Sunteți pe pagina 1din 325

UNIVERSITATEA “PETROL-GAZE” PLOIEŞTI

GEOLOGIE GENERALĂ ŞI STRATIGRAFICĂ

- CURS -

Conf. univ. Dr. Ing. DUMITRU FRUNZESCU

PLOIEŞTI, 2002

CUPRINS

1.

INTRODUCERE

11

1.1.

GEOLOGIE. DEFINIŢII

11

1.2.

ŞTIINŢE GEOLOGICE

12

1.3.

RAPORTURILE GEOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

13

1.4.

IMPORTANŢA GEOLOGIEI

14

1.5.

METODE DE LUCRU ÎN GEOLOGIE

15

1.6.

SCURT ISTORIC AL GEOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

16

2.

GEOLOGIE GENERALĂ

21

2.1.

GEOLOGIE FIZIOGRAFICĂ

21

2.1.1. IPOTEZE COSMOGONICE

22

2.1.1.1.

Ipoteze cosmogonice clasice de mai mare credit ştiinţific

22

2.1.1.1.1. Ipoteza lui G. Buffon

22

2.1.1.1.2. Ipoteza lui Immanuel Kant

22

2.1.1.1.3. Ipoteza lui Laplace

22

2.1.1.1.4. Ipoteza lui James Jeans

24

2.1.1.1.5. Ipoteza lui O.I. Schmidt

25

2.1.1.2.

Date moderne despre Univers

27

2.1.1.2.1. Macrocorpuri

29

2.1.1.2.2. Microcorpuri

33

2.1.1.3.

Ipoteza actuală a originii Pământului

33

2.1.2. POZIŢIA PĂMÂNTULUI ÎN UNIVERS ŞI ÎN SISTEMUL SOLAR

36

2.1.3. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

41

2.1.4. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI

43

2.1.4.1. Mişcarea de rotaţie

44

2.1.4.2. Mişcarea de revoluţie

47

2.1.4.3. Mişcarea conică

49

2.1.4.4. Mişcarea de nutaţie

50

2.1.5.

PROPRIETĂŢI FIZICE ALE PĂMÂNTULUI

50

2.1.5.1.

Căldura Pământului

51

2.1.5.1.1. Căldura de origine externă

51

2.1.5.1.2. Căldura de origine internă

53

2.1.5.2.

Gravitaţia Pământului

55

2.1.5.2.1.

Câmp gravitaţional / câmp gravific

55

2.1.5.2.2.

Tipuri de anomali gravimetrice

56

2.1.5.2.3.

Importanţa prospecţiunilor gravimetrice

58

2.1.5.3.

Presiunea în interiorul Pământului

59

2.1.5.3.1.

Presiune litostatică

59

2.1.5.3.2.

Presiunea orientată (de stress)

61

2.1.5.3.3.

Efecte geologice ale presiunii

61

2.1.5.4. Radioactivitatea Pământului

62

2.1.5.5. Electricitatea Pământului

63

2.1.5.5.1.

Curenţi telurici – surse

63

2.1.5.5.2.

Prospecţiuni electrometrice

65

2.1.5.6.

Magnetismul terestru

66

2.1.5.6.1.

Definiţie. Surse. Distribuţie

66

2.1.5.6.2.

Elemente magnetice

67

2.1.6.

ALCĂTUIREA GENERALĂ A GLOBULUI TERESTRU

69

2.1.6.1.

Observaţii directe / indirecte ca bază a modelelor

69

2.1.6.1.1.

Observaţii directe

69

2.1.6.1.2.

Observaţii indirecte

69

2.1.6.2. Modele paleoclasice ale alcătuirii Pământului

72

2.1.6.3. Modele neoclasice ale alcătuirii Pământului

74

2.1.6.4. Modelul actual al alcătuirii Pământului

75

2.1.6.4.1.

Nucleul

76

2.1.6.4.2.

Mantaua

76

2.1.6.4.3.

Litosferă

77

2.1.7. GEOSFERE EXTERNE

79

2.1.7.1.

Atmosfera

79

2.1.7.1.1. Troposfera

79

2.1.7.1.2. Stratosfera

80

2.1.7.1.3. Termosfera

81

2.1.7.1.4. Ionosfera

81

2.1.7.1.5. Exosfera

81

2.1.7.1.6. Magnetosfera

81

2.1.7.2.

Hidrosfera

82

2.1.7.2.1.

Definiţie. Originea apei. Circuitul apei în natură

82

2.1.7.2.2.

Salinitatea

82

2.1.7.2.3.

Temperatura

83

2.1.7.2.4.

Lumina

84

2.1.7.2.5.

Presiunea

84

2.1.7.2.6.

Mişcările

84

2.1.7.3.

Biosfera

84

2.1.8.

RELIEFUL ŞI CONSTITUŢIA GENERALĂ A CRUSTEI

86

2.1.8.1.

Relieful domeniului continental

87

2.1.8.1.1. Domeniul continental de uscat

87

2.1.8.1.2. Domeniul marginilor continentale

89

2.1.8.2.

Relieful domeniului oceanic

91

2.1.8.2.1. Forme de relief pozitive

91

2.1.8.2.2. Forme de relief negative

93

2.2. GEOLOGIE DINAMICĂ

94

2.2.1.

GEOLOGIE DINAMICĂ INTERNĂ

95

2.2.1.1.

Diastrofism

95

2.2.1.1.1.

Dinamica litosferei / tectonica plăcilor

95

2.2.1.1.2.

Mişcări tectonice (diastrofism s.s.)

101

2.2.1.1.3.

Efectele diastrofismului

103

2.2.1.2.

Geologia structurală (Tectonica)

115

2.2.1.2.1.

Tectonica analitică

115

2.2.1.2.2.

Dislocaţii de cutare sau plicative

116

2.2.1.2.3.

Dislocaţii rupturale

135

2.2.1.2.4.

Pânze tectonice

147

2.2.1.3.

Vulcanismul

153

2.2.1.3.1.

Cauzele apariţiei magmelor

153

2.2.1.3.2.

Modul de avansare al topiturilor intracrustale

154

2.2.1.3.3.

Tipuri de erupţii

157

2.2.1.3.4.

Elementele unui aparat vulcanic

158

2.2.1.3.5.

Evoluţia în timp a vulcanilor

160

2.2.1.3.6.

Tipuri de manifestări vulcanice

161

2.2.1.3.7.

Produse vulcanice

167

2.2.1.3.8.

Fenomene postvulcanice

171

2.2.1.3.9.

Distribuţia geologică a vulcanismului

173

2.2.1.3.10. Vulcanismul postpaleozoic în România

175

2.2.1.3.11. Prevederea erupţiilor vulcanice

177

2.2.1.4.

Fenomene seismice

179

2.2.1.4.1.

Elementele unui cutremur

179

2.2.1.4.2.

Transmiterea mişcărilor seismice

182

2.2.1.4.3.

Înregistrarea mişcărilor seismice

185

2.2.1.4.4.

Tipuri genetice de cutremure

191

2.2.1.4.5.

Criterii de apreciere şi clasificare a cutremurelor

194

 

2.2.1.4.6.

Distribuţia geografică a cutremurelor şi relaţiile lor

197

2.2.1.4.7.

Probleme de risc seismic – Prognoza seismică

201

3. GEOLOGIA STRATIGRAFICĂ

207

3.1.

ERA ARHAICĂ

209

3.2. ERA PROTEROZOICĂ (ALGONKIANĂ)

210

 

3.2.1. RĂSPÂNDIREA PRECAMBRIANULUI ÎN ROMÂNIA

211

3.2.2. UNITĂŢI STRUCTURALE MAJORE ALE ROMÂNIEI

211

3.2.2.1. Regiuni de cutare alpină

212

3.2.2.2. Regiuni de platformă

213

3.2.2.3. Regiuni de cutare hercinică şi kimmerică

214

3.2.2.4. Răspândirea şisturilor cristaline în România

214

3.2.2.4.1.

Carpaţii Orientali

214

3.2.2.4.2.

Carpaţii Meridionali

216

3.2.2.4.3.

Munţii Apuseni

217

3.2.2.4.4.

Platforma Moesică

218

3.2.2.4.5.

Munţii Dobrogei

218

3.3.

ERA PALEOZOICĂ

219

3.3.1. PERIOADA CAMBRIANĂ

219

3.3.2. PERIOADA ORDOVICIANĂ

220

3.3.3. PERIOADA SILURIANĂ

222

3.3.4. PERIOADA DEVONIANĂ

225

3.3.5. PERIOADA CARBONIFERĂ

227

3.3.6. PERIOADA PERMIANĂ

233

3.4.

ERA MEZOZOICĂ

238

3.4.1. PERIOADA TRIASICĂ

239

3.4.2. PERIOADA JURASICĂ

245

3.4.3. PERIOADA CRETACICĂ

255

3.5.

ERA NEOZOICĂ

283

3.5.1.

PERIOADA PALEOGENĂ

284

3.5.2.

PERIOADA NEOGENĂ

306

Planşa 1

 

333

Planşa 2

334

Planşa 3

335

Planşa 4

336

Planşa 5

337

Planşa 6

338

Planşa 7

339

Planşa 8

340

Planşa 9

341

Planşa 10

343

Planşa 11

346

Planşa 12

349

Planşa 13

350

Planşa 14

351

Planşa 15

352

Planşa 16

353

Planşa 17

354

BIBLIOGRAFIE

355

1. INTRODUCERE

Prezentul curs de geologie generală şi stratigrafică prezintă în sinteză noţiuni de geologie generală şi de geologie istorică (stratigrafie).

1.1. GEOLOGIE. DEFINIŢII

Geologie : ştiinţa ce se ocupă cu studiul pământului. Geo = Pământ Logos = vorbire

Definiţie complexă: geologia este ştiinţa ce se ocupă cu studiul compoziţiei şi al structurii globului terestru (şi în special cu studiul scoarţei solide a acestuia), al raporturilor actuale dintre diferiţii constituenţi şi cu evoluţia acestora în decursul istoriei Pământului. Spre deosebire de geografie care studiază fenomenele de la suprafaţa Pământului, care produc relieful acestuia, geologia studiază atât fenomenele de la suprafaţa Terrei cât şi cele ce au avut loc în interiorul globului, precum şi evoluţia lor în timp.

1.2. ŞTIINŢE GEOLOGICE

Deoarece globul pământesc este un corp complex, alcătuit din mai multe învelişuri cu compoziţie chimică, stare fizică şi proprietăţi extrem de variate, iar istoricul evoluţiei scoarţei, a substanţei anorganice şi organice, al evoluţiei vieţii, este greu de descifrat şi necesită studii specifice, geologia s-a separat cu timpul în mai multe ştiinţe geologice care studiază Pământul din puncte de vedere proprii cu obiective clar delimitate, discipline care sunt însă interdependente între ele, progresul uneia însemnând şi progresul celorlalte. Aceste geoştiinţe sunt:

Geochimia: care studiază comportarea elementelor chimice în diverse condiţii termodinamice şi fizico-chimice ale globului. W. Clark, V.I. Vernadski, A.E. Fersman. Mineralogia: care studiază proprietăţile fizico-chimice ale mineralelor din scoarţă, şi procesele ce duc la formarea lor. Petrografia: care studiază rocile (asociaţiile de minerale), formarea lor, dispoziţia spaţială şi răspândirea geografică. Geologia generală: care studiază constituţia şi proprietăţile fizice ale globului şi mai ales ale scoarţei solide prin acţiunea fenomenelor ce au loc la interiorul şi exteriorul scoarţei terestre. Geologia stratigrafică: studiază analitic scoarţa Pământului, reconstituind diferite faze de evoluţie în timp şi spaţiu. Geologia petrolului: studiază condiţiile de formare a petrolului şi gazelor, ale acumulărilor de petrol şi gaze (zăcământ) şi răspândirea lor în scoarţă.

Geofizica: studiază proprietăţile fizice ale Pământului considerat ca un tot. Poate cerceta şi interiorul globului. Vulcanologia: studiază vulcanii şi materialele emanate. Seismologia: studiază cutremurele de Pământ şi cauzele lor. Paleontologia: studiază resturile organismelor animale şi vegetale ce apar în stratele scoarţei terestre.

Hidrogeologia: studiază repartiţia, dinamica apelor subterane în interdependenţă cu cele de suprafaţă. Geologia inginerească: studiază proprietăţile rocilor din punct de vedere mecanic în scopul folosirii lor în construcţii, precum şi fenomenele generate în urma acestor lucrări (baraje, tunele etc.) Geomorfologia: studiază formele de relief, originea lor şi legile de formare. Geotectonica (geologie structurală): studiază arhitectura scoarţei urmărind legile de formare şi aranjare în spaţiu a rocilor constitutive, precum şi raporturile scoarţei cu mantaua. Cartografia geologică: se ocupă cu întocmirea şi interpretarea hărţilor geologice şi a altor materiale grafice (secţiuni geologice, coloane stratigrafice, hărţi structurale). Geologia economică: studiază situaţia zăcămintelor metalifere şi nemetalifere, roci combustibile, materiale de construcţii în vederea exploatării lor. Pedologia: studiază învelişurile superficiale, solurile formate la suprafaţa scoarţei pe seama rocilor subjacente. Paleogeografia: studiază formele de relief din trecut, restabilind raporturile mare – uscat în diferite perioade geologice. Paleoclimatologia: studiază evoluţia climei din trecutul Pământului şi influenţa sa asupra formării rocilor şi a repartiţiei vieţii. Geomatematica: studiază fenomenele geologice din punct de vedere statistic, utilizând intens aparatul matematic.

1.3. RAPORTURILE GEOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

Având un vast domeniu de studiere şi probleme variate de abordat, geologia are legături de interdependenţă cu toate ramurile ştiinţelor naturii şi al celor fizice de la care împrumută cunoştinţe, metode de lucru, cercetare şi

cărora le oferă obiect de studiu: fizica, chimia, astronomia, biologia, botanica etc. De asemenea, ştiinţele matematice, în special geometria descriptivă, statistica, algebra etc.

special geometria descriptiv ă , statistica, algebra etc. Fig. 1. Raporturile geologiei cu celelalte ştiinţe ale

Fig. 1. Raporturile geologiei cu celelalte ştiinţe ale naturii:

1 – domeniul geologiei; 2 – domeniul geonomiei; 3 – domeniile ştiinţifice de graniţă extra- şi intrageonomice; 4 – domeniul ştiinţelor geologice interdisciplinare; 5 – gradul de abstractizare matematică al unui domeniu.

1.4. IMPORTANŢA GEOLOGIEI

Poate fi teoretică şi practică. Importanţa teoretică - explică:

- originea şi evoluţia Pământului;

- constituţia Pământului;

- ajută la cunoaşterea legilor de dezvoltare şi evoluţie ale naturii

Importanţa practică: este cea care a şi dus la dezvoltarea geologiei şi anume legată de necesitatea extragerii de substanţe minerale utile, deci de minerit.

- permite stabilirea zăcămintelor de substanţe minerale utile (prin faza numită prospecţiune). - determinarea volumetrică a substanţelor minerale utile şi a condiţiilor de exploatare (prin faza de explorare).

- extracţia substanţelor minerale utile (prin faza de exploatare).

- permite stabilirea condiţiilor mecanice în care se pot construi:

baraje, tuneluri, canale etc. Specialistul în foraj poate interveni în toate cele 3 faze de cercetare în geologie, dar cu precădere în cea de exploatare. Geologia permite specialistului în foraj extracţie, să-şi explice natura şi geneza zăcămintelor de substanţe minerale utile, contextul în care apar ele în scoarţă. De asemenea este importantă cunoaşterea rezervei de substanţe minerale utile.

1.5. METODE DE LUCRU ÎN GEOLOGIE

Metoda analizei şi observaţiei directe: aplicată tuturor constituenţilor scoarţei, transformărilor lor şi agenţilor care le determină. Metoda poate fi aplicată:

- în teren;

- în laborator. Metoda raţionamentului indirect: prin care de la fapte izolate, repetate constant se trece la raporturi generale de legătură, care constituie legi.

fenomenelor

geologice dar ţinând cont de principii logice:

- principiul actualismului;

- principiul superpoziţiei stratelor;

- principiul evoluţiei organismelor.

Pe

baza

legilor

se

fac

extrapolări

în

dezvoltarea

Raţionamentul deductiv se bazează pe principiul cauzalităţii (aceleaşi cauze au produs totdeauna aceleaşi efecte) care în Geologie are o formă particulară = Principiul Actualismului (Ch. Lyell, 1833) (cauzele şi efectele fenomenelor şi proceselor geologice constatate azi au fost asemănătoare şi în trecutul geologic). Exemplu:

- vulcani: lave, cinerite;

- calcare organogene. Metoda experimentală: dificil de aplicat din cauza forţelor enorme şi a timpului geologic, greu de reprodus în laborator. Se pot experimenta modele la scară redusă (Hubbert).

1.6. SCURT ISTORIC AL GEOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

În Evul Mediu, Dimitrie Cantemir, în lucrarea Descriptio Moldaviae dă primele informaţii geologice referitoare la :

- ţiţeiul de pe Valea Trotuşului;

- ozocherita (ceara de pământ) de pe Valea lui Tudorache (Slănic-Moldova);

- sarea de la Tg. Ocna. Începutul cercetărilor geologice este făcut de:

Gr. Cobălcescu (1831-1892):

- primul profesor de Geologie – Mineralogie la Universitatea din Iaşi

(1860-1892);

- prima lucrare de geologie în limba română: Calcarul de la Răpidea

(1862);

- prima preocupare românească în problema petrolului: originea minerală;

- răspândirea zăcămintelor de petrol în Subcarpaţi;

- studii de Paleontologie pentru Pliocen – stabileşte genul Psilodon = Prosodacna;

- stratigrafia Neogenului.

Gr. Ştefănescu (1838-1911):

- primul profesor de Geologie – Mineralogie la Universitatea din Bucureşti

(1864-1904);

- a doua lucrare în limba română, de Geologie: Descrierea calcarului numulitic de la Albeşti - Câmpulung Muscel;

- peste 100 de lucrări de:

- Paleontologie (mamifere);

- Geologie aplicată (cărbuni, marmură, gips.);

- Geologie generală (cutremure).

La stăruinţele celor doi, în 1888 apare primul Birou Geologic condus de Gr. Ştefănescu care efectuează în ţară studii sistematice şi întocmeşte prima hartă geologică a României la scară 1:800.000. Matei Drăghiceanu:

- primul inginer de mine român;

- director al Şcolii de Poduri şi Şosele;

- director al Minelor;

- lucrări de:

- Tectonică;

- Geologie Minieră;

- Hidrogeologie;

- Cutremure de pământ;

- Petrolul din Bazinul Transilvaniei;

- legislaţie minieră şi învăţământ geologic.

Institutul Geologic (1906) a fost condus de profesorii:

- L. Mrazec (1906-1930);

- I. P. Voiteşti (1931-1932);

- Gh. Macovei (1933-1948). În 1927 a avut loc la Bucureşti Congresul Mondial al Petrolului. În cadrul Institutului Geologic s-au publicat multe lucrări valoroase. Profesor L. Mrazec (1867-1944):

- stratigraf;

- petrograf;

- tectonician;

- este primul geolog care a descoperit, studiat, explicat cutele diapire;

- împreună cu Voiteşti a descifrat tectonica în pânze suprapuse a Carpaţilor Orientali;

- studiul Carpaţilor Meridionali. Profesor Gh. Munteanu-Murgoci (1872-1925):

- petrograf;

- tectonician;

- pedolog;

- geograf;

- Autohtonul Danubian);

- Terţiarul din Oltenia cu privire la sare, petrol şi ape minerale;

- Geologia părţii de nord-vest a Dobrogei – în care a intuit existenţa

Depresiunii Predobrogene;

şi

sinteza

asupra

structurii

Carpaţilor

Meridionali

(Pânza

Getică

- prima clasificare şi nomenclatură a solurilor;

- prima hartă a solurilor României;

- a fost declarat de UNESCO om de ştiinţă internaţional. Profesor I. P. Voiteşti:

- primul profesor român la Universitatea din Cluj (1920-1936) şi apoi la

Universitatea Bucureşti (1936-1940);

- paleontolog, stratigraf, tectonician;

- lucrări asupra Depresiunii Getice, a Carpaţilor Orientali;

- studii de tectonică;

- studii de paleogeografie. Profesor Sabba Ştefănescu:

- primul profesor de paleontologie la Universitatea Bucureşti (1905-1929);

- studii de paleontologie;

- studii de geologie: Terţiarul din Oltenia. Profesor Ion Simionescu:

- profesor de Geologie – Paleontologie la Universitatea din Iaşi (succesor al lui Cobălcescu);

- profesor de paleontologie la Universitatea din Bucureşti (succesor al lui Sabba Ştefănescu);

- lucrări de paleontologie pentru Devonian, Mezozoic, Senonian;

- lucrări de popularizare a ştiinţei. Profesor Sava Athanasiu (1861-1947):

- stratigrafia Carpaţilor Orientali; Profesor Ion Athanasiu (1892-1949):

- stratigrafia Carpaţilor Orientali;

- România. Profesor Gh. Macovei (1880-1969):

- director al Institutului Geologic (1933-1950);

- preşedinte al Comitetului Geologic (1950-1969);

- eminent profesor şi personalitate ştiinţifică;

- stratigrafia Bazinului Bahnei;

- stratigrafia Dobrogei de Sud;

din

geologia

Dobrogei,

vulcanismul

terţiar,

cutremurele

de

pământ

- stratigrafia zonei flişului Carpaţilor Orientali. Profesor D.M. Preda:

- profesor de Geologia României;

- studii la Curbura Carpaţilor Orientali. Profesor I. Ghica-Budeşti:

- petrograf;

- studii pentru amplasamente de baraje (Argeş, Topolog). Profesor Al. Codarcea

- petrograf;

- director la Comitetul Geologic după Gh. Macovei;

- noutăţi în tectonica Carpaţilor Meridionali. Profesor I. Băncilă:

- studii în Carpaţii Orientali;

- sinteza valoroasă a Carpaţilor Orientali;

- studii pentru baraje hidrotehnice (Porţile de Fier, Sadu, Someş). Profesor Mircea Paucă:

- stratigraf;

- studii în Munţii Apuseni şi Depresiunea Transilvaniei;

- Zona Neogenă de la curbura Carpaţilor Orientali;

- peştii din Oligocen. Profesor G. Murgeanu:

- stratigraf;

- lucrări în flişul cretacic al Carpaţilor Orientali. Profesor M. Ilie:

- primul decan al Facultăţii de Geologie din I. P. G. G.;

- stratigraf;

- tectonician;

- a lucrat în mai toate unităţile structurale (300 de lucrări). Profesor N. Petrulian:

- profesor de zăcăminte şi rector al I.P.G.G. Profesor M. G. Filipescu:

- micropaleontolog şi stratigraf: Flişul Paleogen al Carpaţilor Orientali. Profesor V. Ianovici:

- mineralog şi petrograf. Profesor Th. Joja:

- primul profesor de Geologie la Facultatea de Foraj;

- studii din Flişul Cretacic din Bucovina;

- studii din Paleogenul din nord-vestul Depresiunii Transilvaniei;

- studii din Pliocenul din Depresiunea Getică. Profesor I. Dumitrescu:

- mare tectonician al României;

- curs de Geologie Structurală;

- studii in Flişul Paleogen al Carpaţilor Orientali;

- prima hartă tectonică a României. Începând din 1950, Institutul Geologic s-a transformat în Comitetul Geologic cu rol de minister, dar recent, s-a transformat iar în Institutul Geologic (I.G.G.) =>Elita Geologilor Români.

2. GEOLOGIE GENERALĂ

Definiţie: Geologia generală este o disciplină care tratează aspectele

rezumative şi de ansamblu ale ştiinţelor geologice; astfel se ocupă cu studiul constituţiei şi al proprietăţilor fizice ale globului terestru şi mai ales ale scoarţei terestre solide, analizând acţiunea fenomenelor ce au loc în:

- interiorul scoarţei

- la suprafaţa scoarţei

- la exteriorul scoarţei.

Geologia generală are două părţi:

1. Geologia fiziografică

2. Geologia dinamică

2.1. GEOLOGIA FIZIOGRAFICĂ

Geologia fiziografică prezintă următoarele subcapitole:

1. Ipoteze cosmogonice

2. Poziţia Pământului în Univers şi în sistemul Solar

3. Forma şi dimensiunile Pământului

4. Mişcările Pământului

5. Proprietăţi fizice ale Pământului

6. Alcătuirea generală a globului terestru

7. Geosfere externe

8. Relieful şi constituţia generală a crustei

2.1.1. IPOTEZE COSMOGONICE

Cosmos = lume, Univers; Gonio = naştere, formare

Formarea Pământului şi a Sistemului Solar a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri, fapt relevat de legende şi diferitele religii. În antichitate au fost elaborate teorii atomice asupra apariţiei lumii de către Thales din Milet, Democrit şi Epicur din Samos. În timpul Renaşterii, R. Descartes (1596-1650), filozof şi matematician francez s-a ocupat în mod ştiinţific dar simplist de teoriile cosmogonice.

2.1.1.1. Ipoteze cosmogonice clasice de mai mare credit ştiinţific

2.1.1.1.1. Ipoteza lui G. Buffon (1749)

Soarele s-a ciocnit la un moment dat cu o cometă sau cu o stea mai mare rezultând o serie de fragmente mai mari sau mai mici care prin solidificare au generat planetele şi sateliţii lor naturali.

2.1.1.1.2. Ipoteza lui Immanuel Kant (1755)

Sistemul Solar a luat naştere dintr-o nebuloasă primitivă, gazoasă, sferică, inertă iniţial, din care a rezultat un haos de particule materiale de dimensiuni şi densităţi diferite. La un moment dat nebuloasa a căpătat o mişcare de rotaţie şi de revoluţie. Din cauza forţei gravitaţionale s-au născut tendinţe de concentrare a particulelor disperse, cele mai mari atrăgând pe cele mici de la periferie, care s-au dispus în jurul masei centrale sub forma unui inel asemănător inelelor lui Saturn. Din ciocnirea particulelor aflate în nucleul periferic s-au format noi centre, care au dat naştere planetelor şi sateliţilor lor.

2.1.1.1.3. Ipoteza lui Laplace (1789)

La originea sistemului Solar se afla o nebuloasă gazoasă sferică de temperatură ridicată aflată în mişcare de rotaţie faţă de un ax ce trece prin centrul ei.

Prin răcire, nebuloasa se contractă, densitatea creşte, scade volumul şi după legile mecanicii viteza de rotaţie creşte. Crescând viteza de rotaţie, nebuloasa se turteşte la poli, se îngroaşă la ecuator. Particulele materiale aflate în plan ecuatorial la marginea nebuloasei sunt supuse la o forţă centrifugă crescândă şi caută să se îndepărteze de ax, să se desprindă de particulele cu care se învârteau împreună. Când forţa centrifugă este mai mare decât forţa de atracţie universală, particulele periferice se desprind de restul nebuloasei şi sunt aruncate la o distanţă care contrabalansează forţa de atracţie prin noua forţă centrifugă rezultată. Pe măsura ce nebuloasa se contractă prin răcire şi devine mai densă se pierd în planul ei ecuatorial anumite zone de vapori care fac să fie înconjurată de inele concentrice învârtindu-se în jurul ei. Inelele au dat naştere planetelor iar masa rămasă în mijloc constituie Soarele. Asemănător s-au format sateliţii. Prima planetă (cea mai veche) este Pluton (deoarece este cea mai îndepărtată de Soare), iar ultima (cea mai nouă) este Mercur.

ă de Soare), iar ultima (cea mai nou ă ) este Mercur. Fig. 2. Formarea Sistemului

Fig. 2. Formarea Sistemului Solar după P.S. Laplace .

Critici la ipotezele Kant – Laplace:

- nu toate corpurile sistemului Solar execută mişcare de rotaţie în acelaşi sens de la dreapta la stânga (Uranus, Neptun etc.);

- ipotezele contravin “legii conservării momentului cantităţii de

mişcare”: suma totală a rotaţiilor care se produc într-un sistem închis

rămâne invariabilă; rotaţia se poate redistribui (se poate transmite de la un corp la altul); - Laplace, pentru a evita dificultatea conservării momentului cantitativ de mişcare a presupus că nebuloasa se afla în mişcare iniţială, dar după mecanismul imaginat de el, Soarele ar fi trebuit să conserve odată cu maximum de masă şi maximum de mişcare, adică să se rotească în jurul axei sale mult mai repede decât în realitate; - densitatea planetelor ar fi trebuit să descrească de la Mercur (apropiată) până la Pluton (depărtată), ceea ce nu se respectă:

Saturn = densitate = 0,7 Uranus = densitate = 1,4 Neptun = densitate = 1,3 Densitatea maximă = Pământ = 5,5 - planele ecuatoriale ale planetelor şi planele orbitelor ar trebui să fie constante şi să fie paralele cu al Soarelui, însă planul ecuatorial al planetelor diferă de cel al orbitelor, iar cel al orbitelor diferă de cel al Soarelui.

Exemplu: Planul orbitei terestre face unghi de 7°15’ cu planul ecuatorial Solar. Axa Pământului face cu planul orbitei un unghi de 25°27’21”.

2.1.1.1.4. Ipoteza lui James Jeans (1916) = ipoteza mareelor = ipoteza trabucului Pleacă de la observaţia că volumul planetelor creşte de la Soare la Jupiter şi apoi scade iar la Pluton cu aspect de ţigară de foi. Soarele a parcurs primele stadii de evoluţie ca în ipoteza Laplace (deci o nebuloasă în mişcare, în curs de răcire). La un timp oarecare, o altă stea mai mare, trecând pe aproape (la o distanţă mai mică de 3 diametre Solare) a provocat la suprafaţa celor doi aştrii fluxuri enorme de aspectul unei ţigări de foi, flux de materie care a continuat să se învârtească în jurul Soarelui şi apoi s-a împărţit în fragmente din care prin condensare s-au născut planetele.

Contraargumente:

Nu respectă legea conservării momentului cantităţii de mişcare:

materia ruptă din Soare nu ar fi putut obţine din cantitatea de mişcare a Soarelui decât un moment minim care să explice cel mult mişcarea planetei Jupiter dar nu şi a celorlalte planete mai îndepărtate. După alţii nu se explică nici mişcarea planetei Mercur.

al ţ ii nu se explic ă nici mişcare a planetei Mercur. Fig. 3. Formarea Sistemului

Fig. 3. Formarea Sistemului Solar după J. Jeans.

2.1.1.1.5. Ipoteza lui O. I. Schmidt Galaxia noastră este alcătuită din mase mari de materie: nori de meteoriţi, pulberi meteorice în stare gazoasă, solidă, incandescentă = stelele. Fiecare stea descrie o mişcare eliptică în jurul centrului galaxiei. Soarele în mişcarea sa a întâlnit astfel de nori de materie obscură. O parte de materie a captat-o în masa sa, alta parte a fost numai atrasă şi părăsindu-şi orbitele galactice, a început să execute o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui şi împreună cu acesta în jurul galaxiei. În mişcarea norului de meteoriţi, cei mari, prin ciocniri, îi captau pe cei mici mărindu-şi volumul şi devenind planete. Captarea a durat câteva

miliarde de ani şi a avut consecinţa micşorării numărului de meteoriţi şi limpezirea spaţiului intersideral. Meteoriţii rămaşi cad şi azi pe planete iar asteroizii dintre Marte şi Jupiter sunt meteoriţi liberi, necaptaţi. Asemănător s-au format sateliţii. Ipoteza explică:

- mişcarea planetelor în jurul Soarelui în acelaşi plan prin faptul că înainte de captare meteoriţii se mişcau cam în acelaşi plan; - mişcarea circulară a planetelor rezultate din însumarea multor mişcări eliptice;

- prezenţa asteroizilor dintre Marte şi Jupiter;

- distribuirea momentului cantităţii de mişcare în sistemul Solar;

- împărţirea planetelor în 2 grupe;

- mişcarea de rotaţie a Soarelui;

- formarea cometelor;

- originea stelelor duble.

a Soarelui; - formarea cometelor; - originea stelelor duble. Fig. 4. Formarea Sis temului Solar după

Fig. 4. Formarea Sistemului Solar după O.I. Schmidt.

Mişcarea retrogradă a unor planete sau sateliţi a fost şi în stadiul

iniţial.

Pământul a fost iniţial corp solid şi rece (4°C) şi ulterior s-a încălzit în interior prin degajare radioactivă. Ca urmare, s-a produs plasticitatea subsolului şi apoi o diferenţiere gravitaţională: mase grele s-au scufundat,

mase mai uşoare s-au ridicat la suprafaţă creând neomogenităţi ale masei Pământului. Maximum de încălzire a avut loc în era Arhaică. Ipoteza contravine expansiunii Pământului.

2.1.1.2. Date moderne despre Univers

Definirea Universului = întreaga lume materială, nemărginită în

spaţiu şi timp (totalitatea obiectelor, relaţiilor şi energiilor ce au existat şi există independent de conştiinţa umană). Universul prezintă o multitudine de forme ale materiei aflate în diferite stadii de evoluţie. Materia în Univers are sens general:

- atât ca materie ponderală (cu masa şi greutate);

- cât şi ca materie radiantă (unde, energii) neponderale. Probleme asupra Universului sunt :

- data apariţiei;

- cauzele apariţiei;

- sens de evoluţie.

Răspunsul are la bază principiul anizotropiei şi omogenităţii Universului şi principiul relativităţii generalizate. Asupra Universului s-au creat 3 modele:

1. Modelul Universului staţionar – Friedmann (1922)

Universul este permanent în aceleaşi tipare, spaţiul şi timpul sunt

infinite. Lucrurile decurg întocmai acum, aici, şi la infinit. Ulterior apar noi descoperiri astronomice:

- deviaţia spre roşu a liniilor spectrale

- s-a decelat o sursă de energie constantă “radiaţie de fond” => neexplicabilă prin modelul staţionar.

- s-au determinat vârstele absolute ale corpurilor din Univers: nu există vârstă mai veche de 15 – 18 mld. ani. S-a impus deci un nou model:

2. Modelul Universului în expansiune

A existat o stare iniţială când materia era concentrată într-un atom

primar foarte dens, supus unei gravităţii foarte intense. Ulterior, excesiva

condensare a determinat un dezechilibru şi o explozie imensă: Big Bang cu 15-18 mld. în urmă. De atunci materia se îndepărtează cu viteze de 500-600 km/s.

Explică:

- deviaţia spre roşu a liniilor spectrale;

- fondul energetic (energia din marea explozie);

- problema vârstei cunoscute a corpurilor din Univers.

Se pun întrebări:

- Ce a fost înainte?

- Dacă expansiunea continuă, înseamnă că materia se dispersează

până densitatea tinde la zero? => Universul devine lipsit de materie.

- Care este limita expansiunii? Răspuns logic ar fi o limita finală sau

una iniţială. Deci se impune un alt model:

3. Modelul Universului oscilant Expansiunea actuală este un episod al evoluţiei Universului. Ea se finalizează printr-o stare critică cauzată de dispersarea excesivă. Ca urmare, la limită apar forţe de atracţie a materiei dispersate ducând la o nouă fază de comprimare deci, spre un nou atom primar şi apoi un nou ciclu. Există contraargumente: fizica nu explică stările critice de condensare şi dispersie şi schimbarea sensului lor. Există exemplificări: compresiunea excesivă provoacă “găuri negre” din care materia cade în ea însăşi. Nu pleacă nici lumina. S-au dedus noi forme de existenţă a materiei: antimaterie, antiparticule. Relaţia materie – antimaterie va explicita problema Universului. Actualmente ne aflăm în faza de expansiune începută de 15-18 mld ani.

Date despre Univers determinate de pe Pământ

Raza Universului determinată prin telescoape: 1 x 10 10 ani lumină; prin radiotelescoape s-au determinat surse radio = quasari la distanţă de 1,5 x 10 10 ani lumină. Universul este populat neomogen de materie în diferite stadii de evoluţie care după formă şi dimensiuni pot fi:

1. macrocorpuri.

2. microcorpuri.

2.1.1.2.1. Macrocorpuri

După proprietăţi şi după starea materiei din ele pot fi:

- stele;

- planete;

- asteroizi;

- meteoriţi;

- comete.

a. Stele – au dimensiuni

uriaşe: diametre de zeci de mii, sute de mii,

milioane de kilometri (de exemplu: Soarele are diametrul de 1,4 mil. km =

stea medie); sunt globulare; au materia în stare de plasmă.

Proprietăţi:

- iradiază energie: termică, luminoasă, unde electromagnetice, raze X.

- ca dimensiune faţă de Soare, pot fi cu diametrul de :

- sute de mii de km - pitice neutronice (stadiu ultim al evoluţiei);

- zeci de diametre solare;

- sute de diametre solare;

- zeci de mii de diametre solare – supergigantice.

- după temperatură (culoare), pot fi:

- stele albe;

- stele albăstrui;

- stele galbene;

- stele portocalii;

- stele roşii.

Interdependenţa

temperatură,

determină stadiul de evoluţie:

- de formare = protostelar;

- de tinereţe;

- de maturitate;

- de îmbătrânire.

culoare,

compoziţie

chimică,

Stadiul protostelar: acreţie a materiei de gaze şi pulberi în corpuri cu densitate tot mai mare.

Când se atinge masa critică în nucleu apar presiuni, temperaturi foarte mari, rezultând reacţii de fuziune apoi reacţii termonucleare. Acreţia = presiune şi temperaturi foarte mari (zeci mii K) care au

drept rezultat reacţii de sinteză a heliului din hidrogen (1 gram H2 He echivalent energetic a 15 mii tone huilă). Stadiul de tinereţe:

- vârsta de miliarde de ani;

- reacţii de formare a He.

Când 20% din H se transformă în He, apare sinteza elementelor grele; temperatura creşte (milioane K în nucleu şi mii de K la suprafaţă); culoarea devine alb-albăstruie. Stadiul de maturitate

- apar elemente precum: Li, Na, K, B, N, Fe, Ca, etc.

- culoarea tinde la roşu;

- temperaturi mai mici de 4000°K la suprafaţă.

Stadiul de îmbătrânire:

- apar elementele grele;

- se epuizează hidrogenul;

- steaua se transformă în planetă sau în funcţie de masa sa rezultă

reacţii de fisiune cu flux de neuroni, rezultând dezintegrarea sa. Stelele reprezintă corpuri motoare ale dinamicii Universului. Energia lor creează condiţii pentru evoluţia celorlalte corpuri.

b. Planete

- au dimensiuni mai mari cu diametrul de mii – sute mii km;

- au formă de elipsoizi de rotaţie;

- sunt reci, în stare solidă;

- nu emit energie luminoasă; excepţie Jupiter, Saturn, emit slabe forme de energie;

- gravitează pe orbite eliptice în jurul stelelor (mişcare de revoluţie) şi au şi mişcare de rotaţie în jurul axei proprii;

- după compoziţia chimică, dimensiuni, proprietăţi, pot fi:

- planete grele (telurice): bogate în metale

- planete uşoare: din gaze solidificate

- structura :

- nucleu central cu densitate mare;

- înveliş exterior = manta cu densitate intermediară;

- crusta exterioară rigidă, subţire = scoarţă;

- înveliş gazos = atmosfera de compoziţie variată:

- Terra = N, O, CO, CO2, H, He;

- Jupiter şi Saturn = CO2 predominant;

- Mercur = vapori de SO2 , H2SO4 şi HCl;

- sunt însoţite uneori de sateliţi (planete mai mici de constituţie asemănătoare), gravitând pe orbite eliptice în jurul lor.

c. Asteroizi

- sunt planete mici (planetoizi) cu diametrul de la sute – mii km;

- au forme colţuroase

- se mişcă pe orbite eliptice în jurul stelelor;

- în Sistemul Solar au concentrare maximă între Marte şi Jupiter (se

presupune a fi resturi ale planetei Phaeton dezintegrată prin viteza mare de rotaţie, sau prin atracţia dublă a celor două planete vecine);

- compoziţia chimică este asemănătoare cu cea a planetelor (gaze, metale, gheaţa).

d.

Meteoriţi

- microcorpuri cu diametrul de la sute m – mm;

- circulă pe orbite în jurul stelelor şi intersectează orbitele planetelor intrând în sfera lor de atracţie;

- după compoziţia chimico-mineralogică pot fi:

- sideritici (din Fe şi Ni, carburi de Fe şi Ni): densitate 6 – 8, culoare neagră, aspect cavernos, scoriaceu;

- siderolitici (semimetalici – Fe, Ni plus silicaţi de Mg şi Fe

de tipul olivinelor): densitate de 4 – 6, culoare neagră –verzuie;

- litosideritici (silicaţi de Al, Fe, Mg, Ca, precum cei din

bazalte) densitate de 3 – 4);

- litici (tectite – silicaţi de tipul feldspaţilor) densitate de 2,5

– 3,5, culori deschise;

- ca şi asteroizii se presupun a fi resturi ale unor planete sfărâmate;

- la suprafaţa planetelor provoacă cratere de impact care atunci când

sunt mari se numesc astrobleme dar au origine discutabilă (de exemplu:

structuri circulare vechi cu diametre de zeci de kilometri din scuturile antecambriene, din Canada, Africa de Sud, Australia sau chiar structuri mai noi; pot forma zăcăminte = Sudbury – Canada);

- pe Pământ cad zilnic între 2000 – 5000 tone meteoriţi având până

la un milion tone de materie cosmică;

- anual există două perioade de maximă intensitate a căderii: august

şi septembrie;

- sunt importanţi pentru că oferă date asupra compoziţiei Universului şi asupra structurii interne a Pământului.

e. Comete

- corpuri gazoase reci cu densităţi foarte mici;

- constituţie: nori de gaze, pulbere cosmică, cristale de gheaţă;

- luminozitate prin reflexie de la Soare;

- se compun din :

- cap = nucleu 50-100 km cu centrul de greutate;

- coamă = un relief neregulat rarefiat;

- coadă = dispersia gazelor; se întinde pe mii – zeci de mii

km; este îndreptată în sens opus presiunii vântului Solar; - pot fi:

- periodice = orbite la periferia sistemului Solar (revin după un număr de ani)

- aperiodice = întâmplătoare.

2.1.1.2.2. Microcorpuri Pot fi: nuclee atomice, ioni, electroni, protoni, neutroni, molecule izolate de H2O, CO2, CH4 , pulbere cosmică. - materia din spaţiul sideral este foarte rarefiată 2,3 at H/cm 3 de

spaţiu.

Universul este un spaţiu imens populat cu materie rarefiată având din loc în loc centre de aglomerare = macrocorpuri legate de sisteme mecanice bine definite. Centrele de concentrare sunt organizate în sisteme, alcătuite din una sau mai multe stele cu planete, planetoizi, care gravitează în jurul lor. Sistemele sunt grupate în roiuri de stele (la fel se pot grupa nebuloasele reci). Roiurile sunt grupate în galaxii. Ex: Sistemul Solar, face parte din galaxia Calea Lactee. Galaxiile sunt grupate în metagalaxii. Metagalaxiile alcătuiesc Universul.

2.1.1.3. Ipoteza actuală a originii Pământului

După date din ultimii ani (NASA, Intercosmos, observatoare astronomice etc.). Pe modelul Universului oscilant, cu alternanţă de expansiune/contracţie, acum 15-18 mld ani s-a produs marea explozie Big- Bang, ce a generat o nebuloasă uriaşă din care a rezultat şi galaxia noastră.

Nebuloasa se deplasează spre spaţiul actual cu 600 km/s. Ea este formată din gaze (H, He) şi pulbere fină. Din cauza corpurilor constitutive cu densităţi diferite, apar forţe gravitaţionale şi magneto-dinamice ce duc la concentrarea materialului gazos în corpuri de volum redus şi densitate mare. S-au format astfel centre de condensare şi spaţii de materie mai puţin densă devenite ulterior spaţii rarefiate. În cadrul centrelor de condensare, gazele ionizate rotindu-se în jurul centrului de pături concentrice, au generat o structură turbionară şi au imprimat întregului corp o mişcare de rotaţie. Rotaţia se face cu viteze diferite la interior faţă de periferie. Un astfel de nucleu din nebuloasa iniţială a format sistemul Solar. În acest nucleu, odată cu concentrarea materiei în masa centrală s-a ajuns la presiuni mari şi deci şi temperaturi mari. Ca urmare, a putut avea loc reacţia termonucleară de fuziune. Cum hidrogenul era predominant, pe seama lui au rezultat elemente grele. Deci nucleul a devenit un uriaş reactor nuclear. În jurul nucleului s-au grupat ulterior o serie de centre de condensare a materiei de masă mai mică însă, formând planetele. Pe aceeaşi orbită gravitau unul sau mai multe centre de condensare. În acest caz cele mici gravitau în jurul celor mari. Au apărut astfel sateliţii concomitent cu planetele. Aceste concentrări numite concentrări protoplanetare reprezentau iniţial mari nebuloase de rotaţie de formă elipsoidală foarte turtită. Când protoplanetele şi sateliţii lor au depăşit prin acreţie o anumită masă critică (la diametru > 1500 km), datorită radioactivităţii s-au încălzit până la topire. Ca urmare s-a produs o diferenţiere în distribuţia materiei planetelor rezultând structuri simetrice cu centrul mai greu şi învelişuri uşoare spre suprafaţă. Cum combustibilul radioactiv era în cantităţi limitate a început răcirea. Din acest timp activitatea vulcanică a continuat. Prin vulcanism s-a

pierdut o cantitate de materie gazoasă care la corpurile mici de tip Luna este foarte importantă. Când temperatura a ajuns la 1100-900 K la suprafaţa planetelor a apărut prima crustă solidă. În paralel aveau loc intense căderi de meteoriţi a căror energie de impact ducea la creşterea locală de temperatură. De asemenea provocau o creştere de volum. Primele formaţiuni solide ale crustei erau retopite de materia incandescentă de la adâncime mai mare astfel ca fragmente din scoarţa iniţială nu s-au găsit ca fiind retopite şi înglobate în scoarţa formată mai târziu.

De asemenea, activitatea vulcanică aducea lave din adâncime acoperind crusta iniţială. În faza de scoarţă fragilă s-au format şi marile astrobleme devenite ulterior oceane sau mari depresiuni. În această fază atmosfera era bogată în CO2, H2S, iar la suprafaţă cădeau ploi acide (H2SO4, HCl, H2SO3) cu efect eroziv asupra crustei. Aveau loc intense descărcări electrice care topeau local rocile formând fulgurite. Prin sublimare din gazele atmosferei s-au depus minerale între care predominant NaCl. Când răcirea a ajuns la 674 K, în atmosferă au apărut primii vapori de apă. La 373 K a început condensarea vaporilor, apărând primele picături

de apă. Răcorirea crustei a generat mari cantităţi de vapori, care condensaţi au determinat formarea oceanului planetar instalat în zonele depresionare, legate de activitatea vulcanică sau impactul cu meteoriţii. Primele ploi au mineralizat oceanul planetar în special cu NaCl. La început a existat un singur continent Pangeea şi un singur ocean Panthalassia. Cu timpul, dinamica scoarţei a determinat divizarea în continentele şi oceanele actuale. Deci evoluţia Pământului are două faze:

- stelară (până la formarea crustei)

- planetară propriu – zisă :

- subfaza anhidră (pregeologică)

- subfaza hidratată (geologică).

2.1.2. POZIŢIA PĂMÂNTULUI ÎN UNIVERS ŞI ÎN SISTEMUL SOLAR

Universul este alcătuit din numeroase galaxii (grupări de stele). Galaxia noastră are cca. :

-100 mld. stele (6000 vizibile) -100 mil. nebuloase :

- luminoase;

- întunecate.

Galaxia are formă de lentilă biconvexă în care stelele ca şi nebuloasele sunt dispuse în spirală. Diametrul galaxiei este de aproximativ 100 mii ani lumină. Grosimea galaxiei este de aproximativ 20 mii ani lumină. Galaxia execută o mişcare de rotaţie în jurul axei aflată în centrul său şi trecând perpendicular prin ecuatorul galactic. Sistemul Solar este format din Soare şi 9 planete gravitând în jurul

său.

Soarele este o stea galbenă, temperatura la suprafaţa fiind de 6000°C şi în interior de 20 mil. °C. Soarele execută o mişcare de revoluţie galactică în 200 mil. ani şi una de rotaţie în jurul axei proprii (de la vest la est) în 25,5 zile la ecuator şi 35 zile la poli (deci nu este solid).

vest la est) în 25,5 zile la ecuator ş i 35 zile la poli (deci nu

Fig. 5. Planetele Sistemului Solar.

Fig. 6. Plasarea Sistemului Solar (a Soarelui) în contextul galaxiei . Fig. 7. Raporturile de

Fig. 6. Plasarea Sistemului Solar (a Soarelui) în contextul galaxiei.

Sistemului Solar (a Soarelui) în contextul galaxiei . Fig. 7. Raporturile de dimensiune dintre Soare şi

Fig. 7. Raporturile de dimensiune dintre Soare şi planete.

Diametrul Soarelui este de 109 ori mai mare decât diametrul Pământului. Volumul Soarelui este de 1.300.000 x volumul Pământului. Soarele este o stea de mărime mijlocie.

Planete:

Interne :Mercur, Venus, Pământ, Marte, Asteroizi (cca. 2000):

- puţin turtite;

- densităţi mari 6,2 – 3,8 g/cmc;

- dimensiuni mici;

- mişcare lentă.

Externe: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton.

- mult turtite la poli

- densităţi mici : 1,3 – 0,7 g/cmc

- dimensiuni mari

- mişcare de rotaţie rapidă.

Mercur

T rev. = 88 zile, diametru = 0,37 x diametru. mântului, densitatea

= 6,2; fără sateliţi Venus (Luceafărul) Diametru = 0,97 x diametru mântului, densitatea = 5; fără sateliţi,

atmosfera din CO2 şi O cu 1,5 % vapori de apă. Temperatura la suprafaţă = 28 – 40°C, fără variaţii anuale. Presiunea la suprafaţă = 1 – 15 atm. Pământ (Terra) Diametru = 12700 km, densitatea = 5,517; un satelit natural = Luna, Luna (Selena) Forma de glob uşor turtit, diametru la ecuator = 3473 km şi diametru mediu = 3470 km = ¼ diametru Pământului, Densitatea medie = 3,35 g/cmc. Ca urmare nu are atmosferă (doar urme infime de He, Ar, Ne). Din punct de vedere chimic are aceleaşi elemente ca şi Pământul dar altfel combinate:

- conţine puţin azot, puţine gaze atmofile.

- conţine de 5 – 10 ori mai puţin C

- O apare ca element în cantitate mică deci nu se uneşte cu atomii

metalici prezenţi, deci fierul apare nativ (Fe 2+ ).

- Ca minerale apar: feldspaţii calcici, piroxeni, olivina, magnetit, sulfuri metalice, etc.

Rocile de pe Lună seamănă cu cele de pe Pământ (nu şi invers: nu apar granite, sienite, şisturi cristaline). Apar frecvent bazalte, gabbrouri (magmatism bazic). Relieful:

- suprafaţa orizontală = câmpii = “Terras” = pe Terras apar cratere

de impact cu diametru de cca. 200 – 300 m;

- munţi cu altitudini de 10000 – 12000 m;

- depresiuni întunecate = “mări” (fără apă);

- faţă invizibilă este mai puţin accidentată şi are număr mare de mări şi cratere;

- magnetismul lunar actual (30 – 100 gamma) este mai mic decât

magnetismul terestru (5000 gamma). În trecut a fost de cca. 100 ori mai

mare;

- căldura de origine internă este redusă (din dezintegrarea U şi Th)

cu flux de 0,8 cal/cm 2 /an faţă de 1,6 cal/cm 2 /an pentru Pământ.

2 /an faţă de 1,6 cal/cm 2 /an pentru P ă mânt. Fig. 8. Structura Lunii

Fig. 8. Structura Lunii (după M. Costello, 1979).

Se observă asimetria crustei, în raport cu poziţia faţă de Pământ.

Luna este afectată de cutremure:

- - cosmice (de impact cu meteoriţi) - lunare (interne)

- artificiale.

Luna este alcătuită din 3 seleno-sfere:

- externă : crustă solidă;

- mediană: manta superioară şi inferioară;

- interioară: nucleu = sâmbure lichid.

naturale:

Marte Diametru = 0,54 x diametru mântului, densitatea = 3,8; doi sateliţi naturali. Asteroizii: 2000 mici planete între Marte şi Jupiter. Jupiter

Diametru = 11 x diametru mântului, densitatea = 1,30; volumul = 1300 x volumul mântului; 12 sateliţi naturali din care10 cu mişcare de revoluţie directă şi 2 cu mişcare retrogradă. Saturn Diametru = 9,4 x diametru mântului, densitatea = 0,7; volumul = 745 x volumul mântului; este înconjurat de un disc din particule mici de materie cu diametru de max. 10 cm; 9 sateliţi naturali din care 8 cu mişcare de revoluţie directă şi 1 cu mişcare retrogradă. Uranus Diametru = 4 x diametru mântului, densitatea = 1,3; volumul = 63 x volumul mântului; 5 sateliţi naturali cu mişcare de revoluţie retrogradă; are mişcare retrogradă în jurul Soarelui; are axa de rotaţie proprie aproape culcată pe orbită. Neptun Diametru = 4,3 x diametru mântului, densitatea = 1,2; 2 sateliţi naturali din care 1 cu mişcare retrogradă; are mişcare retrogradă. Pluton Diametru = 0,5 x diametru mântului, T rev = 249 ani.

Test de autoevaluare

1. Detaliaţi principalele

Descrieţi peisajul planetei la debutul Arhaicului. 2. Enumeraţi principalele caracteristici ale planetelor Sistemului Solar.

Pământ.

faze

de

evoluţie

ale

planetei

2.1.3. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PĂMÂNTULUI

Iniţial, încă din antichitate s-a considerat că forma Pământului este

sferică.

- Isaac Newton spune ca datorită forţei centrifuge rezultate din mişcarea de rotaţie, Pământul trebuie să aibă forma unui elipsoid de rotaţie, turtit la poli. Măsurătorile moderne au arătat însă că Pământul are o formă neregulată datorată variaţiei de relief şi de densitate, forma ce nu poate fi încadrată în nici una din formele geometrice. Este forma unui elipsoid de rotaţie, puţin deformat numit “geoid”. Geoidul se obţine prelungind suprafaţa liniştită a mării pe sub continente.

suprafaţa lini ş tit ă a m ă rii pe sub continente. Fig. 9. Forma i

Fig. 9. Forma ideală şi cea reală a Pământului.

Din punct de vedere matematic, suprafaţa geoidului este perpendiculară în oricare din punctele sale pe direcţia gravitaţiei. Suprafaţa geoidului rămâne sub cea a elipsoidului în domeniul oceanic şi o depăşeşte în dreptul continentelor, diferenţa fiind sub 100 m. Prin cercetări aerospaţiale, s-a văzut că în emisfera sudică curbura este mai mică, aplatizată (se apropie de o sferă) iar în emisfera nordică este mai mare. Rezultă o formă de “pară” denumită “terroid” = “teluroid” diferită de cea de geoid.

Fig. 10. Conturul terroidului: Valorile apar simetrice faţă de axa polilor . Exagerarea scării cotelor

Fig. 10. Conturul terroidului:

Valorile apar simetrice faţă de axa polilor. Exagerarea scării cotelor dă o falsă impresie de depresiune în zona Antarcticii care în realitate are doar o rază de curbură mai largă.

Dimensiunile Pământului:

După Krasovski:

R

e = 6378,245 km

R

p = 6356,863 km

Turtirea la poli (Re – R p)/ Re = 1/298,3 Lungimea meridianului = 40008,548 km Lungimea ecuatorului = 40075,704 km Suprafaţa = 510101000 km 2 Volumul = 1083320000000 km 3 După Hayford:

R

e = 6378,388 km

R

p = 6356,912 km

Turtirea la poli (Re – R p)/ Re = 1/297 Lungimea meridianului = 40008,548 km

Lungimea ecuatorului = 40075,704 km Suprafaţa = 510183000 km 2 Volumul = 1083320000000 km 3

Test de autoevaluare

1. Presupunem că în figura 11 diferenţa de elevaţie între

locaţiile A şi D este (h). Dacă s-ar aplica corecţiile gravitaţiei ca diferenţe între valoarea teoretică şi cea măsurată, la care locaţie, B sau C valoarea

incorectă a (h) ar fi cea mai mare? Explicaţi.

incorectă a ( ∆ h ) ar fi cea mai mare? Explicaţi. Fig. 11. 2. La

Fig. 11.

2. La care locaţie, A sau D, este forma de geoid mai apropiată

de centrul Pământului? Explicaţi.

3.

La care locaţie din figura 11 anomalia Bouguer dă maximum

pozitiv?

2.1.4. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI

În antichitate se credea că Pământul este imobil. Ptolemeu a formulat teoria geocentrică: ”Pământul se află în centrul Universului, iar soarele şi celelalte planete se învârt în jurul său”. Combătut de Pitagora, care a introdus teoria heliocentrică: “Soarele se află în centrul Universului, iar Pământul şi celelalte planete se învârtesc în jurul său”. N. Copernic – fundamentează matematic teoria heliocentrică. Giordano Bruno şi Galileo Galilei o susţin. Concepţia actuală:

Planetele execută o mişcare de rotaţie în jurul axei lor; o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui; odată cu sistemul Solar, o mişcare în jurul centrului galaxiei; cu toată galaxia o mişcare de rotaţie spre steaua Vega.

ă galaxia o mişcare de rotaţie spre steaua Vega. Fig. 12. Mişcarea galactică a Pământului [84].

Fig. 12. Mişcarea galactică a Pământului [84].

2.1.4.1. Mişcarea de rotaţie

Globul terestru execută o mişcare de rotaţie completă în jurul axei sale în 23 h 56 min şi 4 sec. Axa de rotaţie este înclinată faţă de normala ecliptică cu 23°27’21”. Sensul de rotaţie este cel direct: de la vest la est. Fiind un corp solid (cel puţin la suprafaţă) mişcarea presupune o viteză unghiulară constantă care este de 72,9 x 10 -6 rad/s. Viteza periferică la Ecuator = 465 m/s Viteza periferică la poli = 0 m/s Consecinţe:

a. Naşterea unei forţe centrifuge Fc = mv 2 /r = mω 2 x r m = masa corpului supus la forţa centrifugă

r = raza de rotaţie a punctului material ω = viteza unghiulară de rotaţie

v = viteza periferică; la Ecuator = 465 m/s; la poli = 0. cos φ = r/ Rmed => r = Rmed x cos φ

- la ecuator : φ = 0 => cos φ = 1 => r = R => Fc = max

- la poli după o scădere cosinusoidală Fc devine 0.

Fig. 13. Variaţia forţei centrifuge pe suprafaţa Pământului şi influenţa ei asupra valorii gravitaţiei şi

Fig. 13. Variaţia forţei centrifuge pe suprafaţa Pământului şi influenţa ei asupra valorii gravitaţiei şi formei Globului:

R e şi R p – razele ecuatorială şi polară a Pământului; F cm şi F c forţa centrifugă la Ecuator şi respectiv într-un punct oarecare.

a.1. Explică de ce forţa de gravitaţie este minimă la ecuator (unde se

scade vectorul Fc = max) şi este maximă la poli (unde Fc = 0) Dacă viteza de rotaţie ar fi de 17 ori mai mare => Fc = FG şi la ecuator corpurile ar deveni imponderabile. De la această viteză în sus planeta se poate dezmembra. a.2. Fc maximă la ecuator şi minimă la poli

- a determinat forma de elipsoid turtit la poli a Pământului.

- a determinat grosimea mai mare a troposferei (pătura inferioară a

atmosferei), la ecuator = 16 km faţă de poli = 8 km. b. Corpurile în deplasare pe direcţie mediană cu viteză constantă, capătă de fapt o viteză totală variată:

- accelerată spre ecuator;

- decelerată spre poli rezultată din compunerea vitezei pe meridian

cu viteza periferică (de la vest la est) variabilă cu latitudinea. Deci, un corp în deplasare de la polul nord la ecuator pe meridian cu viteză constantă are de fapt o viteză rezultantă accelerată, viteza pe meridian compunându-se cu viteze periferice din ce în ce mai mari spre ecuator.

Conform principiului lui D’Alambert apare o forţă de inerţie (Fi = forţă Coriolis) care caută să îi menţină viteza iniţială. Ea este orientată invers (spre vest ) faţă de creşterea Vp (spre est). Fi = m · ac m = masa corpului ac = acceleraţie Coriolis

· a c m = masa corpului a c = accelera ţ ie Coriolis Fig. 14.

Fig. 14. Orientarea acceleraţiei Coriolis (a c ) în cazul unui corp care se deplasează în emisfera nordică, de la Nord spre Sud (din poziţia 1 în poziţia 2 cu o viteză aparent constantă v k ); v p1 şi v p2 sunt vitezele periferice (tangenţiale) iar v t1 şi v t2 sunt vitezele totale în cele două puncte 1 şi 2.

Ca urmare corpurile care se deplasează de la poli spre ecuator au tendinţa de deviere spre vest (de a-şi menţine viteza tangenţială mică), iar cele care se deplasează de la ecuator spre poli au tendinţa de deviere spre est (de a-şi menţine viteza tangenţială mai mare). Alizeele în emisfera nordică bat NE – SV Alizeele în emisfera sudică bat SE – NV Curenţii oceanici ecuatoriali la suprafaţă curg de la est spre vest. Dispoziţia faliilor transformante: NE – SV în emisfera nordică şi SE – NV în cea sudică c. Formarea zilelor şi a nopţilor = ciclicitate diurnă a geomagnetismului şi a fluxului termic solar. - importantă în:

- alterarea fizică a rocilor

- dilatarea la amiază a atmosferei

- masaj vital pentru organisme.

Alte consecinţe: permite calculul unor unităţi de timp terestru.

2.1.4.2. Mişcarea de revoluţie

Pământul execută o mişcare de revoluţie (translaţie = axa rămâne paralelă cu ea însăşi în timpul mişcării) în jurul Soarelui în 365 zile 6°9’11”. Forma drumului este o elipsă de mică excentricitate (aproape cerc) numită ecliptică. Soarele se află într-unul din focare, iar viteza pe ecliptică variază conform legii lui Kepler.

Solstiţiul de iarnă
Solstiţiul
de iarnă

Solstiţiul

de vară

Fig. 15. Poziţiile caracteristice ale Pământului în cadrul mişcării de revoluţie. Ziua (z) şi noaptea (n) în creştere (↑) sau în scădere(↓).

Punctul cel mai apropiat de Soare = periheliu; D = 147 x 10 6 km Punctul cel mai depărtat de Soare = apheliu; D = 152 x 10 6 km Axa Pământului este înclinată faţă de planul eclipticii şi face un unghi de 23°27’21” cu normala la ecliptică. Ca urmare se formează anotimpurile. Explicarea anotimpurilor:

Distanţa Soare – Pământ fiind mare, razele solare sunt aproximativ paralele şi vin spre Pământ ca un fascicul cilindric intersectând globul terestru după un cerc = marele cerc de iluminaţie. Dacă razele ar fi perpendiculare pe axa Pământului cercul de iluminaţie ar coincide cu un meridian. Cum axa este înclinată cercul de iluminaţie intersectează meridiane şi paralele în mod egal. Cum drumul parcurs în jurul Soarelui nu este un cerc ci o elipsă, intersecţia cercului de iluminaţie cu paralelele variază de la o zi la alta în timpul unui an. Ca urmare Pământul va ajunge de 2 ori la solstiţii şi de 2 ori la echinocţii. În timpul solstiţiilor axa Pământului, normala la ecliptică şi linia Soare – mânt se află în acelaşi plan. În această poziţie marele cerc de iluminaţie nu taie alternativ paralele cuprinse între cercul polar şi poli. Astfel la solstiţiul de vară (22 iunie) marele cerc de iluminaţie nu taie paralelele dintre cercul polar de sud şi polul sud. În acest timp la polul sud este noapte continuă, iar la polul nord este ziuă continuă. La paralela 45° ziua este maximă (15 h şi 35 min). La solstiţiul de iarnă (22 decembrie) marele cerc de iluminaţie nu

taie paralelele dintre cercul polar de nord şi polul nord. În acest timp la polul nord este noapte continuă iar la polul sud este zi continuă. La paralela 45°:

noaptea este maximă (14 h şi 58 min), iar ziua minimă (9 h şi 2 min). De menţionat:

- În timpul solstiţiului de iarnă la 1 – 3 ianuarie globul terestru se află la periheliu.

- Aproape de solstiţiul de vară 1 – 3 iulie se află la afeliu.

La echinocţiu (21 martie, 23 septembrie) marele cerc de iluminaţie taie Pământul după un meridian astfel ca planul ce cuprinde axa Pământului şi normala la ecliptică este perpendicular pe linia Soare – Pământ. În această poziţie, în toate punctele de pe Pământ ziua este egală cu noaptea.

Ca urmare a înclinării axei Pământului şi a mişcării de revoluţie rezultă inegalitatea zilei cu a nopţii şi diferenţierea anului în anotimpuri. Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul eclipticii razele ar cădea perpendicular pe ecuator şi din ce în ce mai oblic spre poli. S-ar produce zone climatice uniform repartizate de la ecuator la poli, constante, fixe în timp. Consecinţe:

- ciclicitatea anuală a temperaturii :

- alterarea fizică a rocilor

- dezvoltarea vieţii terestre

- cicluri anuale ale câmpului geomagnetic

- formarea anotimpurilor

- ritm neuniform de captare a meteoriţilor:

- august – Perseide

- octombrie – Orionide

- decembrie – Geminide.

- prin variaţia vitezei de deplasare (29 – 32 km/s) apar forţe de inerţie asupra crustei => cu rol declanşator al cutremurelor.

asupra crustei => cu rol declan ş ator al cutremurelor. 2.1.4.3. Mişcarea conică Pe fondul celorlalte

2.1.4.3. Mişcarea conică

Pe fondul celorlalte mişcări, este mişcarea axei Pământului ce ar genera un con cu vârful în centrul Pământului. Consecinţe:

Datorită mişcării cosmice, linia echinocţiilor rezultă din intersecţia planului eclipticii cu planul ecuatorial terestru se deplasează anual spre vest cu 50,2”, fenomen numit precesia echinocţiilor. Ciclicitatea precesiei ar fi de 26000 ani.

Fig. 16. Mişcarea de nutaţie şi mişcarea conică.