Comunicarea interpersonală

Conf. univ. dr. Mihaela Jitea

generalităţi
n  În general, comunicarea interpersonală
este directă, de tip “face to face”. Acest
tip de comunicare, de departe este cel
mai uzual şi cel mai la îndemâna
individului.
generalităţi
n  Există o deosebire între comunicare
interpersonală nonorganizaţională şi
comunicarea interpersonală din spaţiul
organizaţional. Indicatorul funcţie de
care putem explica această diferenţiere
este “libertatea de mişcare” a
comunicatorului.
generalităţi
n  înţelegem prin această sintagmă,
posibilitatea ca individul să finalizeze
comunicarea, fie din postura de
emiţător, fie din cea de receptor, atunci
când nu mai este interesat de ea.
generalităţi
n  Actul de voinţă şi aproximarea
interesului sunt elementele prin care un
individ poate părăsi comunicarea fără a
fi forţat în vreun fel să rămână parte în
acest proces.
generalităţi
n  Un exemplu lezne de înţeles ar putea fi
reprezentat de modul în care ne
raportăm la prietenie. Adesea, când
considerăm că nu mai merită sau nu ne
mai simţim confortabil într-o relaţie de
prietenie, « întoarcem spatele », fără a
fi obligaţi să dăm explicaţii pentru
deciziile noastre.
Libertatea de mişcare in organizaţii

n  În organizaţii însă, individul nu poate

« întoarce spatele » atunci când nu mai
are disponibilitate să comunice. Şi acest
lucru este explicat de faptul că există
anumite reguli, anumite roluri
instituţionalizate care trebuie
respectate, refuzul determinând
aplicarea unei sancţiuni.
Libertatea de mişcare in organizaţii

n  Dacă privim lucrurile la modul general,

un individ poate renunţa la comunicare,
dar « preţul prea mare pe care trebuie
să-l plătească » face ca această opţiune
să fie indezirabilă ; astfel, remarcăm,
cum libertatea de mişcare a
comunicatorului, în spaţiul
organizaţional, este limitată drastic.
o concluzie...
n  Percepţia asupra libertăţii de mişcare,
asumarea responsabilităţii şi
autocontrolul asupra acesteia sunt
semnificative în gestionarea comunicarii
interpersonale.
Ce sunt relaţiile interpersonale?

n  În dicţionarul de sociologie relaţiile

interpersonale sunt definite ca un
tip de interacţiuni sociale
caracterizate prin faptul că sunt
stabilite numai între persoane şi
sunt regizate în măsură
semnificativă de logica necesităţilor
umane.
Ce sunt relaţiile interpersonale?

n  Putem cunoaşte oamenii prin

tipurile de relaţii interpersonale pe
care le promovează. Cooperare sau
competiţie? Interes individual sau
interes de grup ? Prin această
“pânză de păianjen” omul devine
sclavul propriilor sale relaţii.
Ce sunt relaţiile interpersonale?...

Există şi disponibilitatea de a-l ajuta pe

n 
celălalt, există şi disponibilitatea de a-l
“distruge”.
Ce anume devine determinant ? Ce
anume ne condiţionează viaţa? – sunt
întrebări care ar trebui să stea la baza
construirii oricărei strategii de
comunicare.
Ce sunt relaţiile interpersonale?...

Tipuri de relaţii:
1.  relaţii îndreptate spre ceilalţi
(apropiere, adaptare, cooperare)
2.  relaţii prin care ne comparăm cu
ceilalţi (concurenţă, opoziţie,
diferenţă)
3.  relaţii îndreptate împotriva celorlalţi
(distrugere, violenţă, agresiune).
o caracteristică....
n  Relaţiile interpersonale sunt
intersubiective dar nu şi obligatoriu
identice.
Relatiile interpersonale de forţă
n  Dacă existenţa relaţiilor
interpersonale, şi implicit a
comunicării interpersonale, este
inevitabilă, lucru demonstrat atât din
punct de vedere psihologic cât şi social,
existenţa relaţiilor interpersonale de
forţă, care sunt îndreptate împotriva
altora, nu este inevitabilă. Este, de fapt,
o problemă de alegere.
Relaţiile interpersonale de forţă...
n  “Conştiinţa individuală determină o
anumită formă a acţiunii, inclusiv
agresională, în sensul că individul are o
perspectivă asupra actului executat
precum şi a consecinţelor sociale ale
acestuia. Experienţa individuală
agresională accentuează adoptarea sau
îndepărtarea de unele prototipuri
acţionale…”.
Relaţiile interpersonale de forţă...

n  Aceste prototipuri sunt atât mecanisme

de răspuns la unele evenimente,
acceptate social, rodul educaţiei şi
socializării într-un anumit mediu, cât şi
prototipuri deviante şi în unele
împrejurări chiar delincvente,
achiziţionate în timp, şi pe care individul
le-a ascuns de ochii celorlalţi.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale

n  Competenţa socială a oamenilor de a

intra în relaţii de comunicare nu
determină strict construirea unor relaţii
de comunicare pozitive.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale

n  Referirile la relaţiile interumane

negative sunt foarte puţine, latura
întunecată a acestor relaţii a fost pur şi
simplu ignorată în teoriile recente ale
relaţionării, pentru simplul motiv că ele
limitează procesul de interacţiune şi
creează mari probleme în eficientizarea
comunicării.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale
n  Aceste motivaţii nu au relevanţă,
deoarece relaţiile interpersonale de
comunicare bazate pe forţă nu sunt
patologice, ci sunt la fel de fireşti ca şi
relaţiile pozitive. Teoreticieni recunosc
că sunt elemente relaţionale negative
care nu sunt studiate şi nici încorporate
în teorii: răzbunarea, tachinarea,
cicăleala etc.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale

n  Aceste remarci sunt importante

deoarece relaţiile interpersonale
dezvoltă şi aceste laturi întunecate,
chiar şi acolo unde nu ar trebui să se
regăsească - relaţiile de familie, relaţiile
cu prietenii de suflet sau cu partenerul
de viaţă.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale
n  Lipsa cercetărilor privind comunicarea
interpersonală de forţă este periculoasă
pentru că, pe de o parte se creează
impresia că relaţiile de comunicare sunt
obligatoriu pozitive, iar pe de altă parte,
nu sunt trase semnale de alarmă şi nu
se promovează abilităţi şi deprinderi
care să conducă la competenţe
comunicaţionale.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale

n  Omul modern este văduvit de

cunoaşterea tabloului complex al
relaţiilor interpersonale de comunicare.
În fapt, relaţiile noastre nu sunt doar
încărcate de bucurie şi recompense,
pline de satisfacţii, ci adesea implică
durere şi suferinţe ocazionale.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale

n  Relaţiile de comunicare interumane

cuprind, inevitabil, iritări din partea
partenerilor, obligaţii care decurg din
legături, precum şi ceva din pura rea –
voinţă de care dau dovadă oamenii
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale

n  O observare atentă a cotidianului scoate

în evidenţă următoarele: reaua voinţă se
manifestă preponderent în plan
comunicaţional, face parte din multe
strategii comunicaţionale şi este pentru
mulţi indivizi o parte a gândirii lor
comunicaţionale.
Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale
n  Oamenii trebuie să ştie să se descurce
cu duşmanii lor, nu numai să fie
conştienţi de ei. Trebuie să înveţe, pe
de o parte să nu aleagă comunicarea de
forţă, în special la nivelul comunicării
intrapersonale (interioare) iar, în al
doilea rând, să înveţe să facă faţă
agresiunii celorlalţi, să înveţe să spună
nu, atunci când este cazul.
Ce presupune relaţia interpersonală?

n  La un nivel general, promovarea unei

relaţii interpersonale vizează două
categorii de aptitudini: aptitudini de
radiografiere a celuilalt şi aptitudini de
poziţionare faţă de celălalt, de
manifestare a propriului interes, de
recunoaştere din partea celuilalt.
Aptitudinile de radiografiere

n  Aptitudinile de radiografiere sunt

importante indiferent de intensitatea
relaţiei cu celălalt; poate face parte din
universul mediat, este deci o persoană
foarte apropiată de noi sau face parte
din convenţionalul “de profunzime”,
este vorba despre un coleg, un şef sau
un vecin.
Aptitudinile de radiografiere...

n  În toate situaţiile este foarte important

să ştim ce fel de comunicare
promovează interlocutorul faţă de noi:
una de forţă, negativă, sau una
“empatică”, pozitivă, bazată pe
identificare afectivă sau doar pe
respect.
Aptitudinile de poziţionare

n  Aptitudinile de poziţionare sunt

determinate de cele de radiografiere. O
comunicare eficientă presupune a te
poziţiona pozitiv faţă de interlocutorul
tău.
Aptitudinile de poziţionare...

n  Astfel spus, presupune a urmări nu

numai propriul interes ci şi pe cel al
celuilalt, înseamnă a-l recunoaşte ca
valoare, ca partener, înseamnă a
comunica proactiv dar, în acelaşi timp, a
urmări dacă şi el face acelaşi lucru faţă
de tine.
Strategii comunicaţionale şi
poziţionare

n  În comunicarea interpersonală, dacă ne

raportăm la tipurile de relaţii pe care le
dezvoltăm, putem vorbi de cel puţin
patru categorii de situaţii, care ne obligă
la creionarea unor strategii
comunicaţionale diferite, cu poziţionări
diferite:
...

n  vorbim de situaţia în care avem de-a

face cu „celălalt apropiat de
profunzime”şi „celălalt apropiat” din
universul imediat
...

n  de „celălalt depărtat de profunzime”, cu

care interrelaţionam la un nivel bazat pe
respect şi reciprocitate, constant în
timp, care generează experienţa
comună a unei relaţii şi...
...

n  de „celălalt depărtat de suprafaţă”, cu

care relaţionăm la nivelul unui
convenţional bazat pe politeţea “rece şi
distantă”. (vom reveni mai târziu asupra
lor)
Ilogica relaţiilor negative

n  Prin experienţa cotidiană învăţăm, sau

cel puţin aşa avem în intenţie, cum să
construim o relaţie onestă cu celălalt,
bazată pe respect. Regulile morale,
cărţile de psihologie pe această temă,
promovează acest tip de relaţii.
Ilogicul relaţiilor negative

n  Este ilogic să depunem efort să

construim o relaţie interpersonală
pentru a face rău, pentru a ne răzbuna
sau păcăli dar, din păcate, uneori, acest
lucru este real.
Gestionarea unei relaţii negative

n  Pe de altă parte, deşi uneori promovăm

o relaţie „întunecată” nu ştim să o
gestionăm fără a înregistra pierderi
directe sau colaterale. Dificultatea
evaluării unei relaţii interpersonale vine
şi din faptul că ea se construieşte, aşa
cum am afirmat, pe două planuri.
Gestionarea unei relaţii negative

n  Există un plan relaţional: persoana A

se întâlneşte cu persoana B,
împărtăşindu-şi experienţele lor,
pasiunile, interesele, căutând
similitudini. Şi există un plan intim,
care se dezvoltă individual, ce cuprinde
gândurile şi simţămintele faţă de cei cu
care relaţionăm.
Gestionarea unei relaţii negative

n  În cadrul relaţiilor negative, la nivelul

planului intim pot fi promovate atitudini
şi comportamente distructive la adresa
celuilalt, fără ca el să ştie, iau naştere
scenarii « războinice », în care
partenerul este văzut ca un duşman
care trebuie şi merită agresat
Gestionarea unei relaţii negative
n  Pentru a câştiga încredere, pentru a
manipula mai uşor, pentru a dezorienta
şi a crea confuzie, individul poate
simula un comportament permisiv, cel
puţin în anumite momente. Accentuăm
asupra faptului că acest lucru se
întâmplă faţă de un celălalt concret, pe
care îl cunoaştem şi lângă care ne trăim
viaţa de zi cu zi.
Gestionarea unei relaţii negative

n  Trebuie să ştim să radiografiem nu doar

comunicarea relaţională, respectiv
personalitatea de relaţie, ce spune sau
ce ne arată interlocutorul, ci şi
comunicarea interioară, respectiv,
personalitatea intimă, ce simte şi ce
gândeşte despre noi...
concluzii...
n  Dacă ţinem cont de aceste afirmaţii
apreciem că relaţiile negative sunt la fel
de normale, naturale, ca şi cele pozitive,
rezultând faptul că trebuie să fim
pregătiţi să le facem faţă, fiind imperios
necesar să ne socializăm anticipativ în
acest sens.
concluzii...
n  Partea întunecată a relaţiilor
interpersonale nu constituie numai un
set de experienţe individuale, ci şi un
set de activităţi relaţionale care se
manifestă în viaţă.
concluzii...
n  Capacitatea sau incapacitatea noastră
de a ne descurca în situaţii negative nu
rămâne la nivelul experienţei, ci creează
stereotipii, obişnuinţe, care vor fi
folosite drept reper pentru rezolvarea
unor situaţii silimare pe viitor.
concluzii...
n  O persoană anticipează evenimentele (şi
relaţiile comunicaţionale, am spune noi)
prin interpretarea replicilor lor – oamenii
încearcă să descopere pattern-uri în
trecut şi să presupună că „replicile
acelor patternuri vor fi recurente în
viitor”.
concluzii...
n  Relaţiile de comunicare interumane se
derulează într-o lume a incertitudinii,
chiar dacă sentimentele de bază
(esenţiale) - omenie, cinste, ură,
simpatie, antipatie - sunt de lungă
durată.
O altă definiţie
n  Relaţia interpersonală este o legătură
directă între două persoane care se
cunosc, au o istorie comună şi s-au
etichetat una pe alta. Relaţia
interpersonală poate fi analizată din mai
multe perspective.
Analiza relaţiei interpersonale
n  Astfel relaţia interpersonală poate fi:
n  - de putere;
n  - de influenţă;
n  - afectivă;
n  - asimetrică;
n  - de reciprocitate;
n  - în raport cu “ceilalţi”.
Analiză – relaţia interpersonală ca
relaţie cu ceilalţi.
n  Întrebări –
n  cine sunt ceilalţi?;
n  câţi sunt ceilalţi?.
Categorii de interlocutori
n  În viaţa noastră, există persoane care
ne sunt foarte apropiate, cu care
comunicăm permanent, dar şi persoane
mai îndepărtate, cu care, de asemenea,
comunicăm constant. Astfel, putem
identifica două categorii de interlocutori:
“celălalt apropiat”şi, respectiv, “celălalt
depărtat”.
Categorii de interlocutori
n  Faţă de prima categorie folosim o
comunicare empatică, caldă, afectivă, în
timp ce, faţă de a doua categorie,
folosim o comunicare convenţională,
raţionalizată, determinată de politeţe.
“celălat apropiat”
n  Când noi ne referim la “celălalt
apropiat”, ne referim la două categorii
de persoane. În primul rând, avem în
vedere persoanele aflate în imediata
noastră apropiere, în universul nostru
intim,(părinţi, fraţi, surori, bunici, copii),
dar şi alte persoane cu care avem
legături de rudenie. Vom numi acest
univers al nostru, univers imediat.
“celălat apropiat”
n  În al doilea rând, ne referim la persoane
faţă de care manifestăm o afectivitate
pronunţată, la soţia sau soţul nostru, la
partenerul de cuplu, la prietenii noştri de
suflet, prietenii de familie. Ei formează
universul mediat, oamenii cu care ne
identificăm afectiv, avem relaţii de
comunicare constante, iar reciprocităţile sunt
semnificative.
O estimare numerică...
o estimare a numărului celor care
n 
formează categoria celor „apropiaţi”
este între 20 - 23.
(Un număr de 6-8 persoane - universul
imediat, iar un număr de 14-15
persoane - universul mediat)
libertatea de mişcare
n  Există o diferenţă între cele două
categorii de interlocutori, care merită
evidenţiată. Şi ea ţine de libertatea
noastră de mişcare în relaţiile cu ei.
libertatea de mişcare
n  În cazul celor care formează universul
imediat, practic, libertatea de mişcare a
comunicatorului este Zero, aceste relaţii
fiind considerate „forţate”. Vorbim, în
acest caz, de o comunicare care se
structurează dincolo de voinţa noastră şi
care ne obligă să de conformăm –
relaţiile de sânge.
libertatea de mişcare
n  Restul relaţiilor pe care le dezvoltă o
persoană sunt relaţii libere.
“celălalt depărtat”
n  Pe de altă parte, în existenţa sa,
individul interacţionează cu, amici,
cunoştinţe, colegi, oameni cu care este
nevoit la un moment dat să colaboreze
pentru statisfacerea unor nevoi
imediate. Ei formează, din perspectiva
acestei analize, o a doua mare categorie
de interlocutori, pe care o numim
„celălalt depărtat”.
“celălalt depărtat”
n  Şi aici, regăsim două categorii distincte
de persoane: „celălalt depărtat de
suprafaţă”, faţă de care folosim o
comunicare convenţională, superficială
(străini, oamenii cu care ne întâlnim
întâmplător pe stradă şi care ne cer
anumite informaţii etc)
“celălalt depărtat”
n  „celălalt depărtat de profunzime”, faţă
de care folosim o comunicare
convenţională dar încărcată de conţinut,
căci interacţiunea cu aceştia este
constantă, depăşeşte limitele unei
politeţi impersonale (colegi de muncă,
colegi de şcoală, şefi direcţi, profesori,
vecini, cunoştinţe).
“celălalt depărtat”
n  Aceste persoane capătă o anumită
importanţă care aduce cu sine
respectul, bunul simţ, solidaritatea,
toate văzute ca trăsături morale. Ei nu
intră în universul noastru imediat, nu
discutăm cu ei probleme personale, nu
ne permitem gesturi afective peste o
limită determinată de convenţionalul
social. (15-17 persoane)
câţi sunt ceilalţi?
n  Cu alte cuvinte, când ne referim la
„ceilalţi”, ne referim în fapt la 35-40 de
persoane cu care intrăm constant în
relaţii de comunicare.
concluzie
n  Această delimitare a
„celorlalţi” (cei de lângă noi) este
relevantă, în ideea în care individul
dezvoltă strategii comunicaţionale
funcţie de gradul de apropiere, de
afecţiunea pe care o are faţă de
interlocutorii săi, iar implicarea lui
în comunicare depinde, de
asemenea, de toate acestea.
în concluzie…
n  De multe ori observăm, în practica
cotidiană, o inabilitate în a adapta
strategiile comunicaţionale funcţie de
gradul de apropiere faţă de interlocutor,
creând o oarecare confuzie în rândul
acestora. Apariţia confuziei arată că şi
strategiile comunicaţionale sunt
recunoscute social, iar ceilalţi sesizează
faptul că acestea nu sunt adaptate.
 în concluzie…

n  Pe orice nivel se pot crea atât relaţii

de comunicare pozitive cât şi negative.
Personalitate, temperamente şi
selecţia “celorlalţi”

n  Pesonalitatea reprezintă ansamblul

trăsăturilor şi caracteristicilor
temperamentale, aptitudinale şi de
caracter, care se manifestă constant şi
care diferenţiază şi individualizează o
persoană în raport cu alta.
temperamentul
n  În sistemul de personalitate,
temperamentele reprezintă elementul
înnăscut, ereditar; ele marchează baza
biotipologică de la care începe formarea
caracterului şi a aptitudinilor.
temperament
n  ”Firea omului”, cum este definit
temperamentul în limbaj comun,
desemnează caracteristici care nu se
modifică în timpul vieţii. Hypocrate.
personalitate marcantă a Greciei Antice,
a definit patru tipuri temperamentale:
sangvinic, coleric, flegmatic şi
melancolic.
temperament
n  Fiecare tip prezintă deopotrivă
caracteristici pozitive şi negative. Din
păcate, în viaţa de zi cu zi, se manifestă
o tendinţă de evaluare a acestor
temperamente în termeni de pozitiv şi
negativ.
temperament
n  O trecere sumară în revistă a
caracteristicilor fiecărui tip
temperamental ne ajută să înţelegem
diversitatea manifestărilor
comportamentale în comunicare.
colericul
n  Fire năvalnică, nestăpânită şi adesea
nedesluşită în manifestări, colericul
poate dezvolta, în relaţiile cu ceilalţi, o
conduită deprimată, cuprinsă de teamă
şi panică, oscilantă, între entuziasm şi
abandon, înclinaţie spre exagerare,
manifestări pline de nerăbdare dar şi o
sociabilitate pronunţată şi o capacitate
de concentrare foarte mare.
sangvinicul
n  Dacă o persoană este echilibrată,
ritmică, vioaie, adaptabilă, având o
efervescenţă emoţională ridicată, atunci
intruchipează caracteristicile unui
sangvinic. Calmul, stăpânirea de sine,
mobilitatea, renunţarea fără suferinţă,
exuberanţa, sunt elemente care traduc
un temperament sangvinic.
flegmaticul
n  Dacă o persoană este lentă, calmă,
dispune de o răbdare naturală, este
meticuloasă, atunci ea se poate încadra
în categoria persoanelor cu
temperament flegmatic. Adaptabilitatea
redusă, înclinaţia spre rutină,
comunicativitatea redusă, orientarea
spre trecut sunt alte câteva elemente
care definesc un flegmatic.
melancolic
n  Dacă o persoană are un tonus scăzut,
are disponibilităţi energetice reduse
(oboseşte repede şi se reface greu),
manifestă emotivitate mare, o rezistenţă
scăzută la solicitări, dificultăţi de
adaptare, exigenţă exagerată faţă de
sine, încredere redusă în forţele proprii,
izolare socială, atunci ea are firea unui
melancolic.
temperament
n  Individul îşi poate ascunde o parte din
manifestările temperamentale dacă
apreciază că, în relaţiile cu ceilalţi, îi pot
aduce pejudicii. Acest fapt ne îndeamnă
la prudenţă în a defini în termeni
categorici o persoană.
Caracteristicile comunicării
n  Poate cea mai evidentă, se rezumă la
caracterul permanent şi continuu.
Fie prin cuvinte, prin gesturi şi mişcări,
ori prin tranzacţionarea mentală a
ideilor, comunicarea se aseamănă cu
un film în derulare, în care identificăm
imagni aflate în interrelaţie
….
n  O altă caracteristică a comunicării este
definită prin multipolaritate. Altfel
spus, luând în calcul comunicarea ca
instrument de relaţionare socială,
înţelegem că nu putem privi acest
mecanism decât prin prisma implicării
a cel puţin doi interlocuri: un emiţător
şi un receptor.
......
n  Intenţionalitatea reprezintă, şi ea, o
caracteristică a comunicării. Procesul
de comunicare se dezvoltă în măsura
în care emiţătorul consideră că este
oportun, este necesar sa emită un
mesaj, este benefic în raport cu
interesele sale.
.....
n  Însăşi procesualitatea comunicării
generează o altă caracteristică
fundamentală a acesteia:
interactivitatea. Ea poate fi
explicată de faptul că, în procesul de
comunicare, interlocutorii fac schimb
de mesaje, fiecare interlocutor jucând
dublu rol: de emiţător şi de receptor.
.......
n  Nu în ultimul timp, remarcăm
flexibilitatea comunicării, în sensul în
care, de-alungul derulării acestui
proces, partenerii fac apel la diferite
mijloace de transmitere şi receptare a
mesajelor şi-şi regândesc permanent
propriile strategii de comunicare astfel
încât să-şi asigure şanse reale de
succes.
„Ţintele” strategice ale
comunicării interpersonale
Motive ce stau la baza interacţiunii
n  un comportament care are la baza
maximizarea câştigului comun, prin
cooperare
n  un comportament care are la baza
maximizarea câştigului propriu, prin
individualism
Ţintele” strategice ale comunicării
interpersonale
n  maximizarea câştigului relativ, prin
comportament concurenţial
n  maximizarea câştigului altuia, prin
dezvoltarea unui comporament altruist
„Ţintele” strategice ale
comunicării interpersonale
n  un comportament care are la baza
minimizarea câştigului altuia, prin
agresiune asupra acestuia
n  un comportament care are la baza
minimizarea diferenţelor de câştig, prin
promovarea principiului egalităţii între
interlocutori
Ţinta informaţională
n  Este una din cele mai importante ţinte
care motivează comunicarea. Funcţie de
caracteristicile situaţiei de comunicare,
acest obiectiv poate fi prioritar. Spre
exemplu, dacă ne raportăm la calitatea
de student şi la specificul activităţii în
mediul universitar, este evident că,
pentru un cursant, ţinta informaţională
reprezintă esenţa comunicării.
Ţinta informaţională
n  Una din teoriile comunicării, bazate pe
modelul Emiţător-Receptor, prin care se
transmite o cantitate de informaţie de la
E la R, s-a bazat pe nevoia expresă de a
furniza şi primi informaţii. Modelul
teoretic confirmă afirmaţia: a comunica
înseamnă a informa
Ţinta de exercitare a rolului social
n  Prin comunicare oamenii îşi asumă o
identitate socială. Noi folosim termenul
de comunicare interpersonală, dar la fel
de corect este şi cel de comunicare
interidentitară. Prin comunicare noi ne
afirmăm de fapt rolurile sociale şi ne
poziţionăm în raport cu acestea.
Ţinta de exercitare a rolului social
n  Comunicăm din perspectiva rolului, spre
exemplu, de subordonat, şef, student,
profesor, prieten, copil, părinte etc.
Purtăm, cu alte cuvinte, întreaga
încărcătură a rolurilor sociale formale
sau informale pe care le promovăm.
Prin comunicare fiecare individ caută să-
i fie înţeleasă identitatea ori să-i fie
recunoscută.
Ţinta de exercitare a rolului social
n  O înţelegere adecvată a exercitării
acestei funcţii prin intermediul
comunicării ne obligă la un demers
explicativ asupra rolului social. În
general este definit ca un ansamblu de
comportamente faţă de care există o
aşteptare socială raportată la statusuri
sau, altfel spus, poziţii sociale.
Ţinta de influenţare
n  Orice proces de comunicare este un
proces de influenţare prin faptul că,
propunându-i celuilalt judecăţile
noastre, propriile noastre valori sau
puncte de vedere, îl determinăm să le
privească după logica noastră.
Ţinta de influenţare
n  În măsura în care orice schimb
comunicaţional este purtător de mize şi
în măsura în care el reprezintă
construirea în comun a unei realităţi,
acest schimb este tentativă de alienare
a unuia de către celălalt, adică tentativă
de a impune o lume posibilă care să-i
asigure unuia sau celuilalt controlul
asupra mizelor.
Ţinta de influenţare
n  Ce este de fapt influenţa? Cei mai mulţi
autori o definesc ca fiind o acţiune
exercitată de o persoană, orientată spre
modificarea opţiunilor şi
comportamentelor alteia. Este o
activitate asociată cu puterea, definită
drept capacitatea unei persoane de a-şi
impune voinţa asupra alteia indiferent
de rezistenţa întâmpinată.
Ţinta de influenţare
n  Ea se deosebeşte de constrângere care
indică o impunere forţată, realizându-se
în forma persuasiunii, manipulării,
îndoctrinării etc. Sociologii afirmă că un
individ influenţează pe parcursul vieţii,
aproximativ 12.000 de oameni, în grade
şi intensităţi diferite.
Ţinta de influenţare
n  Există trei modele fundamentale de
influenţare:
n  - influenţarea cu ajutorul modelului –
ceilalţi văd;
n  - influenţarea prin folosirea unor relaţii
de simpatie/afecţiune – ceilalţi simt;
n  - influenţarea cu ajutorul sfaturilor –
ceilalţi ascultă.
Ţinta de influenţare
n  Actul de comunicare pare aşadar, în
primul rând, destinat să influenţeze.
Prin comunicare individul urmăreşte să-l
determine pe celălalt să creadă, să
gândească sau să acţioneze într-un sens
dorit. Trebuie reţinut faptul că şi celălalt
doreşte exact acelaşi lucru când
construieşte o relaţie de comunicare.
Ţinta afectiv-emoţională
n  O relaţie de comunicare
interpersonală poate fi văzută şi ca o
relaţie de afectivitate. În cadrul
sistemului de personalitate elementul
afectiv constituie partea fundamentală a
vieţii mentale, baza pe care se edifică
relaţiile interumane, legăturile care îl
ataşează pe individ la mediul său
Ţinta afectiv-emoţională
n  Simplu spus, afectivitatea se referă la
sentimentele, emoţiile şi pasiunile unei
persoane. Acum, vă puteţi întreba de ce
este importantă afectivitatea sau
emoţiile într-un process de comunicare.
La începutul unei relaţii de comunicare
primele legături care se structurează
sunt cele afective.
Ţinta afectiv-emoţională
n  Psihologii şi sociologii afirmă că
afectivitatea se manifestă în comunicare
interpersonală prin trei canale: simpatie,
antipatie şi indiferenţă. Cu alte cuvinte,
primele elemente care se structurează
într-o relaţie sunt cele emoţionale.
Ţinta afectiv-emoţională
n  La scurt timp după ce am iniţiat o
comunicare cu cineva putem spune, şi
credem în această judecată, că
persoana este simpatică, antipatică sau
ne este indiferentă. Judecata este
subiectivă, fiind produsul primei
impresii.
Ţinta afectiv-emoţională
n  Mai mult decât atât, această poziţionare
are şi o motivaţie involuntară, ceea ce
în limbaj psihologic înseamnă
compatibilitate, respectiv
incompatibilitate psihologică.
Ţinta afectiv-emoţională
n  de multe ori, spunem despre persoane
care intră în atenţia noastră şi pe care
nu le-am cunoscut până în acel
moment, nu ne-au jignit sau supărat în
nici un fel, că ne provoacă reacţii
psihologice negative, ne simţim rău în
prezenţa lor, trăim un sentiment de
teamă şi panică, de repulsie şi agitaţie
Ţinta afectiv-emoţională
n  sau, dimpotrivă, persoana creează o
stare de bine, de linişte fără a face
nimic deosebit. Raţional, n-avem
explicaţii pentru astfel de stări în astfel
de situaţii, ele fiind expresia gradului de
compatibilitate psihologică.
Ţinta afectiv-emoţională
n  Ţinta afectivă a comunicării este cea
mai periculoasă. Mai mult decât atât, ea
se constituie în punct de plecare pentru
toate celelalte, deoarece se structurează
cel mai repede. Este foarte important să
înţelegem bine efectele simpatiei şi
antipatiei şi să evaluăm consecinţele
înainte de a emite judecăţi de valoare.
Ţinta reciprocităţii
n  Reciprocitatea la nivelul relaţiilor
interpersonale stipulează că indivizii îi
ajută pe ceilalţi, nu de dragul de a-i
ajuta ci pentru că speră că şi ei vor fi
ajutaţi la rândul lor.
Ţinta reciprocităţii
n  Mă opresc pe stradă pentru a da o
informaţie unui străin pentru că şi eu
pot primi o asemenea informaţie de la
un străin. Este un fel de “ primeşti atât
cât dai”, sau mai bine zis “primeşti dacă
dai”.
Ţinta reciprocităţii
n  Explicaţia principiului reciprocităţii nu se
rezumă doar la această idee a
schimbului interrelaţional de
comportamente similar motivate. În
realitate, lucrurile sunt mai complexe,
deoarece persoanele sunt interesate nu
doar de reciprocitate ca atare ci şi de
valoarea acesteia.
Ţinta reciprocităţii
Sub acest aspect, procesul devine dificil
de cuantificat, căci este imposibil să
primeşti, valoric, ceva egal cu ce dai.
Aici intervin modalităţi subiective de a
valoriza, de a preţui etc.
Ţinta reciprocităţii
n  Ne reamintim de principiul asimetriei în
relaţiile interumane, principiu ce ne
“arată” că o persoană oferă mai mult
decât primeşte, iar alta oferă mai puţin
decât primeşte. Şi totul se măsoară prin
gradul de implicare a interlocutorilor în
relaţia de comunicare.
Ţinta reciprocităţii
n  Reciprocitatea traduce legea talionului –
ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Acceptăm că oamenii greşesc, că putem
vorbi de erori în comunicare, dar
dinamica relaţiilor sociale ne
demonstrează că astfel de elemente
perturbatoare nu sunt acceptabile la
nesfârşit
Ţinta reciprocităţii
n  Altfel spus, indiferent de gradul de
apropiere afectivă, individul tolerează
parţial scăpările celorlalţi şi inevitabil
ajunge la situaţii în care simte nevoia să
restabilească o ordine firească a
lucrurilor, ordine care este, în fapt, o
reflectare a percepţiei sale despre “cum
ar trebui să fie realitatea”.
legile asertivităţii
n  Legea 1 – Dacă o persoană îţi face rău, fără a
urmări intenţionat acest lucru, iart-o.
n  Legea 2 – Dacă o persoană îţi face rău cu
intenţie, iar acest lucru nu se mai repetă,
n  iart-o.
n  Legea 3 – Dacă o persoană îţi face rău cu
intenţie, în mod repetat, poţi şi tu să îi faci un
rău care să o “doară” la fel de mult, şi acest
lucru este moral.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Sociologic vorbind, termenul de
atitudine este folosit pentru a substitui
conceptele de credinţe şi valori, care
întruchipează ceea ce individul gândeşte
şi apreciază.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Într-o altă accepţiune, putem privi
atitudinea sub raportul impactului
emoţional pe care o credinţă sau o
valoare le au asupra individului. Altfel
spus, atitudinea este o orientare faţă de
ceva, care ne trezeşte o anumită stare
emoţională, tradusă prin trăiri pozitive
sau negative.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Putem spune că atitudinile îşi au
originea în convingerile şi cunoştinţele
pe care oamenii le au.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Spre exemplificare, dacă ne gândim la
atitudinile pe care le dezvoltăm faţă de
anumite prevederi legale, remarcăm că
ele se fundamentează pe ceea ce deja
cunoaştem în materie şi pe convingerile
noastre privitoare la elemente mai mult
sau mai puţin generale şi cuprinzătoare
despre subiectul şi obiectul legilor.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Este de reţinut faptul că atitudinea
trădează gândurile şi simţămintele
noastre, fără ca în mod automat ele să
fie dezvăluie în relaţiile interindividuale.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  G Allport, în studiile sale asupra
comportamentului, remarca faptul că
atitudinea este o stare mentală,
determinată de experienţă, care
influenţează conduita individului
determinând un anume tip de acţiune.
Remarcăm faptul că, voluntar sau nu,
individul acţionează sub imperiul
atitudinilor sale.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Ca factori ce stau la baza
comportamentelor individuale,
atitudinile organizează percepţiile,
determină o anumită intensitate a
motivaţiilor şi asigură coerenţa şi
unitatea în plan mental a ideilor şi
convingerilor.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Având o importanţă decisivă în
determinarea comportamentului
individual, atitudinea capătă o relevanţă
şi mai mare dacă ne gândim că la nivel
relaţional o persoană traduce un anume
mod de a privi şi interpreta lucrurile,
evenimentele, acţiuni şi chiar situaţii de
comunicare.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Atitudinile se formează în timp, urmare
a procesului complex de socializare.
Altfel spus, nu putem spune că ne
naştem cu atitudini, ci ni le formăm în
timp, prin învăţare socială dar şi printr-
un demers continuu de autocunoaştere
şi autodescoperire.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm
faptul că anumite predispoziţii native,
de ordin temperamental, crează
contextul pentru generarea unor
structuri atitudinale, în mod involuntar.
Rolul atitudinilor în comunicare
n  Spre exemplu, persoanele cu
temperament melancolic, orientate spre
singurătate şi izolare, dezinteresate de
interacţiunea socială, temătoare,
neîncrezătoare în forţele proprii, au
toate premisele pentru a dezvolta o
atitudine ostilă oricăror manifestări care
implică public larg, vizibilitate, asumarea
publică a responsabilităţii.
Tipuri de atitudini
n  - atitudini de interpretare (exprimă
încercările de a formula şi eventual a
verbaliza gândurile şi logica ascunsă
care stă la baza mesajelor transmise de
receptori) - Jean Claude Abric

n  Cartea – Psihologia comunicării

Tipuri de atitudini
n  - atitudini de sprijin şi îndrumare
(reflectă un demers de ajutorare cu
sfaturi, soluţii la problemele celuilalt,
într-o manieră care exprimă a priori
manifestarea interesului acestuia)
Tipuri de atitudini
n  - atitudini de evaluare (sunt expresia
unor judecăţi cu privire la ceea ce spune
şi face interlocutorul în comunicare)
Tipuri de atitudini
n  - atitudini de comprehensiune (este
expresia directă a încercărilor de a
demonstra celorlalţi că problemele lor
interesează şi că eforturile sunt
îndreptate spre înţelegerea temei de
discuţie şi nu spre evaluarea şi
judecarea persoanei)
Tipuri de atitudini
n  atitudini de interogare (se concretizează
într-un demers interogativ cu scopul de
a determina interlocutorul să ofere cât
mai multe informaţii)
Tipuri de atitudini
n  Fabrice Lacombe vorbeşte de 6 tipuri
atitudinale:

n  Cartea – Rezolvarea dificultăţilor de

comunicare
Tipuri de atitudini
n  Atitudine deschisă (acceptarea
interlocutorului). Cei care manifestă o
astfel de atitudine în comunicaree au
tendinţa să dezvolte comportamente
care denotă înţelegere, empatie,
amabilitate, respect, atenţie şi ascultare
activă. Ei îşi afirmă propriile nevoi fără
a neglija nevoile celorlalţi
Tipuri de atitudini
n  Atitudine dominant agresivă
(supraestimarea valorii propriei
persoane şi atacarea celuilalt). Vorbim
de persoane care doresc să deţină
controlul, care oferă foarte puţin în
raport cu cât oferă ceilalţi, care
intimidează şi încearcă să-şi supună
interlocutorii prin impunerea propriilor
reguli.
Tipuri de atitudini
n  Atitudine de manipulare
(supraestimarea propriei persoane
însoţită de derutarea interlocutorului).
Avem de-a face cu situaţii care trădează
dorinţa persoanei de a obţine ceva de la
interlocutor, adesea prin crearea unei
stări de confuzie şi de ambiguitate.
Tipuri de atitudini
n  Atitudine de supunere pasivă
(devalorizarea în raport cu sine,
conformare). Reflectă nevoia individului
de a se securiza, de a se simţi în
siguranţă, fapt ce determină o conduită
de evitare şi expectativă. Astfel de
persoane preferă sa lase
responsabilitatea comunicării pe seama
interlocutorului
Tipuri de atitudini
n  Atitudine de supunere activă
(devalorizarea în raport cu sine,
evitarea celuilalt). Deşi se dezvoltă pe
acelaşi fond ca şi supunerea pasivă,
anume nevoia de sigurnaţă, totuşi, se
diferenţiază prin implicarea în relaţie din
dorinţa de a obţine acceptul
interlocutorului faţă de opiniile, acţiunile
şi manifestările sale comportamentale.
Tipuri de atitudini
n  Atitudine de supunere agresivă
(devalorizarea în raport cu sine,
denigrare). Dorinţa de a fi în siguranţă
determină persoanele care au această
atitudine să stea în expectativă, să bată
în retragere. Căci, în realitate, trăiesc cu
sentimentul superiorităţii faţă de
interlocutor.