Sunteți pe pagina 1din 9

Paleoliticul. Viața spirituală în paleolitic.

Mezoliticul

Arheologul danez, Christian Jürgensen Thomsen, propune împărțirea preistoriei


în trei mari epoci: epoca pietrei, epoca bronzului și epoca fierului. Pe cât de
îndelungată este această perioadă, pe atât de dificil este de reconstituit. Viața
comunităților preistorice este dură, prin lupta pentru supraviețuire, dusă cu mijloace
modeste într-un mediu adesea ostil. Evoluția omului nu poate fi disociată de mediul
său. Variațiile climatice precum și transformările peisajului vegetal și schimbările de
faună, au avut o influență foarte puternică asupra activității umane, în toate domeniile
sale. Epoca pietrei este divizată la rândul ei în paleolitic, mezolitic și neolitic. Sfârșitul
preistoriei pe teritoriul României în prima vârstă a epocii fierului coincide cu apariția
daco-geților, entitate etno-culturală de acum bine definită prin suficiente delimitări
de lumea sud tracică sau de alte populații.

PALEOLITICUL

Cea mai lungă și mai obscură perioadă a preistoriei este reprezentată pe


teritoriul României, ca pretutindeni în lume, de paleolitic. Paleoliticul (gr. palaios =
vechi și lithos = piatră), numit și epoca veche a pietrei sau epoca pietrei cioplite, începe
cu apariția primelor artefacte. De aceea putem spune că paleoliticul apare în momente
diferite pe glob, cele mai vechi artefacte au fost descoperite în Africa Orientală
(teritoriile statelor actuale Tanzania, Kenya și Etiopia) în jurul perioadei 2.400.000 a.
Chr. Pe teritoriul țării noastre s-a acceptat datarea începutului acestei epoci în jurul la
1.000.000 de ani a. Chr. Sfârșitul paleoliticului coincide cu finalul ultimei glaciațiuni
(glaciațiunea Würm). În ceea ce privește diviziunile acestei lungi și puțin cunoscute
epoci, cercetătorii vorbesc de un paleolitic inferior sau timpuriu, de un paleolitic
mijlociu, de un paleolitic superior care se încheie cu perioada epipaleolitică, urmată
de cea mezolitică.

Comună tuturor epocilor paleolitice, economia se bazează pe exploatarea


naturală a resurselor. Culesul, pescuitul și în special vânătoarea, au jucat un rol
esențial în supraviețuirea omului, de-a lungul întregii epoci a pietrei cioplite. Omul
exploata animalele din trei motive. În primul rând pentru hrană (carne, măduvă,
creier, grăsime), în al doilea rând pentru obținerea unor produse (piele, blană,
tendoane) și în al treilea rând pentru realizarea uneltelor de os și corn. Așa cum
remarca E. Bonifay, folosirea focului a marcat un moment extrem de important în
evoluția tehnică și psihică a hominidelor. El a permis ocuparea integrală a peșterilor,
având un rol esențial în organizarea structurilor de locuit, cu vetre simple sau
amenajate special, în dezvoltarea tehnicilor de cioplire, a limbajului și a spiritualității.
În Europa, cele mai vechi dovezi de folosire a focului nu depășesc, 600.000-700.000 de
ani.

1
PALEOLITICUL INFERIOR

Paleoliticul inferior (1.000.000-120.000 a. Chr.) începe odată cu apariția


primelor unelte cioplite de om. Pe teritoriul României avem mai multe descoperiri
importante. Prima dintre acestea este descoperirea de la Bugiulești din Oltenia. Este
considerată de unii cercetători cea mai veche dovadă a activității unor hominide din
acest perimetru, datată la aproximativ 2.000.000 de ani a Chr. La Bugiulești s-a
descoperit un depozit fosilifer provenit de la peste 30 de specii de carnivore, erbivore
sau rozătoare. Există o serie de argumente în favoarea ipotezei existenței unei
activități a unor hominide. Oasele nu se aflau în conexiune anatomică, iar piesele de
os au un început de prelucrare. Oasele lungi, cu canalul larg, sunt sparte fie la unul,
fie la ambele capete pentru scoaterea măduvei sau pentru obținerea unor vârfuri
ascuțite folosite la străpuns. Cu toate acestea, nu există suficiente dovezi pentru a
plasa începutul paleoliticului conform datării descoperirii de la Bugiulești..

Tot paleoliticului inferior îi sunt atribuite descoperirile a circa 1.000 de piese


litice (1.000.000-600.000 a. Chr.), în marea lor majoritate de silex, descoperite la
Platforma Cotmenei, între râurile Olt și Argeș. Piesele sunt cioplite în maniere
diferite și aparțin mai multor culturi arheologice ale paleoliticului inferior (cultura de
prund, cultura abbevilliană, cultura acheuleană). Pe teritoriul țării noastre nu avem
multe descoperiri in situ, ci în poziție secundară, cum sunt cele dintre Olt și Argeș,
care au fost culese din pietrișurile fluviatile ale văilor din zona amintită. Aceste piese
dovedesc faptul că individul știa exact ce realizează. Uneltele evoluează, devin din ce
în ce mai complexe, cu planuri de simetrie, realizate din materiale specifice.

Principalele culturi arheologice ale paleoliticului inferior sunt: cultura de


prund, cultura abbevilliană, cultura acheuleană și clactonianul. Cultura de prund
(pebble-tools) este caracteristică uneltelor din piatră de râu, cioplite prin tehnica
percuției directe, cele mai cunoscute unelte sunt chopper-ul și chopping tool-ul,
cioplitoarea fiind utilizată pentru orice activitate. În cultura abbevilliană (Abbeville,
Franța) uneltele devin specifice anumitor operațuni, suprafața pietrei este cioplită
integral, însă talonul rămâne necioplit. În cadrul culturii acheuleană (St Acheul,
Franța), piesa este cioplită integral, la fel și talonul, există o varietate de unelte, mult
mai specializate, apare tehnica Levallois prin care se obțin așchii de formă bine
determinată. În cadrul cultural clactonian apare o nouă tehnică de cioplire, tehnica
pe nicovală, utilizată pentru așchii mari. Nu s-au găsit resturi scheletice ale
hominizilor care au făurit diferite unelte de os şi de piatră atribuite paleoliticului
inferior, pe teritoriul nostru.

2
PALEOLITICUL MIJLOCIU

Paleoliticul mijlociu (120.000-35.000 a. Chr.) a început spre sfârșitul


interglaciarului Riss-Würm, dacă nu odată cu începutul glaciațiunii Würm. În această
perioadă au loc primele descoperiri ale Omului de Neanderthal, adaptat glaciațiunii.
Este tipic Europei, capabil de a vorbi și a comunica, creatorul primelor forme artistice
(primele înmormântări, primele forme de artă), talia medie era de cca 1,65 m la bărbați
și 1,55 m la femei. Începând din musterian se poate vorbi cu certitudine de morminte.
Apare inventarul funerar, comunitatea renunță la anumite bunuri în favoarea
defunctului care ar putea avea nevoie de ele în viața de după moarte.

Omului de Neanderthal îi corespunde cultura musteriană (Le Moustier,


Franța). În cadrul acestei culturi, pe teritoriul nostru avem două tipuri de așezări:
așezări în peșteri (Peștera Muierii, Peștera Cioarei, Peștera Bordu Mare, Peștera
Neandru) și așezări în aer liber, sălașuri de vânătoare (Remetea-Someș, Boinești-
Bixad, Iosășel-Ocna Sibiului, în Transilvania, Ripiceni-Izvor, Mitoc, în Moldova,
Mamaia-sat, Castelu, în Dobrogea). Omul de Neanderthal nu era sedentar, modul de
viață îl mâna după vânat. Se observă revenirea în aceleași locuri, prin multele niveluri
musteriene, ceea ce demonstrează că individul urmărea anotimpurile și sezoanele de
vânătoare. Datorită climei reci, de tundră și taiga, Omul de Neanderthal practica
vânatul animalelor de talie mare (mamut, cal, cerb gigant, rinocer lânos), carnea fiind
conservată în fum.

Una dintre cele mai cunoscute așezări musteriene de pe teritoriul nostru este
cea de la Ripiceni-Izvor. Așezarea are o depunere de 12 m grosime care corespunde
celor șase niveluri musteriene. Demne de menționat sunt adăposturile-paravan, de
formă ușor turtită, care îl protejau pe om de vânturile aspre. Structura „pereților” unui
asemenea adăpost, a cărui înălțime putea atinge 2 m, consta în oase mari de mamut,
fixate la bază cu calcar și pământ, peste care se așterneau piei de animale. În interiorul
unui asemenea adăpost s-au găsit resturile unei vetre de foc, resturi menajere (oase
sparte) și numeroase piese de silex. Musterianul superior de aici, una din cele mai
importante și mai bogate stațiuni din această parte a Europei, datează, conform
analizelor din circa 45.000-40.000 a. Chr.

3
PALEOLITICUL SUPERIOR

Paleoliticul superior (35.000-10.000 a. Chr.) s-a desfășurat în timpul ultimei


glaciațiuni Würm (Würm-ul mijlociu și superior). Culturile arheologice specifice
paleoliticului superior, prezente pe teritoriul nostru sunt aurignacianul (Aurignac,
Franța) și gravetianul oriental (La Gravette, Franța). Caracteristic acestei perioade
este Omul de Cro-Magnon. Acesta nu este descendentul Omului de Neanderthal
deoarece au conviețuit cca 10.000 de ani. Populația crește din punct de vedere
demografic, se schimbă strategiile de subzistență și structura socială. Grupurile mari
de vânători se scindează în grupuri mai mici, care sunt mult mai eficiente, cu strategii
noi. Se inventează multe unelte noi: acul de cusut, propulsorul, bumerangul. Apare
specializarea în prelucrarea osului și cornului, pe lângă piatră.

În această perioadă se manifestă primele forme de artă: arta parietală. Pe


teritoriul nostru avem două descoperiri de picturi rupestre: la Cuciulat (Sălaj) și la
Coliboaia (Bihor). Mulți s-au întrebat care este semnificația acestor picturi. Unii au
considerat că au ca scop transmiterea unor informații, alții că este vorba de un anumit
simț estetic, de „artă de dragul artei”. Dar niciuna din aceste teorii nu pare validă
deoarece picturile rupestre au fost descoperite în locurile cele mai ascunse și
inaccesibile ale unei peșteri. Cea mai posibilă explicație a rolului acestor picturi ar fi
una de factură spirituală.

Pe parcursul paleoliticului superior se accentuează „regionalizarea” culturilor.


Aurignacianul fiind bine reprezentat la Cremenea, în mai multe stațiuni din Oaș și
Maramureș, Moldova, Muntenia. La sfârșitul paleoliticului, cultura gravettiană apare
în Moldova și Basarabia.

4
VIATA SPIRITUALA IN PALEOLITIC

Arheologul danez, Christian Jürgensen Thomsen, propune împărțirea preistoriei


în trei mari epoci: epoca pietrei, epoca bronzului și epoca fierului. Pe cât de
îndelungată este această perioadă, pe atât de dificil este de reconstituit. Viața
comunităților preistorice este dură, prin lupta pentru supraviețuire, dusă cu mijloace
modeste într-un mediu adesea ostil. Evoluția omului nu poate fi disociată de mediul
său. Variațiile climatice precum și transformările peisajului vegetal și schimbările de
faună, au avut o influență foarte puternică asupra activității umane, în toate domeniile
sale. Epoca pietrei este divizată la rândul ei în paleolitic, mezolitic și neolitic.

O diferență decisă în raport cu modul de existență al primatelor este folosirea


uneltelor. Oamenii preistorici nu numai că se foloseau de unelte, dar erau în stare să
le făurească. Ei produceau „unelte de fabricat unelte”. „Domesticirea focului”
marchează separarea definitivă a oamenilor preistorici de înaintașii lor. Timp de
milioane de ani, oamenii au trăit din vânătoare, deoarece fructele, rădăcinile,
moluștele erau insuficiente pentru a asigura supraviețuirea speciei. Neîncetata
urmărire și doborâre a vânatului a generat un sistem de raporturi între vânător și
animalele masacrate. Se creează o „legătură mistică” între vânător și victimele sale. A
doborî animalul vânat echivalează cu un sacrificiu în care vânătorul și victima sunt
interschimbabile.

Experiența sacrului constituie un element în structura conștiinței. Se pune


problema „religiozității” sau a „non-religiozității” oamenilor preistorici. Dacă
presupunem că acești indivizi aveau o „religie”, este greu, dacă nu chiar imposibil, să
se precizeze conținutul acesteia. Începând doar cu paleoliticul superior dispunem de
gravuri și picturi rupestre, pietre pictate și statuete în os și în piatră. În unele cazuri,
cercetătorii sunt aproape siguri de o intenționalitate „religioasă”. Dar majoritatea
„documentelor” de dinaintea aurignacianului (30.000 a. Chr.), adică uneltele, nu
dezvăluie nimic în afară de valoarea lor utilitară. Este greu de conceput ca uneltele să
nu fi fost încărcate de o anumită sacralitate, mai ales „dominarea distanței”, cucerită
grație armei-proiectil, a produs nenumărate mituri și legende. Se pot preciza
mitologiile în jurul sulițelor care se înfig în bolta cerească și permit înălțarea la cer,
sau săgețile care zboară prin nori.

Un anumit număr de comportamente religioase sunt caracteristice


civilizațiilor de vânători. Omorârea animalului constituie un ritual, implicând
credința că Stăpânul Animalelor veghează pentru ca vânătorul să nu ucidă decât atât
cât are nevoie spre a se hrăni. Nu are dreptul să risipească hrana. Oasele, în special
craniul, au o valoare rituală considerabilă. Dar aceste credințe și ceremonii nu pot fi

5
identificare în documentele arheologice. Credințele și ideile nu sunt fosilizabile. Dar
nu putem studia avansul tehnologic separat de cel spiritual, Homo faber a fost
totodată homo ludens, sapiens și religiosus.

Documentele cele mai vechi și mai numeroase sunt osemintele. Începând din
musterian (70.000-50.000 a. Chr.) se poate vorbi cu certitudine de morminte. Apare
inventarul funerar, comunitatea renunță la anumite bunuri în favoarea defunctului
care ar putea avea nevoie de ele în viața de după moarte. Credința într-o supraviețuire
post-mortem pare demonstrată prin utilizarea ocrului roșu, substituit ritual al
sângelui, simbol al vieții. Unele cadavre se găsesc în poziție ghemuită, care poate
dezvălui teama unor popoare de eventuala întoarcere a defunctului, sau poate
semnifica speranța unei „renașteri”, căci se cunosc cazuri de înhumare intenționată în
poziție foetală, cu orientare spre răsărit.

Depozitele de oase de urs de peșteră descoperite în județul Bihor sunt unele


din cele mai controversate. Putem presupune existența un anumit cult al ursului. Unii
cercetători le consideră o ofrandă de jertfă a primei vânători, alții cred că conservarea
acestor oase se făcea pentru ca Stăpânul Animalelor să poată reînvia vânatul.

Documentele figurative cele mai importante și cele mai numeroase au fost


furnizate de explorarea grotelor pictate. Pe teritoriul țării noastre, avem foarte puține
descoperiri. Deși nu avem date suficiente, se pare că în peștera Cuciulat (jud. Sălaj),
aflată pe valea Someșului, s-ar fi descoperit primele manifestări de artă parietală,
cunoscute până acum pe teritoriul României. Aici, pe pereții unei săli de mici
dimensiuni s-au observat câteva figuri cu un contur mai mult sau mai puțin clar. Una
dintre ele, relativ mai bine păstrată, reprezenta silueta unui cal în mișcare, redat cu
culoare roșie-cărămizie. O altă siluetă, mai slab conservată, pare a reprezenta
imaginea unei feline. În această peșteră, care a fost afectată puternic de exploatarea
calcarului, nu s-au descoperit resturi de locuire umană. Cronologic, aceste imagini ar
putea data dintr-o etapă, probabil evoluată a gravetianului.

În Peștera Coliboaia (Bihor) au fost descoperite la începutul anului 2010 mai


multe picturi ce pot fi încadrate ca aparținând unei perioade vechi a artei parietale,
gravetian sau aurignacian, (35.000-30.000 a. Chr). Este pentru prima dată când în
Europa Centrală se atestă arta parietală așa de veche. Numite și picturi negre, ele
reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, o felină, unul sau două capete de urs
și doi rinoceri păroși. O echipă franceză formată din speologi, paleontologi și
specialiști în artă parietală, printre care și Jean Clottes, a atestat autenticitatea
picturilor.

Hematitul, ca și ocrul roșu sau cel galben-portocaliu, aflat sub formă


pulverulentă, s-a găsit cu totul rar. Aceste materii colorante s-au descoperit sub formă
de bulgărași, de obicei foarte mărunți, în locuințele gravetiene. În ceea ce privește

6
folosirea ocrului roșu în paleoliticul superior, este cunoscut faptul că această materie
era, fie răspândită pe solul locuințelor, fie utilizată la pictarea peșterilor sau
întrebuințată la înhumarea morților, în acest caz ea simbolizând sângele, cu alte
cuvinte, viața.

Cele câteva descoperiri de oase umane atribuite lui Homo sapiens sapiens
sunt, din păcate, mai toate găsite într-o poziție stratigrafică incertă. Dintre acestea
menționăm descoperirea, în Peștera Muierii de la Baia de Fier, a unui craniu,
mandibule și a altor oase alea scheletului atribuite unei femei de circa 40-45 de ani, a
unui craniu aparținând unei femei de 30-40 de ani în peștera de la Cioclovina, precum
și a unui mugure dentar în Peștera La Adam de la Târgușor.

7
MEZOLITICUL

Mezoliticul se situează cronologic între 10.000-6.500 a. Chr. Clima se


încălzește, glaciațiunile încetează. Pentru această perioadă, pe teritoriul României
sunt documentate două tipuri de comunități: comunitățile epipaleolitice și
comunitățile mezolitice. Comunitățile epipaleolitice sunt comunitățile întârziate din
punct de vedere cultural, comunitățile care rămân în urmă din perioada anterioară.
Comunitățile mezolitice sunt reprezentate de vânătorii mezolitici, se întâlnesc în zona
Porților de Fier și zona Ceahlăului.

În această perioadă de încălzire a climei se schimbă strategiile de subzistență,


se utilizează un spectru mai larg de resurse, se răspândesc gramineele, se consumă
moluștele, scoicile și fructele de mare. Un proces important ce a precedat agricultura
propriu-zisă este culesul selectiv. Omul a observat că unele plante se reproduc
spontan, astfel nu a cules toate spicele pentru a se putea realiza însămânțarea naturală.
Înainte de a planta, omul a cules. Astfel, prima unealtă agricolă a fost secera.

Apare procesul de microlitizare, un proces caracteristic mezoliticului.


Microlitele sunt niște unelte de dimensiuni reduse, așchii mici de silex. Acest proces
este o dovadă clară de adaptare la noile condiții de mediu. Strategiile de vânătoare se
schimbă radical deoarece fauna s-a modificat, se trece la vânatul animalelor de talie
mică, mai rapide. Apar noi arme, precum arcul și săgeata.

Pentru această perioadă, pe teritoriul României sunt documentate două


culturi, cea tardenoasiană și cea cunoscută sub denumirea de cultura Schela
Cladovei. Pe teritoriul României au conviețuit un timp, grupuri de vânători-
culegători tardenoasieni precum și grupuri de vânători-culegători-pescari care nu au
cunoscut utilajul microlitic de tip tardenoasian, dar care foloseau unelte din cuarțit
sau din roci cuarțoase, precum și unelte de os și corn. Aceștia din urmă sunt purtătorii
culturii Schela Cladovei.

În cadrul culturii Schela Cladovei cunoaștem până acum nouă așezări. În


aceste așezări s-au descoperit complexe de locuire, de întinderi variabile, unde au fost
descoperite microlite și unelte din os și corn ce aveau urme de linii fin incizate dispuse
oblic sau în rețea. Prezența unor asemenea unelte pare a oferi indicii în favoarea
răscolirii solurilor nisipoase din preajmă. Nu putem afirma dacă avem de a face cu un
început de cultivare a unor plante din această zonă, cu toate că microlitele descoperite
pot fi considerate dinții unei seceri, iar piesele din corn puteau fi parte din alcătuirea
unui aratru. Această cultură neolitică ridică controverse, unii o consideră ca fiind
primul neolitic aceramic de pe teritoriul țării noastre, dar nu dispunem de dovezile
necesare pentru a putea susține această ipoteză.

8
9