Sunteți pe pagina 1din 5

YOGA

1. YOGA - Origini, etimologie, semnificatii


1.1. Origini

Originile
misticii yoga sunt greu de
stabilit. Cautarile
arheologice efectuate pe
valea Indusului au permis
scoaterea la lumina a unei
controversate placute
(sigiliu) din lut ars pe care
figureaza un personaj
masculin asezat in pozitie
de „taietor”, adica intr-o
postura de meditatie
caracteristica din yoga
„clasica”. Personajul este
descris ca avand „coarne
lungi care i se inconvoaie
de fiecare parte a capului,
intre care se remarca o
protuberanta inalta
asemanatoare unui coc”
Aceasta imagine,
considerata ca avand
caracter religios, il
infatiseaza pe „Marele Zeu”
in ipostaza de Siva Durjati
(„Marele ascet”, purtator al
cocului). Scena mai
cuprinde in jurul imaginii
zeului si patru animale:
tigru, elefant, rinocer si
bivol sugerand si
intruchiparea lui Siva
Pasupati („Marele Pastor”,
„Stapanul animalelor”),
regasit deopotriva atat in
literatura cat si in
iconografia hindusa.
Este certa originea sa preariana desi nu apare in textele
vedice. Va patrunde totusi mai tarziu, ca reintruchipare a zeului
Rudra. El este „Marele yoghin”, Yogesvara („Stapanul yoghinilor”),
„Zeul Suprem” (MahaDeva), „Marele vizionar” (Maharsi) si
„binefacator”. Avand in vedere amintitul caracter religios al imaginii
se poate considera ca forme de yoga „arhaica existau deja in
civilizatia Mohenjo „ Daro Harappa in timpul mileniului al II-lea
i.Hr.
In jurul anului 1600 i.Hr. are loc patrunderea triburilor
vedice (ariene, arya, in sanskrita) din nord-vest in Punjab si
supunerea populatiilor dravidiene. Arienii au adus cu ei esentialul a
ceea ce avea sa constituie religia vedica. Despre ceea ce exista in
afara sau in jurul religiei vedice trebuie dedus plecand de la ceea ce
este relevat de activitatea religioasa in India la sfarsitul perioadei
vedice prin intermediul textelor si iconografiei budiste, a marturiilor
insotitorilor lui Alexandru cel Mare prin mijlocirea documentelor
brahmanice insasi care in secolul al-IV-lea i.Hr. fac in mod explicit
referire la realitati mult anterioare (de exemplu, epopeele care
pretind a povesti gesta eroilor intemeietori ai imperiului arian).
Vardhamana Mahavira (rom. „Marele erou”), fondatorul
jainismului , era un adept al misticii yoga si se considera ca a fost
ultimul dintr-o serie de personaje numite tirthamkara („facatorii de
vaduri pentru ca altii sa treaca apa”) care traiau cu totul in afara
brahmanismului ortodox Buddha Sakyamuni (Gautama Siddharta)
dupa mai multe opriri la diferiti maestri spirituali ajunge sa
stapaneasca perfect practicile ascetice, filosofia (Samkhya) si yoga .
„Buddha s-a inaltat pe terenul yogai, gandirea i s-a format in lumea
yogai, oricate noutati ar fi putut absorbi”.
Abundenta si concordanta acestor marturii conduc in
mod necesar la ideea ca traditia yoghina nu dateaza din secoleleVI-
VII i.HR. ci originile ei, coboara mult in urma, cel putin pana la
Mohenjo-Daro/ Harappa.
Primirea doctrinei yoga in brahmanism a fost posibila in
special datorita prezentei in cadrul ritualurilor vedice a unor practici
asemanatoare celor pe care yoga le proslavea: postul si juramantul
de tacere (mauna), sacrificiul interior ce trezeste ardoarea (tapas) si
focul interior prin care personalitatea adoratorului este
metamorfozata.
Yoga constituie o prezenta constanta in spiritualitatea
indiana atat in traditia orala, cat si in literatura sanskrita,
reprezentand o dimensiune definitorie a acesteia. In aceasta directie
este demna de remarcat afirmatia lui M. Eliade. „Atunci cand
crestinismul s-a adoptat realitatilor indiene, el si-a insusit anumite
metode yoghine de meditatie si rugaciune”.
1.2. Etimologie; semnificatii

Din punct de vedere


etimologic, termenul yoga deriva din
radacina „yuj” care inseamna „a lega
laolalta”, „a tine strans”, „a inhama”,
„a pune la jug”. Deci cuvantul sanscrit
„yog” are ca prima semnificatie, pe
aceea de inhamare. Este intalnit in
textele vedice unde este utilizat prin
referire la carul lui Indra sau al lui
Surya (Soarele), si unul si celalalt trase
de cai in maniera trasurilor antichitatii
clasice. Stapaniti de mana vizitiului
care tine hamurile, caii sunt
„disciplinati, controlati” existand de
asemenea si ideea ca eforturile lor
sunt „conjugate, ordonate” prin
opozitie cu activitatea libera dar
incoerenta a cailor salbatici. Ceea ce
demonstreaza ca sensul de „jug”
deseori atribuit cuvantului „yog” (prin
referire la latinescul jungere, jugum)
nu poate fi, in cel mai bun caz, decat
un tip special de atelaj sau piesa
componenta a acestuia, dar de fapt
textele nu utilizeaza cuvantul „yog” in
sensul de „bucata de lemn” si referirile
se fac intotdeauna la cai, deoarece
acestia , vioi si zburdalnici, rapizi si
indisciplinati, furnizeaza o imagine
clara a ceea ce semnifica yoga ca
disciplina spirituala.
Astfel yoga dobandeste de la origini sensul
complementar de metoda folosita pentru controlul vietii psihice
(dupa cum atelajul este un mijloc folosit la domesticirea cailor).
Fiinta umana care obtine desavarsirea (eliberarea) „afla ca atman
este cel care sta pe car, corpul este carul, intelectul este vizitiul,
mintea fraul. Simturile sunt caii, obiectul lor este drumul...Cine e
intelept si cu mintea intotdeauna concentrata aceluia simturile ii
sunt supuse ca niste cai buni ai unui vizitiu...Cine e intelept cu
mintea concentrata, totdeauna curat, acela atinge acea tinta, de
unde nu mai renaste”. Din acest punct de vedere, yoga poate evoca
orice activitate intelectuala sau asimilata acesteia in masura in
care, yoga contribuie la ordonarea proceselor mentale. Studiul
(svadhyaya) si rugaciunea sunt forme de yoga, ca si practicarea
ritualurilor atat timp cat liturghia vedica este o ordonare a spatiului
si a timpului, a gesturilor, cuvintelor si gandurilor oficiantilor si
credinciosilor.
Termenul yoga caracterizeaza deci, in general, orice
tehnica de asceza si orice metoda de meditatie. Fiind valorizata
diferit de multiplele curente de gandire si miscari mistice indiene au
existat, pe langa yoga „clasica” expusa de Patanjali, in celebra sa
Yoga-Sutra si alte forme de yoga „populare” nesistematice existand
de asemenea forme de yoga nebrahmanice (budista, jainista).
Din perspectiva sensului de „a lega” pe care il comporta
termenul „yuj” reiese in mod evident ca „legatura” cu Dumnezeu la
care trebuie sa conduca respectiva actiune de unificare presupune
ca o conditie prealabila si necesara ruperea legaturilor ce unesc
spiritul de materia grosiera. Si in aceasta directie se poate spune ca
eliberarea (moksa, kaivalya) nu poate avea loc decat dupa o
prealabila „detasare” de lume, o sustragere din cadrul algoritmului
uman fara de care nu se poate ajunge la o regasire de sine. Cu alte
cuvinte, in acceptiunea sa mistica, yoga, in intelesul sau de
„unificare”, implica emanciparea in raport cu lumea, transcederea
materiei si stabilirea lui purusa (sufletul) in natura sa esentiala,
care este Pura Constiinta.
Cea mai importanta semnificatie a cuvantului yoga, ce
se desprinde din literatura indiana, se raporteaza la „filosofia” yoga
din tratatul lui Patanjali, Yoga-Sutra. O darsana nu este un sistem
filosofic in sensul consacrat al cuvantului, dar este un „sistem de
afirmatii coerente, coextensiv experientei umane, pe care isi
propune s-o interpreteze in ansamblul ei si avand ca scop
„eliberarea omului de ignoranta”. Potrivit unei alte terminologii
„riguros, darsana inseamna viziune, insa se traduce de obicei prin
sistem”.
Yoga exalteaza efortul personal, autodisciplina si asceza
(tapas), gratie carora se poate obtine retragerea simturilor
(pratyahara) si concentrarea spiritului. Pentru scolile de yoga
„devotionala” (bhakti) „unificarea” initiala in spirit anticipeaza
adevarata unire, suprema comuniune, identificatoare a sufletului
individual (atman) cu Dumnezeu insusi (Brahman).
Pe langa latura sa practica yoga comporta si o trasatura
initiatica evidentiata prin prezenta maestrului (guru). Adeptul yoga
abandoneaza asa-zisa „lume profana” (familia, societatea) si sub
calauzirea guru-lui urmareste sa depaseasca succesiv limitarile
comportamentale si axiologice proprii conditiei umane. Se produce
astfel o „moarte”fata de acesta viata, dar care este urmata de o
„renastere” pe un alt nivel ontologic, cel reprezentat de suprema
eliberare (Kaivalya), de accesul la o existenta desavarsita, pura,
imposibil de definit in maniera discursiva, denumita de scolile
mistice indiene cu diferiti termeni: moksa, nirvana, asamkrta.