Sunteți pe pagina 1din 65

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea

Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni


mondiale. Cronologic, evenimentele s-au desfășurat astfel: în 28
iulie 1914Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-
Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei
- considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914); în 30
iulie1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală; în
replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei
și, apoi, o zi mai târziu, la 3 august 1914, Franței; la 4 august 1914 Germania a
invadat Belgia, iar Anglia și dominioanele sale au declarat război Germaniei (5
august 1914) ; la rândul său, Austro-Ungariadeclară război Rusiei (6 august 1914),
iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franța declară război Austro-Ungariei (11
august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914); la 23
august 1914, Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul european
devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri;
în 23 mai 1915 Italiadeclară război Austro-Ungariei; în 27 august 1916 România a
intrat în război alături de Antantă (Tripla Înțelegere), iar la 6 aprilie 1917 și Statele
Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale. În 11
noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00
dimineața, războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au fost Antanta și Puterile
Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de militari
și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al
doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după
Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea
Război Mondial va face și mai multe victime.
„Toate statele care au intrat în Primul Război Mondial au avut fiecare interesele
lor, fără să se gândească la consecințe, care s-au soldat cu 10.000.000 de morți.
Generalul Lyautey, rezident general al Franței în Maroc declara: "Sunt complet
nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală
tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată".”
—"Larousse", "Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed.Olimp.București,
2000, p. 499
O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă
a tranșeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de
la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane
au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți
și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, din cauza lipsei resurselor de bază -
mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru aprovizionarea
armatelor - și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și
conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).
Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-
lea se traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea
modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în
Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în
jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea
Război Mondial procentul acestora va fi de 50%.
Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine
mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru
imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru
dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut
rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.
Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului
în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire,
ulterior, revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În Est,
căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea
statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi,
precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.
auze[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii


În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul
tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student
naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece
asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-
sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care,
deja, exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era
nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul
Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [5] a provinciei de către
același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război
Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua
complexă de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri
europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului
federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de fier", Otto von
Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza
multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare
nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru
industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri
și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării


războiului.
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda
populațiilor lor dreptul la auto-determinare.[6][7] Bosnia a fost anexată de către
Imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor
populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multi-etnic în
care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri. [8] La fel
cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță
de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia
și din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul
independent al Serbiei.[9]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau
în interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor
popoare, și la începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se
dilua.[10] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite
de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere
erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[11] De altfel, unul dintre
puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest
drept al popoarelor la autodeterminare.[12] În epocă, observatorii avizați considerau
că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici
expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea
deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în
timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație
diversă religios și etnic.[13]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930,
accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la
Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate
asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută
de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această
viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea
Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au
ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici
ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang
Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și
factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și
germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa
planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale,
unde au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele
Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul
Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea
că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că
nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau
de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate
că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la
formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost
construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o
superioritate majoră față de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas
a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în
construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza Noului imperialism.
În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere(Antanta) se temeau de
cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de
fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor
anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914.
Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră
irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a
Rusiei[necesită citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea
conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la
agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca
principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile
întregi.
1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]
Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]

O mulțime de bărbați din Berlin ascultă citirea de către un ofițer german a listei
celor mobilizați în urma emiterii decretului de mobilizare semnat de Kaiser în 1
august 1914

Voluntari britanici așteptând plata în Piața Trafalgar din Londra


Transportarea recruților germani

Soldați francezi la începutul războiului

Rezerviști francezi în Paris

Austrieci citind ziarul care anunța mobilizarea

Planul Schlieffen din 1905


În ziua de de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi,
a declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la
mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă.
Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de
telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și
unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era
însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei),
excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să
pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două
fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să
distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit
de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane
trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez
dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le
Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42
de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit
mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

Ordre de Mobilisation générale


Britons (Kitchener) wants you
La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis
ordinul de mobilizare (solidarā cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august,
Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de
liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a
determinat Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcand in Qingdao(China)


La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a
declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul
german Qingdao din China, blocada fiind încheiatǎ în noiembrie, cu victoria
Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile
Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea
Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală.
Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari
puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict. Marile puteri
europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau
forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o
știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru
aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke(1848-1916) - nepotul celebrului
mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg,
care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și
obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria
(1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat,
consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a
fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase
structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți
pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un
antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice
superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5
milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult
inferioare.[14]
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară
dezvoltată și de un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase
probleme. Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în
privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie
deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe
continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din British
Expeditionary Force. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind
efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.

Cavaleria indiană din British Expeditionary Force


Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante.
Însuflețiți de propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada,
India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca
sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui
salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de
mijloc înstărite, fiind formate batalioanele "Pals ", ca Grimsby Chums,
detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau comune,
înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași
breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele
lor înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care
însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de
mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-
bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească.
Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum "vitele la abator", așa
cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare
dintre ele considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția
supremației europene, lupta împotriva autocrației ruse; în Franța domnea
sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase
teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de
amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin
politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru
supremația navală și industrială.[15]
Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]
Violarea neutralității Belgiei de către Germania[modificare | modificare sursă]



Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o


neașteptată rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă
de o bună capacitate de apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului
Schlieffen. În această situație, generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile
să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august, germanii au reușit să între în
Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-fortăreață
Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în
urmă lor așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite,
economia devastată, iar germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația.
Albert I nu și-a abandonat poporul și a a rămas la comanda armatei concentrate în
sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și
Corpul Expediționar Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu
burii), au contraatacat și au silit trupele germane să se retragă spre sud. Armatele
germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva divizii pentru a întări
Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele
necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct
asupra capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire
dinspre sud și vest.[16]
Marna[modificare | modificare sursă]


Helmuth von Moltke

Joseph Joffre

Sir John French


Alexander von Kluck

Erich von Falkenhayn

Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique


Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul,
întărind flancul drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite
sectoare ale frontului și a format o nouă armată (a VI-a), condusă de generalul
Maunoury, pe care a concentrat-o în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită
din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11 divizii, având misiunea de
a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care
înainta prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele
două extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea
permite reluarea ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I
germane al cărui flanc defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă
pentru un contraatac francez. Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui
Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul
trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă
atacul la nord de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat
măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul
britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-a dat
ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke, înștiințat de
concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl
amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a
ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se
îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea mai mare
parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau
gata de atac la nord de râul Marna.
În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma
întăririlor provenite din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă
decât cea germană. Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi,
cele două armate germane de linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-
britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta avea 30 de divizii.
Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în
cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l asedia.
La 26 august au pus la dispoziția Marelui Cartier General alte patru divizii, care au
fost trimise spre Prusia Orientală să întărească forțele amplasate acolo pe 29
august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri scoase în cadrul unităților din
Lorena. Moltke a ignorat deplasările de forțe efectuate de Joffre până pe 4
septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această privință. Fiind sigur pe el că
înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze ceea ce va
urma. În după-amiaza zilei de 5 septembrie, a început marea bătălie pe înălțimile
de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a atacat flancul de apărare al
armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au amplasat în sector, folosind
orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgențǎ
pentru transferul trupelor de rezervǎ. Beneficiind de avantaj, Joffre a coordonat un
atac masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin
apǎrat al frontului german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând
divizarea trupelor germane.

Taxiu parizian
Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind
deschisă în regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost
obturat prin înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme
de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului, armatele franceze și corpul
britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din flancul
drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para
atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui
Bulow. Linia Petit-Morin era apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o
busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o
acțiune viguroasă a celor două extremități ale frontului de luptă să obțină victoria
înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie prin
nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând
mlaștinile de la Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au
fost zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost străpunsă, Armata a VI-a
franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști, prin intermediul
unei coloane de taxiuri rechizționate în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a,
din flancul stâng. Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow
și von Kluck să se retragă. Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a
obligat pe Moltke să înceteze ofensiva din Lorena și să readucă în prima linie
armatele din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei să
traverseze Marna lent, acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von
Kluck a făcut joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul
după-amiezii, britanicii au traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de
Armatele franceze V și VI și, astfel, francezii obțin victoria. La est de tabăra de la
Mailly, pe frontul din Argonne, de la Meusa superioară până la Grand-Couronne
de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la vest linia frontului de la Moselle
și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.
La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii
au suferit pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12
700. Ordinul de urmărire lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că
infanteria și cavaleria franceză erau epuizate, iar artileria nu avea muniție. Intrarea
unei armate germane alcătuită din divizii din Lorena și trupele disponibile în urma
capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe linia râului Aisne.
Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și,
apoi, spre nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă
spre mare. La sud de Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost
respinsă pe 25 septembrie pe Somme. A lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar
fără succes. A pregătit o altă ofensivă în regiunea Lille, cu diviziile belgiene care
evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke, reluând ofensiva pentru a
ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-de-Calais, al cărui control îi permitea
să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A
respins 5 corpuri de armată formate din noi recruți și voluntari. În 18 octombrie, a
ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde trupele belgiene s-au stabilit cu
dificultate. Timp de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la Dixmude, la
Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au inundat
Yser. Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a
stabilit un front continuu. Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase
săptămâni a durat câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-și
recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și rușii. Comandamentul rus a
intrat cu una dintre armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost
constrâns să retragă patru divizii din teatrul principal de operațiuni și să le trimită
pe frontul estic. Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii
au fost învinși la Tannenberg. Pe bucla de pe Vistula, rușii, germanii și austriecii
au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține un avantaj. Chiar și așa,
victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi împiedicați
de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era
pe departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă. Sloganul
soldaților britanici „acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă, de umor
negru.
Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front
de 260 km, fiind susținută de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front.
Rezistența belgiană a permis redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului
Meuse, iar guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux. Întrucât germanii erau
epuizați, obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea înaintării forțelor
inamice asupra Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie,
contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă
toate resursele pentru a-și salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au
spart frontul german. Din momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au
obținut o zona industrială bogată în materii prime, frontul de vest a fost stabilizat
pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor săpa tranșee la câteva sute de
metri unul de celălalt de-a lungul a două linii paralele, de la Ostende la Noyon, la
punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și pozițiile până în 1918.
Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în
continuare, aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la
număr, s-a călit în luptǎ și, astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu
artilerie, au obținut o victorie tactică la Neuve Chapelle și Loos împotriva diviziilor
germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel britanic erau
proaste.[17]

Ypres[modificare | modificare sursă]

Batalia de la Ypres

Armistitiul de Craciun
Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord,
în Bătălia Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a
pierdut în prima lună jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic,
dislocat în Flandra, între 10-13 octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe
germani, aflați în deplasare după respingerea de pe Marna. Dar după o săptămână,
britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului
Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental. Întrucât,
dacă germanii ar fi reușit să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către
Canalul Mânecii. În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu
orice preț controlul asupra orașului. Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în
22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic, ocupând regiuni industriale
bogate din Franța și Belgia, dar planul de ocupare a orașului Ypres a eșuat și
Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de
tineri studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără instrucție militară
adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la
Ypres a fost redenumită "uciderea pruncilor". În unele zone ale frontului, în ziua de
Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi și germani au
fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipie, decorații și țigări, făcând
fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe "pământul nimănui".[18][19]
Frontul de Est[modificare | modificare sursă]

Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov


au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția
defensivă pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește
cu generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o contraofensivă îndrăzneață,
zdrobesc în cinci zile (26-30 august) armatele lui Samsonov și Rennenkampf la
Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de la Tannenberg, a propus o
schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini
defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică împotriva
Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere
austro-ungarilor la Leopolis (în română Liov, în ucraineană L'viv, în polonă Lwów,
în germană Lemberg, în rusă L'vov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei victorii,
rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților, punctul cheie pentru
intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania din Serbia, fiind
înfrânți, mai întâi, în Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat
voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii
ocupaseră Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi.
Iarna geroasă din nord a stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar
Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în Galiția și
Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german.
Tannenberg[modificare | modificare sursă]


Alexander V. Samsonov

Paul von Hindenburg (1914)

Pavel K. Rennenkampf

Erich Ludendorff
Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze
acțiunile pe Frontul de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II
a lui Samsonov au primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare
din Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere,
menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și căile ferate principale nu
erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov
a înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea
cu armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre
nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul
armatei germane, le-a ordonat soldaților să se retragă. A fost demis și înlocuit cu
generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l confrunte pe
Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și Luddendorff
au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață care prevedea
mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursă. Cele două
armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de
superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei
fără a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu
Rennenkampf, care nu înțelegea ce se întâmplă.
Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost
prins în capcană și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150
000 de soldați ruși, doar 10 000 au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis,
iar Reenenkampf s-e retras dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000
de soldați, luând ca prizonieri peste 92 0000 de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a
anunțat victoria germană. Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru
Antanta, încât s-a interzis orice referire la această în presă britanică pentru a nu
demoraliza populația, cenzura fiind o caracteristică a acestui război. Însă, totodată,
captarea atenției germanilor de către ruși pe frontul de est a facilitat victoria
franco-britanică pe Marnaîmpotriva germanilor.[20]

Primele bătălii navale[modificare | modificare sursă]


Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră


germană în largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6
crucișătoare de tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland,
crucișătoare britanice scufundă cele germane. În toamna 1914, Imperiul
Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august, Imperiul
Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat
Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost
achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor
șantiere britanice, nelivrate din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave
aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile
rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman
trei zile mai târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în
calcul dezembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul
persan, în noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce un corp expediționar din
India ocupase orașul Basra. În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez,
britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu reușește însă
să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de
submarinele și aprovizionările germane.
1915:Războiul de poziții[modificare | modificare sursă]
Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive
decisive. Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile.
Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care
recurgea la organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca
rețeaua de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se
apere împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi. Crearea unui
front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă. Frontul era rapid dotat.
Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între
3–4 km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin
puncte de rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri
asupra infanteriei inamice dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în
ce mai dificilă de efectuat. Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o
breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura trecerea, atunci
când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau
timpul necesar să-și părăsească adăpostul. Artileria a fost cea care efectua
pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au suspus adăposturile la proba
obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea
rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și
crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat.
Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna
era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la
mică distanță. Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și
recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie la reglarea
tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să ofere indicii privind
pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții,
convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o
operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel,
pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu
doar ruperii frontului advers, ci și străpungerii poziției. Statele beligerante căutai
să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile care nu
beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte
o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea
să mențină frontul cu forțe reduse. Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive
nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu erau
precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată pe frontul
estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în
pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie. În cadrul campaniei din
1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului
1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi efective
disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef
austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hotzendorf care se opunea planurilor
germane. Succesele minore ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene
corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-
se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul
Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul
problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite
extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cederii
Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a
argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia
și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul
austro-ungar să colaboreze în condiții umilitoare. Germanii au decis ulterior să
intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii,
Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful
cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și
Ludendorff au lansat ofensivă asupra Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow. Pe 2
mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul
atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire,
restabilindu-se pe linia San-Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est,
iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau sunt luați prizonieri. În
iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au ocupat
Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.

Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse
care dețineau o buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni
simultane: una dirijată de la nord la sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la
sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod. Pe 13 iulie, Puterile
Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou de învăluire,
printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost
abandonate, Polonia fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel
de-al treilea atac în extremitatea septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase
săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și ajung pe linia Berezina. Lituania
a fost ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un atac desfășurat de
cavalerie spre breșă liniei inamice de comunicație, dar este respinsă. Armatele
Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul
frontului, avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151
000 de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din
efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se află în imposibilitate de a mai lansa
o altă operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au străpuns liniile
ruse pentru că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se
informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind
grupate în masă, cu puști aflate în depozitele situate în spatele frontului, neavând
nici rezerve generale și o rețea de cai ferate care să transporte trupele către punctele
sensibile și prioritare. Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând
odar la închiderea breșelor din frontul sau de lupta, fără a identifica punctele slabe
ale adversarului.Totuși, armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un
nou front. Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum
scoaterea inamicului rus din lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou
adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să
formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele necesare au fost
dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a furnizat la
rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina
inamicul rus, căci Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de
Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi comandanți își reproșau reciproc.
Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci Falkenhayn și-a îndreptat
efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni. Trupele
franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois,
25 septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și
sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să
forțeze strâmtoarea Dardanele pentru a restabili comunicații permanente cu Rusia
și de a salva Serbia, însă trupele otomane le resping. Trupele Puterilor Centrale
dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia, iar Alsacia
superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei. Dar speranța
Antantei încă se menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic, intrării
Italiei în război, și blocadei economice a Germaniei care suferea de pe urmă
recoltelor slabe , fiind amenințată de o asfixie economică.
Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-
germane condusă de generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei care a
distrus rezistență sârbă. Rămășițele armatei lui Putnik s-au retras pe coastele
Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina italiană. După ce au fost
reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde Grecia a fost de acord cu debarcarea
forțelor Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili
legături directe cu Imperiul Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în
Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul Mijlociu.
După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către
Austro-Ungaria a acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample tratative cu
Antanta, în mai, Italia intră în război prin voință regelui, guvernului și militarilor.
Pe 23 mai, Italia declara război Austro-Ungariei, iar pe 24 mai, primele trupe
italiene traversează granița de la Piave și au avansat până la liniile de apărare
inamice, un front de 700 km, care se întindea de-a lungul regiunii Trentino, a
Alpilor Cârnici și a cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab
pregătită să între în război. Abia în iunie, armata era pusă în mișcare sub comandă
lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost organizată și slab echipată. Din iunie
până în decembrie sunt lansate patru mari ofensive în Isonzo. Până la sfârșitul
anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de italieni și 131 000 de austrieci
morți.
Pe 7 mai, submarinele germane scufundda transatlanticul britanic Lusitania în
largul coastelor irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128
erau cetățeni americani. Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă
emoție în rândul opiniei publice americane care va juca un rol decisiv în intrarea
SUA în război.
În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă
tentativei de a scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie
ambițioasă împotriva Dardanelelor, inițiată de Primul Lord al Amiralității, Winston
Churchill. Operațiunea trebuia să producă căderea Constantinopolului. Dar trupele
otomane mai bine echipate, comandate de generalul german Liman von Sanders,
au așteptat pregătite debarcarea inamică.
Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois.
De-a lungul celei de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor
germane de pe Frontul de Vest de la Artois. Bombardamentul preliminar asupra
pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe 9 mai 1915, Petain a condus ofensivă
Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut cuceri.
Generalul Șir Douglas Haig a condus un atac simultan al britanicilor la Neuve
Chapelle. Nu a reușit să pătrundă. Pe 25 septembrie, britanicii și francezii au lansat
un atac simultan asupra liniilor germane la Artois. Generalul Dubail a atins vârful
dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI Germană l-a respins. Haig a atacat
la Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După ce un al doilea atac britanic pe
13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir John French a decis oprirea ofensivei
din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați britanici și 48 000 de soldați
francezi fiind uciși. [21]
Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli[modificare | modificare sursă]





Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea


în Marea Neagră. Atacul a fost lansat cu un bombardament de la mare distanță,
continuând cu un foc intens tras din apropiere. Forturile exterioare au fost
abandonate de turci. Căutătoarele de mine britanice au intrat în acțiune.Au pătruns
10 km în interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera accesul. Forțele britanice
nu au putut pătrunde căci forturile turcești din interior erau prea departe pentru a fi
bombardate de navale de război aliate. Căutătoarele de mine au fost trimise mai
departe, însă aflându-se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă.
Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden
progresa lent în Dardanele și era extrem de stresat din cauza situației și supus
presiunii lui Churchill. Era în pragul unei depresii nervoase. În martie 1915, a fost
înlocuit cu viceamiralul Șir John de Robeck, care a ordonat înaintarea flotei aliate
prin Dardanele, deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915, 18 nave de război
britanice și franceze au intrat în apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o
mînă care a explodat. Nava s-a răsturnat și s-a scufundat. Apoi, navele britanice
Irresistibile și Ocean au lovit minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și
700 de oameni. Alte trei nave au fost avariate. Churchill a comis o mare greșeală
ce avea să-i coste scump carieră politică. De Robeck l-a sfătuit pe Churchill să
cucerească peninsula Gallipoli, de pe partea vestică a Dardanelelor. Generalul
Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a acceptat să intervină,
intocmindu-se planuri pentru debarcarea de trupe la Gallipoli. Ofițerii greci, care
cunoșteau terenul , i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150 000 de
soldați pentru a cuceri Gallipoli. Kitchener a concluzionat că jumătate ar fi de
ajuns, aceștia fiind trimiși la Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders,
aflând că doar 70 000 de soldați urmau să sosească la Lemnos, și-a poziționat 84
000 de soldați de-a lungul coastei din Gallipoli, unde anticipa că trupele aliate vor
debarcă. Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două capete de pod la
Helles și Gaba Tepe. Pe 6 august, un alt cap de pod a fost stabilit în golful Sulva.
Tentativele de a trimite trupe în valuri s-au soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a
mai cerut încă 95 000 de soldați. Deși Churchill a acceptat să mai trimită întăriri,
până la urmă, Kitchener nu era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie,
Hamilton a fost înlocuit de generalul Munro. Munro a recomandat că retragerea ar
fi cea mai bună strategie. Kitchener a sosit 2 săptămâni mai târziu și a consimțit,
sugerând retragerea celor 150 000 de soldați. Evacuarea a început în golful Sulva
pe 7 decembrie. Ultimele trupe au plecat de acolo pe 9 ianuarie 1916. 480 000 de
soldați au luat parte la expediția britanică din Gallipoli, 43 000 de britanici , 11 000
de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi fiind uciși. Pe cealaltă parte, au
fost uciși 65 000 de turci. Expediția a fost dezastruoasă din cauza erorilor grave de
judecată ale lui Churchill (care avea să fie demis din funcție) și Kitchener.[22][23]
Frontul Italian: Isonzo[modificare | modificare sursă]

Corpuri austrieci in munti


Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestantiilor desfășurate de intervenționiști,
guvernul Salandra a declarat război guvernului de la Viena. Pe 24 mai, generalul
Cadorna a inițiat mobilizarea a unui milion de soldați, dar prost echipați. Taverele
adverse au intrat într-un război de uzură. Răul Insonzo, care marca granița dintre
Austria și Italia, a devenit câmp de bătălie. Din 1915 până în 1917 s-au desfășurat
11 bătălii. În vara 1915 s-au desfășurat primele două în care s-a încercat slăbirea
presiunii inamice pe frontul estic. În toamna 1915 s-au desfășurat încă alte două
bătălii menite să micșoreze presiunea Puterilor Centrale asupra Serbiei și a capului
de pod aliat de la Salonic. Bătăliile ofensive au permis câștigarea a câtorva km de
teren, dar pierderile s-au ridicat la 300 000 de soldați Între 11-16 martie 1916,
italienii au desfășurat a cincea ofensivă atacând inamicul de la Monte Sabotino
până la Marea Adriatică, cu rezultate slabe. Obiectivul a fost stabilit la Gorizia.
Orașul, un nord rutier feroviar, înconjurat de înălțimi fortificate, era greu de
cucerit. La sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916, trupele italiene au
pătruns în Gorizia. În septembrie 1916, s-au desfășurat alte trei ofensive pe Carso,
dar fără rezultate semnificative. În a zecea bătălie din aprilie-iunie 1917, forțele
italiene au cucerit câteva poziții marginale. În a 11-a bătălie din august-septembrie
1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza. [24] [25]
1916: Infernul[modificare | modificare sursă]
Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]
Verdun (1916)[modificare | modificare sursă]
În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a
decis să atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul
Meuse. Asaltul german a început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1
milion de soldați germani care au atacat un oraș apărat de 200 000 de francezi. A
doua zi, francezii s-au retras de pe primul aliniament de tranșee pe cel de-al doilea.
Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș. Generalul Petain
a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost
transferat în secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de
infanterie din armata franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în
februarie, și pe 6 martie a declanșat genocidul. Multe puncte strategice franceze au
căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și
toamnei 1916, dar au slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe
pentru a apăra linia germană a frontului pe Somme. Francezii au efectuat un
contraatac condus de generalul Charles Mangin, recapturând forturile pierdute în
noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a
încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar
germanii-434 000 de soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au
fost slăbite și epuizate.
Somme (1916)[modificare | modificare sursă]
Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a
bătăliei de pe Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței
expediționare britanice, în care generalul Haig avea contribuția principală. Haig și
generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan de atac.
Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de
mitraliere germane, urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către
Bapaume. La nord de Rawlinson, generalul Allenby și Armata III urmau să
pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să traverseze
prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să înainteze către
Combles cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să bage
în luptă 750 000 de soldați.
Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele
preliminare au eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva
sârmei ghimpate și ineficiente împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie,
trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată de sârma ghimpată rămasă acolo,
iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive. Forță expediționară britanică a
pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13 iulie,
pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului
inamic, dar germanii au închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o
victorie minoră, capturând Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că
germanii erau epuizați și a ordonat lansarea mai multor atacuri, toate dovedindu-se
a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul Micheler s-a alăturat bătăliei în sud,
cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige câțiva
km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când vremea proastă de iarnă a
pus capăt celei mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca modernă. Armata
britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar cea franceză-200 000. Armata germană a
pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12 km.
Experiența cotidiană a războiului[modificare | modificare sursă]
Soldatii se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor natiuni si autoritati.
Comuniunea dintre individ si comunitate era obtinut prin propaganda. Soldatii
ajungeau sa se resemneze la un moment dat si se disciplinau sa lupte tinand cont ca
nu aveau alternative. Dezertorii erau priviti cu invidie. Soldatii, pentru a scapa de
oroarea razboiului, apelau la diverse tipuri de dezertare.
Cum dezertarea era aspru pedepsita, se recurgeau la alte metode de iesire din lupta.
Una dintre acestea era ranirea. Soldatul, capatand o rana care sa nu-i puna viata in
pericol, dar una semnificativa incat il facea incapabil sa mai lupte, putea ajunge
acasa. Unii isi expuneau anumite parti ale corpului pentru a fi raniti. Se recurgea si
la amputari care era solutia extrema. Ranile auto provocate erau tot mai dese. Unii
soldati se impuscau singuri cu grija, fara ca glontul sa atinga artere sau oase.
O alta metoda era revolta. In 1917, armata franceza a fost afectata de revolta a 40
de divizii. Insa cei identificati ca lideri ai izbucnirii grevelor militare nu aveau o
soarta prea buna. Dar intr-un fel, de pe urma grevelor si presiunii soldatilor, au fost
aplicate concesiile, s-au oferit ratii mai mari si s-au oferit permisii mai dese.
O alta alternativa de iesire din razboi era sinuciderea cand soldatii nu mai puteau
face fata luptelor. Sinuciderea era insa dificila caci teava pustii era lunga si nu
puteau trage cu ele decat cu degetul de la picior. Nu se regasesc sinucideri in
statistici sau in documente oficiale caci familiile soldatilor care au recurs la
asemenea masura extrema nu mai primeau nimic de la stat.
Justitia militara era dura, iar numarul executiilor era tot mai mare. Pedepsele erau
mai aspre pe frontul de est.
Soldatii aveau insa si motivatii pentru a duce greul pe campul de lupta. Erau mai
bine platiti in armata decat in viata civila, aveau hrana mai buna si mai consistenta.
Bautura era una dintre aspectele centrale ale rezistentei, alaturi de tutun si droguri.
Soldatii se imbatau ocazional, mai ales in permisie. In timpul jafurilor, soldatii se
indreptau prima data spre pivnita pentru a cauta bautura alcoolica depozitata. Nu
era o actiune individuala, ci o politica de stat, alcoolul fiind distribuit de catre
institutiile militare in ratii zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin ,
iar germanii primeau bere. Alcoolul era distribuit inainte de efectuarea marilor
operatiuni.
O alta motivatie era dependenta de adrenalina de lupta si de ucidere. La britanici,
actul uciderii era asociat cu vanatoarea. Au aparut coduri referitoare la uciderea
unui inamic in anumite situatii caci se puteau intoarce impotriva lor, fiind interzise
actele de ucidere a inamicilor cand mergeau la toaleta sau erau transportati ranitii.
Daca initial erau evitati, medicii din taberele opuse erau atacati spre sfarsitul
razboiului fara rezerve caci contribuiau la refacerea fortelor inamice. Numai
existau reguli, de aceea erau create altele noi. Se stabileau reguli de violenta intre
tabere si armistitii de incetare a focului in timpul transportatii cadavrelor si
ranitilor. In decembrie 1914 a fost stabilit Armistitiul de Craciun, fiind o umanitate
impartasita. Astfel de fapt nu se va mai repeta niciodata.
O alta motivatie era ideea razbunarii camarazilor ucisi in lupta de inamici. Mai
erau presiunea egalilor, a camarazilor, comportamentul eroic, societatea
asteptandu-se ca soldatul sa nu se invidualizeze prin lasitate. Principiul soldatului
era lupta pentru a-i apara pe altii.
Soldatii petreceau 1/5 din timp pe front. Cand ajungeau in spatele frontului, erau
pusi sa faca provizii, sa refaca drumuri, sa se ocupe de munitii. S-a creat o
birocratie militara, de la frizeri la bucatati, toti avand ca scop evitarea primei linii.
Pentru prima linie exista un sistem de rotatie. Cei din familii bune si cu relatii ori
influenta aveau sanse mari sa nu ajunga sa lupte in prima linie, lucrand in cartierele
generale la sute de km in spatele frontului. A aparut problema bolilor, acestea fiind
omniprezente. 8-15% din efective erau contaminate. Bolile erau transmise pe calea
aerului, prin purici si sobolani, dar si prin relatii sexuale cu prostituate, capatand
boli venerice. Aprovizionarea cu apa era o problema permanenta, caci era
contaminata, bagata in aceleasi recipiente unde se punea motorina. Multi soldati se
adapau din baltoace. S-a ajuns si la forme rare de canibalism pe durata foametei
sau din lipsa proviziilor alimentare cand soldatii erau inconjurati de inamici.
S-au creat mituri, ca mitul regimentelor fantoma, grupuri de soldati care traiau
intre liniile frontului in prietenie cu cei inamici si ieseau la suprafata noaptea sa
caute hrana si apa. In realitate, erau putini soldati care traiau astfel, dar nu in
grupuri. Mitul acesta a fost creat pentru ca soldatii sa faca fata disparitiei
camarazilor. Episoadele cele mai dureroase erau atunci cand soldatii trebuiau sa
auda stigatele muribunde ale camarazilor lor cazuti pe front ce nu puteau fi ajutati
caci superiorii le ordonau sa nu iasa din transee si sa paseasca pe "pamantul
nimanui" pentru a-i salva. Era dificil pentru soldati sa reziste psihologic ascultand
strigatele muribunde zile si nopti ale camarazilor cazuti pe "pamantul nimanui"
pana cand mureau.
Permisiile erau momente de bucurie, dar neimplinite caci soldatii evitau sa
vorbeasca cu nevestele si copii lor despre viata de pe front cu scopul de a-i proteja
de ororile razboiului. S-a manifestat o discrepanta intre ofiter si soldat. La vest,
ofiterii isi exprimau atitudinea de paternitate. Pentru prima data in istorie, avand in
vedere ca nivelul de alfabetizare crescuse, au fost publicate marturii si ale ofiterilor
si ale soldatilor, spuse din perspectivele acestora.
Sistemul de transee era impartit in trei segmente. Germanii erau avantajati pentru
ca puteau sa-si aleaga singuri sistemele. In spatele transeelor se afla o structura
elaborata din noduri de comunicatii de investitii masive. Transportul se dezvoltase.
Francezii si britanicii erau nevoiti sa se foloseasca de configuratia frontului impusa
de germani. Infanteria traia in adaposturi subterane, in transeele de comunicatie si
transeele de mici dimensiuni care erau foarte apropiate de cele inamice.
Alimentele erau bagate in conserve. Soldatii primeau pachete cu fructe si dulciuri
de la familiile lor ocazional, precum si scrisori. In momentele de criza militara,
pachetele ajungeau cu greu. Armatele nu detineau echipament de iarna si au
improvizat pe durata anotimpului rece.
Divertismentul consta in arta, teatru, jocuri de carti, jocuri de noroc, alcool. Apare
medicina estetica si se faceau operatii pe creier, in cavitatea abdominala si cea
toracica. Noile arme puteau provoca noi tipuri de rani ingrozitoare, iar chirurgia
plastica incerca sa le dea soldatilor mutilati o aparenta de normalitate.
Mobilizare socială. Societate și război[modificare | modificare sursă]
A aparut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat in distrugeri
umane fara precedent si in modificarea relatiei dintre soldat si ofiter, intre individ
si stat. Prin mobilizare totala, statul mobilizeaza in totalitate societatea. Impactul
cel mai plac este descris prin numarul pierderilor umane. Pierderile militare se
ridicau la 11 milioane, iar la civili-7 milioane. Multi nu si-au pierdut vietile doar in
proximitatea frontului, ci si din alti factori: epidemii , genocid si foamete. Inca este
dificil de estimat numarul mortilor in Rusia, caci violenta a continuat si dupa 1917.
Cifra ar putea ajunge la 20-30 milioane daca s-ar include si numarul de nasteri
pierdute datorate razboiului si copii nenascuti din potentialii parinti.
Un inamic nevazut datorat izbucnirii razboiului a ucis mai multi civili decat au
facut-o ambele razboaie mondiale: Gripa Spaniola care a infectat 500 milioane de
oameni pe toata planeta, rezultand 100 de milioane de morti pe toate continentele
(3-5% din populatia globala), fiind pandemia cea mai catastrofala din ultimele
secole. Cei mai multi morti au fost estimati in China si India. Tifosul a facut
ravagii, ucigand numai 1 milion de rusi.
Razboiul a fost direct cauza izbucnirii epidemiilor, un razboi biologic neintentionat
care s-a dovedit a fi mult mai ucigator decat toate armele de la aceea vreme. Odata
izbucnit razboiul, societatile agrare au fost grav afectate, productivitatea agricola s-
a prabusit, populatii masive experimentand criza alimentara si automat, fiind
ramase fara imunitate, devenind vulnerabili in fata inamicilor nevazuti.
Distrugerile asezarilor pe durata razboiului si conditile lipsite de igiena au favorizat
propagarea epidemiilor. Primul Razboi Mondial a dus la cea mai mare catastrofa
demografica de pana atunci. Totusi, gravitatea depinde de la caz la caz.
Pierderile suferite din Marea Britanie au fost mai mici in raport cu numarul
emigrantilor in perioada 1911-1914. Intre 1911-1918, populatia a crescut cu 1
milion. Apare mitul generatiei pierdute. In Germania insa, cresterea demografica
depaseste rapid pierderile. In Franta a inceput stagnarea demografica de lunga
durata, durand o generatie refacerea. Franta a pierdut 1,400 000 de barbati pe front.
Deficitul de nasteri a insemnat 4 milioane de copii nenascuti. Au aparut
dezechilibre intre sexe, fiind 130 de femei pentru 100 de barbati.
Elita politica interbelica a avut o lipsa de dinamism. Numarul urias de tineri
pierduti a dus la prelungirea rolului social al generatiei ulterioare. Din 50 de
milioane de soldati mobilizati, 23 de milioane sunt raniti, 70% dintre militarii raniti
fiind barbati cu varste intre 20-30 de ani, fiind mutilati si imobilizati pe viata.
Primul Razboi Mondial a fost de uzura, 80% din pierderi fiind in afara marilor
batalii. Societatile combatante se confruntau cu un flux continuu. Presa era
nationalista si prezenta razboiul subiectiv. Oamenii mergeau la razboi cu entuziasm
conform presei, desi erau fortati de catre mecanismele statului. Soldatii francezi ii
percepeau alterat pe soldatii germani altfel decat in realitate (germanii erau de
multe ori comparati cu hunii talhari si violatori dupa violarea neutralitatii Belgiei).
S-a manifestat o rezistenta impotriva mersului la razboi. Socialistii europeni au
incercat sa protesteze fara succes impotriva razboiului. Aparuse un entuziasm
cladit de idea razboiului de scurta durata. Dupa declansarea razboiului,
mecanismele erau prinse de catre sistemele de propaganda. Indiferent de traditia
politica, combatantii reactionau similar. Erau limitate libertatile civile. Era
suspendata activitatea politica. S-a recurs la limitarea drepturilor sindicale. Este
aplicata cenzura, dar totodata, se mentinea si un echilibru, preferand ca populatia
sa aiba acces la un flux mai mare de informatii decat sa se produca zvonuri
tulburatoare. Statul a intervenit in functionarea economiei si in viata sociala. De
exemplu, in 1915, guvernul imperial german a creat Biroul Imperial al Cartofului
pentru productia si distribuirea cartofilor pentru germanii de rand. Franta se baza
pe auto-mobilizare, caci societatea a raspuns pozitiv apelurilor statului. Razboiul
era defensiv.
Dupa 1916, pacifistii si socialistii erau tot mai activi. In Franta s-a creat Uniunea
Sacra, uniune care includea forte socialiste. Dupa batalia de la Verdun, unitatea in
slujba razboiului nu mai avea credibilitate. Totul se acutiza din cauza a ce se
intampla in Rusia. Franta era insa avantajata, caci prezenta razboiul ca unul
defensiv si isi justifica mobilizarea si isi reprezenta relativul consens pe marginea
obiectivelor de razboi. Reusea sa mentina conditii materiale acceptabile a
consumului si nivelului de trai. Guvernul civil avea ultimul cuvant, iar militarii nu
treceau peste acesta. Se mentinuse un echilibru intre autoritatile franceze civile si
cele militare. In Germaia, militarii germani nu aveau roluri limitate de autoritatea
civila, strategia lor fiind axata pe totul sau nimic.
Biserica isi reafirma rolul, contestand regimul republican francez. Catolicii au fost
reintegrati in viata politica. Biserica percepea razboiul ca o oportunitate de
reabilitare, asistant la ultimul razboi sfant. Discursul public era compus din
elemente religioase. Biserica isi asumase un rol de sprijinire in modelarea
mentalitatilor colective. Recuperarea Alsaciei si Lorenei era o cauza nationala.
Propaganda si cenzura se manifestau in combinatie. Intelectualii s-au auto
mobilizat pentru a-si afirma rolul de lideri ai natiunii si apostoli ai cauzei nationale.
Se cautau solutii pentru valurile de refugiati. Erau regiuni intregi in care populatia
masculina disparuse. Viata politica s-a fragmentat. Dupa 1917 s-a manifestat o
radicalizare a miscariilor socialiste. Franta confrunta probleme privind mobilizarea
trupelor si totodata mentinerea industriei in functiune. Plecand de la idea unui
razboi de scurta durata, s-a recrutat maximul de efective, lasand agricultura si
industria intr-o stare deplorabila. Dupa 1915, muncitorii industriali au fost lasati la
vatra si au fost recrutati taranii.
In Marea Britanie se desfasurase automobilizarea , coexistenta cu persuasiunea si
coercitia. Marea Britanie era liberala si individualista. Daca la inceput a fost o
automobilizare caci cetatenii britanici raspundeau pozitiv, ulterior avea sa se aplice
inrolarea obligatorie. Unul dintre momentele de cotitura a fost criza munitiilor din
primavara anului 1915. Statul intervenea pentru a redirectiona economia.
Izbucnisera tensiuni intre militari si civili. Conducerea civila isi impunea
oportunitatile strategice fara a tine cont de obiectiile militare, dar si invers.
Anul 1915 a fost unul de cotitura, David Lloyd George devenind noul premier care
a decis victoria finala: daca anterior se faceau recrutari din randul voluntarilor, el a
introdus inrolarea obligatorie. Propaganda a fost limitata, cu exceptia temelor
legate de scufundarea vasului Lusitania sau invazia belgiana. Mobilizarea se facea
prin intermediul intelectualilor care se raliau cauzei nationaliste. Se manifesta
fenomenul de rezistenta impotriva serviciului militar obligatoriu pe motive de
constiinta. Cetatenii care refuzau sa inceapa serviciul militar erau dati in judecata
de catre stat. Multi refuzau sa ucida din motive de constiinta. Informatiile
provenite dinspre front erau atent monitorizate.
Marea Britanie era extrem de vulnerabila intr-un razboi de lunga durata din
perspectiva aprovizionarii alimentare. Agricultura a fost revigorata in Anglia si s-a
introdus rationalizarea selectiva. Anumite produse ca painea, branza sau ceaiul nu
erau rationalizate. Se inregistrasera miscari greviste de amploare. Numarul de zile
de munca pierdute din cauza grevelor erau de 10 ori mai mare decat in Germania.
Manifestantii erau apolitici, doriind o mai buna aprovizionare cu alimente si durata
zilnica de lucru mai scurta. Tot mai multe femei erau active in sectoarele
proportional dominate anterior de barbati. Lucrau in agricultura in cadrul unor
servicii auxiliare si in industrie. In 1918 se acorda dreptul de vot femeilor cu varste
de peste 30 de ani.
Spre finalul razboiului, industria britanica depaseste cea germana.
Germania se afla intr-o situatie mai complicata. Cenzura era mai stricta, presa era
monitorizata si controlata de catre autoritati, iar corespondenta dintre front si civili
era controlata pentru a se evita divulgarea unor secrete militare. Germanii au fost
cei mai entuziasmati la inceperea razboiului, desi s-au desfasurat si proteste anti-
razboi. Bisericile protestante aveau un rol important, avand un discurs mai nuantat
despre inamicii catolici. Dar si catolicii germani criticau Franta pentru ca era un
stat laic si anticlerical. Biserica Catolica Franceza si-a construit un discurs anti-
protestant.
Apare opozitia dintre cultura germano-austriaca si civilizatia anglo-franceza.
Germania se considera diferita prin militarismul ei fata de rationalismul francez
sau materialismul britanic. In discursul public portretiza lupta dintre eroul german
si comerciantul britanic. Germania porneste la razboi cu sprijinul consensului de
pace oraseneasca, care avea un set de asteptari contradictorii. Socialistii sprijineau
razboiul ca fiind o lupta impotriva obscuratismului, autoritarismului tarist si
militarismului.
Pentru cei cu orientari politice de dreapta, razboiul era unul al achizitiilor.
Obiectivele de razboi au devenit dupa 1917 sursa principalei fracturi dintre fortele
de stanga si cele de dreapta din Germania. Socialismul s-a radicalizat in Franta si
in Germania, chiar si in Marea Britanie aparand fenomene marginale. In Germania,
miscarea socialista se scindeaza, caci erau socialisti care doreau o pace fara
anexiuni si fara despagubiri si erau socialisti care sustineau ideea decompensarii.
Germania suferea din cauza crizei agricole. Ingrasamintele lipsea, si se recurgea la
comercializarea ingrasamintelor din Chile. Industria chimica se concentra pe
productia armamentului. Se punea accent pe cresterea animalelor. Ratiile erau tot
mai mici. Piata neagra ia amploare, inflatia si rata infractionalitatii crescusera.
Germania nu se mai putea imprumuta din exterior, ci din interior. Titlurile de stat
erau cumparate. Preturile crescusera de 5 ori fata de cele anterioare anului 1914.
Nivelul de trai scadea alarmant.
In Rusia erau partide politice cu rol redus, in timp ce biserica avea un rol mai
pronuntat. Imperiul Rus se infrunta cu migratia interna in masa, 6-8 milioane de
persoane fiind nevoite sa-si abandoneze locuintele, unii inrolandu-se, altii fiind
deportati. Rusia se vede nevoita sa renunte la razboiul de scurta durata. Se
confrunta cu o criza de armament. Din 1915 s-a axat pe mobilizarea pentru
asigurarea industriei. Tarul Nicolae al II-lea isi asuma comanda suprema a
armatelor. Dar nu era o personalitate puternica, iar dezbinarile au persistat,
rezultand multiple factiuni. Ranitii nu erau ingrijiti corespunzator, armata era slab
aprovizionata, gestionarea problemei refugiatilor era proasta. Situatia Imperiului
Rus era catastrofala. Sistemul feroviar era blocat , iar orasele si armatele nu mai
erau aprovizionate. Inflatia a crescut. In 1917 incepe revolutia bolsevica,
amplificata de nemultumirile populatiei.
In Italia, razboiul era prezentat ca fiind unul defensiv si de recuperare teritoriala.
Razboiul a scos la iveala liniile de fractura din societatea italiana. Multi soldati din
regiunile sudice nu stiau pentru ce lupta si pentru cine .
In Austro Ungaria se manifesta problema eterogenitatii nationale si a
nationalitatilor. Infrangerea devenise o probabilitate, apoi o certitudine.
Nationalitatile erau sprijinite din exterior de catre Antanta. Relatiile dintre Austria
si Ungaria s-au inrautatit. In 1917, noul imparat austro-ungar incerca sa negocieze
o pace separata, dar datorita unui gest de indiscretie, Franta reprezentata de
Clemenceau rupe echilibrul. Problema nationalitatilor s-a reflectat si in moralul
armatei care era tot mai scazut. Austro-Ungaria s-a confruntat cu o ampla criza
alimentara si cozi de zeci de mii de persoane se formau la paine.
Violențele împotriva civililor au început timpuriu, urmat de un val propagandistic .
Experiența populației civile când vine vorba de violență trăită, poate fi pe mai
multe planuri. Civilii sunt victime în toiul operațiunilor militare, fie trăiesc în zona
frontului, fie proprietățile lor sunt traversate de armate. Ei devin ținta politicilor de
ocupație. Avem de-a face cu obligații tot mai mari impuse de ocupanți. Un al
treilea element este reprezentat de povara psihologică și ceea ce ajunge să fie drept
colaborare cu ocupantul. Este o linie subțire între a munci pentru inamic, a
colabora cu el și a supraviețui. Populația civilă ocupată devine victima atrocităților
colective: deportările în masă ca in Franta si in Belgia Vin sub forma luării de
ostateci care să colaboreze . Civilii mai sunt folosiți și pe post de scuturi umane.
Un alt element este munca forțată și tot felul de alte comportamente mai mult sau
mai puțin aberante, ca obligarea femeilor să lucreze în bordelurile armatei. Este
afectat și direct populația colectivă caci erau aplicate politici de rechiziționări
masive. Avem de-a face cu totalizarea războiului prin politici economice. Populația
nu trebuie să trăiască într-o zonă ocupată pentru a deveni victimă, dacă are
naționalitatea incorectă, nepotrivită putea fi afectată. Este vorba despre inamicul
intern, în general cetățenii statelor inamice. Acești civili devin ținta unor politici
restrictive, li se interzice să facă afaceri și limitată libertatea de mișcare. Mai ales
bărbații pe parcursul războiului sunt internați în lagăre de prizonieri de război.
Una dintre tendințe este aceea a totalizării războiului, civilii devin o țintă legitimă,
mai mult utilă. Lovind în civili se lovește în capacitatea inamicului de a rezista. În
sens contrar merge acea tendință de a legifera foarte clar separația dintre combatant
și civil. Această tendință are aproape o jumătate de secol: statutul prizonierilor, al
celor răniți și a civililor de lângă front. Se creează un cod de conduită pe care
armatele trebuie să-l respecte în relațiile cu civilii. Această demarcație combatanți
non- combatanți se va eroda încă din primele zile ale războiului. Germanii sunt
inițiatorii acestei dinamici radicalizate. Încă din 1902 în momentul în care se
făcuseră pași pentru demarcarea această juridică. În Germania s-a dat o directivă
care prevedea că siguranța statului german este mai importantă considerentele
umane nu trebuie să reprezinte un obstacol.
Încă din 1914 se produc atrocități. Unele acțiuni germane sunt imposibil de
explicat indiferent de context, ca de exemplu incendierea uneia dintre cele mai
mari biblioteci din Europa. Sunt câteva sute de civili asasinați într-o nebunie a
crimei. Câteva sute de persoane sunt închise într-o biserică. Aceste atrocități
belgiene ajung ținta unor campanii aliate, încât este subminată veridicitatea acestor
crime și a fost nevoie de 70 de ani să se dovedească că armata germană a dus o
astfel de campanie care depășește nivelul incidentelor izolate. Multe clădiri din
zonele în care nu s-au dat lupte au fost incendiate. Aceste campanii
propagandistice și contra propagandistice devin un instrument de mobilizare
colectivă, mai ales atrocitățile din Belgia care erau folosite pentru mobilizarea
populației britanice. Germanii vor folosi ceea ce se întâmplă în Prusia Orientală: 15
000 de civili deportați și 15 000 morți în Prusia orientală. Aici sunt mai degrabă
incidente decât campanii. Prusia orientală nu e singura, în Serbia în jur de 2500 de
civili fiind uciși. Interesant este că Serbia a ajuns un soi de loc în care se face o
anchetă internațională. Elvețienii au investigat pentru a demonstra că mare parte
din aceste violențe nu aveau nici o legătură cu acțiunile militare și deci în cazul
asta ar fi ostilitatea pe care militarii austrieci o resimt asupra entității abstracte a
sârbilor.
Apare fenomenul refugiaților. Se pare că 5 milioane de ruși sunt refugiați în
propria țară ce va însemna dezrădăcinarea lor. O altă problemă interesantă este
reprezentat de problema prizonierilor de război. Există tendința de a legifera
statutul lor și de a oferi protecție celor căzuți în captivitate. Prizonierii sunt o
problemă delicată, în esență sunt tratamente mici, atrocități față de prizonieri au
fost comise de ambele ere, chiar dacă aceste statistici nu reprezintă decât un proces
mic. Este o garanție că inamicul nu va omorî și prizonierii mai. Sunt luați pentru
informații, forță de muncă și armatele dezvoltă niște mecanismele sofisticate prin
care prelucrează aceste informații și le obține. Prizonieri ca potențial combatanți în
Austro-Ungaria sunt soldați români care vor lupta alături de armate italiană
împotriva austriecilor. În general nu s-a folosit tortura pentru obținerea
informațiilor. De multe ori această politică dură față de prizonieri este sancționată
de către ofițeri. Principalul pentru care se i-a prizonieri este pentru a încuraja
dezertarea. Dacă nu iei prizonieri, cel din fața ta are opțiunea de a lupta până la
capăt de aceea ambele tabere au mare grijă să nu comită atrocități. Succesul
operațiunilor ajunge sa fie in functie dupa numarul de prizonieri ca potentiala forță
de muncă. Încă din 1915 , germanii folosesc prizonierii la scară mare pentru
muncă. Cei mai mulți lucrează în agricultura germană. 95% din prizonieri până în
1917 sunt exploatați economic. 30 000 de francezi lucrau pentru Krup. În minerit
30% sunt prizonieri. Randamentul utilizării prizonierilor este discutabilă și
considerată îndoielnic munca forțată nu este eficientă. Cel forța va face totul pentru
a nu-și duce la bun sfârșit munca. Utilizarea în calitate de combatanți avem mai
multe asemenea cazuri.
Armate german se folosește de polonezi- 50 000. Folosesc alsacieni cu nume
germane care luptă în armata franceză , fiind integrați după în armate germană.
Germania încearcă să folosească militarii din trupele coloniale indiene sau
africane, în încercarea de ai transforma în niște agenți ai naționalismelor, agenți
care să producă tulburări în zonele respective. De o atenție specială se bucură
musulmanii, care sunt văzuți utili pentru a combate Anglia în special.
Când vine vorba de prizonieri avem de-a face cu variațiuni masive în tratamentul
aplicat. Prizonierii francezi și britanici erau tratați cel mai bine. Responsabilitatea
pentru îngrijirea lor este treaba Crucii Roșii care folosește resursele statul
respectiv. Situația cea mai neagră este cea a românilor, o parte au căzut în
prizonierat în Bulgaria și au avut condiții de detenție dure. 100 000 de români sunt
luați prizonieri de către germani. Imaginea lor este forte rea în Germania – sunt
trădători și în Germania apare un scandal în momentul în care românii se decid să
interneze cetățenii germani și austrieci din România undeva în Ialomița. În al
treilea rând, Germania se afla în criză alimentară profundă. Statul român nu este
capabil să acționeze prin intermediul Crucii Roșii , neavand resursele la dispoziție,
prizonierii se văd lipsiți de ajutor atât român cât și internațional. Le sunt aplicate
unele din cele mai dure tratamente. Ceea ce însemna că unde la 30% și-au pierdut
viața în captivitate. De 6 ori mai mult decât prizonierii ruși în captivare germană.
Pe locul 2 se află prizonierii italieni mai mulți 590 000. În jur de 150 000 își vor
pierde viața. Pentru italieni este ceva puțin schimbat, guvernul italian a sistat
ajutorul la crucea roșie nu dorea să încurajeze prizonieratul. În primul război
mondial, au loc numeroase schimburi de prizonieri, acestea vizează 2 categorii,
visează personalul necombatant fie pe cei grav răniți. Niciunul dintre statele
combatante. Sunt circa un sfert de milion de prizonieri. În primul război mondial
alte 3 sferturi de milion, își pierd viața în captivitate. Covârșitoarea majoritate mor
din cauza relelor tratamente. Nr. de prizonieri spune foarte multe de eficiența și
coerența armatei. În cazul Rusiei, AU 32%, IT 26%, RO 20%, FR 12%, Ger
9%,MB 7%. Nr lor spune multe despre moral. WW1 rămâne remarcabil prin lipsa
unor politici care să extermine în nr. mare pe aceștia. În general regulile sunt
respectate și fluctuațiile. În general regulile sunt respectate, abateri fiind doar în
condiții specifice. Deportările în masă, practicate în Belgia și N-Fr. 100 000
belgieni. Paștele 1916, germanii deportează francezi în Elveția. Avem numeroase
deportări în est și în Balcani în Serbia doar jumătate supraviețuiesc, fenomenul are
cea mai mare amploare pe frontul rusesc. Rușii deportează în nr. mare lituanieni
polonezi evrei, spre interiorul țării, condițiile de deportare sunt uneori teribile. În
nici un momentul nu există tendința de a-i ucide. Acestor deportați li se adaugă
câteva milioane de persoane care aleg să plece din zonele de conflict. Cazul cel
mai cunoscut este însă acel tratament de otoman minorității armene. Genocidul
armean. Turcia nu recunoaște merge pe ne intenție, spunând că ei nu au intenționat
acest lucru. Cauzele principale: avem această relație conflictuală și care devine din
ce în ce mai conflictuală. Se internaționalizează problema armeană spre 1890-
1900 și sunt văzui ca un element subversiv ca un instrument în brațele marilor
puteri. Roosvelt a acordat o politică de a încuraja acordarea cetățeniei americane
pentru armeni. Realmente Imperiul Otoman are o priză foarte proastă în vest.
1895-96 avem și primele reacții violente a populației armene. O problemă este
istoria conflictuală. Există și o parte revoluționară p combinație între socialism și
naționalism. După 1908, revoluția junilor turci și acest proces care de
democratizeze. Să facă un stat e inspirație britanică, această revoluție, a avut o
întorsătură naționalistă. Junii turci se lovesc de rezistența religioasă. Cea de-a doua
problemă este că această istorie conflictuală încurajează naționalismele. Avem și o
cauză economică, armenii sunt întreprinzători sunt mai bogați decât media,
tentativele îi avantajează pe ei, vorbesc limbi străine sunt mai educații ceea ce
creează invidie. În 1914, avem o tentativă dezastroasă soldată cu o înfrângere ce se
pune pe seama armenilor, atât a militarilor cât și a civililor. Aici este o serie de
episoade de mare violențe la Erevan. Se dovedește că faptul că dispun de arme este
perceput ca o amenințare, armatele rusești înaintează sparg încercuirea și în
momentul în care asediul este ridicat, avem această logică a violenței, însă
acțiunile inițiale sunt otomane. 24 aprilie 1915 este punctul de plecare când printr-
o decizie sunt arestați reprezentanții elitei armene din Istanbul și din alte orașe
otomane, sunt deportați și împușcați. În zonele Anatoliei, bărbații sunt deportați și
sau exterminați, după care începe deportarea femeilor și copiilor. Aceștia fiind ținta
paramilitarilor ruși, și transportul are loc în condiții extreme fără a fi asigurate
hrana. Rezultatul e că mulți dintre deportați își pierd viața pe drum. Se aplică acte
de violență diversă, de la înec în masă, până la asasinate cu arme albe, etc. Un alt
aspect este cel al violenței sexuale răspândite. Mulți au văzut violența sexuală
aproape ca un mecanism defensiv al agresorilor, toate ea dezumanizează victima și
violența față de victimă este mai ușoară. Violența devine o formă de dezumanizare,
cifra totală a victimelor este destul de greu de definit. Nu se știe exact câți armeni
trăiau în imperiul otoman, cifrele turcești vorbesc de 1 mil și jumătate. Din acest
milion și circa 400 000 mor la destinație. O parte a comunității armene au reușit să
supraviețuiască prin asimilare forțată, undeva între 100 000 și 200 000 doar intrând
în familii musulmane, apar și acte de umanitare, multe ex de familii turce
musulmane care îți salvează vecinii, mai ales în zonele urbane. În ceea ce privește
intenția. Intenția și panificare se vede foarte bine în structurile prin care sunt
aplicate aceste politici, după februarie, vedem o epurare, toate elemente slabe sunt
înlăturate. Sunt create o serie de structuri, cea mai cunoscută fiind secția specială
populată de criminali de drept comun și împărțită în unități de-a lungul rutelor de
deportare, iar aceste unități erau responsabile pentru aplicarea soluțiilor violente.
Autoritățile otomane creează o comisie de emigranți care pur și simplu făcea
statistică. Exista comisia pentru bunuri abandonate- organizație ce era menită să
valorifice bunurile armenilor cu 2 obiective, pentru a obține bunuri economice și
pentru ai transforma în complicitate și pentru a se asigura că și dacă supraviețuiesc
deportării să nu aibă la ce să se întoarcă.
Mobilizare economică totală[modificare | modificare sursă]
Au fost fabricate trenuri in masa pentru a transporta proviziile. Mobilizarea a
necesitat modificarea intregii economii. Relatia dintre stat si producatorii privati s-
a schimbat radical. Statul a preluat controlul direct al unor sectoare economice. S-a
produs un proces de birocratie, statul avand nevoie de zeci de mii de functionari
pentru a gestiona cauza. Ministerul Munitiei din Marea Britanie a avut de exemplu
25 000 de birocrati. Initial, statele se confruntau cu doua probleme: produsele si
armele. Producatorii de saci de iuta au primit mai multe comenzi. Statul trebuia sa
gestioneze un echilibru dintre sectorul civil si cel militar, balanta dintre nevoile
frontului intern si cel externe. Erau necesare produse de larg consum. Era necesara
o forta de munca masiva si o armata imensa pentru a sustine echilibrul intre
ecomomie si razboi. Economia pe timp de razboi devine rudimentara fata de cea
sotisficata pe timp de pace. S-a pus problema finantarii. Statele aveau la dispozitie
instrumente limitate. Anul 1914 vine pe traditia liberala, statul minimalist taxand
putin. Modalitatile de taxare si finantare a efortului de razboi erau putine: taxarea,
imprumutul si inflatia-tiparirea de bani.
Taxarea a fost problema cea mai spinoasa caci ridicau probleme privind relatiile
dintre diferite categorii sociale. Averile mari erau cele mai taxate. De aceea,
taxarea nu era o optiune populara. Statul era victima a doua optiuni divergente.
Toti locuitorii trebuiau sa plateasca participarea la razboi. Statul evita sa taxeze
categoriile instarite. Se punea problema reparatiilor postbelice si costurile acestora.
Taxele erau mentinute la nivel acceptabil. Pe parcursul razboiului , statul acopera
din veniturile curente 26-27% din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din
cheltuieli cu venituri din taxe, Germania-17%. Cheltuielile fiecarui an de razboi
urma sa fie decontat de invinsi si de generatiile viitoare.
Inflatia a devenit o modalitate neoficiala prin care costurile razboiului erau
distribuite. Multe categorii sesizau ca din veniturile lor cumparau din ce i nce mai
putin. S-a incercat sa se impuna un control strict al preturilor, producatorii
nemaifiind stimulati sa produca. Daca pretul la grau era mai mic, taranii nu-l vor
mai vinde si il vor pastra pentru a-si hrani vitele. Intr-un stat bogat, preturile oferite
agricultorilor erau generoase si erau astfel stimulati sa produca. Statele cu un
deficit alimentar substantial reusesc sa produca, pe cand cele cu surplus erau
paralizate.
O modalitate de iesire din impas era piata neagra, statul fiind nevoit sa o tolereze
ca singura modalitate prin care orasenii isi procurau toate necesitatile. La ea insa
aveau acces doar cei bogati.
A treia modalitate oficiala era imprumutul. A crescut de 11 ori in Marea Britanie si
de 5 ori in Franta. Principala sursa depindea de la stat la stat. Germania si Austro-
Ungaria efectuau imprumuturi interne. Cetatenii loiali statului achizitionasera
titluri de stat in numar mare. In Rusia, imprumuturile erau imposibil de realizat
datorita saraciei populatiei si lipsei increderii in stat.
Germania nu avea de unde sa se imprumute pe plan extern, dar imprumuta Austro-
Ungaria si Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar extraordinar fara
precedent. Pana in august 1916, Marea Britanie era finantatoarea Antantei, din vara
1917 fiind inlocuita de SUA. Resursele masive ale SUA au decis succesul
Antantei. Cantitatile masive de resurse ofereau posibilitati crescute de a gresi, de a
invata din esec.
Relatiile din interiorul Antantei erau desfasurate intr-o maniera diferita fata de
Puterile Centrale. Germania era un furnizor reticent, orice concesie fiind facuta si
sustinuta de acuzatii si contraacuzatii.
Franta se afla in prag de colaps economic in 1917, nemaiputand sa se sustina. Dar
treptat, devine principalul producator al Antantei datorita transportului maritim
asigurat, repartizarii sarcinilor si lasand Marea Britanie sa preia o parte a unitatilor
de control. Marea Britanie cheltuia echivalentul a 44 miliarde in dolari americani.
Statele Unite cheltuiau 35 miliarde dolari, 11 miliarde fiind acordate ca imprumut
aliatilor. Franta cheltuia 28 miliarde, Italia-15 miliarde, Rusia-15 miliarde. Din
randul puterilor centrale, Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria -13
miliarde.
Se ajunsese la ideea ca reparatiile de razboi nu vor fi suficient finantate si ca costul
va ramane pentru generatiile urmatoare. Germania era prima pusa in fata
problemelor de mobilizare si gestionare economica. Marea Britanie intelese din
1905 ca blocada era o solutie. In 1914, s-a produs militarizarea razboiului naval,
confruntarile navale devenind afaceri complicate, permitand accesul sau blocarea
in anumite zone-cheie. Marea Britanie dispunea de o flota imensa. Germania nu
cladise institutii care sa guverneze o economie pe timp de razboi. Planul lui
Hindenburg prevedea inclinarea spre mobilizare in favoarea productiei de
armament si dublarea acestuia. Germanai s-a lovit insa cu problema mobilizarii
dupa ce in 1915 s-a lovit cu o criza alimentara. Lumea agrara era lipsita de forta de
munca, preturile fiind scazute extrem de mult si foametea cuprindea marile orase.
Ratia a scazut, iar mentinerea industriei devenise o preocupare prioritara pentru
statul german. Femeile aveau o ratie mai mica. Angajatii in industrie lucrau ca in
armata, iar pedepsele erau severe pentru incalcarea regulilor.
Austro-Ungaria era o comedie a neintelegerilor, neavand o baza industriala care isi
propuse. Sectorul agrar era lipsit de forta de munca. Infrastructura era deplorabila,
iar transportul de trupe si de hrana era problematic. Se ajunsese sa se recruteze
fermieri din lumea rurala. Ungaria profita de resursele sale bogate pentru a
beneficia de renegocierea acordurilor dualiste, santajand Austria. Relatia dintre cei
doi poli parea ca se zdruncina. In 1915, Austro-Ungaria cumparase surplusul de
cereale din Romania in urma crizei de distributie si logistica.
In Imperiul Rus, in 1916, erau blocate 150 000 de vagoane incarcate cu marfa.
Imperiul Rus avea mari dificultati economice. In 1914, armata rusa avea doar 4,5
miliarde de pusti. Industria era precara. 20% din industria grea si 50% din caile
ferate au fost devastate de distrugerile razboiului. S-a impus interzicerea bauturilor
alcoolice ca votca pentru a limita scaderea dramatica a bugetului statului. Rusia era
practic in colaps in 1915. In 1916 se inregistreaza o mica revenire in productia de
armament, dar cu pretul unei debalansari a economiei. In 1917 urma escaladarea si
in final, colapsul Imperiului Rus si anarhia sociala.
Italia era industrializata, reusind sa stimuleze industria grea si sa taxeze populatia.
In 1917 satisfacea toate necesitatile militare. Franta reusea sa produca mai multe
avioane decat Marea Britanie si Germania la un loc si inarma corpul expeditionar
american. 130 000 de copii, 100 000 de straini, 60 000 din colonii, prizonieri de
razboi, 500 000 de barbati si 450 000 de femei au fost mobilizati in cadrul
industriei de armament. Activitatea in industrie era strict reglementata.
Marea Britanie care avea anterior o armata bazata pe voluntariat si avand ceva
unitati coloniale, neimplicandu-se extraordinar pe continent, si-a crescut productia
si intensifica mobilizarea, aducand trupe din Canada, India si Australia, aducand in
joc si SUA, si introducand inrolarea si serviciul militar obligatoriu in pofida
liberalismului. Desi a infruntat un val neintrerupt de greve, Marea Britanie a putut
face fata. Universitatile au fost inchise, orice individ cu varsta cuprinsa intre 18-60
de ani trebuia sa depuna efortul in ducerea razboiului, toate zilele saptamanii erau
dedicate muncii, pana si femeile fiind incurajate sa faca parte din corpuri auxiliare
si sa se implice in activitati de voluntariat, precum si in industrie si in agricultura.
Apare legea munitiei, grevele au fost interzise, intreprinderile esentiale au fost
preluate sub controlul guvernului, drepturile au fost suspendate.Sunt impuse marje
de profit. Statul devenise proprietarul direct.
Cultura[modificare | modificare sursă]
Primul Razboi Mondial a dat naștere unei literaturi. Se consideră că poezia era
reprezentativă, dar în realitate romanul este cel care transmitea cel mai bine
experiența războiului. Această experiență ajunge să fie filtrată și era redată ținând
mai degrabă seamă de momentul în care apare opera, ce relație era între realitate și
ceea ce arată romanul. De multe ori devine o formă de stereotip. Este o imagine a
unor realități foarte clare. S-au făcut inclusiv studii si reiese că toți autorii au fost
victime. Romanele au fost filtrate si au dobândit o entitate proprie . Filmele au
adoptat o atitudine și mai simplificatoare . Literatura de razboi este extraordinar de
diversă, de la memoriile unui lunetist australian, până la momente pacifiste. Se
manifesta internaționalism, dar si naționalism profund.
Apare o tematică nouă. Pictura merge foarte pregnant. Se văd tot mai des câmpuri
de bătălie ca „Sfârșitul gloriei” ( soldați prinși în sârmă ghimpată) de Otto Dix.
Apar stiluri si forme diferite. Cubismul capăta amploare . Pictorii cubiști au fost
implicați în realizarea camuflajului, cubismul fiind o rupere a conturului.
Intelectualii s-au mobilizat la fel de bine ca armatele în slujba propriului stat. Într-o
publicatie din The Times apare un manifest semnat de intelectuali prin care cer
mobilizarea războiului pentru civilizație. Mobilizarea cea mai amplă vine din sfera
intelectualilor germani. Pe 4 octombrie 1914 este publicat în Germania apelul la
lumea culturii, fiind vorba de consecința permeabilității curentelor naționaliste.
Este o intelectualitate germană profund naționalistă care milita pentru un război
pentru a salva cultura germană-. 1100 de intelectuali ruși semnează un manifest
semnat „Țării noastre și întregii lumi civilizate” . Problema era că înainte de 1914
exista o amplă circulație a ideilor și cea a personalităților. În Antanta, Germania
atacată nu era cea a lui Beethoven , ci cea a militarilor prusaci. Era vorba de o
confruntare dintre materialismul britanic/autocrația rusească si militarismul
german. Pe măsură ce timpul a devenit tot mai greu pentru intelectuali , au aparut
personalități pacifiste până la final în Germania –Einstein; Franta- Romel Rolan,
Marea Britanie-G. Bernard Shaw, Bertrand Russel. Războiul ajunge să fie privit de
intelectuali cu maniere diferite. Războiul era privit ca un fel de instrument de
mobilizare intelectuală, în lipsa lui ar fi o apatie culturală, este văzut de asemenea
ca o modalitate de a vindeca aceste fracturi tot mai existente în sânul societăților
combatante. Războiul era văzut ca o catastrofă pentru ca distruge lumea și valorile
tradiționaliste și pe cele burgheze.
Literatura[modificare | modificare sursă]
Se nasc forme moderne, iar războiul redă viață tradiționalismului. Se manifesta
Tirajele au crescut, iar volumele de poezie se scriu și sunt publicate în timpul
războiului, în vreme ce proza modernă se bucură de un public restrâns. Războiul da
un sens de inutilitate acestui stil bogat liric, aproape de baroc, comunicarea dinte
autor și public aproape că nu mai este directă. Această amenințare continuă a
morții este foarte prezentă . Este o alăturare bizară dintre profund și banal. Se naște
o literatură mult mai puțin bogată în stil.
Primul exemplul este „Focul” lui Henri Barbusse , un autor cu viziune de stânga, al
carui roman cuprinde multe momente cutremurătoare în felul cum descrie
experiența frontului , acest roman fiind publicat în 1915. A fost lasat publicat
pentru ca apare un mesaj patriotic în ciuda tuturor suferințelor. Partea utila de
înțeles era faptul că "Focul" era un instrument de mobilizare.
Debuteaza o etapă dominată de ideea că trebuiau aduse mărturii despre ce s-a
întâmplat și romanul este vehiculul perfect. Lucrurile depind de la o literatură la
alta. Romanul câștiga lupta pentru posteritate. Literatura britanica era rdominată de
poezia patriotică cu accente moderniste si pacifiste.
A apărut literatura scrisă de combatanți- gradul de alfabetizare fiind mai mare în
armate în primul război mondial. Exista și o cerere din partea publicului, fiind două
lumi diferite si o ruptură între cele două lumi, iar principala formă de
corespondență era legată de această ruptură. Combatanții în zilele în care nu luptau
nu aveau o altă ocupație decat sa scrie si sa trimita corespondență. Societățile
occidentale au devenit foarte complexe, o formă fiind gradul de educație al
individului și cel de politizare. În realitate , pe măsură ce se înaintează în război ,
media de vârstă a soldaților creștea și cei mai în vârstă aveau familie și
corespondau cu cei de acasă, capul familiei încearcand să păstreze contul cu
realitățile.
Această literatură este dincolo de temă; ca stil este mai degrabă tradițional, este o
literatură care încearcă să explice și să justifice în același timp. În contextul în care
se instalează marea criză, această literatură este una care descrie războiul sau este o
literatură care încearcă să răspundă problemelor postbelice. Ruptura dintre front și
viața civilă este prezentată ca atare tocmai din perspectiva postbelică. Pacifismul
lui Remarque este un sentiment reprezentativ pentru soldații din anii războiului sau
este un sentiment politic apărut în urma războiului; și aici apare prima capcană și o
astfel de carte apare ca o imagine fidela a războiului. Apare idee rupturii dintre
soldați și civili, a veteranilor și reintegrarea lor era grea.
Punctul de cotitură sunt lucrarile lui Remarque care capătă popularitate și în anii 30
fiindu-i cumpărate drepturile de ecranizare la Hollywood. Ernes Junger scrie
„Furtuni de război” , acesta fiind soldat adevărat 3 ani si descrie experiența
uciderii. In a doua lucrare este redat războiul ca experiență interioară, interesat
fiind că va deveni parte din bibliografia obligatorie pentru ofițerii SS. Junger era
un naționalist conservator, vedea că războiul este dincolo de orice altceva o parte a
experienței umane care trebuie trăită, sustinand că războiul te poate face un om mai
bun si mai puternic.
Lucrarea lui Remarque a apărut în 1929 si a fost tradusa in 25 limbi , fiind vânduta
in câteva milioane de exemplare. 1929-1931 a fost o perioadă plină. Hemingway
isi publica lucrarea in care descrie bătălia de la Caporeto, chiar daca el nu a fost
acolo. În 1931 apare în Franta lucrarea ”Martori” a lui Crue . În aceasta, autorul
recenzează 300 de lucrări de memorialistică, jurnale de corespondență și le
deconstruiește în încercarea de a stabili cât de valide sunt aceste lucrări și verdictul
sau este devastator. El spune că multe prezentări sunt romanțate, că sunt detalii
care nu se regăsesc acolo. El pune problema autenticității și a veridicității .
Lucrarea sa este văzuta ca un imbold, este o literatură marcată de deziluzie.
Literatură patriotică s-a manifestat și după 1931, dar apare ideea că războiul a fost
inutil . În Italia, Emilio Lussu scrie o lucrare prin care transmite experiența tragică
prin intermediul umorului, Giono- Le grande troupeaux. În Marea Britanie ,
această tendință de criticare a războiului apare din anii 1928-29-" Goodbye to all
that". Descrie experiența războiului, dar si discută despre experiența postbelică.
Siegfried Sassoon publica memoriile unui soldat de infanterie . Se afirma Richard
Aldington, tot în această perioadă . Tolkien care este rănit în război, publica "The
Lord of the Rings", o transpunere fantezista a celor doua razboaie mondiale . În
aceeași linie se afirma C.S. Lewis ( Alice în Tara Minunilor) , Cronicile din Narnia
și Mielne care a scris Winnie the Pooh. Multi in literatură pentru copii isi găsesc
refugiul.
Cinematografie[modificare | modificare sursă]
Primul Razboi Mondial a fost primul război filmat, chiar dacă primele imagini
mișcate sunt din timpul războiului cu burii. In 1908 apar primele buletine de știri .
Primul mare exercițiu in cinematografie este reprezentat de "The Battle of the
Somme"în 1916, într-o lună și ceva fiind vizionat de 22 milioane de persoane. Este
important pentru că avem de-a face cu o încercare deliberată de a pune în contact
publicul civil cu realitățile războiului. Este un soi de buletin de știri extins. In filme
apar corpurile celor căzuți, femeile iesind plângând din sălile de cinema. După
acest moment, cinematografia oficială face un pas înapoi. Sunt filmate scene din
linia a II-a si a III-a, fiind filmate cadavre aduse din prima linie, scenele de bătălie
fiind regizate. Bătălia de pe Somme arata cum cinematografia filtrează imaginea
războiului. Treptat, va transmite o serie de clișee despre război, care devin
imaginea despre război a generațiilor următoare. Rezultatul este o imagine falsă,
trunchiată. În bună măsură imaginea este una mult mai compactă, după cum avem
nenumărați ofițerii care încearcă să aibă grijă de soldații lor. Acum imaginea este
una mai complexă, cinematografia recentă mutandu-si atenția mai degrabă spre
experiența individuală a soldatilor.
Memoria Primului Război Mondial[modificare | modificare sursă]
S-au scris multe memorii. Există o memorie a fiecărui combatant. Memoria
colectivă a devenit o succesiune de mituri, împărtășite de ansamblul respectivelor
societăți ceea ce oferă o înțelegere consensuală despre marele razboi . Memoria era
interacțiunea cu trecutul , fiind un proces dinamic si o modalitate de a explica
trecutul si de a-i da un sens și astfel era modificat. Sunt exprimate dezamăgirea și
deziluzia legate de război . În funcție de țară, războiul era memorizat diferit. Este
privit ca un eșec. Participarea Marii Britanii era privita ca un eșec. în Germania se
mentinuse cultul comemorarii celor căzuți care justifică ascensiunea nazismului.
Cultul eroilor servește o serie de obiective, foarte umane și foarte tradiționale. A da
sens sacrificiului este o modalitate de a spune dacă a meritat, inclusiv din acest
punct de vedere a practicarii doliului. În timp devine unul colectiv, partea cea mai
explicita fiind amploarea pierderilor. Practicile comemorative au legătură cu
cimentarea noilor comunități naționale, sacrificiul celor căzuți legitimează noile
construcții naționale. Accentul cade pe sacrificiu. Avem o serie de practici diferite
de la stat la stat, modelul izbitor este cel britanic, decizia autorităților de a
împiedica returnarea rămășițelor umane acasă, așa că toți cei morți sunt
înmormântați la fața locului, acolo unde au căzut.Cauza era si din chestiune
logistică, dincolo de asta este condiția de a stabili o egalitate în moarte, caci cei
care și-ar fi permis să aducă rămășițele erau bogații. După 1919 , tot nordul Franței
era luat și căutat pentru a găsi aceste rămășițe. Rezultatul a dus la nasterea
turismului cimitirelor. O decizie asemănătoare o iau americanii, însă aceștia se vor
lovi foarte rapid de criticile și de opoziția organizațiilor mamelor celor căzuți, care
fac presiuni asupra senatului pentru a le returna. Fiecare sat are lista cu cei căzuți și
s-au cladit monumente. Germanii au ales o altă metodă. Monumente germane sunt
cunoscute generic ca orașe ale morților și sunt încărcate de industrie medievală, ca
Monumentul soldatului necunoscut al celor morți dar rămași neidentificabili. Cam
toate statele combatante au cladit monumente. În condițiile în care nu poți
comemora direct pierderea, apare donarea de fonduri caritabile. monumente versus
utilizarea banilor in interesul comunității. În Franta a fost aceeași tendință de a lăsa
pe cei căzuți unde au murit pentru că ar fi produs un șoc pentru civil să vadă cum
primesc trupurile acasă, fiind utilizate osuarele.
Teatrele de operație sudice[modificare | modificare sursă]
Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Teatrul din Orientul Mijlociu (Primul Război Mondial).
Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914,
datorită alianței secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, amenințând
teritoriile ruse din Caucazși mijloacele de comunicare britanice cu India și cu estul
Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acțiunile Imperiului Britanic au deschis un
alt front la sud, la Gallipoli (1915) și Mesopotamia, cu toate că, inițial, Turcia a
reușit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia, după
campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forțele Imperiului Britanic s-au
reorganizat și au capturat Bagdadul, în martie 1917. Mai departe, înspre vest,
în Campania Palestiniană, în ciuda eșecurilor inițiale, forțele Britanice au
capturat Ierusalimul în Decembrie 1917 și forța (Egyptian Expeditionary Force),
comandată de generalul Edmund Allenby, a învins forțele otomane
la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat
în Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem al forțelor armate turce, era un om
foarte ambițios, cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic.
El a inițiat o ofensivă cu 100.000 de soldați contra Rusiei, în Caucaz (decembrie
1914). Insistând asupra unui atac direct contra pozițiilor defensive ruse în munți, în
mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forța sa la Bătălia de la Sarikamis.
Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele
victorii asupra turcilor, a forțat turcii să părăsească Armenia modernă și, într-un
mod tragic, a creat contextul pentru deportarea și genocidul contra armenilor din
Armenia de Est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul operațional de la
Iudenici. Deținând controlul unei părți a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat
construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaților săi. El a fost
pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuși, din cauza revoluției
ruse, nici o ofensivă nu a fost inițiată și forțele ruse s-au destrămat.
Teatrul italian[modificare | modificare sursă]
Soldații italieni aflați în retragere, Udine, 1917
Articol principal: Campania italiană (Primul Război Mondial).
Italia a fost aliatul Imperiului German și Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea
și planurile sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria și Dalmația,
aflate în teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu Franța care a
anulat datoriile țării față de alianța anterioară. Italia a refuzat să se alipească
forțelor germane și austriece la începutul războiului, deoarece alianța lor originară
avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul
Austriei începuse negocieri pentru a obține neutralitatea Italiei, cu promisiunea că
Italia va obține Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în
aprilie, și declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni,
Italia a declarat război și Germaniei.
În general, forțele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost
aprovizionate. Forțele Austro-Ungariei au beneficiat de pozițiile lor la altitudini
înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe
parcursul războiului, situația pe acest front s-a schimbat puțin, în ciuda luptelor
crâncene dintre forțele austriece Kaiserschützen și Standschützen și forțele
italiene Alpini.
Începând cu 1915, Italia a inițiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea
frontierei de lângă Triest), însă toate au fost respinse de către forțele austriece, care
aveau avantajul terenului mai înalt. Forțele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri
din Asiago înspre Verona și Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar
au făcut doar puține progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând
orașul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemișcat mai
mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna
anului 1917, datorită situației favorabile de pe frontul de Răsărit, austro-ungarii au
primit întăriri apreciabile, incluzând și forțe de asalt germane. La 26 octombrie, ei
au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la
Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanță de 100
de km, ea a reușit să se reorganizeze și să stopeze forțele inamice pe râul
Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austro-ungarii nu au reușit să rupă linia italiană,
în pofida a numeroase încercări, și, după ce a suferit o înfrângere decisivă
în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în fața forțelor Antantei (noiembrie
1918).
Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von
Hötzendorf, a avut o aversiune acută pentru italieni, deoarece considera că Italia
reprezenta cel mai mare pericol pentru țara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat și
mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat rațiunea și l-a condus să aleagă o strategie
defectuoasă în lupta contra acestui adversar.
România și Italia în anii Primului Război Mondial[modificare | modificare sursă]
[arată]
v•d•m
Participarea României la Primul Război Mondial
Articol principal: Participarea României la Primul Război Mondial.
Încă de la începutul războiului mondial, între România și Italia, până
la 1914 membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de
oamenii politici din cele două state. "Un acord între Italia și România ni se pare
foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la București, la 12 august
1914, șefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C. Brătianu dorea ca
România, împreună cu Italia, să constituie o alianță capabilă să
determine Antanta să accepte și să sprijine realizarea dezideratelor naționale ale
celor două țări.
La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San
Giuliano, opinând că acesta corespundea "integral sentimentelor și dorințelor
poporului român". Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament
formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care
marca o etapă importantă în relațiile bilaterale, obliga cele două țări să nu iasă din
neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte și să se consulte în
probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra
Transilvaniei.
România și Italia în timpul Conferinței de Pace de la Paris[modificare | modificare
sursă]
România și Italia s-au găsit, la finele primei conflagrații a secolului, în tabăra
statelor învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulțumite" de tratamentul
oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuși a existat o deosebire esențială
în ceea ce privește statutul celor două state la conferința din capitala Franței. În
vreme ce reprezentanții Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale
forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat
pentru a i se recunoaște statutul de țară aliată. România și Italia doreau ca
prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral
îndeplinite. Atitudinea delegației americane, condusă de președintele Woodrow
Wilson, de recunoaștere a clauzelor încheiate de România și Italia cu Antanta nu
putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două țări, care tocmai își
desăvârșiseră unitatea lor teritorială.
România și pacea separată de la Buftea-București[modificare | modificare sursă]

Prim-ministrul Alexandru Marghilomansemnând tratatul


Situația militară a României la sfârșitul anului 1917, în care aprovizionarea cu
materiale de război și cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esențiali, a
dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea
încheierii unui armistițiu. Pacea se încheia după negocieri îndelungate cu Puterile
Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul
lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult din armată".
Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o
prelungire de armistițiu pentru începerea tratativelor de pace și în actul semnat la
Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale granițelor Carpaților fără
nici o specificare și fără nici o hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările
propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea totală, din punct de
vedere economic, a României de către Germania și Austro-Ungaria. "Pacea" de la
București s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria
raporturilor internaționale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei
păci reiese și din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru
miniștri aliați de la Iași, între care și Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice
răspundere pentru pacea separată, pe care au cotat-o drept un exemplu de "lăcomie
și ipocrizie a imperialismului german" și au cerut guvernelor lor să afirme că
victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.
Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la București.
Războiul în Balcani[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Campania din Balcani (Primul Război Mondial).
După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut
în urma unei ofensive puternice compusă din forțe austro-ungare, germane și
bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a retras în Albania și Grecia. La
sfârșitul anului 1915, o forță britanico-franceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru
a oferi asistență forțelor grecești contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliați,
guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forței aliate și
regele pro-german, Constantin, a tergiversat intrarea Greciei în război de partea
Aliaților până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-o
situație, practic, inertă. Doar la sfârșitul războiului, după ce majoritatea forțelor
germane și austro-ungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reușit
Antanta să obțină o ruptură critică în liniile inamicilor, forțând Bulgaria să
semneze armistițiul (29 septembrie 1918).
Frontul de Est[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Frontul de Est (Primul Război Mondial).
Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranșeele Frontului de Vest,
conflictul era mai dinamic în Est. Planurile ruse inițiale pentru război cereau două
invazii simultane: una în Galiția, vizând Austria, și alta în Prusia Răsăriteană. Cu
toate că atacul rus inițial, în Galiția, a avut succes, în Prusia, forțele ruse au fost
respinse de către Hindenburg și Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg și Bătălia
de la Lacurile Mazuriene (august și septembrie 1914), infrastructura economică și
militară inferioară a Rusiei neputând rezista forțelor unite ale Germaniei și Austro-
Ungariei. În primăvara anului 1915, forțele ruse au fost respinse până în Galiția și,
în mai, Puterile Centrale au reușit să avanseze în sudul Poloniei,
capturând Varșovia, la 5 august, și forțându-i pe ruși să abandoneze complet
Polonia, în așa numita "Mare Retragere".
Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Revoluția Rusă din 1917.
Vladimir Lenin
Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în
ciuda succeselor obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie
1916), în Galiția de Est contra austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin
doar în momentul când România a intrat în război, la 27 august, însă foarte repede
contingente germane au întărit forțele austro-ungare în Ardeal, iar Bucureștiul a
fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă,
situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe
front și conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate
colțurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocrați
conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916.
În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu
abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și constituirea unui
guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul
din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie și haos,
pe front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.
Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis
ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția
Bolșevică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un
armistițiu și negocieri cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii duri
de capitulare propuși de germani, însă când Germania a reînceput războiul și a
înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la
Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la
război și cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au
inclus Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.
După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a
Rusiei. Scopul mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război,
ci să susțină forțele țariste în Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit
în Arhanghelsk și în Vladivostok. Forțele Antantei aveau ordine să apere proviziile
și armamentul contra soldaților germani; în realitate, acestea le apărau contra
comuniștilor ruși.
Ultima jumătate[modificare | modificare sursă]

În tranșee
Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu
toate că efectele lor nu au fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a
Germaniei organizată de forțele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra
moralului și productivității germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari
germani au reușit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să
declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor britanice.
Submarinele germane au reușit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie
până în iulie. Totuși, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit
extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie
nu mai era în pericol de înfometare.
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să
decidă la reuniunea de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu
Suprem Aliat pentru a coordona planurile și acțiunile comune. Anterior, armatele
Franței și ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.
În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel,
mutarea forțelor de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de
forțe germane ar fi putut să fie mai mari, dacă achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai
mici. Cu sosirea întăririlor germane și a soldaților americani pe Frontul de Vest,
rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile
Centrale știau că nu puteau să câștige un război îndelungat, deoarece numărul
soldaților americani creștea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă și
decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile Aliaților și
ale Puterilor Centrale au fost accelerate și de pericolul identificat de către Ivan
Bloch, în 1899, care afirmase că un război industrial îndelungat amenința
integritatea sistemului social și putea să provoace revoluții prin toată Europa.
Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de Vest, deoarece
se temeau de consecințele prelungirii conflictului.
Intrarea Statelor Unite în război[modificare | modificare sursă]

Președintele Wilson în fața Congresului, anunțând ruperea relațiilor oficiale cu


Germania (3 februarie 1917)
Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că
SUA nu trebuie să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un
război european.
La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest
fapt, combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama
Zimmermann, a dus la ruperea completă a relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3
februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale
americane, Președintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917,
să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o
largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-
Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război și
Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o
producție militară suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei
împrumuturi substanțiale. Primii soldați americani au sosit în Europa, în 1917, însă
contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul
că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul soldaților, sperând
că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe front.
Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia
frontului, pentru a întări pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele
americane nu au avut destule unități proprii de artilerie, aviație și geniu.
Generalul John J. Pershing, comandantul forței americane American Expeditionary
Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a întări forțele britanice
sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie
care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat,
American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în
toamna anului 1918..
Ofensiva germană din primăvara anului 1918[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ofensiva de primăvară.

Situația inertă pe Frontul de Vest


Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea
numită Michael ca o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest.
Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forțele
britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să
lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în
Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială,
lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia și mutând doar o
parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.
Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un
atac contra forțelor Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a
fost să separe armatele britanice și franceze în acest punct. Forțele germane au
reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare au
fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.
Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale
infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un
bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast,
în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă
scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale inamicului,
atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice.
Aceste poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul
forțelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei
tunuri Krupp gigant, supranumite "Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a
183 de obuze grele asupra orașului, cauzând părăsirea orașului de către mulți
locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul
Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani
considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva
germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost
de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă,
au fost alocate armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a
fost creat un comandament suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat
controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-șef al forțelor
Aliaților.
După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord,
contra porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați
după pierderi teritoriale mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate
de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua
bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura
orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată
cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute
înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata
germană nu a mai luat niciodată inițiativa.
Victoria Antantei[modificare | modificare sursă]

Geniști americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918


Articole principale: Ofensiva de o sută de zile și Republica de la Weimar.
Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8
august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul
stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în
centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați.
Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a
numit această zi "ziua neagră a armatei germane".
Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au
întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din
ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să
dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe Somme
(1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat,
împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes
enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul
frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2
septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la
începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia
Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au
reușit să captureze țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie
americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și nu a reușit să
avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon
a fost capturat în 27 septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să cucerească orașul
în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau
într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau
fi întrebuințate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste
probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la începutul lunii septembrie, iluzii
despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere
totală sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și la întâlnirea de
comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august
1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze
forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-
Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Trupele franceze se apără pe ruinele catedralei Marne, 1918


Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau
că o înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic.
Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a
demonstra "curajul" flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de
către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze
despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel.
Mulți marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a
participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens.
Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din
funcție (26 octombrie).
După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan
pentru viitorul politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a
hotărât să inițieze o revoluție politică limitată, prin introducerea unor noi reforme
care aveau menirea de a "democratiza" Germania, însă satisfăcând monarhiștii,
prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să
demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând,
astfel, probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.
Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru
planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-
ului, partidelor de centru - în special, în această perioadă: partidul centrist, liberalii
și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă
putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu. Luând act de cele 5.989.758
de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au
procedat exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o
schimbare radicală și a început să declare că aceleași partide care au căpătat putere
de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politiceni au
"înjunghiat Germania în spate"—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și
care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane,
ca NSDAP.
Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile
pentru pace au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane
nu se putea hotărî între o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși,
decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp Scheidemann, care, la 9
noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie
să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul)
trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a
născut: Republica de la Weimar.
Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]
Fotografie realizată la semnarea armistițiului de la Compiègne, în fața vagonului
de tren al mareșalului Foch, în pădurea Compiègne. Mareșalul este al doilea din
dreapta

Soldat german invalid


Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la
data de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3
noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i
cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au fost aranjați, prin telegraf, cu
autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați Austro-Ungariei, iar aceasta i-
a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după
amiaza zilei de 4 noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma
prăbușirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost
proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German.
Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se
vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne,
în Franța, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11, în
aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor
confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri de a se evidenția în ultimul
moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore teribile, după ce totul
fusese încheiat și semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de
soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat ca
fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la
încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la
Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor tratate cu Austria (la St.
Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul
Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919;
în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra
armistițiului din 1918.
Scurtă cronologie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cronologia Primului Război Mondial.
 1 august1914 , Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își
declară neutralitatea, pe care o menține până pe 23 mai 1915, dată la care se
declară în stare de război cu Austro-Ungaria.
 4 august1914 Anglia cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.
 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
 Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
 23 august - Japonia declară război Germaniei
 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca
precondiție la predarea blocului german.
 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma
căreia România primește toate regiunile istorice românești de la Austro-
Ungaria, Bulgaria și Rusia.
 18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări
învingătoare.