmosferică = presiunea unei coloane de Hg de 76 cm cu
baza de 1 cm2.
G = 76 x 13.59 = 1033 g/cm2
În geologie contează variaţiile de presiune atmosferică:
- periodice - zilnice - la 24 de ore
- anuale – la 12 luni

81
 - accidentale – determinate de încălziri şi răciri inegale în pătura
inferioară a troposferei.

2.1.7.2. Hidrosfera
2.1.7.2.1. Definiţie. Originea apei. Circuitul apei în natură
Definiţie: totalitatea apei la suprafaţa globului.
Este localizată în: bazine (marine şi continentale) şi atmosfera
(vapori).
Originea apei :
1. origine internă : din degajarea magmei primordiale : sinteza H + O
= apa juvenilă.
2. Origine externă: sinteza H + O prin descărcări electrice în
atmosfera fierbinte
Volumul total = 1.450 mld km2 = 1/800 din volumul Pământului
Suprafaţa = 71 % din suprafaţa Pământului
Circuit :
1. mare: atmosferă – precipitaţii  mare
– vapori  atmosferă.
2.mic : atmosferă – precipitaţii 
continent – vapori  atmosferă.
2.1.7.2.2. Salinitate: (conţinutul în săruri
dizolvate)
- media este de 35 g/l din care 89%
Fig. 33. Repartizarea apei
şi a uscatului pe suprafaţa cloruri, 10 % sulfaţi, 0.3% carbonaţi
Pământului . - ioni predominanţi:
Cl – 18.9 g/l, Na – 10.5 g/l, SO4 – 2.65 g/l, Mg – 1.27 g/l, Ca – 0.4
g/l, K – 0.38 g/l
- după concentraţia apei există :
- ape sărate > 10 la mie
- ape sălcii 0,1 la mie - 10 la mie
- dulci < 0,1 la mie
- microelemente: N, Si, C, P, Fe, I, Ba (necesare vieţii).

82
- concentraţia variază cu :
- latitudinea: mare la ecuator şi mică la poli
- distanţa de ţărm
- aportul de apă dulce
- natura ţărmului
- temperatura
- originea sărurilor:
- sublimare din atmosfera primitivă a Pământului
- degajări din magma primordială
- gaze în soluţie: N – 65%, O – 34%, CO2, H2S, etc

Fig. 34. Circuitul apei în natură.

2.1.7.2.3. Temperatura
Apa are căldura specifică mare = 1
- apa marină are 0,93 cal.
- nori = 0,60 cal.
Temperatura depinde de căldura externă.
- temperatura maximă = 32° în Marea Roşie şi minimă este de –3°
- diferenţa de temperatură vara – iarna este de 8°C.
- variaţia temperaturii cu adâncimea:
- Densitatea: este funcţie de salinitate
2.1.7.2.4. Lumina este funcţie de:
- conţinutul de suspensii

83
 - lungimea de undă
- după cantitatea de lumină există 3 zone:
- eufotică – luminată 0 – 80 m (plante verzi, animale
ierbivore, etc)
- disfotică – slab luminată 80 – 400 m (alge roşii, albăstrui)
- afotică – fără lumină adâncimea > 400 m (lipsă vegetaţie)
2.1.7.2.5. Presiunea este de 1 atm pentru 10 m = treapta hidrobarică
- la 6000 – 7000 m2= 600 – 700 atm.
2.1.7.2.6. Mişcările sunt determinate de:
- factori extratereştrii: atracţia exercitată de Luna, Soare, etc.
- factori tereştrii care pot fi:- exogeni (vânt, densitatea apei)
- endogeni (rotaţia Pământului,
mişcări tectonice, mişcări seismice)
- forme de mişcare: maree, valuri, curenţi de convecţie,
curenţi orizontali de impuls (calzi sau reci), etc

2.1.7.3. Biosfera
Definiţie: totalitatea organismelor vii animale, vegetale ale
Pământului.
Între cele 4 geosfere (Litosfera, Hidrosfera, Atmosfera, Biosfera)
există schimb de elemente chimice.
Geologia se ocupă de cunoaşterea organismelor actuale, a mediilor
de viaţă, a raporturilor la celelalte geosfere.
- organisme:
- în atmosferă – până la 6000 m.
- în hidrosferă – până la 11000 m.
- în litosferă – până la 3000 m.
Clasificarea organismelor după modul de viaţă:
1. Halobios (organisme marine):
- plancton – organisme purtate de valuri
- necton – alge

84
 - bentos – trăiesc pe fund; pot fi fixate (bentos sesil) şi
mişcătoare (bentos vagil)
2. Lemnobios (organisme dulcicole)
3. Geobios (organisme de uscat).
Regnul vegetal cuprinde 500 000 specii, iar cel animal 1 000 000
specii.

Fig. 35. Extinderea spaţială a biosferei.

 Test de autoevaluare
1. Pe ce argumente se apreciază natura învelişurilor interne ale
Pământului? Detaliaţi caracteristicile nucleului, mantalei,
litosferei.
2. Ce argumente indică natura de impact sau vulcanică a craterelor
de pe Lună? Comentaţi relieful selenar.
3. Particularizaţi metodele optime de explorare a unui zăcământ de
hidrocarburi fluide.
4. Particularizaţi metodele optime de explorare a unui zăcământ de
cărbuni, minereuri.

85
 2.1.8. RELIEFUL ŞI CONSTITUŢIA
GENERALĂ A CRUSTEI

Din calculul ariei ocupate de zonele de diferite altitudini a rezultat

curba hipsografică a lui Penck:

Fig. 36. Curba hipsografică (curba lui A. Penck) cu ariile

ocupate de fiecare zonă principală la scară terestră.

Continentul geologic Crusta continentală este formată din:

cuprinde: - pătura bazaltică;
- uscat; - pătura granitică subţiată pe
- şelf; marginile submerse;
- taluz; - pătura sedimentară din sedimente
- piemont precontinental. terigene.
Vulcanismul poate fi:- bazic;
- intermediar;
- acid.

86
 Crusta oceanică este subţire şi este formată din:
Domeniul oceanic:
- pătura bazaltică;
- pătura sedimentară subţire: sedimente din
acumularea planctonului şi a produselor de
alterare a curgerilor submarine şi foarte puţine
sedimente terigene.

2.1.8.1. Relieful domeniului continental

2.1.8.1.1. Domeniul continental de uscat (land)

a. Ţinuturi înalte (highlands): au altitudini mai mari de 200 m.

a.1. Podişuri: - pe anteclizele (masivele) platformelor: Podişul
Moldovei;
- intermontane: Bazinul Transilvaniei, Podişul Tibet
(fig.40);
- vulcanice: Podişul Dekkan (India).
a.2. Munţi: - munţi de cutare:
- Precambrieni: Laurentieni, Huronieni (Canada), Svecofennide
(Scutul Baltic);
- Caledonieni (Catenele Scandinave; munţii Grampiani – Anglia);
- Hercinici: Catenele Armoricane – Bretania; Pădurea Neagră;
Ardeni; Masivul Boem; Dobrogea de Nord; Uralii de Sud;
- Alpini: Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Himalaya
- munţi vulcanici: Kenya, Kamciatka;
- munţi de faliere (rari): în sudul continentelor sau a marilor
peninsule (Gatii de Vest-India peninsulară, Catenele de coastă-California)
(fig. 37).

87
 Fig. 37. Secţiune schematică Fig. 38. Secţiune transversală
indicând raporturile dintre schematică printr-un graben, indicând
morfologia şi structura raporturile dintre morfologia terenului
geologică a munţilor faliaţi. şi structura geologică.

b. Ţinuturi joase (câmpii) (lowlands)

b.1. Câmpii: - câmpii marginale (periferice) = maritime (de coastă):
Câmpia de Nord a Germaniei, Marginea Atlantică a S.U.A., Ţărmul
Vietnam.
- câmpii interne: - pe sineclizele platformelor (bazine de
subsidenţă): Câmpia de Vest a Siberiei, Câmpia Mississippi, Câmpia
Amazon; Câmpia Tchad (fig. 39);
- în faţa munţilor de cutare = câmpii de
acumulare: Câmpia Română în faţa Carpaţilor, Câmpia Gangelui în faţa
Himalayei (fig. 41).

Fig. 39. Secţiune schematică printr-o regiune de platformă, relief

de câmpie în zone de sinecliză şi de podiş în zone de antecliză.

Fig. 40. Secţiune geologică schematică indicând raporturile

între morfologie şi structura Depresiunii Transilvaniei ca
podiş intermontan şi ramurile de munţi cutaţi adiacenţi
(Apuseni şi Carpaţii Orientali).

88
 b.2. Ţinuturi sub nivelul mării
- tectonice: - pe fracturi = grabene (rift valleys): Grabenele
Africane, Grabenul Mării Moarte (fig. 38);
- pe depresiuni mărginite de flexuri: Marea
Caspică, Lacul Aral, Lacul Victoria;
- create de om: Poldere în Olanda;
- eoliene: depresiuni izometrice - pâlnii în nordul Egiptului
- Oaza Kattarah.

2.1.8.1.2. Domeniul marginilor continentale

a. Şelf: - domeniul de la 0 m la 200 m cu pantă lină;

b. Taluz (Povârniş continental):
- cu panta mare şi traversat de canioane submarine.
c. Piemont precontinental:
- contactul taluzului continental cu fundurile oceanice; asociat cu: - conuri
de dejecţie abisale (agestre abisale), alunecări submarine (fig. 42, 43).
d. Arcuri insulare şi bazine retro-arc:
- insule dispuse în arcuri şi unghiuri de rebrusment asemănătoare dispoziţiei
în ghirlande a catenelor alpine pe care uneori le prelungesc direct;
- bazine retro-arc: zone concave în spatele arcurilor insulare, cu crustă de
tranziţie.
Arcurile insulare şi bazinele retro-arc reprezintă:
1. zone de regenerare neogenă şi cuaternară a unor domenii orogenice
maturizate;
2. zone de orogeneză născândă delimitate de ocean:
- prin fose (din punct de vedere morfologic);
- prin zona de subducţie şi crusta intermediară (din punct de vedere
tectonic);
- prin “linia andezitelor” (din punct de vedere vulcanic) care le separă de
vulcanite bazice din ocean.

89
 Fig. 41. Raporturile geologice între munţii de cutare şi
câmpiile de acumulare, luând ca exemplu America de Sud.

Fig. 42. Schema simplificată a elementelor geomorfologice şi

sedimentelor unui con abisal (după E. Mutti şi L.F. Ricci, 1974).

Fig. 43. Harta geologică a domeniului acvatorial imediat la vest de

Gibraltar ce pune în evidenţă o imensă alunecare de formaţiuni
geologice dinspre uscat şi şelf, peste taluzul continental până în
câmpiile abisale (după D. Lajat et al. 1975).

90
 2.1.8.2. Relieful domeniului oceanic

- are evoluţie diferită de a continentelor şi a mărilor lor interne, adânci.

2.1.8.2.1. Forme de relief pozitive

a. Dorsale medio-oceanice (fig. 44). Relief cu lungime de 60.000

km, lăţime de 1500 km, înălţimi de 2 000 m. Sunt alcătuite din vulcanite
bazice.
Au axa jalonată de o vale tectonică – rift, lată de 10-30 km şi adâncă
de 100-2.000 m.
Riftul apare pe coama Medio-Atlantică (Mid Atlantic Ridge) şi
Dorsala Carlsberg (Oceanul Indian), dar nu şi pe Dorsala Pacificului de Sud
(Mid Ocean).
Riftul are pereţi abrupţi afectaţi de falii de extensiune şi este alcătuit
din roci vulcanice haotice. Spre mijloc are o vale interioară de 3,3 km
lăţime, adâncă de 300 m, cu margini în trepte , fără sedimente şi afectată de
fracturi cu lavă incandescentă.
Riftul reprezintă zona de acreţie, adică de formare şi dezvoltare a
crustei oceanice.
Dorsalele sunt decalate transversal sistematic la distanţe de 50 - 300
Km prin falii transformante care seamănă cu decroşări dar de fapt sunt
fracturi vechi moştenite de pe trupul supracontinentelor (Pangea,
Gondwana).
b. Creste (Rise). Sunt reliefuri pozitive alungite (rar paralele cu
dorsalele), care frecvent leagă dorsalele cu taluzul. Sunt fracturi vulcanizate
(jalonate la suprafaţă de insule) care nu prezintă fenomene de expansiune.
Reprezintă urme ale “hot spoturilor”.

91
 Fig. 42. Fundul oceanelor.

92
 c. Microcontinente. În oceanele fără margini în subducţie (Atlantic,
Indian) reprezintă fragmente de continent (provenite din taluz, din foste
şelfuri instabile) desprinse şi lăsate în urmă de deplasarea continentelor
principale, în mişcări independente spre câmpiile abisale din faţa lor.
În oceanele cu margini în subducţie (pe cale de restrângere, de
exemplu: Pacific) apar în faţa arcurilor insulare, deci se află în stare de
“precoliziune” şi probabil vor deveni “microplăci într-un viitor orogen” (aşa
se pare că a fost India în trecutul geologic). De exemplu: Platoul Rockall –
Atlantic, Platoul Acelor – Pacific.
d. Munţi vulcanici submarini (fr. „guyot”). Relief de formă conică
sau în formă de T care au apărut la intersecţii de fracturi. Uneori au la
suprafaţă recifi – atoli.

2.1.8.2.2. Forme de relief negative

a. Câmpii abisale (engl. „abisal plain”): sunt alungite; au adâncimi

de 5 000 – 6 000 m; sunt mărginite de dorsale, creste, taluzuri continentale;
au vârsta cel mult mezozoică; fac parte din “covorul rulant” al oceanelor.
b. Fose oceanice (engl. „trenches”). Sunt depresiuni alungite de
1000 – 2 000 km cu lăţimi de 200 Km şi adâncimi de peste 6 000 m, dispuse
pe marginea domeniului oceanic în faţa arcurilor de insule vulcanizate (de
exemplu: fosa Tuscarora – Japonia) sau în faţa catenelor alpine (de
exemplu: fosele Atakama, Peru, Chile), faţă de vârful Aconcagua din Anzi
creează o diferenţă de elevaţie de circa 14 km. Au structura de grabene
alungite cu falii în trepte cu sărituri de 100 m. Conţin sedimente necutate şi
dau minime gravimetrice. Reprezintă efecte de distensiune pe spinarea
bombata a plăcilor subduse. Au funcţia geologică de “pregeosinclinale”
adică, depresiuni menite a fi umplute cu sedimente care ulterior vor fi
metamorfozate şi transformate într-o rădăcină sialică a unui geosinclinal
maturizat (fig. 45, 46).

93
 Fig. 45. Secţiune transversală schematică
printr-o fosă oceanică:
A – câmpie abisală; B – ridicarea marginală externă a fosei; C –
domeniul hadal propriu-zis al fosei cu un canal central sau
neaxial; D – terase structurale sau platouri capcană pentru
sedimentele terigene; E – baza taluzului continental; b –
fundamentul acustic (format din bazalte în zonele A-D). aportul
de sedimente terigene (săgeţi duble) sau abisale (săgeţi simple).

Fig. 46. O fosă oceanică şi axa de maxim

gravimetric care o însoţeşte (x1 – x2). Extinderea
oceanografică (a) şi structurală(b) a fosei; zone
colmatate (c).

2.2. GEOLOGIE DINAMICĂ

Definiţie: ramura geologiei generale care se ocupă cu studiul

fenomenelor şi proceselor cauzate de factori interni ai Pământului (telurici)
şi de agenţi geologici externi, a căror energie provine în principal de la
Soare. După factorii determinanţi există:
1. Geologie dinamică internă care examinează:
1.1. - mişcările tectonice ale scoarţei terestre (diastrofismul);
1.2. – vulcanismul;
1.3. – cutremurele.
2. Geologie dinamică externă care studiază:
2.1. – acţiunea geologică a atmosferei (eoliană);

94
 2.2. – acţiunea geologică a hidrosferei;
2.3. – acţiunea geologică a biosferei.

2.2.1. GEOLOGIE DINAMICĂ INTERNĂ

2.2.1.1. Diastrofism

2.2.1.1.1. Dinamica litosferei / tectonica plăcilor

Învelişul rigid al litosferei pluteşte în echilibru izostatic pe
astenosferă (cu materie limita între solid şi lichid şi aflată în mişcare datorită
curenţilor de convecţie termică) (fig. 47).

Fig. 47. Ipoteza izostaziei.

Curenţii de convecţie apar datorită tendinţei de omogenizare a

temperaturilor între diferitele pături ale astenosferei. Materia fierbinte de la
bază se ridică spre părţile superioare ale astenosferei generând curenţi
ascendenţi iar materia rece de la partea superioară a astenosferei coboară
spre interior generând curenţi descendenţi (fig. 48).

Fig. 48. Celule de convecţie şi tipuri de

contacte între plăci.

95
 Curenţii apar ca nişte celule mişcătoare în masa astenosferei, viteza
lor fiind mică.
Curenţii de convecţie termică au foarte mari influenţe asupra
litosferei. Astfel în zona curenţilor ascendenţi, litosfera este afectată de
tendinţe divergente, tinde să crape rezultând fracturi numite rifturi. Prin
rifturi iese materie bazică din astenosferă sub formă de magmă (topitură –
prin depresurizare) contribuind la formarea scoarţei (fig. 49, 50, 51).
Magma exercită şi ea presiuni asupra pereţilor celor două fragmente
ale litosferei.
În zona curenţilor descendenţi litosfera este supusă la tendinţe
convergente, la eforturi de compresiune. Ca urmare, este absorbită prin
fenomenul de sucţiune de către astenosferă. În aceasta zonă vor avea loc
mişcări orogenetice (de încreţire).
Deci, între astenosferă şi litosferă se realizează un schimb permanent
de materie.
Ca urmare a curenţilor subcrustali litosfera este fragmentată în mai
multe plăci separate prin rifturi. Plăcile reprezintă porţiuni mari de calotă
sferică cu suprafeţe de milioane de km2 aflate în echilibru izostatic pe
astenosferă şi aflate în mişcare independentă. Între două plăci, mişcarea
independentă datorată curenţilor subcrustali determină trei tipuri de mişcări
relative (fig. 49, 50).

a. Contacte divergente. Sunt datorate tensiunii generate de curenţii

ascendenţi în zonele de rift. Plăcile se îndepărtează, fenomenul fiind de
“expansiune a fundului oceanic”. Pe rift iese, în cantităţi mari, magma
bazică din astenosferă care caută să cicatrizeze zona. Fenomenul are drept
consecinţă divizarea şi îndepărtarea continentelor = “deriva continentelor”.
Deriva continentelor a fost evidenţiată pentru prima dată în 1911 de către
meteorologul german Alfred Wegener pe baza similitudinii dintre coastele
de vest ale Africii şi Europei cu cele de est ale Americilor şi a reuşit să
explice similitudinea formelor fosile şi stratigrafice de pe cele două coaste

96
ale Atlanticului până în Paleozoicul Superior. Deplasarea se face cu viteze
între 7-8 şi 21cm/an (fig. 49, 50, 52, 54).

b. Contacte convergente. Apar prin compresiuni generate de

curenţii descendenţi în zonele de sucţiune. Placa mai puternică
(continentală) încalecă peste placa oceanică mai subţire (fenomenul de
subducţie). Placa oceanică subdusă pătrunde sub cea continentală după
plane înclinate la 45º numite “plane Benioff”. De-a lungul planelor Benioff,
datorită tensiunilor, placa subdusă se fragmentează în dale generând
hipocentre de cutremure. Cam la 700 km adâncime hipocentrele
cutremurelor dispar sugerând “digerarea” completă de către astenosferă. În
zona contactului convergent (de subducţie) datorită presiunilor foarte mari
apar fenomene de cutare, încreţire = orogeneza. Local, apar decomprimări
rezultând bazine magmatice de mică adâncime (30 - 40 km) cu magme de
tip sialic (fig. 49, 50, 51, 53, 54).

c. Contacte de deplasare laterală a unei plăci faţă de alta. Sunt

însoţite de eforturi de forfecare, generând faliile transformante care fac ca
axul riftului să fie deplasat în spaţiu (caz particular) (fig. 49, 55, 59).
Cum limitele plăcilor nu sunt paralele, plăcile se agaţă una de alta, se
rup în microplăci rezultând seisme de forfecare şi magme de
profunzime(fig. 55, 56, 57, 58).
Datorită fricţiunilor, capetele formaţiunilor geologice vor fi
deformate şi vor fi afectate de mari temperaturi.
În prezent există 13 plăci majore (şi alte zeci de plăci minore):
1. Placa Pacifică; 2. Placa Indo – Australiană; 3. Placa Antarctică; 4.
Placa Euro – Asiatică; 5. Placa Africană; 6. Placa Nord Americană; 7.
Placa Sud Americană; 8. Placa Filipinelor; 9. Placa Nazca; 10. Placa
Caraibiană; 11. Placa Cocos; 12. Placa Arabică; 13. Placa Somaleză
(fig. 61)

97
98
Fig. 54. Raporturi între tipul de crustă şi marginile
continentale.

Fig. 51. Schema unei zone de fosă:

A–astonosfera; B-litosfera fixă; C-litosfera în
subducţie; 1-crusta bazaltică; 2-crusta granitică;
3-zona de coliziune; 4-trench.

Fig. 49. Distribuţia curenţilor de convecţie: ascendenţi în zone de Fig. 52. Schema unei zone de rift: a-
rift şi relaţii divergente, descendenţi în zone de fosă unde astenosferă; b-crustă nou creată; c- sedimente.
marginea plăcii subduse coboară şi este asimilată în astenosferă. Fig. 55. Comparaţie între evoluţia unei
decroşări şi a unei falii transformante.

Fig. 57. Triplă joncţiune simplă

(stabilă) – RRR.

Fig. 53. Tipuri de subducţie: Fig. 56. Diverse variante de

a-tip CHILIAN; falii transformante:
Fig. 58. Triplă joncţiune
Fig. 50. Evoluţia scoarţei în funcţie de b-tip JAPONEZ; a. rift-rift; b. fosă-fosă, cu subducţie
Instabilă.
relaţiile dintre plăcile tectonice. c-tip MARIANE. în sens opus; c, d. rift-fosă; e. fosă-fosă,
cu subducţie în acelaşi sens.
 Fig. 59. Falii transformante afectând un rift primar.

Pe teritoriul României se întâlnesc 3 microplăci în zona curburii

Carpaţilor (fig. 60):
- Placa Est – Europeană;
- Subplaca Intra – Alpină;
- Subplaca Moesică.
De aceea în Vrancea se produc cutremure cu hipocentru la 100 – 130
km, iar Carpaţii se ridică cu 1 – 2 cm/an.

Fig. 60. Microplăci întâlnite pe teritoriul României.

Legenda schiţei României şi a regiunii Vrancea: 8- Orogenul Carpatic; 9-
Depresiunea Botoşani – Odobeşti; 10- marginea plăcii Eurasiatice prin
sectorul ei est european; 11, 12– zone de contact placă – subplacă; 13–
mişcare transcurentă; 14– subducţia activă; 15– sugbducţie fosilă; 16– fracturi
cu denivelări; 17- epicentre; 18- linii de egală adâncime a centrelor în Km.
(după L. Constantinescu et al. 1976, I. Cornea şi V. Lăzărescu, 1979).

99
 Fig. 61. Schiţa tectonică a Lumii indicând centurile orogenice
alpine terţiare, încă active, şi contururile plăcilor majore:
a- linii de acreţiune pe coame medio-oceanice; b- zone de subducţie
(consum) cu indicarea vitezelor în cm/an; c- limite prezumtive ale plăcilor;
d- regiuni continentale prealpine terţiare; e-centuri orogenice.

Fig. 62. Divizarea continentului

Pangeea începând cu 225 mil.
ani în urmă (A), şi continuând
cu stadiile: B – 180 mil. ani; C –
135 mil. ani; D – 65 mil. ani, şi
terminând cu configuraţia
actuală a continentelor (E)
[după R.S. Dietz şi J.C. Holden,
1970].

100
 Datorită mişcărilor relative ale plăcilor, corelate cu alte fenomene
geologice (consecinţele mişcării de rotaţie, etc.), continentele au fost
divizate şi s-au deplasat unele faţă de altele.
Astfel, din Arhaic până în Carbonifer exista un singur continent
Pangeea şi un singur ocean Panthalassa (fig. 62).
La mijlocul Carboniferului, Pangeea s-a divizat după două fracturi
dirijate N – S (Atlanticul) şi E – V (Marea Tethys din care au mai rămas
astăzi Marea Mediterană, Marea Neagră). Au rezultat continentele:
- Laurasia, în nord ( America de Nord şi Eurasia);
- Gondwana în sud ( Africa, America de Sud, India, Madagascar,
Australia).
Ulterior acestea s-au divizat şi deplasat rezultând configuraţia
actuală.

2.2.1.1.2. Mişcări tectonice (Diastrofism s. s.)

Datorită fenomenului de echilibru izostatic şi datorită deplasărilor

relative dintre plăci, litosfera cunoaşte două tipuri de mişcări:
a. mişcări verticale; b. mişcări orizontale.

a. Mişcările verticale = oscilatorii. Se datorează (fig. 47):

- restabilirii echilibrului izostatic ca urmare a modificării grosimii
litosferei (prin acumulare de sedimente, roci vulcanice, apă sau gheaţă,
respectiv, prin eroziune, evaporare, topire) sau a schimbării de densitate prin
polimorfism;
- ridicărilor şi coborârilor de blocuri prin faliere generate de cupluri
orizontale de forţe şi componenta gravitaţională;
- încovoierii plăcilor litosferice în zonele de subducţie;
- bombării şi sucţiunii litosferei datorate curenţilor de convecţie din
astenosferă.
Pot fi:

101
 - mişcări pozitive = exondări (lat. exondae = ieşire din valuri): când
sunt generatoare de relief muntos = epirogenetice (gr. epeiron = continent,
genesis ‚ naştere);
- mişcări negative = de imersiune sau subsidenţă: când sunt
generatoare de zone coborâte, invadate de mare, cu sedimentaţie activă =
thalatogenetice (gr. thalassa = mare, genesis = naştere). Când coborârea se
face prin scufundări pe falii ce dau grabene se mai numesc mişcări
tafrogenetice (gr. tafros = şanţ) (fig. 63).

Fig. 63. Bazin de subsidenţă.

Consecinţa mişcărilor verticale este schimbarea raportului uscat /

mare cu rezultatul sedimentării unor anumite tipuri de depozite sedimentare.
Astfel, mişcările ascendente de ridicare a uscatului determină
retragerea mării rezultând regresiunea marină (fig.64).

Fig. 64. Schema depunerii Fig. 65. Schema depunerii sedimentelor

sedimentelor la o regresiune marină. la o transgresiune marină.

Fig. 66.Relaţiile structurale existente în zonele geosinclinale.

102
 Mişcările descendente determină invazia mării asupra uscatului
rezultând transgresiunea marină (fig. 65).
Mişcările oscilatorii sunt puse în evidenţă de: date paleoistorice
(construcţii portuare, temple); de măsurători geodezice şi topografice de
mare precizie efectuate pe interval mare de timp (de exemplu: Carpaţii se
ridică cu 7 – 8 mm/an, iar bazinele Transilvaniei sau Pannonic coboară cu 5
– 6 mm/an.

b. Mişcările tangenţiale = orizontale. Se datorează deplasării

relative a plăcilor tectonice ale litosferei. Ele generează tensiuni sau
compresiuni pe direcţii tangenţiale la suprafaţa pământului rezultând
“stressul tectonic”.
Întrucât se manifestă prin procese de cutare ce produc centuri
muntoase se numesc şi mişcări orogenice. Exemple de mişcări tangenţiale:
- la scară mare: - deriva porţiunilor continentale ale plăcilor
litosferice;
- deplasări laterale prin expansiunea fundului oceanic;
- la scară regională pot avea caracter diferenţial sau chiar schimbări
de sens în zone apropiate:
- formarea de lanţuri muntoase sigmoide (sinuoase);
- în domeniul oceanic, deplasările axei riftului după faliile transformante.
Se pot determina prin măsurători geodezice din satelit sau chiar prin
măsurători topografice repetate în timp îndelungat.

2.2.1.1.3. Efectele diastrofismului (mişcărilor tectonice)

După scara de mărime pot fi: regionale, locale, la nivel petrografic

sau litologic.
a. Efecte tectonice regionale. Se referă la separarea scoarţei în:
centuri orogenice, platforme, avanfose sau la evoluţia continentelor şi
oceanelor.
a.1. Separarea scoarţei în arii labile, stabile şi de tranziţie.

103
 a.1.A. Zonele orogenice provin din geosinclinale care sunt regiuni
oceanice sau marine, alungite, de extindere regională (comparabilă cu a
foselor) în care se produce o sedimentaţie intensă pe un fundament mobil şi
permeabil (eugeosinclinale) sau impermeabil (miogeosinclinale) şi unde
prin mişcări tectonice puternic polarizate în timp şi spaţiu ia naştere o
centură de munţi de cutare (fig. 66, 67).

Fig. 67. Evoluţia unui geosinclinal prin prisma teoriei plăcilor:

1. faza geosinclinală precoce (tensiuni, scufundări); 2. faza geosinclinală de
inversiune (compresiune slabă, mişcări diferenţiate slabe pe fondul scufundării);
3. faza geosinclinală târzie (compresiune intensă, mişcări puternic diferenţiate);
4. faza orogenică precoce (compresiune slabă, mişcări diferenţiate); 5. faza
orogenică târzie (relaxare, mişcări diferenţiate pe fondul ridicării izostatice).

104
 Prin prisma teoriei plăcilor, geosinclinalele pot proveni:
A. din regenerarea unui sector de platformă supus la tensiune;
B. pot fi „moştenite” adică, provin din zone marginale ale oceanului.
Datorită tensiunii evoluţia poate fi:
1. Marginea de platformă (placă) capătă scufundări uşoare (suple) sau
interiorul platformei se scufundă prin fracturări (falieri) rezultând formarea
unei zone depresionare geosinclinale ce va fi inundată de mare. Se va
depune discordant pe fundament “seria detritică” (conglomerate) urmată de
“seria calcaroasa”. Scufundarea fiind mai activă decât sedimentarea,
geosinclinalul se adânceşte dar nu prea mult (adâncimi de şelf).
2. Extensiunea avansând, anumite sectoare ale geosinclinalului se scufundă
puternic generând albii cu regim de mare adâncă, mărginite de taluze cu
pante mari. Extensiunea se poate opri la acest stadiu, şi, după colmatarea
fosei se poate închide prin compresiune generând un aulacogen
(„geosinclinal avortat”) cu deformări modeste ale depozitelor.
3. Dacă extensiunea continuă să se lărgească, atunci crusta terestră se
subţiază iar pătura granitică (mai puţin plastică decât cea bazaltică) se rupe
şi au loc pătrunderi de topituri bazice = iniţialite = ofiolite. Este stadiul de
separare a două plăci continentale printr-o mare de tip Marea Roşie, adică
stadiul de ocean incipient, foarte îngust (100 - 200 km) cu tendinţe de
dezvoltare.
Din acest stadiu, funcţie de modul de rupere al plăcilor, evoluţia
poate fi:
a. extensie în continuare => spre un ocean adevărat pe marginea căruia
orogeneza se va amâna multă vreme (când se separă doar două plăci majore
cum este la Oceanul Atlantic);
b. inversiune a extensiei cu compresiunea => evoluţia fiind spre un orogen
(când ruperea lasă un mozaic de micro- sau subplăci între cele două plăci
majore – cum este în domeniul mediteranean).
4. Prin inversiunea orizontală a extensiei cu compresia, mai probabil între o
placă majoră şi o micro-placă, se intră în stadiul de maturitate sau
preorogenic al geosinclinalului. Odată cu pătrunderile de ofiolite se

105
acumulează formaţiunea de prefliş (turbidite lutitice de tip „Stratele de
Sinaia”) şi apoi formaţiunea de fliş propriu-zis în regim de eugeosinclinal.
Din punct de vedere cinematic urmează stadiul de pre-coliziune al
plăcilor. În acest stadiu, pe marginea plăcii cu grosime mai redusă (cu nivel
de echilibru izostatic al suprafeţei mai coborât) adică în zona taluzului şi a
şelfului continental, începe sedimentarea depozitelor în regim de
miogeosinclinal (impermeabil pentru procese vulcanice).

Fig. 68. Etapele de dezvoltare a unui orogen tip cordilieră (a), prin coliziune
continent – arc insular (b) şi prin coliziune continent – continent (c).

106
5. Începutul coliziunii plăcilor marchează începutul structogenezei (cutări şi
încălecări de strate) şi dispariţia la suprafaţă a sectorului oceanic prin
subducţie.
Pe măsura subducerii în continuare a uneia din plăci: la suprafaţă,
cutările şi încălecările avansează spre exterior (spre placa subdusă) unde se
naşte fosa miogeosinclinală; în adâncime, placa subdusă este consumată sub
zonele interne ale viitorului orogen.
6. Când structogeneza (cutări + încălecări) atinge zona de la exterior
(miogeosinclinală), zona interna din spate (eugeosinclinală) suferă ridicări
importante (începe orogeneza) iar pe marginea externă a zonei
miogeosinclinale (spre placa subdusă) se dezvoltă o depresiune cu caracter
de avanfosă.
În acelaşi timp, placa subdusă atinge nivelul de topire şi în spatele
catenei orogenice interne (eugeosinclinale) începe pătrunderea magmelor
intermediare. Ulterior se dezvoltă magmatismul subsecvent ce durează tot
timpul structogenezei (cutări + încălecări) târzii şi al orogenezei (ridicări)
zonei miogeosinclinale (exterioare).

Fig. 69. Coliziune continent – continent.

7. Mişcările de ridicare (morfogenetice) ale munţilor activează eroziunea

prin care vor lua naştere depozitele de molasă.

107
 În spatele munţilor, ridicările de topituri dau o tendinţă secundară de
extensie şi “înflorirea” părţii superioare a curenţilor de convecţie ascendenţi
duce la falieri şi căderi de blocuri ce vor genera depresiuni intermuntoase
sau interne. (Deci depresiunile interne se formează după formarea zonei
interne a avanfoselor dar subsidenţa lor este corelabilă cu cea a avantfosei
deci, în ambele se vor depune depozite relativ sincrone).

Exemplu cu Carpaţii Româneşti

1. Pe aria geosinclinalului Carpaţilor Româneşti a avut loc o invazie
a unei mări epicontinentale. Ea a depus sedimente triasice timpurii
discordant pe fundamentul cristalin premezozoic.
2. Printr-o dezmembrare ulterioară a marginii continentale est-
europene s-a născut o fractură triasică în sud estul Munţilor Apuseni şi apoi
o fractură jurasică medie în Carpaţii Orientali. Traseul fracturilor este
marcat de ofiolite ce s-au dezvoltat în zone oceanice înguste care au evoluat
până la începutul Cretacicului.
După alţi autori (N. Herz şi H. Savu), în loc de zone oceanice
înguste se consideră că a existat un singur ocean = “Oceanul Siretului”.
În aceste zone s-au depus formaţiuni jurasice predominant
calcaroase şi fliş cretacic.
3. După depunerea depozitelor jurasice calcaroase şi a flişului
cretacic, o parte din zonele de sedimentare s-au închis şi au început cutări
din Cretacicul mediu până spre sfârşitul Cretacicului. S-au format astfel şi
şariajele Pânzei Getice în Carpaţii Meridionali, ale Pânzelor de Codru din
Munţii Apuseni. În Carpaţii Orientali, pânzele de pe unitatea cristalino-
mezozoică s-au pus în loc încă din Albian.
4. În Carpaţii Orientali, toate unităţile tectonice de la flişul
curbicortical spre exterior au evoluat tectonic până în Miocen constituind
externidele = moldavidele (ce se extind până la marginea flişului Oligocen).
Externidele supraîncalecă formaţiunile avantfosei care debutează cu
depozite acvitaniene.

108
 5. În spatele munţilor, începând cu Burdigalianul (Stratele de Hida),
se individualizează Depresiunea Transilvaniei, iar pe fracturile de la estul
depresiunii, din Badenian se dezvoltă puternic vulcanismul subsecvent
neogen.
După Bleahu, Bocaletti, Morelli: din Miocen, Bazinul Transilvaniei
a fost ocupat de un bazin retro-arc ce s-a dezvoltat ulterior, iar Carpaţii
formau un arc insular. Centrul bazinului a început să aibă tendinţe de
expansiune ceea ce a făcut ca în fundament să se individualizeze fracturi
normale cu slabă activitate seismică (cutremurele Tirnavelor) şi anomalii
magnetice pozitive (corp eruptiv bazic).

a.1.B. Zonele de platformă. Reprezintă zone peneplenizate (erodate)

şi cratonizate (rigidizate) ale ariilor de orogeneză. Sunt alcătuite din
fundament şi o cuvertură sedimentară (fig. 70).

Fig. 70. Relaţii structurale în zonele stabile.

Zonele de platformă pot fi:

- platforme tinere, rezultate din peneplenizarea şi cratonizarea parţială a
unei zone de orogeneză, care nu şi-au pierdut complet mobilitatea. Mişcările
tectonice pot genera în domeniul acestor platforme, forme structurale de
ridicări şi coborâri cum ar fi: grabene, horsturi, şanţuri şi valuri, bazine de
subsidenţă (sineclize), masive (anteclize). Au forme alungite. De exemplu:
Platforma Scitică din sudul Platformei Est Europene, Platforma Moesică =>
ambele de vârstă epihercinică, cu numeroase blocuri faliate în fundament, cu
variaţii de grosime a cuverturii sedimentare mezozoice.
- platforme vechi: cu mobilitate foarte scăzută; cu sineclize şi anteclize largi;
cu variaţii lente ale grosimii cuverturii sedimentare; cu contur izometric;
deşi uneori au în bază structuri de tip graben, depozitele sedimentare le

109
mulează, şi treptat, spre suprafaţă ajung să nu mai fie deloc deformate. De
exemplu: Platforma Est - Europeană – epiarhaică.
- scuturi: zone de platformă cu cuvertură sedimentară erodată, cu
fundamentul exondat prin mişcări epirogenetice pozitive. De exemplu:
scutul Baltic, scutul Canadian, scutul Sino - Siberian, scutul African,scutul
Brazilian.
- plite: zone de platforme cu fundament şi cuvertură sedimentară veche
(Proterozoică, Paleozoică); au forme tabulare; De exemplu: Platforma epi-
proterozoică din sudul Scutului Baltic.
Avanfose: zone depresionare situate între centura orogenică şi
platforma din faţa (vorland) umplute cu depozite din erodarea cordilierei.

a.2. Evoluţia continentelor şi oceanelor

a.2.A. Evoluţia continentelor
1. Iniţial, în etapa pregeologică (lunară, anhidră), primele nuclee de
continente aveau caracter bazaltic şi reprezentau sectoare mai ridicate ale
crustei primordiale care plutea direct pe un substrat topit (fără a avea o
litosferă inferioară).
Primele oceane (protooceane) ocupau locul porţunilor scufundate ale
crustei (de tip melanocratic) şi în ele erau acumulate:
- sedimente eoliene;
- sedimente de sublimare (frecvent NaCl);
- sedimente din reacţiile chimice dintre atmosfera primitivă (cu HCl, H2S,
CH4) şi crustă.
2. A urmat etapa oceanică când prin coborârea temperaturilor sub
100ºC s-au produs precipitaţii masive ce s-au concentrat în ariile oceanice
uscate.
În paralel, sedimentele de la periferia protocontinentelor au început
să fie cutate, metamorfozate, granitizate şi alipite concentric nucleelor
bazice ale continentelor pe care le acopereau. Uneori, lovituri de meteoriţi
uriaşi provocau fragmentări şi deschideri lente de noi oceane secundare.
Din aceste etape nu sunt indicaţii clare:

110
- exemplu: vechile sectoare de Platformelor (nucleele protoarhaice din
Africa) erau alcătuite din arii izometrice granitice în vechime de peste 3
miliarde de ani (Seria de Swaziland) înconjurate de regiuni de platforme cu
fundament de 2-3 miliarde de ani acoperit cu depozite proterozoice necutate.
Între “insulele” continentale arhaice se află terenuri proterozoice cutate,
intens metamorfozate, intruse de granitoide. Deci nucleele arhaice aveau
margini continentale cu sedimente de şelf şi cuprindeau între ele arii
geosinclinale ale Proterozoicului timpuriu (geosinclinalele sunt slab alungite
şi cu contur lobat).
Limitele geologice din scuturile actuale cu fundament la zi mai arată:
- geosinclinalele vechi au generat orogene în ghirlande cu arcuri şi unghiuri
de rebruşment complicate dar cu dimensiuni restrânse faţă de centurile
muntoase phanerozoice (este posibil însă ca şi zonele de rădăcină ale
catenelor alpine să aibă aceste caractere);
- direcţia de ansamblu a orogenelor precambriene are tendinţa de orientare
N-S faţă de cea N-W sau N-E a catenelor caledoniene sau faţă de orientarea
E-W a munţilor hercinici şi alpini;
- mecanismul orogenic precambrian s-a datorat probabil tot mişcărilor
tangenţiale generate de curenţii de convecţie subcrustali (ex: s-au găsit zone
de paleosubducţie de acum 2 miliarde de ani).
Caracterele distinctive ale orogenezelor foarte vechi s-au datorat:
- formei neliniare a geosinclinalelor;
- grosimii mici a litosferei;
- vitezei mai ridicate şi dimensiunilor mai mici ale circuitelor termice.
3. Munţii precambrieni şi apoi caledonieni, hercinici au fost treptat
erodaţi, rădăcinile lor au fost epuizate prin ridicare izostatică, ariile ocupate
de ei s-au cratonizat (rigidizat geotectonic), astfel încât ariile s-au lipit la
vechile nuclee formând continente cu caracter de platformă.
4. În continuare, având caracter de platformă, continentele au evoluat
sub influenţa mişcărilor verticale şi orizontale.
Ex.: Europa

111
 1. Unitatea cea mai veche este Platforma Est - Europeană cu
fundament Arhaic şi Proterozoic vechi reprezentat prin fostele zone
orogenice svecco-fennide şi lappo-karelide, care au cuvertură sedimentară
erodată dar sunt acoperite discordant de depozite yatuliene = cuvertură
proto-sedimentară, şi străbătute de granitul de Rapakiwi.
2. În Scutul Baltic, fundamentul a exondat.
3. Spre sud, fundamentul este zona de şelf acoperit de Proterozoic
terminal, Paleozoic şi mai nou afectat de exondări şi imersări şi formează o
“plită” = platformă epi-kareliană = epi-algoniană.
Limita “scut”/”plită” este Linia Glyntului adică o crustă formată din
capetele de strat ce se continuă spre sud.
La Platforma Est - Europeană s-au alipit succesiv:
- orogenul caledonian (Silurian - Devonian);
- orogenul varisc (Carbonifer - Permian);
- orogenul alpin (Mezozoic - Cainozoic).
Mişcările verticale şi orizontale s-au manifestat prin:
- ridicări:
- izostatice => prin descărcări de sarcină: eroziune, evaporare, topire;
- prin ridicarea suprafeţei mării prin polimorfism;
- prin încovoierea plăcilor litosferei în zonele de subducţie;
- prin bombare datorită circuitelor din astenosferă.
- coborâri:
- izostatice => prin încărcări de sarcină: acumulări de sedimente, de
roci vulcanice, de apă, de gheată;
- prin coborârea suprafeţei mării prin polimorfism;
- prin încovoierea plăcilor în zona de subducţie;
- prin sucţiune datorită circuitelor din astenosferă.
5. Mai departe, sub influenţa mişcărilor tangenţiale, continentele s-
au dezmembrat (prin deschideri de oceane supravenite) şi s-au regrupat (prin
sudură din coliziuni) de mai multe ori în timpul geologic. Dovada sunt
centurile orogenice de vârste variate şi identificarea de aulacogene până în
Arhaic.

112
 Fiecare aulacogen (geosinclinal necopt) reprezintă o ramură a unei
fracturi în Y în care celelalte două au format prin expansiune oceane.
Deci au existat şi oceane precambriene de mai multe generaţii
înaintea celor actuale formate la începutul Mezozoicului.

a.2.B. Evoluţia oceanelor

Stadiile evoluţiei oceanelor au fost:

1) Formarea de grabene şi lărgirea prin tensiuni.
2) Grabene lărgite aduse la stadiul de Mare Roşie.
3) Prin continuarea expansiunii: stadiu de Ocean Atlantic cu dorsale
ce au crescut la început în înălţime şi apoi s-au lărgit proporţional cu viteza
de acreţie iar pe margini s-au coborât datorită răcirii interiorului litosferei.
Pe margini lipsesc fosilele.
4) Stadiul de Ocean Pacific – prin apariţia subducţiei, a foselor.
5) Stadiul de Mare Mediterană – prin tendinţe de restrângere pe
periferie, de închidere treptată.

Deci iniţial 1) sau 2) erau supracontinente înconjurate de un ocean

general, se dezmembrează şi apoi se regrupează iar dar în alt mod.
Este posibil ca o parte din Pacific să fi fost şi înainte de Paleozoic -
dezmembrarea Pangeei, parte de ocean. Datorită deplasării în covor rulant
litosfera oceanică este însă mereu reînnoită iar porţiunile premezozoice au
fost consumate prin subducţie.

b. Efecte tectonice locale

- Deformări plastice (plicative)

- Deformări rupturale
- Deformări complexe
Acestea fac parte din domeniul Geologiei Structurale.

113
 c. Efecte tectonice la nivel petrografic şi litologic

- zdrobiri de cristale => cataclazite

- maclări
- rotiri de cristale
- zdrobiri de roci => mylonite – stadiu de pulberi cimentate
brecii tectonice – stadiu de psefite
- turtirea elementelor psefitice, psamitice (oolite), a fosilelor datorită
stressului
- fisuri de tensiuni = deschise (beante)
- fisuri de forfecare (dau sisteme conjugate).

 Test de autoevaluare

1. Amintiţi principalele plăci tectonice ale globului terestru şi

detaliaţi relaţiile microplăcilor ce se întâlnesc în România.
2. Dacă rata de expansiune de-a lungul ecuatorului a Oceanului
Atlantic este de aproximativ 4 cm/an, calculaţi distanţa de la
trogul axial al Dorsalei medio-atlantice la o rocă de fundament ce
şi-a stabilit magnetismul termo-remanent la debutul Pliocenului.
De câte ori s-a schimbat sensul câmpului magnetic de la formarea
rocii pliocene?
3. Definiţii faliile transformante, explicaţi geneza lor şi încercaţi
corelaţii în zone de orogen.
4. Care sunt fazele evoluţiei Carpaţilor româneşti prin prisma
tectonicii plăcilor?
5. Discutaţi unele predicţii de evenimente şi caracteristici viitoare ce
s-ar baza pe teoria tectonicii plăcilor.
6. Comentaţi rolul izostaziei în fiecare stadiu al unui ciclu
orogenetic şi măsura în care procesele izostatice contribuie sau se
opun proceselor tectonice în timpul acestor stadii.

114
 2.2.1.2. Geologia Structurală (Tectonica)

Efectele tectonice locale ale mişcărilor tectonice sunt deformările

plicative = plastice (cute, flexuri, curbe sigmoide, pânze tectonice de
acoperire), deformările rupturale (falii, decroşări), deformările complexe
(pânze de şariaj de toate tipurile – prin forfecare directă) şi cu studiul
detaliat al morfologiei lor se ocupă Geologia Structurală = Tectonica.
Tectonica: partea geologiei care se ocupă cu studiul structurii
scoarţei Pământului analizând modul cum sunt aşezate în scoarţă,
elementele sale componente.
“Tectonica în sens larg” = “Geotectonica” = studiul structurii
interiorului Pământului şi al scoarţei.

2.2.1.2.1. Tectonica analitică

Proprietăţile mecanice ale rocilor (elasticitate, plasticitate) sunt

funcţie de:
- presiunea litostatică;
- temperatură;
- timp geologic;
- umiditate;
- natura rocilor.
După natura lor şi funcţie de comportarea la solicitări exterioare,
rocile pot fi:
- competente: roci capabile să transmită o presiune prin întreaga lor masă şi
să se deformeze de forma unei unde cu rază mare de curbură; sunt dure,
casante, rigide; ex.: calcare, gresii;
- incompetente: roci incapabile să transmită o presiune (absorb stressul) şi
care se deformează sub formă de undă cu rază mică de curbură; sunt
maleabile, ductile, plastice; ex.: argile, marne(fig. 71).

115
 Fig. 71. Reprezentarea cutării:
A – roci incompetente; B – roci competente.

Stratificaţia: textura caracteristică a rocilor sedimentare caracterizată

prin factura de paralelism a lor; se datorează variaţiei condiţiilor de
sedimentare.
Succesiunea poate fi:
- normală;
- răsturnată.
Structurile pot fi:
- orizontale;
- verticale;
- înclinate;
- răsturnate.

2.2.1.2.2. Dislocaţii de cutare sau plicative (plastice)

Definiţie: sunt deformaţii ale stratelor scoarţei de forma unei unde,

care se păstrează şi după încetarea forţelor producătoare, care nu distrug
coeziunea dintre particulele componente.
Forţele se datorează acţiunii stressului determinat de deplasarea
convergentă a plăcilor litosferei.
Concretizarea deformaţiilor plicative este cuta. Apare frecvent la
rocile sedimentare şi mai rar la cele magmatice şi metamorfice. Aici, însă,
observarea lor este dificilă şi necesită unele repere – cum apar la unele
gabbrouri rubanate.
Cutele prezintă două aspecte (fig. 72):

116
- anticlinal: cută de forma unei albii cu fundul în sus, cu convexitatea în sus,
cu stratele din flanc cu înclinări divergente în jos şi prinzând în mijloc strate
mai vechi (fig. 72A).
- sinclinal: cută de forma unei albii cu fundul în jos, cu convexitatea în jos,
cu stratele din flanc convergente în jos şi prinzând în mijloc strate mai noi.
Frecvent, cutele pot apare ca succesiuni de anticlinale şi sinclinale, şi
în acest caz delimitarea dintre ele este dată de limita apă/petrol (fig. 72B).

Fig. 72. A – anticlinal; B – sinclinal; ş – şarnieră; c –

creastă, t – talpă; u – unghiul cutei; fl. – flanc.

a. Elementele unei cute

Şarniera (ş) = ţâţâna: punctul de maximă curbură al unei cute. Poate

fi şarnieră anticlinală sau sinclinală.
Creasta (cr): punctul de cotă maximă la anticlinal.
La cutele normale drepte:
- neerodate =>s=ax≠cr;
- erodate => s=cr, iar axul se află mai jos.
La cutele deversate:
- neerodate => s=ax≠cr
- erodate => s≠ax=cr

117
 Fig. 73. Şarniera, axul şi cresta cutelor şi proiecţia lor.
I – Cută dreaptă; II – cută dejetată neerodată; III – cută deversată
erodată; a – ax; cr. – creastă; ş – şarnieră (prelucrare după A. Bonte).

Talpa (t): punctul de cotă minimă la sinclinal.

La sinclinale normale drepte => t = s (în proiecţie orizontală se
proiectează împreună cu axul sinclinalului în acelaşi punct) (fig. 72).
La sinclinalele deversate => t≠s≠ax
Ax

a b Ax
ş=ţ
a b c

ş ţ

Fig. 74. Elementele unei cute sinclinale.

Flancul cutei: partea de strat a cutei care leagă o şarnieră anticlinală

de una sinclinală succesivă (fig. 75).
Cu excepţia zonei apropiată de şarnieră numită boltă, flancurile au
înclinaţii constante ca valoare şi sens. Sunt divergente în jos la anticlinal şi
convergente în jos la sinclinal.
Din punct de vedere al succesiunii pot fi:
- flanc normal: în care stratele sunt în succesiune normală (fig. 76);
Flanc
normal
ş
Flanc d
c
ş d c b a b
a
Flanc
normal
Fig. 75. Flancul unei cute.
Fig. 76. Flancuri normale.

118
 - flanc invers: în care stratele sunt în succesiune răsturnată (fig. 77).

c b
a
Flanc normal
Flanc invers
Fig. 77. Flancuri inverse.

Ex: la cutele: deversate; culcate; răsturnate.

Din punct de vedere al simetriei, flancurile pot fi:

- simetrice: egal înclinate faţă de planul axial, egal de groase, egale ca
înălţime (fig. 78);

c
a b c b
a
Fig. 76. Flancuri simetrice.
- asimetrice:
- după înclinare (fig. 79)

α<β

c
α β b
a

Fig. 79. Flancuri asimetrice

după înclinare.

- după grosime (fig. 80)

e1 > e2
c
b
a
e1 e2

Fig. 80. Flancuri asimetrice

după grosime.

- după înălţime (fig. 81)

119
 c
i1 b
a
i2

i1 < i2 c
b
a
Fig. 81. Flancuri asimetrice
după înălţime.

Unghiul cutei: unghiul diedru dintre cele două flancuri (fig. 82).
Depinde de:
- natura rocilor (incompetente = unghi ascuţit < 90º;
competente = unghi obtuz > 90º)
- mărimea stressului:
c b
a - cute de geosinclinal (stress puternic) = unghi
ascuţit => cute strânse
Fig. 82. Unghi de - cute de platformă (stress slab) = unghi obtuz
anticlinal.
=> cute largi
Bolta anticlinalului = fundul sinclinalului: zona de racordare a două
flancuri de o parte şi de alta a şarnierei în care flancurile variază ca valoare a
înclinării şi schimbă sensul înclinării (fig. 83).

Boltă

c
b
a

Fund

Fig. 83. Boltă anticlinală, fund de sinclinal.

Suprafaţa axială (= plan axial) (fig. 84): suprafaţa care trece prin
şarnierele tuturor stratelor ce alcătuiesc cuta. Ca orice suprafaţă de strat
prezintă direcţie şi înclinare (măsurată însă faţă de un plan vertical).

120
 Vergenţa: înclinarea cutelor determinată de unghiul de vergenţă
(unghiul dintre planul axial şi planul vertical) şi sensul de vergenţă (punctul
cardinal către care este deversată cuta).

a b
c

Fig. 84. Planul axial:

a - vertical; b – înclinat; c – orizontal.

Axul cutei: intersecţia planului axial cu suprafaţa structurală a cutei

sau cu suprafaţa morfologică (de relief) (fig. 85).

Fig. 85. Semne convenţionale cartografice pentru axul cutelor:

A – anticlinal drept sau dejetat; B – sinclinal drept sau dejetat; C – anticlinal
deversat sau culcat; D - sinclinal deversat sau culcat.

Se reprezintă prin proiecţie pe planul orizontal al hârtiei ca o linie ce

indică direcţia cutei.
Se construieşte ca orice limită cartografică de afloriment.
Poate fi ax de:
- anticlinal: normal deversat
- sinclinal: normal deversat

Fig. 86. Aspectele cartografice ale anticlinalului.

Fig. 87. Aspectele cartografice ale sinclinalului.

121
 Nucleul = sâmburele cutei: formaţiunile cele mai vechi din mijlocul
unui anticlinal.
Când aflorează pe distanţă cartografică mare se numeşte nucleu lung.
Când aflorează pe distanţă cartografică mică, iar cartografic apare ca
o elipsă se numeşte butonieră.
Apare pe văi, unde eroziunea este mai adâncă.
Umplutura cutei: formaţiunile cele mai noi din mijlocul unui
sinclinal. Are dezvoltare mai mult pe dealuri.
Dacă se menţine numai pe dealuri se
A
numeşte sinclinal suspendat.
Suprafaţa structurală: suprafaţa care
limitează la exterior o cută (fig. 88, 89). Apare
rar datorită eroziunii care modelează suprafaţa
morfologică de relief. B
Suprafaţă Suprafaţă
structurală morfologică
b c b
c b a c C

Fig. 88. Suprafaţa structurală Fig. 89. Suprafeţe structurale:

şi morfologică. A – reale (originare); B – reconstituită;
C – suprafaţa morfologică.

Concordanţa de relief: coincidenţa suprafeţelor structurale pozitive

cu suprafaţa morfologică pozitivă şi a suprafeţelor structurale negative cu
suprafaţa morfologică negativă (fig. 90).

Vale - Deal - Anticlinal

Sinclinal

Fig. 90. Concordanţă de relief.

Inversiunea de relief: suprafaţa morfologică pozitivă coincide cu

suprafeţele structurale negative şi suprafaţa morfologică negativă coincide
cu suprafeţele structurale pozitive (fig. 91).

122
 Deal sinclinal
Vale anticlinală

Fig. 91. Inversiune de relief.

Plonjul cutei: porţiunea de la capetele cutei în care cele două flancuri

se racordează pe direcţie (fig. 92).
Direcţia flancurilor se modifică ca valoare.
Unghiul de plonj: unghiul dintre orizontală şi linia de ridicare (la
anticlinal) sau de scufundare (la sinclinal) a cutei pe direcţie.

b
a
b
a

Fig. 92. Plonj de anticlinal, respectiv sinclinal.

Perianticlinal, perisinclinal: zona de plonj în care cutele se

atenuează ca amplitudine trecând la strate orizontale (fig. 93).

Fig. 93. Perianticlinal, perisinclinal.

Dimensiunile cutei:
- înălţimea cutei: distanţa în plan vertical dintre creastă şi talpă (fig. 94);
- lăţimea cutei: distanţa dintre două tălpi succesive la anticlinal sau dintre
două creste succesive la sinclinal (fig. 95).
- lungimea cutei: distanţa măsurată pe direcţia cutei anticlinale dintre puncte
unde stratele se afundă sub formaţiuni mai noi (fig. 95).

123
 l.a.
l.a.

Flanc normal Flanc

invers
A A

l.t.
l.b.
l.î. B l.b. B

Fig. 94. Dimensiunea cutelor: Fig. 95. Lungimea şi lăţimea

l.a. – lărgimea aparentă; l.b. – lărgimea unor anticlinale.
bazei; l.î. – lărgimea de încălecare; l.t. – A – în plan orizontal;
lărgimea totală; b – înălţimea. B – în plan vertical.

b. Clasificarea cutelor

b.1. Cute individuale simple (singulare)

b.1.a. După înclinarea flancurilor

Cute normale: cute cu flancurile egal de groase, divergente în jos la
anticlinal şi convergente în jos la sinclinal (fig. 96).
Cute izoclinale: cute cu flancurile paralele (fig. 97).
Cute în evantai: cute cu flancurile convergente în jos la anticlinal şi
divergente în jos la sinclinal. Ambele flancuri sunt inverse (fig. 98).
Cute tectiforme: cute la care flancurile se racordează după un unghi,
nu după o linie curbă (fig. 99).

A B C

Flanc
invers
E

D Flanc
invers
Flanc invers
Fig. 96. Cute normale văzute în plan vertical:
A – dreaptă; B – dejetată; C – deversată;
D – culcată; E – răsturnată.

124
 A B
D

C
c
b a c a
b

Fig. 97. Cute izoclinale văzute în plan vertical:

A – dreaptă; B – deversată;
C – culcată; D – stil izoclinal.

A B
A B C D
a b a C
c d d b
b c a

Fig. 98. Cute în evantai: Fig. 99. Tipuri de cute.

A – dreapte; B şi C – deversate A – tectiforme; B – largi;
şi culcate. C – strânse; D –asimetrice.

b.1.b. După poziţia planului axial

Cute drepte: planul axial este vertical.

Pot fi cute: normale drepte, izoclinale drepte, în evantai drepte,
tectiforme drepte. Ambele flancuri sunt normale (fig. 96, 97, 98).
Cute aplecate: planul axial este înclinat puţin dar flancurile sunt încă
normale.
Unul din flancuri se redresează dar nu atinge verticala. Nu apar la
cute izoclinale sau în evantai.
Cute deversate: planul axial are înclinare mare iar unul din flancuri a
devenit invers. Apar la cutele normale, izoclinale, în evantai.
Cute culcate: unghiul vergenţei este de aproape 90º iar planul axial
este aproape orizontal. Unul din flancuri este invers.
Cute răsturnate: unghiul vergenţei este mai mare de 90º iar planul
axial trece sub orizontală. Şarniera este răsturnată.

125
 b.1.c. După simetria flancurilor faţă de planul axial

Simetria se referă la grosime, înclinare, înălţimea flancurilor.

Cute simetrice: au flancurile egale ca grosime, egal înclinate, egale
ca înălţime.
Cute asimetrice – pot fi:
- după grosimea flancurilor;
- după înclinare;
- după înălţime;
- după grosimea flancurilor, înclinare şi înălţime.

b.1.d.. După unghiul cutei

Cute largi: unghiul este mai mare de 90º. Apar frecvent în platforme
şi în roci competente (fig. 100).
Cute strânse: unghiul este mai mic de 90º. Apar frecvent în
geosinclinale şi în roci incompetente (fig. 100).
Cute cufăr: cu şarniere plate şi flancuri puternic înclinate (fig. 100).

Fig. 100. Tipuri de cute,în funcţie de forma boltei:

1 – cute largi; 2 – cute strânse; 3 – cute cufăr; 4 – cute
cilindrice, 5 – cute tectiforme.

126
 b.1.e. După comportarea stratelor din pachet cu adâncimea

Cute similare: forma cutei este aceeaşi la

fiecare strat, strat care îngroaşă în zona de boltă şi
se subţiază pe flanc (fig. 101).
Cute paralele: concentrice; grosimea
stratelor rămâne neschimbată dar forma cutei
variază cu adâncimea – în jos anticlinalele se
ascut iar în sus devin mai largi.
Cute dizarmonice: forma cutei se schimbă
în plan vertical.
Rocile competente dau rază mare de
curbură iar rocile incompetente dau rază mică de
curbură.
Cute consedigene (submarine): cute la Fig. 101. Tipuri de cute după
constanţa grosimii stratelor:
care cutarea şi sedimentarea sunt sincrone –apar A – cute concentrice;
B – cute similare,
mai subţiri în boltă şi mai groase pe flancuri şi C – cute consedimentare.
pe fundul sinclinalului.

b.1.f. După raportul dimensiunilor

Cute lungi: L > 5 l.

Cute scurte: L > 3 l.
Domuri: h = l.

Fig. 102. Tipuri de cute după raportul

lungime/lăţime:
1 – cute lungi;2 – cute scurte (brachicute),
3 – cute circulare, A – anticlinal; B – sinclinal.

127
 b.2. Cute individuale complexe

Cute flexurate: prin scufundarea unei suprafeţe de teren. Stratele se

îndoaie şi se îngustează în zona deplasării. Frecvent în roci plastice coezive.
Cute cu flanc laminat: la cuplu asimetric de forţe unul din flancuri,
frecvent cel invers, se subţiază şi chiar se faliază la cute solz.
Cute solz: cute cu flancul invers laminat până la dispariţie pe o falie.
Cute diapire: anticlinale ale căror nuclee au străbătut stratele
acoperitoare în întregime sau parţial.

Fig. 103. Cute cu elemente rupturale:

a – cută laminată;b – cută falie;
c – cută de încălecare;d – cute diapire.

Geneza cutelor diapire

1) Ipoteza tectonică (L. Mrazec):
În zonele cutate sarea fiind mai plastică şi mai uşoară, datorită
forţelor tangenţiale migrează din fundul sinclinalelor cu presiune litostatică
şi compresiune mare, în zonele de tensiune şi presiune litostatică mai mică
din bolţile anticlinale sau migrează pe zonele de falii (fig. 104).
În cursul migrării sarea laminează stratele acoperitoare.

128
 Fig. 104. Ipoteza tectonică a diapirelor.

2) Ipoteza izostatică:
Explică diapirele de sare din zonele de platformă sau zone cu strate
acoperitoare rămase orizontale. Sarea se ridică sub influenţa presiunii
litostatice şi a greutăţii specifice mai mici când echilibrul iniţial este
perturbat de mişcări seismice (fig. 106, 107).

Elementele unei cute diapire

Nucleu: roci incompetente de densitate mică (sare, gips, argilă);

nucleu intruziv. Foarte rar nucleu din roci competente de densitate mai
mare; nucleu extruziv. Are forma de: stock, ciupercă, lamă, pară, şirag de
mărgele, creastă, con.
Strate înconjurătoare: roci sedimentare care la contactul cu nucleul
sunt laminate, înclinate, răsturnate (fig. 109).
După gradul de străpungere pot fi (fig. 108):
- domuri: sare slab ridicată => boltire largă la suprafaţă;
- criptodiapire: nucleul străpunge parţial stratele acoperitoare;
- diapire atenuate: nucleul ajunge până aproape de suprafaţă;
- diapire revărsate: nucleul de sare iese la suprafaţă;
- zona de brecie: “cap rock” = de origine sedimentară şi tectonică în capul
nucleului.
Clasificarea diapirelor:
- după natura sâmburelui: sare, argilă, gips;
- după forma sâmburelui: stock (Ocna Mureş, Ocna Sibiu, Sovata), lamă
(Gura Ocniţei, Ţintea, Băicoi).

129
 b.3. Pseudocute

Cute de hidratare = ptigmatice: cute de hidratare a anhidritului în

gips în apropiere de suprafaţă (fig. 105).
Cute de tasare: cute formate prin tasarea sedimentelor iniţial afânate
depuse pe proeminenţe ale unui relief mai vechi (fig. 105).
Anticlinale de vale, sinclinale de vale: cute formate prin înfoierea
prin decomprimare a rocilor în zonele de eroziune din dreptul văilor (fig.
105).

Fig. 105. Tipuri de cute false (netectonice):

a – cută de mulaj; b – anticlinal de vale; c – cute de hidratare;
d – cută de tasare; e – cută de alunecare; f – cută de prăbuşire.

130
 Fig. 108. Diferite tipuri de diapire văzute în plan vertical:
1-3 – diapire deschise; 4-10 – criptodiapire; (3 – după C. Beca;
4-8 – după L. Mrazec; 9 – după Gh. Voicu).
Fig. 106. Schema ridicării izostatice
a sării considerată intercalată;
complementare(după I.P. Voiteşti).

Fig. 109. Strate înconjurătoare:

A – tranşante; B – laminate; C – cutate; D – breciate.

Fig. 110. Diapire văzute în plan orizontal:

A – rotund, B – ovoidal; C – lamă;
D – elipsoidal; E – şirag.
Fig. 107. Schema formării domurilor
(masivelor) de sare prin
ipoteza izostatică
(după L.L. Nettleton).

Fig. 112. Diapirul Băicoi

(după C. Beca).
Fig. 111. Diapirul Moreni Fig. 113. Criptodiapirul Berca
(după G. Macovei). (după Gh. Voicu).

131
 c. Sisteme de cute

c.1. După aspectul în plan orizontal

Cute paralele: alternanţă de anticlinal şi sinclinal de direcţii paralele
(fig. 114).
Fascicul în virgaţie: cutele trec dintr-o
zonă mai strânsă în una mai largă (fig. 114).
Fascicul amigdaloid: cutele se depărtează
şi apoi se apropie (fig. 114).
Fascicul în releu: cute paralele dar
decalate în spaţiu. Zona de cute formează un
unghi ascuţit cu direcţia fiecărei cute (fig. 114).
Fascicul în ghirlandă: cutele îşi schimbă
direcţia în zonele de racordare.

Fig. 114. Grupări de cute:

a – cute paralele; b – cute în releu;
c – cute în virgaţie, d – cute
amigdaloide.

c.2. După aspectul în plan vertical

Anticlinorii. Sinclinorii: cute de ordinul II, mici cu aspect general de

anticlinal sau sinclinal (fig. 115).

Fig. 115. A – Anticlinoriu; B – Sinclinoriu.

132
 d. Stiluri de cutare

d.1. De geosinclinal: cute strânse, din roci mai mult sau mai puţin
incompetente, paralele pe distanţe mari, uniforme, întregi, continue.
d.2. De platformă: cute largi, izolate, frecvent din roci competente,
cu aspect de cupolă.
d.3. Intermediar = germanic = saxon: sunt datorate atât mişcărilor
tectonice tangenţiale cât şi celor epirogenetice (oscilatorii) (fig. 116).

Fig. 116. Stil jurasian (după L. Moret).

d.4. Alpin (şariat): cute izoclinale, cute-falie lungi, înguste cu

înclinări într-un singur sens. Apare frecvent în catena subalpină Saxonia sub
formă de anticlinale în zonele depresionare şi sinclinale în zonele cu ridicări,
formând inversiuni de relief (fig. 117, 118, 119).

Fig. 117. Stilul alpin. Fig. 118. Stilul imbricat.

Fig. 119. Stilul imbricat:

A – solzi normali; B – solzi „sui generis”.

133
 d.5. Ampelaj: caz particular la stilul alpin => stivă de cute culcate
(fig. 120).

Fig. 120. Stilul provensal.

Caz particular:
d.6. stil ejectiv: anticlinale înguste + sinclinale largi (fig. 121);
d.7. stil dejectiv: sinclinale înguste + anticlinale largi (fig. 122).
d.8. stil salifer: este asemănător cu stilul ejectiv (fig. 123).

Fig. 121. Stilul ejectiv (după L. Moret).

Fig. 122. Stilul dejectiv (după L. Moret).

Fig. 123. Stilul salifer.

134
 2.2.1.2.3. Dislocaţii rupturale (disjunctive)

Definiţie: sunt dislocaţii ce au ca efect întreruperea coeziunii,

integrităţii rocilor datorate forţelor tectonice ce au depăşit pragul de
plasticitate al rocilor.
Se produc frecvent pe direcţii verticale, radiale, paralele cu raza
Pământului.
După natura forţelor pot fi:
- fracturi de tensiune: din forţe divergente ce tind să rupă o probă de rocă;
- fracturi de forfecare;
- fracturi de compresiune.
După modul de rupere pot fi:
- dislocaţii fără deplasare: diaclaze, fisuri, jointuri, crăpături;
- dislocaţii cu deplasări: falii, decroşări.

a. Dislocaţii fără deplasare

a.1. Fisuri: dislocaţii de mică amploare: de ordin microscopic – la

ordin milimetric sau centimetric.
a.2. Diaclaze: dislocaţii cu lungimi ale suprafeţei de dislocare de
ordinul centimetrilor, metrilor sau zecilor de metri.
Deplasarea se face cel mult paralel cu direcţia de rupere. Când rămân
deschise se numesc căscate.
În roci competente se produc frecvent după suprafeţe plane drepte.
În roci incompetente se produc frecvent după suprafeţe curbe,
concoidale.
Clasificarea geometrică (fig. 124):
- după poziţia fracturilor în raport cu stratificaţia:
- direcţionale:
- paralele cu direcţia stratului;
- în planul de stratificaţie.
- transversale (pe înclinare): paralele cu înclinarea.

135
 - oblice: oblice faţă de direcţia şi înclinarea stratelor.
- frecvent apar în serii paralele, perpendiculare între ele = conjugate.
- după gradul de înclinare:
- puternic înclinate;
- slab înclinate.

Fig. 125. Clasificarea geometrică Fig. 126. Clasificarea genetică

a fisurilor: a fisurilor:
I – longitudinale; II – transversale;
A – fisuri de compresiune,
III – oblice; a – verticale;
B – fisuri de forfecare.
b – înclinate; c – paralele.

Clasificarea genetică (fig. 125):

- fisuri, diaclaze de tensiune (frecvent deschise):
- prin descreştere de volum:
- bazalte;
- crăpături de uscare.
- dintr-un cuplu – ex: crevasele gheţarilor.
- din compresiune (fig. 125A):
- diaclaze de extensiune: paralele cu direcţia compresiunii
(fig. 125A1);
- diaclaze de destindere: în bolţile de anticlinal (fig. 125A2).
- fisuri, diaclaze de forfecare (frecvent închise) (fig. 125B):
Importanţă:
- căi de insinuare a substanţelor minerale utile => filoane metalifere;
- căi de circulaţie a hidrocarburilor;

136
- determină dezvoltarea reliefului de eroziune (frecvent în bolţile de
anticlinal);
- zone de minimă rezistenţă pentru dislocare din carieră.

b. Dislocaţii cu deplasare (falii, decroşări)

Definiţie: dislocaţii de dimensiuni mari (de mare amploare) la care

compartimentele au suferit o deplasare unele faţă de altele aducând în
contact direct şi anormal strate de vârste diferite.

b.1. Elementele unei falii

Compartimente (blocurile faliei): cele două capete de strat rezultate

din faliere (fig. 126).
Când sunt strânse falia este etanşă=> nu permite circulaţia fluidelor.
Când sunt depărtate falia este “căscată” => permite circulaţia fluidelor.
Compartimentele de deasupra planului de falie = compartimente din
acoperiş. Compartimentele de sub planul de falie = compartimente din
culcuş.

Fig. 126. Elementele unei falii.

Planul faliei (suprafaţa faliei): planul după care se face ruptura şi

deplasarea celor două compartimente (fig. 127).
Se caracterizează ca şi o suprafaţă de strat prin direcţie şi înclinare,
dar înclinarea se măsoară faţă de planul vertical (ca şi la vergenţa cutelor).

137
 Poate fi: vertical, oblic (frecvent), orizontal (mai rar).
Linia de falie (aflorimentul faliei): intersecţia planului de falie cu
suprafaţa morfologică (relief).
Poate fi rectilinie (la falii verticale) sau curbă înclinată (traseul este
asemănător cu al liniilor de afloriment ale stratelor).
Pipa faliei (shift): îndoirea şi laminarea stratelor (frecvent
incompetente, plastice) pe planul de falie (fig. 128).
Important: indică poziţia celuilalt compartiment.

Fig. 127. Elementele faliei:

b – b1 = buzele faliei; F = planul faliei; Fig. 128. Pipa faliei.
S = săritura faliei; P = pipa faliei.

Săritura faliei (amploarea) (fig. 129): deplasarea dintre două puncte

omoloage de pe cele două blocuri.
Caz general: când deplasarea blocurilor se face pe diagonală.
Poate fi:
- St = săritură totală = deplasarea totală: se defineşte prin distanţa a – b şi
prin unghiul cab dintre direcţia săriturii totale şi o orizontală din planul
faliei, unghi numit pitch (racke);
- Sd = săritura pe direcţie: componenta săriturii totale pe direcţia faliei = ac
= bd;
- Si = săritura pe înclinare: componenta săriturii totale măsurată paralel cu
înclinarea planului de falie = cb = ad.
Când deplasarea se face numai pe înclinare, Si este săritura totală
(din Sd = 0) iar pitch-ul este de 90º.

138
 Când deplasarea se face
numai pe direcţie (la faliile de
decroşare), Sd este săritura totală
(Si = 0) iar pitch-ul este de 0º.
Si se poate descompune
în:
- săritura pe verticală: Sv;
- săritura pe orizontală: Sh.
Nodul faliei: punctul în
care planul de falie îşi schimbă
Fig. 129. Săritura faliei
direcţia, înclinarea (ca valoare şi
(după P. Fourmarier):
sens) sau săritura (ca valoare totală a – săritura înclinată sau propriu-zisă;
b – săritura stratigrafică;
sau pitch). c – săritura verticală; d – săritura
orizontală; e – săritura paralelă
Relieful faliei: denivelarea cu stratele.
suprafeţei celor două blocuri. Poate
fi:
- relief tectonic (structural): denivelarea suprafeţei blocurilor în urma
deplasării de către forţele tectonice;
- relief morfologic: denivelarea dintre suprafeţele blocurilor în urma acţiunii
eroziunii.
Frecvent există concordanţă de relief:
- blocuri ridicate tectonic = relief pozitiv;
- blocuri coborâte tectonic = relief negativ.
Oglinda faliei: suprafaţa lustruită a planului de falie, sau blocuri
rupte cu suprafeţe lustruite = “oglinzi de fricţiune”, datorită fricţiunii în
timpul deplasării.
Brecia tectonică: totalitatea fragmentelor de roci rupte din capetele
de strat ale celor două blocuri în timpul falierii.
Formează o zona fragmentată, strivită, cu elemente zgâriate,
lustruite.
Amortizarea faliei:

139
 Faliile sunt structuri finite. Urmărite pe o direcţie au o săritură
maximă care apoi se reduce continuu şi devine zero.
Dispariţia faliei pe direcţie = amortizare.
În pachetele de grosimi mari amortizarea se face şi pe înclinare.
Flexura (fig. 130): zona finală a amortizării faliei în care stratele
(frecvent incompetente) sunt uşor denivelate şi laminate.

Fig. 130. Flexura şi tranziţia de la flexură la falie.

b.2. Clasificarea faliilor individuale (singulare)

După înclinarea planului de falie (fig. 131):

- falii verticale:
- în strate orizontale;
- în strate verticale.

Fig. 131. Tipuri de falii după poziţia planului de falie:

A – falie verticală; B – falie înclinată.

- falii oblice;
- falii orizontale (mai rar).
După sensul de deplasare al celor două compartimente (fig. 132):
Faliile oblice pot fi:
- falii normale (gravitaţionale): compartimentele din acoperişul activ, căzut;
generate de eforturi de tensiune;

140
- falii inverse: cu compartimentele din acoperişul ridicat, în plus peste cel
din culcuş; generate de eforturi de compresiune (un foraj amplasat în
compartimentele din acoperiş va întâlni strate mai vechi peste stratele mai
noi).

TIPURI DE FALII

Fig. 132. Clasificarea faliilor.

Fig. 133. Falii verticale afectând un anticlinal

I şi II – falii longitudinale (axiale):
I – văzute în plan vertical; II - văzute în plan orizontal; III – falie
transversală văzute în plan orizontal; c.s. – compartimente scufundate.

141
 Fig. 134. Falii orizontale Fig. 135. Falii orizontale
(decroşări) în strate orizontale. (decroşări) în strate cutate.
A – B -săritura A – transversale; B - longitudinale

După raportul dintre sensul înclinării planului de falie şi sensul

înclinării stratelor faliate (fig. 136):
- falii oblice în strate orizontale;
- falii conforme: planul de falie şi stratele înclină în acelaşi sens;
- falii contrare: planul de falie înclină în sens opus înclinării stratelor.

Fig. 136. Tipuri de falii după

raportul de înclinare al planului de
falie şi al stratelor:
A – falie conformă; B – falie contrară.

După înclinarea în planul faliei a săriturii totale cauzată de mişcarea

relativă a celor două blocuri (fig. 137):
- falii cu săritura pe o direcţie: când cele două
blocuri se deplasează în plan orizontal paralel cu
direcţia planului de falie;
- pitch = 0;
- St = Sd;
- ex: San Andreas – California, Great
Glenn – Scoţia.

Fig. 137. Falii cu săritura: pe înclinare

(A); pe direcţie (B); pe diagonală (C).

142
- falii cu săritura pe înclinare: St = Si , pitch = 90º; când cele două blocuri se
deplasează în planul faliei paralel cu înclinarea planului de falie.
- falii cu săritura pe diagonală: St, pitch ≠ 0º, pitch ≠ 90º; când deplasarea
compartimentelor se face pe diagonala planului de falie între direcţie şi
înclinare.
După poziţia faliei în raport cu poziţia stratelor (fig. 138):
- falie direcţională: direcţia planului de falie este paralelă cu direcţia
stratelor; poate fi normală, inversă, contrară;
- falie pe stratificaţie: direcţia planului de falie este paralelă cu direcţia
stratelor şi înclinarea planului de falie este paralelă cu înclinarea stratelor;
- falie pe înclinare: direcţia planului de falie este perpendiculară pe direcţia
stratelor şi paralelă cu înclinarea stratelor;
- falie oblică: direcţia planului de falie este înclinată pe direcţia stratelor.

Fig. 138. Falii:

direcţională (A); pe stratificaţie (B);
pe înclinare (C); oblică (D).

După poziţia faţă de direcţia structurii regionale (fig. 139):

- falie longitudinală: direcţia faliei este paralelă cu direcţia structurii;
- falie transversală: direcţia faliei este perpendiculară pe direcţia structurii;
- falie oblică: direcţia faliei este înclinată pe direcţia structurii.

143
 A B C

Fig. 139. Tipuri de falii în raport cu axele cutelor:

A – falie longitudinală; B – falie transversală; C – falie oblică.

După înclinarea stratelor din cele două blocuri (fig. 140):

- falie armonică: stratele sunt paralele în cele două blocuri;
- falie dizarmonică: în cele două blocuri faliile au înclinări diferite.

Fig. 140. Falii după înclinarea

relativă a blocurilor.

După mişcarea relativă a celor două blocuri:

- falie de translaţie:
- pe direcţie;
- pe înclinare;
- pe diagonală.
- falie de rotaţie (basculară): blocurile faliate se rotesc în jurul unui ax
perpendicular pe planul de falie;
- falii mixte.

b.3. Clasificarea sistemelor de falii

Faliile sunt rar izolate. Frecvent apar asociate în grupări care când
afectează suprafeţe mari generează câmpuri de falii.

144
 După aspectul în plan orizontal (fig. 141):
- falii paralele: falii cu direcţii paralele cu înclinări identice ca sens sau cu
înclinări opuse; direcţia faliilor este perpendiculară pe direcţia zonei faliate
(fig. 142);

Fig. 142. Falii paralele.

Fig. 143. Falii în releu

(după Fourmarier).

Fig. 141. Sisteme de falii

în plan orizontal.

- falii conjugate: falii paralele cu direcţii conjugate.

- falii în releu: falii paralele dar decalate în spaţiu; direcţia faliilor este
oblică faţă de direcţia zonei faliate (fig. 143).
- falii în virgaţie: cu aspect de fascicul ce pleacă din o singură falie.
- falii concentrice (periferice, circulare, arcuite): cu aspect de arce de cerc
ce delimitează o zonă circulară; sunt frecvent la dicke-uri circulare sau
dicke-uri în con.
- falii radiare: pornesc dintr-un centru şi împart regiunea în sectoare.
- falii poligonale: direcţiile lor delimitează poligoane.

145
 După aspectul în plan vertical:
- falii în formă de X, de Y (fig. 144, 145).
- falii în trepte (fig. 146).
- falii compensatoare (fig. 146).

Fig. 144. Falii în formă de Y Fig. 145. Falii în formă de X

(după V.V. Belousov). (după V.V.Belousov).

A B

Fig. 146. Falii în trepte (A, B) şi falii

compensatoare (C) (după L. Moret).

b.4. Structuri faliate

Horst: structură cu falii paralele având compartimentul din mijloc

ridicat. În relief orizontal apar în mijloc strate mai vechi (fig. 147).

Fig. 147. Horst.

146
 Graben: structură cu falii paralele având compartimentul din mijloc
căzut. În relief orizontal apar în mijloc strate mai noi. Este caracteristic
pentru zona de scufundare a scoarţei.
Exemple: Grabenul Rinului (fig. 148), Grabenul African, Grabenul
Baikal.
Munţii Pădurea Neagră
Munţii Vosgi

Fig. 148. Secţiune prin grabenul Rinului (după A. Holmes).

Masiv (fig. 149): structură cu falii poligonale şi radiare în trepte,

având compartimentul central ridicat. În relief orizontal erodat,
compartimentul central prezintă strate mai vechi.
Ex: Masivul Central Francez.
Bazin (fig. 150): structuri cu falii poligonale şi radiare în trepte
având compartimentul central coborât. În relief orizontal erodat
compartimentul central prezintă strate mai noi.
Exemple: Bazinul Parisului, Bazinul Vienei.
c

a c b a

Fig. 149. Masiv. Fig. 150. Bazin.

2.2.1.2.4. Pânze tectonice

Definiţie: structura prin care un pachet de strate mai vechi a fost adus
prin mişcări tectonice peste un pachet de strate mai noi rămas pe loc şi
numit autohton; deplasarea minimă este de câţiva kilometri.
Pachetul deplasat se numeşte pânza = allohton.

147
 Clasificare:
Pânze de acoperire (fig. 151, 152): formate prin exagerarea unei
cute (normale sau izoclinale) deversate sau culcate.
La ele se disting trei flancuri.
Pânze de şariaj de supracutare (fig. 153, 154, 155): formate prin
exagerarea unei cute-falii (solz).
La ele este dispărut flancul invers al cutei iniţiale.
Pânze de şariaj de forfecare (fig. 156, 157, 158): formate prin
exagerarea unei falii inverse.
Au amploare mai mică. Pot fi la rândul lor:
- de forfecare iniţială: în strate necutate;
- de forfecare subsecventă: în strate deja cutate.
Pânze de şariaj de decolare gravitaţională (de alunecare) (fig. 159):
formate prin alunecarea gravitaţională sau forţată însoţită de cutări şi
încălecări, a unui pachet de roci având în bază un strat de roci plastice cu rol
de lubrifiant, pe un fundament rigid înclinat (frecvent roci metamorfice =
şisturi cristaline).

a. Pânze de acoperire
Elemente:
- flanc normal inferior;
- flanc normal superior;
- zona de rădăcină: zona în jurul căreia cuta iniţial verticală a pivotat lateral;
- şarniera frontală: punctul de racordare al flancului normal cu flancul
invers;
- şarniera radicală: punctul de racordare al flancului normal autohton cu
flancul invers;
- grosimea pânzei = h: distanţa pe verticală de la partea superioara a pânzei
la autohton;
- autohtonul este mai cutat decât pânza care are o tectonică mai calmă =>
carapace;
- lăţimea bazei: distanţa dintre cele două şarniere sinclinale ale pânzei.

148
 Fig. 151. Două pânze suprapuse (după Fourmarier):
PI – pânza inferioară; SF – şarnieră frontală; D – digitaţia
şarnierei frontale; K – klippe tectonice; S – solzi.

Fig. 152. Pânză de acoperire:

1 – flanc invers; 2 – flanc normal superior; 3 – şarnieră
frontală; 4 – şarnieră radicală; 5 – lărgimea bazei;
L – avansarea; h – înălţimea; S – suprafaţa de şariaj.

b. Pânze de şariaj de supracutare

Deşi lipseşte flancul invers, uneori apar resturi din el, laminate,
strivite, prinse între pânză şi autohton numite lame de rabotaj.

Fig. 153. Secţiune printr-o pânză de şariaj.

149
 Elemente:
- suprafaţa de şariaj: suprafaţa de falie pe care au alunecat stratele;
- pânza;
- autohtonul;
- vorland: regiunea din faţa supraîncălecărilor; frecvent platforme; au rol de
autohton (la Carpaţii Orientali autohtonul este mai la vest decât platforma).

Fig. 154. Secţiuni arătând formarea

şi evoluţia şariajului (după A. Heim):
I, II – anticlinale deversate; III, IV – solzi culcaţi;
V, VI – pânze de şariaj.

Pânză
Autohton
Petec de
acoperire
Semifereastră

Klippă
Cap
Fereastră tectonic
A B

Fig. 155. Elemente ale pânzelor tectonice:

A – secţiune verticală; B – hartă.

150
 Accidente secundare şi cartografice legate de şariaje:
- suprafaţa de şariaj: suprafaţa de deplasare a pânzei;
- lama de rabotaj: fragment din pânza (flanc invers) sau din autohton
antrenat de-a lungul suprafeţei de şariaj; când este mai mare se numeşte
petec de împingere (ex: Pânza de Severin = sub Pânza Getică a Carpaţilor
Meridionali);
- petec de acoperire: parte din pânza izolată de pânză prin eroziune (ex:
Godeanu); când are dimensiuni mici se numeşte klippă tectonică;
- fereastra tectonică: deschidere de contur închis în pânză datorată eroziunii,
prin care se vede autohtonul;
- semifereastra tectonică: descoperirea autohtonului după un contur
semiînchis de către eroziunea din partea frontală a pânzei;
- cap tectonic: un petec de acoperire neseparat complet prin eroziune de
corpul pânzei;
- încapişonare: partea frontală a pânzei introdusă în autohton unde provoacă
cute deversate în sus opus sensului general de deversare;
- digitaţii = complicaţii: ramificări frontale ale pânzei;
- duplicaturi = complicaţii: dedublări ale autohtonului.

c. Pânze de şariaj de forfecare

- de forfecare iniţială

Fig. 156.Pânză de forfecare iniţială.

- de forfecare subsecventă

d. Pânze de decolare
- decolare liberă
- decolare forţată: determinată de forţe tectonice

151
 Fig. 159.Formarea pânzelor de
decolare (după L. Moret):
A – stadiul iniţial, B – stadiul final.

 Test de autoevaluare

1. Analizaţi fragmentul de hartă din figura 160.

(a) Ce fel de cută este prezent în partea de NW a hărţii?
(b) Care este direcţia plonjului cutei din partea de SE a hărţii?
(c) Care parte a hărţii este compartimentul ridicat al faliei? Falia
este normală sau inversă?
(d) Care locaţie: 1, 2 sau 3 ar fi cea mai bună alegere pentru a fora
având ca obiectiv un presupus rezervor încadrat în roci
devoniene?

Fig. 160.

2. Succesiunea de strate traversată de un foraj este: Triasic, Permian;

Pennsylvanian; Permian; Triasic; Permian; Cretacic.
(a) Această secvenţă indică existenţa unei falii? Dacă da, care este
tipul faliei şi unde este localizată?

152
 (b) Această secvenţă indică existenţa unei cute? Dacă da, ce fel de
cută ar fi?
3. Ce tipuri de cute şi falii sunt frecvente în strate suprajacente unui
dom salifer în ridicare?
4. Comentaţi de ce catenele muntoase continentale sunt asimetrice în
secţiune iar sistemele dorsalelor oceanice sunt mai mult sau mai
puţin simetrice bilateral.

2.2.1.3. Vulcanismul

Definiţie: ansamblul fenomenelor determinate de erupţia lavelor sau

a gazelor asociate; determinate în esenţă de transferul de energie calorică şi
substanţa din adânc spre suprafaţă.
Lava: topitură naturală de silicaţi în amestec cu gaze dizolvate şi
vapori, ajunsă la suprafaţa crustei unde generează roci efuzive consolidate
rapid, deci amorfe sau hemicristaline.
Magma: topitură naturală de silicaţi, fierbinte, mobilă, fluidă (din
lichide, soluţii cu materie cristalizata) situată la nivele profunde în scoarţa
unde prin răcire lentă generează roci holocristaline.
Magmatism: ansamblul proceselor legate de evoluţia magmelor
studiate indirect prin efectele produse de ele.

2.2.1.3.1. Cauzele apariţiei magmelor

- prin surplus de căldură determinată de concentraţia materiilor radioactive;
- prin lichefiere a materiei plastice prin depresionare pe mari fracturi sau
ridicări;
- prin căldură din reacţii exotermice între gaze de origine profundă;
- prin efectul termic al frecării pe planele de subducţie;
- prin ridicare diapiră din astenosferă a materiei plastice în stare de solidus =
magma primordială.
Materialul din astenosferă reciclează roci prin consumare, digerare
şi ridicare diapiră cu T = 200 mil. ani.

153
 Compoziţia magmelor după locul de formare
- magme acide: provin din cuptoare locale intracrustale;
- magme intermediare: provin din amestecul: astenosfera + plăci litosferice
consumate recent la adâncimi moderate;
- magme bazice:
- provin din material subcrustal, probabil astenosferic;
- unele mici rezervoare bazice provin:
- din rezidualite bazice ale vulcanului subsecvent alpin;
- din procese de distensie în evoluţia unui orogen;
- din ridicare pe falii profunde.

2.2.1.3.2. Modul de avansare al topiturilor intracrustale

1) Prin injecţie forţată a magmei: în zonele de minimă rezistenţă a

scoarţei (până când forţa de expansiune scade suficient).
Argument:
- existenţa lacolitelor;
- după unii chiar a batolitelor – dar volumul mare al batolitului presupune
împingere laterală a rocilor vecine, ceea ce nu se vede; ele sunt nederanjate
şi apar tăiate de marginea batolitelor.
2) Prin digerare (asimilare) magmatică: de către magma fierbinte.
Rocile vecine se dilată, se fisurează şi cad în cuptorul magmatic,
magma ridicându-se pasiv în spaţiul rămas. Procesele avansează până la
solidificarea magmei prin pierdere de temperatură.
Argumente:
- pereţii unor corpuri magmatice nu prezintă urme de împingere;
- uneori compoziţia lavelor este influenţată de natura rocilor din regiune (ex:
Vezuviu);
- în corpurile granitice pot apare xenolite = enclave de roci de natură
diferită, ce pot fi recunoscute (ex: roci sedimentare), sau chiar autolite
(diorite în granodiorite).

154
 Contraargumente:
- nu explică corpurile suple: lacolite, sill-uri;
- xenolitele nu sunt generalizate.

Fig. 161. Injecţia magmei. Fig. 162. Digerare magmatică.

3) Prin granitizare (înlocuire metasomatică)

Cum pe continent apar roci intruzive frecvent acide (granite) ar
trebui ca vulcanismul continental predominant să fie acid, dar rocile efuzive
frecvente sunt bazaltele. Deci granitele nu provin din magme acide granitice
ci prin granitizare.
În zonele intens scufundate ale scoarţei cu presiune, temperatură,
difuzie de agenţi mineralizatori intense, are loc un proces de
ultrametamorfism în stare solidă cu topire parţială = palingeneză = cu
formare de migmă = magma secundară.
Argumente:
- gradare de la granite până la roci metamorfice intruzive.
Contraargumente:
- nu explică corpurile suple;
- nu explică caracterul tranşant al unor granite cu rocile vecine (după unii s-
ar explica prin ridicarea diapiră a granitului).

4) Prin amplasarea permisivă: în zone de minimă rezistenţă a

scoarţei supusă la tensiuni divergente perpendiculare pe direcţia stressului.
Se instalează astfel corpuri magmatice acide.
În domeniul oceanic procesul este predominant în zonele de rift
(deschiderea prin deriva divergentă permite ridicarea magmelor bazice şi

155
acreţia (adăugarea) rocilor bazice la scoarţă; problema spaţiului se rezolvă
prin consum în cadrul covorului rulant.
Masele intruzive importante şi lavele se ridică în moduri diferite în
condiţii structurale diferite:
- în geosinclinal: prin granitizare apar migme consolidate cum ar fi
batolitele, lacolitele;
- în zonele de subducţie: prin topirea fundamentului şi a păturii sedimentare
apar lacolite acide, intermediare;
- în regiunile de platformă: prin digerare sau injecţie forţată a unei magme
determinată de concentraţii radioactive, sau prin hot-spoturi profunde a
vulcanismului bazaltic;
- în domeniul oceanic: prin amplasare permisivă în zonele de rift.

a. Surse de energie a avansării spre suprafaţă a topiturilor

1) Diferenţa de densitate: densitatea topiturii este mai mică decât cea
a rocilor eruptive consolidate.
2) Energia de expansiune a gazelor: ridicarea lentă a lavei (din alte
cauze) determină scăderea presiunii şi ieşirea gazelor din soluţie, cu tendinţa
de ridicare la început lentă şi apoi cu caracter exploziv.
3) Presiunea statică de zăcământ: determină ridicarea topiturilor pe
fracturi, proces însoţit de coborârea acoperişului cuptorului, scufundări la
suprafaţă în zona manifestării vulcanice.
4) Presiunea transmisă topiturii de către mişcările diastrofice
(orizontale, verticale).

b. Căi de ieşire spre suprafaţă = zona de minimă rezistenţă a

scoarţei:
- fracturi adânci;
- intersecţii de fracturi;
- crusta subţiată;
- în zonele de discordanţă:
- prin străpungerea cuverturii nefaliate;

156
 - prin angajare în continuare pe falii tinere.

Ridicare nehidrostatică
Nivelul hidrostatic al magmei

Lacolit
Ridicare hidrostatică Batholit

Fig. 163. Ridicarea magmei pe fracturi.

2.2.1.3.3. Tipuri de erupţii (după căile de ieşire)

1) Erupţii centrale: - la intersecţii de falii;
- prin perforarea formaţiunilor geologice;
- amândouă determină aparate vulcanice tipice
cu coş de alimentare şi con vulcanic.
2) Erupţii liniare: - pe falii, fracturi: determină structuri vulcanice
alungite cu mari curgeri de lavă (ex: linia Lacki – Islanda cu prelungire în
Arhipelagul Vestmannoer prin erupţii submarine).
3) Erupţii areale: - pe falii;
- pe zone de revărsare largi în locul unor
blocuri scufundate între fracturi;
- amândouă determină platourile de bazalte.

În timp
Corelaţii erupţii liniare şi centrale

În spaţiu

Fig. 164.Corelaţia dintre ridicarea liniară şi centrală

a lavelor, examinată în timp (A) şi în spaţiu (B):
d, e, f – veniri de vulcanite succesiv mai noi, care străbat
stratele sedimentare de vârste mai vechi.

157
 2.2.1.3.4. Elementele unui aparat vulcanic

1. Con vulcanic
- este format din:
- curgeri succesive de lavă;
- strate de piroclastite:
- fine;
- grosiere: aglomerate de bombe, lapilli.
- au înclinări divergente(5 – 10º pentru lave bazice; 25 – 45º pentru
piroclastite sau lave acide).

2. Crater
- depresiune de forma unei pâlnii cu vârful în jos în centrul conului de unde
începe coşul vulcanic;
- lărgimea depinde de diametrul coşului şi caracterul lavelor (lave bazice =
crater în trepte, larg; lave acide = crater îngust).

3. Con secundar (adventiv, parazit)

- ex: Etna are câteva sute.

4. Coş vulcanic
- calea de acces a lavelor;
- poate fi umplut cu:
- brecii vulcanice;
- lavă:
- topită;
- consolidată = ”neck”.
- uneori prezintă ramificaţii către conurile adventive de pe partea superioară
a conului principal;
- prin eroziunea conului umplutura coşului poate rămâne în relief = “turnuri
ale diavolului”.

158
 5. Barrancos
- şanţuri divergente săpate pe pantele externe ale conului principal de torenţi
sau de către avalanşe de cenuşă.
Con
secundar Crater Secţiune a -a'
adventiv (engl. dyke – amer. dike)
Con
principal
b

a
Coş vulcanic

Cuptor
magmatic

Calderă

c
d

Barrancos

Dyke pe o
fractură radială

Fig. 165.Elementele unui aparat mecanic

central, în secţiune (a, b, c) şi în plan (d).

6. Dyke-uri vulcanice
- fracturi (frecvent radiare) umplute cu lava consolidată rămasă în relief ca
urmare a eroziunii rocilor înconjurătoare mai puţin rezistente.

7. Cuptor (vatra vulcanică)

- zona de topituri aflată la adâncimea de 50 km (Klincevskaia – Kamciatka)
5 km (Vezuviu);
- uneori nu există;
- lavele se formează prin lichefierea treptată a unor materii plastice foarte
vâscoase şi fierbinţi ce se ridică încet pe fracturi spre zonele de presiune
redusă (cu punct de topire din ce în ce mai redus – corpuri eruptive
subvulcanice).

159
 8. Caldere
- resturi marginale ale unor aparate vulcanice centrale, de forma unor
căldări, delimitate de o ramă de relief mai ridicat cu traseu circular;
- pot fi:
- caldere de explozie: prin aruncarea în aer a unei părţi a conului; cu
ele se pot forma ulterior noi conuri (la erupţii de tip Bandai San);
- caldere de prăbuşire: prin căderea unor felii din aparatul vulcanic
pe falii în trepte, circulare determinate de golirea spaţiului de sub
vulcan prin emisiune de gaze (erupţii hawaiene);
- caldere de eroziune: ex: Călimani, Harghita, Gurghiu.

Fig. 166. Schiţa calderelor de eroziune din

Munţii Călimani şi Gurghiu după Harta
Geologică a României scara 1 : 500 000.

2.2.1.3.5. Evoluţia în timp a vulcanilor

Evoluţii scurte
- ex: Paricutin (Mexic): 1943 – 1958 (H = 500m).
Evoluţii îndelungate
- pot fi:
- vulcani stinşi: nu s-au manifestat niciodată în timpul istoric;
- vulcani activi: s-au manifestat cel puţin odată în timpul istoric.
- activitatea:
- perioade de paroxism (erupţie);
- perioade lungi de linişte (numai manifestări gazoase).

160
 La unii alternanţa perioadelor este ordonată (ex: Stromboli) în timp
ce la alţii erupţiile sunt neaşteptate fiind precedate de:
- cutremure scurte;
- zgomote subterane;
- schimbarea compoziţiei gazelor;
- revărsarea apelor din lacurile ce ocupă calderele.
Repetiţia:
- la intervale scurte: nepericuloase; nu se înmagazinează energie
mare;
- la intervale mari: foarte rar; sunt catastrofale.
Reactivarea se datorează persistenţei cuptoarelor de unde lava poate
debita când se creează căi libere, fie rapid prin cutremure, fie lent cu mişcări
tectonice.

2.2.1.3.6. Tipuri de manifestări vulcanice

Lave bazice (cu nezosilicaţi): fluide, dau curgeri intense, se
degazeifică uşor, erupţii liniştite.
Lave acide: vâscoase, greu degazeificabile, cu erupţii explozive cu
mult material solid şi cenuşă.

a. Tip hawaian
- de tip oceanic cu lave foarte acide:
- revărsări liniştite de mari cantităţi de lavă pe suprafeţe de zeci de
km;în ocean formează chiar cascade;
- con cu pante line: 5 – 10º;
- con de întindere foarte mare cu H = 5000 m de la baza submarină.
- vulcan scut (shield volcano):
- în centru se află o calderă de prăbuşire cu diametrul de 20 – 30 km;
- lave fluide, uşor degazeificabile, fără proiecţii de bombe sau lapilli
în aer;
- prin degazeificare, lavele au la suprafaţă protuberanţe = coşuri de
fum = hornitos;

161
 - gazele antrenează uneori picături de lavă în aer, cu aspect de fire =
părul zeiţei Pel;
- ex: Mauna Loa (vulcan activ), Mauna Kea (vulcan stins).

Crustă de tip oceanic

Fig. 167. Aparat vulcanic de tip hawaiian.

b. Tip strombolian
- Insula Stromboli din Arhipelagul Lipari de la nord de Sicilia;
- lave bazice obişnuite;
- erupţii regulate;
- curgeri de lave şi proiecţii (bombe, lapilli);
- con cu pante mari (30 – 40º) stratificat de curgeri şi aglomerate (bombe,
lapilli);
- curgerile de lavă formează la suprafaţă, cruste subţiri, solidificate ce se rup
cu zgomot lugubru;
- crater de dimensiuni reduse care aruncă o coloană de gaze incolore şi
bucăţi incandescente de lavă => bombe fusiforme, răsucite.

Crustă de tip intermediar

Fig. 168. Aparat vulcanic de tip strombolian.

c. Tip Volcanian
- Insula Lipari;
- lavă acidă sau intermediară care provine dintr-o zonă adâncă de crustă
continentală;

162
- erupţii explozive, violente precedate de cutremure;
- pe coş se formează dopuri aruncate în aer de erupţia următoare;
- prin sfărâmarea fină a dopului se formează cenuşă vulcanică;
- curgerile de lavă sunt reduse sau lipsesc;
- coloana de gaze cenuşie (cenuşă multă) cu H = 3000 – 4000 m, unde se
răspândesc lateral ca o ciupercă, care determină ploi de cenuşă, descărcări
electrice;
- con stratificat cu pante abrupte, pe care se produc avalanşe uscate săpând
şanţuri de tip barrancos; avalanşe se produc şi în crater la partea superioară.

Crustă de tip continental

Fig. 167. Aparat vulcanic de tip vulcanian.

d. Tip peleean
- vulcanul Montagne Pele din Insula Martinica – Antilele Mici;
- revărsarea apei, din lacul vechiului crater, ca un curent de noroi;
- ridicarea din crater a unui “ac vulcanic” = extruziune de lava aproape
consolidata (H = 476 m deasupra conului) pe margini cu şanţuri şi striuri de
frecare;

Ac vulcanic

Nori arzători

Fig. 168. Aparat vulcanic Fig. 169.Spinul de la Mont Pelee

de tip peleean. – Martinica, format în 1903.

163
- ulterior acul crapă şi pe crăpături verticale ies gaze şi vapori supraîncălziţi,
sub presiune ridicată, încărcaţi cu cenuşă = “nori arzători” = curgeri
cineritice;
- acul vulcanic are structura de dom vulcanic (după erupţie a rămas ca o
cupolă);
- alte exemple: Katwai (Alaska), Bezmianii (Kamciatka).

e. Tip Bandai San

- vulcan japonez ce a erupt în 1888 după o pauză de 1000 de ani, proiectând
în atmosfera 1 km3 de roci;
- lavă acidă;
- manifestare explozivă, acidă, foarte violentă;
- aruncă în aer nu numai “dopul” de pe coş ci şi partea superioară a conului
vulcanic;
- creează caldere de explozie.
Exemple:
- Erupţia antică a Vezuviului (descrisă de Plinius).
- Erupţia din 1883 din Arhipelagul Krakatoa – cea mai puternică din istorie.
S-a produs în centrul unei caldere vechi delimitată la suprafaţa mării
de trei insule Rakata, Lang, Verlateu (diametru de aproximativ 10 km).
Explozia a aruncat în aer jumătatea de nord a insulei principale, Rakata.
Cenuşa a ajuns în stratosferă, a fost deplasată lateral până la orizontul
Parisului, Stockholm => temperatura medie a planetei a scăzut în 1883. S-a
auzit la 800 km distanţă, a produs cutremure şi un val submarin foarte înalt
ce a străbătut Oceanul Pacific şi Oceanul Indian pe mare distanţă.
După 44 ani în mijlocul arhipelagului apare o insulă mică, Anak
Rakata (fiul lui Rakata) cu un lac incandescent de lavă marcând locul de
canalizare a erupţiei.
- în mijlocul calderei de explozie, erupţia se poate repeta;
- în perioadele intermediare apar conuri secundare, “înmugurite” pe trupul
vechii caldere indicând ramificarea coşului vulcanic.

164
 f. Tip maar
- erupţii puţin cunoscute în istorie;
- conul vulcanic lipseşte;
- aparatul vulcanic se reduce la coş umplut cu brecie vulcanică (neck);
- la suprafaţă prezintă o depresiune circulară frecvent ocupată de un lac
(maar în regiunea Eifel, Germania);
- unele erupţii tip maar sunt provocate de gaze acumulate din topituri, pe
fracturi adânci ale crustei;
- uneori au perforat restul grosimii scoarţei dând erupţii violente dar scurte;
- detenta foarte rapidă şi intensă a dus la sublimarea vaporilor de C în
diamant înainte ca oxigenul să formeze CO sau CO2;
- alte erupţii de tip maar (din gaze şi vapori, fără lave) rezultă din
vaporizarea bruscă a apelor subterane prin ridicarea unei magme.
Alterată
Brecie vulcanică
Nealterată

Fig. 170. Aparat vulcanic de tip maar.

Deşi există manifestări vulcanice subaeriene distincte, rareori un

vulcan erupe în acelaşi mod. Din motive de variaţie a compoziţiei chimice şi
a temperaturii se produc manifestări mixte.

g. Manifestări vulcanice submarine

Au loc:
1) în apropierea continentului, în mări închise => lave intermediare.
2) în domeniul oceanic larg deschis => lave bazice şi ultrabazice.
Produc cantităţi foarte mari de cenuşă. Până la adâncimea de 500 m
are loc evaporarea bruscă a apei marine; vaporii dau un amestec cu lava, ce

165
se fragmentează fin formând cenuşa (ex: vulcanul submarin Capelhincos –
Azore, 1957).
La adâncimi mai mari de 500 m presiunea apei este mai mare decât
cea a vaporilor de apă => nu au loc manifestări explozive.
Erupţiile dau curgeri de lavă ce se degazeifică repede pe suprafeţe
echipotenţiale de forma unor calote de sferă. Ca urmare curgerile au aspect
de pillow – lava = proeminenţe rotunjite cu şanţuri între ele ca o pătură
“matlasata” şi chiar lentile ca nişte perne (ex: curgerile de bazalte triasice de
la Isaccea).

Fig. 171. Aspectul de pillow-lava examinat în

secţiune transversală..

Curgerile submarine sunt alterate repede (datorită apei saline, la

presiune ridicată şi datorită chimismului lavelor pe cale de consolidare).
Exemple:
- lave răcite pe funduri adânci: sunt acoperite de argila roşie abisală;
- formarea de diatomite, radiolarite: prin dezvoltarea explozivă a faunei şi
florei microscopice silicioase;
- noduli de oxizi de Mn cu sâmburi de sticlă bazaltică.
La erupţii intense se formează conuri submarine retezate (uneori) de
curenţi la partea superioară (tip guyot); se pot forma insule.
La curgeri submarine bazice liniştite se pot forma prin consolidare
separaţii columnare hexagonale.
La curgeri vâscoase se pot forma separaţii sferoidale mărunte =
perlite.

166
 2.2.1.3.7. Produse vulcanice

a. Produse gazoase
După ritmul schimbării compoziţiei chimice şi temperaturii medii se
pot încerca pronosticuri asupra perioadei când se va produce noua erupţie.

a.1. Fumarole uscate

- T > 374ºC, punct critic al apei;
- gaze fierbinţi din timpul erupţiei şi imediat după aceea: N, CO, H, CH4,
vapori de NaCl, vapori de KCl, CuO, etc;
- prin sublimare determină pe marginea craterului, la suprafaţa bombelor,
eflorescente de NaCl, KCl.

a.2. Fumarole acide

- T ≅ 374ºC;
- H2S, SO2 + vapori de apă => reacţie acidă;
- prin reacţia lor determină: FeCl2, FeCl3, CuCl2 sub formă de eflorescente.

a.3. Fumarole alcaline

- T = 400 – 100ºC;
- alcalinitate datorată NH4Cl, NH4OH, NH3, asociate cu vapori de apă, CO2;
- prin sublimare: pulberi de NH4Cl.

a.4. Solfatare
- numele vine de la Lacul Solfatara din Italia;
- emanaţii de SO2, vapori de H2SO3 instabil, H2SO4 stabil asociate cu vapori
de apă, CO2;
- pot da concentraţii importante de sulf.

a.5. Mofete
- T = 40 – 20ºC;

167
- emanaţii de CO2 ce se continuă mult după încetarea activităţii vulcanice,
deci sunt şi produse postvulcanice;
- frecvent CO2 este asociat cu apa subterană formând ape carbogazoase (ex:
Borsec, Biborţeni);
- CO2 poate proveni şi din descărcarea materiei organice recente prin
procese de bituminizare din formaţiuni mai vechi (ex: Covasna – CO2 din
şisturi bituminoase).

b. Produse lichide
Lavele în funcţie de conţinutul în silice, gaze şi de temperatură pot fi
vâscoase sau fluide.

b.1. Lave vâscoase

- acide;
- dau curgeri scurte;
- degazeificare scăzută => lava rămâne compactă cu suprafaţă lucioasă;
- au greutate volumică mare;
- aspect de frânghii răsucite (lave cordate);
- la răcire rapidă => sticle vulcanice:
- negru = obsidian;
- verzui-roşcat cu luciu de smoală = pechstein;
- când sunt degazeificate şi căzute în apă = piatra ponce.

b.2. Lave fluide

- bazice;
- dau curgeri intense;
- degazeificare uşoară => aspect vacuolar, poros = scorie vulcanică = aspră,
lipsită de luciu, uşoară, de culoare brună sau cenuşiu închisă;
- prin consolidare formează la suprafaţă cruste = izolatoare termice,
împiedicând avansarea solidificării; se rup, se întâlnesc cu altele rezultând
bucăţi de mase scoriacee cu dispoziţie haotică = ”lave cu blocuri”;
- unele (puţine) se pot consolida ca lave cordate = “pahoe-hoc”;

168
- pot forma cruste întărite la exterior prin care lava să mai curgă = tuneluri
ulterior goale, tapisate cu cristale;
- la curgerile intense de bazalte, prin răcire apar crăpături de contracţie pe
trei direcţii la 120º plecate din puncte de neomogenitate, cristale izolate =>
rezultă coloane hexagonale verticale, perpendiculare pe pat/acoperişul
curgerii;
- coloanele cu înclinări variabile indică o curgere pe un pat neregulat = relief
îngropat;
- foarte rar apar separaţii de bazalte sferoidale (ex: Lucăreţ – nordul
Banatului);
- bazicitatea scade:
- culoarea: negru => cenuşiu;
- separaţia: hexagon => pătrat.
- curgerile vechi de bazalte formează trepte la marginea lor şi se numesc
trappe;
- curgerile submarine au aspect de pillow-lava.

c. Produse solide

c.1. Blocuri vulcanice

- bucăţi de lavă întărită;
- blocuri din rocile înconjurătoare rupte din coşul vulcanic (“sondaj
natural”);
- diametrul este mai mare de 10 – 15 cm.

c.2. Bombe
- 2 mm – 15 cm;
- bucăţi de lavă aruncate în aer unde se solidifică (parţial sau total);
- pentru lave fluide:
- mişcare giratorie => aspect fusiform;
- dacă nu s-a consolidat complet, capătă o crustă ce se rupe când
cade => aspect de “coajă de pâine”;

169
- uneori în interior este materie hemicristalină:
- bucăţi de rocă din fundament învelit cu lavă = xenolit;
- o rocă eruptivă înrudită cu lavă = autolit.

c.3. Lapilli
- diametru de aproximativ 2 mm;
- bucăţi mici de lavă consolidată (pietricele).

c.4. Nisip vulcanic

- aglomerare de granule vulcanice cu diametrul cuprins între 2 mm şi 0.02
mm.

c.5. Cenuşa vulcanică

- lavă acidă întărită sau roci din coşul vulcanic pulverizate fin.

c.6. Piroclastite
- produse de acumulare:
- vulcanoclastice:
- consolidate (submarin sau subaerian): Tephra;
- neconsolidate: Ejecta.
- aglomerate vulcanice: bombe, blocuri cu matrice de lapilli, cenuşă;
- brecii vulcanice: forme colţuroase, neregulate, cimentate;
- tufuri vulcanice:
- cenuşa şi uneori lapilli; cimentate;
- roci uşoare, fine, bine stratificate;
- după compoziţia chimică pot fi:
- tufuri riolitice: alb-gălbui (fără melanocrate);
- tufuri dacitice: verzui;
- tufuri andezitice: cenuşii cu aspect aspru.
- se alterează uşor.

170
 2.2.1.3.8. Fenomene postvulcanice

După încetarea erupţiei, în crater sau pe fracturi apropiate şi uneori

la distanţe mari şi la intervale mari de timp au loc astfel de manifestări.

a. Mofete
- manifestări gazoase de CO2 continuate mult timp după încetarea activităţii
propriu-zise;
- în România se găsesc vulcani stinşi din Cuaternar (de aproximativ 1 mil.
ani) iar CO2 apare uneori la distanţe mari de lanţul vulcanic;
- emanaţii cu caracter ritmic; ritmicitate:
- zilnică: maree terestre (închid / deschid fisuri);
- la 222 de zile;
- la 20 ani;
- la 1,5 ani se manifestă simultan la distanţe de peste 300 km;
- prevederi seismice.

b. Soffioni
- ţâşniri de vapori supraîncălziţi (ex: Larderello – Toscana: t = 205ºC;
folosiţi la termocentrale);
- cad ca ploi locale fine, apa adunându-se în depresiuni numite lagoni în
care precipită H3BO3 – sassolin sau Na2B4O7 x 10H2O – borax.

c. Geyseri
- izvoare termale cu ape la aproximativ 100ºC, aruncate la intervale egale de
timp la înălţimi uneori mari (zeci de metri);
- se formează pe fracturi ce colectează apa meteorică de suprafaţă sau
subterană;
- cum temperatura creşte foarte repede cu adâncimea (treaptă geotermică
mică) la 1000 m se atinge temperatura de vaporizare;
- la început, amestecul de apă şi vapori cu T = 110 – 120ºC se află la o
presiune mai mare decât presiunea obişnuită (nu se atinge punctul de

171
fierbere); având densitate mai mică decât apa, se ridică încet fără să piardă
temperatura iniţială;
- în zonele de presiune mică, punctul de fierbere scade şi se pierde
evaporarea bruscă, din ce în ce mai intensă;

Fig. 172. Geyseri. Cele trei stadii în dezvoltarea erupţiei de apă:

A – colectarea apei; B – iniţierea fierberii la adâncimea (h1) şi
începerea ridicării lente a amestecului apă – vapori; C – dezvoltarea
procesului de evaporare a amestecului care a păstrat temperatura de
fierbere (ta) pentru adâncimea h1 dar a ajuns în zona h2 de presiune mai
mică, suferind o accelerare a evaporării ce determină începutul unei
ridicări rapide şi a erupţiei de apă fierbinte.

- energia de expansiune a vaporilor creşte şi la un moment dat aruncă

întreaga coloană de apă de deasupra;
- erupţia se repetă aproape regulat;
- apa geyserilor depune geyserit care este un tuf silicios, formând terase cu
bazine între ele;
- ex: Islanda, Yellowstone Park (S.U.A.), Kamciatka, Noua Zeelandă.

d. Izvoare termale cu apă juvenilă

- din condensarea vaporilor de origine vulcanică;
- este apa ce apare pentru prima dată la suprafaţă;
- ex: Islanda: izvoare cu apă clocotită – în jurul geyserilor, sau bazine
circulare cu apă fierbinte, izvorând liniştit = lang = băi;
- apele termale conţin CaCO3 dizolvat sub formă de Ca(HCO3)2 datorită
acidităţii lor conferită de conţinutul în CO2;
- la suprafaţă pierd CO2 şi depun CaCO3 = tuf calcaros => travertin.

172
 2.2.1.3.9. Distribuţia geologică a vulcanismului

a. Din punct de vedere geografic

a.1. Pe continente:
Pe marginea continentului apar ca două mari centuri:
1) Cercul de foc al Pacificului: Klincevskaia (Kamciatka), Fujiama,
Bandai San (Japonia), Tarravera (Noua Zeelanda), Terror, Erebus
(Antarctica – Ţara lui Graham), Cotopaxii, Aconcagua, Chimborazzo (Anzi
– America de Sud), Popocatepetl, Isaleo (Anzii Americii Centrale), Lassau
(S.U.A.), Paricutin (Mexic), St. Helens (statul Washington – S.U.A.),
Katmai (Alaska).
2) Zona alpino-himalayană: Etna, Vezuviu, Vulcano (Italia de sud),
Oaş, Gutâi, Tibleş, Călimani, Harghita (România), Vihorlat (Rusia), Bukk,
Matra (Ungaria), Elbrus (Caucaz), Ormuz (Iran), Krakatoa, Bromo
(Indonezia).
În interiorul uscatului (rar): Kilimandjaro, Kenya (Masivul Victoria)
(Africa); zone de maar: Eiffel (Germania), Firth of Forth (Anglia).
În domeniul oceanic:
Pe coame medio-oceanice şi pe praguri: Oceanul Atlantic: Azore,
Sf. Paul, Sf. Elena, Ascension, Tristan da Cunha, Bouvet.
Nelegate de coame cu caracter rectiliniu: Hawaii (centrul
Pacificului).

b. Din punct de vedere geologic al tectonicii plăcilor

1) De-a lungul aliniamentelor de subducţie (contacte convergente),
(eventual paleosubducţie pentru vulcani alpini stinşi) legate de centuri
orogenice mai vechi, de arcuri insulare vulcanizate.
2) De-a lungul zonelor de expansiune (contacte divergente), (pe
coame medio-oceanice şi de-a lungul grabenelor pe continente).
3) În zonele fierbinţi (curenţi ascendenţi)(hot - spoturi) peste care
trec plăci oceanice sau continentale.

173
 Pe continente:
La scară regională: vulcanii sunt asociaţi cu regiunile muntoase
cutate tinere (alpine) şi cu cercuri de insule vulcanizate = zone tectonice în
evoluţie. Răspândirea vulcanilor este asemănătoare cu răspândirea
cutremurelor.
La scară detaliată: în cadrul catenelor cutate, apar pe aliniamente ce
corespund la fracturi adânci separând unităţi tectonice importante.
Pot fi:
- fracturi longitudinale:
- Harghita, Călimani, Tibleş, Vihorlet, Bukk, Matra – lanţul cel mai
lung din Europa (1200 km);
- după falii paralele cu marginea de vest a Platformei Est - Europene
şi numai parţial cu Carpaţii Orientali.
- fracturi diagonale:
- apar corpuri vulcanice şi subvulcanice mineralizate; ex: regiunea
Baia Mare cu zăcăminte complexe (Cu, Pb, Zn, Au, Ag) asociate cu
andezite, dispuse oblic pe direcţia Carpaţilor Orientali;
- fracturi transversale:
- vulcanitele din Colii Beriei şi Alpii Euganei (dispuşi N – S) =
perpendicular pe Alpii din Italia de Nord;
- vulcani pe vârful unghiurilor de rebrusment;
- vulcani pe bisectoarea unghiurilor de rebrusment.
Liniamentele vulcanice apar la marginea internă a orogenelor (spre
rădăcinile pânzelor de şariaj) iar intensitatea este maximă nu la şariaje
maxime ci la curbura accentuată a munţilor.
Deci vulcanismul rezultă din topirea prin subducţie a litosferei
oceanice sau prin coliziunea a două plăci continentale. Topiturile au migrat
pe fracturi adânci.
În interiorul continentelor:
- vulcanismul este legat de grabene din regiunile de platformă;
- ex: de-a lungul grabenelor africane, de-a lungul grabenului Rinului.

174
 Pe oceane:
- vulcanii jalonează: rifturile medio-oceanice şi pragurile sau lanţurile de
munţi submarini.

Fig. 173. Răspândirea vulcanilor pe Glob.

2.2.1.3.10.Vulcanismul post paleozoic în România

Triasic mediu

- Dobrogea de Nord: Isaccea, Niculiţel: platou de erupţii bazice submarine

intercalate cu calcare.

Jurasic Mediu – Cretacic Inferior

- Munţii Mureşului, Carpaţii Orientali;

- apar în general ofiolite (mase mari) indicând zone de subducţie;

175
- mai apar roci vulcanice bazice (spilite), metamorfozate dinamic (ex:
Stratele de Azuga).

Cretacic Superior

- granodiorite = banatite = intruziuni orientate N – S în Banat;

- spre nord capătă caracter vulcanic = riolite în Vlădeasa;
- sunt legate de structuri de graben (Remeţi, Someşul Cald) după
principalele nişe de cutare din Munţii Apuseni sau Carpaţii Meridionali.

Neogen

- din Badenian şi până în Cuaternar: lanţul Harghita, Călimani, Oaş – Gutâi

– Tibleş, paralel cu Carpaţii Orientali;
- erupţii în trei faze:
- Badenian – Sarmaţian;
- Pliocen Mediu – Pliocen Terminal;
- Cuaternar vechi.
- banatitele şi vulcanitele neogene au fost interpretate ca manifestări
subsecvente ale mişcărilor tectonice principale din Carpaţii Meridionali
(banatite) şi Carpaţii Orientali (vulcanite neogene).
Exista probabil şi un vulcanism extracarpatic de vârstă paleogenă,
neogenă dovedit de existenţa tufurilor vulcanice, uneori foarte groase şi a
depozitelor detritice vulcanogene grosiere.
Au existat aparate vulcanice submarine la exteriorul Carpaţilor
Orientali şi al Carpaţilor Meridionali, erodate de curenţii marini sau s-ar fi
format un arc insular pe crusta oceanică ca urmare a coliziunilor şi
subducţiei unor microplăci pe fondul diastrofismului de la finele
Cretacicului. Aparatele formate au fost ulterior distruse în cadrul fosei nou
formate prin subducţia microplăcilor la marginea blocului continental.

176
 Fig. 174. Răspândirea formaţiunilor vulcanice şi a manifestărilor
postvulcanice în România:
a – curgeri submarine triasice; b – vulcanite de la finele Cretacicului (laramice);
c – vucanite neogene; d – zone de afloriment ale formaţiunilor neogene cu
intercalaţii de tufuri vulcanice; e – izvoare termale postvulcanice indicând
temperatura t în °C; f – izvoare termale de altă origine; g – ape termale
întâlnite în sonde indicând temperatura şi adâncimea..

2.2.1.3.11. Prevederea erupţiilor vulcanice

a. Zonarea vulcanică
- stabilirea zonelor periculoase la fiecare vulcan funcţie de:
- topografia lui: pentru curgeri de lavă;
- direcţia predominantă a vântului: pentru erupţii de gaze.

b. Fenomene geochimice
- analiza variaţiei în timp a compoziţiei gazelor şi apei din interiorul şi
exteriorul craterului;

177
- astfel se determină raportul S/Cl (1 ÷ 78 paroxism);
- activitatea mofetică trece în fumaroliană.

c. Fenomene geofizice
- creşterea temperaturii în sol şi a fluxului termic;
- scăderea rezistivităţii electrice a substratului;
- variaţia câmpului geomagnetic şi a celui gravitaţional local prin ridicarea
sau coborârea magmei;
- activitatea seismică locală grefată pe fondul vibraţiilor continue sau
spasmotice.

d. Schimbări topografice
- ridicări lente (după erupţie avem coborâri rapide);
- urmărirea nivelului relativ al mării;
- urmărirea mişcărilor orizontale prin măsurarea electronică a distanţelor.

 Test de autoevaluare

1. Comentaţi modurile de avansare a topiturilor intracrustale.

2. Ce elemente ale unui aparat vulcanic şi ce tip de erupţii s-ar putea
exemplifica pe cicluri ale vulcanismului postpaleozoic în
România?
3. Ce produse şi manifestări vulcanice sunt specifice vulcanismului
neogen din Carpaţii Orientali?

178
 2.2.1.4. Fenomene seismice

Definiţie: ansamblul fenomenelor legate de geneză, transmiterea şi

efectele cutremurelor.
Se separă seismometria: studiul structurilor locale, regionale ale
crustei plecând de la explozii artificiale.
Cutremure = mişcări seismice elastice cu durată foarte scurtă, cu
declanşare şi încetare bruscă, cu viteze de propagare de peste 1 km/s.
Cu ocazia cutremurelor se eliberează energii mari (1027 ergi),
punctele critice ale litosferei căpătă acceleraţii mari cu rezultatul unor efecte
instabile, uneori catastrofale.
Nu se includ la cutremure:
- deformaţii elastice de lungă durată: trepidaţii de cascade, valuri,
curenţi de aer;
- deformaţii elastice rezultate din activitatea de transport, industrială,
minieră, militară.

2.2.1.4.1. ELEMENTELE UNUI CUTREMUR

a. Hipocentru (H)
- punctul central al focarului = zona din interiorul globului unde se iniţiază
un cutremur (mişcare seismică);
- poate fi:
- punctiform;
- un plan de fractură;
- un câmp tridimensional de fracturi.
- după adâncimea lui H pot fi:
- cutremure superficiale: 0 – 50 km;
- cutremure intermediare: 50 – 250 km;
- cutremure de mare adâncime: 250 – 700 km.

179
- din H mişcarea este transmisă radial ca unde de volum = unde oscilatorii
seismice.

b. Epicentru (E)
- punctul de la suprafaţa Pământului pe prelungirea razei ce trece prin
hipocentru;
- antiepicentru (AE) = antipodul epicentrului;
- E şi AE sunt fixate prin coordonate geografice.

Fig. 175. Transmiterea undelor seismice:

E – epicentru; H – hipocentru; P – unde prime directe; S –
unde secunde (transversale) directe; L, Q – unde
superficiale; α1 > α2 – unghiuri mai apropiate de direcţia
razei Pământului; δ1 > δ2 – densităţi ale geosferelor.

c. Durata măsurată a unui cutremur

- timpul de ordinul secunde – zeci de secunde de înregistrare al
cutremurului;
- este mult mai lung decât timpul de producere al seismului în H datorită
timpului necesar de transmitere a diferitelor tipuri de unde şi de amortizare a
lor.

d. Timpul la origine
- momentul (Greenwich) când cutremurul a fost iniţiat în H.

e. Energia
- exprimă lucrul mecanic produs în focar prin procesul de fracturare sau
schimbare bruscă de volum ce a generat seismul.

180
Fig. 176. Ilustrarea prospecţiunii seismice:geofonii sunt aşezaţi în linie de la
gaura forată ce conţine exploziv detonabil, pentru a genera unde seismice.
Vibraţiile primite de la geofoni sunt transmise la staţia de înregistrare unde
sunt amplificate şi înregistrate ca seismograme. Prin dispunerea
seimogramelor în paralel, pot fi recunoscute aliniamente de reflexii ce permit
diagnosticare de strate individuale (reflectatori).

181
 2.2.1.4.2. Transmiterea mişcărilor seismice

a. Unde prime (P)

- unde longitudinale ce se propagă prin dilatări şi comprimări succesive ale
punctelor materiale pe direcţia de deplasare;
- ajung primele la observator;
- au viteze mari: 4 – 7 km/s în crusta, 8 – 8,2 km/s sub Moho. (litosfera
inferioară) şi în creştere în geosferele mai dense din interior.

Fig. 177. Traseul undelor seismice în interiorul Globului:

E – epicentru; H – hipocentru, B – unde prime; S – unde secunde; AE –
antiepicentru; PP, SS – unde prime şi secunde reflectate o dată; ZU –
zona de umbră seismică a nucleului; C – centrul geometric al Pământului.

b. Unde secunde (S)

- unde transversale ce se propagă prin deformări perpendiculare pe direcţia
de avansare;
- ajung la observator după undele prime;
- au viteze mai mici.
Undele P şi S din hipocentru spre suprafaţă trec din medii mai dense
spre mai puţin dense, suferă refracţii cu apropiere de normală, deci capătă
un drum cu concavitatea în sus având traseu arcuit, din ce în ce mai apropiat
de direcţia razei terestre.

182
 Viteza undelor P şi S creşte spre adâncime cu creşterea rigidităţii
faţă de densitatea rocilor.

Fig. 178. Mersul undelor reflectate

la suprafaţa Pământului:
α – unghiul de reflexie; β1, β2 – unghiuri
de refracţie succesivă în medii cu
densitate mereu mai mare (δ1 > δ2 > δ3 >
δ4); αt – unghiul de reflexie totală.

Undele P, S care ating prima dată suprafaţa Pământului sunt unde

directe.
La suprafaţă, diferenţa de densitate roci/atmosferă determină reflexia
lor spre interior (medii mai dense) apoi se refractă cu depărtare de normală
şi când unghiul de incidenţă scade sub cel limită se produce reflexia totală şi
se întorc înapoi spre suprafaţă. Se pot reflecta astfel de mai multe ori.

Fig. 179. Deformări produse Fig. 180. Deformări produse

de undele longitudinale. de undele transversale.

c. Unde superficiale (unde de suprafaţă – unde lungi (L))

- vibraţia punctelor materiale se face pe direcţie tangentă la suprafaţa
globului;

183
- iau naştere din reflectarea des repetată a undelor P şi S la distanţă mare de
epicentru (10 – 13º din coordonatele geografice) în cadrul depozitelor
recente şi afânate de la suprafaţa (depozite de terasă, loess, pătura de alterare
a rocilor de bază terminată cu soluri);
- au lungime mare de undă (de aceea se numesc şi unde lungi = L);
- au viteze reduse: 1 – 2 km/s (mediul având rigiditate redusă şi porozitate
mare);
- în timp ce la undele P şi S energia scade cu pătratul distanţei, energia
undelor L scade numai cu distanţa; ca urmare, la depărtare mare de
epicentru, amplitudinea lor rămâne considerabilă determinând efectele
principale ale cutremurului;
- după sensul de oscilare a punctelor materiale de la suprafaţă undele
superficiale pot fi:
- unde longitudinale (Rayleigh): cu oscilaţie în sensul de deplasare;
la suprafaţă descriu mici elipse ce progresează în sensul deplasării;
au acceleraţii mari şi sunt cele mai periculoase;
- unde transversale (Love): cu oscilaţii perpendiculare pe sensul
deplasării determinând ridicări şi coborâri succesive ale scoarţei (ca
valurile marii).

Fig. 181. Ilustrarea unei serii de unde lungi

(L) şi mişcarea Pământului asociată.

Distanţa parcursă de diferite tipuri de unde este funcţie de:

- energia iniţiala;
- tipul undei;
- natura mediului atenuant de transmitere.
Uneori se înregistrează un cutremur până la antiepicentru (AE). Aici ajung
numai:

184
 - undele superficiale;
- undele multiplu reflectate;
- undele directe P.
Undele P directe se înregistrează pe o arie circulară cu raza cu atât
mai mare cu cât hipocentrul este mai puţin adânc.
De-o parte şi de alta a ariei circulare de sosire a undelor directe de la
AE, există o zonă (coroană) de umbră seismică a nucleului, datorată
reflexiei totale a undelor P pe discontinuitatea Gutenberg – Wiechert (2900
km). Lărgimea zonei de umbră este cu atât mai mare cu cât H este mai
adânc. Fenomenul este folosit la determinarea dimensiunilor nucleului.

2.2.1.4.3. Înregistrarea mişcărilor seismice

Întregul echipament se instalează în staţii seismice amplasate în zone
fără zgomot seismic (circulaţie grea, zone industriale, cascade, ţărm stâncos
cu valuri), pe teren cu rocă de bază rezistentă fără formaţiuni superficiale
groase (ex: Staţia de la Muntele Roşu – Cheia).
Staţiile trebuiesc amplasate optim pentru a recepţiona din direcţii
favorabile fronturile de unde venite din cele mai active epicentre (ex:
Vrancea).

a. Seismografe
- aparate de tip pendular ce înregistrează componentele orizontale (N-S şi E-
V) şi verticale ale oscilaţiilor;
- se compun din:
- pendul de mare greutate (sute de kg);
- sistem de înregistrare: tambur.
- când începe cutremurul, tamburul şi punctul de sprijin al pendulului se
deplasează solidar cu terenul;
- inerţia greutăţii pendulului face ca acul înregistrator să rămână pe loc
înregistrând mişcarea reală a Pământului;
- ulterior pendulul intră în oscilaţie iar pe seismogramă se înregistrează
rezultanta oscilaţiilor pendulului cu mişcările seismice;

185
- aparatul este echipat cu sisteme de minimalizare şi regularizare a
oscilaţiilor proprii ale pendulului pentru a putea fi extrase din seismograma
brută;
B
A

Fig. 182. Scheme de funcţionare a seismografelor

clasice orizontale (A) şi verticale (B). Fiecare
dintre ele posedă câte un pendul prevăzut cu
sisteme de suspensie şi amortizare adaptate la o
greutate mare, un ac înregistrator şi un tambur
în rotaţie uniformă cu un sistem de înregistrare
ordonată a timpului scurs pe seismogramă.

- pentru determinarea elementelor unui cutremur sunt necesare minim trei

seismografe:
- unul pe direcţia N-S;
- unul pe direcţia E-V;
- unul vertical.
- cum sensibilitatea seismografică este diferită funcţie de lungimea
pendulului şi de greutate, se utilizează serii de câte trei seismografe cu
lungime şi greutate diferite;
- pentru cutremure slabe se folosesc sisteme electromagnetice cu
amplificarea mişcărilor (până la sute de mii de ori);
- la amplificări mari nu se pot separa cutremurele de zgomotul de fond, de
vibraţii neseismice.

186
 b. Accelerografe

- aparate asemănătoare seismografelor, ce înregistrează nu mişcările

Pământului ci variaţiile de viteza în unitatea de timp = acceleraţia mişcărilor
solului datorate seismului.

Fig. 183. Accelerograma componentelor verticală (a), est-vest (b) şi nord-

sud (c) din faza principală a seismului din 04.III.1977, (după înregistrările
de la INCERC, făcute şi analizate de H. Sandi şi Gh. Şerbănescu).

c. Seismoscoape
- aparate ce înregistrează proiecţia în plan orizontal a mişcărilor reale în
spaţiu a unui punct material în timpul unui cutremur;
- sugerează că de fapt mişcările terenului se fac după linii strâmbe în spaţiu
şi că pe lângă translaţie se produce şi mişcare de rotaţie pe diferite direcţii.

Fig. 184. Înregistrarea seismoscopică a cutremurului din 04.III.1977 la Bucureşti

(stânga) şi la Galaţi (dreapta), după Tr. Iosif şi Sieg. Iosif (1977). Se observă
amplitudinea mai mare a mişcărilor N-S în primul caz şi a celor E-W în al doilea caz.

187
 d. Seismograma

Înregistrarea seismografului având timpul în abscisă (marcat în ore,

minute) funcţie de viteza de rotaţie a tamburului; pe ordonată este
amplitudinea oscilaţiilor.

Fig. 185. Aspectul schematic al unei seismograme înregistrate de la un

cutremur apropiat (A) şi de la un cutremur depărtat (B).

1. Faza premonitoare
Începe cu unde P (la care primul front indică mişcarea reală a
terenului) urmate de unde S, directe şi apoi unde reflectate (P’, S’, P’’, S’’).
La cutremurele multi-şoc, faza precursoare poate fi complicată prin
înregistrarea mai multor fronturi prime de unde P, venite de la şocuri
independente dar care s-au succedat la câteva secunde. Se recunosc prin
schimbarea sensului de mişcare şi prin apariţia unui “pic” discrepant faţă de
oscilaţiile anterioare.
Sensul primei oscilaţii P (în sus sau în jos) indică natura seismului,
de tensiune (în sus) şi de compresiune (în jos).
Lungimea fazei premonitoare (durata) indică distanţa faţă de
epicentru.

2. Faza principală
Cuprinde oscilaţiile cele mai intense.
În regiuni apropiate de epicentru sunt formate din unde transversale
(S).

188
 În regiuni depărtate de epicentru sunt formate din unde de suprafaţă
(L). Distanţa faţă de epicentru la care apar undele L este cu atât mai mare cu
cât cutremurul este mai adânc. Amplitudinea lor creşte cu energia
cutremurului.
Impetus = oscilaţiile de scurtă durată, ale fazei principale, având ca
axa de simetrie nu linia de zero ci o linie orizontală deasupra sau dedesubt.
Apare uneori şi este indicator al seismelor adânci.

3. Faza finală
Este faza de stingere a cutremurului.
Se înregistrează unde de tipul celor din faza premonitoare (S, L),
amortizate într-un interval variat de timp.
La câmpurile monokinetice (cu un singur maxim de mişcare): faza
finală este simplă, scurtă.
La câmpurile polikinetice (cu mai multe maxime de mişcare): faza
finală (complexă) cuprinde replici = perioade de reactivare secundară a
mişcării. Durata se poate prelungi mult timp.

Fig. 186. Tipuri schematice de seismograme pentru

cutremure monoKinetice (A) şi polikinetice (B).

e. Determinarea epicentrului (E)

În fiecare staţie se măsoară diferenţa de timp între sosirea undelor P
şi undelor S. Din tabele se obţin distanţele la epicentru corespunzătoare
acestor diferenţe, calculate funcţie de Vl şi VS. Datele se comunică reciproc
între mai multe staţii.

189
 Pe hartă, din fiecare staţie se trasează un cerc cu rază egală cu
distanţa la epicentru. La intersecţia cercurilor se află epicentrul.

Fig. 187. Determinarea epicentrului şi a hipocentrului

cutremurelor care vin din regiunea Vrancea.

f. Determinarea hipocentrului
Se determină distanţa (d) de la o staţie la E.
Se determină unghiul de înclinare (α) al vectorului total al mişcării
seismice la un moment dat (rezultat din compunerea indicaţiilor date de
seismografele orizontal şi cel vertical).
Se calculează adâncimea: h = d · tgα.
Precizia este redusă; erori de 20 – 40 km.

Fig. 188. Determinarea hipocentrului:A – alegerea distanţelor; B – diferenţe de

timp dintre sosirea undelor P şi S ce permit determinarea distanţelor; C – adâncimi
de hipocentru estimate din diferenţe de sosire a undelor în acţiune.

190
 g. Determinarea energiei cutremurului (En)
Au formule de tipul: log En = C1logA/T + C2.
A = elongaţia (amplitudinea) maximă a oscilaţiilor seismice.
T = perioada mişcărilor oscilatorii.
C1, C2 = coeficienţi minimi variabili de la regiune la regiune funcţie
de condiţiile de atenuare a energiei seismice în raport cu litologia rocilor şi
structura geologică.

Fig. 189. Compunerea celor trei vectori care

reprezintă mişcarea seismică la un moment dat,
aşa cum este ea înregistrată la o staţie şi din care
se determină adâncimea de unde vine cutremurul.

2.2.1.4.4. Tipuri genetice de cutremure

a. Artificiale
- producerea de explozii;
- prăbuşirea de galerii de mină;
- injectarea de fluide în scoarţă.

b. Naturale

b.1. Cutremure cosmice

- determinate de căderea unui meteorit uriaş sau a unui corp sideral pe
suprafaţa Pământului;
- sunt rare;
- pot da efecte catastrofale;

191
- E coincide cu H;
- undele superficiale se nasc chiar din E;
- aria pe care se resimte este continentală;
- şocul are caracterul unei explozii = se transmite egal în toate direcţiile;
- dau oscilaţii similare pe seismografele orizontale şi verticale;
- poate fi confundat cu o explozie nucleară după omogenitatea solicitărilor
elastice;
- în celelalte cazuri există o anizotropie a proceselor mecanice din H
reflectată pe seismograme pe direcţii diferite;
- ex: meteoritul Tungus – 1908 in Siberia.

b.2. Cutremure de prăbuşire

- determinate de prăbuşiri de stânci în zone cu escarpamente înalte, în zone
de faleze ca urmare a alterării, erodării:
- energie mică;
- efecte locale;
- mică importanţă.
- determinate de prăbuşirea tavanelor golurilor subterane:
- adâncime mică a H;
- dau schimbări de relief;
- dau efecte distrugătoare locale asupra construcţiilor.

b.3. Cutremure vulcanice

- determinate de manifestările acide ale vulcanilor explozivi;
- frecvent au dezvoltare locală;
- sunt urmărite şi clasificate în scopul prezicerii erupţiilor;
- sunt de mică energie;
- adâncimea H este de maxim 10 km;
- E este situat în apropierea craterelor active;
- frecvenţa, magnitudinea, adâncimea sunt particulare fiecărui vulcan;
- de obicei preced erupţia şi încetează după paroxismul vulcanic.

192
b.4. Cutremure tectonice crustale (normale, superficiale)
Se explică prin “teoria zvâcnirii elastice”:
- mişcările tectonice determină flexurări vâsco-elastice = deformări parţial
plastice, parţial elastice;
- prin deformări elastice se acumulează energie potenţială cu atât mai mare
cu cât flexura este mai accentuată;
- când rezistenţa la încovoiere sau forfecare este învinsă de presiunile
interne datorate deformării apare falia (ruptura) care eliberează brusc
energia acumulată (energia potenţială se transformă în energie cinetică);
- undele determinate de şoc se propagă în spaţiu diferenţiat funcţie de:
- mecanismul rupturii (tensiune sau compresiune);
- orientarea planului de falie;
- deplasarea relativă a compartimentelor (falie de decroşare, falie
mixtă).
- cum mişcările tectonice au viteze diferite, litosfera suferă deformări cu
caracter curb în spaţiu, deci rupturile se propagă pe anumite direcţii
provocând migrarea lentă a activităţii seismice;
- unele cutremure pot fi declanşate de altele;
- un centru local poate fi activat de migrarea lentă a energiei altui cutremur;
de la centrul local energia poate migra şi radiar;
- de asemenea faliile anterioare pot fi reactivate consumând o parte din
energie şi canalizând pe direcţia lor restul de energie.

b.5. Cutremure tectonice subcrustale

- materia este mai plastică, deci nu se pot concepe acumulări de energie
elastică.

1. Determinate de transformări polimorfe (de fază)

Se datorează temperaturii şi presiunii mineralelor din mantaua
superioară. Ca urmare, schimbările de reţea vor determina modificări bruşte
de volum ce pot produce şocuri.

193
 2. Seismele subcrustale de forfecare prin încălecare (de
compresiune)
Au adâncimi de 150 – 200 km. Se nasc pe planele de forfecare ale
subducţiei plăcilor.
3. Seismele subcrustale profunde
Au caracter de tensiune şi se datorează ruperii în lespezi a plăcilor
oceanice (mai reci şi mai grele) intrate în astenosferă.
Dovada:
- hipocentrele sunt în interiorul plăcilor subduse, nu la suprafaţa lor;
- există corespondenţă între adâncimea maximă a focarelor şi viteza
de subducţie;
- energia şi frecvenţa cutremurelor scade cu creşterea adâncimilor;
- tendinţa de migrare laterală a seismelor este accentuată de-a lungul
limitelor dintre plăci.

2.2.1.4.5. Criterii de apreciere şi clasificare a cutremurelor

a. Intensitatea

Este criteriul de apreciere a unui cutremur pe baza efectelor produse

asupra părţii superficiale a crustei, clădirilor, stării psihice.
S-au elaborat scări de intensitate.
Importanţă:
- permite trasarea hărţilor cu izoseiste care stau la baza zonării seismice;
- permite pe plan local microzonarea unor suprafeţe de interes deosebit
(centre populate, zone industriale).

b. Magnitudinea
Este un criteriu de clasificare şi apreciere a unor cutremure pe baza
energiei declanşate.
Magnitudinea este proporţională cu logaritmul amplitudinii maxime
(A) a mişcărilor seismice măsurate la 100 km de epicentru plus o constanta.

194
 M = C1logA + C2
C1 = constanta de amortizare a undelor cu distanţa.
C2 = constanta ce exprimă caracterele geologice (structurale,
litologice) pentru limita inferioară de energie de la care ele permit naşterea
unui seism.
Are valori între 0,3 şi 8,6.
En = 1010 – 1027.

c. Acceleraţia maximă a solului

Este importantă pentru proiectarea paraseismică a construcţiilor.
Clădirile trebuie să reziste nu numai la sarcini statice sau dinamice
obişnuite ci şi la solicitări dinamice intense: Fint = masa clădirii x acceleraţia
seismică. Fi este orizontală şi este amplasată în centrul de greutate al
clădirii. Dă tendinţe de răsturnare. Acceleraţiile seismice sunt periculoase
când depăşesc 1/10g (100m/s2).

d. Adâncimea hipocentrului
- superficială: 0 – 50 km;
- intermediară: 50 – 250 km;
- adâncă: 250 – 700 km.

195
TABEL DE CORELARE A GRADAŢIILOR LA SCĂRILE SEISMICE

196
2.2.1.4.6. Distribuţia geografică a cutremurelor şi relaţiile lor cu marile
unităţi structurale

a. După frecvenţa cutremurelor

a.1. Regiuni aseismice

- cutremurele lipsesc sau sunt foarte rare;
- sunt regiuni din mase cristaline vechi:
- Scutul Baltic;
- Scutul Australian;
- Scutul African;
- Scutul Brazilian;
- Scutul Canadian.

a.2. Regiuni peneseismice

- cutremure slabe, relativ rare;
- Urali;
- Rhenania;
- M. Hartz;
- M. Vosgi;
- Malopolska;
- Dobrogea de Nord.

a.3. Regiuni pleistoseismice

- sunt zone seismice cu cutremure frecvente, puternice;
a) Marele cerc circumpacific (70% din cutremure)
- coastele de vest ale Americilor;
- coasta de est a Australiei;
- Noua Zeelandă;
- Malaiezia;
- coastele de est ale Asiei (Kamciatka, Kuroli; Japonia, Filipine).
b) Marele cerc mediteranean

197
 - regiunea africană a Mediteranei: Munţii Atlas;
- regiunea europeană a Mediteranei: Alpi, Carpaţi, Balcani;
- continuare în sistemul himalayan.
c) Grabenele africane şi partea de vest a Oceanului Indian
d) Dorsala Atlanticului

Fig. 190. Distribuţia planetară a seismicităţii din 1973 şi 1974, separând

cutremurele normale (cercuri) şi subcrustale (triunghiuri) funcţie de
magnitudine, ce arată prin săgeţi tendinţele de migrare a energiei
seismice cu creşteri (+) sau scăderi (-) ale energiei între aceşti doi ani
(sintetizat şi interpretat după date publicate de UNESCO).

198
 b. Regiunile seismice din România şi relaţiile lor cu tectonica

Fig. 191. Cutremurele din România:

Vrâncene (haşuri perpendiculare); făgărăşene (haşuri verticale); pontice (haşuri
orizontale); danubiene şi banatice (haşuri NE); din regiunea Târnavelor (haşuri
NW). Alte zone epicentrale (încercuire continuă). Culminaţii seismice şi seisme
locale (linii întrerupte). Dispoziţie izoseiste (linii punctate) şi zone de intensitate
maximă (după I. Atanasiu, 1961; L. Constantinescu et al.,1975).

b.1. Cutremure Monokinetice

b.1.a. Cutremure Moldavice

- au epicentrul în Vrancea pe Valea Marujei şi zona localităţilor: Mărăşeşti,
Focşani, Nămoloasa – Galaţi, Râmnicul Sărat;
- sunt cele mai importante ca frecvenţă, intensitate, magnitudine;
- hipocentrul este la baza sialului Carpaţilor Orientali, reprezentând o
dovada a tectonicii active.

199
 Fig. 192. Schiţa distribuirii izobatelor în Km (1) la baza crustei
(suprafaţa M) pe teritoriul României în raport cu fracturi adânci (2)
şi conturul regiunii cutate (3), după Fl. Rădulescu (1979).

Fig. 193. Secţiune seismotectonică la curbura Carpaţilor Orientali indicând

distribuţia pe un plan Benioff a hipocentrelor seismelor vrâncene şi
posibilitatea ca acest plan să constituie o fractură profundă cu caracter
penat, faliile satelite ajungând în crustă din mantaua superioară
supraastenosferică (după L. Constantinescu, I. Cornea, V. Lăzărescu, 1973).

200
 b.1.b. Cutremure Transilvanice
- au epicentrul între Mureş şi Târnave şi în regiunea Dej – Jibou;
- sunt situate pe linii de fracturi adânci ale fundamentului.

b.1.c. Cutremure Banatice

- sunt situate pe linia Periam – Vinga;
- hipocentrul se află în fundamentul cristalin paleozoic.

b.2. Cutremure Polikinetice

b.2.a. Cutremure Făgăraşene

- sudul Făgăraşului, pe linia Câmpulung – Brezoi;
- grabenul Brezoi – Loviştea – Câmpulung – cu tectonică activă.

b.2.b. Cutremure Pontice

- hipocentrul este pe linia Constanţa – Mangalia, paralelă cu ţărmul Mării
Negre;
- se dezvoltă pe falii (ce sunt şi căi de circulaţie a apelor sulfuroase).

b.2.c. Cutremure Danubiene

- sunt paralele cu Dunărea, în SE Banatului între localităţile Moldova Nouă
şi Vârşit.

2.2.1.4.7. Probleme de risc seismic – Prognoza seismică

Pericolul de cutremur se determină după intervalele de timp la care

se repetă evenimente majore şi intensitatea acestora (acceleraţie, viteză,
perioadă, durată).
Riscul de timp îndelungat se determină prin:
- calculul perioadei de revenire cu probabilitate de 90 – 95% a unui
cutremur cu o anumită intensitate şi magnitudine pe baza datelor istorice;

201
- calculul energiilor seismice medii anuale şi compararea cu energia
seismică din fiecare an (dacă energia unui an este mai mare decât energia
medie creşte riscul seismic).
Pericolul în viitorul apropiat este indicat de:
- schimbări rapide ca nivel şi poziţie a terenului în stânga şi dreapta unei
falii;
- schimbări în starea de presiune a unor zăcăminte de hidrocarburi în găuri
de sonda închise;
- tendinţa prelungită de scădere anuală a energiei seismice eliberată într-o
zona epicentrală;
- creşterea frecvenţei cutremurelor între care apare un eveniment cu
magnitudine 5 – 6 după un număr mare de ani de la un seism important.
Pericol de seism iminent (minute, ore, zi):
- retragerea anormală a oceanului însoţită de schimbări ale magnetismului
terestru şi ale câmpului electric din roci şi atmosfera;
- schimbarea raportului dintre VP şi VS de la microseisme, asociată cu
creşteri ale emanaţiilor de CO2 în regiunile cu activitate mofetică datorită
microfisurărilor din plăci;
- stare generală de agitaţie a animalelor captive, fuga celor libere, ele fiind
sensibile la ultrasunetele din fisurarea rocilor ce precede ruptura.
Datele se vor corela cu date de ;
- furtuni;
- scăderi ale presiunii atmosferice în zonele epicentrale cunoscute;
- perioade de maree terestre datorate opoziţiei Lunii şi Soarelui;
- orele de noapte – frecvent statistica creşte cu 60%.

202
 2

4
5
7
6

Fig. 194. Încadrarea seismotectonică a României în Europa:

1 – Platforma est-europeană; 2 – Orogenul Caledonian; 3 – Orogenul
hercinic; 4 – Orogenul Alpin; 5 – depresiuni mediane şi intermuntoase ale
Orogenului Alpin; 6 – epicentre de seisme crustale;7 – vergenţa
structurilor alpine.

2
1

5
3

Fig. 195. Schiţa seimotectonică a Curburii Carpaţilor Orientali (după C.

Morelli, I. Cornea, V. Lăzărescu, 1974):
1 – depresiuni interne şi intermontane; 2 – arcul orogenic cu masive vechi indicând
vergenţa structurilor (săgeţi); 3 – depresiuni intramontane şi cuverturi necutate; 4 –
avanfosa carpatică; 5 – vorlandul carpatic; 6 – zona vulcanică miocenă.

203
  Test de autoevaluare

1. Un cutremur este înregistrat pe un seismograf la locaţia A, care

este situată la 4000 km de epicentru. Undele prime P ajung acolo
în 12 ore şi 20 minute. Un seismograf la o locaţie diferită B a
înregistrat unde secunde S la 7,5 minute după undele P.
(a) La ce timp ajung undele S la locaţia A?
(b) Cât de departe este locaţia B de epicentru?
(c) La ce timp apare cutremurul?
(d) La care locaţie se înregistrează intensitatea maximă a
cutremurului?
(e) Există suficientă informaţie pentru a găsi distanţa dintre
locaţiile A şi B?
Pentru timpul de propagare folosiţi figura 196.

Fig. 196.

Curbele de timp ale undelor P şi S indică timpii necesari de

propagare ai unui cutremur de la focar la puncte de suprafaţă situate la
diferite distanţe de epicentru.

204
 Prin suprapunerea pe curbele de timp de propagare a unei
seismograme cu aceeaşi scară de timp care a fost înregistrată la 6000 km de
un epicentru, se observă că undele P ajung după 8 minute iar undele S ajung
după 14 minute de la timpul de origine.
2. Identificaţi fazele seismice înregistrate la locaţiile A, B, C, D şi E
din figura 197.

Fig. 197.

3. Se presupune că undele P au fost generate de o explozie detonată

la 5 m sub suprafaţa oceanului. Ele se propagă descendent prin
apă şi întâlnesc roca solidă a fundului oceanic sub un unghi de
incidenţă de 750. Viteza undelor P este de 1500 m/sec în apă şi de
5000 m/sec în rocă.
(a) Câte raze nou refractate şi reflectate sunt produse când raza
incidentă atinge roca? Explicaţi.
(b) Unghiul de refracţie al undelor P este mai mare sau mai mic de
750?
4. Între adâncimile de 1000 şi 2000 km viteza undelor S şi
densitatea cresc.
(a) Aceasta implică creştere sau scădere a modului de forfecare cu
adâncimea? Explicaţi.

205
 (b) În ce zone ale Pământului sunt situate aceste adâncimi?
5. Se presupune că undele P se propagă descendent prin manta .şi
ating limita cu nucleul sub un unghi de incidenţă de 600. Unghiul
de refracţie al undelor P este de peste 600 iar densitatea nucleului
este mai mare decât densitatea mantalei.
(a) Aceasta implică, că aproape de limită, în nucleu undele P se
propagă mai rapid sau mai lent decât în manta? Explicaţi.
(b) Modulul de forfecare în nucleu este mai mare sau mai mic
decât modulul de forfecare în manta? Explicaţi.
6. Analizând fig. 198:
(a) Câte strate sunt indicate?
(b) Care sunt vitezele undelor seismice în cele 2 strate superioare?
(c) Care este grosimea stratului de top?
(d) Liniile de propagare reprezintă: unde refractate, unde
reflectate, sau unde de suprafaţă?

Fig. 198.

206
 3. GEOLOGIE STRATIGRAFICĂ

INTRODUCERE

Geologia Stratigrafică sau Stratigrafia este acea disciplină geologică

ce se ocupă cu studiul descriptiv şi evolutiv al formaţiunilor ce alcătuiesc
scoarţa Pământului, în scopul cunoaşterii alcătuirii sale şi al reconstituirii
diferitelor ei faze de evoluţie.
Termenul de "Stratigrafie" sau "Geologie Stratigrafică" este dat pe
considerentul că scoarţa Pământului este constituită în partea ei exterioară în
proporţie de 95% din roci sedimentare care apar sub formă de strate. Cu alte
cuvinte, Stratigrafia este studiul stratelor. Întrucât ea urmăreşte evoluţia
stratelor în spaţiu şi timp, ea poartă şi numele de "Geologie Istorică".
Ca metoda de lucru, Geologia Generală utilizează metoda
observaţiei şi a analizei, iar Geologia Stratigrafică, utilizează metoda
interpretării logice a observaţiilor efectuate. Interpretările se pot face
folosind principiul actualismului, care a fost formulat de Charles Lyell
(1833).
Potrivit acestui principiu, se ştie că aceleaşi cauze produc mereu
aceleaşi efecte şi implicit ajungem la concluzia ca efectele observate azi în
scoarţa Pământului sunt produse de cauze identice cu cele actuale.
Rezultatele diferitelor evenimente petrecute în decursul istoriei
Pământului, sunt cuprinse în masa stratelor ce alcătuiesc scoarţa acestuia.
De asemenea, resturile sau impresiunile organismelor care au trăit în
decursul istoriei se găsesc cuprinse tot în masa stratelor ce alcătuiesc scoarţa
acestuia. Aceste resturi şi impresiuni de organisme poartă numele de fosile
şi reprezintă "izvoarele" din care geologul trage concluzii. Trebuie precizat
însă ca fosilele pot fi de două categorii: fosile caracteristice şi fosile de
facies.
Fosilele caracteristice sunt documentele cele mai preţioase. Ele
provin de la organisme care au avut la un moment dat o foarte mare

207
dezvoltare pe orizontală (trăind eventual pe întreaga suprafaţă a globului),
dar a avut o durată relativ scurtă, respectiv o răspândire scurtă pe verticală.
Cităm ca fosile caracteristice: trilobiţii, graptoliţii, amoniţii etc.
Spre deosebire de fosilele caracteristice, fosilele de facies nu prezintă
importanţă din punct de vedere evolutiv, întrucât ele provin de la organisme
ce se dezvoltă numai în anumite condiţii de viaţă, legate de faciesul
respectiv şi durează foarte mult.
În ceea ce priveşte sistematizarea evolutivă, Geologia Stratigrafică
foloseşte metoda istorică de a împărţi în categorii de diferite ordine
evenimentele petrecute. Aşa cum istoria împarte evenimentele în: Evul
antic, Evul mediu etc., sau în perioade (perioada lui Pericle, Caesar etc.) şi
Geologia Stratigrafică a întocmit o sistematizare în subdiviziuni.
Această sistematizare în Geologie se referă la două aspecte: la
durata în număr de ani cât a durat un eveniment şi al doilea la spaţiul
respectiv, la volumul de roci acumulat în intervalul respectiv.
Subdiviziunile de ordinul întâi, care se referă la evenimentele
importante petrecute în scoarţa Pământului, poartă numele de ere, pentru
cele considerate în timp şi grupe, pentru cele considerate în spaţiu.
Subdiviziunile de ordinul al doilea poartă numele de perioade,
pentru timp, şi sisteme, pentru spaţiu.
Toate subdiviziunile se separă între ele prin discordanţe care sunt de
importanţă foarte mare pentru ele şi de o valoare din ce în ce mai mică
pentru subdiviziunile următoare:
Timp: Era - Perioada - Epoca - Vârsta.
Spaţiu: Grupa - Sistem - Serie - Etaj.

ERELE PRECAMBRIENE

Întregul timp din istoria scoarţei globului terestru, de la apariţia

acestuia şi până la Cambrian, poartă denumirea de Precambrian
(Antecambrian). El cuprinde două ere şi anume: Era Arhaică şi Era
Proterozoică sau Algonkiană.

208
 3.1. ERA ARHAICĂ

În mod convenţional, se consideră ca Era Arhaică timpul care a

trecut de la formarea primei cruste continui la suprafaţa globului şi până la
apariţia vieţii pe Pământ (convenţional, deoarece probabil ca viaţa să fi
apărut pe Pământ înainte de limita cu era următoare).
Caractere petrografice. Formaţiunile Arhaicului sunt constituite
din roci magmatice, roci sedimentare şi mai ales roci intens metamorfozate.
Rocile magmatice intrusive (abisice) sunt reprezentate frecvent prin:
granite, diorite, sienite, gabbrouri, cele filoniene (hipoabisice) prin aplite şi
pegmatite iar cele efusive (de suprafaţă) prin porfire, porfirite şi bazalte.
Rocile sedimentare se întâlnesc rar în formaţiuni. Sunt reprezentate
prin conglomerate, gresii şi calcare.
Rocile metamorfice constituiesc în majoritate formaţiunile arhaice
fiind reprezentate în special prin: gnaise, micaşisturi şi cuarţite.
Urme problematice de viaţă. Unele concreţiuni găsite pentru prima
data în Arhaicul din Canada, constituite din lame de calcit, în alternanţă cu
lame de serpentină străbătute de canale, denumite Eozoon Canadense
Dawson, s-au dovedit a fi de origine minerală.
Primele indicaţii asupra existenţei vieţii pe Pământ sunt date de
şisturile grafitoase din Arhaicul Scutului Canadian în care raportul
izotopilor C12/C13 din grafit variază între 90,6-91,2 – adică în limitele
proprii carbonului din substanţele organice.
Pe baza acestor date s-ar putea trage concluzia că în Arhaic existau
organisme, deci ar fi apărut viaţa.
Delimitare şi subdiviziuni. Despre limita inferioară a Arhaicului
este greu de vorbit deoarece baza scoarţei terestre a fost continuu distrusă
prin topire, aşa încât primele lui formaţiuni nu s-au putut păstra. Limita
superioară este marcată printr-o puternică discordanţă unghiulară.
Formaţiunile arhaice sunt cunoscute mai bine în Scutul Baltic, în
Scutul Canadian şi Convoiul Colorado.

209
 Scutul Baltic se găseşte situat în Nordul Europei cuprinzând o parte
din Finlanda, Carelia, Peninsula Kola şi o bună parte a Scandinaviei până la
marginea zonei muntoase. Formaţiunile precambriene sunt acoperite de
depozite morenice cuaternare care se dispun sub orizontală. Aceste depozite
cuaternare au fost parţial îndepărtate de eroziune formând o crustă
cunoscută sub numele de linia glintului.
Scutul Canadian este situat în partea de N a Americii delimitat la sud
de o linie a glintului cu aspect de crustă de către Lacul Urşilor, Lacul
Sclavilor, Lacul Winnipeg, Lacul Superior şi Fluviul Sf. Laurenţiu.

3.2. ERA PROTEROZOICĂ (ALGONKIANĂ)

Era Proterozoică cuprinde formaţiuni mai puţin metamorfozate, în

care se găsesc urme organice sigure. Grupa proterozoică este delimitată atât
la partea inferioară, cât şi la partea superioară, de câte o discordanţă
unghiulară puternică. Când între Proterozoic şi Cambrian există continuitate
de sedimentare, limita superioară se trasează la baza zonei cu trilobitul
Ollenellus (caracteristic Cambrianului inferior).
Caractere petrografice. Rocile magmatice cele mai frecvente sunt
granitele din care cel mai caracteristic este granitul de tip Rapakiwi, granit
cu feldspat potasic roz. Acesta formează fundamentul Platformei Est-
Europene şi se continuă spre sud până la malul Nistrului, la Soroka.
Rocile sedimentare sunt mult mai frecvente decât în Arhaic şi sunt
reprezentate prin: gresii, conglomerate, arcoze şi şisturi. Mai caracteristice
sunt: gresia de Torridon, gresie feldspatică microconglomeratică, cu
intercalaţii de şisturi argiloase cu o coloraţie roşie, cunoscută în literatura
engleză şi sub numele de "oldest red sandstone" (gresia roşie cea mai veche)
întâlnită în nordul Scoţiei; gresia colorată (în Scutul Baltic); tillitele
(conglomeratele cu elemente lustruite şi zgâriate de origine glaciară,
întâlnite în America de Nord, Norvegia, China).
Rocile metamorfice cele mai frecvente: micaşisturi, filite, cuarţite,
amfibolite şi gnaise.

210
 Formaţiunile proterozoice sunt strâns legate de cele arhaice şi se
găsesc în aceleaşi regiuni: Scutul Baltic, Scutul Canadian, Canionul
Colorado etc.

3.2.1. RĂSPÂNDIREA PRECAMBRIANULUI

ÎN ROMÂNIA

Formaţiunile precambriene din România sunt în totalitatea lor

metamorfozate; ele constituiesc în cea mai mare parte şisturile cristaline de
pe teritoriul ţării noastre; din această cauză urmărirea răspândirii
Precambrianului în România, comportă de fapt, urmărirea răspândirii
şisturilor cristaline, deşi o mică parte a şisturilor cristaline sunt de vârstă mai
nouă până la Paleozoic (Carbonifer mediu). Pentru acesta facem, în
prealabil, o scurtă prezentare a unităţilor structurale majore ale teritoriului
României.

3.2.2. UNITĂŢILE STRUCTURALE MAJORE

ALE ROMÂNIEI

Pe teritoriul României se disting regiuni de cutare alpină, cretacică şi

neozoică (Orogenul Carpatic) care ocupă 2/3 din teritoriul ţării, regiuni de
cutare caledonian-hercinică şi kimmerică, care cuprind un teritoriu restrâns
situat în Dobrogea de Nord şi regiuni de platformă, numite şi vorlandul
carpatic.
Limita între regiunea de cutare alpină şi cele de platformă coincide
în Moldova între R. Suceava şi R. Trotuş cu o importantă linie tectonică
cunoscută sub numele de linia pericarpatică. Aceasta poate fi urmărită la
exteriorul Carpaţilor Orientali începând de la frontiera nordică a României,
spre sud, pe la vest de oraşul Rădăuţi, la est de Gura Humorului, la Târgul
Neamţ, la Buhuşi, la vest de Bacău şi la est de Târgu Ocna. Începând cu
Valea Trotuşului traseul său nu este bine precizat la curbura Carpaţilor; de

211
aici ea se continuă, după datele de foraj, sub depozite sarmaţiene, pliocene şi
cuaternare pe la vest de Focşani la vest de Buzău, la sud de Ploieşti, pe la
Găeşti, Drăgăşani, la nord de Filiaşi, până la est de Turnu Severin, de unde
trece pe teritoriul Iugoslaviei.

3.2.2.1. Regiuni de cutare alpină

Sunt constituite din munţi şi depresiuni. Cuprind lanţul Carpatic, cu

cele trei sectoare ale sale (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii
Apuseni), precum şi depresiunile Pannonică, a Transilvaniei şi
Pericarpatică.
Carpaţii Orientali se întind de la frontiera nordică a ţării până la V.
Dâmboviţei. Rolul de vorland pentru acest sector al Carpaţilor l-au jucat
Platforma Moldovenească şi Platforma Moesică.
Carpaţii Meridionali se întind din V. Dâmboviţei până la Turnu
Severin pe Dunăre. Pentru acest sector al Carpaţilor rolul de vorland l-a
jucat numai Platforma Moesică.
Munţii Apuseni se găsesc în NW României, între Depresiunea
Transilvaniei la est şi Depresiunea Pannonică la vest, Carpaţii Meridionali la
sud, de care-i desparte V. Mureşului şi Carpaţii Orientali la NE.
Depresiunea Transilvaniei este cuprinsă între Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni. Este o depresiune intramuntoasă
născută prin prăbuşirea unui relief cristalin şi mezozoic.
Depresiunea Pannonică a luat naştere la finele Cretacicului prin
scufundarea unui fundament cristalin şi mezozoic şi este cuprinsă între Alpii
Orientali la vest, Munţii Apuseni la est, Carpaţii nordici la nord şi Alpii
Dinarici la sud. În ţara noastră ajunge doar marginea ei estică pe o zonă
îngustă orientată NE - SW, pe o lungime de 330 km şi o lăţime de 30-70
km.
Depresiunea Precarpatică sau Moldo-getică se întinde la exteriorul
Carpaţilor Orientali şi Meridionali. În faţa Carpaţilor Orientali ea constituie
într-o anumită concepţie zona neogenă a acestora. În acest sector al

212
Carpaţilor ea este limitată, la interior, de zona flişului ciscarpatic, în timp ce
în dreptul Carpaţilor Meridionali este limitată, tot la interior, de marginea
Cristalinului.

3.2.2.2. Regiunile de platformă

Pe teritoriul ţării noastre se găsesc două regiuni de platformă şi

anume: Platforma Moldovenească şi Platforma Moesică.
Platforma Moldovenească cuprinde partea de NE a ţării şi reprezintă
continuarea spre SW a marii Platforme Est Europene, cunoscută sub numele
de Platforma Rusă. Este determinată la vest de Linia Pericarpatică - iar către
sud de o linie care ar uni oraşele Bacău şi Fălciu. Are un fundament cristalin
de vârstă Proterozoic mediu, acoperit de o cuvertură sedimentară.
Fundamentul apare şi mai la est în Valea Nistrului între Soroca şi Hotin.
Între Valea Prutului şi Carpaţii Orientali, a fost pus în evidenţă prin lucrări
de foraj. Astfel forajul de la Iaşi a intrat în fundament la 1181 m, iar cel de
la Todireni la 950 m. Litologic, fundamentul platformei este constituit din
paragnaise cenuşii închise, paragnaise cu biotit, gnaise albe străbătute de
filoane de pegmatite.
Platforma Moesică este situată pe teritoriul României şi Bulgariei de
o parte şi de alta a cursului inferior al Dunării, între Depresiunea
Precarpatică la nord şi Depresiunea Prebalcanică la sud.
Pe teritoriul României corespunde Câmpiei Române şi Dobrogei, de
la sud de falia Peceneaga - Camena.
În general, Platforma Moesică prezintă o scufundare în trepte spre
Depresiunea Precarpatica. Are un fundament de vârstă baikaliană constituit
din şisturi cristaline de mezozonă şi epizonă (amfibolite, cloritoşisturi
străbătute de granite). În partea de NE este alcătuită din şisturi verzi care
aflorează în Dobrogea Centrală.

213
 3.2.2.3. Regiuni de cutare hercinică şi kimmerică

Sunt constituite din Munţii Dobrogei de Nord şi Depresiunea

Predobrogeană.
Munţii Dobrogei de Nord corespund unei regiuni cuprinse între
Dunăre la vest şi linia tectonică Peceneaga - Camena la SW.
Depresiunea Predobrogeană. Este o depresiune cu caracter de
avanfosă, situată între Platforma Moldovenească şi Munţii Dobrogei de
Nord. Pe teritoriul României a fost pusă în evidenţă geofizic şi prin foraje,
în Delta Dunării, precum şi în regiunea Bârladului. Interesant este faptul că
existenţa ei a fost intuită de multă vreme de Gh. Murgoci.

3.2.2.4. Răspândirea şisturilor cristaline în România

Şisturile cristaline apar în ţara noastră în Carpaţii Orientali, Carpaţii

Meridionali, Munţii Apuseni, Platforma Moesică şi în regiunea de cutare
hercinică şi kimmerică din Dobrogea. Vârsta lor a fost încadrată (uneori cu
aproximaţie) pe baza determinărilor de vârstă absolută a analizelor
palinologice şi a poziţiei lor stratigrafice.

3.2.2.4.1. Carpaţii Orientali

Din punct de vedere geologic, de la vest la est, Carpaţii Orientali
sunt constituiţi din cinci zone longitudinale: zona vulcanică, zona flişului
transcarpatic, zona cristalino-mezozoică, zona flişului ciscarpatic şi zona
neogenă.
a. Zona cristalino-mezozoică
Formaţiuni cristaline apar numai în zona cristalino-mezozoică.
Zona cristalino-mezozoică îşi datorează numele faptului că este
constituită dintr-un fundament de şisturi cristaline şi o cuvertură
sedimentară mezozoică. Ea este discontinuă, fiind alcătuită din trei
compartimente şi anume:
1. Compartimentul nordic (Tisa – Ciuc)

214
 2. Compartimentul de mijloc (Munţii Perşani)
3. Compartimentul sudic (Leaota – Bucegi – Piatra Mare)
Compartimentul nordic (Tisa - Ciuc). Este constituit în cea mai
mare parte a lui din şisturi cristaline; ele formează o zona arcuită, lungă de
aproximativ 240 km, începând de la frontiera de nord a ţării, până în dreptul
oraşului Miercurea Ciuc, de unde se afundă spre sud sub formaţiuni mai noi.
De la frontieră, până la V. Ţibăului, Cristalinul care constituie în cea mai
mare parte Munţii Maramureşului, are o lăţime de 10 - 20 km. În V.
Ţibăului ivirile lui se îngustează mult, pentru ca imediat spre sud să se
lăţească brusc în dreptul Munţilor Rodnei. La limita dintre Bucovina şi
Moldova, Cristalinul depăşeşte 30 km lăţime pentru ca apoi să se îngusteze
treptat spre sud. În acest sector, sectorul nordic al zonei cristalino-
mezozoice, îl constituie Munţii Bistriţei şi ai Hăghimaşului. Pe când limita
externă, adică cea orientală a compartimentului Tisa-Ciuc este marcată de o
linie continuă fără sinuozităţi, cea vestică prezintă mai multe intrânduri sub
forma unor golfuri constituind mai multe bazine. De la nord la sud acestea
sunt: Bazinul Ruşcovei, Bazinul Borsei, Bazinul Dornei, bazine cu depozite
cretacice şi paleogene aparţinând flişului transcarpatic.
Din punct de vedere tectonic întreaga zonă cristalino-mezozoică
constituie o mare unitate structurală, şariată peste zona flişului ciscarpatic.
În compartimentul nordic, cel puţin pe foaia hărţii geologice a României, la
scara 1:200.000 – foaia Rădăuţi, se disting patru unităţi de încălecare una
peste alta al căror caracter de pânze şariate de la vest la est a fost evidenţiat
pentru prima data în 1966 de T. Joja.
Compartimentul de mijloc. În compartimentul de mijloc al zonei
cristalino-mezozoice, şisturile cristaline apar în fundamentul Munţilor
Perşani, în partea de SW a lor unde constituie Dealul Gârbova. Cristalinul
acesta este alcătuit dintr-un fundament vechi de gnaise şi cuarţite
feldspatice, peste care se aşează transgresiv, seria cristalină de Gârbova
constituită din metagraywacke, şisturi cuarţitice sericitoase şi filite cu
caracter de fliş.

215
 Compartimentul sudic. Fundamentul cristalin apare în partea de
SW a compartimentului sudic unde constituie Masivul Leaota. Cristalinul
Leaotei aparţine în întregime faciesului de şisturi verzi reprezentat prin
şisturi muscovitice-cloritice cu porfiroblaste de albit care formează masa
principală a masivului. Secundar apar şi amfibolite negre şi şisturi tufogene
cloritoase.

3.2.2.4.2. Carpaţii Meridionali

Carpaţii Meridionali se întind din V. Dâmboviţei până la Dunăre. Ei
sunt constituiţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline. În munţii
Făgăraşului, la meridianul Câmpulung Muscel, Cristalinul are o lăţime de
50 km. În dreptul Rucărului, acesta se leagă printr-un gât îngust cu
Cristalinul Leaotei, închizând între ele culoarul Dâmbovicioarei. Cu aceeaşi
lăţime, Cristalinul Carpaţilor Meridionali se continuă spre vest, până la vest
de Olt, dar la nord de Culmea Coziei se insinuează în el un golf de
formaţiuni sedimentare care formează grabenul Brezoi-Titeşti (sau al
Loviştei). Între Olt şi Jiu, Cristalinul Carpaţilor Meridionali atinge lăţimea
maximă în dreptul comunei Novaci (70 km).
Către vest, în Banat, Cristalinul este fragmentat de o serie de
formaţiuni sedimentare constituind trei zone de întinderi inegale alcătuite în
special din depozite jurasice şi cretacice dispuse aproximativ N-S. De la est
la vest aceste depozite sunt: zona Cornereva - Mehadia (zona estică), zona
Svinicea - Şviniţa (zona mediană) şi zona Resiţa - Moldova Nouă (zona
vestică).
În timp ce limita de sud a cristalinului formează o linie continuă,
limita de nord prezintă mai multe intrânduri formând bazine şi anume:
Bazinul Petroşani, Bazinul Haţegului, Bazinul Bozovici şi Bazinul
Caransebeş - Mehadia. Pe Autohtonul Danubian sunt placate trei petece de
acoperire, care constituiesc Muntele Godeanu, Munţii Mehedinţi şi Munţii
Cernei.

216
 Tectonic, în Cristalinul Carpaţilor Meridionali, Gh. Munteanu
Murgoci a separat două unităţi structurale majore: Pânza Getică şi
Autohtonul Danubian.
Cristalinul Getic. În linii mari jumătatea frontală a Cristalinului
Getic este constituită din roci de mezozonă şi catazonă, gnaise, micaşisturi,
amfibolite străbătute de pegmatite, în timp ce jumătatea de nord şi vest este
constituită din formaţiuni epizonale reprezentate prin şisturi sericitoase şi
cloritoase. După vârstă, formaţiunile Cristalinului Getic aparţin la
Proterozoic - Paleozoic inferior.
Cristalinul Danubian. Autohtonul Danubian, apare într-o mare
semifereastră a cărei linie de demarcare faţă de Pânza Getică, poate fi
urmărită din V. Olteţului spre nord, pe la Voineasa pe Lotru, de unde spre
vest, ocoleşte Bazinul Petroşanilor, continuă apoi pe la nordul Munţilor
Retezat până la cursul superior al V. Bistrei de unde se îndreaptă spre S-SW
la răsărit de Munţii Semenic şi ajunge la Dunăre în apropiere de Berzasca.
În general, Autohtonul Danubian este alcătuit din şisturi cristaline de
epizona, în care se remarcă prezenţa unor masive granitice repartizate pe
două aliniamente, unul nordic şi unul sudic. În aliniamentul nordic apar:
granitele din Munţii Parâng, Retezat, Petreanu şi Muntele Mic. Aliniamentul
sudic cuprinde masivele granitice de la Novaci, Cerna şi Ogradena.
Granitele au fost puse în loc de orogeneza caledoniană, eventual mai înainte.
Formaţiunile cristaline ale domeniului danubian sunt unele de vârstă
Proterozoic superior - Paleozoic, iar altele de vârstă Paleozoic
antecarbonifer superior.

3.2.2.4.3. Munţii Apuseni

În Munţii Apuseni se disting două sectoare: Munţii Apuseni de Sud
(Munţii Highiş, Drocea, Trascăului şi Metaliferi) şi Munţii Apuseni de Nord
(restul). În Munţii Apuseni, în general, se distinge un fundament cristalin şi
învelişul lui sedimentar. Şisturile cristaline au cea mai mare dezvoltare în
Munţii Gilăului, în care se găseşte importantul masiv intrusiv, granitul de
Muntele Mare. Şisturi cristaline mai apar în Munţii Bihorului (partea lor

217
sudică) în partea de est a Munţilor Pădurea Craiului, de unde se bifurcă şi
constituie spre N-W Munţii Rez, iar spre N-E axul Munţilor Mezeş, Preluca,
Şimleul Silvaniei şi Bicului.
După vârstă, şisturile cristaline din Munţii Apuseni aparţin unele
Anteproterozoicului superior, iar altele Proterozoicului superior -
Paleozoicului antecarbonifer.

3.2.2.4.4. Platforma Moesică

În Platforma Moesică, şisturile cristaline apar la zi în partea de est a
ei şi anume în Dobrogea Centrală alcătuind zona şisturilor verzi dintre linia
Peceneaga-Camena şi linia Capidava-Ovidiu. Ele sunt de vârstă Proterozoic
superior.
Se distinge o serie inferioară, mezozonală (seria de Ceamurlia) puţin
dezvoltată pe linia Peceneaga-Camena şi o serie superioară mai slab
metamorfozată, epizonală, a şisturilor verzi, care constituie în totalitate zona
şisturilor verzi, cu o lăţime de 20 km. Elemente foarte asemănătoare cu
aceste şisturi verzi din seria infragraywackică se găsesc remaniate în
conglomeratele cretacice, paleogene şi neogene din Carpaţii Orientali,
începând din Bucovina până în V. Teleajenului. În stânga Dunării, şisturile
cristaline din seria şisturilor verzi formează fundamentul Platformei
Moesice, care a fost atins de numeroase foraje.

3.2.2.4.5. Munţii Dobrogei

În Munţii Dobrogei, se disting trei zone şi anume: zona Măcinului
(colţul de NW al ei), zona Tulcea (la est de prima) şi zona Babadagului (la
sud de precedenta) reluată în alpin. În Munţii Măcinului şi mai la sud în
dealurile Priopcea şi Piatra Cernii, cele mai vechi şisturi cristaline apar în
partea de nord a lor, în promontoriul Orliga. Sunt cuarţite, micaşisturi şi
amfibolite, roci mezozonale de vârstă Proterozoic superior, eventual
Paleozoic inferior, metamorfozate în orogeneza caledoniană (Cambrian -
Ordovician).

218
 3.3. ERA PALEOZOICĂ sau PRIMARĂ

Era Paleozoică sau Paleofitică reprezintă prima eră, în care se găsesc

asociaţii bogate de organisme animale şi vegetale. Limitele ei s-au stabilit pe
bază de discordanţe stratigrafice.
Ea cuprinde următoarele şase perioade şi anume: Cambrian,
Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer şi Permian.

3.3.1. PERIOADA CAMBRIANĂ

Numele perioadei vine de la numele latin Cambria, al unei provincii

din sudul Angliei, cunoscută sub numele de Ţara Galilor, unde se găseşte
stratotipul sistemului respectiv.
Caractere paleontologice. Flora este slab dezvoltată. Ea este
constituita din talofite marine. O floră terestră nu este cunoscută în mod cert.
Fauna. Nevertebratele aveau reprezentanţi din toate încrengăturile.
Formele cu importanţă stratigrafică sunt: Archaeocyathidele, cu genul cel
mai frecvent Archaeocyathus; Brahiopodele, reprezentate numai prin forme
nearticulate ca Lingula, Lingulella şi Obolus.
Moluştele nautiloidee sunt reprezentate de genul Volborthella.
Artropodele sunt reprezentate prin trilobiţi ca: Olenellus kjerulfi,
Paradoxides bohemicus, Olenus truncatus si Dikelocephalus.
Vertebratele nu sunt cunoscute în Cambrian.
Delimitare. Sistemul Cambrian a fost delimitat în unele locuri pe
baze paleontologice, iar în altele pe baza de discordanţe. Aceleaşi criterii au
servit la subdivizarea lui în trei serii: Georgian, Acadian, Postdamian.
Faciesuri caracteristice. Formaţiunile continentale sunt slab
reprezentate. În această categorie ar intra argilele albastre cu resturi de spori
din regiunea Leningrad. În afară de acestea în Boemia se cunosc cinerite de
vârstă cambriană.

219
 Formaţiunile lagunare sunt reprezentate prin gresii, nisipuri, şisturi
roşii şi dolomite cu intercalaţii de sare şi gips.
Formaţiunile marine neritice şi batiale sunt cele mai răspândite. Ele
sunt reprezentate mai ales prin şisturi negre cu trilobiţi şi brahiopode, prin
calcare noduloase cu trilobiţi şi prin calcare cu Archaeocyathus.
Răspândirea Cambrianului în România. În ţara noastră, nu se
cunosc depozite a căror vârstă cambriană să fi fost stabilită pe criterii
paleontologice (pe fosile). Pe criterii stratigrafice, de superpoziţie, se
atribuie vârsta cambriană sau precambriană unei serii de şisturi verzi, din
partea axială a Munţilor Măcin şi din regiunea Başpunar - Ceamurlia de Sus,
deoarece ele se dispun peste şisturi cristaline mezozonale de vârstă
Proterozoic mediu şi suportă o serie de şisturi: argiloase, filitoase, cenuşii de
vârstă siluriană.
Mişcări orogenice. În Cambrian au avut loc mişcări orogenice atât
în Asia cât si in America de Nord. Pe teritoriul Rusiei sunt cunoscute sub
numele de faza baikaliană, care a dat naştere Munţilor Baikal.
În S.U.A. s-au format munţii din Statul Vermont, din care cauză,
geologii americani au numit această orogeneză, faza vermontiană.

3.3.2. PERIOADA ORDOVICIANĂ

Denumirea perioadei vine de la Ordovici, popor celtic care în

antichitate trăia în Ţara Galilor, regiunea în care a fost separat prima dată
sistemul Ordovician.
Caractere paleontologice. Flora cuprinde talofite reprezentate mai
ales prin alge albastre (Cyanophyceae) constructoare de stromatolite şi alge
verzi, ca de exemplu genul Glaeocapsomorpha. Dintre briofite sunt
cunoscute în sistemul Ordovician reprezentanţi ai muscineelor.
Fauna este mult mai variată şi mai bogată decât în Cambrian. Sunt
prezente numeroase clase şi ordine. În număr mare se găsesc brahiopodele,
nautiloideele, trilobiţii, cistoideele şi graptoliţii; aceştia din urmă constituie
fosilele cele mai caracteristice.

220
 Celenteratele sunt reprezentate prin tabulate (Halysites) şi
stromatoporide (Stromatopora), care dau naştere la calcare recifale.
Brahiopodele. Alături de cele nearticulate (Obolus, Lingula),
cunoscute din Cambrian, se întâlnesc şi forme articulate (Orthis,
Strophomena).
Dintre moluşte, cefalopodele nautiloidee au ca reprezentanţi mai
cunoscuţi cu importanţă stratigrafică genurile Lituites, Endoceras şi
Orthoceras.
Artropodele. Dintre artropode, trilobiţii se menţin în continuare
foarte numeroşi, cu importanţă stratigrafică: cităm genurile Asaphus,
Ilaenus, Trinucleus, Calymene etc.
Echinodermele. Dintre echinoderme, cistoidele sunt numeroase
(genul Echinosphaerites).
Stomocordatele sunt reprezentate prin graptoliţi. Aceştia sunt forme
cu foarte mare importanţă stratigrafică pentru Ordovician. Se cunosc
graptoliţii dendroizi (Dictyonema), graptoliţii cu teci uniseriate
(Tetragraptus, Phyllograptus, Dicellograptus) şi graptoliţii cu teci biseriate
(Climacograptus). Graptoliţii au permis separarea în sistemul Ordovician a
mai multor zone.
Delimitare. Din punct de vedere paleontologic se consideră ca limită
inferioară a Ordovicianului zona cu graptolitul Dictyonema flabelliforme.
În unele cazuri (mai rare), limita Cambrian - Ordovician se trasează
pe baza unei discordanţe. Ordovicianul se împarte în trei serii, care la rândul
lor cuprind mai multe etaje.
Faciesuri caracteristice.
Formaţiunile continentale au importanţă redusă.
Formaţiuni lagunare: marne bituminoase (şisturi de Kukers), uneori
cu concreţiuni de fosforite (şisturi de Naslavcea), pe V. Nistrului, între
Soroka şi Hotin.
Formaţiuni marine neritice: gresii cuarţitice, gresii feldspatice
bogate în trilobiţi, brahiopode şi tabulate; calcare recifale cu Halysites şi
stromatoporide; calcare bogate în brahiopode şi trilobiţi.

221
 Formaţiuni marine batiale: calcare şistoase cu cistoidee,
orthoceratide şi trilobiţi; şisturi argiloase negre cu graptoliţi.
Răspândirea Ordovicianului în România. Dobrogea. Pe bază de
superpoziţie stratigrafică şi asemănări de facies cu Ordovicianul din
Cehoslovacia (Munţii Sudeţi), se admite ca seria de cuarţite albe şi filite din
Munţii Măcinului şi din regiunea Mircea Vodă (Dobrogea de Nord), ar
aparţine, după O. Mirăuţă, Ordovicianului.
Platforma Moldovenească. Tot pe baza de superpoziţie stratigrafică
se consideră de vârstă ordoviciană, depozitele de gresii cenuşii şi argile
cafenii-negricioase, întâlnite în forajele de la Iaşi (pe intervalul 625-1120 m)
şi de la Todireni (pe intervalul 450-950 m), deoarece au în bază gnaise
precambriene şi suportă Silurian fosilifer.
Platforma Moesică. Ordovician fosilifer, constituit din şisturi
argiloase cu graptoliţi, a fost întâlnit atât în partea de est a Platformei
Moesice, în forajele din zona Bordeiul Verde, pe adâncimea 2134-2264 m,
cât şi în forajele din partea mediană şi vestică a platformei, la Călăraşi,
Ţăndărei, Balş, Corbu şi Strehaia.
Mişcări orogenice. În Ordovician a început orogeneza caledoniană,
cu faza sardă/salairă, recunoscută pe teritoriul Rusiei. Ea a dat naştere
catenelor muntoase Kazahstan–Salair–Şaian, până în regiunea
transbaikaliană.

3.3.3. PERIOADA SILURIANĂ

Denumirea perioadei vine de la Siluri, numele unei populaţii celtice

care în timpul romanilor trăia în Ţara Galilor, regiune în care a fost separat
pentru prima dată sistemul Silurian.
Caractere paleontologice. Flora este reprezentată prin alge
calcaroase şi psilophytale, primele plante continentale.
Fauna. Nevertebratele se caracterizează prin apariţia de noi ordine.
Importanţă stratigrafică au următoarele încrengături:

222
 Celenteratele reprezentate prin stromatoporide, tetracorali
(Goniophylum piramidale) şi tabulate, care iau parte la construcţiile de recifi
(Favosites gothlandica, Halysites catenularia).
Brahiopodele sunt reprezentate prin numeroase forme de articulate
(Spirifer, Rhynchonella, Pentamerus, Chonetes, Atrypa etc.).
Moluştele. Dintre acestea cităm mai întâi lamelibranhiatele cu specia
Cardiola interrupta şi pteropodele cu genul Tentaculites. Mult mai
importante din punct de vedere sunt însă cefalopodele nautiloidee
(Orthoceras, Cyrtoceras etc.).
Artropodele sunt reprezentate prin trilobiţi şi gigantostracei care dau
numeroase fosile caracteristice. Trilobiţii ating în Silurian apogeul. Foarte
frecvente sunt genurile: Dalmanitina, Calymene, Phacops, Bronteus. Primii
gigantostracei marchează în Silurianul superior începutul vieţii animale
extramarine. Menţionăm Eurypterus şi Pterygotus.
Echinodermele sunt reprezentate mai ales prin crinoide şi cistoide.
Acestea din urmă sunt însă mult mai puţine decât în Ordovician.
Stomocordatele sunt reprezentate prin clasa graptoliţilor, fosilele
caracteristice pentru Silurian. Graptoliţii silurieni sunt în majoritate de tip
monograptid (Rastrites, Monograptus, Cyrtograptus etc.).
Vertebratele. Chordatele au apărut pentru prima dată în Silurian fiind
reprezentate prin peşti (ostracodermi) cu plăci în regiunea cefalică
(Pteraspis şi Cephalaspis).
Delimitare. Se atribuie Silurianului primele strate în care apar
graptoliţii Rastrites şi Monograptus. Limita lui superioară se trasează sub
stratele în care apare brahiopodul Pentamerus pseudoknighti şi în care
dispar toţi graptoliţii.
Faciesuri caracteristice.
Formaţiunile continentale au importanţă redusă.
Formaţiunile lagunare sunt puţin răspândite; cităm în această
categorie depozitele cu ostracodermi şi gigantostracei din America de Nord.
Formaţiunile marine neritice şi batiale sunt cele mai răspândite.
Printre cele neritice cităm: nisipuri glauconitice (în Estonia), conglomerate,

223
calcare organogene cu corali, brahiopode, cefalopode, cistoidee (în Estonia,
pe Valea Nistrului, în Platforma Moldovenească etc.). Formaţiuni batiale
sunt: şisturile argiloase cu graptoliţi şi trilobiţi (în Platforma Moldovenească
şi Platforma Moesică).
Răspândirea Silurianului în România. Depozite siluriene fosilifere
se întâlnesc în Dobrogea, în Platforma Moldovenească şi Platforma
Moesică.
Dobrogea. Silurian fosilifer cu graptoliţi de tip monograptid a fost
semnalat de Mircea Ilie pe carotele scoase din forajul de la Costineşti, de la
480 m adâncime. Este constituit din şisturi argiloase negricioase. Apoi O. şi
Elena Mirăuţă descriu ca Silurian o serie de şisturi argiloase cenuşii
negricioase cu cuiburi de pirită, precum şi calcare cenuşii negricioase care
apar în D. Piatra Cernei în capătul de N-W al Bazinului Babadag.
Platforma Moldovenească. Silurian fosilifer a fost pus în evidenţă în
toate forajele, care au întâlnit fundamentul cristalin la Iaşi, între 365 şi 600
m, la Rădăuţi, Suceava sub 1500 m, la Todireni între 241 şi 520 m. În
regiunea Rădăuţi - Prut apare la adâncime mică de 60-70 m. Grosimea
Silurianului este cuprinsă între 120-300 m.
Litologic este reprezentat prin calcare fine, gresii calcaroase şi argile
cenuşii negricioase. Fauna nu este reprezentată prin graptoliţi ci prin
tetracorali şi brahiopode: Favosites (Calamiopora), Chonetes şi Atrypa.
Platforma Moesică. Silurianul a fost întâlnit aproape în toate forajele
care s-au executat pe întreaga suprafaţă a platformei, de la Bordeiul Verde
în est , până la Strehaia în vest, şi de la Călăraşi în sud până la Optaşi în
nord. Este reprezentat prin argile şi grauwacke. S-a determinat o bogată
fauna de graptoliţi.
Mişcări orogenice. În perioada Siluriană au avut loc două faze de
cutare din orogeneza caledoniană şi anume: faza taconică la limita cu
Ordovicianul şi faza ardenică, în partea superioară a Silurianului. Aceste
două faze au ridicat Munţii Ardeni şi Masivul Central Francez. În acelaşi
timp s-a cutat şi Silurianul din Dobrogea.

224
 3.3.4. PERIOADA DEVONIANĂ

Denumirea perioadei vine de la comitatul Devonshire din partea de

SW a Angliei unde sistemul Devonian a fost separat pentru prima dată.
Caractere paleontologice. Flora. Lumea vegetală realizează în
Devonian un sensibil progres prin marea dezvoltare a plantelor terestre. La
începutul perioadei, acestea sunt reprezentate prin: Psilophytale
(Criptogame vasculare primitive) apărute încă de la sfârşitul Silurianului.
Genurile cele mai frecvente sunt Psilophyton şi Rhynia. În
Devonianul mediu apar şi Criptogamele vasculare superioare (Filicineele,
Licopodineele şi Equisetineele).
Fauna. În Devonian se constată apariţia primelor animale adaptate la
viaţa extramarină. În afară de acestea, la sfârşitul perioadei îşi fac apariţia şi
elemente de faună mai evoluată caracteristice pentru Paleozoicul superior
(de exemplu: Ammonoideele).
Nevertebratele cu importanţă stratigrafică sunt:
Celenteratele reprezentate în continuare prin Stromatoporide tabulate
(Pleurodictym problematicum, Favosites sp. şi Heliolites) şi tetracoralieri
(Calceola sandalina şi Hexagonaria (Cyathophyllum) hexagona).
Brahiopodele au numeroşi reprezentanţi, în special dintre articulate.
Cele mai frecvente forme sunt în Devonian: Orthothetes umbraculum,
Chonetes sarcinulata, Spirifer cultrijugatus, Stringocephalus burtini,
Uncites gryphus, Cyrtospirifer verneuli, Rhynchonella (Hypothyridina)
cuboides, Atrypa reticularia etc.
Moluştele. Lamelibranhiatele se îmbogăţesc prin apariţia unor noi
familii. În clasa Gasteropodelor se remarcă apariţia genurilor Bellerophon şi
Pleurotomaria şi continuarea Pteropodelor reprezentate prin genul
Tentaculites. Mare importanţă stratigrafică au dintre Cephalopode,
Goniatiţii cu genurile cele mai frecvente: Anarcestes, Manticoceras şi
Clymenia (Exiclymenia).
Artropodele. Trilobiţii continuă cu o serie de genuri din care mai
importante sunt genurile Bronteus (Scutellum), Harpes, Phacops şi Proctus.

225
Gigantostracei ating acum apogeul fiind reprezentaţi, în continuare, prin
genurile: Eurypterus şi Pterygotus. Menţionăm de asemeni, apariţia
insectelor neuroptere şi hemiptere care însă nu dau fosile caracteristice.
Echinodermele sunt în progres.
Vertebratele sunt reprezentate, în continuare, prin peşti agnaţi
(Ostracodermi) care ating apogeul, genurile cele mai frecvente fiind:
Cephalaspis şi Pteraspis apărute încă din Silurian. În Devonian apar de
asemeni primii peşti din clasa Placodermi (cu genul cel mai frecvent
Coccosteus), primii peşti din clasa Osteichtyes, Crosopterigieni cu genul
Holoptychius şi Dipnoi, cu genul Dipterus. Osteichtyes (peşti osoşi) sunt
primele vertebrate care se adaptează la viaţa terestră. La sfârşitul perioadei,
Crosopterigienii evoluează către Amfibieni, primele tetrapode terestre
reprezentate prin genul Ichtyostega (Stegocefali).
Delimitare şi subdiviziuni. Limita inferioară a Devonianului se
trasează sub stratele în care apare brahiopodul Pentamerus pseudoknighti,
iar limita superioară a lui sub stratele cu brahiopodul Productus şi goniatitul
Pericyclus.
Devonianul se împarte în trei serii iar fiecare serie la rândul său se
împarte în două etaje.
Faciesuri caracteristice. Formaţiunile continentale sunt foarte
răspândite în sistemul Devonian. Ele sunt reprezentate de regulă printr-un
complex detritic de gresii, conglomerate şi grauwacke de culoare în general
roşie cunoscut sub denumirea de "Old red sandstone" (gresie roşie veche),
denumire provenind din literatura engleză de specialitate.
Formaţiunile lagunare propriu-zise se întâlnesc mai rar în depozitele
devoniene, fiind reprezentate prin marne cu gipsuri.
Formaţiunile neritice sunt relativ frecvente şi sunt constituite din
conglomerate, gresii şi calcare, adeseori recifale. În categoria formaţiunilor
batiale, se situează şisturi, marne şi calcare bituminoase cu tentaculiţi,
nautiloidee şi goniatiţi.
Devonianul în România. Depozitele devoniene se găsesc în
Dobrogea, Platforma Moldovenească şi Platforma Moesică.

226
 Dobrogea. Devonianul inferior apare la zi în partea de NW a
Dobrogei în D. Bujorul Românesc, Bujorul Bulgăresc şi Igliţa din partea de
vest a culmii Priopcea a Munţilor Măcin (Radu Cădere şi I. Simionescu),
unde este constituit din cuarţite, şisturi ardeziene şi calcare grezoase. În
ultima vreme, O. Mirăuţă a semnalat prezenţa Devonianului şi în Colinele
Mahmudiei, la est de Tulcea, unde este constituit, în bază, din depozite
flişoide (gresii cuarţoase, un complex şistos calcaros) iar deasupra din şisturi
verzi şi lidite.
Platforma Moldovenească. Pe criterii stratigrafice şi asemănări de
facies cu „gresia roşie veche” (old red sandstone) se atribuie Devonianului o
serie de gresii silicioase, argile roşii violacee, nisipoase cu intercalaţii de
calcare întâlnite în forajele din zonele Tg. Neamţ, Crasna, Roman, sau
depozitele cretacice. Resturile fosile reprezentate prin foraminifere ar indica
partea inferioară sau medie a Devonianului. Grosimea este mică, cca. 100m.
Platforma Moesică. Depozite devoniene reprezentate prin o serie de
argilite şi gresii silicioase roşii urmate de calcare şi dolomite bituminoase şi
gipsuri au fost întâlnite în foraje pe aproape întreaga întindere a platformei.
Seria inferioară detritică este subţire, 400 m, iar cea superioară -
carbonatică, mult mai groasă (2000-2500 m).
Mai bogat fosilifere au fost carotele din forajul de la Călăraşi pe care
s-au recunoscut resturi de brahiopode (Spirifer), corali (Chonetes) şi o
asociaţie de foraminifere.
Mişcări orogenice. În perioada Devoniană s-au desăvârşit catenele
caledoniene în timpul paroxismului cunoscut sub numele de faza erică.

3.3.5. PERIOADA CARBONIFERĂ

Numele acestei perioade vine de la faptul că în formaţiunile sale se

găsesc cele mai bogate zăcăminte de cărbuni de pe glob. Datorită unor
caractere comune ale Carboniferului cu Permianul, unii autori unesc aceste
două perioade într-una singură pe care o denumesc Antracolitic sau
Permocarbonifer.

227
 Caractere paleontologice. Flora continentală. În Carbonifer ia o
mare dezvoltare flora continentală apărută încă din Devonian. Dintre
plantele terestre, rolul cel mai important îl au Criptogamele vasculare
(Pteridophytele), la care se adaugă o serie de Fanerogame gimnosperme. Ele
au dat naştere importantelor zăcăminte de cărbuni din această perioadă.
Criptogamele vasculare sunt reprezentate prin mai multe ordine şi familii şi
anume: Lycopodiale, cu familia Lepidodendraceae, cu genul
Lepidodendron, familia Sigillariaceae, cu genul Sigillaria, precum şi
Stigmaria, care prezintă tulpini subterane de lepidofitale, Sphenophyta
(articulate) reprezentate prin familia Calamariaceae cu genul
Archaeocalamites (Asterocalamites), Calamites şi Annularia, ca şi familia
Sphenophyllaceae cu genul Sphenophyllum, Filicophyta (ferigi) cu genul cel
mai cunoscut Pecopteris. În Carbonifer apar primele fanerogame
gimnosperme, reprezentate prin Pteridospermae cu următoarele genuri mai
importante: Neuropteris, Odontopteris, Sphenopteris, Alethopteris şi altele.
În regiunea de climat polar a continentului Gondwana îşi face apariţia "flora
cu Glossopteris". La sfârşitul Carboniferului apar şi gimnospermele mai
evoluate, cum sunt, de exemplu, cordaitalele cu genul Cordaites şi
coniferele cu genul Walchia.
Flora acvatică. Este reprezentată prin alge ale căror taluri au
contribuit la formarea cărbunilor bituminoşi.
Fauna. Nevertebratele. Protozoarele foraminifere cunosc o
dezvoltare foarte mare. Dintre genurile cu importanţă stratigrafică cităm
Fusulina şi Fusulinella.
Radiolarii, puţini la număr, nu prezintă importanţă stratigrafică.
Celenteratele, tetracoralierii şi tabulaţii sunt în regres. Dintre
tetracoralieri, cele mai cunoscute genuri sunt: Zaphrentis, Lonsadaleia,
Lithostrotion, iar dintre tabulaţi, genul Chaetetes.
Brahiopodele, deşi prezente, au importanţă stratigrafică redusă.
Brahiopodele articulate, continuă să constituie fosile caracteristice
importante. Ele sunt reprezentate prin genurile Productus, Spirifer etc.

228
 Moluşte lamelibranhiate sunt prezente prin numeroase genuri şi
specii mari, atât marine cât şi de apă dulce. Dintre formele marine, cu
importanţă stratigrafică cităm: Posidonia, Pterinopecten (Aviculopecten), iar
dintre cele de apă dulce: Anthracomya şi Antracosia (Carbonicola).
Gasteropodele sunt reprezentate în continuare prin genurile Bellerophon,
Euomphalus şi Pleurotomaria. Cefalopodele nautiloidee sunt lipsite de
importanţă stratigrafică.
Delimitare şi subdiviziuni. Limita inferioară a Carboniferului, se
trasează sub stratele cu brahiopodul Productus şi goniatitul Pericyclus, iar
cea superioară, la baza stratelor în care apare amonoideul Medlicottia.
Formaţiunile carbonifere se prezintă sub două faciesuri (tipuri): unul marin
şi altul continental. Depozite de cărbuni se găsesc în ambele tipuri, dar ele
predomină în cel continental.
Faciesuri caracteristice. Formaţiunile continentale sunt
reprezentate prin depozite detritice cu intercalaţii de strate de cărbuni.
Formaţiunile neritice sunt unele detritice (conglomerate, gresii etc.)
iar altele organogene (calcare cu Fusulina, Schwagerina, cu brahiopode,
crinoide etc.).
Formaţiunile batiale, în Carbonifer sunt reprezentate prin calcare cu
goniatiţi, gresii şistoase cu goniatiţi şi posidonii, marne cu cefalopode, cu
brahiopode etc.
Carbonifer de facies marin. Subdiviziuni, fosile caracteristice
Perioada Serii Etaje Fosile caracteristice
Superior Uralian Spirifer supramosquensis
Productus (Linoproductus)
cora
Mediu Moscovian Spirifer (Choristites)
EST-EUROPEAN
CARBONIFER

mosquensis
Fusulina cilindrica
Baskirian
Inferior Namurian Posidonia becheri
DINANTIAN

Productus (Gigantoproductus)
giganteus
Visean
Tournaisian Pericyclus princeps, Productus
(Dictyoclostus) semireticulatus
Spirifer tornacensis

229
Carbonifer de facies continental. Subdiviziuni, fosile caracteristice
Perioada Serii Etaje Fosile caracteristice
Flora Fauna
VEST-EUROPEAN Silesian Stephanian Pecopteris Anthracomya
stephaniensis

Superior
CARBONIFER

Westphalian Neuropteris Anthracomya

Namurian phillipsi
Carbonicola
robusta
Dinantian Visean Sphenopteris
Inferior

(Culm) Tournaisian Archaeocalamites

(Asterocalamites),
Lepidodendron

Răspândirea Carboniferului. Dată fiind marea importanţă

economică a cărbunilor superiori (huilă şi antracit) din Carbonifer, este
necesar să se arate pe scurt răspândirea lor în Europa, America şi Asia.
Europa. În Scoţia, Carboniferul este reprezentat numai prin
Dinanţian, a cărui parte superioară numită Culm este productivă. În Anglia,
Dinanţianul şi Namurianul, reprezentate prin calcare şi gresii, nu sunt
productive, dar Westphalianul este productiv şi constituie opt bazine
carbonifere aflate în exploatare de multă vreme. Două dintre aceste bazine,
situate în partea de sud a Angliei, în comitatele Walles şi Bristol, au o
tectonică foarte complicată, reprezentate prin cute şi falii de vârstă
hercinică, iar şase bazine, situate în partea mediană şi de nord a Angliei, au
o tectonică liniştită. Partea superioară a Carboniferului, Stephanianul,
lipseşte în Anglia.
În Europa continentală, Carboniferul inferior şi mediu alcătuiesc o
serie de bazine în nordul Franţei (Pas de Calais, Boullonnais etc.) şi Belgia
(bazinele Namur, Liege, Dinant etc.). Mai departe, spre est, bazinele
carbonifere se continuă până în Germania, în regiunea Westphalia, unde
formează marele bazin al Ruhr-ului cu cinci sinclinale principale. Productiv
este Westphalianul şi Stephanianul inferior. Mai la est, Carboniferul mediu
şi superior, productiv, se găseşte în regiunea Silezia. Mai la sud, apare pe

230
marginea Masivului Central Francez la Commentry, St. Etienne (de unde
numele de Stephanian) şi Decazville.
În partea europeană a Rusiei, zăcăminte mai importante se găsesc în
doua regiuni: Bazinul Doneţului, cu o tectonică foarte complicată şi Bazinul
Moscovei, cu o tectonică liniştită.
America de Nord. Carboniferul se împarte numai în două
subdiviziuni: Mississippian în bază, corespunzător Dinanţianului şi
Namurianului din Europa, şi Pennsylvanian la partea superioară,
corespunzător Westphalianului şi Stephanianului.
Apare în trei regiuni structurale.
- Regiunea vestică – Munţii Stâncoşi, catenele pacifice. Carboniferul
este marin ca în Ural şi fără cărbuni.
- Regiunea de centru – de la Scutul Canadian la sud este de
asemenea marin ca şi în Bazinul Moscovei.
- Regiunea estică – Appalachiană – Carbonifer continental ca în
Europa de vest. Are zăcăminte foarte mari.
China. Carboniferul este asemănător cu cel din Europa de vest. În
partea de nord are 12 câmpuri carbonifere cu huilă şi antracit.
Răspândirea Carboniferului în România. Depozite carbonifere,
determinate paleontologic, nu se cunosc decât în Banat, Carpaţii
Meridionali, Dobrogea şi Platforma Moesică. Se mai atribuie
Carboniferului, dar fără dovezi paleontologice, unele şisturi filitoase negre
din Munţii Bihorului.
În Banat, se găseşte Carbonifer complet dezvoltat.
Carbonifer inferior se găseşte în Munţii Caraş-Severinului, unde este
reprezentat prin şisturi grafitoase cu Archaeocalamites, care aparţin
Dinanţianului.
Carboniferul mediu apare în regiunea Mehadia şi Băile Herculane;
este de tip rusesc, constituit din şisturi argiloase negre, cu Spirifer. Aparţin
Moscovianului. Carboniferul mediu şi inferior este dispus direct pe cristalin
şi depozitele sunt puţin metamorfozate.

231
 Carboniferul superior, Stephanianul, conţine huilă. El stă discordant
şi transgresiv pe cristalin, atât în domeniul getic cât şi în cel danubian.
Apare în nordul zonei Reşiţa, cu iviri mai importante la Lupac şi Secu.
În Carpaţii Meridionali, Carboniferul reprezintă primul termen al
cuverturii sedimentare care acoperă masivele cristaline. Pe marginea de sud
a Carpaţilor Meridionali, între Jiu şi Tismana apare formaţiunea de Schela,
o formaţiune conglomeratică, grezoasă, cu şisturi argiloase şi lentile de
antracit.
Dobrogea are depozite carbonifere cunoscute sub numele de seria de
Carapelit (L. Mrazec şi R. Pascu). Are în bază conglomerate cenuşii-verzui,
arcoze, iar la partea superioară, gresii fine (grauwacke), cenuşii-violacee.
Apare în Dealul Carapelit, la Camena şi în fundamentul Bazinului Babadag.
Vârsta Carbonifer superior a fost dată prin asemănare cu faciesul grezos,
numit Culm (O. Mirăuţă, 1964). Descoperirea lentilelor de calcare cu corali
arată că aceste formaţiuni sunt de facies marin.
Platforma Moesică. Prin foraje, Carboniferul a fost întâlnit atât în
lungul Dunării, între Călăraşi şi Cetate, cât şi pe linia Periş - Ciureşti (la vest
de Piteşti). Are o grosime de cca. 1500 m şi este reprezentat prin calcare.
Mişcări orogenice În Carbonifer, a început al treilea ciclu orogenic
din Paleozoic, care a dus la formarea Munţilor Hercinici. Aceştia se
desăvârşesc în cinci faze de cutare principale şi se încheie la finele
Permianului. În Carbonifer au fost trei faze: între Devonianul superior şi
Carboniferul inferior s-a produs faza bretonă, iar între C1 şi C2 a avut loc
faza sudetă, care a fost semnalată şi în cristalinul din Poiana Ruscă; între
Westphalian şi Stephanian a avut loc faza asturică. Faza bretonă şi faza
sudetă au fost puse în evidenţă şi în Dobrogea. În Poiana Ruscă, a fost pusă
în evidenţă faza sudetă.
Materiale utile. Substanţa utilă cea mai importantă este cărbunele
de calitate superioară: antracit, huilă şi cărbune brun. Mai mult de jumătate
din rezerva totală de cărbuni din lume este reprezentată de cărbunii de vârstă
carboniferă.

232
 Menţionăm, de asemenea, zăcămintele de hidrocarburi din centrul
S.U.A. (Midcontinent) şi din est, precum şi numeroasele zăcăminte de
minereuri de fier, cupru, aur, platină.
În România, important este zăcământul de cărbuni de la Secul.

3.3.6. PERIOADA PERMIANĂ

Denumirea perioadei provine de la ţinutul şi localitatea Perm, din

partea de vest a Uralilor, regiune în care a fost separat şi studiat pentru
prima dată Sistemul Permian, în 1841, de Murchison.
Caractere paleontologice Flora. În Permianul inferior
(Rothliegendes), flora se aseamănă mult cu cea din Carbonifer, fiind
reprezentată mai ales prin plante articulate, cu genurile cele mai frecvente
Sphenophyllum şi Calamites, apoi lepidofite cu genul Sigillaria şi
pteridosperme cu genul Callipteris. În acelaşi timp, pe continentul sudic,
Gondwana, se dezvoltă în continuare flora cu genurile Glossopteris şi
Gangamopteris, plante de climă rece, caracteristice pentru acest continent.
În Permianul superior (Zechstein) se produce o importantă
schimbare a florei, care devine mult deosebită de cea paleozoică; ea se leagă
în schimb mai mult de flora mezozoică, aşa dar era Paleofitică se termină
înaintea erei Paleozoice. Nota caracteristică o dau plantele din grupa
conifere cu genurile Voltzia şi Ullmania; lor li se adaugă grupa ginkgoale cu
genul Baiera şi grupa cordaitale.
Fauna. Nevertebrate. Dintre protozoare, foraminiferele continuă să
fie importante din punct de vedere stratigrafic şi în Permian; sunt
reprezentate mai ales prin fusulinide, în special prin genurile Pseudofusulina
şi Pseudoschwagerina, care dispar la sfârşitul Permianului.
Briozoarele au un rol important în construcţia recifilor. Forma cea
mai frecventă este genul Fenestella retiformis.
Brahiopodele articulate continuă să fie foarte importante. Cele mai
frecvente genuri sunt Spirifer, Productus şi Strophalosia, iar în mediul
recifal Richthofenia.

233
 Moluştele lamelibranhiate au o importanţă scăzută, fiind reprezentate
prin forme marine ca Pseudomonotis, Pecten şi forme de apă dulce ca
Anthracosia.
Gasteropodele sunt lipsite de importanţă stratigrafică. În schimb,
cefalopodele sunt foarte importante, multe din ele constituind fosile
caracteristice. La cele mai multe amonoidee, linia lobară devine ceratitică.
Genurile mai importante de ceratiţi permieni sunt: Medlicottia, Pronorites şi
Pericyclus.
Artropodele. În depozitele permiene se găsesc ultimii trilobiţi
(Phillipsia). O mare dezvoltare o au, în schimb, în mediul continental,
insectele, filopodele şi decapodele.
Echinodermele sunt reprezentate în continuare în mod predominant
prin: Blastoideae, Crinoideae şi Echinidae (Palaechinidae şi Euechinidae).
Vertebratele. Au reprezentanţi din clasa peştilor, amfibienilor şi
reptilelor. Cei mai frecvenţi peşti permieni sunt ganoizii, cu genurile
Palaeoniscus şi Amblypterus (toate forme de apă dulce).
Amfibienii sunt reprezentaţi prin ordinul stegocefalilor cu forme
mari de un metru şi jumătate lungime, ca genul Archaegosaurus, sau forme
mici, ca Branchiosaurus (larva genului Protriton).
Reptilele, apărute în Carbonifer, se îmbogăţesc în Permian prin
apariţia a două ordine noi, al presaurienilor şi al teromorfelor.
Delimitare şi subdiviziuni. Limita inferioară a Permianului se
trasează sub primele strate în care apar brahiopodele Productus şi Spirifer.
Formaţiunile permiene se prezintă în facies marin, continental (în partea
inferioară) şi lagunar (german; în cea superioară).
Faciesuri caracteristice. Faciesurile continentale sunt reprezentate
prin formaţiuni de deşert, de exemplu în Permianul inferior din Germania şi
Anglia şi prin şisturile cu impresiuni de plante (Glossopteris), depozite
glaciare, ca în continentul Gondwana.
Mare dezvoltare au formaţiunile lagunare reprezentate prin
importante zăcăminte de gips, sare gemă şi săruri delicvescente, cu rezerve
industriale, în special pe teritoriul Germaniei şi Rusiei.

234
 Faciesurile marine, mai ales cele de mică adâncime (neritice), au o
deosebită răspândire în Permian; dintre ele, calcarele organogene şi cele
recifale ocupă un loc important. În afară de acestea, mai sunt cunoscute,
conglomerate, gresii şi dolomite.

Permianul de facies marin

Perioada Serii Etaje Fosile caracteristice
Superior Tatarian Dicynodon
Kazanian Productus horridus
Strophalosia horrescens
PERMIAN

Spirifer alatus
Inferior Kungurian Modiolopsis pallasi
Artinskian Medlicottia orbignyana
Sakmarian Pronorites
Pseuoschwagerina
Pseudofusulina

Permian de facies lagunar

Perioada Serii Etaje Fosile caracteristice
Zechstein Thuringian Paleeoniscus fraieslebeni
PERMIAN

Amblypterus, Fenestella
retiformis
Ullmania bronni
Rothliegende Saxonian Walchia piniformis
Autunian Callipteris conferta

Răspândirea Permianului. Depozite permiene caracteristice apar la

zi în Anglia, Germania, Rusia şi România.
În Anglia, Permianul inferior lipseşte. Permianul mediu este
reprezentat printr-un complex continental detritic roşu, cunoscut sub numele
de gresia roşie nouă (New red sandstone). Permianul superior este
reprezentat printr-un complex lagunar constituit din dolomite, gips şi sare.
În Germania, la zi, Permianul nu apare decât în masivele hercinice
din Thuringia şi Saxonia. Dar prin foraje s-a constat că Permianul se întinde
sub toată Câmpia Germaniei, reprezentat prin partea medie şi superioară.
Rothliegende este reprezentat prin complexul detritic roşu (conglomerate,
gresii), iar Zechsteinul este reprezentat în bază prin şisturi negre
bituminoase, impregnate cu sulfuri de cupru şi apoi calcare recifale. În

235
partea mijlocie şi superioară este format din sare gemă, gips şi săruri
delicvescente, exploatate de multă vreme la Stassfurt.
În Alpii Vestici, Permianul este alcătuit dintr-un complex detritic
roşu-violaceu, numit Verrucano, constituit din conglomerate, gresii şi şisturi
argiloase.
În Rusia, Permianul are o răspândire foarte mare, în Platforma Est -
Europeană aflorând pe o suprafaţă mai mare decât România, între Volga,
versantul vestic al Uralilor, Dvina, Kama şi Doneţ. Este format din depozite
neritice şi lagunare, reprezentate prin sare gemă şi săruri de potasiu care se
exploatează la Solikamsk şi Vologda.
În emisfera sudică (Gondwana), Australia, India, Africa şi America
de Sud, Permianul este reprezentat prin formaţiuni glaciare, care cuprind
flora cu Glossopteris.
Răspândirea Permianului în România. În România, Permianul
este cunoscut în Munţii Apuseni, Banat, Carpaţii Meridionali, Dobrogea şi
Platforma Moesică.
Munţii Apuseni. Permianul apare în partea de vest, în Munţii
Codrului şi Bihorului, pe versantul de nord al Drocei. Apare sub facies de
Verrucano.
În Banat, Permianul este dezvoltat, ca şi în Munţii Apuseni, în facies
de Verrucano şi apare în continuitate de sedimentare cu Carboniferul, în cele
trei zone sedimentare, în baza formaţiunilor mezozoice. În zona Reşiţa-
Moldova Nouă ocupă suprafeţele cele mai întinse, în special pe marginea de
vest a zonei, între Valea Caraşului şi Oraviţa, continuându-se până la Sasca.
Apare, de asemenea, în nucleul anticlinalului Anina. În zona mediană
Svinecea-Şviniţa are o dezvoltare mare între Iuţi şi Drencova, pe Dunăre. În
zona estică, Cornereva-Mehadia, Permianul apare la sud de Băile Herculane
şi se continuă spre nord de la Cornereva până la Valea Idegului.
Pe marginea de sud a Carpaţilor Meridionali, Permian dezvoltat tot
în facies de Verrucano apare numai la vest de Jiu, sub forma unor petice. El
constituie baza autohtonului Pânzei Getice, între Valea Şusiţei şi Tismana.
Aceeaşi poziţie stratigrafică ocupă Permianul şi în Munţii Vâlcanului. În

236
partea de nord a Carpaţilor Meridionali, Permianul apare din Muntele Ţarcu,
prin Muntele Sturu până la izvoarele Cernei, alcătuind învelişul cristalinului
Pânzei Getice.
În Dobrogea, Permianul este reprezentat prin roci eruptive (granite
alcaline) care metamorfozează la contact formaţiunea de Carapelit.
În Platforma Moesică, cu semn de întrebare se atribuie Permianului
o serie de conglomerate roşii, întâlnite în forajul de la Cetate, în amonte de
Calafat. În zona Optaşi - Balş, o serie de porfire cuarţifere se atribuie, de
asemenea, Permianului.
Mişcări orogenice. În Permian se continuă mişcările orogenice care
au dat naştere Munţilor Hercinici prin următoarele două faze orogenice: faza
saalică (appalachiană) care a avut loc între Permianul inferior şi Permianul
superior şi faza pfaltzică (palatină) care a avut loc între Permianul superior
şi Triasicul inferior. Mişcările care au dat naştere Munţilor Hercinici au fost
de o intensitate foarte mare şi s-au produs pe toate continentele.
În Europa principalele resturi ale Munţilor Hercinici sunt răspândite
pe aproape întreaga zonă mediteraneană de la marginea sudică a cutărilor
caledoniene, adică din Cornwall, Ardeni, Westphalia, Harz, până la
marginea nordică a aceluiaşi sistem din nordul Saharei, fiind incluse ulterior
în zona cutărilor alpine. Cutele născute în cadrul sistemului hercinic au două
direcţii predominante care în Masivul Central Francez se întretaie în unghi
drept. O direcţie nord-vest – sud-est, numită de E. Suess direcţia
armoricană (după direcţia cutelor din Masivul Armorican-Bretania), şi o
alta nord-est – sud-vest, numită direcţia variscă care cuprinde Ardenii,
Masivul Harz, Vosgii, Pădurea Neagră, Thuringia, Saxonia, Sudeţii, Lysa-
Gora, Carpaţii şi Uralii. Regiunea clasică pentru studiul cutelor hercinice
este Masivul Central Francez.
În unele regiuni, cum sunt cele din Cornwall, Ardeni, Masivul
Rhenan şi Harz, cutele hercinice stau pe un fundament de cute caledoniene,
iar în alte regiuni cum ar fi cele din zona mediteraneană se suprapun pe un
fundament precambrian. Cele mai sudice cutări hercinice se găsesc în partea
de nord a continentului african, până la marginea Saharei.

237
 Pe teritoriul României, nuclee de cute hercinice se găsesc în şisturile
cristaline din Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali, Carpaţii Orientali şi în
partea de nord a Dobrogei, în Munţii Măcinului.
În Rusia, în acelaşi interval (Carbonifer-Permian) s-au format în
Siberia de sud cutele denumite de E. Suess catenele altaice.
Activitate magmatică. Ca urmare a intenselor mişcări tectonice a
avut loc şi o importantă activitate magmatică. În România se semnalează
punerea în loc a granitelor din Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi
Dobrogea.
Materiale utile. Ca materiale utile se remarcă în primul rând
zăcămintele de sare gemă şi săruri de potasiu, care se exploatează de mult la
Stassfurt (Germania), apoi la Perm, Vologda, Solikamsk (Rusia). Importanţă
deosebita o au şi zăcămintele de petrol din regiunea Texas (S.U.A.) şi cele
din regiunea Urali – Emba (Rusia).
De asemenea, în Permian s-au format zăcăminte de minereuri de aur,
platină, cupru, fier în Urali (Rusia). În Bulgaria de nord-vest, la Mirovo, pe
Platforma Moesică, se află un diapir de sare şi un zăcământ de cărbuni
(huilă) la Belogradcik.

3.4. ERA MEZOZOICĂ

Era Mezozoică sau Mezofitică reprezintă intervalul de timp de la

dispariţia grupelor de organisme primitive, cum au fost,dintre animale,
coralierii tabulaţi, tetracoralierii dintre celenterate, trilobiţii dintre artropode,
cistoideele, blastoideele, palechinidele dintre echinoderme, graptoliţii dintre
stomocordate, ostracodermii şi placodermii dintre peşti, iar dintre plante,
psilofitale, până la apariţia grupelor de organisme mai evoluate, între care
primul loc îl ocupă cefalopodele (amoniţii, belemniţii), lamelibranhiatele,
primele păsări şi chiar mamiferele inferioare aplacentare.
Dacă ne referim la dezvoltarea florei, această eră se numeşte
Mezofitică, întrucât în acest interval a avut loc un salt al florei prin apariţia
unor plante superioare, cum sunt fanerogamele gimnosperme,

238
angiospermele, monocotiledonate (palmieri) şi dicotiledonate (stejari,
castani, nuci, etc.). Menţionăm însă că limita inferioară a Erei Mezozoice nu
coincide exact cu cea a Erei Mezofitice, între dezvoltarea faunei şi a florei
semnalându-se un decalaj. Întrucât s-a considerat că în acest interval s-a
produs al doilea mare salt în evoluţia vieţii, i s-a dat şi numele de Era
secundară.
Litologic, în Grupa mezozoică o notă caracteristică o dau calcarele,
dolomitele şi marnele. Delimitarea Grupei mezozoice faţă de Paleozoic şi
Neozoic se face pe bază de discordanţe stratigrafice sau pe criterii
paleontologice. În această eră s-au separat 3 perioade şi anume: Triasic,
Jurasic şi Cretacic.

3.4.1. PERIOADA TRIASICĂ

Numele Perioadei Triasice vine de la faptul că în regiunea germană,

unde a fost cercetată prima dată, s-au separat, iniţial, trei serii suprapuse cu
caractere litologice distincte.
Caractere paleontologice. Flora. Criptogamele vasculare sunt în
regres. Dintre acestea, cel mai important gen este Equisetites.
Rolul primordial în flora triasică îl au plantele din clasa
gimnosperme şi mai ales coniferele cu genul Voltzia. Pentru flora marină
triasică o mare importanţă o au algele calcaroase, dintre care cele mai
frecvente sunt genurile Diplopora şi Gyroporella.
Fauna. Nevertebratele. Protozoarele nu au importanţă stratigrafică.
Celenteratele se remarcă prin apariţia hexacoralierilor, dintre care o
mare răspândire a avut-o genul Montlivaultia.
Brahiopodele sunt în regres. Importanţă stratigrafică prezintă numai
genurile Rhynchonella şi Terebratula.
Moluştele cuprind organismele cele mai răspândite şi mai importante
din punct de vedere stratigrafic. Lamelibranhiatele sunt reprezentate prin
numeroase genuri: Myophoria, Daonella, Halobia, Gervilleia, Monotis,
Pseudomonotis, Megalodon etc.

239
 Gasteropodele nu prezintă importanţă stratigrafică.
Cefalopodele sunt organismele cu cea mai mare importanţă
stratigrafică pentru Triasic; dintre ele rolul principal îl au ceratiţii, cu
numeroase genuri şi anume: Ceratites, Tirolites, Trachyceras, Arcestes,
Romanites, Danubites, Cladiscites, Tropites, Japonites etc. Îşi fac apariţia şi
belemniţii, reprezentaţi prin genurile Atractites şi Aulacoceras.
Dintre artropode sunt frecvente unele filopode (ca Estheria) şi
ostracode.
Echinodermele cu importanţă stratigrafică aparţin clasei Crinoidea,
genurile cele mai frecvente fiind: Dadocrinus, Pentacrinus şi Encrinus.
Vertebratele. Sunt reprezentate prin toate clasele afară de păsări; se
remarcă prin marea dezvoltare a reptilelor, care ajung să cuprindă mai multe
ordine noi (ichtyosaurienii, sauropterigienii, crocodilienii, chelonienii,
dinosaurienii, rhyncocephalienii), care se adaugă la teromorphe cunoscute
încă din Permian. În Rhetian este semnalată prezenţa primelor mamifere.
Delimitare şi subdiviziuni. Triasicul este dezvoltat după două
tipuri: tipul german şi tipul alpin.
Triasicul german este în facies continental, lagunar şi neritic. În el
predomină faciesul detritic. Nu lipsesc nici formaţiuni marine, dar ele sunt
rare.
Triasicul alpin este de facies predominant marin şi excepţional
lagunar. În el predomină faciesul organogen (calcare şi dolomite).
Limita inferioară a Triasicului se trasează pe bază de discordanţă, iar
acolo unde aceasta lipseşte, deasupra ultimelor strate cu Productus şi
Spirifer. Limita superioară este marcată în unele regiuni, de asemenea, de o
discordanţă. În regiunile în care există continuitate de sedimentare spre
Jurasic, această limită se trasează deasupra stratelor cu ultimii ceratiţi.
Triasicul se împarte în trei serii, fiecare la rândul ei cuprinzând unul
sau mai multe etaje.
Faciesuri caracteristice. Formaţiunile continentale se cunosc mai
ales în Anglia, Germania, Polonia şi Rusia, reprezentate printr-un complex
detritic predominant roşu.

240
 Triasic alpin şi german. Subdiviziuni, fosile caracteristice
Serii Etaje Fosile caracteristice Etaje Fosile
caracteristice
Rhetian Avicula contorta Rhetian Avicula contorta
Norian Monotis salinaria Keuper Mastodonsaurus
(Neotriasic)

Carnian Myophoria giganteus

Superior

keferesteini Estheria minuta

Gyroporella sp Myophoria
kefersteini
Pterophyllum
jageri
Ladinian Trachyceras aon Muschel- Ceratites nodosus
(Mezotriasic)

Anisian Daonella lommeli kalk Encrinus

Mediu

(Virglo- Ceratites trinodosus liliiformis

rian) Diplopora annulata Terebratula
vulgaris

Werfenian Tirolites cassianus Buntsand- Myophoria

(Eotriasic)
Inferior

(Scythian) Psudomonotis clarai stein costata

Myophoria costata Voltzia
heterophylla
TRIASIC ALPIN TRIASIC GERMAN

Formaţiunile lagunare, dezvoltate în special în emisfera nordică,

sunt reprezentate prin marne cu intercalaţii de gips, sare şi săruri
delicvescente.
Formaţiunile neritice şi batiale, constituite mai ales din calcare cu
ceratiţi şi lamelibranhiate, sunt mai răspândite tot în emisfera nordică.
Triasicul de tip german este reprezentat prin următoarele formaţiuni:
Seria inferioară: Buntsandstein-ul (gresie pestriţă, vărgată) este
reprezentat prin depozite continentale şi lagunare, sub formă de
conglomerate, arcoze şi argile roşii şi verzi, pătate şi vărgate, cu stratificaţie
încrucişată şi cu ripple-marks-uri;
Seria mijlocie: Muschelkalk-ul (calcar scoicos) este format în
principal din depozite marine reprezentate prin calcare şi dolomite fosilifere
şi prin unele nivele de anhidrit şi sare gemă;
Seria superioară: Keuper-ul este format dintr-o alternanţă de
depozite continentale, reprezentate atât prin argile şi dolomite cu intercalaţii
de cărbuni, cât şi prin depozite lagunare reprezentate prin argile şi marne

241
vărgate, cu intercalaţii de gips şi sare gemă. În unele regiuni, intercalaţiile
de cărbuni, gips şi sare gemă au grosimi de mai mulţi metrii, constituind
zăcăminte a căror exploatare se practică de multă vreme.
Răspândirea Triasicului. În Europa, Triasicul apare dezvoltat sub
cele două tipuri, german şi alpin, având fiecare domeniul de răspândire
separat.
Triasicul german s-a depus într-o serie de bazine, având cea mai
mare dezvoltare între masivul boem, Pădurea Neagră, masivul rhenan şi
marginea de sud a Scutului Baltic. Se mai găseşte în partea de est a
Bazinului Parizian, în Bazinul Rhonului, care cuprindea şi actuala regiune a
M. Jura, în bazinul provensal, bazinul Spaniei de est, precum şi în bazinul
Africii de nord, care cuprindea Tunisia şi Marocul şi comunică larg cu
bazinul Spaniei de est (E. Saulea, 1967).
În Anglia şi Platforma Rusă apar depozite triasice de facies
continental.
În Germania unde a fost studiat prima dată, Triasicul, apare complet
dezvoltat prin cele trei serii caracteristice. Buntsandstein-ul este continental
reprezentat prin gresii roşii, şi lagunar alcătuit din gips şi sare gemă; rar,
este marin. Muschelkalk-ul este dezvoltat în facies marin şi anume prin
calcare cu ceratiţi. Keuper-ul este lagunar cu mare dezvoltare a sării geme şi
a sărurilor delicvescente.
Triasicul alpin are dezvoltarea cea mai mare în Alpii Orientali. Din
valea superioară a Rhinului spre est, Triasicul alpin apare sub formă a două
benzi situate la nord şi sud de zona centrală, alcătuite din şisturi cristaline,
constituind două culmi muntoase numite Alpii calcaroşi de nord şi Alpii
calcaroşi de sud.
Alpii calcaroşi de nord au o tectonică reprezentată prin mai multe
pânze de şariaj, iar Alpii calcaroşi de sud formează o unitate aparte, cu
caractere proprii; ei sunt cunoscuţi şi sub numele de Dinarizi, în care
predomină dolomitele, pe care s-a dezvoltat un relief carstic caracteristic şi
atrăgător.

242
 Răspândirea Triasicului în România. Triasicul în ţara noastră este
dezvoltat sub ambele faciesuri: german şi alpin, şi este cunoscut în Munţii
Apuseni, Carpaţii Meridionali, Carpaţii Orientali, Dobrogea de Nord şi
Platforma Moesică.
În Munţii Apuseni, Triasicul apare în partea de vest în Munţii Codru-
Moma, Bihor şi Pădurea Craiului. Este reprezentat prin toate diviziunile.
Caracteristice sunt calcarele negre (de Guttenstein) dolomitele şi calcarele
albe zaharoide.
În Banat şi Carpaţii Meridionali, Triasicul apare atât în partea
vestică în zona Reşiţa, la Sasca Montană şi Moldova Nouă, unde este
reprezentat prin gresii cu plante, dolomite şi calcare cu ceratiţi de talie mică,
cât şi la vest de Brezoi, pe Valea lui Stan.
În Carpaţii Orientali, pe marginea de est a zonei centrale, cunoscută
sub numele de Zona Cristalino-Mezozoică, se desenează un lung sinclinal,
cunoscut sub numele de ”Sinclinalul marginal extern", a cărui umplutură
este constituită din depozite mezozoice, începând cu Triasicul şi până la
Cretacic inclusiv. Din cauza eroziunii, din aceste depozite n-au mai rămas
decât puţine petice triasice, din care mai importante sunt două: unul în nord
numit "Sinclinalul Rarău" şi altul în sud numit "Sinclinalul Tulgheş -
Hăghimaş". Triasicul apare în ambele sinclinale. În "Sinclinalul Rarău",
Triasicul este format din conglomerate, gresii gălbui, calcare şi dolomite.
Dolomitele formează un relief caracteristic sub forma a două mameloane,
cunoscute sub numele de "Adam şi Eva", lângă Pojorâta. Alcătuire
asemănătoare (conglomerate, gresii şi calcare dolomitice) are şi Triasicul
din "Sinclinalul Tulgheş - Hăghimaş".
În sectorul median al Zonei Cristalino-Mezozoice, în Munţii Persani,
Triasicul apare la Racoş, Comana şi în defileul Oltului. Triasicul este
constituit din gresii subţiri, calcare în plăci cenuşiu negricioase
(Guttenstein) şi calcare recifale masive.
În sectorul sudic al Carpaţilor Orientali, la Codlea-Vulcan şi la
Cristian (sud de Braşov) apar petece de Triasic sub forma de calcare

243
bituminoase, marne şi dolomite. La sud de Braşov, Triasicul apare în
promontoriul Tâmpa, sub formă de calcare albicioase.
În Dobrogea, Triasicul apare la zi de sub cuvertura de loess, în
partea de nord, între Dunăre şi Valea Taiţei, sub forma a numeroase insule,
precum şi în partea de sud-est a Bazinului Babadag. Depozitele triasice
încep cu o serie clastică în bază, continuă cu calcare roşiatice masive,
calcare albe, recristalizate şi se încheie cu depozite grezoase,
microconglomeratice şi argilitice (strate de Nalbant). Toate depozitele
triasice din unităţile amintite reprezintă faciesuri alpine.
Platforma Moesică. Forajele executate în Platforma Moesică au
identificat Triasicul pe toata lăţimea dintre Giurgiu şi paralela localităţii
Balş. Sonda de la Giurgiu a intrat în Triasic la 1340 m şi a forat până la
2118 m fără a-l străbate, iar sonda de la Ciureşti, între Olt şi Vedea, pe
paralela Balş, a forat în Triasic de la 2000-2700 m fără a-l străbate. Triasicul
este în facies german. În bază, Buntsandstein-ul are argilă roşie, vărgată cu
verde şi lentile de antracit; la mijloc, Muschelkalk-ul prezintă dolomite
negricioase, iar la partea superioară Keuper-ul este format dintr-o serie de
argile roşii şi verzi sau negre cu lentile de anhidrit şi sare.
Mişcări orogenice. În general, Triasicul reprezintă o perioadă de
linişte tectonică; spre sfârşitul perioadei, se constată însă în unele regiuni o
fază de cutare numită faza kimmerică veche, care la noi în ţară a afectat
depozitele triasice şi liasice din Dobrogea de Nord. În partea de vest
Triasicul are o tectonică în solzi deversaţi spre nord-est, iar în partea de est o
tectonică liniştită sub formă de anticlinale largi.
Activitatea vulcanică. Deşi mişcările tectonice n-au fost intense,
activitatea magmatică şi vulcanică a fost importantă. Volumul cel mai mare
de erupţii vulcanice bazaltice s-a înregistrat în partea de nord-vest a
Americii de Nord, în Columbia Britanică, unde au acoperit o suprafaţă
reprezentând aproximativ de trei ori suprafaţa ţării noastre, unde depozitele
în unele locuri au ajuns la o grosime de 4600 m. De asemenea, mari erupţii
au avut loc în America de Sud, constituind Platoul Parana, precum şi în
Siberia şi Africa.

244
 În România s-au produs curgeri şi intercalaţii de roci bazice în
Carpaţii Orientali (Rarău), în Perşani, în zona axială a Munţilor Mureşului,
în Drocea şi în Dobrogea.
Materiale utile. Buntsandstein-ul german a dat materiale de
construcţie, folosite pentru construcţia castelelor medievale, iar marmura de
Carrara din Italia, excelentă piatră de sculptură, este de fapt un calcar
triasic. În Franţa există importante intercalaţii de jasp roşu din care s-au
făcut coloanele operei din Paris. Sarea gemă şi gipsul constituie zăcăminte
exploatate în Franţa, Anglia şi Austria. Diamante se găsesc în umplutura
neck-urilor care străbat formaţiunea de Karroo din sudul Africii. Fier, sub
formă de hematit, apare în Muschelkalk-ul din Silezia.
În România, Triasicul conţine calcare, iar în Dobrogea în calcarele
Triasicului mediu sunt filoane de baritină.

3.4.2. PERIOADA JURASICĂ

Numele perioadei provine de la Munţii Jura din Franţa şi Elveţia,

care în cea mai mare parte sunt constituiţi din depozite formate în această
perioadă.
Caractere paleontologice. Flora. Este de tip mezofitic. Dezvoltare
mare o au fanerogamele gimnosperme. Ele sunt reprezentate prin: cycadale
(Palaeocycas), bennetitale (Wiliamsonia), nilssoniale (Nilssonia), ginkgoale
(Ginkgo, Baiera) şi conifere (Abietites, Araucaria, Pinus). Cele mai
frecvente dintre ele sunt totuşi cicadalele şi coniferele. Dintre celelalte grupe
de plante, criptogamele vasculare au un rol subordonat, iar în ceea ce
priveşte angiospermele nu există certitudinea apariţiei lor în Jurasic.
Fauna. Nevertebratele. Protozoarele sunt reprezentate prin
foraminifere de talie mică, cu testul calcaros sau arenaceu (Ammodiscus,
Vaginulina etc.), prin radiolari, care au format depozite pelagice importante
de radiolarite, şi prin infuzori, ca de exemplu Calpionella alpina,
Calpionella elliptica.

245
 Spongierii erau foarte frecvenţi, cu genurile Tremadictyon,
Stellispongia.
Celenteratele sunt reprezentate în mod deosebit prin hexacoralieri
(Isastrea, Thamnastrea, Montlivaultia). Se remarcă şi prezenţa
octocoralierilor, reprezentaţi prin Cancellophycus. Coralii împreună cu
spongierii au contribuit la formarea de calcare recifale.
Brahiopodele. În Jurasic, pe lângă ultimii reprezentanţi ai
spiriferidelor (care avuseseră mare dezvoltare în Paleozoic), întâlnim
frecvent rhynchonellide (Rhynchonella) şi terebratulide (Terebratula,
Pygope).
Lamelibranhiatele cunosc o mare dezvoltare. Ele sunt reprezentate
prin numeroase genuri cu importanţă stratigrafică: Cyrena, Pholadomya,
Trigonia, Lima, Aucella, Posidonia, Gryphaea, Diceras. Unele genuri sunt
localizate în anumite faciesuri: Aucella şi Posidonia, în faciesurile pelitice,
Diceras, în cele recifale.
Cele mai frecvente gasteropode în depozitele jurasice, în special în
faciesurile recifale, sunt: Nerinea, Pleurotomaria, Harpagodes.
Cefalopodele, atât prin numărul mare, cât şi prin diversitatea de
genuri şi specii, reprezintă clasa cu valoarea cea mai mare din punct de
vedere stratigrafic. Dintre ele, ammonoideele (amoniţii propriu-zişi) ating
aici apogeul şi sunt reprezentate prin genurile: Phylloceras, Lytoceras,
Psiloceras, Schlotheimia, Amaltheus, Oppelia, Stephanoceras,
Macrocephalites, Perisphinctes, Virgatites, Craspedites etc. Aceste forme
sunt legate de faciesuri diferite, precum şi de zone cu climat diferit. Astfel,
unele genuri ca Phylloceras, Lytoceras şi Opellia sunt caracteristice pentru
apele calde din zona batială a Mării Tethys, alte forme ca Virgatites şi
Craspedites sunt cantonate în apele reci ale regiunilor arctice.
Belemnoideele sunt reprezentate prin forme cu rostrumul mare şi
phragmoconul mic. Ex. Megateuthis, Belemnites giganteus, Cylindroteuthis,
Belemnites (Passaloteuthis) paxillosus, Belemnites (Hibolites) hastatus.
Artropodele sunt lipsite de importanţă stratigrafică. S-au găsit numai
unele resturi de crustacee şi de insecte, ca impresiuni pe calcare litografice.

246
 Echinodermele sunt reprezentate prin crinoidee cu forme fixate
(Apiocrinus şi Pentacrinus), precum şi libere (Saccocoma). Cele mai
frecvente sunt însă echinidele, unele endociclice (Cidaris, Rhabdocidaris,
Hemicidaris etc.), altele exociclice (Collyrites, Holectypus etc.).
Vertebratele sunt reprezentate prin toate cele cinci clase.
Peştii. În această perioadă sunt prezenţi peştii osoşi (Osteichthyes);
holostei, ganoizi, dipnoi, ordine existente încă din perioadele anterioare. În
Jurasic îşi fac apariţia şi teleosteeni (peşti cu schelet complet osificat).
Amfibienii sunt rari şi reprezentaţi numai prin cele mai vechi forme
aparţinând ordinului anurelor (ex. Paleobatrachus).
Reptilele au, dintre toate vertebratele, dezvoltarea cea mai mare.
Sunt reprezentate prin numeroase forme adaptate la diferite medii. Reptilele
terestre aparţin ordinului dinosaurienilor, cu genuri în general de dimensiuni
gigantice, ca Diplodocus, Brachiosaurus, Brontosaurus şi Stegosaurus,
căruia i se adaugă ordinele chelonienilor, rhynchocephalilor şi
crocodilienilor; dintre reptilele marine se menţionează ordinele
sauropterigienilor (Plesiosaurus), ichtyosaurienilor (Ichtyosaurus), precum
şi unii reprezentanţi ai ordinului crocodilienilor. Remarcăm în Jurasic
apariţia primelor reptile adaptate la zbor aparţinând ordinului
pterosaurienilor. Unele forme sunt de talie mică (Pterodactylus), altele de
talie mare (Rhamphorhynchus).
Păsările. Prima pasăre apare în Jurasicul superior şi este cunoscută
sub denumirea de Archaeopteryx. Acest gen prezintă caractere de
primitivitate, îmbinând însuşiri comune de reptile şi păsări.
Mamiferele. În Jurasic îşi fac apariţia primele mamifere din Europa.
Ele aparţin ordinului Multituberculate (genul Plagiaulax).
Delimitare şi subdiviziuni. Ca bază a Jurasicului se consideră etajul
Hettangian, la nivelul căruia are loc o schimbare importantă a faunei de
ammonoidee. Etajul Rhetian, mult timp considerat ca prim etaj al Perioadei
Jurasice, este ataşat, în urma hotărârilor ultimelor colocvii internaţionale,
din cauza asemănării faunei acestuia cu cea marină, la Triasic.

247
 Limita superioară a Jurasicului se trasează sub primele strate în care
apare ammonoideul Berriasellaa boissieri.
Prezenţa a numeroase specii caracteristice de ammonoidee a permis
separarea în Jurasic a trei serii: Liasic, Dogger şi Malm. În fiecare din aceste
serii s-au distins mai multe etaje.
Faciesuri caracteristice. Formaţiunile Jurasicului prezintă o mare
varietate de facies. Formaţiunile continentale, lacustre şi lagunare ocupă un
loc mai puţin important decât în Triasic. O dezvoltare mai mare o au acestea
în Siberia, Asia Mijlocie, Extremul Orient, America de Nord şi America de
Sud.
Formaţiunile continentale, cunoscute mai ales sub denumirea de
"facies de Gresten", care conţin cărbuni, apar mai ales la începutul
Jurasicului, în Lias, iar în unele regiuni, cum sunt cele din nordul Franţei,
nord-vestul Germaniei şi sudul Angliei, la partea superioară a Jurasicului, în
Malm, se individualizează "faciesul Purbeckian", constituit din formaţiuni
lacustre asociate cu formaţiuni marine.
Formaţiunile marine neritice sunt de trei feluri: unele detritice
(conglomerate, brecii, gresii-uneori glauconitice şi nisipuri cu faună de
moluşte şi brahiopode), altele organogene (calcare recifale, calcare
litografice, calcare cu moluşte, brahiopode, echinide etc.) şi unele
formaţiuni de precipitaţie fizico-chimică (calcare oolitice).
În literatura engleză, Jurasicul se împarte numai în două serii: Lias şi
Oolith, care corespunde Doggerului şi Malmului.
Formaţiunile marine batiale cuprind argile bituminoase negre cu
Posidonia, marne cu amoniţi puternic piritizaţi, calcare compacte, uneori
roşii, de asemenea cu amoniţi etc.
Unele calcare silicioase, cu concreţiuni manganifere, sunt
considerate formaţiuni abisale.
În ansamblu, Jurasicul inferior este marno-calcaros (Lias=negru),
Jurasicul mediu este calcaros, uneori feruginos (Dogger=brun), iar Jurasicul
superior este format din calcare albe masive (Malm=alb).
În Europa, Jurasicul este dezvoltat sub trei tipuri:

248
 1. Un tip al Europei mijlocii, răspândit în bazinul anglo-parizian şi
bazinul franco-suab (nordul şi vestul Alpilor), cunoscut sub numele de
Jurasic suab sau epicontinental.
2. Un tip alpin mediteranean, situat în partea de est a Alpilor, de
unde se continuă în Carpaţi, Balcani şi Caucaz.
3. Un tip boreal sau rusesc dezvoltat în părţile nordice ale Europei şi
în ţinutul boreal.

Jurasic. Subdiviziuni, fosile caracteristice.

Serii Etaje Fosile caracteristice
Purbeckian (facies Perisphinctes tiziani, Oppelia
salmastru), Portlandian lithographica, Virgatites
NEOJURASIC

(Tithonic) virgatus, Craspedites subditus,

Jura alb

Phygope diphya
MALM

Kimmeridgian Cidaris coronata, Oppelia

(Streblites) tenuilobata
Oxfordian - Lusitanian, Peltoceras bimammatum
(Secvanian), Rauracian, Peltoceras transversarius
Argovian
Callovian Macrocephalites
macrocephlus
Bathonian Oppelia (Clydoniceras) discus
MEZOJURASIC

Bajocian Belemnites (Megateuthis)

DOGGER

Aalenian giganteus, Parckinsonia

Jura brun
JURASIC

parckinsoni, Stephanoceras
humphriesiaunum, Ludwigia
murchisoni, Trigonia navis,
Bositra (Posidonia) buchi
Toarcian Belemnites (Passaloteuthis)
paxillosus, Hildoceras bifrons,
Lytoceras jurense
Pliensbachian s.l. Amaltheus margaritatus,
(Domerian) Gryphaea arcuata
(Pliensbachian s.s.
EOJURASIC

Jura negru

Carixian)
LIASIC

Sinenurian s.l. Arietites bucklandi

(Lotharingian;
Sinemurian s.s.)
Hettangian Schlotheimia angulata,
Psiloceras planorbis

249
 Iniţial, se consideră că fiecare din aceste tipuri ar corespunde unei
provincii zoologice deosebite. S-a constatat însă că nu există decât două
provincii: una mediteraneană şi alta boreală. Tipul Europei mijlocii şi tipul
alpin constituie două faciesuri deosebite, unul neritic şi altul batial.
Răspândirea Jurasicului în România. Jurasicul apare în Munţii
Apuseni, în Banat, în lungul Carpaţilor, cu unele întreruperi, în Dobrogea,
iar în foraje a fost întâlnit şi în Platforma Moesică. Este Jurasic de tip alpin.
În Munţii Apuseni, Jurasicul este răspândit aproape în toate
sectoarele: la sud în Munţii Metaliferi şi ai Zarandului; la nord în Munţii
Pădurea Craiului; la est în Munţii Trascăului; la vest în Munţii Codrului, iar
în partea centrală în Munţii Bihorului.
Sunt reprezentate toate cele trei serii, dar dezvoltarea cea mai mare o
are Malmul.
Liasicul apare sub două faciesuri: în Munţii Codrului apare în
faciesul de Adneth, reprezentat prin calcare masive roşii sau albe, iar în
Munţii Pădurea Craiului, în faciesul de Gresten, reprezentat prin şisturi
marnoase, argiloase şi cărbunoase, în baza, şi calcare negre cu belemniţi, la
partea superioară.
Doggerul este reprezentat prin marne cenuşii şi gresii calcaroase
gălbui.
Malmul are dezvoltarea cea mai mare şi este format din calcare
masive cu amoniţi si lamelibranhiate aberante (hipuriţi, Diceras), cunoscute
sub numele de calcare de Stramberg, care, prin relieful stâncos, cu pereţii
abrupţi, verticali, contrastează cu relieful mai şters al regiunilor
înconjurătoare. În Munţii Zarandului, Malmul are şi jaspuri roşii. Cheile
Turzii, Cheile Râmeţilor, Arieşului şi ale Crişului Repede sunt tăiate în
calcare de Stramberg. De asemenea, şi formele carstice reprezentate prin
peşteri (Meziad, Scărişoara, Cetăţile Ponorului, Peştera Urşilor).
În Carpaţii Meridionali, cu unele întreruperi, depozite jurasice se
găsesc dispuse atât pe Pânza Getică, cât şi pe Autohton.

250
 Pânza Getică. Pe Pânza Getică, Jurasicul apare la vest, în Banat, pe
zona Reşiţa – Anina – Moldova Nouă, în partea mediană, în Culmea
Vânturariţa, Bistriţa şi la est de Câmpulung, la Mateiaş.
Liasicul, în zona Reşiţa – Anina - Moldova Nouă, prezintă o
importanţă deosebită deoarece este dezvoltat sub facies de Gresten, cu
cărbuni de pământ. Seria începe cu conglomerate şi se continuă cu gresii şi
şisturi bituminoase. Zăcăminte de cărbuni bruni cocsificabili mai importante
sunt cele de la Doman şi Anina. În seria grezoasă de la Doman sunt
intercalate două strate de cărbuni. Zăcământul de la Doman este cel mai
bogat în grizun, din Europa. La Anina se găsesc patru strate de cărbuni.
Şisturile argiloase bituminoase reprezintă o substanţă utila de perspectivă,
pentru hidrocarburi.
Doggerul este reprezentat prin marne şi gresii, iar Malmul prin
calcare roşcate cu amoniţi (Perisphinctes, Macrocephalites, Oppelia) şi
brahiopode (Pygope diphya).
În Culmea Vânturariţa, dintre Bistriţa Vâlceană şi Valea Olăneşti,
Jurasicul este reprezentat numai prin Tithonic în faciesul calcarelor de
Stramberg, care fac obiectul unei exploatări lângă Mănăstirea Arnota şi la
Mateiaş.
Autohtonul Getic. În domeniul Autohtonului Getic, Jurasicul are o
arie de răspândire mult mai mare.
Liasicul este dezvoltat tot sub facies de Gresten, asemănător celui
din zona Reşiţa şi apare în mai multe puncte. În zona sedimentară mediană
Svinecea - Şviniţa, Liasicul conţine zăcăminte de cărbuni la Bigăr, Cozla,
Rudăria şi Pregheda. Cărbunii din aceasta zona ca şi cei de la Doman şi
Anina sunt de tipul huilei cocsificabile.
În zona sedimentară estică Cornereva – Mehadia, Liasicul este
dezvoltat, de asemenea, în facies de Gresten, dar nu conţine cărbuni. El are
însă o mare dezvoltare între Mehadia – Arjana – Cornereva şi Muntele
Ţarcu.

251
 Liasic cu cărbuni superiori, antracitoşi, apare în partea de sud a
Autohtonului Getic, la Schela Gorj, la vest de Tg. Jiu, unde este o exploatare
locală.
În restul masei Cristalinului Autohton, Liasicul şi Doggerul au o
dezvoltare redusă. Dezvoltare mai mare are Malmul în faciesul calcarelor de
Stramberg, care urmăreşte în general marginea Pânzei Getice. Începând de
la Polovraci pe Valea Olteţului, Jurasicul superior se continuă spre nord
până la Valea Latoriţei şi la izvoarele Lotrului, apoi pe marginea de sud a
Masivului Retezat. De asemenea, Jurasicul superior sub faciesul calcarelor
de Stramberg, alcătuieşte în cea mai mare parte Munţii Cernei şi ai
Mehadiei.
Ca forme carstice mai importante, trebuie menţionate Cheile
Olteţului, Peştera Polovraci, Peştera Muierii şi Peştera Topolniţa din Munţii
Cernei.
În Carpaţii Orientali, Jurasicul apare în sectorul sudic Braşov -
Dâmbovicioara, apoi în Perşani şi în Sinclinalul marginal extern al
Hăghimaşului.
În sectorul sudic, Jurasicul apare în perimetrul câtorva localităţi -
Cristian, Vulcan, Codlea - sub forma unor petice cruţate de eroziune. În
acest sector, Liasicul apare dezvoltat în facies de Gresten. El începe cu un
strat de argilă refractară, exploatată pentru ceramică şi pentru cuptoarele cu
temperatură înaltă. Urmează un strat de cărbune brun de 1-2 m grosime,
apoi şisturi nisipoase şi gresii calcaroase fosilifere. Cărbunii se exploatează
la Cristian şi Vulcan. Au importanţă locală.
Doggerul apare la Dâmbovicioara sub forma de conglomerate şi
gresii.
Malmul are dezvoltarea cea mai importantă. Începe cu radiolarite şi
jaspuri, dar dezvoltarea cea mai mare o au calcarele de Stramberg, care
constituie în întregime impozantul Masiv Piatra Craiului, precum şi o parte
din versantul vestic al Bucegilor (Strunga, Zănoaga, Orza, Ialomicioara).
Formele carstice mai importante sunt creasta crenelată a Pietrei Craiului,
Cheile şi Peştera Dâmbovicioarei, Cheile Dâmboviţei şi ale Ialomiţei.

252
 În Perşani şi Hăghimaş, Liasicul apare dezvoltat în facies de Adneth,
sub formă de calcare roşii. Doggerul apare în Hăghimaş prin calcare
oolitice, iar Malmul prin calcare tithonice masive de tip Stramberg. Formele
carstice care fac atracţia turiştilor sunt Cheile Bicazului din Masivul
Hăghimaşului şi Peştera Almaşului din Perşani, la 10 km de Vârghiş.
În Platforma Moesică, prin lucrările de foraj s-au pus în evidenţă
formaţiuni în care s-au recunoscut cele trei serii ale Jurasicului.
Liasicul inferior nu a putut fi separat de Triasicul superior (?), dar s-
au recunoscut două orizonturi. Partea inferioară este constituită din anhidrite
şi dolomite cu intercalaţii de sare, iar la partea superioară s-a întâlnit un
orizont roşu, format din gresii, marne, argile, toate de culoare roşie.
Doggerul este format din marne calcaroase, gresii şi argile
negricioase.
Malmul este prezent prin Callovian - Kimmeridgian şi prin Tithonic;
toate subdiviziunile sunt reprezentate prin calcare şi dolomite.
Grosimea totală a Jurasicului ajunge la 600-700 m.
În Platforma Moldovenească, până în anul 1950, când au început
forajele în această regiune, se considera că depozitele jurasice lipsesc
complet din această unitate structurală. După această dată s-a constatat că
unele foraje au interceptat o serie de depozite jurasice la vest de Suceava şi
la sud de linia Gorban-Odobeşti.
Astfel, forajele din apropierea Văii Bârladului au străbătut 50 m de
calcare dure, aşchioase, de culoare cenuşie, cu resturi nedeterminabile de
amoniţi şi brahiopode, atribuite pe bază de asemănare litologică Doggerului.
Forajele de la vest de Suceava au întâlnit pe 100 m grosime o serie
de calcare brecioase brune, străbătute de diaclaze umplute cu calcit şi
anhidrit şi atribuite Jurasicului superior.
În Depresiunea Bârladului, Jurasicul are peste 1000 m grosime şi
este reprezentat prin Dogger şi Malm, insuficient determinate, datorită unor
fosile nedeterminabile, şi prin asemănare cu cele din Platforma Moesică.
Doggerul este format din argile cenuşiu-negricioase cu Posidonia,

253
marnocalcare cenuşii, argilite negricioase cu diaclaze umplute cu calcit.
Grosimea este mare, cca. 765 m.
Malmul este reprezentat prin Oxfordian, constituit din calcare albe-
roz, gresii verzui şi cărămizii, prin Kimmeridgian, alcătuit din calcare
brecioase cu silexuri şi calcare organogene, şi prin Tithonic, predominant
detritic, constituit din gresii şi calcare cenuşii şi argile brun-roşcate cu pete
verzui şi străbătute de anhidrit, indicând faciesul Purbeckian, lagunar.
În Depresiunea Predobrogeană, Jurasicul are o grosime mare (până
la 2800 m). Sunt prezente toate cele trei serii ale Jurasicului. Faciesul este
predominant detritic (argilite, gresii, marne). Sistemul Jurasic se încheie
prin faciesul lagunar al Purbeckianului, cu argile roşii, vărgate, gresii şi
conglomerate.
Dobrogea. Jurasicul este reprezentat numai prin Liasic şi Malm.
Liasicul este dezvoltat sub facies de Gresten. Apare numai în partea
de nord a Dobrogei, între Başpunar şi Camena, precum şi între Poşta şi
Dealul Mare (Denis Tepe).
Malmul, dezvoltat numai în facies de Stramberg, apare în mod inegal
în două zone. O dezvoltare mică are la nordul faliei Peceneaga – Camena,
între Ardealu-Cârjelari şi Dorobanţu. Dezvoltarea cea mai mare a
Jurasicului se află în partea mediană a Dobrogei, unde se dispune
transgresiv peste şisturile verzi, sub forma a două benzi: una pe valea
Casimcea, între Grădina şi Capul Midia, iar alta între Hîrşova - Topalu (pe
Dunăre) şi Stupina – Băltăgeşti.
Mişcări orogenice. Jurasicul nu prezintă o perioada de linişte aşa
cum s-a crezut multă vreme.
Astfel, în Liasicul inferior, continuându-se din Triasicul superior, a
avut loc faza kimmerică veche, datorita căreia, în Dobrogea, Triasicul este
intens cutat.
Mişcări tectonice mai importante s-au produs însă la sfârşitul
Jurasicului, în faza kimmerică nouă. Aria de manifestare a acestei faze s-a
resimţit pe coasta de est a Asiei, din nord-estul Siberiei până în estul Chinei,
precum şi în zona pacifică a Americii, unde a fost numită faza nevadiană.

254
Unii autori compară intensitatea acestor cutări cu cele hercinice şi le
denumesc orogeneza pacifică.
Materiale utile. Cele mai importante materiale utile din Jurasic sunt
reprezentate prin cărbunii de pământ a căror exploatare, în România, se face
la Anina, Steierdorf, Doman (zona vestică), la Cozla, Cameniţa, Bigăr,
Rudăria, Pregheda (zona mediană), la Schela-Gorj precum şi la Vulcan,
Codlea şi Cristian. Zăcăminte de fier (magnetit, hematit, limonit) se găsesc
în Banat, la Dognecea, cantonate în calcarele tithonice care au fost
mineralizate la contactul cu intruziunile de banatite.
Tot ca roci utile menţionam calcarele litografice de la Solenhofen,
din Germania, utilizate în arta grafică, precum şi calcare de Stramberg,
utilizate la fabricarea varului şi cimentului, precum şi şisturile bituminoase,
care reprezintă o speranţă energetică, cel puţin cu caracter local.

3.4.3. PERIOADA CRETACICĂ

Numele perioadei vine de la faptul ca unul din faciesurile cele mai

răspândite în mediul epicontinental este constituit din cretă, rocă, la început
(1822), considerată a avea o dezvoltare preponderentă.
Deşi ulterior s-a constatat că dezvoltarea cretei este limitată numai la
o parte a depozitelor sale din emisfera nordică şi doar în partea superioară a
Cretacicului, numele de Cretacic s-a păstrat din considerente de prioritate
ştiinţifică. Creta, roca caracteristică a sistemului, apare sub mai multe
varietăţi: marnoasă, nisipoasă, glauconitică, fosfatică, tufacee sau cretă albă.
Caractere paleontologice. Flora. În Cretacicul inferior, flora îşi
păstrează, în continuare, caracterul mezofitic, în timp ce în Cretacicul
superior capătă un caracter neofitic imprimat de predominarea
fanerogamelor angiosperme. În depozitele cretacice cunoscute sunt
numeroase alge, mai ales calcaroase (Lithothamnium).
Gimnospermele, dominante în prima jumătate a perioadei, sunt
reprezentate prin nilssoniale (Nilssonia), cycadale (Cycas), ginkgoale
(Ginkgo).

255
 În a doua jumătate a Cretacicului trec pe primul loc angiospermele,
care caracterizează Neofiticul. Ele sunt reprezentate prin dicotiledonate
(Magnolia, Populus, Quercus) şi monocotiledonate (palmieri).
Fauna. Nevertebratele. Protozoarele sunt reprezentate prin
foraminifere, care se întâlnesc în număr foarte mare, marcând o noua
explozie în evoluţia lor. Dintre macroforaminifere, caracteristice pentru
Cretacicul inferior sunt orbitolinele: Orbitolina discoidea, Orbitolina
lenticularis etc., iar pentru Cretacicul superior, orbitoizii (Orbitoides media
etc.). Dintre microforaminifere o mare dezvoltare o au miliolidele,
lagenidele, globorotaliidele (Globorotalia şi Globotruncana) şi
globigerinidele. Trebuie menţionată în Cretacicul inferior şi prezenţa
ciliatelor (Tintinopsella).
Spongierii sunt reprezentaţi prin spongieri calcaroşi, care se întâlnesc
frecvent în faciesurile litorale, şi spongieri silicioşi, răspândiţi în faciesul de
cretă.
Celenteratele sunt reprezentate mai ales prin hexacoralieri, care se
prezintă ca forme coloniale (ostreide, fungide, turbinolide), fie izolate
(Cyclolites).
Briozoarele sunt lipsite de importanţă stratigrafică, ele fiind doar
fosile de facies.
Brahiopodele sunt mai puţin importante decât în Jurasic. Ele sunt
reprezentate prin terebratulide şi rhynchonellide.
Moluştele sunt reprezentate în continuare prin lamelibranhiate,
gasteropode şi cefalopode, toate având o dezvoltare foarte mare.
Lamelibranhiatele joacă un rol important în fauna cretacică. Acestea
au reprezentanţi în special în mediul recifal, fiind caracterizate prin forme
aberante. În Cretacicul inferior, în faciesul urgonian, se întâlnesc o serie de
genuri ca Requienia, Monopleura etc., iar în Cretacicul superior, în faciesul
de Gossau, apar Hippurites, Radiolites, forme cu valva inferioară în formă
de pocal şi cea superioară ca un căpăcel, având o dentiţie pachiodontă. Tot
în faciesul recifal mai sunt cunoscute genurile Exogyra, Alectryonia etc. Un
gen foarte important, indicator de climat mai rece, este Inoceramus care are

256
numeroase specii caracteristice în Cretacicul superior. El dispare la sfârşitul
Cretacicului.
Gasteropodele sunt mai slab reprezentate. Totuşi, genurile Nerinea şi
Actaeonella sunt caracteristice pentru Cretacicul superior în faciesul de
Gossau.
Cefalopodele ammonoidee şi belemnoidee constituie elementul
primordial în fauna de nevertebrate a Cretacicului. Pe lângă formele
normale planspirale, genurile cretacice prezintă unele abateri care constau
din derularea cochiliei sau alte modificări în configuraţia cochiliei. Ca forme
normale sunt: Acanthoceras, Mortoniceras, Schloenbachia, Hoplites,
Parahoplites etc.
Astfel, la unele genuri, cochilia este înrulată planspiral, iar turele nu
se mai ating între ele (Crioceratites); altele au primele ture normale, iar
ultima tura este dreaptă în partea sa mijlocie şi apoi uşor îndoită
(Macroscaphites); există şi forme drepte, Baculites, în timp ce la unele
forme înrularea nu se face în acelaşi plan, ci elicoidal (Turrilites).
Modificări se remarcă şi la linia lobară, care la unele forme regresează,
apropiindu-se de linia lobară ceratitică (Tissotia). Forme semiombilicate
sunt: Hoplites, Schloenbachia, Acanthoceras. Toate acestea sunt indicii de
îmbătrânire şi degenerare. Tot un indiciu de îmbătrânire a ammonoideelor
este gigantismul care se observa la unele genuri (Pachydiscus).
Ammonoideele continuă, mai mult decât în Jurasic, să fie
diferenţiate după climă. Cretacicului de tip boreal îi sunt caracteristice
genuri ca Polyptychites şi Simbirskites, în timp ce în zona mediteraneană s-
au putut deosebi genuri care caracterizează adâncimi diferite.
Alături de ammonoidee, belemnoideele sunt foarte frecvente,
reprezentate în Cretacicul inferior prin Neohibolites, Duvalia şi Oxyteuthis,
iar în Cretacicul superior prin Belemnitella şi Actinocamax.
Atât ammonoideele, cât şi belemnoideele, dispar la sfârşitul
Cretacicului, după ce în tot timpul Erei Mezozoice au reprezentat
principalele grupe de fosile caracteristice.

257
 Echinodermele sunt reprezentate mai ales prin echinide exociclice ca
Toxaster, Micraster, Ananchytes, Echinoconus, din grupa spatangidelor.
Artropodele nu au importanţă stratigrafică.
Vertebratele. Peştii sunt reprezentaţi prin peşti cartilaginoşi
(Chondrichtyes) şi osoşi (Osteichthyes). Dintre primii, o mare dezvoltare în
Cretacic o au selacienii, iar dintre ultimii, teleosteenii (Clupea) şi holosteii.
Amfibienii nu au importanţă stratigrafică. Sunt reprezentaţi atât prin
urodele, cât şi prin anure.
Reptilele continuă să fie foarte importante în fauna de vertebrate a
Cretacicului. Se remarcă adaptări pentru apărare, coarne în regiunea cefalică
sau plăci osoase puternice în regiunea vertebrală (Diceratops, Triceratops,
Credneria). Unele forme zburătoare ating dimensiuni gigantice (Pteranodon
măsoară 8 m cu aripile întinse). Printre reptilele terestre se cunosc atât
forme carnivore (Tyranosaurus), cât şi ierbivore (Iguanodon în Cretacicul
inferior, Trachodon în Cretacicul superior).
Păsări. În Cretacic apar păsările adevărate (Ichtyornis şi
Hesperornis), care sunt încă prevăzute cu dinţi, în timp ce celelalte genuri
sunt lipsite de dinţi.
Mamiferele sunt slab reprezentate. Se cunosc resturi de aplacentare
şi placentare.
Delimitare şi subdiviziuni. Depozitele cretacice se află, fie în
continuitate de sedimentare cu cele jurasice, fie dispuse discordant peste
acestea. De aceea, limita inferioară a fost stabilită pe criterii paleontologice
la baza Berriasianului, deşi fauna tipic cretacică începe abia în Valanginian.
Paleontologic, se admite ca limita inferioară a Sistemului cretacic,
stratele în care apare Toxaster şi Monopleura.
Limita superioară coincide cu stratele care cuprind ultimii amoniţi şi
belemniţi şi cu o retragere generală a mărilor.
Cretacicul se împarte după unii autori în două serii, iar după alţii în
trei serii care, la rândul lor, cuprind mai multe etaje.

258
 Cretacic. Subdiviziuni, fosile caracteristice, faciesuri
Etaje Fosile caracteristice Faciesuri
Danian Hercoglossa (Nautilus) Calcare cu
danica briozoare de
Danemarca
Maestrichtian Parapachydiscus Cretă tufacee de
neubergicus Maestricht
Campanian Belemnitella mucronata Cretă albă de
Superior

Baculites anceps Champagne cu

Scaphites binodosus Belemnitella
Senonian

Santonian Actaeonella crassa Cretă de

Globotruncana arca Saintogne cu
Micraster
coranguinum
Coniacian Micraster Cretă de Cognac
cortestudinarium cu Micraster
cortestudinarium
Turonian Inoceramus labiatus Cretă tufacee de
Inoceramus lamarcki Touraine şi
Echinoconus subconicus nisipuri de Maine
Cenomanian Exogyra columba
Neohibolites ultimus
CRETACIC

Schloenbachia varians
Acanthoceras
rothomagense
Superior Douvilleiceras Nisipuri şi argile
Albian (Gault)
Mediu

(Vraconian) mammilatum de L´ Aube =

Mediu Hoplites dentatus Gault
Inferior Neohibolites minimus

Orizontul Acanthohoplites nolani Calcare şi Marne

Clansayesian Deshayesites deshayesi de Apt
Apţian

sup. Orbitolina lenticularis

(Gargasian)
Inf.
(Bedoulian)
Barremian Simbirskites versicularis
Calcare marnoase
Macroscaphites yvani de Barreme
(Basses – Alpes)
Inferior

Hauterivian Crioceratites duvali Marnocalcare d´

Neocomian

Duvalia dilatata Hauterive

Peregrinella peregrina (Elveţia)
Valanginian Neocomites neocomiensis Marnocalcare de
Berriasian Berriasella boissieri Valangin şi de
Berrias

259
 Răspîndirea Cretacicului. În Europa, în general, formaţiunile
cretacice au cam aceleaşi zone de răspândire ca şi cele jurasice, cu
deosebirea că ariile lor sunt mult mai largi decât ale Jurasicului.
În vestul Europei şi anume în sud-vestul Angliei, nordul Franţei,
Belgia, nord-vestul Germaniei, Cretacicul inferior este dezvoltat sub facies
lacustru, numit Wealdean.
Importante depozite wealdiene s-au găsit în Belgia la St. Bernissart,
unde cuprind schelete întregi de reptile gigantice (Iguanodon
bernissartensis), care au căzut în dolinele formate în calcarele carbonifere,
umplute în Cretacicul inferior cu depozite detritice continentale.
Cretacicul inferior marin este dezvoltat în nord-estul Germaniei,
Danemarca, sud-estul Angliei, în sudul Franţei, precum şi pe toată zona
cutărilor alpine din Pirinei până în Caucaz.
În Germania şi în general în afara cutărilor terţiare, iar în unele
puncte chiar în această zonă, Cretacicul inferior este neritic. În Munţii Jura,
Cretacicul inferior este de tip nordic. Din Munţii Jura spre sud, precum şi în
Bazinul Rhonului, Cretacicul inferior (Barremian - Apţian) este în facies
Urgonian.
În Bazinul Dauphinez, Cretacicul inferior apare în facies batial.
Începând din dreptul Elveţiei, faciesul batial al Cretacicului este înlocuit cu
un facies special, numit fliş (fliessen=a curge), deoarece sinclinalul începe
să se umple încetul cu încetul şi se cutează. Faciesul de fliş se menţine în
timp până la finele Paleogenului, iar în spaţiu se continuă spre est, până la
Viena, trece din Alpi în Carpaţii Nordici, Carpaţii Orientali, până în Carpaţii
Meridionali. În Carpaţii Nordici, flişul este întrerupt în câteva locuri de
faciesul batial.
Cretacicul superior arată aceleaşi caractere generale în tot nordul
Europei, din Anglia până în partea de sud-est a Rusiei.
În Bazinul Parisului, unde există o succesiune completă, seria începe
cu argile şi nisipuri cretoase glauconitice fosilifere (Cenomanian); urmează
creta tufacee şi creta marnoasă (Turonian); seria se încheie cu creta albă (de

260
Sens, de unde numele Senonian), o rocă pulverulentă, albă cu nodule de
silex.
Când Cretacicul superior îmbracă un facies recifal cu Hippurites,
Actaeonella, corali, poartă numele de facies de Gosau şi reprezintă un facies
litoral.
Răspândirea Cretacicului în România. Formaţiunile cretacice au o
mare răspândire, fiind prezente în toate marile unităţi structurale.
Cretacicul inferior este dezvoltat după tipul sudic-mediteranean
(alpin), pe când cel mijlociu şi superior în tipul sudic şi nordic. În general,
tipurile Cretacicului au răspândire separată, dar în unele unităţi (Munţii
Apuseni, marginea Bazinului Transilvaniei, Munţii Cozia şi Bazinul Haţeg)
Cretacicul superior se prezintă sub forma unui amestec între tipul nordic şi
tipul sudic.
În Carpaţii Orientali, Cretacicul apare în zona cristalino-mezozoică
(zona centrala) şi în zona flişului (cu toate subzonele sale).
Zona cristalino-mezozoică. În zona cristalino-mezozoică, denumită
de I. Băncilă (1958) "Unitatea centrală", Cretacicul are dezvoltare mare şi
nu formează zone întinse, cum vom vedea că se găsesc, la exteriorul
acesteia, în zona Flişului ciscarpatic.
Formaţiunile cretacice apar sub două faciesuri: organogen (Urgonian
şi Gosau) şi flis, fiind situate în cea mai mare parte la marginea externă a
zonei cristalino-mezozoice, în Sinclinalul marginal extern şi numai sub
formă de petice sedimentare, în restul masei cristaline.
Sinclinalul marginal extern prezintă numai extremităţile ocupate cu
depozite sedimentare şi anume în sud, în sinclinalul Hăghimaş, şi în nord, în
sinclinalul Rarău.
Neocomianul apare în facies Urgonian. Depozitele dezvoltate î n
acest facies organogen se cunosc numai în sinclinalul Hăghimaş. Ele au fost
semnalate de I. Preda şi M. Pelin (1962) sub formă de calcare masive,
detritice, bogate în resturi de lamelibranhiate, pachiodonte şi forme de
Orbitolina. Baza acestor depozite organogene urgoniene coboară până în

261
Tithonic, iar partea superioară are vârsta Neocomian (Valanginian-
Hauterivian).
Barremian-Albian. Aceste subdiviziuni sunt formate dintr-o serie
groasă detritică, constituită din brecii calcaroase, microconglomerate, gresii,
strate cu jaspuri roşii sau verzi, conglomerate tilloide, marne şi argile, gresii
calcaroase, gresii curbicorticale stratificate. Această serie, de o constituţie
nemaiîntâlnită în alt sector al Carpaţilor Orientali, a fost denumită de I.
Băncilă (1958) şi M. Săndulescu (1972) formaţiunea de wildfliş (fliş
sălbatic).
Vârsta barremian - apţiană a fost dată de I. Băncilă (1941), iar cea
albiană de I. Preda şi M. Pelin (1963).
Vranconian-Cenomanian. Depozitele vranconian-cenomaniene sunt
reprezentate prin gresii, conglomerate polimictice, cu ciment grezos, argilos
sau calcaros, denumite conglomerate de Bârnadu (M. Săndulescu, 1972), a
căror vârstă a fost stabilită de J. Săndulescu (1967) şi umplu sinclinalul
marginal extern. Aceste conglomerate ocupă suprafeţe importante la nord de
Valea Bicazului, constituind Munţii Jidanului, Giurgeu, Hăghimaş etc.
În masa acestor conglomerate apar frecvente masive calcaroase, cu
dimensiuni care variază foarte mult. Dintre acestea fac parte Pietrele
Doamnei din Sinclinalul Rarău şi cele din Munticelu-Şugău, din aval de
Cheile Bicazului. Ele reprezintă un facies recifal de la baza conglomeratelor.
Pe masa cristalină se găsesc câteva petice de depozite cretacice,
dintre care cele mai importante sunt cele din Muntele Beneş, Glodu, Ţibău,
Pietrosul etc. În Muntele Beneş, la sud de Borsec, se găseşte un petic de
depozite grezoase calcaroase, dezvoltat în facies de Gosau. I. Atanasiu
(1928) le-a atribuit la Turonian superior - Senonian, dar cercetări mai
recente le consideră cenomaniene.
Turonian - Senonian. Cretacicul de la Glodu, situat pe marginea
vestică a cristalinului din Muntele Pietrosul, este constituit din conglomerate
şi gresii cu o formă de Exogyra columba (Cenomanian) şi o faună de
inocerami (Inoceramus labiatus, Inoceramus brongniarti), care indică o
vârstă turonian-senoniană.

262
 Zona flişului. Zona flişului, având o răspândire mare, se poate
împărţi longitudinal în mai multe subzone, care la rândul lor ocupând
suprafeţe şi volume mari, sunt denumite tot zone, dar se înţelege că de fapt
zone de al doilea ordin.
Pentru prima dată, Sava Athanasiu (1908) a arătat că zona flişului se
împarte atât structural cât şi stratigrafic în două zone de al doilea ordin: zona
internă, alipită zonei cristalino-mezozoice, şi zona marginală, care vine în
contact cu zona neogenă. În 1923, G. Macovei a separat între acestea o zonă
mediană care se individualizează din Valea Bistriţei, spre sud, şi care în
regiunea de curbură se suprapune peste zona marginală.
De fapt, atât stratigrafia cât şi tectonica întregii catene a Carpaţilor
Orientali este mult mai complexă, încât cercetători ca L. Mrazec şi I. P.
Voiteşti (1912) şi apoi I. P. Voiteşti (1929) şi, mai ales, autorii noi, au
propus mai multe scheme neunitare, a căror enumerare nu poate fi făcută
aici.
În cele ce urmează, se va folosi schema tectonică elaborată de I.
Băncilă (1958) şi completată de T. Joja (1970).
După T. Joja şi colaboratorii, zona flişului se împarte în zona flişului
ciscarpatic, situată la exteriorul zonei cristalino-mezozoice, în zona flişului
transcarpatic, situată la interiorul zonei cristalino-mezozoice.
Zona flişului ciscarpatic are o dezvoltare maximă, reprezentând mai
mult de jumătate din întreg lanţul Carpaţilor Orientali şi având lăţimea
maximă de 100 Km în zona de curbură. Întrucât zona flişului cuprinde
formaţiuni de la Cretacicul inferior la Oligocen superior, formaţiuni în care
se remarcă o mare varietate de faciesuri, ea a fost separată într-o serie de
subunităţi.
Unitatea vest-interna = Pânza de Ceahlău – Ciucaş - Bucegi. La
vest, se limitează cu zona cristalino-mezozoică, printr-o linie tectonică,
numită "linia centrală", iar la est, spre exterior, se limitează printr-o altă
linie tectonică, mai importantă, numită "linia Lutu Roşu", care se urmăreşte
evidenţiat din Polonia până în Valea Prahovei, iar mascat până în Valea

263
Dâmboviţei. Are o lungime de cca. 360 km şi o lăţime variabilă - 8 km în
Valea Ialomiţei, 40 km la curbură şi se reduce spre nord.
În cuprinsul acestei unităţi se găsesc depozite care ţin de la
Valanginian inferior, probabil Berriasian, până la Albian inferior sau chiar
Cenomanian.
Subdiviziunile flişului ciscarpatic
I. Băncilă T. Joja
Unitatea vest – internă Pânza Ceahlău – Ciucaş - Bucegi
(flişul vest intern)
Unitatea est – internă Pânza de Palanca (a flişului
(flişul est intern) curbicortical)
Unitatea medio – internă Pânza de Audia
(flişul medio intern)
Unitatea medio – internă Pânza de Tarcău (mediană)
(flişul median – intermediar
marginal)
Unitatea externă Pânza de Doamna (marginală)
(flişul extern)

Tithonic-Berriasian-Valanginian inferiori. Partea bazală a

Cretacicului aparţinând Valanginianului inferior cu trecere probabil la
Berriasian este constituită din trei nivele cunoscute sub numele de strate de
Pojorâta-Lunca, strate cu Aptychus, în sens restrâns, şi strate de Azuga.
Stratele de Pojorâta-Lunca apar în valea superioară a Moldovei la
Pojorâta şi în valea superioară a Trotuşului la Lunca de Jos.
La alcătuirea acestor strate iau parte calcare marnoase şi calcare
nisipoase cenuşii sau roşii, cu rare resturi de Aptychus, forme care indică
vârsta Berriasian, poate chiar Tithonic (C. Dinu, 1979). În unele locuri,
calcarele sunt înlocuite cu gresii cenuşiu-negricioase dure, cu jaspuri
negricioase, roşii sau verzui-cenuşii.
Valanginian-Hauterivian-Barremian inferior. Cea mai mare parte a
Unităţii vest-interne este constituită dintr-o serie cunoscută sub numele de

264
strate de Sinaia, a cărei grosime ajunge la 2000 m, iar pe Valea Prahovei
aflorează între Posada şi Predeal (30 km). Înspre nord, se menţine cu o
lăţime de cca. 10-12 km până la Valea Bistriţei, de unde se îngustează,
datorită încălecării zonei cristalino-mezozoice, până la Moldoviţa.
În componenţa seriei stratelor de Sinaia intră, după G. Cernea (1952,
1954), un pachet puternic de marnocalcare negricioase, dezvoltate sub
forma de plăci subţiri, calcare litografice şi calcare recifale, constituind un
aşa-zis orizont inferior; deasupra, orizontul superior este format din calcare
nisipoase, gresii calcaroase, la care se adaugă brecii şi conglomerate
lenticulare.
Caracteristica principală a seriei stratelor de Sinaia constă în faptul
că ele se găsesc puternic cutate, strivite, diaclazate şi străbătute de vinişoare
de calcit.
În baza stratelor de Sinaia se află un complex de roci eruptive bazice
(diabaze), legate probabil de magmatismul iniţial, premergător orogenezei
austrice. Din acest material piroclastic s-au format jaspuri şi radiolarite, care
alternează cu roci silicioase şi argiloase, de culoare roşu-violacee sau
verzuie. Acest complex, pus în evidenţă prima dată pe Valea Prahovei, între
Buşteni şi Azuga, a fost numit strate de Azuga şi a fost atribuit
Berriasianului. Asemenea roci eruptive se găsesc şi mai la nord şi chiar în
Sinclinalul Hăghimaş, dar, cu toate acestea, trebuie precizat că ele au o
dezvoltare locală, lenticulară.
Orizontul grezos care urmează apare sub formă de gresii în bancuri
groase, cu intercalaţii de marne şi gresii micacee moi şi lentile de
conglomerate.
Barremian superior-Apţian inferior. Paralel cu seria stratelor de
Sinaia, se dezvoltă, spre exterior, serii cunoscute sub numele de strate de
Bistra şi strate de Comarnic, care aparţin Barremianului superior-Apţianului
inferior.
Stratele de Bistra sunt constituite din două orizonturi: un orizont
bazal şistos, alcătuit din şisturi marnoase cenuşiu-negricioase, cu hieroglife

265
şi uneori curbicorticale, şi un orizont de conglomerate cunoscute sub numele
de orizontul conglomeratelor de Zăganu-Ceahlău.
Aceste două orizonturi, care sunt şi cele mai dezvoltate, aparţin
Valanginianului-Hauterivianului şi Barremianului inferior.
În continuare urmează, în Moldova, stratele de Babşa, care după Gr.
Alexandrescu (1967) reprezintă o entitate litostratigrafică bine
individualizată, constituită dintr-o alternanţă ritmică de şisturi argilo-
marnoase şi gresii calcaroase, cu lentile de marne feruginoase, de vârstă
apţiană.
Stratele de Comarnic-Bistra urmează direct peste stratele de Sinaia
şi sunt constituite din calcare grezoase, microconglomeratice, calcare cu
numeroase resturi de Orbitolina lenticularis şi Neohibolites, care atestă
vârsta apţiană. Pe Valea Prahovei, stratele de Comarnic apar la Podul
Vârtos.
Apţian superior-Albian. Acestor etaje le aparţine un complex de roci
care ia parte la alcătuirea masivelor muntoase înalte din Unitatea vest-
internă. Complexul este cunoscut sub numele de strate de Ceahlău-
Hacigosu-Stânişoara-Ciucaş-Zăganu-Bucegi.
La alcătuirea acestui complex iau parte: un orizont inferior marno-
grezos, un orizont mijlociu grezos şi un orizont superior conglomeratic.
Orizontul marno-grezos este constituit din marne şistoase argiloase,
curbicorticale, cu Orbitolina (grosimea cca. 250 m).
Orizontul grezos este format din gresii calcaroase grosiere cu trecere
la conglomerate.
Orizontul conglomeratic este constituit din elemente eterogene, cu
blocuri enorme de calcare.
Vranconian-Cenomanian-Turonian. Depozitele au o dezvoltare mică
în Unitatea vest-internă, fiind identificate numai pe Valea Dâmboviţei, între
Bădeni şi Ciocăneşti. Sunt constituite din gresii cenuşii, micacee şi marne
grezoase fosilifere.

266
 Senonian. Formaţiuni senoniene nu descriem aici la Unitatea vest-
internă, deoarece spre deosebire de I. Băncilă, considerăm că ele aparţin
unităţii următoare, est-interne.
Unitatea est-internă = Pânza de Palanca (a flişului curbicortical).
Unitatea est-internă sau Pânza de Palanca se află situată la exteriorul celei
vest-interne, de care se delimitează prin "linia Lutu Roşu". Spre exterior, se
delimitează faţă de Pânza de Audia prin "linia est-internă" (linia Audia).
Ca dimensiuni, Unitatea est-internă este comparabilă cu unitatea
precedentă (lungimea cca. 300 km, între Valea Ialomiţei la sud şi Valea
Gemenea la nord; lăţimea variază: 5 km în Valea Ialomiţei, 20 km în valea
superioară a Buzăului, 5 km în Valea Bicazului, de unde se îngustează spre
nord până la 2,5 km). Urmărită pe direcţie se constată o variaţie
stratigrafică, fapt ce a determinat pe I. Băncilă şi I. Marinescu să separe mai
multe sectoare de la sud la nord. În cursul acesta, cu caracter sintetic, vor fi
prezentate numai elementele generale,caracteristice întregii unităţi.
Depozitele Unităţii est-interne aparţin stratigrafic următoarelor
subdiviziuni: Albian, Vraconian, Cenomanian-Turonian şi Senonian.
Albian. Dezvoltarea cea mai mare o are Albianul reprezentat de seria
curbicorticală, constituită din gresii calcaroase, fin micacee, cenuşii, cu feţe
de stratificaţie curbicorticală, în alternanţă cu marno-argile şi argile cenuşii.
Caracteristică este prezenţa, pe alocuri, a unor intercalaţii de argile roşii şi,
mai rar, brecii conglomeratice, fosilifere (frecvent se găsesc forme de
Neohibolites şi Inoceramus concentricus). Seria curbicorticală are o lărgime
de 8-10 km, aflorând continuu între Măneciu Ungureni şi Mănăstirea
Suzana.
Seria curbicorticală se prezintă pe Valea Teleajenului intens cutată şi
faliată, încât reprezintă pentru studenţi o excelentă zona de aplicaţie practică
geologică. Urmărită pe direcţie, Seria curbicorticală se întâlneşte pe întreaga
lungime a Unităţii est-interne, cu unele variaţii de grosime.
Vraconian-Cenomanian. În continuitate de sedimentare peste seria
curbicorticală urmează gresii grosiere cenuşii, micacee, local
conglomeratice, cu resturi de plante, dezvoltate în bancuri de grosime care

267
variază de la m la dm. Formează seria de Sita-Tătaru-Cotumba. Fosilele
indică o vârstă mai nouă ca a seriei curbicorticale. Bancurile de gresii
microconglomeratice au dat un relief contrastant, alcătuind înălţimile: Tabla
Buţii (1378 m), Tătaru Mic (1481 m), Tătaru Mare (1520 m), de unde şi
numele de gresia de Tătaru.
La partea superioară a seriei apar şi stratele de Teliu (marne
grezoase, marne roşii şi marnocalcare în plăci).
Turonian superior-Senonian. Ultimii termeni ai Cretacicului sunt
reprezentaţi prin marno-argile roşii, verzi sau pătate roşu cu verde, cu
Belemnitella, gresii fin micacee, cu inocerami. Toată seria este puternic
strivită, prezentând o reţea deasă de diaclaze umplute cu calcit. Seria are o
dezvoltare importantă pe Valea Prahovei, între Gura Beliei şi Comarnic,
unde depozitele constitutive se şi exploatează ca materie primă pentru
prepararea noroiului de foraj.
Seria Turonian superior-Senonian, reprezentată prin argilele
marnoase roşii pătate cu verde se poate uşor observa şi pe Valea
Teleajenului, precum şi afluentul său valea Cheia. De aici, spre nord
depozitele turonian - senoniene se continuă prin faţa Ceahlăului, constituind
reperele liniei tectonice Lutu Roşu.
Unitatea medio-internă – Pânza de Audia. Barremian –
Cenomanian.
Unitatea medio-internă – Pânza de Audia se limitează către interior,
spre vest, cu linia tectonică est internă, de-a lungul căreia suportă unitatea
est internă, iar la exterior, spre est se limitează prin linia medio-internă
(Audia) de unitatea medio-marginală (Pânza de Tarcău).
În lungime, unitatea medio-internă (Audia) ţine de la frontiera de
nord (în valea superioară a Sucevei), până la Valea Ialomiţei (Râul Alb), la
sud de Fieni. Ca lăţime, are 12 km în nord, de unde spre sud suferă
importante variaţii de lăţime (pe alocuri dispare dar în medie are
500-1000 m).
Această Unitate medio-marginală (Audia) este caracterizată prin
răspândirea pe mari întinderi a unor şisturi argilo-marnoase negre, de vârsta

268
Cretacic inferior, cunoscute sub numele de şisturi negre sau strate de Audia,
strate de Sipote, iar în Polonia sub numele de strate de Spass şi strate de
Smilns.
După I. Băncilă, şisturile negre constituie o formaţiune bine definită
de roci argilo-marnoase, cu sau fără concreţiuni sideritice (sferosideritice),
cu intercalaţii mai mult sau mai puţin dezvoltate de gresii dure
conglomeratice, pe alocuri brecioase, cu rare intercalaţii de calcare
marnoase sau silicioase cu spărtură aşchioasă (lidiene). Întregul complex are
o culoare neagră caracteristică. În cuprinsul lor se pot separa trei orizonturi,
care se deosebesc după frecvenţa gresiilor cu sferosiderite sau a calcarelor
grezoase-silicioase.
Vârsta şisturilor negre, după Băncilă, este cuprinsă între Barremian
inferior, cu posibile treceri la Hauterivian-Valanginian şi Albian. Ea se
opreşte sub stratele în care s-au găsit forme de Neohibolites.
Unitatea medio-marginală = Pânza de Tarcău (Pânza mediană).
Această unitate reprezintă sectorul flişului cu dezvoltarea cea mai mare din
Carpaţii Orientali, atât în lungime cât şi în lăţime. Din această cauză, asupra
acestui sector există mai multe puncte de vedere atât stratigrafice şi
tectonice, cât şi ca terminologie. În cursul de faţă se adoptă o schemă
simplificată, didactică. Această schemă include termenul de zonă sau pânză
mediană, care are prioritate istorică, chiar dacă în accepţiunea actuală se
cuprinde un teritoriu mult mai mare decât s-a considerat iniţial. Precizăm
însă că în cuprinsul acestei zone se găsesc variaţii de facies, atât de la est la
vest, cât şi de la nord la sud, care însă nu sunt atât de importante încât să
justifice separaţii tectonice cu denumiri proprii.
Delimitarea Pânzei mediane sau de Tarcău se face spre est printr-o
linie tectonică importantă, denumita linia marginală, iar spre vest, prin linia
tectonică Audia, menţionată şi în capitolul precedent. Ea se întinde de la
frontiera de nord, nu de la Valea Bistriţei cum fusese iniţial limitată de G.
Macovei, până la Valea Teleajenului, de unde se continuă destrămându-se
prin afundare până la vest de Valea Ialomiţei.

269
 Din punct de vedere stratigrafic, în alcătuirea Pânzei mediane
aflorează depozite începând cu Cretacicul inferior-Barremianul şi terminând
cu Oligocenul superior.
Barremian-Albian superior. Intervalul dintre Barremian-Albian
superior este reprezentat prin complexul şisturilor negre, asemănător cu cel
care a fost descris la Pânza de Audia. Şisturile negre apar în axul unor
anticlinale la Gujbele-Comandău, Ojdula, Poiana Uzului etc.
Vraconian-Cenomanian-Turonian-Senonian. Peste şisturile negre
urmează un pachet de gresii calcaroase cenuşii cu Inoceramus, cu hieroglife,
cu intercalaţii de marne relativ moi, alterabile, constituind aşa-numitele
stratele de Horgazu. Vârsta este comprehensivă, Vraconian-Senonian.
În jumătatea extremă a zonei Pânzei mediane, Cretacicul este
reprezentat prin partea superioară, constituită din marnocalcare cu fucoide şi
cu inocerami, cunoscute sub numele de strate de Hangu, localitate pe Valea
Bistriţei, la nord de Bicaz. Stratele de Hangu capătă o dezvoltare mare,
datorită unei ridicări axiale a zonei în regiunea Pângăraţi, Hangu, Stulpicani
şi Pipirig. De aici, spre nord, Cretacicul se îngustează şi dispare în Valea
Moldovei, datorită afundării axiale şi încălecării Pânzei de Audia. De la
Valea Sucevei spre nord Cretacicul apare sub forma de 5-6 fâşii înguste, de
sub tot atâtea linii de încălecare.
Unitatea externă = Pânza de Doamna. Această unitate este situată la
est de precedenta. Unitatea medio-marginală sau Pânza mediană, a gresiei
de Tarcău se numeşte şi Pânza de Doamna întrucât în aceasta sunt cuprinse
stratele de Doamna de pe Valea Bistriţei. Spre interior, este limitată prin
linia medio-marginală (linia de Tarcău), iar spre exterior, de linia externă
(linia de Doamna), care se recunoaşte uşor, deoarece este marcată de relieful
muntos reprezentat prin depozitele masive ale Paleogenului, în contrast cu
relieful şters, deluros, al zonei neogene.
Unitatea externă ocupă o suprafaţă mai mică decât cele precedente şi
în acelaşi timp prezintă mai multe întreruperi, deoarece este acoperită parţial
de încălecarea Pânzei mediane, care în unele locuri acoperă parţial sau total
Pânza de Doamna. Din această cauză, această unitate apare sub forma unor

270
semiferestre tectonice, cum sunt: semifereastra Putnei, la nord de Valea
Sucevei; apoi între Valea Cracăului şi valea superioară a Tazlăului Sărat,
semifereastra Bistriţei; în continuare, spre sud, urmează, între văile Trotuş şi
Doftana, semifereastra Slănic-Oituz; între Valea Putnei şi Valea Zăbala,
semifereastra Putna-Vrancea.
Din punct de vedere stratigrafic, în alcătuirea Unităţii externe se
găseşte o succesiune completă de la Cretacic inferior la Cretacic superior.
Cretacicul inferior. În alcătuirea acestuia intră argile negre tari,
bituminoase, şistoase, fin micacee, gresii calcaroase cu fragmente de şisturi
verzi, precum şi calcare sideritice. Complexul acesta este asemănător
şisturilor negre din Pânza de Audia. Vârsta acestora este, ca şi a şisturilor
negre, Valanginian-Hauterivian în baza şi Apţian-Albian în partea
superioară.
Cretacicul superior. Este reprezentat printr-un complex de roci dure,
calcaroase, silicioase, cu dungi roşii-verzi-cenuşii, gresii calcaroase cu
fragmente de şisturi verzi şi radiolarite, marno-argile bituminoase. Vârsta
acestui complex este cuprinsă între Vraconian în bază şi Turonian la partea
superioară.
Zona flişului transcarpatic ocupă partea nord-vestică a Carpaţilor
Orientali, ocupând o mare parte din Maramureş. Stratigrafic, aici se
deosebesc două entităţi: klippele jurasic superior-neocomiene şi flişul
cretacic-paleogen.
Cretacicul superior este reprezentat prin marne şi marnocalcare cu
radiolarite cenomaniene şi turoniene în bază şi prin marne şi marnocalcare
roşii cu o microfaună bogată ce indică vârsta senoniană.
Cretacicul superior apare sporadic în lungul unor falii sau sub forma
de klippe.
Cretacicul în regiunea Braşov-Dâmbovicioara. Aici, Cretacicul nu
mai este dezvoltat în facies de fliş, ci sub un facies marin, vazos-batial-
amonitic.
Cretacicul inferior (Valanginian-Hauterivian-Barremian) începe cu
calcare şi cu marne calcaroase în plăci subţiri, galbene sau cenuşiu-gălbui,

271
cu concreţiuni de silex. Aceste depozite sunt fosilifere în unele puncte,
Dealul Sasului, Valea Muierii etc., cu forme de Belemnites, Poplites,
Phylloceras, Crioceras etc., care arată vârsta Cretacic inferior.
Cretacicul mediu şi superior este reprezentat prin conglomerate
polimictice, gresii masive cu stratificaţie oblică urmate de marne cenuşii şi
roşii cu inocerami şi belemniţi. Răspândire mare o are între Bran şi Cheia,
ocupând şi o bună parte a Masivului Piatra Craiului.
În Carpaţii Meridionali, Cretacicul apare sub forma unor fâşii,
parţial întrerupte, situate atât pe Autohton cât şi pe Pânza Getică.
Cretacicul inferior. Apare dezvoltat mai ales pe Autohton şi în
măsură mai mică pe Pânza Getică.
Autohton. În acest sector, Cretacicul inferior este reprezentat prin
strate de Sinaia, care au dezvoltarea cea mai mare, prin strate de Comarnic
şi conglomerate, care au dezvoltarea cea mai restrânsă. Urmărind de la est
spre vest, Cretacicul inferior apare strâns legat de Jurasic şi ţine de
Autohtonul Getic, constituind împreună cu celelalte formaţiuni sedimentare
Infrageticul. Nu se găsesc formaţiuni cretacice inferioare decât de la Olteţ
spre vest, de unde formează o bandă cu mici întreruperi la marginea sudică a
Autohtonului Getic până la Valea Motrului. De aici, spre vest, Cretacicul
inferior se împarte în două zone aproape paralele dirijate spre sud-vest
flancând Munţii Mehedinţi.
O zonă de strate de Sinaia, trece în Iugoslavia între Vârciereva şi
Gura Văii, Dunărea tăind în acestea Porţile de Fier. O altă zonă se continuă
pe la nord-vest de Munţii Cernei din Valea Motrului până în Valea Cernei
de unde, cu unele întreruperi, ajunge de asemenea până în Iugoslavia,
întâlnindu-se pe Dunăre în regiunea frumosului defileu al Cazanelor.
Pe platoul Mehedinţi, faciesul devine grezos-marnos şi este denumit
strate de Nadanova.
În Banat, Cretacicul inferior apare în toate cele trei zone
sedimentare. În zona estică, Cornereva-Mehadia, apare Valanginian-
Hauterivian între Vârful Ţarcu şi Valea Mehadia, în faciesul stratelor de
Sinaia.

272
 În zona mediană Svinecea-Şviniţa, apare Berriasian- Valanginian-
Hauterivian şi Barremian în facies batial asemănător celui din bazinul
Dâmboviceoarei, cu o bogată faună: Hoplites boissieri, Phyloceras
infundibilum, Macroscaphites yvani, Desmoceras difficile, etc.
Pânza Getică. În domeniul Pânzei Getice, Cretacicul inferior apare
în zona sedimentară vestică a Banatului, numită zona Reşiţa-Moldova Nouă.
Berriasian, Valanginian-Hauterivian-Apţian. Aceste subdiviziuni
sunt reprezentate prin calcare fine albe – gălbui, calcare urgoniene recifale,
cu o faună bogată în organisme recifale (Orbitolina lenticularis,
Terebratula, Rhynchonella, Toucasia etc.). În marginea vestică a acestei
zone au fost puse în loc banatitele (complex de roci magmatice alcătuite mai
ales din granodiorite şi sienite), care au format, în zona de contact, sulfuri
complexe (blendă, galenă, pirită, calcopirită şi magnetit), dând zăcăminte de
fier, cupru, zinc, plumb. Exploatarea se face la Ocna de Fier şi Dognecea.
Cretacicul superior. Apare din loc în loc, sub forma unor insule, pe
marginea de sud sau de nord a masei cristaline.
Cenomanianul apare pe marginea de sud a masivului cristalin al
Făgăraşului şi pe ambii versanţi ai Văii Argeşelului. Este reprezentat prin
conglomerate poligene puternic cimentate, asemănătoare cu cele care apar la
Bădeni pe Valea Dâmboviţei care, după unii autori, sunt atribuite
conglomeratelor de Bucegi.
Pe marginea sudică a masei cristaline primul punct unde apare
Cretacicul superior este la Albeşti-Muscel, la nord de Câmpulung. Cunoscut
încă de Popovici Haţeg (1898) şi I. P. Voiteşti (1909), Cretacicul superior
apare sub facies de marne cenuşii cu inocerami şi Micraster
cortestudinarium. Cercetările lui V. Dragoş au pus în evidenţă dezvoltarea
Cretacicului superior (Turonian-Senonian) pe întreaga zonă Cândeşti-
Albeşti-Bughea de Sus.
Mai departe, spre vest, V. Dragoş a pus în evidenţă Turonian-
Senonianul în facies de calcar detritic cu prisme de inocerami pe înălţimile
dintre Valea Vâlsanului şi Valea Argeşului (Vârful Ghiţu, Muntele Ghereşu
şi Vârful Albina). Acelaşi autor a pus în evidenţă (1955), pe pantele de sud

273
ale Masivului Cozia, prezenţa Cretacicului în facies de Gosau, constituit din
calcare recifale cu material psefitic, eterogen, conţinând forme de
Actaeonella crassa d'Orb, necunoscute până atunci la exteriorul Carpaţilor,
precum şi forme de hipuriţi şi Radiolites.
În continuare, Turonian-Senonianul se dezvoltă între Olt şi Valea
Olăneşti, sub un facies marnos.
O mare dezvoltare o are Cretacicul superior în Bazinul Brezoi, unde
este constituit din gresii şi marne, în bază, şi din conglomerate, la partea
superioară.
Pe marginea de nord a cristalinului, se întâlneşte Cenomanian-
Turonian sub formă de marne cu inocerami în jurul localităţii Sibiu.
O dezvoltare mai mare o prezintă Cretacicul superior în Bazinul
Haţeg, unde este transgresiv pe cristalin.
După cercetările lui A. Mamulea, Cretacicul începe cu
Cenomanianul, reprezentat prin marne cu Acanthoceras. Urmează Turonian-
Senonianul cu o faună mixtă, resturi de inocerami şi numeroase cochilii de
Actaeonella gigantea.
Bazinul Haţeg este singurul punct unde apare termenul superior al
Cretacicului, Danianul, care ocupă o întindere ceva mai mare ca a
Senonianului.
Danianul este reprezentat prin facies lacustru-continental, constituit
din conglomerate, gresii şi şisturi roşii, bogate în resturi de reptile
(Megalosaurus, Titanosaurus).
De asemenea, formaţiuni turoniene, senoniene şi daniene se mai
găsesc în Masivul Poiana Ruscă unde apar în facies continental, constituit
din argile şi gresii micacee, cu şapte strate de lignit. Unul din stratele de
lignit a fost cocsificat de o curgere de porfirit.
Cretacicul din Munţii Apuseni se caracterizează printr-o mare
varietate de facies. Cu excepţia Albianului se găsesc toate celelalte
subdiviziuni.
Cretacicul inferior. Este dezvoltat atât în facies de fliş, cât şi în
facies recifal calcaros urgonian şi ocupă Munţii Trascăului, partea de nord a

274
Munţilor Metaliferi, partea de sud a Munţilor Mureşului, partea de est a
Munţilor Drocei şi partea de sud a Munţilor Zarandului. De asemenea,
Cretacicul inferior apare în Munţii Pădurea Craiului şi în Munţii Codrului.
Ca şi în zona flişului din Carpaţii Orientali, seria Cretacicului
inferior începe cu un pachet puternic de marnocalcare şi gresii asemănătoare
stratelor de Sinaia, care corespund Valanginian-Hauterivianului. Urmează o
stivă de strate de şisturi grezoase, asociate cu calcare organogene,
asemănătoare şi echivalente cu stratele de Comarnic, cu mare dezvoltare
mai ales în Munţii Metaliferi. Seria cuprinde forme de Orbitolina
lenticularis şi reprezintă Barremian-Apţian-Albianul. În Munţii Codrului se
întâlnesc marne cu Aptychus.
În Munţii Pădurea Craiului, Cretacicul inferior se prezintă sub un
facies diferit şi anume seria începe cu un calcar lacustru, echivalent
Wealdeanului, apoi urmează o serie de fliş, cu succesiunea de depozite
corespunzătoare tuturor subdiviziunilor până la Cenomanian inferior.
Cretacic superior. Are, în general, aceeaşi răspândire ca şi
Cretacicul inferior. În Munţii Metaliferi cuvertura depozitelor
Cenomanianului este reprezentată prin conglomerate aşezate discordant şi
transgresiv. În partea de sud a Munţilor Mureşului, Cenomanianul este
reprezentat prin conglomerate, gresii şi marne, foarte fosilifere, cunoscute
sub numele de strate de Deva.
Turonianul şi Senonianul sunt reprezentate atât prin faciesul de
Gosau organogen (gresii calcaroase, conglomerate cu Hippurites, strate cu
Actaeonella şi strate cu ceriţi etc.), cât şi prin gresii şi marne cu impresiuni
de plante şi cu Inoceramus. Ambele faciesuri se găsesc dispuse alternant.
În partea de nord-vest a Apusenilor, în Pădurea Craiului şi Valea
Drăganului, Cretacicul superior este reprezentat prin unele petice de
depozite în facies de Gosau; în Bazinul Borodului este reprezentat prin
depozite de cretă sau marne cretoase cu concreţiuni de silex care aparţin
Cenomanianului.
După afirmaţia lui G. Macovei, Dobrogea reprezintă, la noi în ţară,
regiunea clasică pentru studiul Cretacicului în facies epicontinental,

275
deoarece are dezvoltare completă, este bogat fosilifer, se prezintă sub formă
de strate orizontale sau slab ondulate, având doar câteva falii de mică
amploare şi suprafeţe de discordanţă stratigrafică.
În Dobrogea de Sud se găseşte numai Cretacic inferior, în Dobrogea
Centrală, pe linia Cernavodă-Constanţa formaţiunile cretacice sunt
complete, iar în Dobrogea de Nord se află numai Cretacic superior.
Berriasian-Valanginianul, partea inferioară a Cretacicului, aflorează
numai în malul drept al Dunării, la Cernavodă, lângă unul din picioarele
podului (construit de A. Saligny). În acest punct, la baza falezei Dunării,
apar calcare marnoase, noduloase, cretoase, bogat fosilifere, din care G.
Macovei (1911) a recoltat formele Monopleura valanginensis Pict. Et
Comp., Vallettia tombecki, Diceras, care indică Valanginianul şi în parte,
poate Berriasianul, datorită amestecului de forme cretacice inferioare cu cele
jurasice superioare. De fapt, depozitele de la baza falezei nu reprezintă baza
Cretacicului inferior, deoarece forajele practicate în ultimul timp la
Cernavodă au întâlnit depozite de anhidrite şi un complex marnos, verzui,
care aparţin tot Valanginianului inferior, dar de un facies diferit, lagunar,
necunoscut până acum pentru Cretacic, şi de o grosime mai mare.
Hauterivianul are o grosime mică de cca. 10 m, este format din
calcare marnoase şi cretoase alb-gălbui cu o faună nedeterminabilă; vârsta
este datată pe considerentul că se află intercalat (în baza şi în acoperiş) între
depozite fosilifere determinabile.
Barremianul este constituit din marne calcaroase albe, calcare
recifale şi calcare pseudoolitice, reprezentând faciesul urgonian, cu o faună
foarte bogată, peste 90 de forme, din care menţionăm: Requienia ammonia
Golgf., Monopleura triloba d'Orb, Toucasia cf. Carinata Math. Barremianul
mai apare pe Valea Carasu, între Mircea Vodă şi Medgidia, Ovidiu şi mai la
nord, la Canara.
Apţianul este reprezentat prin două faciesuri, unul continental şi altul
marin. Depozitele apţiene continentale debutează prin pietrişuri torenţiale,
nisipuri, conglomerate cu intercalaţii de argile caolinoase multicolore,

276
exploatate fie pentru ceramică, fie pentru fabricarea culorilor, la Gherghina
(Defcea) şi Cuza Vodă.
Depozitele marine sunt formate din calcare cu caprotine şi orbitoline
şi se găsesc dispuse sub forma unei intercalaţii în depozitele continentale.
Apţianul continental se întâlneşte în toată Dobrogea de Sud şi se continuă în
Bulgaria.
Albianul (Gault) este în întregime în facies marin şi este reprezentat
prin nisipuri şi gresii glauconitice având în bază un orizont de
microconglomerate şi, cu totul izolat, intercalaţii lenticulare calcaroase. În
cimentul calcaros se găsesc mici concreţiuni de fosfaţi. Fauna bogată de
amoniţi a permis lui M. Chiriac (1960) să facă separaţii pentru mai multe
zone paleontologice.
Cenomanianul apare atât în Dobrogea centrală şi de nord, cât şi în
cea de sud, unde a fost întâlnit în foraje.
În Dobrogea centrală, depozitele cenomaniene aflorează pe linia
Cernavodă-Constanţa, pe Valea Carasu, între localităţile Medgidia şi
Saligny şi pe afluenţii principali ai acestei văi, ca şi pe văile Petroşani şi
Caramancea. Este format din macro- şi microconglomerate şi din gresii
calcaroase, glauconitice şi fosfatizate. Între elementele conglomeratice se
găsesc şi concreţiuni de fosforite.
Fauna bogată de amoniţi abundă în specii de Acanthoceras, care au
permis identificarea a 10 subzone stratigrafice, care indică Cenomanianul
superior dispus transgresiv pe Apţian şi chiar pe Kimmeridgian.
În forajele din jurul localităţilor Eforie-Techirghiol-Ovidiu au fost
întâlnite depozite cenomaniene.
În Dobrogea de nord, Cenomanianul apare în Bazinul Babadag, unde
se află dispus transgresiv peste Triasic şi Liasic. Litologic, rocile
cenomaniene sunt constituite predominant din gresii calcaroase, calcare
grezoase şi calcare conglomeratice de culoare alb-verzuie. Fauna
predominantă este reprezentata prin Neohibolites, Exogyra, Pleurotomaria.
Turonianul este reprezentat prin două complexe litologice, care
prezintă treceri gradate atât către Cenomanian cât şi spre Senonian inferior.

277
Complexul inferior este constituit din calcare grezoase gălbui, iar cel
superior din calcare grezoase albe. Fauna este reprezentată prin numeroase
specii de inocerami.
Senonianul este dezvoltat numai prin partea sa inferioară, Coniacian,
şi probabil Santonian, care alcătuiesc umplutura Sinclinalului Babadag.
Litologic, Senonianul se prezintă sub trei faciesuri: un facies litoral
conglomeratic, altul calcaros de mare puţin adâncă şi un facies calcaros-
marnos de mare relativ mai adâncă (O. Mirăuţă, Elena Mirăuţă,1964).
Faciesurile variază din partea laterală a Sinclinalului Babadag spre partea sa
axială. Fauna este alcătuită predominant din inocerami, dar şi din amoniţi şi
echinizi (Micraster cortestudinarium Goldf., Inoceramus lamarcki Sow.,
Inoceramus kleini Muler, Parapachydiscus, Puzosia sp. etc.).
În Platfoma Moesică, prin foraje, a fost pus în evidenţă Cretacicul
reprezentat prin toate seriile.
Neocomianul este reprezentat prin calcare fin granulare şi calcarenite
cu foraminifere.
Barremianul este format din calcare, marnocalcare şi argile
marnoase cu Requienia.
Apţianul apare sub facies continental lacustru, constituit din
pietrişuri, nisipuri şi argile caolinoase, şi sub un facies marin, reprezentat
prin nisipuri şi calcare cu Orbitolina.
Cenomanianul are în bază un orizont puternic de conglomerate, iar la
partea superioară un orizont de gresii glauconitice cuHoplites dentatus.
Senonianul are, de asemenea, în bază, conglomerate. Seria se încheie
cu calcare cretoase. Grosimea totală este de cca. 130-450 m.
Platforma Moldovenească. Multă vreme s-a considerat că
formaţiunile cretacice cele mai vechi din Platforma Moldoveneasca aparţin
Cenomanianului, deoarece acestea sunt singurele formaţiuni care aflorează
de sub depozitele mai noi, în malul Prutului, între localităţile Rădăuţi şi
Liveni, pe o lungime de cca. 55 km. Dar în urma executării unor foraje în
Platforma Moldoveneasca au fost puse în evidenţă şi alte etaje ale
Cretacicului.

278
 Apţianul a fost pus în evidenţă numai în partea de nord a Platformei
Moldoveneşti, prin forajele de la Rădăuţi şi Străieşti. Este constituit din
marne, calcare si gresii calcaroase. Vârsta a fost stabilită pe bază de
microfaună, între care caracteristice sunt formele: Orbitolina conoidea,
Trocholina aptiensis.
Albianul a fost semnalat în foraje. El se întinde, însă, pe o suprafaţă
mai mare, între Rădăuţi şi Târgu Frumos. Este constituit din gresii
calcaroase. Vârsta a fost pusă cu semn de întrebare, pe baza unei asociaţii
microfaunistice, care nu este însă prea numeroasă. S-au citat formele:
Globigerina infracretacea şi Gyroidina infracretacea.
Cenomanianul prezintă în malul Prutului depozite alcătuite din
marne cretoase cenuşii, albicioase, cu nodule de silex, slab fosilifere, în care
s-au identificat forme de Exogyra columba caracteristice. O fauna mai
bogată se găseşte în depozitele din malul drept al Nistrului, între Soroca şi
Hotin, unde a fost recunoscut prima dată Cenomanianul din Platforma
Moldovenească de către Theodor Văscăuţeanu. În restul platformei,
Cenomanianul a fost pus în evidenţă numai prin foraje, care au traversat
Cretacicul şi Silurianul ajungând în fundamentul cristalin.
Senonianul a fost semnalat în numeroase foraje din partea de vest a
platformei, între Rădăuţi, Suceava, Paşcani. Este constituit dintr-o serie de
depozite calcaroase-cretoase în care a fost recunoscută o microfaună
reprezentată prin Globotruncana marginata, Globotruncana stuarti, care
indică Senonianul. De asemenea, apar şi în partea de sud a platformei, în
zona Vaslui şi Fundu Tutovei. Formaţiunile cretacice amintite se află şi mai
la vest, în partea platformei ce se afundă sub orogenul carpatic. A fost
interceptat de forajul de la Putna între 1812 şi 2046 metri adâncime.
Mişcări orogenice şi epirogenice. În Cretacic au avut loc
importante mişcări tectonice care au contribuit la trasarea principalelor
structuri orogenice ale scoarţei Pământului.
Dacă ne referim la Europa şi Asia, vom menţiona că în Perioada
Cretacică a început ridicarea edificiului sistemului muntos alpino-carpato-

279
caucazian-himalaian, edificiu care se va completa în Neozoic cu ultimele
paroxisme.
Principala faza de cutare din Cretacic este cunoscută sub numele de
faza austrică (după Stille) sau de mişcările de cutare mezocretacice (după
toţi autorii în general) sau faza getică (după autorii români).
Faza austrică s-a produs în intervalul Apţian-Cenomanian. În
România, în timpul fazei austrice s-au cutat şi s-au adus la suprafaţă unele
zone ale Carpaţilor actuali între care şi formarea Pânzei Getice.
Astfel, la finele Apţianului, zona cristalino-mezozoică este supusă
cutării mezocretacice care produce în Carpaţii Orientali diferiţi solzi care se
încalecă unii peste alţii, de la vest către est prinzând sub ei şi unele depozite
cretacice.
A doua faza de cutare, numita faza subhercinică, a avut loc în timpul
Turonianului şi Senonianului.
A treia şi ultima faza de cutare, numita faza laramică (de la regiunea
Laramie din America de Nord) sau anteluteţiană, a avut ca efect o
recrudescenţă a proceselor de cutare, care a afectat partea orientală a
Europei şi partea apuseană a Americii de Nord, urmată de desăvârşirea
cutării Munţilor Stâncoşi din Alaska până în Mexic, a Munţilor Anzi şi a
Munţilor Arakan-Yona din Birmania.
Datorită acestei faze de cutare, s-a produs o mare lacună de
sedimentare în timpul Danianului şi bazei Paleogenului (Paleocen-Eocen
inferior).
În Carpaţii Meridionali, în această faza se formează Pânza Getică, în
general structura majoră a României; de aceea, faza austrică poate lua,
pentru România, numele de faza de cutare getică. În acest sector muntos, se
consideră că mişcările mezo-cretacice au început la finele Cretacicului
inferior şi s-au continuat până la finele Perioadei Cretacice.
În Munţii Perşani, după M. Ilie, procesul de cutare a fost mai amplu,
deoarece încălecarea triaso-jurasică, având în bază lame de cristalin, prinde
sub ea Cretacic inferior. De fapt, mişcările care au afectat zona cristalino-

280
mezozoică s-au manifestat şi în zona flişului ciscarpatic, având ca rezultat
formarea de cute solzi care vor fi reluate în fazele de cutare ulterioare.
Mişcările de cutare mezo-cretacice s-au manifestat şi în Munţii
Apuseni, unde există o lacună de sedimentare corespunzătoare Cretacicului
mijlociu, când s-a format Pânza Munţilor Metaliferi (M. Ilie, 1935).
În Dobrogea de Nord, mişcările de cutare mezo-cretacice au fost
intense, deoarece se constată faptul că Cenomanianul se aşează discordant
pe depozite mezozoice şi paleozoice. În această regiune, mişcările de cutare
au durat mult; după unii autori ele ar reprezenta chiar continuarea cutărilor
din faza kimmerică nouă.
În Dobrogea de Sud, mişcările de cutare au fost mai slabe şi s-au
manifestat între Apţian şi Albian, afirmaţie bazata pe constatarea că în
deschiderile de pe Valea Carasu depozitele grezoase se aşează discordant pe
calcarele barremiene uşor ondulate.
Mişcările epirogenice s-au manifestat prin importante transgresiuni
şi regresiuni marine şi prin formarea unor bazine de scufundare. Cea mai
mare transgresiune marină care a avut loc pe suprafeţele continentale a
început în Albian şi a avut maximă întindere în Cenomanian. Marea
transgresiune cenomaniană reprezintă cel mai grandios exemplu de mişcare
epirogenică pe suprafeţele continentale, acoperind Africa de Nord, Sahara,
Sudanul, ajungând până în Golful Guineei. Un fenomen de proporţie
asemănătoare a avut loc în America de Nord şi în Australia. Prima
transgresiune marină din Cretacic a avut loc în Valanginian-Hauterivian,
când apele care s-au retras în Jurasicul superior-Purbeckian au reocupat
regiunile kimmerice şi hercinice. O ultimă transgresiune a avut loc în
Senonian şi anume în Maestrichtian când masivele hercinice din Europa
Centrala au fost invadate de ape. După faza de cutare austrică (alpină) s-a
format, ca urmare a unor coborâri pe verticală, Depresiunea Transilvaniei şi
Depresiunea Getică. În ţara noastră menţionăm evenimente mai importante,
formarea la începutul Cenomanianului a Depresiunii Transilvaniei şi a
Depresiunii Getice.

281
 Activitatea magmatică. Ca urmare a mişcărilor orogenice intense şi
repetate, în România, în Cretacic au avut loc manifestări importante
vulcanice şi magmatice. Prima manifestare de efuziuni bazice (magmatism
iniţial) a avut loc la începutul Cretacicului (Valanginian), când s-au format
diabazele din stratele de Azuga. A doua manifestare magmatică, simultană,
mai importantă este legată de orogeneza austrică (alpină), cunoscută sub
numele de "magmatism sinorogen". Ea a provocat punerea în loc a
numeroase roci magmatice. În Banat au fost puse în loc o serie de
granodiorite, numite banatite, care au metamorfozat şi mineralizat în zona
Reşiţa-Moldova Nouă, calcare jurasice şi cretacice. Această fază magmatică
se numeşte "banatitică". În Munţii Apuseni, pe o linie care uneşte Moldova
Nouă cu Munţii Rez, trecând prin Bihor şi Vlădeasa, de asemenea, s-au pus
în loc granodiorite, sienite, andezite, dacite şi riolite. A treia manifestare
magmatică ("finală") a avut loc în timpul Danianului, când s-au pus în loc
andezitele, porfiritele şi dacitele din Munţii Trascăului. Masivul sienitic de
la Ditrău este considerat de unii autori ca cel mai vechi, fiind aşezat în
Cretacic.
Materiale utile. Depozitele Sistemului Cretacic conţin numeroase
tipuri de substanţe utile.
Cărbunii se găsesc în toate continentele, dar printre cele mai
importante sunt cele din complexul cunoscut sub numele de "strate de
Laramie", aparţinând Cretacicului superior din America de Nord. În ţara
noastră, Cretacicul conţine cărbuni şi anume unele lentile neglijabile se
găsesc în stratele de Sinaia de pe Valea Târlungului. Zăcămintele de
oarecare valoare economică se află numai în Cretacicul superior din
regiunile Roşia Montană, Sibiu şi Borodul Mare (est de Oradea).
Petrolul apare in depozitele cretacice de pe versantul de est al
Munţilor Stâncoşi din America de Nord, începând din Canada până în
Mexic, precum şi în statele Texas şi Louisiana.
Importante zăcăminte de bauxită se găsesc în Cretacicul din zona
Baux, regiunea Provence, în Franţa, şi la noi în ţară în Bihor şi Pădurea
Craiului.

282
 În sudul Angliei, în Belgia şi mai ales în Rusia se găsesc importante
acumulări de fosfat de calciu, formate prin dizolvarea cretei fosfatice de
către apele de precipitaţie.
În calcarele Cretacicului inferior din Banat, prin intruziuni de
granodiorite (banatite), s-au produs la contactul cu depozitele mezozoice o
serie de sulfuri complexe şi magnetit, hematit, limonit. În Munţii Apuseni s-
au pus în loc filoane aurifere (la vest de Zlatna şi în Muntele Boteş).

3.5. ERA NEOZOICĂ

Era sau Grupa Neozoică, Cainozoică sau Terţiară reprezintă

intervalul de timp (şi depozitele formate), care s-a scurs de la dispariţia
amoniţilor, belemniţilor, rudiştilor, inoceramilor şi reptilelor gigantice şi de
la regresul gimnospermelor până în momentul de faţă. Întrucât flora şi fauna
neozoică reprezintă cel de-al treilea şi ultimul salt în evoluţia vieţuitoarelor,
ea se numeşte şi Era Terţiară, după expresia de "terenuri terţiare" dată de A.
Brongniart în 1807.
Termenul de Neozoic s-a dat pe considerentul că vieţuitoarele
preponderente sunt foarte apropiate de cele actuale (cu referinţe bineînţeles
de faună).
Dacă ne referim însă la floră, trebuie să se precizeze că Neofiticul
(era plantelor noi) începe mai devreme şi anume în Cretacic. Precizăm, de
asemenea, că termenul de Cainozoic (cay = scurt) se referă la faptul că
întreaga durată a erei este foarte scurtă (63,5 m. a.) în raport cu celelalte ere.
Fauna neozoică se caracterizează prin marea dezvoltare a foraminiferelor, a
lamelibranhiatelor, gasteropodelor şi mamiferelor, iar flora, prin
preponderenţa angiospermelor. Durata erei terţiare este de cca. 63 m.a.
Limite. Limita inferioară. În regiunile ridicate la finele Cretacicului
şi reocupate de mare la începutul Terţiarului, de exemplu Bazinul Parisului,
limita inferioară este întotdeauna transgresivă şi discordantă.
Limita superioară. Limita superioară a Terţiarului a făcut obiectul a
numeroase discuţii. Unii autori consideră Cuaternarul ca o eră separată, iar

283
alţii, printre care şi geologii români, consideră că el reprezintă doar o
perioadă a Erei Terţiare. Prin decizia Congresului geologic internaţional de
la Londra (1948) s-a convenit că începutul Cuaternarului este reprezentat
prin depozite continentale de vârstă villafranchiană, considerate sincrone cu
prima glaciaţiune şi echivalente cu Calabrianul marin.
Caractere generale. Din punct de vedere paleontologic, fauna
terţiară se deosebeşte net de cea mezozoică, fapt care iese uşor în evidenţă,
prin caractere pozitive: apariţia şi răspândirea mare a numuliţilor şi marea
dezvoltare a mamiferelor marsupiale şi placentare; prin caractere negative:
dispariţia bruscă a amoniţilor, belemniţilor, rudiştilor, a unor forme de
echinoderme (Micraster şi Ananchytes) şi a reptilelor (dinosaurieni,
pterosaurieni şi mosasaurieni). Din punct de vedere stratigrafic, Era Terţiară
se caracterizează prin marea dezvoltare a rocilor detritice, pe câtă vreme
Mezozoicul este caracterizat prin roci organogene. Din punct de vedere
orogenetic, Era Neozoică se caracterizează printr-o intensă activitate
tectonică, manifestată în opt faze paroxismale, care au contribuit la
desăvârşirea actuală a configuraţiei Pământului. Era Neozoică se subdivide
în trei perioade: Paleogen, Neogen şi Cuaternar.

3.5.1. PERIOADA PALEOGENĂ

Numele de Paleogen dat acestei perioade vine de la faptul că fauna

acestui interval are caractere mai vechi decât cea din a doua parte a Erei
Neozoice. Această perioadă mai este denumită şi Perioada Numulitică
deoarece în timpul ei au avut o mare dezvoltare şi răspândire, numuliţii.
Caractere paleontologice. Fauna. În flora paleogenă terestră
predominau angiospermele mono- şi dicotiledonate. Gimnospermele aveau
un rol subordonat şi o arie de răspândire mai mică decât în Cretacic. În
Paleogen existau două provincii paleobotanice şi anume o Provincie
tropicală (cuprinzând partea sudică a Eurasiei până la paralela Parisului şi
partea de sud a Americii de Nord), caracterizată prin arbori cu frunze perene
(necăzătoare), ca de exemplu angiospermele Laurus, Ficus, Cinnamomum

284
etc. şi gimnospermele în general gigantice, ca de exemplu Taxodium şi
Sequoia, şi o Provincie temperată (aceasta din urmă cuprinzând regiunile
arctice şi nordul Americii de Nord şi al Eurasiei), caracterizată prin arbori
cu frunze caduce (căzătoare), ca de exemplu: Quercus, Fagus, Salix,
Populus, Betula etc., dintre angiosperme şi conifere cu frunze perene ca:
Taxodium, Picea, Pinus etc. dintre gimnosperme. În flora acvatică
menţionăm, pentru frecvenţa lor în depozitele paleogene, diatomeele şi
characeele.
Fauna. Nevertebrate. Protozoarele cunosc în mările paleogene o
nouă explozie. Dintre ele, o deosebită importanţă o au macroforaminiferele
din familia Nummulitidae (şi anume genurile Nummulites şi Assilina
exclusiv paleogene şi genurile Operculina şi Heterostegina, care trec însă şi
în Neogen); importanţa lor este datorată numărului mare de specii pe care-l
cuprind depozitele paleogene şi care au permis o caracterizare
biostratigrafică foarte precisă a subdiviziunilor, cât şi marelui număr de
indivizi care au dat naştere la importante depozite calcaroase. În afară de
Nummulitidae, tot atât de importante din punct de vedere stratigrafic sunt
pentru Paleogen şi alte macroforaminifere. Acestea aparţin familiilor
Alveolinidae, Discocyclinidae (genul Discocyclina-Orthophragmina,
exclusiv paleogene), Lepidocyclinidae (genul Lepidocyclina) şi
Miogypsinidae (genul Miogypsina) care trec însă în Neogen. Încrengăturile
spongieri, celenterate, viermi, briozoare şi brahiopode nu au importanţă
stratigrafică. Moluştele cuprind reprezentanţi cu importanţă stratigrafică
(limitată din cauza localizării pe faciesuri) numai din clasele lamelibranhiate
şi gasteropode. Cefalopodele, reprezentate mai ales prin genul Nautilus, sunt
rare şi fără valoare stratigrafică. Dintre echinoderme, importanţă
stratigrafică prezintă numai echinidele exociclice şi în special genurile
Echinolampas şi Schizaster. Artropodele sunt slab reprezentate. Dintre ele
menţionăm crustaceele decapode şi brahiurele (crabii), din care genul
Ranina se găseşte mai frecvent în unele calcare cu numuliţi.
Vertebratele. Dintre vertebrate, peştii marini au o oarecare
importanţă stratigrafică, mai ales unii selacieni (rechini) ca Lamna şi

285
Carcharodon, precum şi unii teleosteeni ca Clupea (Meletta), Amphysile
etc. Amfibienii, reptilele şi păsările au lăsat puţine resturi fosile; de altfel,
ele au o valoare stratigrafică redusă. Mamiferele au pentru prima dată o
importanţă stratigrafică deosebită şi servesc la corelarea depozitelor
paleogene continentale. Ele reprezintă pentru acestea ceea ce numuliţii
reprezintă pentru cele marine. Se remarcă placentarele, în primul rând
ungulatele, cu genurile mai frecvente Propalaeotherium, Anaplotherium şi
Anthracotherium. În Paleogen îşi fac apariţia şi proboscidienii, reprezentaţi
în special prin genurile Palaeomastodon, Moeritherium. Creodontele sunt
reprezentate mai ales prin genurile Hyaenodon şi Mesonyx şi cetaceele
gigantice prin genul Zeuglodon. Primatele - cele mai evoluate mamifere - îşi
fac apariţia chiar de la începutul Paleogenului prin Prosimieni. Simienii -
maimuţele propriu-zise - apar spre sfârşitul perioadei.
Delimitare şi subdiviziuni. Limita inferioară a Paleogenului se
trasează deasupra ultimelor depozite care conţin inocerami, amoniţi,
belemniţi şi rudişti şi sub primele depozite care conţin numuliţi. Aceste
caractere nu corespund unei limite precise, ci unei serii de depozite atribuite
Danianului. În ceea ce priveşte limita superioară, există de asemenea
dificultatea de trasare a ei pe criterii paleontologice, deoarece la partea
terminală a Paleogenului se constată un amestec de faună paleogenă şi
miocenă. Din aceste motive, atribuirea la Paleogen sau Neogen a etajului
limită Chattian este încă în discuţie.
Paleogenul se împarte în trei serii, numite Paleocen, Eocen şi
Oligocen. La rândul lor, aceste serii cuprind mai multe etaje şi subetaje.
Denumirea acestor subdiviziuni este luată de la localităţi din jurul Parisului
şi din Belgia.
Faciesuri caracteristice. În depozitele paleogene există toate
categoriile de formaţiuni, în afară de cele abisale.
Ca formaţiuni continentale se cunosc calcare de apă dulce,
travertinuri, argile vărgate, adeseori cu mult material psamitic şi psefitic etc.
Formaţiunile lagunare sunt reprezentate, în depozitele paleogene, fie
prin evaporite (gips, sare gemă şi săruri delicvescente), născute în lagune pe

286
cale de concentrare, fie prin argile şi nisipuri formate în lagune pe cale de
îndulcire; acestea din urmă cuprind numeroase forme de apă salmastră
(Mytilus, Neritina, Hydrobia, Cerithium etc.).

Paleogen. Subdiviziuni, fosile caracteristice şi comune

Sistem Serii Etaje Fosile caracteristice Fosile

comune
Chattian Palaeotherium, Clupea
Stampian s.s.

Rupelian (Meletta) crenata, Natica

crassatina, Spondylus
tenuispina, Pecten
OLIGOCEN

convexior, Pectunculus
obovatus,Perna soldani
Latorfian Lepidocyclina,
Sannoissian

Nummulites fabianii

Lamna
Ludian Propalaeotherium,
Echinolampas kleini,
Bartonian

Marinesian
Conoclypeus conoideus,
Cerithium (Campanile)
PALEOGEN

Auversian giganteum, Rostellaria

sp., Velates
Superior schmiedelianus,
EOCEN

Pholadomya ludensis,
Lutetian

Mediu Corbula gallica,

Gryphaea esterhazyi,
Carcharodon

Inferior Cardita planicosta,

Assilina expo- nens,
Cuisian Nummulites distans,
Nummulites perforatus,
Ypresian

Nummulites planulatus,
Orthophragmina
(Discocyclina)
Sparnacian Phenacodus sp.
PALEOCEN

Physa gigantea
Thanetian Ostrea bellovacina
Cucullaea crassatina
Montian Nummulites fraasi

287
 Formaţiunile neritice sunt însă cele care predomină în depozitele
paleogene. Unele au luat naştere în mări epicontinentale. În această
categorie se situează unele calcare cu numuliţi, alveoline, coralieri,
lamelibranhiate şi gasteropode, unele marne fosilifere, precum şi, mai rar,
calcare recifale. Alte formaţiuni neritice au luat naştere în geosinclinale. În
această categorie se situează mai ales depozitele de fliş normal reprezentate
prin toată gama de roci detritice, de la conglomerate grosiere, la gresii
masive şi gresii curbicorticale, până la marne şi argile şistoase, iar pe alocuri
depozite de wildfliş.
Formaţiunile batiale au o dezvoltare mai redusă. În această categorie
intră unele calcare cu spărtură concoidală, bogate în globigerine şi unele
şisturi argiloase nefosilifere.
Răspândirea Paleogenului. Întrucât depozitele Paleogenului au
dezvoltare completă şi mare răspândire în Bazinul Parisului, prezentăm, în
continuare, un tabel cu principalele roci caracteristice ale subdiviziunilor
sale. Pentru uşurinţa cititorului atragem atenţia că este vorba de depozite de
mare epicontinentală, care a avut uşoare ridicări şi coborâri pe verticală, de
unde a rezultat o succesiune de depozite marine, lagunare şi continentale.
Paleocenul. Montianul se dispune discordant pe Senonian. În partea
sa inferioară, Montianul începe prin tufuri calcaroase de Ciply şi continuă
prin calcare de Mons cu resturi de fosile cretacice (brahiopode,
echinoderme). Urmează un orizont de calcar cu Lithothamnium, impropriu
numit "pisolitic" din cauza aspectului concreţionar.
Thanetianul (termenul de Thanetian vine de la nisipurile din insula
Thanet din estuarul Tamisei) începe cu nisipuri marine glauconitice de
Bracheux, cu Cardita pectuncularis, Cucullaea crassatina, Ostrea
bellovacina etc. Lateral, nisipurile marine trec la nisipuri lagunare şi roci
continentale, travertinuri, conglomerate (tabelul).
Ypresianul este format în bază din argile cu lignit şi nisipuri cu
Cerithium variabile şi Cyrena cuneiformis, argile plastice, marne cu lignit şi
cu faună de mamifere, cu forme noi (Coryphodon, Lophiodon şi
Hyracotherium).

288
 La partea mijlocie, la Ypres (localitate din Flandra belgiană de unde
numele subdiviziunii) se găsesc argile şi nisipuri cu Nummulites planulatus-
elegans. La partea superioară se găsesc nisipuri de Cuise, cu Nummulites
planulatus-elegans, Alveolina oblonga, Velates schmiedelianus etc.
Eocenul. Luteţianul (Lutetia, nume latin al Parisului) este reprezentat
în principal prin calcare grosiere, cu caracter marin, bun material de
construcţie, care a servit la edificarea celor mai mari clădiri din Paris.
Spaţiile subterane formate de apele de circulaţie în masa calcarului
grosier reprezintă catacombele Parisului, în care s-au desfăşurat acţiunile
multor romane ale clasicilor literaturii franceze. Calcarul grosier conţine
numeroase fosile ca: Nummulites laevigatus lamarcki, Echinolampas kleini,
Corbis lamellosa, Cerithium (Campanille) giganteum, care atinge lungimea
de peste 50 m.
Complexul luteţian începe cu nisipuri şi calcare glauconitice peste
care urmează "pierre a liards" (în Transilvania localnicii numesc la fel acest
complex, "piatra cu bănuţei") roca cu numuliţi. Deasupra se dispun calcare
cu Miliolide şi Orbitolites.
Bartonianul este reprezentat prin nisipuri de Beauchamps cu
numuliţi şi gasteropode (Fusus longevus şi Turritella succifera) şi calcare de
St. Ouen şi Ducy. Seria se încheie prin orizontul gipsurilor de Montmartre,
travertinuri de Champigny, cu faună de mamifere şi marne cu
lamelibranhiatul Pholadomya ludensis.
Oligocenul. Este constituit în partea inferioară din stive de marne
bleu, marne albe şi marne verzi cu Cyrena semistrita şi Cerithium plicatum,
iar la partea superioară prin depozite de molasă cu Cytherea incrasata şi
prin nisipuri de Fontainebleau cu Pectunculus obovata.
Seria se încheie prin calcarul de Beauce şi de Orleanais.
Spre regiunile alăturate (Belgia, Anglia, Germania), formaţiunile
Paleogenului prezintă mari schimbări de facies.

289
 Tabel rezumativ al formaţiunilor paleogene din centrul
Bazinului Parizian (după N. Theobald, A. Gamma, 1969, simplificat)

Sis- Serii Etaje Faciesuri principale Faciesuri

tem laterale
Chattian Calcarul de Beauce Calcarul de
Orleanais
Oligocen Ampelian Nisipurile şi argilele de
Stampian Fontainebleau
Sannoisian Molassa de Sannois Calcarul de Brie
Latorfian Marne şi argile verzi cu Cyrena cu Planorbis şi
Marne albe cu Limnea Anthracotherium
Marne bleu cu Nistia
Marne supragipsoase
Gipsul de Montmartre
Ludian

Marnele cu Pholadomya
Priabonian
Bartonian

ludensis
Nisipurile de Marines
Auversian

Nisipurile de Auvers
Eocen

Nisipurile şi gresia de
Beauchamp

Lutetian Calcarul cu Miliolide,

Orbitolites complanatus şi
Nummulites variolarius
PALEOGEN

Calcarul grosier cu Nummulites

laevigatus, Cerithium giganteum
Nisipurile de Cuise
Cuisian

Argila cu ligniţi de Soissonnais

Sparnacian
Ypresian
Paleocen

Landenian Nisipurile glauconitice de Calcare şi

sau Bracheux nisipuri de Rilly
Thanetian Conglomeratele
de Cernay.
Travertinul de
Sezanne.
Montian Marnele de Meudon. Calcarul
"pisolitic" cu Lithothamnium.
Tufuri calcaroase de Ciply şi
calcare de Mons, cu resturi de
fosile cretacice (Brachiopode
etc.)
Cretacic superior - Creta albă cu Belemnitella
Campanian

290
 Răspândirea Paleogenului în România. Are o mare dezvoltare
fiind prezent în aproape toate marile unităţi structurale: Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali, Bazinul Transilvaniei, Dobrogea, Platforma Moesică,
Platforma Moldovenească.
În Carpaţii Orientali, Paleogenul ia parte la alcătuirea aproape în
întregime a zonei mediane a flişului şi la cea mai mare parte a zonei externe
(marginale). Caracteristica formaţiunilor paleogene din Carpaţii Orientali
este data de faptul că prezintă o mare variaţie de facies atât în sens
transversal, de la vest la est, cât şi longitudinal, de la nord la sud.
În Carpaţii Orientali acţiunea de sedimentare din Cretacic se
continuă în Paleogen, ceea ce îndreptăţeşte majoritatea autorilor să
considere că este prezent întregul Paleogen, cu toate că probele
paleontologice pentru atestarea Paleocenului nu sunt satisfăcătoare şi nici
limita Cretacic-Paleogen nu se poate stabili cu exactitate.
Paleocenul. Depozitele cele mai vechi apar în axul unor anticlinale
din zona mediană din Valea Putnei, regiunea Vrancea. Ele sunt constituite
dintr-o serie de formaţiuni marnoase, şistoase, uneori silicioase, cu strate de
silexuri roşii, calcare cenuşiu-negre în interior şi cenuşiu-albicioase pe feţele
de alteraţie. Aceste formaţiuni sunt cunoscute sub numele de strate de
Tisaru. Vârsta lor este atribuită de unii autori bazei Paleogenului, adică
Paleocenului, iar după alţi autori (I. Băncilă, 1958) ar aparţine Cretacicului
superior, poate chiar Vraconianului.
Oricum, aceste depozite au în bază resturi de amoniţi cretacici, iar la
partea superioară trec la formaţiuni care sunt datate paleontologic ca eocene,
fără ca între ele să poată fi semnalată o suprafaţă de discordanţă, motiv
pentru care vârsta nu este precizată.
Eocenul. Eocenul apare bine dezvoltat atât în zona mediană cât şi în
zona marginală (externă), în fiecare putându-se distinge transversal câte trei
faciesuri.
Zona mediană a flişului. Are o lărgime maximă în regiunea Vrancea,
de cca. 40 km, de unde , spre sud-vest, se îngustează, iar din Valea Buzăului
se destramă sub forma a trei fâşii ascuţite, numite pinteni. De la interior spre

291
exterior se găsesc pintenii de Măneciu, de Homorâciu şi de Văleni (de la
numele unor localităţi de pe Valea Teleajenului). În aceşti pinteni, Eocenul
apare sub faciesuri diferite şi anume în facies de Şotrile, de Tarcău şi de
Kliwa.
Faciesul intern sau de Şotrile (Pintenul de Măneciu) de la o
localitate cu acelaşi nume de pe Valea Câmpiniţei, este constituit din
pachete de strate centimetrice, rar mai groase, de gresii micacee, calcaroase
sau argiloase cu resturi de numuliţi. Gresiile prezintă în mod frecvent
mecanoglife şi bioglife şi primesc între ele intercalaţii de şisturi argiloase. În
Valea Teleajenului, Pintenul de Măneciu este în bună parte acoperit de
Pânza de Audia, dar din Valea Doftanei şi până în Valea Dâmboviţei este
bine individualizat. Grosimea este de 50-60 m.
Faciesul median sau de Tarcău-Fusaru (Pintenul de Homorâciu) are
dezvoltarea cea mai mare, constituind aproape în întregime zona mediană şi
alcătuind Munţii Tarcăului, Oituzului şi Buzăului. Orizontul gresiei de
Tarcău are grosime mare, care variază de la 800 m pe cutele estice ale zonei
până la 1800 m pe cutele vestice (I. Băncilă, 1958).
La alcătuirea acestui orizont iau parte gresii micacee în bancuri
groase de 20-30 m, urmate de gresii micacee şistoase-cărbunoase, în strate
de la 2 până la 30 cm grosime. De asemenea, apar şisturi argiloase, pe
alocuri uşor marnoase, cu coloraţii care trec de la cenuşiu-oliv la verde-oliv
şi vişiniu. Ele formează intercalaţii până la 10-15 cm grosime, în gresiile
masive descrise mai sus. Orizontul are, de asemenea, gresii calcaroase
glauconitice şi cloritice grosiere, în strate subţiri, intercalate cu şisturi
calcaroase. Au caracter psefitic, cu vine de calcit şi culoare cenuşiu-verzuie.
Mai rar, mai ales în treimea superioară a orizontului, apare o serie cu
conglomerate cu bobul de 2-3 cm. Ele nu apar în bază şi nici la partea
terminală a orizontului. Grosimea totală a orizontului depăşeşte 300 m.
De la Valea Trotuşului spre sud, în partea terminală a orizontului
gresiei de Tarcău apar intercalaţii alternante de marnocalcare cu gresii
micacee curbicorticale şi argile cenuşii şi roşii, numite de I. Atanasiu strate
de Plopu (localitate pe Valea Trotuşului, amonte de Tg. Ocna).

292
 La sud de Valea Buzăului, orizontul gresiei de Tarcău formează
Pintenul de Homorâciu. Gresiile îşi pierd masivitatea, se reduc la 0,5-1 m
grosime.
Faciesul extern sau de Kliwa (Pintenul de Văleni) se prezintă sub
formă de gresii calcaroase, subţiri (2-4 cm), curbicorticale, cu hieroglife,
alternând cu argile roşii şi vişinii asemănătoare cu cele din stratele de
Plopu.
Zona marginală (externă) a flişului. La baza Paleogenului se află o
serie inferioară verzuie constituită din gresii silicioase verzui şi argile roşii,
asemănătoare cu stratele de Tisaru; de aceea sunt numite strate tisaroide.
Vârsta poate fi paleocenă.
Faciesul intern. Eocenul apare sub facies şistos verzui, cu unele
intercalaţii de gresii de tipul celei de Tarcău; de fapt este o gresie moale,
micacee, verzuie, numită gresie de Moineşti. Eocenul cuprinde trei
orizonturi.
Orizontul inferior este cunoscut sub numele de strate de Doamna
sau, într-o oarecare măsură, strate de Tg. Ocna, constituite din pachete
puternice de calcare albicioase, nisipoase, cu accidente silicioase şi cu
intercalaţii subţiri de microconglomerate verzi cu numuliţi. Nisipurile
calcaroase uşor alterate din stratele de Doamna reprezintă un orizont
magazin pentru hidrocarburi. Orizontul se continuă din Galiţia unde poartă
numele de strate de Pacieczna.
Orizontul mediu este format din marnocalcare cu numeroase
accidente silicioase.
Orizontul superior este reprezentat în bază prin strate de Bisericani
(localitate şi mănăstire pe Valea Bistriţei), constituite din argile cenuşiu-
verzui şi roşii alternând cu gresii curbicorticale subţiri.
La partea superioară se găseşte gresia de Lucăceşti (numită astfel de
I. Atanasiu după o localitate pe Valea Tazlăul Sărat), o gresie albă,
silicioasă, asemănătoare litologic cu gresia de Kliwa. Este rocă magazin.
Unii autori consideră că gresia de Lucăceşti reprezintă primul termen al
Oligocenului.

293
 Faciesurile Paleogenului din zona mediană (= Pânza de Tarcău)

Pintenul de Pintenul de Pintenul de Văleni

Măneciu Homorâciu Facies extern
Facies intern Facies median
Orizontul stratelor Orizontul gipsurilor Orizontul gipsurilor
de Pucioasa inferioare inferioare
Şisturi argiloase Orizontul disodilelor Orizontul diatomitelor
disodiliforme superioare şi disodilelor
Marne maronii, Orizontul stratelor de superioare
OLIGOCEN

nisipuri micacee cu Izvoarele Orizontul superior al

cristale de gips, Orizontul stratelor de gresiei de Kliwa
concreţiuni Pucioasa şi Fusaru Orizontul stratelor de
sferoidale de Orizontul menilitelor Podu Morii
calcare şi de gresii inferioare Orizontul inferior al
micacee în bancuri gresiei de Kliwa
de 0,5-1 m Orizontul menilitelor
şi disodilelor
inferioare
Orizontul stratelor Orizontul stratelor de Orizontul stratelor de
de Şotrile Plopu. Gresii Plopu: argile roşii-
Gresii calcaroase curbicorticale şi strate vişinii
de 3-5 cm grosime, argiloase roşii şi Gresii calcaroase
cu slabe intercalaţii cenuşii. micacee
EOCEN

de marne cenuşii Orizontul gresiei de curbicorticale cu

Tarcău. Are o structură hieroglife
masivă în N şi o La sud de Valea
structură mai redusă în Trotuşului, zona
S. Alternanţă de marginală rămâne
marnocalcare cu gresii acoperită de zona
micacee mediană
Stratele de Tisaru:
PALEOCEN

marne şistoase, silex şi

calcare cenuşii

Faciesul extern, numit de geologii polonezi şi faciesul de Polanica

sau de Krosno, este în linii mari la fel cu cel intern, cu deosebirea că
pachetul de strate corespunzător Paleocenului este puţin dezvoltat. Orizontul
Eocenului corespunzător stratelor de Doamna are mai puţine silicifieri, iar
gresia de Lucăceşti are o dezvoltare mai mică.

294
 Faciesul lateral sau recifal nu a fost identificat "in situ" la exterior.
Totuşi, se consideră că a existat un facies recifal al Eocenului, situat mai la
exterior, deoarece în conglomeratele oligocene şi burdigaliene se găsesc
remaniate numeroase blocuri de calcare cu numuliţi, din care S. Athanasiu a
descris o faună bogată: Nummulites perforatus, Nummulites lucasanus,
Gryphaea brongniarti, Pecten moldaviens etc. Prezenţa acestor calcare ne
obligă să admitem că a existat un aliniament de insule recifale situate în
afara geosinclinalului. De altfel, un bloc de calcar cu numuliţi a fost găsit şi
în terasa cuaternară de pe dreapta Teleajenului, la Homorâciu, de unde se
poate trage concluzia că faciesul recifal se extindea spre sud cel puţin până
la Valea Teleajenului (V. Dragoş).

Faciesurile Paleogenului din zona marginală (=externă=Pânza de

Doamna)

Facies intern Facies extern Facies lateral

Orizontul menilitelor La fel: dar cu La nord, zonele
superioare şi al disodilelor numeroase sunt mai strânse, se
OLIGOCEN

superioare + Kliwa intercalaţii de individualizează şi

Orizontul disodilelor elemente verzi se încalecă
inferioare de tip dobrogean succesiv
Orizontul marnelor albe
Orizontul menilitelor
inferioare
Orizontul stratelor de Gresia de Calcar cu numuliţi
Lucăceşti Lucăceşti, puţin
Argile cenuşiu-verzui, pătate dezvoltată
şi argile roşii La fel, dar cu
Orizontul superior rare silicifieri
EOCEN

Argile curbicorticale
(strate de Bisericani)
Orizontul mediu
Marnocalcare cu numeroase
silicifieri
(strate de Tg. Ocna, strate de
Doamna)
Orizontul inferior (seria Puţin dezvoltat
PALEOCEN

verzuie)
Gresii silicioase verzui şi
argile roşii Tisaroide

295
 Oligocenul. Depozitele oligocene prezintă şi ele importante varietăţi
de facies atât în sens transversal cât şi în sens longitudinal.
Zona mediană a flişului. Faciesul intern - Pintenul de Măneciu.
Oligocenul apare dezvoltat în faciesul stratelor de Pucioasa, care sunt
constituite dintr-o alternanţă de şisturi argiloase disodilice, cu patină de
jarozit şi rozete de gips, marne maronii, nisipuri micacee cu cristale de gips,
concreţiuni de calcare sferosideritice şi intercalaţii de gresii micacee, în
strate de 0,5-1 m grosime. Se poate urmări din Valea Teleajenului până în
Valea Dâmboviţei.
Faciesul median - Pintenul de Homorâciu. În această unitate
tectonică, Oligocenul are o dezvoltare importantă şi este reprezentat prin 5
orizonturi.
Orizontul de menilite şi disodile inferioare este constituit din şisturi
menilitice în strate de la 3-4 cm până la 10 cm grosime, având intercalaţii de
şisturi disodilice cu grosime mică de 2-3 cm. Mai rar, se găsesc intercalaţii
de marne albe. Grosimea întregului orizont este pe Valea Teleajenului de
40-50 m. Spre nord, grosimea orizontului are o uşoară variaţie de grosime.
Orizontul stratelor de Pucioasa şi Fusaru este alcătuit din pachete
de marne cenuşii, gresii curbicorticale cu concreţiuni de calcare
sferosideritice de forma unor pâinişoare, precum şi şisturi disodilice.
Totodată, apar frecvent nisipuri micacee cu cristale de gips.
Caracterul general al acestui orizont îl constituie prezenţa a 2-3
intercalaţii de gresie de Fusaru - o gresie micacee, grosieră, slab cimentată,
asemănătoare cu gresia de Tarcău, cu care a şi fost multă vreme confundată.
Gresia de Fusaru cuprinde însă o microfaună de numuliţi care atestă vârsta
oligocenă. Grosimea acestor intercalaţii variază de la 20-30 m la 200 m, aşa
cum apare pe Valea Teleajenului. În Dealul Crucii de la Homorâciu are
grosimea până la 300 m, iar întregul orizont are 1000 m grosime.
Orizontul stratelor de Izvoarele este reprezentat litologic prin gresii
subţiri, curbicorticale, de 2-3 cm grosime, cu hieroglife, în alternanţă cu
marne cenuşii, uşor calcaroase, precum şi strătuleţe subţiri de şisturi.
Grosimea totală este 150 m.

296
 Orizontul şisturilor disodilice superioare este constituit din şisturi
disodilice tipice, cu foarte slabe intercalaţii de menilite. El poate fi întâlnit,
ca şi celelalte, în întregul lanţ carpatic. Grosimea orizontului este redusă la
30-40 m.
Orizontul gipsurilor inferioare este reprezentat prin gipsuri primare
şi secundare, albe, zaharoide sau fibroase. Într-o anumită concepţie, acest
orizont reprezintă partea inferioară a Miocenului şi anume ar aparţine
Aquitanianului. Grosimea orizontului este uşor variabilă, de la 20-30 m
până la 100-150 m.
Faciesul extern - Kliwa (Pintenul de Văleni). Este format din 6
orizonturi.
Orizontul de menilite şi disodile inferioare este reprezentat, în
principal, prin şisturi menilitice şi disodilice, iar subordonat prin intercalaţii
de marne albe, silicioase şi gresii calcaroase curbicorticale. Grosimea este
de 20-30 m.
Orizontul gresiei de Kliwa inferioară este format din gresie de
Kliwa, sub forma de strate subţiri, în bază de 0,30-0,50-1 m, care se
dezvoltă la partea superioară până la 15-20 m grosime. Gresia este bine
cimentata în partea bazală a orizontului, dar devine friabila spre partea
superioară a acestuia. Grosimea maximă, 200 m, a acestui orizont se află pe
Valea Buzăului, la Mlăjet. Pe direcţie, în ambele sensuri, grosimea
orizontului scade.
Orizontul stratelor de Podu Morii, litologic, apare constituit dintr-un
pachet flişoid de marne cenuşii, nisipoase, în alternanţă cu gresii micacee
curbicorticale şi rare intercalaţii de tuf dacitic. Grosimea orizontului este de
200 m.
Orizontul gresiei de Kliwa superioară are mare asemănare cu
orizontul gresiei de Kliwa inferioară. În general, în regiunea Buzăului
asemănarea merge până la identitate. Ambele apar în bancuri groase şi sunt
friabile. Pe Valea Sibiciului, între bancurile de gresie de Kliwa, se află
intercalaţii de gresii grosiere cenuşii dure de tip Fusaru, microbrecii cu

297
elemente de şisturi verzi şi macrobrecii cu elemente de gresii micacee.
Grosimea este de circa 250 m.
Orizontul diatomitelor şi menilitelor superioare se caracterizează
printr-o importantă variaţie de facies pe direcţie şi o mare dezvoltare în
grosime. Astfel, pe Valea Buzăului, circa 50% din orizont este ocupat de
şisturi disodilice şi bancuri de gresie de Kliwa. O dezvoltare importantă
căpătă şisturile menilitice în Muchea Burdujoaiei, unde ajung la 300 m
grosime, între Dealul Fulgoi şi Muchea Vitraiului la 500 m, iar pe Valea
Păcura grosimea este maximă, de 600 m.
Orizontul gipsurilor inferioare. Ca şi Pintenul de Homorâciu,
Oligocenul din Pintenul de Văleni se încheie printr-un pachet de gipsuri
primare a cărui grosime este redusă la 20-30 m. Şi pentru acest orizont se
pune aceeaşi problemă a atribuirii sale Paleogenului sau Miocenului.
Întrucât reprezintă un facies lagunar de regresiune, consideram că el încheie
astfel ciclul de sedimentare paleogen şi în consecinţă el trebuie ataşat părţii
superioare a Oligocenului.
Zona externă sau marginală a flişului (Pânza de Doamna). În zona
externă, Oligocenul apare sub 2 faciesuri, faciesul intern şi faciesul extern
(Polanica-Krosno).
Faciesul intern este format din 6 orizonturi: orizontul menilitelor
inferioare, orizontul marnelor albe, orizontul disodilelor inferioare, orizontul
gresiei de Kliwa, orizontul şisturilor disodilice superioare, orizontul
şisturilor menilitice superioare. Litologia acestor orizonturi este în general
asemănătoare cu a orizonturilor oligocene din zona mediană. Subliniem însă
că există totuşi o deosebire între Oligocenul din zona externă şi acela din
zona mediană, care constă în prezenţa unor intercalaţii de conglomerate cu
elemente verzi de tip dobrogean în toate orizonturile sale. Conglomeratele
se găsesc sub forma unor strate subţiri.
Faciesul extern corespunde spre nord, în Polonia, cu faciesul numit
de geologii polonezi Polanica sau Krosno. Oligocenul în faciesul extern are
aceeaşi alcătuire stratigrafică ca şi cel intern, prezentând, de asemenea, 6
orizonturi. Deosebirea litologică constă numai în aceea că în faciesul extern

298
intercalaţiile de conglomerate cu elemente verzi de tip dobrogean sunt mult
mai numeroase decât în faciesul intern.
Tectonica. Tectonica internă a Paleogenului din zona mediana şi din
cea externă se prezintă sub forma de cute solzi strânse, iar raporturile între
aceste două zone sunt sub forma de pânză de şariaj. Încălecarea zonei
mediane peste cea externă este de amploare mai mică la nord de Valea
Bistriţei şi de amploare mai mare de la Valea Bistriţei spre sud. Încălecarea
maxima, de peste 30 km, se găseşte în regiunea Vrancei, unde fruntea
Pânzei mediane depăşeşte zona marginală încălecând parţial zona neogenă.
Eroziunea a îndepărtat o parte din depozitele Pânzei mediane,
ajungând la unitatea inferioară externă (marginală) şi formând astfel trei
mari semiferestre: semifereastra Bistriţei la nord, între Valea Cracăului şi
valea superioară a Tazlăului Sarat, semifereastra Slănicului, între Valea
Oituzului şi Valea Slănicului, şi semifereastra Vrancei, între Valea Putnei şi
Valea Narujei.
Numeroasele foraje executate în regiune au pus, de asemenea, în
evidenţă cutele din unitatea inferioară, sub Pânza mediană. Din Valea
Râmnicului Sărat spre sud-vest, Pânza mediana se ascute şi se
individualizează sub forma celor 3 pinteni menţionaţi anterior. În ansamblu,
s-a constatat o afundare a Pânzei mediane spre vest cu destrămarea în cele
din urmă şi a pintenilor menţionaţi (V. Dragoş). Se cuvine să mai
menţionăm că pe Valea Buzăului, tectonica Pânzei mediane este
reprezentată printr-o serie de solzi, reprezentaţi prin flancuri inverse
deversate spre exterior, care coboară în trepte de la interior spre exterior şi
se afundă sub depozitele neogene. În Pintenul de Văleni am identificat două
anticlinale în evantai, cu Eocen în nucleu şi mai mulţi solzi de Oligocen,
deversaţi bilateral.
În Carpaţii Meridionali, Paleogenul apare la marginea de sud a
cristalinului între Valea Doamnei şi Valea Olăneşti, precum şi în interiorul
masivului cristalin în grabenul Brezoi-Titeşti-Câmpulung (Loviştea). În
cadrul Paleogenului s-au identificat atât Eocenul cât şi Oligocenul.

299
 Eocenul apare dezvoltat în două faciesuri, organogen şi de fliş.
Eocenul organogen este reprezentat prin calcare uşor detritice cu numuliţi
(Nummulites distans, Nummulites tschihatscheffi), echinoderme
(Conoclipeus conoideus), crustacee şi dinţi de rechin (Carcharodon).
Calcarul apare sub formă masivă, care se poate detaşa în blocuri mari, se
lucrează uşor, deşi este totuşi dur, şi se întrebuinţează în arhitectură, pentru
crearea de monumente, fiind o bună piatră de construcţie. Calcarul
organogen apare la nord de Câmpulung în regiunea localităţii Albeşti. El
apare sub forma unor insule care se prezintă frecvent faliate. Mai apare de
asemenea pe versantul drept al Văii Argeşului, la Bogăteşti.
Eocenul în facies de fliş are o mare dezvoltare, fiind prezent sub
forma unei fâşii continui între Valea Doamnei şi Valea Olăneşti. Este
dezvoltat sub două orizonturi, conglomeratic şi marnos.
Orizontul conglomeratic formează o bandă continuă din Valea
Vâlsanului, la est, până la Valea Olăneşti, la vest. Este constituit în bază, pe
o grosime de cca. 100 m, aproape exclusiv din blocuri de gnaise oculare de
tip Cozia. Spre partea superioară se trece gradat la un aspect
microconglomeratic şi apoi la gresii friabile. În conglomeratele de la Brădet,
pe Valea Vâlsan, de la Călimăneşti, pe Valea Oltului, şi de la Olăneşti se
găsesc diseminate concreţiuni de pirită care produc mineralizarea apelor
care le străbat şi care apar la suprafaţă sub formă de izvoare, pe baza cărora
sau şi dezvoltat staţiunile balneare respective.
Orizontul marnos, care îl acoperă pe cel conglomeratic, se instalează
gradat, reprezentând o continuitate de sedimentare. În unele locuri, cum este
cel de pe Valea Dura, afluent al Argeşului, la Căpăţâneni, în orizontul
marnos se găsesc numeroase blocuri psefitice, rulate, fapt ce ne-a îndreptăţit
să le atribuim numele de "marne conglomeratice", denumire care a fost
însuşită în literatura de specialitate. Marnele conglomeratice conţin o bogată
fauna de numuliţi, lamelibranhiate şi gasteropode care indică prezenţa
Lutetianului.
Complexul de Corbi. În treimea superioară a orizontului marnos se
găseşte o intercalaţie de conglomerate poligene cu predominarea blocurilor

300
de şisturi cristaline în bază şi înlocuirea lor spre partea superioară cu blocuri
de calcare mezozoice, precum şi blocuri de marne şi chiar de calcare cu
numuliţi.
Acest complex se urmăreşte spre vest, cu aceeaşi poziţie stratigrafică
din Valea Doamnei, de la Corbi, şi până în Valea Sălătrucelului.
Dezvoltarea lui este lentiliformă, având grosimea maximă în Valea
Vâlsanului, Valea Topologului şi pe interfluviul dintre Topolog şi
Sălătrucel. De la Sălătrucel spre vest reapare la Olăneşti.
Din Valea Olăneşti la vest nu mai apare Paleogen decât în sâmburele
unui anticlinal din zona localităţii Săcelu-Gorj, pe Valea Blahniţei, unde de
asemenea se găsesc izvoare de ape mineralizate.
Grosimea Eocenului variază în limite destul de largi. Astfel,
orizontul conglomeratic are pe Valea Argeşului o grosime de cca. 80-100 m,
în timp ce la Călimăneşti ajunge la 300 m, iar în Valea Olăneşti la 900 m
grosime. Orizontul marnos are în Valea Argeşului cca. 2000 m grosime,
ajunge la o grosime maximă de 3500 m între Olt şi Topolog, la 1200 m pe
Valea Oltului şi 700 m pe Valea Olăneşti.
Oligocenul este dezvoltat în faciesul stratelor de Pucioasa având în
general aceeaşi alcătuire litologică ca stratele de Pucioasa din Carpaţii
Orientali, descrise anterior. Menţionăm totuşi că în Carpaţii Meridionali se
constată o mare variaţie de facies a stratelor de Pucioasa, atât longitudinal
cât şi transversal. Astfel pe Valea Argeşelului, la Suslăneşti, Oligocenul
apare reprezentat în faciesul şisturilor disodilice, în care se găseşte o bogată
faună de peşti care a fost studiată de M. Paucă. Înspre vest, la Albeşti pe
Valea Doamnei, la Corbişori, Oligocenul este constituit din şisturi disodilice
cu intercalaţii de gresii cuarţitice albe, precum şi intercalaţii subţiri de tuf
dacitic. Mai la vest însă de Topolog, în partea superioară a Oligocenului,
sub stratele de tuf dacitic se intercalează o lentilă groasă de conglomerate cu
o dezvoltare puternică pe Valea Oltului şi Valea Muiereasca, cunoscute sub
numele de conglomerate de Muiereasca. Grosimea Oligocenului este 80-
100 m între Valea Doamnei şi Valea Argeşului şi peste 200 m în Valea
Oltului.

301
 Aquitanianul. Este constituit dintr-un orizont de gresii gălbui
gipsifere, din gipsuri primare curate sau amestecate cu material detritic,
precum şi din gipsuri secundare, lamelare. Frecvent apar cute mici
serpentiniforme de gips secundar provenind din hidratarea anhidritului. Este
posibil ca în alcătuirea Aquitanianului să existe în adâncime unele
intercalaţii lentiliforme de sare gemă, deoarece pe aliniamentul acestui
orizont de gipsuri se găsesc în unele puncte, la suprafaţă manifestări saline,
cum este la Apa Sărată (la sud de Câmpulung Muscel) şi la Slănic (Muscel).
Acest orizont ţine de ciclul de sedimentare al Paleogenului.
Aquitanianul se menţine ca o fâşie îngustă din Valea Doamnei, de la
Sboghiteşti până în Valea Oltului la Sâmbotin.
Tectonica. Paleogenul din Carpaţii Meridionali are o tectonică
liniştită, care adus la formarea doar a unor cute normale şi a câtorva falii
longitudinale şi transversale. La nivelul orizontului conglomeratic se
întâlneşte un anticlinal în zona localităţii Jiblea. La nivelul complexului de
Corbi este un anticlinal care se poate observa în Valea Vâlsanului la
Brăduleţ şi în Valea Topologului la Sălătruc.
Pe Valea Doamnei, la nivelul orizontului marnos, se găseşte între
Corbi şi Sboghiteşti, un sinclinal, la Pietrele Doamnei, descris de G.
Murgeanu ca anticlinalul Gherghelae, iar la nord de Sboghiteşti se află un
anticlinal de vale în Oligocen, ca urmare a eroziunii Râului Doamnei.
În Bazinul Transilvaniei, Paleogenul are dezvoltare mai mare în
partea de nord-vest, între Valea Iara, Calatele-Huedin, Jibou şi Tg. Lăpuş,
urmărind marginea cristalină şi eruptivă a Munţilor Gilăului, Vlădeasa şi
Mezeş. O dezvoltare mai redusă are Eocenul la nord-vest de Alba Iulia, în
regiunea localităţii Zlatna din interiorul Munţilor Metaliferi, pe marginea de
nord a Masivului Făgăraşului la Porceşti, pe marginea de vest a Munţilor
Perşani, în regiunea Vlădeni.
În nord-vestul Bazinului Transilvaniei, Eocenul este dezvoltat sub
formă de depozite epicontinentale, caracterizate printr-o grosime mică şi o
mare variaţie de facies de la sud spre nord. Succesiunea şi variaţiile de
facies ale Eocenului sunt reprezentate, ca element principal, printr-o

302
alternanţă pe verticală a depozitelor de origine marină şi continentală. Se
mai observă în regiunea Clujului că orizonturile sunt bine individualizate în
timp iar în regiunea Jiboului ele sunt mai comprehensive fără a putea fi bine
separate. Orizontul cel mai caracteristic şi cu răspândire generală este
orizontul cu Nummulites perforatus ale căror teste se detaşează uşor din rocă
şi curg pe pantă.
Oligocenul este reprezentat de asemenea, prin depozite cu mare
variaţie de facies de la Cluj spre Jibou. În general în regiunea Clujului şi
Almaşului, Oligocenul este reprezentat de depozitele continentale iar în
regiunea Jiboului prin depozite marine. Depozitele Oligocenului se succed
în modul următor: în regiunea Cluj-Almaş Oligocenul începe prin Orizontul
Stratelor de Tic-Curtuiuş alcătuite din gresii şi argile cu lignit. Deasupra
urmează Orizontul Stratelor de Tic alcătuite de asemenea din gresii şi argile
cu lignit. În continuare se dispune Orizontul Stratelor de Cetate (Fellecvar-
Cluj) formate din gresii fosilifere cu Corbula triangula, cu Orizontul
Stratelor de Zimbor constituite de asemenea din argile cu lignit şi se termină
cu Orizontul Stratelor de Valea Almaşului reprezentate prin nisipuri cu slabe
intercalaţii argiloase. Corespunzător acestor orizonturi de facies continental
din partea de sud a regiunii corespunde în partea de nord, în regiunea Jibou,
de la cotul Someşului un facies de origine marină reprezentat prin şisturi
argiloase, bituminoase de tip disodiliforme numit Orizontul Stratelor de
Ileanda.
În regiunea Porceşti, Eocenul este reprezentat printr-un facies litoral
calcaros, bogat fosilifer în numuliţi şi în moluşte. În regiunea Vlădeni,
Oligocenul este reprezentat prin faciesul stratelor de Ileanda.
Intercalaţiile de lignit din orizonturile menţionate au o grosime care
variază de la 0.50 m până la 1.50 m, încât ele reprezintă adevărate zăcăminte
de cărbuni care au fost cercetate şi se găsesc în exploatare în mai multe
localităţi de pe Valea Aghireşului şi Valea Almaşului. Exploatările sunt în
curs în următoarele localităţi: la Aghireş unde au fost puse în evidenţă trei
strate de lignit, la Lupoaia (Sălaj) există de asemenea trei strate cu o grosime

303
0,70-1 m, la Cristolţel-Ţibău (Sălaj) sunt două strate de lignit cu grosimea
de 1 m şi 1,50 m.
În Dobrogea, Paleogenul este reprezentat numai prin Lutetian, care
apare la zi în două regiuni şi anume între Valea Rea şi Lespezi şi la est de
Cernavodă, pe Valea Cismelei. În aceste zone, Luteţianul este reprezentat
prin marne şi calcare cretoase bogate în numuliţi.
Pe Valea Cismelei, Eocenul este marnos, nisipos şi calcaros. În
această zonă este prezent şi Ypresianul pus în evidenţă de G. Bombiţă.
Lucrările de foraj au mai evidenţiat Eocenul în zonele Constanţa, Vasile
Roaită şi Murfatlar.
Oligocenul nu se cunoaşte la zi, însă a fost întâlnit în forajele de la
sud de Mangalia şi în împrejurimile localităţii Vama Veche. Este reprezentat
printr-o serie de argile şi şisturi bituminoase disodilice. Se crede că aceste
şisturi bituminoase au mineralizat apa sulfuroasă de la Mangalia.
În Platforma Moesică nu a fost pus în evidenţă decât Eocenul mediu,
în regiunea de la sud de Craiova. În această zonă, între Craiova şi Dunăre,
forajele au interceptat o serie de marnocalcare, calcare şi gresii calcaroase
cu numuliţi şi o bogată asociaţie de foraminifere: Hantkenina, Nodosaria,
Globigerinoides etc. Grosimea Eocenului este de cca. 200 m.
În Platforma Moldovenească, Paleogenul are, de asemenea, o
dezvoltare redusă. El este reprezentat prin nisipuri calcaroase, marne
cenuşii, marnocalcare şi calcare grezoase glauconitice cu numuliţi şi o
asociaţie dintr-o faună caracteristică Eocenului. Aceste depozite au fost puse
în evidenţă prin foraje numai în partea de vest a Depresiunii Bârladului.
Forajele executate în Depresiunea Pannonică nu au evidenţiat
depozite paleogene, datate paleontologic, încât prezenţa acestora este pusă
sub semnul întrebării.
Mişcări orogenice şi epirogenice. În Perioada Paleogenă mişcările
orogenice au fost intense, ele dând naştere la importante lanţuri de munţi.
Mişcările orogenice au culminat sub forma a două faze. Prima fază de cutare
din Paleogen se numeşte faza laramică sau faza anteluteţiană. Ea s-a produs
la finele Cretacicului şi a continuat probabil în Luteţian. Acestei faze de

304
cutare i se datorează lipsa Paleocenului din unele regiuni. A doua fază de
cutare începe după Luteţian şi se numeşte faza pireniană sau faza
postluteţiană. Ea s-a manifestat mai intens în Munţii Pirinei, dar este posibil
să fi afectat în parte şi Carpaţii. În timpul acestei faze s-au cutat şi o parte
din Munţii Himalaia şi se desăvârşeşte cutarea Anzilor Cordilieri din
America de Sud.
Mişcărilor orogenice le-au succedat o serie de mişcări epirogenice a
căror urmare a fost producerea a două transgresiuni importante:
transgresiunea luteţiană, cunoscută mai ales în ţinuturile noastre, şi
transgresiunea oligocenă sau tongriană, când apele Paleogenului au ocupat
suprafeţe mari, centrul şi nordul Germaniei şi Poloniei, sudul Rusiei etc.
În timpul Paleogenului au avut loc, de asemenea, o serie de mişcări
de scufundare a unor regiuni. Astfel, în Paleogen a luat naştere grabenul
Rinului, în România s-a format Depresiunea Bârsei, precum şi grabenul
Brezoi-Titeşti-Câmpulung, în Africa Orientală s-au format o serie de
grabene ocupate în prezent de marile lacuri.
Activitatea magmatică. În Paleogen activitatea magmatică s-a
manifestat sub formă de erupţii de bazalte, andezite şi tufuri
corespunzătoare. Rocile care au luat naştere sunt mai ales roci bazice. Cele
mai bogate erupţii de roci bazice şi andezite au avut loc în zona de coastă a
Munţilor Stâncoşi din America de Nord.
Materiale utile. Formaţiunile paleogene sunt relativ sărace în
materiale cu o mare valoare industrială. Semnalăm însă zăcămintele de
petrol din Carpaţii Româneşti, din Oligocenul zonei marginale a flişului,
apoi cele din Caucaz de la Baku, Groznii, Maikop etc. sau cele din Alsacia.
Zăcăminte de săruri de potasiu există în Alsacia şi în Catalonia,
zăcăminte de chihlimbar în regiunea Marii Baltice la Gdansk.
Ca materiale de construcţie semnalăm, în România, calcarul care se
găseşte la Albeşti-Muscel, calcarul grosier din Transilvania şi gresia de
Kliwa din Carpaţii Orientali. Nisipul gresiei de Kliwa de la Vălenii de
Munte şi de la Pătârlagele se întrebuinţează pentru industria sticlei.
Diatomitul se întrebuinţează, de asemenea, ca material de construcţie.

305
 Semnalăm importantele zăcăminte de cărbuni din Bazinul
Transilvaniei. Cele mai importante zăcăminte de cărbuni de vârsta
Oligocen-aquitaniană se află în Bazinul Petroşani. Cărbunii sunt reprezentaţi
prin 26 strate de grosime variabilă, dar unele din ele ajungând până la 25 m
grosime. Cărbunele este reprezentat prin varietatea cărbunelui brun.
Cele mai importante materiale utile sunt însă zăcămintele de petrol
din zona marginală a flişului care se exploatează începând din Bucovina
până în Muntenia la Buştenari. Mai importante sunt zăcămintele de la
Solonţ-Stăneşti, Tazlău, Zemeş, Moineşti, Nineasa etc. Menţionăm, de
asemenea, prezenţa chihlimbarului de pe Valea Sibiciului şi pe Valea Bâsca
Chiojdului, unde se găseşte un chihlimbar negru cu reflexe verzui. Amintim
totodată apele minerale de la Slănic Moldova, precum şi cele de la Brădet,
Călimăneşti şi Olăneşti.

3.5.2. PERIOADA NEOGENĂ

Numele de Neogen dat acestei perioade a fost propus pe la mijlocul

secolului trecut de geologul vienez M. Hoernes. El a fost dat pe
considerentul că atât flora cât şi fauna din acest interval prezintă mari
asemănări cu formele actuale, fiind mai evoluate decât cele din Paleogen,
care au unele înrudiri cu formele din Mezozoic sau chiar Paleozoic.
S-a mai întrebuinţat, mai rar, şi un termen de origine geografică
numit Mediteranean, introdus de E. Suess.
Caractere paleontologice. Flora neogenă face legătura între flora
paleogenă şi cea actuală. Ea cuprinde numeroase specii care trăiesc şi astăzi.
Formele de la începutul acestei perioade, în regiunile centrale şi
vestice ale Europei, precum şi în cele de la aceeaşi latitudine din America de
Nord şi din Asia, mai păstrează încă unele caractere ale florei paleogene. Se
menţin provinciile paleobotanice din Paleogen. În a doua jumătate a
Perioadei Neogene şi mai ales la finele ei, provinciile paleobotanice se
apropie mult de cele actuale. Formele tropicale şi mediteraneene se retrag
spre sud, iar locul lor este ocupat de forme de climă temperată.

306
 Flora continentală este alcătuită în cea mai mare parte din
gimnosperme conifere, reprezentate în special prin genurile Pinus, Abietites,
Taxodium şi angiosperme monocotiledonate (genul cel mai frecvent fiind
Sabal) şi dicotiledonate, cu genurile Castanes, Fagus, Ulmus, Alnus, Acer,
Platanus etc.
Flora marină este reprezentată mai ales prin algele calcaroase
(Rhodophyceae), din care genul cel mai frecvent era Lithothamnium.
Fauna. Nevertebratele. Dintre nevertebrate, importanţă deosebită
prezintă foraminiferele, lamelibranhiatele, gasteropodele, precum şi
echinidele, al căror număr şi răspândire este foarte mare. Celelalte clase sunt
reprezentate printr-un număr redus de genuri şi specii.
Foraminiferele sunt reprezentate prin foarte numeroase genuri şi
specii cu importanţă stratigrafică în orizonturi ale formaţiunilor sincrone,
heteropice. Dintre ele cităm: Cibicides, Rotalia, Globigerina, Orbulina,
Elphidium, Lepidocyclina, Miogypsina, Nubecularia.
Lamelibranhiatele cunosc o dezvoltare mare. Ele sunt reprezentate
prin numeroase forme adaptate la condiţii variate de mediu. Dintre formele
marine amintim genurile: Ostrea, Pecten, Cardium, dintre cele salmastre,
genurile: Ervilia, Arca, Mactra, Tapes, iar dintre cele dulcicole, genurile:
Dosinia, Congeria, Unio, Monodacna, Pachydacna, Phyllocardium şi altele.
Gasteropodele, ca şi lamelibranhiatele, au cunoscut o mare
dezvoltare în Neogen. Se remarcă, de asemenea, capacitatea lor de adaptare
la medii diferite. Astfel, unele forme sunt marine, ca de exemplu Ancilla,
Conus, Turritella, altele salmastre, ca Cerithium, Trochus, Buccinum, iar
altele de apă dulce, ca Viviparus, Valenciennius, Melanopsis etc. Echinidele
au fost reprezentate în special prin forme exociclice, cum sunt genurile
Scutella şi Clypeaster.
Vertebratele. Peştii, amfibienii şi reptilele nu prezintă importanţă
stratigrafică. Mamiferele, în schimb, au o importanţă stratigrafică deosebită,
constituind fosile caracteristice. Cu ajutorul mamiferelor s-au putut face
corelări între depozite neogene din diverse bazine de sedimentare, în
faciesuri diferite.

307
 Din acest punct de vedere, cele mai importante ordine sunt Ordinul
Proboscidieni, reprezentat prin numeroase genuri şi specii ca de exemplu:
Mastodon (Zygolophodon) borsoni, Mastodon (Anancus) arvernensis,
Deinotherium giganteum; Ordinul Perissodactyle (Imparicopitate), din care
menţionăm ecvideele, reprezentate prin genurile Parahyppus, Anchitherium,
Merhyppus, Pliohippus, Hypparion şi Rhinoceros; Ordinul Artiodactyle
(Paricopitate), dintre care cităm suidele, camelidele, girafidele, cervidele,
bovidele, antilopele etc.; Ordinul Carnivore cu genul Machairodus şi
Ordinul Primate care cuprinde forme apropiate de cele actuale. Antropoizii
simieni (maimuţe adevărate) sunt reprezentaţi prin genurile Dryopithecus şi
Pliopithecus.
Delimitare şi subdiviziuni. Trasarea limitei inferioare a Neogenului
a fost şi este în momentul de faţă o problemă mult discutată de specialişti şi
încă nerezolvată. Prin revizuirea faunei de nevertebrate (foraminifere şi
moluşte) s-a constatat că schimbarea aceasta marchează în Bazinul
Aquitaniei o limită tranşantă între Stampian şi Aquitanian. În această
concepţie, Aquitanianul reprezintă primul etaj al Miocenului. În alte regiuni,
Aquitanianul este considerat ca ultim termen al Paleogenului. Pe criterii
stratigrafice şi paleontologice, Sistemul Neogen a fost împărţit, în bazinele
clasice, în două serii: Miocen şi Pliocen.
Faciesuri caracteristice. În depozitele acestui sistem sunt
reprezentate toate categoriile de facies.
Formaţiunile continentale neogene sunt foarte răspândite şi
predomină faţă de cele marine. Ele sunt reprezentate, mai ales, prin depozite
lacustre şi mai puţin fluviatile. În prima categorie se situează calcare,
depozite de lignit, nisipuri şi gresii. Ca depozite fluviatile, se cunosc nisipuri
şi pietrişuri cu stratificaţie încrucişată. În afară de acestea, tot pe continent,
au luat naştere în unele locuri depozite de tufuri calcaroase şi travertin.

308
 Neogen. Subdiviziuni, fosile caracteristice.

Sis- Se- Etaj Subetaje Fosile caracteristice

tem rie
Romanian Unio wetzleri
=Levantin Viviparus desmanianus
Viviparus bifarcinatus
Dacian Superior Viviparus bifarcinatus
Viviparus rumanus
Inferior Prosodacna (Stylodacna) heberti
Pachydacna cobalcescui serena
Prosodacna (Stylodacna) rumana
Ponţian Superior Phyllocardium planum planum
Valenciennius annulatus
Prosodacna (Stylodacna) sturi
Prosodacna (Stylodacna) orientalis
PLIOCEN

Didacna (Pontalmyra) subcarinata

Mediu Limnocardium (Euxinicardium) palulus
Valenciennius annulatus
Congeria rhomboidea
Inferior Valenciennius annulatus
Congeria rumana
Paradacna abichi
Meoţian Superior Congeria novorossica
Leptanodonta rumana
Theodoxus (Calvertia) stefanescui
Hydrobia vitrella
NEOGEN

Unio (Psilunio) subrecurvus

Mediu Pirenella caspia
Dosinia maeotica
Inferior Unio subatavus
Sarmaţian Kersonian Mactra podolica
Mactra bulgarica
Basarabian Cerithium (Potamides) disjunctus
Cerithium rubiginosum
Calliostoma (Trochus) podolica
Cryptomactra pesanseris
Mactra fabreana
Cardium fittoni
Volhinian Ervilia podolica
MIOCEN

Buglovian Mactra eichwaldi

Badenian Scutella subrotunda
Turritella turris
Conus dujardini
Fusus longirostris
Barbatia (Arca) barbata
Cardita jouanneti
Lithothamnium ramosissium
Burdigalian Pecten pseudobeudanti
Pecten beudanti
Pecten hoernensis
Acvitanian Cerithium margaritaceum
Ostrea aginensis

309
 Formaţiunile lagunare sunt, de asemenea, foarte răspândite în
depozitele neogene, atât în sens vertical (întâlnindu-se aproape în toate
etajele Miocenului), cât şi în sens orizontal (ocupând suprafeţe foarte
întinse). Ele sunt reprezentate prin marne cu intercalaţii de anhidrit, gips şi
lentile de sare (care constituie adeseori sâmburii unor diapire). În Miocenul
superior, în legătură cu pierderea legăturii cu oceanul universal a unor
bazine marine (cum ar fi, de exemplu, în Europa, cel al Paratethysului),
salinitatea apei acestora scade treptat, fapt care condiţionează geneza unor
depozite de biofacies salmastru.
Formaţiunile marine sunt reprezentate în Neogen prin depozite
litorale, în special falune (sau craig-uri), dar mai ales prin depozite neritice
şi anume depozite de molasă (gresii şi conglomerate slab cimentate) şi
calcare oolitice, lumachelice (cu moluşte) şi recifale (cu alge, în special
Lithothamnium).
Formaţiunile batiale sunt mai puţin răspândite. În această categorie
se situează unele marne cu pleurotome şi ostracode.
Ca formaţiuni abisale se consideră unele argile cu radiolari.
Răspândirea Neogenului. În Europa, Neogenul este dezvoltat atât
în facies marin, cât şi în facies salmastru şi continental. Depozitele marine
apar în sudul şi vestul Europei, precum şi în partea de nord a Africii. În estul
Europei, Miocenul inferior şi mediu apar în facies marin, în timp ce
Miocenul superior este reprezentat în facies salmastru, iar Pliocenul într-un
facies de apă dulce.
Depozitele miocene au o dezvoltare completă şi sunt bogat fosilifere
în Bazinul Vienei. Această unitate reprezintă o depresiune situată în jurul
Vienei la joncţiunea dintre Alpi, Carpaţi şi Masivul Boemiei şi este
constituită de fapt din două bazine secundare: Bazinul extraalpin şi Bazinul
intraalpin.
În Bazinul extraalpin, Miocenul începe cu Aquitanianul, care are o
dispoziţie transgresivă pe cristalinul Masivului Boemiei. Este reprezentat
prin nisipuri şi marne cu intercalaţii de lignit. Fauna este salmastră, cu:
Mytilus heidingeri, Arca fichteli etc. Urmează Burdigalianul, care constă din

310
nisipuri şi gresii bogat fosilifere cu Ostrea aginensis, Pecten holgeri,
Cardium kubecki şi Echinolampas kleini. Badenianul este alcătuit în
principal din calcare organogene fosilifere. Sarmaţianul este reprezentat prin
marne şi nisipuri şi ceriţi. Pliocenul nu este reprezentat, poate cu excepţia
unor pietrişuri numite Belvedere, care după unii autori sunt însă de vârstă
cuaternară.
În Bazinul intraalpin, Aquitanianul şi Burdigalianul nu sunt
cunoscute. Burdigalianul este reprezentat prin nişte nisipuri şi intercalaţii de
lignit. Badenianul este bine reprezentat. La bază este constituit din
conglomerate şi calcare de Leitha cu o faună litorală din care amintim
Clypeaster acuminatus, Ostrea digitalis, Spondylus crassicosta etc. Calcarul
de Leitha este format aproape în totalitate din Lithothamnium şi reprezintă
un foarte bun material de construcţie. Sarmaţianul este reprezentat prin
nisipuri, marne şi calcare oolitice.
Răspândirea Neogenului în România. Depozitele neogene apar pe
suprafeţe foarte întinse, fiind prezente în toate marile unităţi structurale.
În Carpaţii Orientali, Neogenul alcătuieşte în întregime zona
neogenă şi pătrunde parţial în zona flişului, alcătuind Bazinul Comăneşti.
Zona neogenă reprezintă unitatea externă a Carpaţilor Orientali,
putând fi urmărită de la frontiera de nord a ţării până în Valea Dâmboviţei.
Întrucât aceasta zona înconjoară Carpaţii, ea se numeşte şi Zona
Pericarpatică. Deoarece în depozitele acestui sistem se găsesc zăcăminte de
sare, această zonă se numeşte şi zona saliferă, termen care în ultima vreme
este utilizat tot mai rar. Totodată, ţinând seama că din punct de vedere
morfologic această zonă este constituită din dealuri, care numai în unele
puncte depăşesc 1000 m altitudine, ea se numeşte şi Zona subcarpatică;
deoarece ea reprezintă zona prin care se pătrunde în Carpaţi, se numeşte şi
Zona precarpatică. Prin urmare, toţi aceşti termeni enumeraţi mai sus se
referă la aceeaşi unitate structurală, dar au semnificaţii diferite numai
datorită prismei prin care se priveşte.
Zona neogenă are în Bucovina o lăţime mică de numai câteva sute de
metri, lărgindu-se spre sud în mod continuu şi atingând în dreptul oraşului

311
Bacău o lăţime maximă de cca. 25 km. În Valea Trotuşului ea se îngustează
brusc, probabil datorită unei falii transversale, ajungând la o lăţime de cca.
10 km, de unde apoi spre sud se lărgeşte din nou, încât între văile Buzău şi
Teleajen depăşeşte 30 km. Contactul zonei neogene cu zona flişului este
tectonic, flişul încălecând-o parţial, prin zona externă, până în Valea
Trotuşului, iar de aici spre sud încălecând-o chiar prin zona mediană. Limita
externă a zonei neogene are, de asemenea, caracter tectonic, Platforma
Moldovenească intrând adânc sub aceasta zonă de-a lungul unei importante
linii numită linia sau falia pericarpatică, care are un caracter unic până în
Valea Râmnicului Sărat. De la aceasta vale, spre sud, linia pericarpatică se
desface în virgaţii care se amortizează în exterior.
Din punct de vedere stratigrafic, Zona neogenă este constituită din
Bucovina şi până în Valea Trotuşului din termenii ei inferiori (inclusiv
Badenian), iar de aici spre sud se adaugă Sarmaţianul şi diferiţi termeni ai
Pliocenului.
Aquitanianul, termen inferior al Miocenului, este reprezentat prin
marne argiloase şi bituminoase, cu intercalaţii de sare, de gipsuri primare şi
secundare, care pot avea grosimi de 50-60 m, apoi cu intercalaţii lenticulare
de micro- şi macroconglomerate şi de brecii. Întregul pachet este cunoscut
în Muntenia sub numele de orizontul stratelor de Cornu sau orizontul
gipsurilor inferioare. Considerăm că, iniţial, Aquitanianul a cuprins
importante lentile de sare gemă, care ulterior au fost transformate în masive
diapire de sare. În prezent lentilele de sare în poziţie primară, se găsesc pe
Valea Albinari, la Ariceştii Zeletin şi Valea Zâmbroaiei. În general, lentilele
de sare sunt înconjurate de o zonă de brecie numită "brecia sării", constituită
din argilă de culoare cenuşiu închis, unsuroasă, cu elemente dure, eterogene,
cu predominarea elementelor de şisturi verzi. După G. Voicu, întregul
pachet de strate considerat de noi aquitaniene trebuie separat în două
orizonturi: orizontul gipsurilor inferioare, atribuit Aquitanianului, şi
orizontul stratelor de Cornu, atribuit pe bază de microfaună Burdigalianului.
Burdigalianul debutează, în general, printr-o serie de conglomerate
eterogene, în care abundă şisturile cristaline, cu preponderenţă şisturile verzi

312
de origine dobrogeană, dar în care se găsesc şi blocuri de calcare mezozoice
şi eocene, precum şi elemente de gresii paleogene. Conglomeratele sunt în
general slab cimentate, de culoare roşu-cărămizie şi sunt cunoscute în
Muntenia sub numele de conglomerate de Brebu, în Moldova sub numele de
conglomerate de Pleşu şi Pietricica, iar în Polonia sub numele de
conglomerate de Sloboda-Rungurska.
Pachetul de conglomerate descris continuă, spre partea superioară,
printr-un pachet de gresii grosiere, moi, gipsifere, roşcate, cenuşii, care trec
treptat la gresii din ce în ce mai fine. Întregul pachet cuprinde intercalaţii
lenticulare de gipsuri şi tufuri dacitice nefosilifere. Gipsurile se dezvoltă în
unele locuri până la 10-15 m grosime şi sunt cunoscute sub numele de
orizontul gipsurilor superioare. Culoarea roşu-cărămizie nu constituie un
criteriu de separare a două orizonturi în Burdigalian, deoarece pe Valea
Teleajenului ea urcă până la Badenian. Are o grosime de cca. 1000m.
Badenianul prezintă depozite dezvoltate în două faciesuri, recifal şi
detritic. Faciesul recifal este reprezentat prin calcare albe, moi, cu
Lithothamnium, precum şi cu Cerithium, Conus etc. Faciesul recifal apare la
est de Tg. Ocna, la nord de Pătârlagele, la est de Vălenii de Munte, la Slănic
Prahova etc. Faciesul detritic debutează printr-un orizont gros de tufuri
dacitice alb-verzui sau maroniu, cu globigerine. Mai frecvent, tufurile
dacitice alternează cu strate subţiri de marne bogat fosilifere în microfaună,
care atestă vârsta badeniană. Formele cele mai frecvente sunt: Globigerina
bulloides, Cibicides floridanus, Globigerinoides conglobatus, Orbulina,
Candorbulina etc. Tuful dacitic de la baza Badenianului poartă numele în
Muntenia de tuf de Slănic şi este sincron cu tuful de Dej dacitic din Bazinul
Transilvaniei. Partea superioară a Badenianului este constituită din marne
cenuşii, gresii fine, nisipuri şi intercalaţii de gipsuri care au aspect lenticular
şi ajung în unele locuri la grosimi de 8-10 m. Faciesul detritic se poate
urmări din Valea Trotuşului spre sud-vest până în Valea Dâmboviţei. În
unele zone, mai ales între Vrancea şi Râmnicu Sărat, în Badenian apar o
serie de gresii calcaroase în plăci, care poartă numele de gresii de Răchitaşu.
Pe alocuri, marnele şistoase trec spre argile şistoase, al căror aspect

313
aminteşte oarecum de şisturile disodilice. Ele cuprind o faună de radiolari şi
se numesc şisturi cu radiolari. Badenianul se încheie printr-o serie
marnoasă-argiloasă care prezintă în unele locuri o faună cu Ervilia şi
Syndesmya care atestă vârsta bugloviană.
Sarmaţianul prezintă depozite ce se dispun transgresiv şi discordant.
Litologic, apar două orizonturi, unul detritic şi altul organogen. Orizontul
detritic are dezvoltarea cea mai mare. Este constituit din marne de culoare
cenuşiu închis, cu puternice intercalaţii de nisipuri, cu concreţiuni grezoase,
precum şi lentile de conglomerate care se observă mai ales între Buzău şi
Bălăneasa. Orizontul organogen se găseşte în partea superioară şi este
alcătuit din calcare lumachelice cu mactre, între care am recunoscut forme
ce indică Kersonian (Mactra bulgarică şi Mactra caspia). Calcarele
sarmaţiene alcătuiesc culmile dealurilor Măgura şi Tătaru şi reprezintă o
bună piatra de construcţie şi de ornament. În regiunea Trotuşului, la
Comăneşti, Sarmaţianul transgredează peste zona flişului şi ia parte la
alcătuirea unui sinclinoriu cunoscut sub numele Bazinul Comăneşti, în care,
la partea superioară a acestui etaj, se dezvoltă unul sau două strate de
cărbune brun.
Pliocenul. Este reprezentat prin formaţiuni de apă dulce şi salmastră.
Meoţianul este alcătuit în general din depozite detritice de gresii
calcaroase, gresii semioolitice, nisipuri, calcare oolitice, gresii cu lentile de
tufuri andezitice şi strate de lignit. În regiunea cutelor diapire, Meoţianul are
o grosime de 60-500 m, iar în regiunea Vrancei până la 1300 m. În regiunea
cutelor diapire, au fost deosebite în Meoţian două orizonturi: un orizont
inferior, alcătuit din marne, gresii şi calcare oolitice, cu faună salmastră, cu
Dosinia maeotică şi Pirenella caspia, şi un orizont superior, constituit din
marne, nisipuri şi gresii cu: Unio subatavus, Psilunio subrecurvus, Congeria
novorossica, Leptodonta unionides etc. În Moldova, Meoţianul
transgredează peste flişul paleogen, constituind în regiunea Comăneşti un
important bazin carbonifer. Nisipurile şi gresiile Meoţianului reprezintă
predominant roci magazin pentru hidrocarburi.

314
 Ponţianul este dezvoltat în două faciesuri: detritic şi organogen.
Faciesul detritic este constituit, în principal, din marne argiloase de culoare
vineţiu - albăstruie sau albicioasă şi, în secundar, din intercalaţii slabe de
nisipuri sau gresii. Faciesul organogen este reprezentat prin calcar
lumachelic format din cochilii de cordiacee. Se numeşte calcar de tip
"Odessa" întrucât seamănă cu calcarele ponţiene din Platforma
Moldovenească, dar în regiunea Buzăului poartă numele de calcare de
Piatra Dascălului.
Fosile caracteristice sunt: Congeria rhomboidea, Congeria rumana,
Paradacna abichi, Phyllocardium planum şi diferite specii de Viviparus.
Ponţianul ia parte la alcătuirea zonei neogene din regiunea de curbură spre
vest. Grosimea Ponţianului este maximă în zona Vrancei (1500 m), scade
treptat spre sud, pentru că în regiunea cutelor diapire să ajungă la 1000 m şi
chiar 500 m.
Depozitele Ponţianului, în general, reprezintă roci protectoare
(ecran) pentru zăcămintele de hidrocarburi din Meoţian şi mai vechi. Doar
în unele puncte, intercalaţiile de gresii şi nisipuri ponţiene reprezintă roci
magazin, având chiar unele acumulări de hidrocarburi.
Dacianul este constituit în general din nisipuri grosiere sau fine,
gresii moi friabile şi marne nisipoase în alternanţă cu strate subţiri de
pietrişuri sau conglomerate slabe. În regiunea de curbură, în depozitele
daciene se găsesc intercalaţii de tuf andezitic. Caracteristica formaţiunilor
daciene o constituie prezenţa unor intercalaţii de strate de lignit, care în
unele locuri ajung la grosimi de 2-3 m şi chiar mai mult. Grosimea
Dacianului a fost evaluată la circa 1800 m în Vrancea, între Putna şi Milcov.
Spre sud, grosimea scade până la 300 m şi chiar 250 m. Depozitele daciene
reprezintă şi ele roci magazin pentru zăcăminte de hidrocarburi.
Romanianul (Levantinul) este reprezentat litologic prin depozite de
argilă de culoare verzui-murdar. Rocile argiloase romaniene reprezintă roci
protectoare pentru zăcămintele de hidrocarburi din Dacian. Până de curând
se considera că partea superioară a Romanianului era constituită dintr-un
orizont de pietrişuri numite pietrişuri de Cândeşti, dar cercetările recente ale

315
lui V. Dragoş şi alţii au arătat că orizontul pietrişurilor de Cândeşti are o
dispoziţie transgresivă nu numai peste ceilalţi termeni ai Pliocenului, dar şi
peste Miocen şi o parte din Oligocen, motiv pentru care se admite acum că
acest orizont reprezintă un nou ciclu de sedimentare şi de aceea el este
atribuit Cuaternarului.
Tectonica. Zona neogenă se caracterizează prin două stiluri
tectonice principale: normal şi salifer.
În zona de la nord de Valea Trotuşului, tectonica internă a zonei
neogene este reprezentată prin cute normale. În cadrul acestora domină
anticlinalele Pleşu, între Tg. Neamţ şi Valea Râsca, şi Pietricica, la sud-vest
de Bacău, în axele cărora apar, la Pleşu, butoniere de Paleogen în faciesul
stratelor de Bisericani. La vestul acestor anticlinale principale se găsesc
încă două aliniamente de anticlinale secundare, deversate spre est şi
coborâte în trepte.
Între Valea Trotuşului şi Valea Râmnicului Sărat, tectonica zonei
neogene este reprezentată prin două anticlinale şi o serie de solzi în axele
cărora apar brecii cu sare.
La sud de Valea Râmnicului Sărat, tectonica zonei neogene este
dominată de prezenţa cutelor diapire, de unde şi denumirea de regiunea
cutelor diapire. În cadrul acestei regiuni există o serie de aliniamente de
cute diapire, aproximativ paralele, care se afundă de la nord la sud şi de la
est la vest.
Ca structuri individualizate, menţionăm anticlinalul diapir exagerat
Meledic, cu diapir incipient faliat, Berca-Arbănaşi între Buzău şi Slănicul de
Buzău, anticlinalele Monteoru şi Ceptura între Valea Nişcovului şi Valea
Cricovului Sărat.
Între văile Teleajen şi Ialomiţa se succed de la nord spre sud
anticlinalele Ţintea, Băicoi, Moreni, Gura Ocniţei, cu diapirism exagerat,
apoi Mărgineni, Bucşani şi Măneşti.
În Carpaţii Meridionali şi Depresiunea Getică, depozitele miocene
apar în partea de nord a Depresiunii Getice şi pe flancurile de sud ale
Carpaţilor Meridionali, transgredând peste depozitele paleogene şi chiar

316
peste cristalinul Făgăraşului. Apariţiile de Miocen inferior sunt limitate între
Valea Argeşului la est şi Valea Gilortului la vest. Termenii Miocenului au în
general aceeaşi alcătuire litologică ca şi cei din zona neogenă a Carpaţilor
Orientali. Din această cauză nu vom reda aici decât descrierea unor
eventuale deosebiri.
Aquitanianul este reprezentat în faciesul stratelor de Cornu, se
dezvoltă din Valea Doamnei până în Valea Oltului şi, de asemenea, în
Bazinul Petroşani.
Burdigalianul are o dezvoltare mare, găsindu-se din zona
Câmpulung până în Valea Oltului, sub forma de benzi continue, marcând o
transgresiune până la orizontul marnos al Eocenului. De asemenea,
Burdigalianul înaintează spre nord şi vest până în cristalinul Făgăraşului,
pătrunzând între acesta şi Culmea Coziei, constituind umplutura grabenului
Brezoi-Titeşti-Câmpulung. Este alcătuit dintr-o serie de conglomerate slab
cimentate, numite conglomerate de Măţău, asemănătoare cu conglomeratele
de Brebu, cu deosebirea că sunt mai slab cimentate decât acestea. Între văile
Olt şi Gilort, conglomeratele de Măţău apar în culmea Măgura Slătioarei.
Burdigalianul este constituit dintr-un pachet gros de peste 1000 m de
gresii moi, marne nisipoase, nisipuri fine, bituminoase, cu slabe intercalaţii
de gipsuri şi două intercalaţii de tufuri dacitice cu grosimea până la 15-20
cm. Se întâlneşte de la Câmpulung până în Valea Gilortului.
Badenianul este alcătuit din două orizonturi, în bază orizontul de tuf
dacitic şi apoi cel cu marne cu globigerine, cu o grosime care ajunge la
Râmnicu Vâlcea la 180 m. Tuful dacitic se poate urmări din Valea
Topologului până la Govora. Deasupra urmează un orizont de marne şi
gresii moi cu intercalaţii de gipsuri şi tufuri dacitice mai subţiri de 10-15
cm. Între Argeşel şi Râul Târgului, gipsurile ajung până la o grosime de 10-
12 m. În partea de vest a Depresiuni Getice s-a pus în evidenţă apariţia
Badenianului între Runcu, Peştişani şi Gura Văii pe Dunăre. Badenianul
apare şi mai la vest, în Bazinul Orşova-Bahna, pe peticul de acoperire al
Munţilor Cernei, precum şi în grabenul Caransebeş-Mehadia, care afectează
atât cristalinul Pânzei Getice al Munţilor Semenic cât şi cristalinul

317
Autohtonului din Munţii Almăjului. Mai la vest, în Banat, Badenianul se
întâlneşte în sinclinalul Bozovici de pe cristalinul getic al Munţilor Semenic.
Sarmaţianul, ca şi în zona neogenă, este constituit din două
orizonturi. Orizontul inferior este detritic, reprezentat prin marne, nisipuri şi
pietrişuri mărunte. Caracteristic este faptul că în el au fost descoperite pe
Valea Oltului, la Râmnicu Vâlcea, două intercalaţii groase (8-10 m) de tuf
dacitic (V. Dragoş, 1955). Orizontul conţine o faună bogată, caracteristică,
de lamelibranhiate şi gasteropode. Sarmaţianul se continuă la vest de Olt
până în Valea Blahniţei sub forma unor depresiuni tectonice şi morfologice.
Apare la vest, între Novaci şi Cărpiniş, iar în continuare pe interfluviile
dintre Jiu şi Gilort şi dintre Jiu şi Bistriţa, precum şi între Motru şi Dunăre.
Sarmaţianul nu poate fi separat deBadenian.
Orizontul superior este organogen şi este constituit aproape în
exclusivitate din calcare lumachelice cu mactre.
Meoţianul nu prezintă deosebiri litologice faţă de cel din zona
neogenă, decât doar unele variaţii de grosime. Menţionăm însă că Meoţianul
prezintă o amplă transgresiune, ceea ce face ca depozitele sale să ajungă
între Jiu şi Motru peste şisturile cristaline. În zona văii Jiului, la Ţicleni şi
Bâlteni, depozitele Meoţianului conţin importante zăcăminte de gaze, care
sunt în curs de exploatare. Aici depozitele Meoţianului nu aflorează, fiind
interceptate de foraje. Mai departe, spre est, Meoţianul se continuă ca o zonă
îngustă până la Ocnele Mari.
Ponţianul marchează a doua transgresiune şi discordanţă a
Pliocenului. La Schela Cladovei, pe malul Dunării, Ponţianul este
reprezentat prin marne argiloase, vinete, fosilifere, aşezate peste pietrişurile
badenian-sarmaţiene. Mai la nord, pe Valea Sovarnei, la Bala de Sus,
Ponţianul se aşează peste cristalinul faliat, cu compartimente uşor
denivelate. În continuare, de la Glogova-Tismana spre Tg. Jiu, Ponţianul se
retrage spre sud, până la Valea Blahniţei, de unde se îngustează datorită
depozitelor daciene care îl acoperă şi se continuă sub forma a două benzi
înguste până la Ocnele Mari. Noi am semnalat pentru prima dată existenţa
Ponţianului şi la est de Olt până la Valea Argeşului. În această regiune,

318
Ponţianul este reprezentat prin depozite detritice psamito-pelitice, constituite
din nisipuri fine, micacee în bază şi marne argiloase cenuşii, compacte, la
partea superioară, bogat fosilifere (Phyllocardium planum, Phyllocardium
planum lunae, Prosodacna, Limnocardium subsquamulosum,
Limnocardium nobile, Didacna subcarinata, Caladacna steindachneri,
Valenciennius, Melanopsis decellata, Dreissena rimestiensis). În treimea
superioară a Ponţianului se află două strate de lignit care se pot urmări din
vestul Argeşului până aproape de Valea Oltului. Depozitele ponţiene
superioare cu intercalaţii de cărbuni se întâlnesc şi în Depresiunea
Câmpulung.
Dacianul urmează în concordanţă stratigrafică Ponţianului. Este
reprezentat prin marne nisipoase, nisipuri fine, nisipuri gălbui şi pietrişuri
mărunte. Cuprinde o faună tipică de moluşte. Depozitele daciene conţin
strate de lignit, care se pot urmări din Valea Topologului până în Valea
Motrului şi care se exploatează în zona Jiu-Motru-Gilort-Bistriţa olteană.
Romanianul este constituit din marne argiloase, de culoare cenuşiu
închis- verzuie. În regiunea dintre Amaradia-Jiu-Motru-Dunăre, Romanianul
conţine două intercalaţii de lignit exploatabile.
Ca substanţe utile, Neogenul din Depresiunea Getică cuprinde
intercalaţii de cărbuni, zăcăminte de petrol, sare şi unele roci de construcţii.
Zăcămintele de cărbuni ponţieni sunt în exploatare la Boteni, pe
Valea Argeşului, la Jugur şi Poenari, la Schitu Goleşti, Godeni şi
Berevoeşti.
Cărbunii din Dacian se exploatează la Roşia de Jiu, Rovinari,
Rogojel, Peşteana, Roşiuta, Motru. Începând din 1980 s-au deschis noi
exploatări între Amaradia şi Târîia la Horezu.
Prima exploatare de lignit romanian început recent la Huşnicioara
(est de Drobeta-Turnu Severin). În perspectivă este prevăzută exploatarea
cărbunilor romanieni dintre Drobeta-Turnu Severin, Broscari şi Vânju Mare.
Petrolul se găseşte cantonat şi se exploatează în Burdigalianul de la
Bâlteni şi Ţicleni. Sarea gemă se exploatează la Ocnele Mari.

319
 În Bazinul Transilvaniei, Neogenul ocupă regiunea cuprinsă între
zona eruptivă a Carpaţilor Orientali, cristalinul Carpaţilor Meridionali,
cristalinul Munţilor Metaliferi şi Paleogenul din nord-vestul depresiunii.
Menţionăm că Miocenul are o mare dezvoltare între Mureş şi cele două
Someşe. El mai apare pe marginea de est, precum şi în partea de sud-est a
bazinului, între Perşani şi Făgăraş.
Aquitanianul se dispune în nord-vestul Transilvaniei direct pe
Oligocen. Este reprezentat printr-o serie de depozite cunoscute sub numele
de strate de Sânmihai, care sunt constituite dintr-o alternanţă de gresii şi
marne vărgate cu intercalaţii de lignit şi cuprind o microfaună caracteristică.
Se pare că Aquitanianul încheie ciclul de sedimentare al Paleogenului ca şi
în Carpaţii Orientali. Aquitanianul constituit sub forma stratelor de
Sânmihai aflorează între Cluj şi Tg. Lăpuş, precum şi la nord de oraşul
Sebeş, la punctul numit Râpa Roşie.
Burdigalianul este format din două orizonturi. Orizontul inferior,
cunoscut sub numele de strate de Coruş, este alcătuit din nisipuri foarte
fosilifere cu: Pecten gigas, Arca fichteli şi Cardium kubecki. Stratele de
Coruş se pot urmări de la sud de Cluj-Napoca din Dealul Coasta Mare şi
până la nord, în zona Coruş. Orizontul superior este cunoscut sub numele de
strate de Chechiş, constituite din argile marnoase şi marne argiloase, pe
alocuri glauconitice.
Sub stratele de Chechiş a fost găsită în foraje, în regiunea Someşeni,
la vest de Cluj-Napoca, o lentilă de sare de cca. 110 m grosime.
Burdigalianul este reprezentat prin strate de Hida, formate din
gresii, pietrişuri, conglomerate şi argile. Grosimea stratelor de Hida este pe
alocuri foarte mare, depăşind uneori 1000 m. Ele se pot urmări continuu
prin regiunea Gheorghieni (la sud de Cluj) până la nord de Dej şi de acolo
până la Lăpuş.
Badenianul apare în trei faciesuri (M. Ilie, 1956): litoral detritic,
litoral recifal şi lagunar.

320
 Faciesul litoral detritic se întâlneşte la contactul cu fundamentul
cristalino-mezozoic şi este reprezentat prin pietrişuri, conglomerate
(Tălmaci, Reghin) şi brecii calcaroase (Turda).
Faciesul litoral recifal se dezvoltă pe marginea de est şi sud a
Munţilor Metaliferi şi este reprezentat prin calcare cu Lithothamnium,
calcare coraligene, calcare cu echinide şi calcare cu moluşte. Aceste calcare
apar pe linia Turda-Aiud-Alba Iulia. Formele mai frecvente sunt
Heterostegina costata, Heliastrea, Corbula gibba, Pecten elegans, Ostrea
cochlear etc.
Badenianul în facies lagunar este format din două orizonturi. În bază
este orizontul detritic, numit complexul tufului de Dej, care are o grosime
variabilă, de la 10-20 m până la 50 m şi care este alcătuit în principal din
tufuri vulcanice albe, galbene sau verzui, cu intercalaţii de marno-argile şi
gresii argiloase. Materialul vulcanic este neomogen, în bază fiind
preponderent materialul detritic, iar la partea superioară cel andezitic.
Marnele cuprinse între materialul cineritic sunt bogat fosilifere, având o
microfaună care indică Badenianul. Deasupra complexului tufului de Dej
urmează o serie de depozite constituite din evaporite, reprezentate prin
gipsuri, anhidrite şi sare gemă, cunoscute sub denumirea de formaţiunea cu
sare. Sarea apare pe marginea Bazinului Transilvaniei sub formă de masive
diapire, cum sunt Cojocna, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Praid, Sovata
etc. Peste formaţiunea cu sare urmează o serie de argile brune şi marne
şistoase cu eflorescente de sulfaţi. Acestea sunt aşa-numitele şisturi cu
radiolari. Badenianul se încheie printr-un orizont gros până la 1000 m,
constituit din marne, argile, nisipuri şi strate subţiri de tufite. În aceste
depozite se cunoaşte o microfaună bogată, printre care Spiratella.
Sarmaţianul este alcătuit în bază dintr-un tuf dacitic, cunoscut sub
numele de tuf de Ghiriş. El reprezintă totodată reperul stratigrafic utilizat în
practica de foraj pentru semnalarea trecerii de la Badenian la Sarmaţian.
Deasupra acestuia se dezvoltă, în continuitate de sedimentare, o succesiune
de strate constituite din depozite argilo-marnoase şi nisipuri care predomină
spre partea superioară. Depozitele sunt groase de peste 1500 m. După

321
micro- şi macrofauna conţinută, depozitele menţionate aparţin
Buglovianului, Volhinianului şi Basarabianului. După unii autori se
consideră că este prezent şi Kersonianul. Depozitele nisipoase din Sarmaţian
reprezintă stratele magazin pentru zăcămintele de gaz metan.
Pliocenul este constituit litologic din aceleaşi categorii de marne,
argile şi nisipuri fine ca şi Sarmaţianul, astfel încât limita dintre Pliocen şi
Sarmaţian este greu de trasat.
Tuful de Bazna, un cinerit sub forma unui strat subţire de 4 – 5 cm,
de culoare alb – gălbuie, de origine andezitică, reprezintă reperul stratigrafic
în trasarea acestei limite.
Macrofauna întâlnită în Pliocen este foarte rară. Formele întâlnite
indică prezenţa Meoţianului şi a Ponţianului, dar o limită între aceste două
etaje nu se poate stabili. Din această cauză, Pliocenul din Bazinul
Transilvaniei este cunoscut sub numele de Panonian, fiind identic cu
depozitele care apar în Bazinul Panonic şi unde, de asemenea, o separaţie
între Ponţian şi Meoţian nu este posibilă. Dacianul şi Romanianul nu sunt
prezente în Bazinul Transilvaniei.
Tectonica. Tectonica Neogenului din Bazinul Transilvaniei se
prezintă sub două aspecte diferite: salifer şi normal.
Stilul salifer se caracterizează prin prezenţa unor aliniamente de
anticlinale diapire cu masive de sare. Aceste aliniamente sunt situate
aproximativ la periferia bazinului, înconjurându-l, dar fiind mai pronunţate
pe latura de vest şi est. Pe latura de vest, menţionăm anticlinalele diapire de
la Dej (acesta fiind mai puţin pronunţat), Cojocna, Turda, Ocna Mureş şi
Ocna Sibiului. Orientarea acestor anticlinale este aproximativ nord-sud. În
partea de est a bazinului apar două zone de cute diapire, una cu orientare
nord-vest - sud-est, care cuprinde masivele de la Sărata-Bistriţa, Uila, Ideciu
de Jos, Sovata şi Praid, şi o a doua serie, orientată nord-est - sud-vest, pe
aliniamentul localităţilor Lueta, Sânpaul, Homorod. În nordul bazinului,
cutele au orientare aproximativ est-vest.
Stilul normal se caracterizează printr-o tectonica reprezentată printr-
o serie de domuri şi cuvete. Se pot distinge trei grupe de domuri cu

322
caracteristici structurale distincte. O grupă se întâlneşte la nord de Mureş cu
domuri constituite numai din Badenian şi Sarmaţian, cum sunt domurile
Sărmăşel, Sâncrai-Mădăraş, Luduş. La sud de Mureş se găseşte o grupă de
domuri mai coborâte. Acestea sunt alcătuite atât din Sarmaţian cât şi din
Pliocen, cum sunt domurile Sângiorgiu de Pădure, Cetatea de Baltă, Deleni,
Bazna şi Copşa Mică. Ele au orientare aproximativ est-vest. A treia grupă de
domuri se găseşte la sud de Târnava Mare, cum sunt domurile Cristur şi
Ţelina.
Substanţe utile. Cea mai importantă substanţă utilă din Neogenul
Bazinului Transilvaniei este gazul metan, acumulat în depozitele sarmaţiene
şi meoţiene din domurile menţionate. O altă substanţă minerală utilă este
reprezentată prin masivele de sare ce se exploatează atât pentru scopuri
casnice, cât şi pentru industrie. Menţionăm, de asemenea, apele minerale
legate de masivele de sare, cum sunt cele de la Someşeni, Cojocna, Ocna
Sibiului, Bazna, Sovata etc., apoi tuful dacitic de Dej, care reprezintă o bună
piatră de construcţie.
În Platforma Moldovenească, depozitele neogene încep cu
Badenianul, deoarece platforma a fost ridicată după Cretacicul superior.
Badenianul apare la suprafaţă numai în malul Prutului. Atât datele de
suprafaţă, cât şi cele de foraj au arătat că depozitele badeniene au o mare
variaţie de facies pe orizontală şi pe verticală. În bază, Badenianul este
reprezentat prin conglomerate, nisipuri şi gresii calcaroase. Deasupra
acestora urmează calcare cu Lithothamnium, dolomite şi gips. Calcarele au
şi macrofosile. Etajul se încheie prin gresii calcaroase şi marne. Grosimea
Badenianului este de cca. 20 m în malul Prutului şi creşte treptat spre
Carpaţi.
Sarmaţianul are o mare răspândire, găsindu-se practic pe toată
întinderea Platformei Moldoveneşti. Litologic, Sarmaţianul este reprezentat
prin marne, argile marnoase, nisipuri, calcare. Toate depozitele sunt bogat
fosilifere (Cardium fittoni, Tapes gregarius, Mactra podolica, Mactra
fabreana). Sarmaţianul are în bază calcare recifale cu Ervilia dissita şi
Serpula gracilis. În partea de nord a platformei apare Buglovianul, care are

323
o răspândire mică între Siret şi Rădăuţi. Cea mai mare răspândire o au
Volhynianul şi Bessarabianul, primul găsindu-se pe toată întinderea dintre
Dărăbani, Hârlău şi Fălticeni, iar al doilea între Hârlău, Iaşi, Roman şi
Buhuşi.
Kersonianul apare între Vaslui, Răducăneni, Băceşti, Bacău.
Grosimea întregului Sarmaţian străbătut de foraje este de 500-550 m.
Meoţianul intră în alcătuirea Platformei Moldoveneşti de la
Răducăneni spre sud. În unele locuri nu poate fi separat de Kersonian (de
exemplu între Siret şi Bârlad, la sud de Vaslui). Meoţianul este constituit
litologic din gresii moi şi gresii cineritice şi cinerite. Cineritele sunt de fapt
andezitice şi sunt mai dezvoltate în apropierea văii Siretului, unde formează
culmea dealului dintre Siret şi Tutova. Are la partea superioară argile
marnoase şi nisipoase.
Ponţian-Dacianul formează un pachet de 200-400 m grosime de
argile, nisipuri argiloase, cenuşii şi roşii şi un orizont de calcare
lumachelice. Monotonia de facies împiedică separarea celor două etaje,
Ponţianul şi Dacianul.
Romanianul încheie Pliocenul, fiind reprezentat prin argile, marne şi
nisipuri. Nisipurile prezintă adesea lentile de argile şi plăci de gresii.
Romanianul formează, mai ales, partea de sud a Platformei Moldoveneşti,
ocupând dealurile Depresiunii Bârladului.
Tectonica. Tectonica Neogenului în Platforma Moldovenească este
aproape tabulară. Stratele au o înclinare uşoara către sud-vest intrând sub
zona neogenă.
Substanţe utile. În afara unor materiale de construcţie, Neogenul din
Platforma Moldovenească cuprinde zăcăminte de gaze, care au fost puse în
evidenţă prin foraje în jurul localităţii Roman, precum şi ape minerale
sulfuroase, cu calităţi terapeutice.
În Dobrogea, Neogenul apare reprezentat numai prin termeni mai
noi decât Badenianul.

324
 Badenianul este constituit din gresii calcaroase, marnocalcare, argile
şi nisipuri, care se găsesc pe Valea Carasu, la vest de Medgidia, la Ovidiu,
precum şi pe malul Dunării, între localităţile Seimenii Mari şi Dunăre.
Sarmaţianul are o răspândire mare, acoperind aproape întreaga
suprafaţă a Dobrogei de Sud. Au fost identificate Volhinianul, Basarabianul
şi Kersonianul.
În bază, Sarmaţianul este constituit litologic din depozite relativ
monotone, reprezentate prin marne, argile nisipoase cu intercalaţii de
bentonită, calcare lumachelice, nisipuri şi argile cu diatomite.
În partea superioară, Sarmaţianul este reprezentat prin marne, calcare
oolitice şi lumachelice. Depozitele calcaroase alcătuiesc în întregime
regiunea de la sud de linia Cernavodă-Constanţa dând o notă caracteristică
peisajului datorită reflexelor luminoase care au atras şi denumirea de
"Coasta de Argint" părţii de sud a litoralului Marii Negre dintre Mangalia şi
Balcic. Depozitele Sarmaţianului sunt bogat fosilifere (Ervilia trigonula,
Ervilia podolica, Modiola volhynica, Potamides (Pirenella) mitralis,
Mactra fabreana, Mactra Bulgarica, Mactra Bulgarica elongata).
Meoţianul nu apare dezvoltat în Dobrogea, regiunea fiind în acest
interval exondată.
Ponţianul este alcătuit din depozite marnoase cu faună caracteristică.
Dacianul este constituit litologic din nisipuri cu intercalaţii de gresie,
în care se găseşte o faună caracteristică de paradacne.
Romanianul este constituit din calcare lacustre cu intercalaţii de
argile. Cuprinde o faună de gasteropode, ale căror specii se continuă până
astăzi. Romanianul încheie Pliocenul în Dobrogea.
Tectonica. Depozitele neogene au o tectonică simplă, reprezentate
prin strate cu slabe înclinări spre sud-est.
În Platforma Moesică, Neogenul a fost pus în evidenţă numai în
foraje. Depozitele întâlnite aparţin Badenianului, Sarmaţianului şi
Pliocenului.
Badenianul este reprezentat prin depozite marnoase cu intercalaţii de
argile, gresii glauconitice şi lentile de evaporite. Depozitele sale conţin o

325
faună bogată de foraminifere (Globigerina bulloides, Globigerinoides
rubrus, Bullimina antiqua etc.) şi de moluşte (Turritella turris, Cardium
multicostatum, Corbula gibba). A fost interceptat de forajele de la Gighera,
aproape de gura Jiului (V. Dragoş). Pe baza acestei faune, se consideră că
depozitele menţionate reprezintă Badenianul superior şi ar fi echivalente cu
aşa-zisele orizonturi ale stratelor cu radiolari şi ale marnelor cu Spiratella.
Sarmaţianul apare în două faciesuri, calcaros, organogen, cu
Serpula, cum este cel din partea de est a platformei, şi detritic, întâlnit în
restul platformei.
Pliocenul, reprezentat prin toate subdiviziunile, a fost pus în
evidenţă, la fel ca şi Sarmaţianul, numai în foraje.
Meoţianul prezintă în baza orizontul inferior cu congerii mici, la
partea mijlocie orizontul cu Dosinia maeotica şi la suprafaţă orizontul
superior cu Congeria novorossica. Prezenţa Meoţianului a fost pusă în
evidenţă la vest de Craiova, sub forma unui culoar care coboară spre
Dunăre, precum şi în extremitatea estică a platformei, în regiunea Bordeiu
Verde.
Ponţianul are o dezvoltare mai extinsă şi se dispune transgresiv peste
Sarmaţian. Depozitele ponţiene se caracterizează printr-o monotonie de
facies, predominând marnele argiloase şi marnele nisipoase, cu rare
intercalaţii de nisip. La suprafaţă, apare pe malul drept al Jiului, aproape de
Dunăre, la Gighera (V. Dragoş). Mai apare în malul Dunării, între Calafat şi
Cetate. Este bogat fosilifer (Valenciennius annulatus, Phyllocardium
planum rumanum, Prosodacna orientalis, Stylodacna heberti).
Dacianul apare cu nisipuri în bază şi cu depozite pelitice la partea
superioară. La suprafaţă se găseşte numai în partea de vest a platformei, în
regiunea Strehaia, şi pe malul drept al Jiului, între localităţile Zaval şi
Comosteni. În general, urmează în continuitate de sedimentare cu Ponţianul.
În alte locuri, se găseşte dispus transgresiv peste Sarmaţian. Fauna este
bogat reprezentată prin: Unio rumanus, Dreissena rostriformis, Prosodacna
haueri, Prosodacna rumana etc.

326
 Romanianul este constituit în special din marne şi argile nisipoase. În
unele locuri apar şi intercalaţii de calcare lacustre. Apare la suprafaţă numai
în regiunile Greaca şi Căscioarele, pe malul Dunării, precum şi pe văile
dintre Slatina-Balş-Craiova. Este constituit din depozite marnoase şi argilo-
nisipoase cu unionizi sculptaţi. În unele sectoare, cum este cel vestic, între
Drobeta-Turnu Severin-Broscari-Vânju Mare, Romanianul cuprinde
intercalaţii de lignit.
Tectonica. Din forajele care au străbătut depozitele neogene, se
constată ca acestea au o uşoară înclinare spre nord. Totodată, depozitele
neogene mai sunt afectate de o serie de falii transversale, orientate nord-sud,
care le compartimentează.
Mişcări orogenice. În Perioada Neogenă, mişcările orogenice au
fost numeroase şi intense. După aceasta perioadă s-a ridicat lanţul muntos
alpin şi anume sectoarele Alpi, Apenini, Carpaţi, Balcani, Caucaz şi
Himalaya. În cele două Americi s-au format Anzii şi Stâncoşii. În timpul
acestei perioade, Munţii amintiţi au atins aproape configuraţia geologică şi
morfologică actuală. Ridicarea sistemelor muntoase s-a făcut începând din
Burdigalian, de-a lungul mai multor paroxisme care s-au continuat până în
Cuaternar şi care de fapt se continuă şi în prezent, ele fiind atestate de
mişcările seismice care au loc în zilele noastre. În total, în Perioada Neogenă
au avut loc cinci faze orogenice: faza ştirică veche, intraburdigaliană; faza
ştirică nouă, intrabadeniană; faza attică, între Sarmaţian şi Ponţian; faza
rhodaniană, în Dacian şi anume înaintea Plaisancianului; faza valahă, după
Cuaternarul vechi şi anume după depunerea pietrişurilor de Cândeşti.
Din cele de mai sus, rezultă că paroxismele s-au succedat repede şi
au fost intense. La noi în ţară aceste mişcări au afectat atât zonele cutate
anterior, cât şi depozitele neogene care se formau în intervalele dintre
paroxisme. Cu alte cuvinte, zona flişului cutată anterior s-a recutat în timpul
Neogenului. Cutele anterior formate s-au accentuat şi au trecut la cute solzi
şi chiar la adevărate pânze de şariaj. Astfel, zona externă a flişului încalecă
peste zona neogenă, zona mediană a flişului, peste Burdigalian, Badenian,

327
iar în unele puncte (Valea Râmnicului Sărat) peste Sarmaţian, atestând astfel
vârsta attică a acestei pânze.
În timpul Neogenului se formează zona cutelor diapire, când lentilele
de sare trec la adevărate masive şi sparg depozitele mai noi, favorizând
astfel formarea zăcămintelor de petrol şi gaze pe flancurile acestor cute.
În ceea ce priveşte mişcările epirogenice, trebuie arătat că ele au
afectat, la noi în ţară, Depresiunea Transilvaniei şi Platforma Moesică.
Depresiunea Transilvaniei, care a luat naştere la începutul
Cenomanianului, a avut unele oscilaţii pe verticală în timpul Neogenului.
Astfel, regiunea de la sud de Someş a fost ridicată în timpul Miocenului
inferior. În timpul Badenianului întreaga depresiune a suferit o nouă
scufundare care a ţinut până la sfârşitul Sarmaţianului, când întregul bazin a
suferit o uşoară ridicare.
Depresiunea Bârsei s-a scufundat începând din Paleogen, iar
depresiunile Ciucului s-au format în timpul Pliocenului.
Platforma Moesică, ce reprezintă continuarea spre nord a Platformei
Prebalcanice, s-a scufundat parţial din Miocenul superior şi a suferit o
scufundare totală începând din Sarmaţian, deoarece Sarmaţianul se găseşte
în mod constant transgresiv peste Cretacic. Datele obţinute din forajele
executate pe întreaga platformă ne arată că stratele Neogenului, ca şi
depozitele vechi, prezintă o înclinare de la sud spre nord. Pe baza acestor
date de foraj, s-a constatat că în apropiere de Dunăre, Cretacicul se găseşte
la mică adâncime, el constituind roca de bază pe care s-a construit podul de
la Giurgiu. Înspre nord, Cretacicul se adânceşte şi deasupra lui urmează
Sarmaţianul şi Pliocenul.
Activitatea magmatică. Ca urmare a numeroaselor mişcări de
cutare şi mai ales a mişcărilor de scufundare de-a lungul unor falii profunde,
a avut loc o intensă activitate magmatică, manifestată prin numeroase
erupţii. În ţara noastră erupţiile vulcanice cele mai intense au avut loc pe
marginea internă a Carpaţilor Orientali, de-a lungul faliei care a favorizat
formarea Depresiunii Transilvaniei. Astfel, pe aliniamentul faliilor
periferice cu direcţia nord-vest-sud-est, s-au produs erupţii vulcanice,

328
începând de la sud, din Munţii Harghita, Gurghiu, Călimani, Ţibleş, Gutâi şi
Oaş. Prima serie de erupţii a început probabil în Burdigalian, cu tufuri
dacitice, care s-au continuat şi în Badenian. În Sarmaţian s-au produs erupţii
de andezite. În Meoţian erupţiile de andezite bazaltice au avut loc în
Gurghiu şi Harghita. Tufurile andezitice respective s-au răspândit pe o
suprafaţă mare în Bazinul Transilvaniei (tufuri de Bazna) şi la exteriorul
Carpaţilor, în zona Tutova şi chiar în Platforma Moldovenească. În Ponţian
s-au produs noi erupţii de andezite amfibolice, iar în Dacian, de bazalte,
cum sunt cele de la Racoş din Munţii Perşani şi probabil şi cele din Munţii
Apuseni. Vulcanii din această zonă au avut o activitate de tip exploziv.
În Munţii Apuseni, erupţiile au avut loc în regiunea Zlatna şi au
început în Burdigalian cu riolite. Erupţiile au continuat apoi cu tufuri
dacitice şi andezitice. În regiunea Baia Mare, erupţiile au început în
Badenian cu lave andezitice. A doua fază este situată la sfârşitul
Sarmaţianului şi este reprezentata prin dacite. Ultima faza de erupţie a avut
loc în Pliocen.
Materiale utile. Neogenul reprezintă una din perioadele cele mai
importante pentru formarea materialelor utile. Dintre acestea, cităm în
primul rând sarea gemă, care se află în zăcăminte importante atât la
exteriorul Carpaţilor cât şi la interiorul arcului carpatic. La exteriorul
Carpaţilor, cele mai importante zăcăminte de sare sunt cele de la Cacica, Tg.
Ocna, Slănic-Prahova şi Ocnele Mari. În afara acestor zăcăminte aflate în
exploatare, în zona neogenă sunt numeroase alte zăcăminte care reprezintă o
potenţială valoare economică. În Bazinul Transilvaniei, cele mai importante
zăcăminte de sare sunt cele de la Ocna Dejului, Turda, Ocna Mureş, Ocna
Sibiului, Sovata, Praid etc.
Un alt produs de o deosebită valoare este petrolul. Zăcămintele cele
mai importante au fost cantonate în Meoţian şi Dacian. Ele au constituit şi
primele exploatări. Ulterior, au fost puse în evidenţă zăcăminte de petrol şi
în alte etaje, cum este Ponţianul, în structura Măgurele. Zăcămintele cele
mai importante au fost Moreni, Gura Ocniţei, Ţintea, Ochiuri, Băicoi,
Sărata-Monteoru, Boldeşti, Ariceşti, Berca-Arbănaşi şi Bâlteni, Ţicleni în

329
Depresiunea Getică etc. S-a constatat, de asemenea, că în unele zone se
găsesc importante zăcăminte şi în Sarmaţian, nu numai în zona neogenă ci şi
în Platforma Moesică.
Gazele naturale reprezintă, de asemenea, unul din materialele utile
de o valoare excepţională. Zăcămintele cele mai importante de la noi din
ţară se găsesc cantonate în Bazinul Transilvaniei şi sunt situate la nivelul
Pliocenului şi mai ales al Sarmaţianului. Sarmaţianul este, de asemenea,
productiv în Platforma Moldovenească şi în Depresiunea Bârladului.
Cărbunii de pământ reprezintă, alături de petrol şi gazele naturale,
roca utilă de cea mai mare importanţă. Cel mai mare bazin carbonifer
Oligocen - Neogen de la noi este Bazinul Petroşani, unde cărbunele este de
calitate superioară. La exteriorul Carpaţilor, zăcămintele de cărbuni de
vârstă ponţiană se găsesc la sud de Câmpulung şi se exploatează la Jugur,
Poenari, Schitu Goleşti, Godeni, Berevoieşti etc. Cărbunii de vârstă daciană
se exploatează la Filipeştii de Pădure, Aninoasa, Doiceşti, Şotânga (în
judeţele Prahova şi Dâmboviţa), Roşia de Jiu, Rovinari, Motru (judeţul
Gorj), în Depresiunea Bârsei la Căpeni, Baraolt.
Ca minereuri metalifere, menţionăm zăcămintele de sulfuri metalice
aurifere şi argentifere din regiunea Baia Mare şi regiunea Munţilor Apuseni.
De asemenea, legat de activitatea vulcanică din Neogen, menţionăm
importantul zăcământ de sulf din Munţii Călimani. Ca activitate post-
vulcanică trebuie menţionate emanaţiile de dioxid de carbon, uscate sau
dizolvate în apă ca ape carbogazoase. Ele constituie o aureolă a zonei
eruptive. Între acestea, menţionăm mofetele de la Covasna, Tuşnad,
Sângeorz Băi, Arieş şi solfatarele de la Puciosu. Ape carbogazoase sunt cele
de la Bodoc, Malnaş, Biborţeni, Borsec, Tuşnad, Şarul Dornei, Dorna
Cândreni, Neagra Şarului.

 Test de autoevaluare

1. Indicaţi fosile şi faciesuri caracteristice pentru eonul Cryptozoic

cu exemple din România.

330
 2. Caractere generale ale florei şi faunei paleozoice.
3. Caractere generale ale florei şi faunei mezozoice.
4. Caractere generale ale florei şi faunei neozoice.
5. Încercaţi aprecierea indicaţiilor climatice bazate pe natura
faciesurilor particularizate pe perioade geologice.
6. Care este distribuţia formaţiunilor geologice ale fiecărei perioade
în România?
7. Încercaţi caracterizarea fiecărei perioade geologice din punct de
vedere al mişcărilor tectonice, activităţii magmatice, aspectelor
paleogeografice şi de distribuţie a substanţelor minerale utile.

331