Sunteți pe pagina 1din 7

VINDECATORII DIN MANASTIRI

- Revenim asupra unui subiect incitant: metodele de vindecare


practicate inca din Evul Mediu in manastiri. In vreme ce
Occidentul isi oficializeaza traditia naturista, sprijinind
lacasurile monahale sa se transforme in Centre de sanatate, in
Romania, musetelul e din nou pus la zid -
"Cum poate sa moara un om in a carui gradina creste salvie?"
Intrebarea, demna de-a fi inclusa intr-o reclama, a scrijelit-o,
candva, un calugar evlavios: cu pana, pe pergament, la lumina
unui opait, intr-o cancelarie manastireasca din golful Salerno (in
sudul Italiei), acolo unde a inflorit pentru prima oara medicina
calugarilor crestini. Au trecut, de-atunci, peste 1000 de ani...
In acele vremuri, planta cu inflorescente liliachii, ale carei
frunze condimenteaza traditionala bucatarie italiana, era deja
apreciata de secole pentru puterile ei vindecatoare. Druizii
credeau ca salvia poate sa-nvie mortii, iar medicii Egiptului
antic ii cunosteau efectul miraculos asupra barbatilor impotenti
si sterili.
Fara-ndoiala ca zelosul calugar s-ar fi aruncat in genunchi in fata
icoanelor, daca vreunul din frati i-ar fi soptit la ureche ca
leacurile transcrise de el cu litere impodobite cu fel de fel de
inflorituri, erau, de fapt, cunostintele unor pagani fara frica lui
Dumnezeu. Ar trebui sa i se multumeasca pentru naivitate, caci
cunostintele salvate de el din Antichitate, impreuna cu fratii si
surorile lui, imbogatite cu propriile lor descoperiri si cu un strop
de medicina populara temeinica, ii fascineaza - la o mie de ani
distanta - in egala masura pe discipolii medicinii alternative, ca
si pe savantii din mileniul trei.
Plantele medicinale - de la arnica la tataneasa - sunt studiate
astazi in laboratoare moderne din toata lumea, ocupand tot mai
mult rafturile din farmacii.
Proclamate drept realizari de ultima ora ale fitoterapiei moderne,
plantele-vedete sunt cunoscute de fapt de sute de ani, cand
calugarii si maicile le cultivau in gradinile manastirilor,
preparand din ele fierturi si unsori, zdrobindu-le in mojare
semintele, vlastarii, frunzele si fructele. Adesea, preparatele
aveau in ele si 7 ingrediente miraculoase, adica exact numarul
zilelor in care si-a desavarsit Dumnezeu Creatia. Sanatatea era
mantuire, iar mantuirea era mila divina, dupa cum credeau
tamaduitorii acelor vremuri. In schimb, boala era dezordine si
dezechilibru. La aceasta consimt intru totul - pe baza altor
temeiuri - si medicii occidentali. Solidarizarea dispare insa cand
e vorba de cele 4 "seve" elementare, pe care terapeutii din Evul
Mediu incercau sa le mentina intr-o armonie perfecta: sangele,
mucoasa, bila galbena si bila neagra. Daca vreuna din aceste
seve exceda in organism, iar impotriva disproportiei create nu
exista nici o planta vindecatoare, surplusul trebuia indepartat
imediat cu ajutorul ventuzelor, al purgarii, al lasarii de sange,
procedee bine cunoscute pe-atunci pacientilor chinuiti.
"Multe boli erau tratate cu succes, chiar daca medicina oferea -
din perspectiva de-acum - si motivari confuze, greu de
descifrat", spune Johannes Mayer, cunoscut specialist german in
istoria medicinii. Incepand din 1999, sub indrumarea sa,
cercetatorii din WŸrzburg, sprijiniti financiar de o firma
farmaceutica, au studiat sute de manuscrise din bibliotecile si
arhivele manastirilor, pentru a afla plantele valoroase. Au
intocmit o adevarata "fitoteca", cu microfilme, dupa care si-au
oferit rezultatele catorva asezaminte monahale, ajutandu-i pe
calugari sa reinvie traditia cultivarii de plante vindecatoare in
manastirile din Germania.
Exista metode vechi de tratament care astazi ni se par ciudate,
dar care au rezistat cu succes cercetarilor si criteriilor moderne.
Astfel, bacteriile continute de "o alifie" calugareasca menita sa
vindece ranile, preparata din excremente de oaie, miere si
mucegai, actioneaza, dupa o aplicare de cateva zile, ca un
antibiotic. Privite astazi cu suspiciune, vindecarile cu urina si
fecale de animale erau practicate pe scara larga in Franta, Italia
si Germania, multe dintre ele fiind reluate in cercetari stiintifice
de laborator.
Dar bolile nu erau tratate doar cu leacuri din plante. Intre
zidurile groase ale manastirilor medievale se practica asiduu si
igiena cotidiana. E drept ca baia totala le era interzisa mai cu
seama calugarilor novici, insa spalatul temeinic facea parte din
programul obisnuit, iar efectele erau evidente. "Este demn de
remarcat faptul ca in plina epoca de inflorire a medicinii
monastice, nicaieri in Europa n-au existat molime periculoase",
spune Johannes Mayer. Lucrurile s-au schimbat abia in secolele
XII-XIII, dupa ce edictele papale si decretele conciliale au
interzis practicarea medicinii in interiorul manastirilor, toti cei
fagaduiti lui Dumnezeu fiind obligati sa se concentreze in
exclusivitate asupra rugaciunii si a cantecelor bisericesti. Prin
aceasta, soarta medicinii monastice fusese pecetluita.
Astazi, congregatiile incep sa-si reaminteasca de bogata
mostenire medicala lasata cu sute de ani in urma, si asta nu doar
spre binele sanatatii calugarilor, ci si spre prosperitatea
asezarilor manastiresti. Calugaritele Ordinului Dominican din
Koblenz, de pilda, au creat locuri speciale de cazare pentru
oaspeti, carora le vor oferi - incepand din august - o gama
intreaga de procedee terapeutice, de la plante medicinale la
terapia cu apa sau la meditatia evlavioasa, adica o adevarata
terapie alternativa. (Cand vor aparea si-n Romania atare
"minuni"?) In orice caz, pentru a redescoperi in medicina
monastica adevaratele comori ale invataturii stravechi, nu este
nevoie nici sa crezi neaparat in Biblie si nici sa fii un adversar
inversunat al tratamentului alopat sau al aparaturii
ultrasofisticate de investigatie.
Intemeietorul fitoterapiei monastice a fost, pentru lumea
occidentala, Sfantul Benedict din Nursia. Primele asezaminte
monahale intemeiate de el in secolul al XVI-lea, la Subiaco si
Monte Cassino, au marcat inceputurile recuperarii invataturii
Evului Mediu. Au urmat curand zeci si zeci de alte manastiri,
pana ce Europa a fost "acoperita", practic, de o retea densa de
comunitati care respectau indemnul Sf. Benedict, valabil si
astazi: "Ora et labora - roaga-te si munceste", si care au pastrat
si au inmultit cunostintele medicale ale secolelor precedente.
Sfantul Benedict fie laudat!, pentru ca i-a invatat pe calugari sa
scrie si sa citeasca, instituind astfel, pe langa cucernicie si
smerenie, educatia si cultivarea. Ba a facut chiar mai mult.
"Grija pentru bolnavi trebuie sa stea inainte de toti si de toate",
propovaduia el, punand astfel bazele medicinii Evului Mediu.
In cei suferinzi, calugarii Il intalneau pe Hristos, si de aceea
fratii bolnavi erau scutiti de asceza, primind, pe langa ingrijiri
medicale, carne si vin, chiar si in zilele de post, ca sa se
intareasca. De regula aceasta generoasa au profitat - se spune -
unii calugari mai necredinciosi, care si-au exagerat suferintele
sau chiar le-au inventat, doar pentru a se bucura de avantajele
oferite.
Pana in secolul al XIII-lea, abatiile din Europa lasau adesea
impresia de ambulator, pentru ca acolo nu erau ingrijiti numai
fratii si surorile propriului Ordin, ci si taranii din zona si chiar
principii si regii care-i cautau pe calugari pentru a-si alina
necazurile si ranile. Intrajutorarea crestineasca a adus unui mare
numar de manastiri celebritate si surse sigure de venit. Cea mai
veche carte germana de medicina, cu peste 750 de retete
calugaresti, datand din vremea lui Carol cel Mare, propune un
fel de regulament al taxelor, in beneficiul celor saraci. Cine avea
mai mult trebuia sa plateasca mai mult, pentru ca din ce prisosea
sa poata fi ajutati nevoiasii.
Oricat de moderna ar fi din multe puncte de vedere medicina
lasata mostenire de vechii calugari, ea cere, de fapt, un singur
lucru: discernamant sau "discretio", cum il numea Sf. Benedict.
Caci "distanta" dintre vindecare si moarte - chiar si in cazul
metodelor "blande" - este ingusta ca muchia de cutit. Multe
dintre invataturile ce-au razbatut prin secole pana la noi sunt o
marturie a intelepciunii calugarilor si a puterii vindecatoare a
plantelor. Dar vechimea singura nu este o garantie a calitatii
metodelor terapeutice. Cunostintele de anatomie a omului erau
inca destul de limitate, iar unele leacuri, precum "calmantele",
preparate in Evul Mediu din nebunarita, matraguna si seva de
mac, le-or fi luat unor bolnavi durerile cumplite, dar le-au luat,
din cand in cand, si... viata.
Chiar daca unele dintre retetele de odinioara se bazau mai ales
pe superstitiile atat de raspandite pe-atunci, merita, cu siguranta,
sa aruncam o privire peste manuscrisele asa de frumos ilustrate
si, in special, in "hortulus" - gradina cu plante medicinale,
nelipsita din nici o manastire medievala din Occident.
"Spre deosebire de medicina Antichitatii, care prelucra cu
predilectie maruntaiele de animale, inclusiv ficatul de vultur,
eliminarea carnii din hrana calugarilor crestini a facut ca
medicina Evului Mediu sa scoata in evidenta importanta
plantelor vindecatoare", explica Johannes Mayer.
In secolul al IX-lea, staretul Manastirii Reichenau, Walahfrid
Strabo - adica "sasiul", dupa cum indica porecla sa latina -,
proslavea in cantecele sale 24 de plante, descriind in versuri
clare si bine ritmate cum se amenajeaza gradina ideala. Despre
anason se spune, de pilda, ca: "samanta lui bauta cu lapte de
capra linisteste stomacul balonat si grabeste curand mersul
sovaitor al digestiei". Efectul este, realmente, cel scontat, dupa
cum confirma medicii de astazi. "Ridichea neagra, cu radacina
destul de iute, calmeaza tusea care te scutura, iar zeama
preparata prin macinarea semintelor lecuieste, adeseori, bolnavii
de oftica."
Pana si indicatiile lui Walahfrid indeamna la prudenta. Caci cei
care nu le respecta prea riguros - cel putin in cazul macului de
gradina - pot fi acuzati pentru detinere sau consum de droguri.
Astazi, remediile binefacatoare nu sunt doar fierturile, alifiile
sau compresele pe care le aflam din cartile vechi de medicina
monastica. Manastirile ofera balsam si pentru suflet. Extrem de
priceputa in materie este sora Scholastica de la Manastirea
"Sfanta Hildegard" din Germania. Cand aude ca, mai ales in
cercurile "New Age", celebra intemeietoare a abatiei, Hildegard
von Bingen, este considerata drept autoarea unor metode de
vindecare cu efecte aproape magice, voalul de pe cap incepe sa-i
tremure usor. "Nu exista o <<medicina Hildegard>>", spune ea
revoltata, "si v-as fi recunoscatoare dac-ar afla acest lucru si
altii."
Preacuvioasa Hildegard, stareta manastirii de pe malul Rinului, a
fost, si ea, un "vlastar" al Evului Mediu, astfel ca evlavia ei,
oricat de profunda ar fi fost, n-a putut inabusi complet
ispititoarea superstitie marcata de mituri si magie. "Smaragdul",
spunea Hildegard intr-una din scrierile sale, "se intruchipeaza
din vigoarea verde a aerului si ajuta impotriva junghiurilor, a
bolilor de inima si a durerilor de stomac." Deci nu era o
vindecatoare "sfanta". Dar pentru noi, astazi, importante nu sunt
retetele sfintei Hildegard si nici cunostintele ei incomplete
despre organele interne, ci viziunea ei asupra omului in
complexitatea lui. Calugarita benedictina stia precis ca sufletul
si trupul se pot vindeca doar impreuna si asta inainte ca, peste
secole, medicina alternativa sa descopere principiul holistic si
psihosomatica.
Si mai putem invata ceva de la ea: ca bolile fac parte din viata
noastra. Hildegard a aflat pe propria piele ce-nseamna suferinta.
"Boala m-a blocat si m-a invalmasit asa de tare in itele durerii,
incat simt c-o sa mor", marturisea ea candva. Dar asta n-a
impiedicat-o sa scrie, sa studieze si sa traga semnale de alarma.
"Daca ai avea parte numai de fericire", ii spunea ea unui calugar
cunoscut, "ai fi ca un rac care nu merge decat indarat, nu si
inainte." Cu alte cuvinte: suferinta, pe care n-o putem evita, ne
da sansa sa evoluam. "In prezent, noi comitem o greseala grava
incercand sa eliminam din viata noastra orice boala si deci
moartea", afirma sora Scholastica.
Cunostintele de specialitate ale medicilor Evului Mediu au
ramas, cu siguranta, mult in urma medicinii moderne. Dar oare
nu intelegeau calugarii vindecatori, mai adanc decat multi dintre
noi, viata si moartea? In orice caz, fascinatia medicinii
monastice nu este produsa doar de gradinile frumos ingrijite.
Din retetele vechilor tamaduitori intelegem si imaginea de
ansamblu a omului din Evul Mediu, si anume: ideea de
interdependenta si de ordine care guverneaza tot universul.