Sunteți pe pagina 1din 9

Modelul de administrare publică în Moldova medievală.

În executarea puterii suverane, domnul era ajutat de corpuri consultative (pentru luarea hotărârilor) şi
agenţii executivi (pentru rezolvarea afacerilor publice). Organul suprem al puterii pe lângă domn era sfatul
domnesc, el juca un rol foarte mare în viaţa statului.
Astfel cele două corpuri consultative, pe lângă domnitorul ţării, în Moldova medievală erau:
Sfatul domnesc. Ales din rândul nobilimii şi compus din boieri mari, mari proprietari funciari.
Sfatul domnesc participa la luarea multor decizii importante, contrasemna actele domnului atât cele externe,
cât şi cele interne, participa la judecare proceselor penale şi civile.
Marea adunare a ţării. Organ reprezentativ cu caracter de instituţie constituţională. Ea ave rol de
corp consultativ în luarea deciziilor deosebit de importante: alegerea domnitorului, deliberarea asupra
tratatelor de pace şi vasalitate, declararea de război, plata tributului unor state străine.
Ca şi-n multe alte ţări din obligaţiile slugilor personale ale domnului, care administrau curtea şi
domeniul domnesc, au luat parte funcţiile înalte de stat, dregătoriile.
În dependenţă de esenţa şi caracteristicile externe ele se divizau în două categorii: cu funcţie publică,
de stat şi private, particulare.
Feluritele dregătorii, aşa cum le ştim noi acum, au fost aşezate, de către Alexandru I numit şi cel
Bun. Principalele dregătorii de stat în Moldova medievală erau următoarele:
Marele Vornic - cu funcţii publice, judiciare, militare, diplomatice. De asemenea era şi conducător al
personalului Curţii domneşti, precum şi capul politic. În anii 30 ai sec.XV s-a produs dublarea funcţiei:
Marele Vornic al Ţării de Sus cu reşedinţa la Dorohoi şi Marele Vornic al Ţării de Jos cu reşedinţa la Bârlad.
Marele Logofăt - şeful cancelariei domneşti şi păstrătorul ştampilei de Stat. Se ocupă de asemenea
de coordonarea activităţii diecilor, pisarilor, uricarilor. Dacă boierii facă o rugăminte domnului, atunci
numai el poate să o înştiinţeze domnului pentru ceilalţi. În afară de aceasta tot el are şi dreptul de a statornici
hotarele, asemenea tot el hotărăşte asupra stăpânirii pământurilor cât şi asupra clăcii datorate stăpânirii
pământurilor.
Marele Vistiernic – administratorul finanţelor, al veniturilor şi cheltuielilor de stat şi domneşti, ale
diverselor dări. Cumula de asemenea şi cu funcţia de mare vameş, avea în subordonare şi dregătoria Marelui
Comănaş. Slujbaşii fiscali al Marelui Vistiernic în sec.XIV – birarii, albinarii, goştinisarii, fânarii, oierarii.
El ţinea socoteala de toate cheltuielile şi veniturile: toţi scriitorii vistieriei, care se numesc dieci vistiernici,
trebuie să asculte de poruncile sale.
Marele Spătar – comendantul suprem de oşti compusă din oastea mică (permanentă) şi cea mare
(prin mobilizarea ţăranilor) în timp de război era ajutorul domnitorului în problemele militare.
Marele Postelnic – secretarul domnitorului pentru relaţiile externe şi mareşalul curţii domneşti.
Hatmanul – mai mare peste toată oastea-dregătorie pe care o avea, în vremea bizantini, logofătul cel
mare al curţii.
Paharnicul cel Mare – sau cel care toarnă în pahar, întinde domnului la ospeţe întâiul pahar de vin şi
are la porunca lui pe ceilalţi paharnici. Priveghează toate viile domnului şi se îngrijeşte ca acestea să fie
lucrate cum se cuvine şi ca să fie culese la vreme. De acea la porunca lui se aflau şi toţi vierii.
Marele Armaş sau Armaşierul – persoana ce se ocupă de executarea sentinţelor de condamnare la
moarte.
Printre principalii alegători cu funcţii private erau:
Spătarul – dregătorul ce purta sabia de ceremonii a domnitorului drept simbol al atribuţiilor de
comandant al oştirilor.
Postelnicul – dregător ce se îngrijea de camera domnitorului fiind unul din cei de mai încredere
sfetnici ai lui.
Paharnicul – sau leaşnicul – persoana ce avea grija veniturilor de la masa domnitorului ţării.
Cliucinicul – (de la cuvântul slavon “cliuci”, cheie) ce avea cheile cămărilor cu provizii.
Comisul – ce se îngrijea de grajdurile pentru caii domneşti.
Treptat au mai apărut al doilea şi al treilea postelnic, paharnic, etc. Aceştea erau principalii dregători
cu funcţii private. Ei la rândul lor, aveau subordonaţi alţi funcţionari mai mici. De exemplu, slugile marilor
dregători erau vornicii, spătarii, paharnicii, bănişorii, etc., ce aveau în sarcină mobilizarea locuitorilor la
diverse prestaţii.

Ministerul Educaţiei a Republicii Moldova


Universitatea de Stat din Moldova,
Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative
R E FE RAT
La disciplina Istoria administrației publice
Tema: ,,Instituționalizarea și evoluția statală a Moldovei din perspectiva suporturilor
juridice”

A realizat: st.gr.106
Rebeja Vadim

A verificat: Popov Natalia


lector universitar

Chișinău 2015
Statul feudal Moldova și-a dezvoltat organizarea sa internă după modelul statelor europene model
preluat de la bizantini.
Procesul de instituționalizare a fost însoțit de dezvoltarea suporturilor juridice care priveau organizarea
administrativ-teritorială cît și exercitarea puterii administrative. Ele își iau originea din dreptul cutumiar
(nescris) bazat pe tradiții și obiceiuri. Locul lor treptat este luat de norme feudale elaborate de stat sub
influența normelor de legislație bizantină cunoscute sub denumirea de sintagme:

 Syntagma Lui Matei Vlastares

Syntagma lui Vlastares juca un rol important pe plan juridic și canonic, dar a avut, de asemenea, o
influențăasupra ideilor în lumea medievală balcanică. Date fiind bunele relații între țarul Dușan și țarul Ioan
Alexandru,traducerea slavă putea fi acceptată în Bulgaria. Savantul rus Benešević, în 1901, avea să găsească
înBiblioteca Sinodală din Moscova un manuscris (nr. 302) al Syntagmei datând de la jumătatea sau din
a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Descris ca fiind bulgar, acest manuscris ignoră regulile de ortografie
atribuite patriarhului Eutimie. Gândim că ar putea fi vorba de o traducere slavă făcută începând
cu redactarea greacădin Ohrida, undeva în Macedonia.
Syntagma va începe să circule în Țările Române spre mijlocul secolului al XV -lea. Cel mai vechi
manuscris este opera grămăticului Dragomir care o va redacta la Târgoviște, capitala Valahiei, în 1451,
dinordinul domnitorului Ioan Vladislav al II-lea. Două alte copii vor apărea în Moldova: una făcută de un
călugăr, în 1474, la mănăstirea Neamț, alta la Iași, în 1495, operă a grămăticului Damian. Syntagma era așa
de răspândită în Moldova încât chiar Ivan cel Groaznic (1533-1584) va cere în 1554 domnitorului
moldovean Alexandru Lăpușneanu să-i comande o copie slavă. Amintim aici un fapt important: textul
Syntagmei lui Vlastares a fost folosit ca argument de Ioan Cuza, când a proclamat autocefalia Bisericii
românilor”

 Pravila lui Ritorului Lucaci

Pravila lui Ritorului Lucaci este cel mai vechi manuscris juridic din Țara Moldovei care s-a scris în
limba română. Acestă pravilă a fost întocmită de Ritorul Lucaci la cererea episcopului de Roman, Eustatie.
Manuscrisul Pravilei se află la Biblioteca Academiei Române din anul 1952. Din descrierea Pravilei, aceste
text a fost scris de ritorul Lucaci. După unii cercetători, Lucaci era originar din s. Costești, din Lunca
Prutului, acolo unde Ciuhurul se varsă în Prut. El și-a făcut studiile în Polonia. Că era un cărturar și un
învățat ne putem da seama dupa funcțiile pe care le deținea (ritor-profesor de retorică și sholastic- om
savant), dar și din Studiul Pravilei. Lucaci a activat ca profesor la școala Mănăstirii Putna în jurul anilor
1580, în timpul domniei lui Petru Schiopul.

Pravila cuprinde trei părți:

a. text slavon(cea mai mare parte),

b. text slavon cu traducere românească (134pagini)

c. exclusiv text româneasc (10 pagini).

Textul în română al pravilei conține penitențe pentru: omucideri, furt, falsificarea băuturilor, mărturie
mincinoasă, incest, adulter, recăsătorii precum si măsuri de igienă, de sănătate, diferite sfaturi și îndrumări.
În partea a doua a Pravilei se dau sfaturi cu privire la comportarea clerului, în special pentru îndeplinirea
serviciului divin.
Conform cercetărilor lui I. Rizescu despre raportul dintre textul românesc și cel slavon, sunt
identificate următoarele situații:

1. Textul românesc, deși apropiat de cel slavon, are unele cuvinte în plus față de cel din urmă,

2. Textul românesc dezvoltă mult pe cel slavon. Traducerea românească a fost în mare parte alăturată
textului slavon, dobîndind o structură liniară.

Ritorul Lucaci nu doar a copiat și a alăturat niște fragmente ci a intervenit cu contribuții proprii în textul
slavon și în cel românesc. Aceste intervenții ale sale demonstrează ca ritorul era un bun cunoscător al limbii
slavone și că el a avut intenția de a îmbunătăți traducerea românească. Sunt semnalate asemănări de text
dintre pravilă și alte texte juridice românești(cu Pravila lui Eustratie-1632, Pravila de la Govora-1640-1641,
Îndreptarea legii- 1654). Aceste asemănări se datorează în special folosirii unor izvoare comune. Pentru
întocmirea Pravilei, Lucaci a folosit în calitate de izvoare Nomocanonul slav prescurtat, Pravila de ispravă-
versiunea românească a Nomocanonului, precum și alte pravile în limba slavă. Pe baza lor Lucaci a întocmit
o noua pravilă.

Pravila ritorului Lucaci este o prelucrare nu doar o traducere, autorul redînd textul într-o limbă mai
clară care se apropie mult de limba română de azi. Ea este o adaptare la necesitățile morale, canonice și
juridice ale poporului român. Inițiativa lui Lucaci de a îmbogăți textul slav cu numeroase completări și felul
în care a scris îl situiază printre fruntașii culturii românești din a doua jumătate a sec. al XVI-lea. Pravila
este de o importanță deosebită pentru lingviști, filologi, cît și pentru istoricii literari și juriști deoarece este
cel mai vechi manuscris juridic din Țara Moldovei în care s-a scris în limba română, alcătuit cu 60 de ani
înainte de scrierile lui Varlaam.

 Eustratie logofătul, Pravilă aleasă (1632)

„Pravilî aleasî, scoasî și tocmitî și dentru multe svinte scripturi cercatî și găsitî, caria de toți prea
înțelepții și buni credincioșii, iaste cinstitî și priimitî, pentru că îndeamnă pre toți pravoslavnicii spre
cunoștința vieții și celor nedeprinși cu tocmala creștinătății tuturor le aratî în toate fealurile calia pocăinții și
celora ce pre ceastî lume poftesc să lăcuiascî de toate pre voe, le spune cum la aceia de apoi, vor să fie
sufletele lor mare nevoe și pentru îndrăznire să vor aduce pre sine la mare perire, și cu nesocotința vor să-și
piiardză toatî nevoința. Pentru că ceia ce nu vor înbla pre urma acestora dumnedzăești învățători, aceia vor
să fie ca o turmă de oi fără de păstor, cum scrie și svânta evanghelie, că oile ceale de turmî înțeleg și cunosc
glasul păstoriului său. Păstorii și învățătorii simt dascălii și părinții noștrî cei sufletești, arhiereii și
duhovnicii, cum grâiaște svânta scripturî, unde dzice: întreabî pre părintele tău și-ți va răspunde ție mai
marii tăi și-ți vor spune ție, ce va să fie la ceia de apoi, că va să vie dzua perirei, și iaste de stî gata înaintia
voastrî, dzua mănii și a urgiei lui Dumnezeu.
Dup-acia și eu, un păcătos și mai neînțelegâtoriu de toți, răvnind urma învățăturii și neagiungând cu firea
m-am apucat de-am scos aceastî cinstitî carte de pre limba greceascî pre aceastî limbî, ce să cheamî acmu
rumăniască, luând izvod de la multe fealuri de limbi, carii vădzând și ei scâdere și inpuținare întru toate
lucrurile înțelepciunii, dupî tocmala lumii și di după cumpâna vremii, cunoscând că vin toate spre svrășit, au
scos toate adăncurile și meșteșugurile cărților, de le-au arâtat la vedeare tuturor ca să cunoascî și cei mai
proști și neînvățați. Pentru acesta lucru socotind și eu și nevoind un micșor peaning ce am luat de la
Dumnedzău, pentru mai nemicî ustenealî, acesta ca să nu-l ascundz în pămănt ce să-l dau și eu altor cui va fi
lipsit: cănd ai doarî, nu l-are mai înpuțina, ce l-are mai adaoge și l-are mai creaște; una aceasta, alta audzănd
și cel cuvănt, ce scrie svănta scripturî, c-au dzăs îngerul lui Dumnedzău, cătrî prea înțeleptul Toviia, tainele
înpăraților, să le ție neștine, și să le ascundzî, bine iaste, iarî tainele lui Dumnedzău, și a împărțirii ceriului,
iaste bine să le arate neștine tuturor, și iarâș aceasta, un pomânt încuiat sau un izvor de apă reace, să fie
astupat, de ce folos ar fi celor însătați?

 Așezămîntul lui Miron Barnovschi-Movilă

Fiu al marelui postelnic Dumitru Barnovschi şi al Saftei Balica. Rudă cu Movileştii, a deţinut mai
multe demnităţi în Sfatul Domnesc, printre care hatman şi portar al Sucevei, în timpul lui Radu Mihnea.
Acesta, grav bolnav în ultimii doi ani de domnie, i-a permis lui Miron Barnovschi să deţină un rol important
în conducerea statului. O dată cu moartea lui Mihnea, la 13 ianuarie 1626, a fost ales domn de marii boieri
pământeni. O delegaţie a acestora a mers la Istanbul pentru a obţine învestitura de la sultan, noul domn
trimiţând suma de100 000 de coroane. A reorganizat categoria curtenilor, recrutaţi din rândurile boierilor
mici şi mijlocii, precum şi a cancelariei domneşti. A luat măsuri pentru redresarea demografică prin
organizarea unor slobozii, atrăgând astfel ţăranii munteni. La 16 ianuarie 1628 a emis un „aşezământ”
echivalent cu „legarea de glie” a ţăranilor, obligându-i pe aceştia să se întoarcă pe vechile lor moşii.
Organizează, sub influenţa mitropolitului Anastasie Crimca, activitatea clericală pentru care a fost emis un
aşezământ special. Ctitoreşte mănăstirea din Bârnova, mănăstirea Hangul, Buholniţa-Neamţ, Toporăuţi-
Cernăuţi, Biserica Sf. Ioan din Iaşi, reface zidurile de apărare ale mănăstirii Dragomirna şi biserica
Stavropighiei din Liov. Duce o politică externă echilibrată, având relaţii bune cu toţi vecinii. A fost
însărcinatul oficial al sultanului pentru medierea păcii dintre Polonia şi Poartă. În 1629 este mazilit datorită
apropierii de Polonia, de la care obţinuse indigenatul, intrigilor iniţiate de principele Transilvaniei şi ale
vistierului Lupu şi datorită refuzului său de a majora tributul cu 40 de pungi de galbeni. S-a retras la moşia
din Ustie, în Polonia. În urma revoltei care l-a alungat pe Alexandru Iliaş, boierii l-au rechemat pentru a
ocupa tronul. În urma uneltirilor boierului Lupu este arestat şi decapitat de turci

 Pravila lui Vasile Lupu


Pravila lui Vasile Lupu este o culegere de legi cunoscută sub numele de Carte românească de învățătură,
tipărită la Iași în 1646.

A fost scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc, având ca izvoare legea agrară bizantină de la sfârșitul secolului
VII și începutul secolului VIII și o lucrare a lui Prospero Farinacci. Fiind o legislație caracteristic feudală, conținea
norme prin care, apărându-se în general proprietatea și interesele feudalilor, se consfințea aservirea țăranilor și
legarea lor de pământ, precum și inegalitatea împricinaților în fața legilor. În afară de numeroase dispoziții cu
caracter general, Pravila conținea norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și de drept canonic.

 7 februarie 1741: Marele Hrisov al lui Constantin Mavrocordat


Apărut la 7 februarie 1741, “Marele Hrisov al lui Constantin Mavrocordat” a fost momentul
declanşării reformele fanariote în Ţara Românească şi Moldova. Constantin Mavrocordat a domnit de şase
ori în Muntenia şi de patru ori în Moldova, în perioada 1730-1769, aplicând în ambele ţări schimbările
stabilite în “Marele Hrisov”, în domeniile fiscal, administrativ şi judiciar.

Reforma fiscală. În Marele Hrisov, Mavrocordat a generalizat rupta, care devenea principiul de bază al
noului sistem fiscal. Noul impozit avea un cuantum fix, termen de achitare precis şi se aplica întregii
populaţii. Tot în domeniul fiscal, s-a introdus evidenţa celor care plăteau impozite, fiecare plătitor de taxe
primind un act fiscal, un fel de buletin de identitate, care atesta calitatea de contribuabil, dar menţiona şi
semnalmentele fizice ale deţinătorului. Chiar dacă a eliminat unele facilităţi fiscale, Mavrocordat i-a scutit
în continuare de plata impozitelor pe marii boieri şi pe preoţi.
Reforma socială. Mavrocordat a dorit să limiteze puterea boierilor, astfel că a încercat eliminarea
autorităţii acestora în raport cu ţăranii şerbi. De asemenea, a uniformizat obligaţiile ţăranilor faţă de boieri,
până atunci fiecare moşie având propriile reguli. În 1746 a fost eliminată şerbia, ţăranii aserviţi erau
integraţi în rândurile oamenilor liberi cu învoială. Mavrocordat a împărţit boierii dregători în trei categorii,
fiecare rang primind câte o leafă, în funcţie de statut.
Reforma administrativă şi judecătorească. Constantin Mavrocordat şi-a trimis reprezentanţii în
teritoriu şi le-a dat acestora atribuţii judiciare şi admnistrative. Numiţi ispravnici, reprezentanţii
domnitorului (câte doi pe judeţ) aveau rolul de a explica la nivel local deciziile luate la centru. Ispravnicii
avea şi dreptul de a judeca, iar Mavrocordat a impus un sistem judiciar din care nu lipsea posibilitatea
apelului la decizia luată de prima instanţă.Marele Hrisov conţinea şi referiri la viaţa religioasă. Printre
obligaţiile impuse de Mavrocordat era şi aceea ca preoţii să cunoască limba română.

 Așezămintele agrare ale lui Grigore Ghica

Dacă reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat nu s-a putut menţine, în schimb reglementarea de
către stat a numărul zilelor de clacă s-a menţinut până la sfârşitul orânduirii feudale. Totuşi, boierii au
încercat, mai ales prin încălcarea legii, să revină la claca nereglementată. În anaforaua (raportul) boierilor
moldoveni adresată lui Grigore Ghica în 1775, se arată că după reforma lui Constantin Mavrocordat, care
stabilise 24 de zile de clacă pe an pentru vecinii eliberaţi, totuşi, „fiind obişnuiţi mai dinainte a fi supuşi
stăpânilor moşiei la toate slujbele, (ţăranii) iarăşi fără de soroc slujea şi peste rânduitele zile, până la o
vreme”. Deci boierii sileau pe ţărani să muncească peste zilele stabilite prin reformă. Anaforaua boierilor
recunoaşte însă şi împotrivirea ţăranilor: „Rămânând şi acei ce s-au numit vecini la rândul celorlalţi
lăcuitori... au început unii dintr-înşii a nu împlini nici slujba cea rânduită pe an la stăpânii moşiilor”.

Din plângerile ţăranilor către domn reiese că înŢara Românească stăpânii de moşii cereau ţăranilor o
clacă mai mare decât cea stabilită. Astfel, sătenii din Hurez arată domnului că egumenul mănăstirii „ne pune
dă-i clăcuim mai mult dicâtu iaste porunca mării tale”. Sătenii din Izvoru de Jos se plâng în 1751 împotriva
lui Mihalache clucer, care-i bate şi-i supune la munci grele, zicând „că nu va să-l bată vodă pentru un
rumân”. Ştefan Racoviţă trimite în 1764 pe episcopul Chesarie de Buzău să cerceteze în judeţe purtarea
boierilor şi a dregătorilor, dacă „au pierit jafurile şi mâncăturile ce aveau săracii locuitori”.

Deşi boierii încearcă să mărească numărul zilelor de clacă ale ţăranilor, totuşi numărul lor legal se
menţine şi se fac chiar unele reduceri ale clăcii în anii care au urmat după reformă. În Ţara Românească, în
1744, claca fusese fixată la 12 zile pe an, care nu se puteau răscumpăra pe bani, decât cu îngăduinţa
stăpânului. Deoarece fuga ţăranilor continua, iar moşiile mănăstireşti mai mari aveau mulţi locuitori, se
acordă o scădere a clăcii pentru aceste moşii. Un aşezământ al lui Grigore Ghica, care nu s-a păstrat, dar
se poate reconstitui pe baza poruncilor domneşti din anii 1750-1756, menţine claca de 12 zile pe an pe
moşiile boiereşti, dar o reduce pe moşiile mănăstireşti la 6 zile.
 Codul valah al domnitorului Alexandru Ipsilante 1780
Cea mai amplă activitate politico-diplomatică, care i-a ridicat şi rolul în politica orientală promovată
de Rusia, C. Ipsilanti a desfăşurat-o în timpul domniei sale în Ţara Românească, după 1802. Boierimea
pămînteană opta dintotdeauna ca domnul să fie ales după legi “pe viaţă”, iar în cazul dat s-au fixat şi
preferinţele asupra candidaturii lui Constantin Ipsilanti, datorită calităţilor de bun administrator de care
acesta dăduse dovadă când fusese domn al Moldovei în anii 1799-1801.12 Graţie sprijinului primit din
afară,13 la 29 august 1802 C. Ipsilanti este numit domn pe un termen de 7 ani, ceea ce depăşea orice domnie
din epoca fanariotă (cu excepţia celei a tatălui său). Iar în perspectivă, după cum avea el însuşi să se
destăinuie mai târziu (la 1805), nici nu punea la îndoială că, “serviciile pe care le-a acordat, continuă să le
acorde şi-i disponibil şi în viitor să le acorde Rusiei îi vor permite să obţină o domnie de 14 ani consecutivi”

De remarcat, că documentele diplomatice ale epocii ni-l prezintă pe C. Ipsilanti într-o lumină mult mai
complexă, deoarece el a încercat nu o singură dată, să joace un joc cît se poate de duplicitar. Astfel, chiar în
cadrul raporturilor încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812, C.
Ipsilanti, profitînd de faptul că principatele prezentau un interes major pentru ambele state, a încercat să se
pună bine (fără a înceta a fi liderul grupării filoruse) atât cu Franţa republicană, consulară, cât şi cu Imperiul
napoleonian.

 Codul Calimach
Codul Calimach a fost a fost un cod civil al Moldovei, alcătuit de Christian Flechtenmacher și Anania
Cuzanos, cu ajutorul lui Andronache Donici, Damaschin Bojincă și al altor juriști, la inițiativa
domnitorului Scarlat Callimachi (Calimach), care l-a promulgat în 1817. Acest cod mai este denumit
și Codica Țivilă a Moldovei. La promulgare, codul era scris în limba greacă.
Aplicarea lui a devenit mai consecventă abia după 1833, când s-a definitivat, prin traducere, redactarea
în limba română a codului, de către Christian Flechtenmacher și Damaschin Bojincă, începută odată cu cea
greacă. La alcătuira acestui cod s-a urmărit să se îmbine dreptul local, bazat pe obiceiul pământului,
cu dreptul bizantin (bazilicalelesau legiuiriile împărătești), folosindu-se totodată în fapt, ca model
principal, codul civil francez de la 1804 și codul civil austriac de la 1811. Păstrând trăsături feudale, el
conținea și norme de drept burghez, ceea ce reflecta începuturile descompunerii orânduirii feudale și ale
formării în Moldova a relațiilor bazate pe proprietatea privată și pe capital. Codul Calimach a fost aplicat
până în 1865, când a intrat în vigoare Codul Civil din 1865.
Codul Calimach, structurat în trei părți și cuprinzând 2032 de articole, consacră răspunderea civilă
întemeiată pe vinovăție, indiferent că este intenționată sau nu, dar aduce și unele noutăți reglementând două
cazuri de exonerare de răspundere, în cazul nebunului și a pruncului, pentru care, însă, vor fi răspunzători
cei care îi au în îngrijire.
Codul avea și prevederi care nu mai sunt tolerabile în zilele noastre, prin caracterul lor discriminatoriu.
De exemplu, în ciuda faptului că in cod se condamna robia, considerând-oîmpotriva firescului drit (drept) al
omului, el prevedea totuși că se întărește interdicția căsătoriilor mixte: între oameni liberi și robi nu se
încheie căsătorie.