(Relaţia dintre incipit şi final într-un basm: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă)

Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu) sau într-o
definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare întindere, în care binele luptă
împotriva răului cu puteri supranaturale şi învinge întotdeauna. În lucrarea “Morfologia
basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii formaliste ruse, evidenţia o structură a
basmului clasic, identificabilă fie în basmul cult, fie în cel popular. Din acesta structură,
cele mai importante momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de
iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau la capătul
lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa primită şi trecerea
probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine învingător, dar şi relaţia dintre incipit
şi final. În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular, între care şi structura închisă,
marcată de formule narative iniţiale şi finale. În incipit, după utilizarea formulei “Amu
cică era odată...” al cărui rol este de a-l introduce pe cititor într-un univers fabulos, fără a
preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul
Verde nu are urmaşi şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori.
Dupa eşecul fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta Duminică, îi
cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era mire, şi după ce trece
proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte de a se
semnala o interdicţie din partea tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu
seamă de cel spân. Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte,
fiul craiului încalcă interdicţia şi apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe masură:
păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde nu mai poate ieşi, până ce nu jură credinţă
noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine Harap-Alb, slugă a Spânului,
iar Spânul este acum fiu de crai. La curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe
ajutat de Sfânta Duminică, de calul său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina
albinelor şi de cea a furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre
scumpe a cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător, căci
fata împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final
împarat.
Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi final simbolice.
Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea în atemporalitate,
într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu
privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la
celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se desluşeşte astfel o primă categorie estetică:
miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra
3, care reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3
fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii. O deosebire între basmul popular şi cel
cult o reprezintă faptul că, în cel din urmă, eroul va remedia lipsa, nu mai este chiar din
incipit un individ maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca
un personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la care va fi
supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă. Finalul basmului înseamnă în primul rând
remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi
prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese
învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului
iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu
Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea răufăcătorului, pentru că
prezintă mentalitatea omului din popor, conform căreia binele triumfă întotdeauna, iar
starea firească este cea de bunădispoziţie şi de optimism. Formula narativă finală anunţă
un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este
acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine
determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al
tuturor posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările
lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o
transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.