Sunteți pe pagina 1din 27

Argument

Lucrarea de faţă mi-am ales-o în cadrul materiei Teologie dogmatică


ortodoxă, considerand ca este materia de baza a orcarui preot si cea care ne ajuta
sa cunoastem mai usor pe Dumnezeu.
Am ales să prezint în această lucrare cu titlul „Mantuirea omului in
Biserica prin Sfintele Taine”, întrucât Sfintele Taine sunt mijloacele prin care
harul dumnezeiesc se împărtăşeşte credincioşilor în Biserică.
Sfintele Taine sunt tot atatea maini ale dragostei dumnezeiesti intinse
noua pentru a putea birui obstacolele ce stau in fata urcusului nostru duhovnicesc,
a cresterii noastre in viata in Hristos.
Valoarea si importanta lor deosebita pentru mantuire rezida in caracterul
lor mai mult decat simbolic, cu totul real, al actului care se savarseste asupra
credinciosului. De aceea mi s-a părut necesar şi plăcut să dezvolt această temă
care ocupă in invatatura ortodoxă un loc de frunte.
Această lucrare arată faptul că m-am acomodat cu munca de studiu
ştiinţific în teologie, dar mai ales, că am încercat să adun numeroase cercetări în
lumina viziunii doctrinare a Bisericii Ortodoxe.

1
Planul lucrării

●Introducere-Mantuirea obiectiva in raport cu mantuirea subiectiva;

I)Capitolul I-Hristos-Biserica-Sfintele Taine;

II)Capitolul II-Hristos-Adevaratul Savarsitor al Sfintelor Taine;

III)Capitolul III-Importanta Sfintelor Taine in viata credinciosilor;

●Concluzii.

2
Introducere
Mântuirea obiectivă în raport cu mântuirea subiectivă

În Sfânta Scriptură, ca şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, termenul cel mai des


folosit spre a arăta motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum şi scopul operei
Sale în lume, este cel de mântuire. Acest termen se află şi în articolul 3 din
Simbolul Credinţei: „Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din cer...". În general însă, este folosit într-un dublu înţeles: în primul rând,
prin mântuire se înţelege activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos
prin Jertfa Sa de pe cruce,deci mantuirea obiectiva iar în al doilea rând starea
celor care şi-au împropriat sau şi-au însuşit personal roadele Jertfei de pe cruce,
mântuirea subiectivă.
Mântuirea obiectivă, realizată de Mântuitorul Hristos prin întruparea, Jertfa Sa
de pe cruce, învierea şi înălţarea la cer, este o lucrare dumnezeiască de care
beneficiază toţi oamenii de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor. Dar cu toate că
ea este temelia mântuirii subiective, mântuirea obiectivă nu-1 mântuieşte pe fiecare
fără ca acesta să şi-o însuşească personal. Ea „ne-a deschis nouă uşile raiului”,
deoarece prin ea noi am fost răscumpăraţi din robia păcatului şi împăcaţi cu
Dumnezeu, dar ca să intrăm în raiul ceresc, deschis acum nouă, este nevoie de
propria noastră lucrare, deci în primul rând, noi trebuie să voim să ne mântuim şi să
lucrăm astfel, încât prin modul nostru de viaţă şi lucrare să putem ajunge în rai
dupa cum spune si Sfǎntul Vasile cel Mare „cel care a reuşit sǎ se curǎţeascǎ de
patimile cele materiale, care a putut sǎ pǎrǎseascǎ toatǎ zidirea întelegǎtoare şi ca
un peşte sǎ iasǎ din adânc şi sǎ înoate la suprafaţa apei ajunge în regiunea curatǎ
a creaţiei şi vede pe Duhul Sfânt acolo unde este cu Fiul şi unde este cu Tatǎl.”1
Mântuirea săvârşită de lisus Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care
căzuse prin Adam, „El S-a fǎcut nouǎ doctorie cu totul desǎvârşitǎ, izvor viu si cu
1
Sf Vasile cel Mare, Omilii si cuvântǎri ,traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune, Bucureşti , 2004 , p. 271.

3
totul de nǎdejde a toatǎ fericirea adevǎratǎ, lumina eliberatorul şi mijlocitorul
nostru”2 Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea minţii cu privire la
adevărul religios, în slăbirea voinţei, care înclina mai mult spre cele rele decât spre
cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, în vina şi pedepsele veşnice
pentru păcat. Pentru refacerea firii omului, pentru îndreptarea sau restaurarea ei, se
impunea luminarea omului prin învăţătura adevărată şi deplină, refacerea legăturii
cu Dumnezeu şi întărirea şi susţinerea lui în această legătură „efortul naturii umane
in Hristos face posibil efortul nostru in Biserica si e exemplar pentru acesta. Este
efortul spre libertate in viata infinita a relatiei libere cu Dumnezeu.”3
In aceste trei direcţii trebuia să se îndrepte lucrarea mântuitoare a lui lisus
Hristos. Şi aşa îşi şi înfăptuieşte opera Mântuitorul, sub întreit aspect, ca profet,
arhiereu şi împărat, şi continuă această lucrare şi după înălţarea la cer, în Biserică,
prin Duhul Sfânt. Ca profet învăţând, adică aducând Revelaţia desăvârşită a fiinţei
şi voii lui Dumnezeu şi a operei de mântuire „Ca Tatǎl iubeşte pe Fiul şi-I aratǎ
toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea va arǎta Lui ca voi sǎ vǎ
miraţi”.(In 5, 20); ca arhiereu, refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, împăcând
prin jertfa pe Dumnezeu cu omul „aducând o singurǎ jertfǎ pentru pǎcate”(EVR
10, 12); ca împărat, biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui
adevăratǎ „Şi apropiindu-se Iisus le-a vorbit lor zicǎnd:Datu-Mi-s-a toatǎ puterea
în cer şi pe pǎmânt”(Mt 28, 18).
Această lucrare întreită cuprinde aşadar trei chemări, trei slujbe, trei misiuni
sau trei demnităţi. Pentru a scoate în evidenţă specificul fiecărei laturi a lucrării
mântuitoare, ar fi potrivit să se vorbească despre chemarea profetică, slujirea
arhierească şi demnitatea împărătească. Numirile cu cea mai largă circulaţie sunt
totuşi acelea de slujire şi de demnitate.

2
Sf. Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creştinului faţǎ de Dumnezeu, traducere de Adrian si Xenia
Tǎnǎsescu –Vlas, Sofia, Bucureşti, 2006 , p. 243
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa (vol.II) Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti , 2003, p. 226.

4
Întrucât mântuirea s-a îndeplinit obiectiv prin cele trei slujiri sau demnităţi ale
lui Iisus Hristos, cu care El S-a identificat, expunerea despre opera mântuitoare va
fi de fapt înfăţişarea Lui ca profet, ca preot şi ca împărat.
Întreita slujire a Mântuitorului se întemeiază pe însăşi opera de mântuire,
exprimând-o după cele trei direcţii în care se săvârşeşte; ea nu este simplă
construcţie a minţii noastre, sau fruct al gustului pentru diviziuni sau titluri, cum li
se pare unor teologi. Mântuitorul a îndeplinit în sens propriu aceste trei slujiri, care
sunt cele mai înalte demnităţi ce pot fi exercitate de oameni în viaţa aceasta. La
oameni, însă, cele trei demnităţi se găsesc separate. Nimeni dintre oameni nu-i
profet, preot şi împărat în acelaşi timp. Numai în Iisus Hristos sunt laolaltă şi
fiecare în gradul suprem. Viaţa Mântuitorului este împlinirea întreitei Sale slujiri.
Însuşi rostul întrupării se exprimă in cele trei slujiri ale lui Iisus Hristos.
Centrul întreitei slujiri a Mântuitorului îl constituie lucrarea Sa arhierească,
prin care săvârşeşte refacerea legăturii între om şi Dumnezeu, împăcarea cu
Dumnezeu. Chemarea profetică luminează prin învăţătură, pregătind sufletul pentru
primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruieşte harul împăcării şi
desăvârşeşte pe credincioşi, învăţător şi împărat al lumii este Fiul lui Dumnezeu şi
înainte de întrupare - deşi altfel decât prin întrupare, neintrând în raport personal
direct cu omul şi neexercitând puterea de învăţător şi conducător ca slujbă a
mântuirii —, dar arhiereu, mijlocitor ca om la Dumnezeu, devine numai după
aceasta. Desigur, puterea arhiriei o are tot în temeiul divinităţii Sale, căci dacă n-ar
fi şi Dumnezeu, iar nu numai om, n-ar putea fi arhiereul mântuitor. Căci n-ar putea
reface legătura dintre om şi Dumnezeu, decât aparţinând si omenitătii si
Dumnezeirii. 4
Implicată în mîntuirea obiectiva, îndreptarea sau mantuirea subiectiva este
lucrarea harului dumnezeiesc în fiinţa şi viaţa omului, prin care acesta este readus,
din starea strict materiala si păcătoasă, la viaţa în Hristos, „Firea cea cǎzutǎ care
putea sǎ cadǎ mai adânc, nu putea sǎ se depǎşeascǎ decât înalţatǎ printr-o
4
Cf. Prof N. Chiţescu, Teologia Dogmaticǎ şi Simbolicǎ (vol II), Editura Renaşterea Cluj-Napoca,
2005, p. 41.

5
intervenţie divinǎ.Tocmai aceastǎ cǎdere slǎbise puterea creatoare a faptelor ,
distrusese asemǎnarea dar nu lovise chipul de aceea Stǎpânul îl regǎseşte”5 .Adică
omul este îndreptat şi sfinţit şi, prin aceasta, făcut moştenitor al împărăţiei cerurilor
împreună cu Hristos. Ea este deci acţiunea harului dumnezeiesc în procesul de
însuşire de către om a mîntuirii realizate de Hristos. Este o acţiune care naşte pe om
în Hristos ca membru al Bisericii Sale, îl înnoieşte, îl sfinţeşte şi îl pregăteşte
pentru viaţa de veci.
Naşterea la viaţa în Hristos, întărirea şi creşterea în această viaţă, se numeşte
renaştere, îndreptare sau sfinţire.
Plecînd de la cuvintele sfîntului apostol Pavel, care zice : „Pe care i-a chemat, pe
aceştia i-a şi îndreptat, iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit" (Rom., 8,
30), învăţătura ortodoxă deosebeşte trei stadii în procesul de sădire şi creştere a
vieţii lui Hristos în om, anume : chemarea, Îndreptarea şi sfinţirea sau mărirea,
Deci îndreptarea propriu-zisă este precedată de o pregătire a omului, constituită
îndeosebi din chemare, şi este încununată de desăvîrşirea ei, sau mărirea, care
constă în fericirea veşnică împreună cu Hristos.
Din cele spuse mai sus rezultǎ cǎ mântuirea este o lucrare în care Dumnezeu
face începutul prin harul Sǎu, iar omul are nevoie şi în continuare de acest har
strǎduindu-se încontinuu sa colaboreze cu el.
Mântuirea începuta prin renaşterea la o viaţǎ noua cere un efort susţinut din
partea creştinului pentru realizarea creşterii sale duhovniceşti, spre a putea urca pe
cele mai înalte trepte ale desǎvârşirii sale morale şi a lua astfel cununa chemǎrii
sale în Iisus Hristos „Fraţilor, eu însa nu socotesc sǎ o fi cucerit,dar una fac:
uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând cǎtre cele dinainte, alerg la ţinta,la
rǎsplata chemǎrii de sus a lui Dumnezeu în Iisus Hristos”(Flp. 3,13-14).

5
Paul Evdokimov, Ortodoxia , traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar ,Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti , 1996, p. 110.

6
Capitolul I
Hristos-Biserică-Sfintele Taine

“Biserica însăşi, văzând atâta har, îndeamnă pe fiii ei, îndeamnă pe cei mai
apropiaţi, ca să alerge la Sfintele Taine, zicând:«mâncaţi, prietenii mei şi beţi şi
vă îmbătaţi fraţii mei!»”6că bun e Domnul(Ps.33,9)

Biserica a fost pregătită multă vreme de Dumnezeu. În sensul acesta, se


vorbeşte despre Dumnezeu de la Avraam, ba chiar de la Adam, întrucât Dumnezeu a
pregătit adunarea fiilor săi risipiţi (Ioan 11,51), iar Biserica este comunitatea
oamenilor beneficiari ai mântuirii lui Iisus Hristos (Fapte 2,47), apărută la capătul
planului de mântuire care culminează în această comunitate şi care a fost conceput
“înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1,4). Intrând prin credinţă în Biserica lui
Hristos, toate neamurile vor fi binecuvântate de Abraham (Gal. 3,8-9 – Gen. 12,3).
Mântuitorul Hristos vorbeşte despre Biserică arătând că pe piatra credinţei în
dumnezeirea şi mesianitatea Lui va zidi Biserica Sa “pe care porţile iadului nu vor
birui”(Matei XVI, 18). Această întemeiere a fost prefigurată în Vechiul Testament
prin alegerea lui Israel, organizarea templului cu rânduieli cultice adecvate şi prin
vestirile proorocilor despre activitatea şi mesianitatea Mântuitorului Hristos. 7
Biserica se naşte o dată cu Paştele lui Hristos, când El trece din această lume
la Tatăl Său (Ioan 13,1). Cu Hristos eliberat din lanţurile morţii şi devenit Duh
dătător de viaţă (I Cor. 15,45) apare o omenire nouă, o creaţie nouă. Istoria Bisericii
începe cu istoria lumii. Creaţia lumii poate fi considerată ca un fel de pregătire
pentru cea a Bisericii, deoarece scopul său final este ca regnul naturii create să se
regăsească în cel al harului.
Părinţii Bisericii au spus deseori că Biserica, noua Evă, s-a născut din coasta
lui Hristos în timp ce dormea somnul morţii, după cum prima Evă ieşise din coasta
lui Adam care dormise; Sfântul Evanghelist Ioan, dând mărturie despre străpungerea
6
Sfântul Ambrozie, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti vol.53, Despre Sfintele Taine, trad.de
Pr.Prof.Dr.Ene Braniste, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 24.
7
Olivier Clement, Puterea credinţei, tradus în română de Andronescu Alexandrina şi Ciascai Daniela,
Editura Pandora, Târgovişte.1999, p. 129

7
cu suliţa (Ioan 19,34), sugerează această imagine, dacă este adevărat că pentru el
sângele şi apa simbolizau mai întâi jerfa lui Hristos şi Duhul care însufleţeşte
Biserica, şi apoi tainele Botezului şi Euharistie, care îi trasmit viaţa. Însă trupul
Bisericii nu este viu decât dacă este trupul lui Hristos cel înviat, revărsând Duhul
(Fapte 2,32). “Fiind câştigată de Hristos cu preţul sângelui vărsat pe cruce, Biserica
are o valoare inestimabilă de a cărei responsabilitate Apostolii sunt conştienţi,
străduindu-se să o păstreze aşa cum a întemeiat-o Hristos (Fapte XX, 28) urmând
ca aceasta să cuprindă toată lumea prin propovăduirea lor (Matei XXVIII, 28-29)”.8
Această revărsare a Duhului începe în ziua de Paşti (Ioan 20,22), din momentul în
care Iisus suflă Duhul re-creator (Ioan 20,22; Gen. 1,2) asupra discipolilor adunaţi de
el, conducătorii noului popor al lui Dumnezeu.
Luca situează în ziua Rusaliilor, zi în care iudaismul comemora împlinirea
Paştelui şi darul Legământului, marea revărsare harismatică (Fapte 2,4) în vederea
mărturiei celor doisprezece (Fapte 1,8) şi a manifestării publice a Bisericii. De aceea,
Rusaliile constituie pentru ea ziua oficială de naştere şi reprezintă, într-un fel, pentru
Biserică ceea ce fusese pentru Iisus, zămislit de Duhul Sfânt (Luca 1,35: “Îngerul i-a
zis: <Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De
aceea şi Cel Sfânt care se naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema>”),
ungerea conferită lui de acest Duh în zorii misiunii Sale mesianice (Fapte 10,38:
“Cum Dumnezeu a uns pe Duhul Sfânt şi cu putere pe Iisus din Nazaret care umbla
din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavol; căci
Dumnezeu era cu el”, Matei 3,16: “De îndată ce a fost botezat, Iisus a ieşit din apă.
Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-
se în chip de porumbel şi venind peste el”)9.
Atfel, prima “etapă” a întemeirii Bisericii s-a încheiat cu jertfa de pe Cruce a
Domnului Hristos, când a rostit ultimul cuvânt: “Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul,
Şi-a dat duhul” (Ioan 19,30). Adică prin jertfa Sa unică şi universală – în care Ea a
8
Boris Bobrinskoy, op.cit., p. 400
9
Pr.conf.Dr.George Remete, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000,
p.306.

8
jertfit ca Preot şi S-a jertfit ca “Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii”
(Ioan 1,29), făcându-se şi Mijlocitor al Noului Testament (Matei 26,28) – s-a săvârşit
opera de răscumpărare şi de împăcare a omenirii cu Dumnezeu, deschizând calea
înfrăţirii popoarelor între ele (Efeseni 2,14-16). Aşa se formează un “popor nou
ales”, un nou Israel, care se va numi Biserica, asupra căreia aveau să treacă titlurile şi
prerogativele Vechiului Israel (I Petru 2,9-10; Matei 21,43). Împărăţia lui Dumnezeu
propovăduită la început devine Biserica lui Hristos.
La zidirea Bisericii nu stă numai jertfa Lui, ci şi învierea şi proslăvirea Sa, de-
a dreapta Tatălui, precum şi lucrarea Duhului Sfânt. Despre Acesta Iisus a amintit
Apostolilor, în repetate rânduri: că va trimite pe Duhul Sfânt (Luca 24,49; Ioan 7,38-
39; 14,26; 16,13) ca să-i întărească şi să-i călăuzească.

Domnul le dă întreita putere slujitoare – a apostoliei şi preoţiei – chiar în ziua


învierii, prin “semne sensibile”, prin binecuvântarea “pace vouă”, apoi suflând
asupra lor şi grăind: “Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate
şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,21-23).

Când Sfinţii Apostoli au înfiinţat Biserica, ei cunoşteau fără îndoială bine


gândul Mântuitorului. Misiunea ce le-a încredinţat-o El şi făgăduinţa că va fi cu ei
până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,19), nu lasă nici o îndoială că, întemeind
Biserica, Sfinţii Apostoli înfăptuiau ideea şi porunca Mântuitorului, Învăţătorul lor.
“Această perspectivă pastorală şi misionară este dată chiar în ziua naşterii Bisericii
apostolice, ca o comunitate inclusivă, deschisă tuturor neamurilor, cărora
Dumnezeu le poartă de grijă prin îngerii Săi (Deut. 32,8). Alegerea celor
doisprezece Apostoli indică universalitatea Evangheliei (Matei 28,19). La fel
prezenţa atâtor neamuri la Cincizecime (Fapte 2,9-12), fiecare vorbind limba sa
proprie” 10. Este de neconceput ca ei să fi înfiinţat Biserica, fără a fi voit aceasta Iisus
Hristos. “Biserica este de natura dumnezeiască şi omenească a Întemeietorului şi
capului ei Iisus Hristos. Dumnezeiască, spirituală şi eternă în latura ei
10
Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, vol. III, p. 20;

9
supranaturală, ea este omenească, socială şi schimbătoare în înfăţişarea ei istorică.
Unire între Hristos şi oameni, ca mădulare ale trupului Lui spiritual, Biserica se
verifică şi se confirmă deopotrivă ca idee divină şi ca fapt istoric, în legătura
strânsă şi organică ce se păstrează între Hristos şi ea, între cap şi mădulare” 11.

Biserica lui Dumnezeu este întemeiată în şi prin taina mântuitoare a lui


Hristos; ea este împlinită şi însufleţită prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua
Cincizecimii. Este vorba despre o continuitate şi o ruptură în acelaşi timp, o
împlinire şi o noutate în trecera de la Vechiul la Noul Legământ. “Fidelitatea
poporului Israel (adică a părţii celor credincioşi şi practicanţi din acest popor) faţă
de Biblie, faţă de revelaţia mozaică, crează legături particulare cu Biserica în
măsura în care este aceeaşi Biblie, aceiaşi Psalmi care sunt citiţi, care sunt
aprofundaţi şi, în cele din urmă, acelaşi Dumnezeu care este lăudat”12.
Fiecare etapă a lucrării mântuitoare a lui Hristos este determinată pentru
existenţa însăşi a Bisericii, având aşadar un caracter “fondator” pentru Biserică.
Viaţa şi lucrarea lui Hristos nu pot fi considerate ca simple momente punctuale ale
unei biografii individuale în cadrul istoriei umanităţii, ci constituie împlinirea
planului dumnezeiesc veşnic de mântuire şi de viaţă. Fiecare dintre acestea este deci
în totalitate constitutiv tainei Bisericii.
Prin întruparea Sa, în unirea nupţială cu umanitatea, Hristos poartă în El
Biserica. Dogma divino-umanităţii proclamată la Sinodul Ecumenic de la Calcedon
(care afirmă unitatea celor două naturi în persoana unică a lui Hristos) şi adâncită la
sinoadele hristologice ulterioare, se referă nu numai la taina lui Hristos însuşi, ci se
aplică şi Trupului Său, care este Biserica.
Odată îndeplinită, lucrarea pe care Tatăl a încredinţat o Fiului pe pământ în
ziua Cincizecimii, a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţii mereu Biserica. Biserica
a fost întemeiată pe lucrarea Duhului Sfânt. În cuvântarea lui Petru, la Cincizecime,
vedem că profeţia Vechiului Testament s a împlinit în Biserică, aici unde: "sfârşitul

11
Ibidem, p. 21;
12
Sf.Clement Alexandrinul, apud Paul Evdokimov, op. cit., p. 288;

10
este deja prezent, este o deschidere spre lumină" 13. Noi, prin Duhul Sfânt, în Biserică
ne găsim în Hristos propriul adevăr, în ceea ce teologia răsăriteană a numit
îndumnezeire (theosis), în Duhul Sfânt. Dar, după cum ştim, Duhul este unul al
ordinii şi al păcii, iar nu al dezordinii şi dezbinării (I Cor. 14, 40; Efes. 4,7 ). De
aceea, sacerdoţiul în Biserică este un dar al ordinii şi al unităţii, al slujirii dăruit de
Duhul (Fap. 20, 28).
În Biserică, prin Duhul Sfânt, preotul poate fi socotit asemenea unei icoane, care L
reprezintă pe Hristos, el fiind un martor al Învierii (Fap. 5, 32), care veghează asupra
păcii şi unităţii Bisericii, căci nu e el oare educat la şcoala deosebirii duhurilor !
Duhul Sfânt face din Biserică "Templul Dumnezeului Celui Viu"( II Cor. 6, 16,) iar El
este principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare
din diferitele părţi ale Corpului Mistic al lui Hristos, Biserica. Duhul lucrează la
edificarea Bisericii, la zidirea Duhului întreg în iubire (Efes 4, 16), prin Cuvântul lui
Dumnezeu "care are puterea de a zidi, prin Botez, alcătuind Trupul, prin taine"(Fap.
20, 34), dă sporire şi vindecare mădularelor Trupului, prin multele harisme dăruite
oamenilor credincioşi, spre întărirea Trupului Mistic al lui Hristos. Duhul este
Singurul care ne introduce în taina lui Hristos, prin Duhul totul fiind recapitulat în
Hristos, adică unificat. Fără Duhul nu putem fi altoiţi pe Hristos, Cap şi Trup, Duhul
coboară din Cap peste Trup. Tot Duhul este Acela care hrăneşte Biserica cu darurile
Sale divine, îi adună mădularele disipate şi le reuneşte, căci El este puterea vie,
lucrătoare în Biserică, Cel ce ne îndreaptă mereu spre Hristos, Capul Bisericii şi în
final, prin El, ne duce la Tatăl.De aceea, un inspirat teolog a spus că: "Duhul,
situează Biserica într o invocaţie, o epicleză permanentă al cărei moment culminant
de adevăr este Euharistia"14. Funcţia proprie a Duhului, lucrător în Biserică, este
chiar puterea de laudă şi închinare, căci El este Cel ce se roagă: "cu suspine negrăite
în noi"( Rom. 8, 26).
Duhul face ca Hristos, Cel ce s a înălţat de a dreapta Tatălui, să vină acum, pentru
totdeauna, într un nou mod. Această nou venire a lui Hristos, prin Duhul Sfânt, prin
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit, p. 22;
14
Sf.Ioan Gură de Aur, apud Paul Evdokimov, op.cit., p. 288;

11
prezenţa şi lucrarea Lui, continuă în viaţa spirituală, se realizează în realitatea
sacramentală, în Tainele Bisericii. Cel mai sigur mod al prezenţei şi lucrării Duhului
Sfânt în Biserică este acela prin Sfintele Taine, modul sigur, unic de comunicare a
harului Duhului Sfânt.În această realitate, Hristos, care a plecat în umanitatea Sa
văzută, la dreapta Tatălui, vine, fiind prezent şi lucrător în Biserică, într un mod aşa
de intim, că face din ea Trupul Său, Biserica, care trăieşte, lucrează, creşte prin
lucrarea Duhului Sfânt. Adevăratul administrator al tainelor Bisericii este tot Duhul
Sfânt, care ne constituie, în chiar trupul nostru muritor, fii ai Împărăţiei. Aceasta prin
unirea cu Hristos în Sfintele Taine, în acel astăzi eshatologic al ecclesiei, care
anticipează şi manifestă astfel venirea Împărăţiei.Duhul este noi, ca noi să fim în
Hristos, fii în Fiul, bineplăcuţi Tatălui.
Biserica este sfântă, e plină de Duhul Sfânt, căci ea a fost întemeiată pe Jertfa
Mirelui ei, Hristos, care I a dat sfinţenia Lui (Efes 5, 25-27). Şi, pentru totdeauna,
apele vii ale Duhului, apele pline de sfinţenie, se revarsă şi curg mereu în Biserică
prin Sfintele Taine, în viaţa sacramentală a Bisericii. La sfinţirea acestui Corp Mistic
al lui Hristos, suntem toţi chemaţi să participăm.„Sfintele Taine sunt calea expres
aleasă de Mântuitorul pentru a-L împărtăşi pe Duhul Sfânt Bisericii“15.

15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit, p. 23;

12
Capitolul II
Hristos-Adevaratul Savarsitor al Sfintelor Taine

„Preotul este organul văzut prin care Hristos cel din Biserică lucrează în
chip nevăzut în Taine, sau acordă harul celor cărora li se administrează acestea”16.
Hristos se foloseşte pentru lucrarea Sa asupra celor ce vor să se unească cu El şi să
crească în El, intrând şi dezvoltându-se spiritual în Biserică, şi de un organ personal
văzut. Hristos ca persoană lucrează în modul cel mai eficient asupra persoanelor
umane tot prin persoane umane. Numai o persoană umană poate săvârşi acte
expresive, acte care simbolizează, sau mai bine zis lămuresc intenţia Iui Hristos de
ai uni pe oameni cu Sine.
„Taina e un eveniment decisiv şi unic în viaţa omului care vine la credinţă şi
care continuă să creadă”17. Gesturile sacramentale ale preotului şi episcopului,
riturile săvârşite în numele Bisericii şi cu autoritatea ei, cu autoritatea lui Hristos
care este Capul Bisericii, împlinesc în mod real lucrarea intenţionată, pentru că
Hristos Însuşi o împlineşte nevăzut şi Biserica însăşi o împlineşte văzut prin aceste
gesturi. „Când botează preotul nu botează el, ci Dumnezeu care prin prezenţa Lui
nevăzută ţine capul celui botezat”18 zice, Clement Alexandrinul.
Preotul înfăţişează în faţa credinciosului împuternicirea lui Hristos şi a
Bisericii în calitatea Lui de reprezentant al lor.
Învăţătura Bisericii este că validitatea Tainelor săvârşite de un preot sau
episcop nu depinde de vrednicia lor. Aceasta se bazează pe faptul că rugăciunea şi
invocarea Duhului făcute de ei este rugăciunea şi invocarea Bisericii, iar gesturile
lor sacramentale şi declaraţia lor despre harul care se coboară sunt însoţite de
credinţa că Hristos însuşi lucrează prin ele în mod nevăzut şi că Hristos Însuşi le
16
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, tradus în română de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999,
p. 27;
17
Ibidem, pag. 27;
18
Pavel Florensky, Stâlpul şi Temelia Adevărului, tradus în română de Iordache Emil - Pr. Fripu Iulian
şi Pr. Popescu Dimitrie, Editura Polirom, 1999, p. 93;

13
împlineşte în mod nevăzut. Desigur e de dorit ca preotul sau episcopul să manifeste
şi o vrednicie personală în slujirea lor preoţească sau arhierească. „Dar dacă acesta
vrednicie lipseşte absenţa ei este suplinită de credinţa şi de vrednicia Bisericii.
Karl Rahnner spune că dacă unii preoţi nu sunt vrednici, lipsa vredniciei lor e
suplinită de vrednicia altora. Iar dacă toţi ar fi nevrednici, nevrednicia generală n-
ar mai putea fi acoperită de nimic” 19. Daca unii dintre membrii Bisericii sunt
păcătoşi, Biserica rămâne sfântă prin prezenţa şi componenţa altora. Sfinţenia
Bisericii nu rezultă din sfinţenia membrilor ei, ci sfinţenia acestora se alimentează
din cea a Bisericii. „Dumnezeu lucrează chiar şi prin preoţii care nu sunt vrednici
ca să mântuiască poporul”20, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Bineînţeles că
valoarea morală a slujitorului este totdeauna necesară, dar nu cerută în mod
absolut. Aşa, nici credinţa primitorului nu influenţează în nici un fel validitatea
obiectivă a Tainei, căci taina lucrează totdeauna pentru mântuire sau spre
condamnare, în funcţie de credinţă. Tainele nu sunt numai nişte semne care
adeveresc făgăduinţele dumnezeieşti, nici nişte mijloace de a face credinţa şi
încrederea mai vii, ci ele conţin harul, conţin, pe Hristos şi sunt purtătoarele
nemuriri instrumentele mântuirii noastre.
Alegând o persoană şi trimiţând-o cu împuternicire prin Biserică pentru
săvârşirea tainelor Hristos poate Să-şi comunice şi cuvântul Său şi cuvântul despre
Sine păstrat în mod neschimbat, în întreaga Biserică, ca mijloc de unitate. „Prin
acest cuvânt care constituie conţinutul rugăciunilor Bisericii, se explică
credincioşilor chiar înţelesul Tainelor şi datoriile ce rezultă pentru ei de a folosi
puterea lor pentru a întipări în ei în mod actual chipul lui Hristos. Preotul si
episcopul astfel aleşi de Hristos primesc şi împuternicirea călăuzirii pastorale a
credincioşilor spre mântuire”21.

19
Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, anul 33,
Nr.3-4, martie-aprilie 1981, p. 178;
20
Pr. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, tradus în românâ de Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.28;
21
Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., p. 178;

14
Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este
.Hristos. „Studiul liturghiilor vechi ne confirmă legătura organică dintre, sfinţire şi
comuniune, sau mai curând, unicitatea lucrării Sfântului Duh de sfinţire a jertfei
pentru adunare, dar totodată şi a adunării ca trup al lui Hristos. Vechile epicleze
conţin adesea rugăciunea ca Dumnezeu să trimită Duhul Său Sfânt peste adunare
şi peste darurile puse înainte la altar”22. „În acest sens, părintele Boris Bobrinskoy
dă ca exemple epiclezele liturghiilor bizantine, a Sfântului Vasile cel Mare şi a
Sfântului Ioan Gură deAur”23:
►Sfântul Vasile cel Mare
(...) Ţie ne rugăm şi de la Tine cerem, Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii
Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse
înainte (...).
►Sfântul Ioan Gură de Aur
(...) Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel
Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte (...).

De asemenea, preotul Boris Bobrinskoy trage atenţia asupra faptului că


pogorârea Sfântului Duh, vizează în acelaşi timp şi darurile, şi credincioşi. Prin
urmare Hristos este prezent şi Se actualizează mereu prin Duhul Sfânt în Sfintele
Taine. „Biserica este rezultat şi condiţie a Tainelor”24.
Astfel, prin Taina Botezului, se extinde Taina întrupării Cuvântului, adică
creşte Trupul tainic al lui Hristos, Biserica, Deci, Biserica este constituită
sacramental din cei botezaţi, fiind Trupul în care trăieşte Hristos în Duhul Lui,
imprimat în mădularele ei. Dar cei botezaţi nu sunt numai integraţi in trupul
Bisericii ci ei poartă şi pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Ungerii cu Sfântul
Mir şi sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii; la
fel şi în cazul celorlalte Taine. Fiecare Taină lucrează unirea credincioşilor cu
22
Ibidem, pag. 186;
23
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, tradus în română de Pr. Vasile Raducă,
Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998, pag. 199;
24
Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., pag. 178;

15
Hristos în măsuri şi moduri diferite căci toate Îl surprind pe Hristos sacramental,
trecut prin toate stările prin care şi-a trecut propriul Trup. Un loc aparte însă îl
ocupă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, care realizează progresiv încorporarea
oamenilor în Hristos prin Botez şi Mirungere, şi apoi în mod deplin prin Euharistie.
Prin aceste trei Taine are loc extinderea lui Hristos prin Duhul Sfânt în oameni,
constituind astfel Biserica. Prin Botez, Hristos ne-a renăscut, iar prin Duhul Sfânt,
acelaşi Hristos ne-a pecetluit pentru ziua răscumpărării, lăsându-ne totuşi să avem
încă un trup muritor şi pătimitor, după ce a scos însă pe căpetenia răutăţii din
„cămările sufletului”( Sfântul Grigorie Palama).
Euharistia este cea care aşează în adâncul nostru pe Hristos, „prin dăruirea
de Sine, prin veşnică smerenie şi kenosis...” 25. Trupul nostru îşi pierde autonomia şi
grosimea în adâncul său prin „unirea cu trupul lui Hristos. El face trupurile noastre
transparente. Între Botez şi Euharistie există o strânsă legătură, căci prin amândouă
ni se comunică puterea transformatoare a morţii Domnului, dar în măsuri diferite,
prin Botez dobândim puterea omorârii voinţei noastre pentru păcat, a aplecării
noastre spre viaţa pământească, iar prin Euharistie dobândim puterea de a ne da
viaţă, căci chiar fiinţa noastră moare , (şi trebuie să moară, chiar şi vizibil) pentru
Dumnezeu ca să ne umplem de viaţa Lui în viaţă. De aceea Botezul este cel care
precede Sfânta Euharistie. Dar între ele se interpune Mirungerea. În acest sens,
Nicolae Cabasila afirmă: „După cum înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu poţi
sta în mijlocul lor tot aşa nici in stare de păcat şi de stricăciune nu te poţi
împărtăşi de Trupul şi Sângele de care sunt vrednice numai sufletele curate. Iată
de ce, întâi de toate ne spălăm, apoi ne ungem şi numai după ce ne-am curăţit de-
ajuns şi ne-am umplut de bună mireasmă a fiinţei lui Hristos, abia după aceea
suntem primiţi şi noi la Sfânta Masă a Împărtăşaniei”26.
Legată de Botez prin lucrarea ei de unire cu Hristos, şi precedată de
Mirungere, Sfânta Taină a Euharistiei este, „Taina comuniunii şi unităţii ecleziale a
25
Pr. Dr. Ioan Mircea , Dicţionar de Noul Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1995, p. 63.
26
Pr. prof. dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002, p-. 70.

16
creştinilor cu Hristos”27. „Comunitatea eclezială însă, n-ar putea avea loc şi nici
n-ar putea fi o comuniune sacramentală fără Euharistie ca Jertfa şi Taină în
acelaşi timp, căci Trupul Domnului care ni Se dă spre mâncare este în stare de
Trup jertfit şi înviat şi ne imprimă starea de jertfa. De altfel, toate Tainele au nu
numai caracter de Taină ci şi de Jertfa. Căci în toate, Hristos se dă pentru noi şi
ne oferă Tatălui. In Botez Hristos ne dăruieşte o viaţă nouă, făcându-ne capabili
de jertfa”28 în Mirungere, El ne dă puterea şi darurile Duhului Sfânt pentru
înaintarea în virtuţi care sunt forme de autojertfire. Pocăinţa este harul iertării care
se întâlneşte cu renunţarea noastră la plăcerile egoiste. Preoţia este consacrarea lui
Dumnezeu a celui ce hirotoneşte şi puterea pe care o primeşte acesta spre a sluji lui
Dumnezeu şi Bisericii. Cununia este de asemenea un dar al iubirii şi dăruirii
reciproce adevărate lipsă a egoismului. Vedem deci, că toate Tainele stau într-o
legătură esenţiala cu jertfa lui Hristos.
În Sfânta Euharistie, Mântuitorul nu ne oferă o simpla urmă a prezenţei Sale,
ci însuşi Trupul Său jertfit şi înviat. De aceea Euharistia este mama celorlalte Taine.
Euharistia nu este o simplă anamneză a morţii şi învierii lui Hristos ci o jertfa reală
şi supremă. Hristos este prezent real sub forma pâinii si vinului, cu Trupul şi
Sângele Său prin puterea Duhului Sfânt invocat în timpul Sfintei Liturghii
(Epicleza). Mâncând pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos,
creştinul înaintează pe drumul prefacerii lui în Hristos, se hristoformizează sub
acţiunea dinamică a Duhului Sfânt.
Dar nu există nici Euharistie, nici Botez şi nici Mirungere fără Taina
Preoţiei. Sfinţirea sau hirotonirea episcopilor, preoţilor şi diaconilor este tocmai
actul prin care Hristos, sub o formă văzută, îi alege şi îi învesteşte pe aceştia ca
organe prin care EI Însuşi va săvârşi în mod nevăzut Tainele pe care aceştia le
săvârşesc în biserică pentru ea şi mădularele ei.
Euharistia şi toate celelalte Sfinte Taine sunt articulate în Arhieria
permanentă şi eficientă a lui Hristos exercitată vizibil prin arhiereii şi preoţii
27
Pr. asist. Drd. Mihai Teodorescu, Întemeierea Bisericii din perspectiva cărţii “Faptelor Apostolilor”
în Analele Universităţii “Valahia” Târgovişte, Nr. 10, Anul 2001, Târgovişte., p. 375

17
Bisericii. Preotul nu lucrează în Sfintele Taine singur ci împreună cu el lucrează
Dumnezeu Însuşi, lucrează Hristos. „Chipul văzut al Tainei nu e numai o icoană
despărţită de o lucrare ce se uneşte pe plan nevăzut. Ci prin acest chip însuşi, sau
prin mişcarea mâinii preotului e lucrătoare puterea lui Dumnezeu, respectiv a lui
Hristos. Nu se dispensează Hristos de mişcarea mâinii preotului şi de rugăciunea
rostită în săvârşirea Tainei de preot, dar în mişcarea şi rugăciunea aceasta e
lucrător Dumnezeu; Hristos este Cel care face eficiente Tainele în mod deplin şi
dumnezeieşte”29. Hirotonirea este taina unităţii Bisericii, căci prin ea Hristos Îşi
exercită lucrarea Sa de preot unic şi unificator. Episcopul este reprezentantul deplin
al lui Hristos, el este „chipul Tatălui” (Sf. Ignatie) şi lucrează „in persona Christi”
(P. Evdokimov) pentru că este în Biserică. Prin succesiunea apostolică, mai bine zis
prin preoţie, este sigură permanenţa pururea vie a lui Hristos în toate generaţiile,
prin Sfintele Taine.
În comuniunea omului cu Hristos, omul poate claca, căzând în păcat. De aici
necesitatea restaurării comuniunii cu Hristos, iar la aceasta serveşte Taina
Pocăinţei, sau Spovedania. Pocăinţa mai este numită, de Sfinţii Părinţi şi un alt
Botez, căci precum prin Taina Sfântului Botez se şterge păcatul ereditar, aşa şi prin
spovedanie se şterg păcatele personale săvârşite de cel în cauză.
Cel dintâi care a săvârşit această Taină este Hristos, prin iertarea păcatelor
acordată numeroaselor persoane care mărturiseau credinţa în El, cerând ajutorul
deci şi prin aceasta implicit iertarea păcatelor. Cel ce iartă prin episcop sau preot
păcatele penitentului este Hristos: „Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi
judecata robilor o confirmă stăpânul” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Taina Mărturisirii este cerută de condiţia noastră de viaţă în această lume,
supuşi păcatului şi greşelii de tot felul, Puterea specială şi permanentă de a ierta
păcatele oamenilor, Hristos a dat-o Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi.
Pocăinţa este întâlnirea cea mai profundă a credinciosului cu Hristos, fiindcă ea nu

28
Pr. Dr. Teodor M. Popescu, Despre Biserică, în rev. Ortodoxia, nr. 3, 1955, p. 413
29
Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 65.

18
aduce numai iertarea păcatelor ci şi actualizarea sau reaprinderea comuniunii
omului cu Hristos.
O altă Taină care are în vedere însănătoşirea relaţiei credinciosului cu
Dumnezeu, este Maslul. Ea este complementară Spovedaniei. Prin ea, Biserica
ajută pe credincioşi să se comporte ca mădulare ale trupului lui Hristos şi în situaţia
bolnavilor. După învăţătura ortodoxă, Taina Maslului presupune comuniunea
rugăciunii ecleziale şi manifestă această comuniune. Taina este săvârşită de şapte
preoţi, după numărul darurilor Duhului Sfanţ. De faţă trebuie să se afle o asistenţă
împreună rugătoare, căci comuniunea tuturor sporeşte puterile de viaţă ale
bolnavilor.
Dacă prin celelalte Taine se acordă harul unei singure persoane, prin Taina
Nunţii se pot bucura doi (bărbatul şi femeia) de harul acesteia, depăşind egoismul
singurătăţii. Unirea supranaturală a soţilor ca mădulare ale trupului lui Hristos
constituie marea Taină a Căsătoriei creştine. Ea oglindeşte misterul unirii lui
Hristos cu Biserica. Astfel, concluzionând, Vladimir Lossky afirma: „Sfântul Duh
lucrează în Taine. El creează din nou firea curăţind-o, unind-o cu timpul în
Hristos”30.

Capitolul III
Importanţa Sfintelor Taine în viaţa credincioşilor

Tainele sunt porţi ale harului şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu. O Taină este
totdeauna „un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică. Orice Taină
se răsfrânge asupra tuturor credincioşilor. Orice botezat şi pecetluit cu Taina
30
Conf. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, Editura ASA, Bucureşti, 2002, p.. 21.

19
Sfântului Mir, este o naştere în Biserică ce se împodobeşte cu încă un membru,
orice iertare, dezlegare aduce pe penitent în Biserică”31. Dacă harul Sfintelor Taine
este după învăţătura ortodoxă acel fluid al întâlnirii şi comuniunii spirituale
personale mereu noi a lui Hristos în Duhul Sfânt cu credinciosul, în Biserică, atunci
prin orice act sacramental Biserica, se împărtăşeşte de prezenţa şi viaţa lui Hristos,
care lucrează din ea, şi în ea tainele şi mântuirea noastră în general. Fiecare Taină
este prilejul unei reînnoite chemări si pogorâri a Duhului Sfânt peste Biserică, care-
L cheamă prin epicleză, căci fiecare taină îşi are epicleza sa, şi peste credinciosul
pentru care Biserica îl cheamă si îl împărtăşeşte prin Taina respectivă şi prin
aceasta o mereu alta şi noua întâlnire a Bisericii cu Hristos, precum şi o noua
dăruire a lui Hristos Bisericii, în Duhul Lui. Harul fiind fluidul spiritual şi personal
al lui Hristos manifestat ca întâlnire şi stabilire a lui Hristos cu credinciosul prin
comuniune, explică persistenţa efectului Tainei în credinciosul care s-a rătăcit
spiritual. Biserica şi fiecare credincios care participă la viaţa ei şi rămâne în sânul
ei îl are continuu pe Hristos dar totodată, Îl cheamă neîncetat, şi Hristos vine odată
cu Duhul prin Sfintele Taine. Deci, Hristos în Duhul Sfânt este continuu în Biserică
şi în acelaşi timp El vine şi de sus prin Duhul Său, în Sfintele Taine, la cererea
Bisericii (Epicleza) făcută cu ajutorul Duhului care este în ea. Prin urmare, Biserica
îşi împrospătează unirea sau legătura cu Dumnezeu prin Tainele care pe de altă
parte, numai în cadrul ei sau prin ea se săvârşesc.
Tainele sunt multiplele întâlniri, contactul credincioşilor cu Duhul Sfânt
aducând şi dezvoltând comuniunea credincioşilor cu El. Dar Duhul nu este
niciodată singur, ci este unit cu Fiul peste care odihneşte, împreună cu Duhul care
ne face prezent pe Hristos în inimile noastre înaintăm spre măsura vârstei şi
deplinătăţii în Hristos (Efeseni 4, 13).
Viaţa care se naşte din taine este caracterizată de întâlnirea cu Hristos: în
orice Taină Mântuitorul răstignit si înviat luminează trecutul, prezentul şi viitorul
existenţei personale şi a istoriei.
31
Conf. Dr. Nifon Mihăiţă,op.cit.,p. 51;

20
Botezul iartă păcatele şi dăruieşte harul condiţiei filiale. Botezul ne face fii ai
lui Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu: „Voi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin
credinţa în Hristos Iisus, deoarece toţi câţi aţi fost botezaţi, v-aţi îmbrăcat cu
Hristos” (Galateni 3, 26.) Botezul face din noi mădulare ale lui Hristos ne alipeşte
Bisericii. Datorită Botezului putem să ne adresăm lui Dumnezeu ca Tatăl, ne putem
încredinţa în mâinile Sale, ca fii ai Săi.
În dezvoltarea vieţii creştine, la Botez se adaugă o comunicare specială a
Duhului Sfânt, care se realizează prin ungerea cu Sfântul Mir - Taina Mirungerii.
Mirungerea nu este altceva decât revărsarea deplină a darurilor Duhului Sfânt a
celui nou botezat. Ea ne uneşte mai strâns cu Hristos, sporeşte în noi darurile
Duhului Sfânt, ne leagă mai desăvârşit de Biserică.
Euharistia este punctul culminant şi izvorul întregii vieţi creştine. Prin
Euharistie devenim consangvini cu Hristos. Euharistia - Sfânta Liturghie, este
expresia cea mai completă, memorialul Paştelui lui Hristos. Sfânta Taină a
Euharistiei presupune iertare, împăcare, iubire, comuniune într-un cuvânt, căci zice
stihirea: „Unii pe alţii să ne împărtăşim! Să zicem - fraţilor - şi celor ce ne urăsc pe
noi! Să iertăm toate pentru înviere!”, Liturghia are o virtute unică: angajează
comunitatea să afirme istoria mântuirii ca vestea cea bună, şi a tradiţiei, în
principiul de viaţă. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Hristos, iar
El îi uneşte într-un singur trup: Biserica, în Botez suntem chemaţi să formăm un
singur trup. Euharistia realizează această chemare: „Cine mănâncă Trupul Meu, şi
bea Sângele Meu rămâne în mine şi Eu în el” (Ioan 6, 56).
Taina Spovedaniei este rezultatul instabilităţii, a nestatorniciei vieţii noastre
pământeşti, căci uşor cădem în păcat. Conştiinţa nu este apăsată numai de
remuşcările păcatului săvârşit, ci ea are nostalgia nevinovăţiei pierdute. Creştinul
caută iertare, dar în adâncul sufletului său el nădăjduieşte desfiinţarea răului.
Numai iertarea prin Sfânta Taină distruge greşeala fără putinţă de întoarcere şi
aducere de vindecare totală. Omul iertat este primit în comuniunea vieţii trinitare,
este reintrodus în drumul spre mântuire. Părintele îndurărilor este izvorul oricărei

21
îndurări. El realizează iertarea păcătoşilor, misterul euharistic al Fiului Său, prezent
în Biserică prin Duhul Sfânt deşi depăşeşte sfera noastră de cunoaştere.
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru El, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei
va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate I se vor
ierta lui” (Iacob 5, 14 — 15; Marcu 6, 13). Taina Sfântului Maslu are un loc special
în iconomia Tainelor, s-ar putea spune că este o limită. Dacă în celelalte Taine
darurile Duhului Sfânt sunt dăruite Taina Maslului cere doar harul vindecării, fără
nimic altceva. Este cu neputinţă să ne închipuim o slujire permanentă de vindecare,
căci aceasta depinde de puterea miraculoasă, a lui Dumnezeu care o trimite după
cum voieşte. Astfel, Biserica se roagă pentru vindecare.
Legământul Căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o
comunitate pe viaţă rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor precum şi spre
naşterea şi educarea copiilor a fost ridicat de Hristos Domnul pentru cei botezaţi la
demnitatea de Taină. În zilele noastre într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă
credinţei familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă
vie şi strălucitoare. În sânul familiei, părinţii sunt pentru copiii lor, prin cuvânt şi
exemplu, primii vestitori ai credinţei si veghează la vocaţia proprie a fiecăruia,
acordând atenţie specială voinţei sacre, în familie se desprinde răbdarea şi bucuria
muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă şi mai ales cultul rugăciunii. Vocaţia
soţilor de tată şi mamă, este caracteristică celei mai mari părţi a credincioşilor.
Viaţa sacramentală este secretul familiilor creştine, Tainele fiind izvoare de har
pentru momentele trăirilor conjugale.
În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa tuturor celor ce cred
în El. Dar fiind nevăzut trebuie să se dăruiască prin persoane alese. Dar aceste
persoane sunt nevăzute şi Hristos le sfinţeşte prin Taina Hirotonirii. Această Taină
devine dacă putem spune instrumentul, mijlocul prin care se împărtăşesc celelalte
Taine. Căci aşa cum afirmam într-un capitol trecut, prin Episcop sau prin preot
lucrează însuşi Hristos în chip nevăzut.

22
Ce poate fi mai sublim decât Hristos prezent ci trupul şi sângele Său în
pâinea şi vinul Liturghiei? Ce poate fi mai expresiv decât Hristos jertfindu-se
pentru fiecare dintre noi în orice Liturghie? Hristos se face prin Duhul Miel al
Bisericii.
Necesitatea întâlniri şi comuniunii cu Hristos, a reaprinderii Duhului Iui
Hristos în noi, subliniază două lucruri:
a ) Biserica în calitatea ei de condiţie a sacramentelor şi de rezultat al
Tainelor ei;
b) nerepetarea unora dintre Taine (Botezul, Mirungerea şi Preoţia) sau
repetarea altora (Euharistia, Pocăinţa, Maslul şi Nunta).

Concluzii

Biserica, în calitatea ei de Taină generală, este un rezultat continuu al


Tainelor ca acte care se săvârşesc în ea si de către ea, prin care mădularele ei se
înnoiesc continuu şi îşi întăresc legătura lor cu Hristos şi între ele la un loc prin
Taine ca acte ecleziale.
Tainele aparţin Bisericii ca acte ale ei sau mai exact ca acte ale capului ei,
Hristos. Tot ce are loc în Biserică pleacă de la Hristos, capul ei. Dar El nu lucrează

23
singur, ci împreună cu Trupul Său, Biserica. Ba nu este numai un rezultat al
propriilor ei Taine, ci şi condiţia lor, un fel de sursă mediată, instrumentală a lor. Şi
Tainele ca acte ale ei, îşi au sursa în Biserică pentru că Biserica în calitatea ei de
Taină este ea însăşi o realitate plină de Hristos, fiind mediul ordinar sau general de
comunicare cu Hristos a întregii omenităţi.
Tainele sunt respiraţia continuă a Bisericii prin care ea inspiră şi revarsă
neîncetat pe Duhul Sfanţ. Prin Taine şi mai ales prin Euharistie cu care simţim
nevoia să ne împărtăşim cât mai des, dar cu vrednicie, creştem în Hristos până la
vârsta deplinătăţii sale (Efeseni 4,13). Euharistia ca jertfa şi Taină realizează unirea
plenară a Bisericii cu Hristos şi a credincioşilor între ei, pentru că ea este precedată
de mărturisirea credinţei celei una şi integrală apostolice de către cei care se
apropie de Hristos euharistie.
Condiţia obiectivă a Tainelor este credinţa Bisericii, Revelaţia dumnezeiască,
adevărul divin, încredinţat ei de Hristos spre propovăduirea, păstrare şi apărare.
Celor ce nu-l cunosc pe Hristos li se predică întâi, apoi sunt puşi în comuniune cu
El prin Sfintele Taine.
Comuniunea cu Hristos în Taine şi mărturisirea învăţăturii drepte a Bisericii
stau într-o relaţie strânsă, organică, dat fiind faptul că învăţătura dreaptă exprimă
comuniunea cu Hristos. De abia prin actul împărtăşirii credincioşilor se împlineşte
Euharistia ca jertfa şi Taină, căci abia acum se înfăptuieşte scopul pentru care s-a
adus Hristos jertfa Tatălui şi rămâne pe scaunul Tatălui în stare de jertfa continuă
pentru a ne atrage pe toţi în jertfa sa şi a ne sfinţii. Euharistia este aceea care
hrăneşte şi pecetluieşte comunitatea credincioşilor cu Hristos care s-a manifestat
mai înainte prin unitatea credinţei în toată învăţătura lui Hristos şi despre Hristos.
Comuniunea Euharistică înseamnă primirea lui Hristos întreg, Cuvântul
Tatălui întrupat şi Mielul care se jertfeşte continuu în Biserica sa pentru a atrage pe
toţii în starea lui de jertfa, şi înviere în faţa Tatălui murind şi înviind tainic cu El.

24
BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune


al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;
2.Sfântul Ambrozie, Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti vol.53,
Despre Sfintele Taine, trad.de Pr.Prof.Dr.Ene Braniste, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994;
3.Sfântul. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, tradus în

25
românâ de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte,Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997;
4.Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creştinului faţǎ de
Dumnezeu, traducere de Adrian si Xenia Tǎnǎsescu –Vlas, Sofia,
Bucureşti, 2006 ;
5.Sfântul Vasile cel Mare, Omilii si cuvântǎri ,traducere de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti ,
2004 ;
6.Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, tradus în
română de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999;
7.Idem, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002;
8.Chiţescu, Prof .N., Teologia Dogmaticǎ şi Simbolicǎ (vol II), Editura
Renaşterea Cluj-Napoca, 2005;
9.Clement Olivier, Puterea credinţei, tradus în română de Andronescu
Alexandrina şi Ciascai Daniela, Editura Pandora, Târgovişte.1999;
10.Evdokimov Paul, Ortodoxia , traducere de Dr. Irineu Ioan Popa,
Arhiereu vicar ,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti , 1996;
11.Florensky Pavel, Stâlpul şi Temelia Adevărului, tradus în română de
Iordache Emil - Pr. Fripu Iulian şi Pr. Popescu Dimitrie, Editura Polirom,
1999;
12.Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, tradus în
română de Pr. Vasile Raducă, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998;
13.Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon, Misiologie creştină, Editura ASA,
Bucureşti, 2002;
14.Mircea, Pr. Dr. Ioan , Dicţionar de Noul Testament, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 63-75;
15.Popescu, Pr. Dr. Teodor M., Despre Biserică, în rev. Ortodoxia, nr. 3,

26
1955, p. 413-420;
16.Radu, Pr. Prof. Dumitru, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în „Studii
Teologice”, Seria a II-a, anul 33, Nr.3-4, martie-aprilie 1981, p. 178-188;
17.Remete, Pr.conf.Dr.George, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a,
Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000;
18.Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa
(vol.II), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române,Bucureşti , 2003;
19.Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. III), Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003;
20.Teodorescu, Pr. asist. Drd. Mihai, Întemeierea Bisericii din
perspectiva cărţii “Faptelor Apostolilor” în Analele Universităţii
“Valahia” Târgovişte, Nr. 10, Anul 2001, Târgovişte., p. 375-386.

27