DREPT CIVIL – PARTEA GENERALĂ

A.Raportul juridic civil

Raportul juridic civil este o relatie sociala-patrimoniala ori nepatrimoniala -
reglementata de norma de drept civil.
Caractere
a) Raportul juridic civil are caracter social, doarece toate raporturile juridice se stabilesc între
oameni, fie priviti ca persoane fizice, fie priviti ca persoane juridice.
b) Raportul juridic civil are caracter volitional . Se poate vorbi de un caracter dublu volitional
(doctrine). Pe lânga vointa exprimata de legiuitor din norma de drept civil care reglementeaza
actul juridic civil, exista si vointa autorilor sau autorului actului juridic civil dupa cum
suntem în prezenta unui act bilateral sau unilateral).
c)Raportul juridic civil se caracterizeaza prin pozitia de egalitate juridica a partilor. Aceasta
se exprima în nesubordonarea unei parti fata de cealalta.
Elementele de structura ale raportului juridic civil
Raportul juridic cuprinde în structura sa trei elemente: partile, continutul si obiectul.
1. Partile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice si persoanele juridice
care sunt titulare de drepturi si obligatii civile.
2. Continutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective si obligatiilor
civile pe care le au partile.
3. Obiectul raportului juridic civil - consta în conduita partilor, adica actiunile sau inactiunile
la care sunt îndrituite partile.
Aceste elemente trebuie sa fie întrunite cumulativ.
A. Definitia persoanei fizice
Pentru dreptul civil, „persoana fizica' este subiectul individual de drept, adica omul, privit ca
titular de drepturi si obligatii civile.
B. Definitia persoanei juridice
Prin „persoana juridica' se intelege subiectul colectiv de drept, adica un colectiv de oameni
care, intrunind conditiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective si obligatii civile.
Pentru a exista calitatea de persoana juridica, trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele trei
conditii: sa aiba o organizare proprie; sa aiba un patrimoniu distinct; sa aiba un scop
determinat, in acord cu interesele obstesti[1].
C. Definitia generala a subiectului de drept civil
Prin subiect de drept civil se intelege acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana
fizica si juridica, in calitate de titulari de drepturi subiective si de obligatii civile.
Categoriile subiectelor de drept civil
Exista doua mari categorii de subiecte de drept civil:
• Subiecte individuale - in aceasta categorie intra persoanele fizice.
• Subiecte colective - in aceasta categorie intra persoanele juridice.
In categoria persoanelor fizice pot fi deosebite urmatoarele subcategorii:
• minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exercitiu;
• minorii intre 14 si 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exercitiu restransa;
• majorii (persoanele fizice cu varsta peste 18 ani), care au capacitate de exercitiu.
Capacitatea civila
Capacitatea civila este expresia care desemneaza capacitatea in dreptul civil, in
structura capacitatii civile intra doua elemente: capacitatea de folosinta si capacitatea de
exercitiu.
1. Capacitatea de folosinta a persoanei fizice. Aceasta este aptitudinea, generala si abstracta, a
omului de a avea drepturi si obligatii civile.
Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei si inceteaza o data cu moartea
acesteia (drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca se naste
viu). Continutul acestei capacitati este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile si
obligatiile civile, cu exceptia celor oprite de lege.
2. Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice. Aceasta este aptitudinea omului de a-si
exercita drepturile civile si de a-si indeplini obligatiile civile, prin incheierea de acte juridice
civile. Urmatoarele categorii de persoane sunt lipsite de capacitate de exercitiu
a)minorul care nu a implinit varsta de 14 ani;
b) persoana pusa sub interdictie.
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exercitiu pot incheia acte juridice numai prin
reprezentantii lor legali. Minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu
restransa, putand incheia acte juridice, dar numai cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a
tutorelui.
Capacitatea civila de exercitiu se dobandeste la implinirea varstei de 18 ani sau atunci
cand minorul se casatoreste.
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de
drept civil de a avea drepturi si obligatii civile. Aceasta capacitate se dobandeste de la data
inregistrarii sau de la alta data stabilita de lege.
Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-si exercita
drepturile civile si de a-si indeplini obligatiile civile, prin incheierea de acte juridice, de catre
organele sale de conducere. Actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insesi.
Continutul raportului juridic civil. Dreptul subiectiv civil. Obligatia civila
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscuta de legea civila subiectului activ -
persoana fizica sau juridica - in virtutea careia aceasta poate - in limitele dreptului si moralei -
sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare - sa dea, sa faca sau sa nu
faca ceva - de la subiectul pasiv si sa ceara concursul fortei coercitive, a statului, in caz de
nevoie. Elementele definitorii ale dreptului civil sunt urmatoarele:
• dreptul subiectiv civil este o posibilitate recunoscuta de legea civila subiectului activ,
persoana fizica ori persoana juridica.
• in temeiul acestei posibilitati, subiectul activ poate:
- avea o anumita conduita, cum este cazul dreptului absolut;
- pretinde o anumita conduita corespunzatoare subiectului pasiv (sa dea, sa faca sau sa nu
faca ceva);
- apela la concursul fortei de constrangere a statului, in caz de nevoie (adica atunci cand
dreptul sau este nesocotit sau incalcat, nerespectat )
Clasificarea drepturilor subiective civile
- in functie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute si relative.
- in functie de natura continutului lor, drepturile civile se impart in patrimoniale si
nepatrimoniale.
- dupa corelatia dintre ele, drepturile subiective civile se impart in principale si accesorii.
- in functie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective civile se impart
in pure si simple si drepturi afectate de modalitati.
Obligatia civila
Definim obligatia civila ca fiind indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil
de a avea o anume conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita care
poate consta in a da, a face ori a nu face ceva si care, la nevoie poate fi impusa prin forta
coercitiva a statului. Expresia de „obligatie civila' sau termenul de „obligatie' se foloseste cu
trei sensuri:
• obligatia civila = indatorirea subiectului pasiv de a da, a face, sau a nu face ceva;
• obligatia civila = raport obligational, adica raport civil, in care subiectul activ poate pretinde
subiectului pasiv sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva;
• obligatie = inscris constatator.
Criterii de clasificare si categoriile de obligatii civile in functie de aceste criterii
1. in functie de obiectul lor:
• a da reprezinta indatorirea de a constitui sau a transmite un drept real;
• a face reprezinta indatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau a preda un
lucru;
• a nu face, ca obligatie corelativa pentru un drept absolut, inseamna indatorirea generala de a
nu face nimic de natura a aduce atingere acelui drept;
• a nu face, ca obligatie corelativa pentru un drept relativ, inseamna a nu face ceva ce ar fi
putut face daca debitorul nu s-ar fi obligat la abtinere;
• obligatia civila pozitiva (a da sau a face);
• obligatia civila negativa (a nu face);
• obligatia civila de rezultat (numita si determinata) este acea obligatie care consta in
indatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat;
• obligatia civila de diligenta (numita si de mijloace) este acea obligatie care consta in
indatorirea debitorului de a depune toata staruinta pentru obtinerea unui anume rezultat, fara a
se obliga la insusi rezultatul.
2. in functie de opozabilitatea lor:
• obligatia civila obisnuita, care este opozabila numai intre parti;
• obligatia civila opozabila si tertilor (ex. contractul de vanzare-cumparare);
• obligatia civila reala, care inseamna indatorirea ce revine, potrivit legii, detinatorului unui
bun, datorita importantei deosebite a unui astfel de bun pentru societate.
3. in functie de sanctiunea ce asigura respectarea obligatiilor Civile:
• obligatia civila perfecta este acea obligatie civila a carei executare este asigurata in caz de
neexecutare de catre debitor, printr-o actiune in justitie si obtinerea unui titlu executoriu ce
poate fi pus in executare silita;
• obligatia civila imperfecta (numita si naturala) este acea Obligatie civila a carei executare
nu se poate obtine pe cale silita, dar odata executata de bunavoie de catre debitor, nu este
permisa restituirea ei.
Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil intelegem actiunea la care este indrituit subiectul
activ si cea de care este tinut subiectul pasiv. Deci, intotdeauna, obiectul raportului juridic
civil este format din conduita partilor.
Bunurile
Prin bun se intelege o valoare economica ce este utila pentru satisfacerea nevoii
materiale ori spirituale a omului si este susceptibila de apropriere sub forma dreptului
patrimonial. Pentru a fi in prezenta unui bun in sensul dreptului civil, este necesar sa fie
intrunite, cumulativ, conditiile:
• valoarea economica trebuie sa fie apta a satisface o trebuinta de ordin material ori spiritual a
omului.
• sa fie susceptibila de apropriatiune (insusire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Clasificarea bunurilor
1. in functie de natura lor si de calificarea data de lege, avem bunuri mobile si imobile
(numite si miscatoare si nemiscatoare).
2. in functie de regimul circulatiei lor juridice, avem bunuri aflate in circuitul civil si bunuri
scoase din circuitul civil.
3. in functie de modul cum sunt determinate, avem bunuri individual determinate si bunuri
determinate generic.
4. Dupa cum pot fi sau nu inlocuite in executarea unei obligatii civile, avem bunuri fungibile
si bunuri nefungibile.
5. Dupa cum folosirea lor implica sau nu consumarea ori instrainarea lor, distingem bunuri
consumptibile si neconsumptibile.
6. Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe, distingem bunuri frugifere si nefrugifere.
7. Dupa cum pot fi sau nu impartite fara sa-si schimbe destinatia lor, distingem bunuri
divizibile si indivizibile.
8. Dupa corelatia dintre ele, distingem bunuri principale si accesorii.
9. Dupa modul de percepere, distingem bunuri corporale si incorporale.
10. Dupa cum sunt supuse sau nu urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor,
distingem bunuri sesizabile si insesizabile.
Izvoarele raportului juridic civil concret
Prin izvor al raportului juridic civil concret se intelege o imprejurare - act sau fapt - de
care legea civila leaga nasterea unui raport juridic civil concret.
Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile
1.Dupa legatura lor cu vointa umana, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se impart
in actiuni omenesti si fapte naturale (evenimente), primele depind de vointa omului, iar
celelalte sunt independente de vointa omului.
Actiunile omenesti si faptele naturale (evenimentele). Sunt actiuni umane faptele
omului - comisive si omisive -savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice,
prevazute de legea civila cu aceasta semnificatie, in acest caz, avem de a face cu actiunile
voluntare, dorite cat si cele nevoluntare si nedorite.
2. Dupa sfera lor, distingem intre fapt juridic lato sensu si fapt juridic stricto sensu.
In sens larg, prin fapt juridic se desemneaza atat actiunile omenesti, cat si
evenimentele, faptele naturale. In sens restrans, prin fapt juridic se desemneaza numai faptele
omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc in puterea
legii, si fapte naturale.
 B. Actul juridic civil
Actul juridic civil reprezinta o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce
efecte juridice, respectiv de a da nastere, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pentru a fi valabil, orice act juridic civil trebuie să aibă următoarele elemente
constitutive:
a) consimţământul părţilor;
Consimtamantul reprezinta hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in
exterior. Conditiile de valabilitate a consimtamantului.: - Sa provina de la o persoana cu
discernamant - sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice - sa fie exteriorizat - sa
nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant
b) capacitatea de a-1 încheia; (mai sus la raportul juridic)
c) un obiect determinat şi licit;
Prestaţia (acţiune sau abstenţiune) trebuie să fie determinată sau cel puţin
determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de
altfel, şi obiectul derivat (bunul). Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
d) o cauză licită si morala
Cauza este ilicită atât în situaţia în care este contrară normelor legale cât şi în cazul
când este contravine bunelor moravuri şi ordinii publice.
De regulă, actul juridic civil este consensual, încheindu-se numai prin acordul de
voinţă al părţilor; prin excepţie, pentru actul juridic civil solemn este obligatoriu încheierea
într-o anumită formă (înscris autentic).
Modalitaile actului juridic civil sunt :termenul, conditia, sarcina.
1. Termenul
Termenul este un eveniment, viitor si sigur ca realizare, pâna la care este
amânata fie începerea, fie încetarea exercitarii drepturilor subiective si executarii obligatiilor
civile.
Termenul suspensiv - amâna începutul exercitiului dreptului subiectiv si executarii
obligatiei corelative, pâna la împlinirea lui.
Termenul extinctiv - amâna stingereaexercicitarii dreptului subiectiv si executarii
obligatiei corelative, pâna la împlinirea lui.
2. Conditia
Conditia - este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, de care depinde existenta
(nasterea ori desfiintarea) actului juridic civil.
Este suspensiva acea conditie de a carei îndeplinire depinde nastereaactului juridic
 Este rezolutorie acea conditie de a carei îndeplinire depinde desfiintarea actului
juridic civil
Este cauzala acea conditie a carei realizare depinde de hazard, deîntâmplare,
independenta de vointa partilor.
Este mixta conditia a carei realizare depinde de : - vointa uneia din parti si- vointa
unei alte persoane, determinata.
Conditia potestativa este de doua feluri:
-potestativa pura - a carei realizare depinde exclusiv de vointa unei parti; daca depinde
de vointa debitorului, conditia este nula (îti vând dacavreau).
- potestativa simpla, a carei realizare depinde de vointa unei parti si de un fapt exterior
sau de vointa unei persoane nedeterminata.
3. Sarcina
Sarcina este o obligatie:- de a da, de a face, de a nu face, impusa de dispunator
gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalitati).
Clasificare
In functie de persoana beneficiarului, sarcina este: în favoarea dispunatorului; în
favoarea gratificatului; în favoarea unei terte persoane.
Sarcina nu afecteaza valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei,
ci numai eficacitatea acestuia.
Neexecutarea sarcinii atrage, în principal, sanctiunea revocarii (mai precis a
rezolutiunii) actului juridic cu titlu gratuit.
Mijloacele de proba
1.Inscrisurile
Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic, facuta prin
scriere cu mana, prin dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, pe
hartie sau pe orice alt material: sticla, lemn, metal, panza, telex, telefax etc. Cu inscrisurile
sunt asimilate declaratiile verbale, inregistrate pe banda electromagnetica, pelicula, disc etc.
In functie de existenta sau inexistenta intentiei ca acestea sa foloseasca ca mijloc de
dovada, inscrisurile sunt preconstituite (inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata,
rabojurile, diferite chitante, note, facturi etc., emise pentru a servi ca mijloc de proba)
si nepreconstituite (registrele comerciale, registrele si hartiile casnice, mentiunile scrise de
creditor pe titlul constatator al creantei sau pe chitanta si scrisorile obisnuite).
In functie de criteriul semnaturii, inscrisurile sunt semnate (inscrisul autentic, inscrisul
sub semnatura privata) si nesemnate, in care intra toate celelalte inscrisuri;
Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un
functionare public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut.
 Inscrisul sub semnatura privata: orice inscris semnat de partea sau partile de la care
emana.
Alte inscrisuri: scrisorile, mentiunile facute de creditor pe titlul de creanta, registrele
si hartiile casnice, registrele comerciale.
2. Marturia sau proba testimoniala
Marturia este o relatare facuta de o persoana, oral, in fata instantei de judecata cu
privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut, despre care are cunostinta personala.
3. Marturisirea (recunoasterea)
Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui fapt pe care o alta persoana
isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca efecte juridice
impotriva autorului ei.
4. Prezumtiile
Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut
la un fapt necunoscut..
5. Expertizele judiciare
Sunt mijloace de proba, constand intr-un raport de expertiza ce cuprinde constatarile
unor specialisti privind anumite fapte sau acte juridice. Expertizele judiciare pot fi: contabile,
medicale, tehnice (in toate domeniile de activitate).
Nulitatea actului juridic
Nulitatea este o sanctiune civila care intervine in cadrul incheierii unor acte juridice
cu nerespectarea conditiilor de validitate (de fond sau de forma) impuse de lege.
Actul juridic sanctionat cu nulitate este lipsit de efectele juridice in vederea carora a
fost incheiat. Actul in sine exista in mod material, insa nu poate produce efecte juridice
deoarece legea nu ii recunoaste valabilitatea.
Nulitatea actului juridic civil are o functie preventiva, functie sanctionatorie si functie
de mijloc de garantie a principiului legalitatii.
A. Nulitatea si rezolutiunea
Rezolutiunea este acea sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a
unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor
de catre una din parti.
Asemanarile dintre nulitate si rezolutiune sunt dupa cum urmeaza:
- ambele cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- atat rezolutiunea cat si nulitatea produc efecte retroactiv;
- ambele presupun o hotarare a organului de jurisdictie, fiind judiciare;
 Principalele deosebiri dintre nulitate si rezolutiune sunt:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, in timp ce rezolutiunea presupune un act juridic
valabil incheiat;
- nulitatea se aplica oricarui act juridic civil, iar rezolutiunea se aplica doar in cazul
contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cauzele de nulitate exista in momentul incheierii actului juridic, in timp ce la rezolutiune
cauzele sunt ulterioare momentului incheierii actului juridic civil;
- prescriptia extinctiva este supusa unor reguli diferite, dupa cum este vorba despre nulitate
sau rezolutiune.
B. Nulitatea si rezilierea
Rezilierea este acea sanctiune de drept civil care intervine in cazul neexecutarii
culpabile a obligatiilor de catre una din partile unui contract sinalagmatic cu executare
succesiva. Sanctiunea rezilierii consta in incetarea efectelor contractului respectiv numai
pentru viitor.
Intre nulitate si reziliere exista aceleasi asemanari si deosebiri ca si intre nulitate si
rezolutiune, cu mentiunea ca rezilierea produce efecte doar pentru viitor – ex. nunc.
C. Nulitatea si caducitatea
Caducitatea este acea cauza de ineficacitate care consta in lipsirea actului juridic civil
de orice efecte datorita incheierii unor cauze ulterioare incheierii sale si independent de
vointa autorului lor. Atat nulitatea cat si caducitatea sunt cauze de ineficacitate.
Deosebirile dintre acestea doua sunt urmatoarele:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil incheiat, in timp ce caducitatea presupune un act
juridic valabil incheiat;
- nulitatea este retroactiva (ex. tunc), iar caducitatea produce efecte doar pentru viitor (ex.
nunc);
- nulitatea exista in momentul incheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauza
ulterioara actului juridic, fiind straina de vointa autorilor actului.
D. Nulitatea si revocarea
Revocarea este acea sanctiune de drept civil care consta in inlaturarea efectelor actului
juridic civil datorita ingratitudinii gratificatului ori neexecutarii culpabile a sarcinii.
Asemanarea dintre acestea doua consta in faptul ca ambele sunt cauze de ineficacitate
a actului juridic civil.
Deosebirile dintre nulitate si revocare sunt urmatoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar revocarea presupune un act valabil incheiat;
- cauzele de nulitate exista in momentul incheierii actului juridic, iar revocarea presupune
cauze ulterioare incheierii actului juridic;
- nulitatea este aplicabila oricarui act juridic, iar revocarea se aplica, in principiu ,
liberalitatilor;
- prescriptia extinctiva este supusa unor reguli diferite, dupa cum este vorba despre nulitate
sau revocare.
E. Nulitatea si inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sanctiunea ce se aplica in cazul nesocotirii unor cerinte de
publicitate fata de terti sau a depasirii limitelor puterii de a reprezenta.
Deosebirile dintre nulitate si inopozabilitate sunt urmatoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar inopozabilitatea presupune un act valabil incheiat;
- efectele nulitatii privesc atat partile actului juridic, cat si tertii, iar in caz de inopozabilitate,
efectele actului juridic se produc fata de parti, dar nu si fata de terti;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane incheierii actului , pe cand inopozabilitatea
presupune neindeplinirea unor formalitati ulterioare incheierii actului juridic;
- nulitatea relativa se poate acoperi prin confirmare, iar inopozabilitatea poate fi inlaturata in
materie de reprezentare, prin ratificare.
Nulitatea absoluta si nulitatea relativa
Nulitatea absoluta este acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea
actului juridic a unei norme care ocroteste un interes general, obstesc. Nulitatea absoluta
poate fi invocata de oricine are interes, adica de oricare din parti, de avanzi – cauza ai
partilor, de procurori si chiar din oficiu de instanta judecatoreasca. Actiunea in nulitate
absoluta este imprescriptibila. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmarea
ulterioara de catre parti decat in cazuri exceptionale si nici o ratificare ulterioara nu-i poate de
valabilitate.
Cauzele care atrag nulitatea absoluta a actului juridic civil sunt urmatoarele:
- incalcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor in urmatoarele cazuri:
nerespectarea unei capacitati speciale impusa pentru ocrotirea unui interes obstesc; lipsa
capacitatii de folosinta a persoanelor juridice; nerespectarea principiului specialitatii
capacitatii de folosinta a persoanei juridice;
- lipsa totala a consimtamantului, cum este cazul erorii – obstacol
- nevaliditatea obiectului actului juridic civil;
- cand cauza lipseste ori este ilicita sau imorala;
- nerespectarea formei ceruta ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemtiune
- incalcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.
 Nulitatea relativa este aceea care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului
juridic civil a unei norme care ocroteste un interes particular, individual sau personal.
Nulitatea relativa nu poate fi invocata decat de persoana interesata a carei vointa a fost viciata
sau de catre persoana incapabila in momentul incheierii actului ori de catre reprezentantii ei
legali. Nulitatea relativa este prescriptibila in termenul general de prescriptia extinctiva care
este de 3 ani. Poate fi acoperita prin confirmarea expresa sau tacita de persoana in drept sa
ceara anularea actului. In acest caz, actul va deveni activ (valabil) retroactiv
Atrag nulitatea relativa a actului juridic civil, urmatoarele cauze:
- viciile de consimtamant (eroarea grava, dolul, violenta si leziunea);
- lipsa discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil;
Nulitatea partiala si nulitatea totala
Nulitatea partiala este acea nulitate care desfiinteaza numai o parte din efectele actului
juridic civil, celelalte efecte urmand sa se produca deoarece acestea nu contravin legii.
Nulitatea totala sau integrala este acea nulitate care desfiinteaza actul juridic civil in
intregime.
Nulitati de fond si nulitati de forma
Nulitatile de fond intervin in caz de lipsa ori nevalabilitate a unei conditii de fond a
actului juridic civil: consimtamant, capacitate, obiect, cauza.
Nulitatile de forma intervin nerespectarii formei ceruta ad validitatem.

C. Prescripţia extinctivă în dreptul civil

La baza actiunii in justitie sta dreptul de a porni actiunea, dreptul la actiune.
Utilizarea actiunii in justitie pentru apararea drepturilor subiective, este subordonata
unor conditii, dintre care una este prescriptia extinctiva.
Prescriptia extintiva limiteaza timpul in care o persoana, fizica sau juridica, poate sa-
si valorifice un drept subiectiv prin intermediul organelor de judecata. Aceste limite sunt
stabilite de lege si poarta numele de termene de prescriptie.
Dupa terminarea termenului de prescriptie, apararea dreptului pe calea actiunii in
justitie nu mai este posibila.
Prin prescriptie extinctiva, intelegem stingerea dreptului la actiune in sens material,
neexecutat in termenul stabilit de lege.
Prescriptia prezinta urmatoarele caractere:
-Sanctiune specifica de drept civil
-Sanctioneaza atitudinea pasiva a titularului care nu actioneaza pentru valorificarea dreptului
sau
-Sanctiunea consta in pierderea dreptului la actiune in sens material
 Avem 3 categorii de drepturi prescriptibile:
1. Prescriptibilitatea dreptului la actiune avand un obiect patrimonial: aceste drepturi sunt
supuse prescriptiei, afara de cazul cand, prin lege, s-ar dispune altfel.
2. Drepturile accesorii: odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal, se
stinge si dreptul la actiune privind un drept accesoriu.
3. Drepturile de creanta garantate: prescriptia dreptului la actiune privind creanta principala,
nu stinge si dreptul la actiunea ipotecara. Creditorul ipotecar va putea urmari bunurile mobile
si imobile ipotecate.
Dreptul la actiune este imprescriptibil in cazurile prevazute de lege, precum si atunci
cand, prin natura si obiectul sau, dreptul subiectiv executat nu poate fi limitat in timp.
Sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
-Actiunea privind apararea unui drept nepatrimonial
-Actiunea in constatarea existentei sau inexistentei unui drept
-Actiunea in constatarea nulitatii unui act juridic
-Actiunea in constatarea nulitatii unui certificat de mostenitor.
Prescriptia poate fi invocata de partea interesata ori de alte persoane. Prescriptia poate
fi opusa numai de cel in folosul caruia curge, fara a fi tinut sa produca vreun titlu contrar sau
ca ar fi fost de buna credinta.
Prescriptia mai poate fi invocata si de alte persoane, precum codebitorii unei obligatii
solidare si fideiusorii, chiar daca unui din debitori a neglijat sa o faca sau a renuntat la
prescriptie.
Aceste persoane pot opune prescriptia pentru prima oara chiar si in apel, iar in
arbitraj, prescriptia poate fi opusa pe tot parcursul solutionarii litigiului.
Termenele generale de prescriptie
Codul civil reglementeaza urmatoarele termene generale:
1. Termenul de prescriptie de 3 ani
2. Termenul de prescriptie de 10 ani – care se aplica actiunilor privitoare la: drepturi reale
care nu sunt declarate de lege imprescriptibile, actiuni privind repararea prejudiciului material
sau mental cauzat unei persoane prin tortura, acte de barbarie, violenta, agresiuni sexuale
asupra unui minor sau a unei persoane aflata in imposibilitate de a se apara; actiuni in
repararea prejudiciului adus mediului inconjurator.
3. Termenul de prescriptie de 2 ani – care se aplica raporturilor de asigurare sau reasigurare.
4. Termenul de prescriptie de 1 an – care se aplica ospatarilor sau hotelierilor pentru serviciile
pe care le presteaza; profesorilor, institutorilor, maistrilor si artistilor pentru lectii date cu ora,
ziua, luna; medicilor, asistentilor, farmacistilor pentru vizite, operatii, medicamente;
vanzatorilor cu amanuntul pentru plata marfurilor vandute; mestesugarilor si artizanilor
pentru plata muncii lor; avocatilor pentru onorarii si cheltuieli; notarilor si executorilor
judecatoresti in ceea ce priveste plata sumelor datorate pentru actele functiei lor; inginerilor,
arhitectilor, contabililor, liber-profesionistilor pentru plata sumelor care li se cuvin.
Renuntarea la prescriptie
Este un act unilateral prin care persoana indreptatita renunta la prescriptia implinita,
ori la beneficiul termenului scurs pentru prescriptia implinita si neimplinita. Renuntarea la
prescriptie poate fi expresa sau tacita, dar trebuie sa fie neindoielnica. Nu poate renunta la
prescriptie cel lipsit de capacitatea de a instraina sau de a se obliga.
Efectul renuntarii la prescriptie
Dupa renuntarea la prescriptie, incepe sa curga o noua prescriptie de acelasi fel. Daca
partea indreptatita pentru renuntare la beneficiul termenului scurs, pana la acea data se aplica
dispozitiile privind intreruperea prescriptiei prin recunoasterea dreptului.
Efectele prescriptiei implinite
Dupa implinirea prescriptiei, cel obligat este indreptatit sa refuze executarea
prestatiei. Cel care a executat de buna voie obligatia, dupa prescrierea dreptului la actiune, nu
are dreptul sa ceara restituirea prestatiei. Recunoasterea unui drept prescris, facuta prin act
scris si constituire de garantii in folosul titularului dreptului a carui actiune este precrisa, este
valabila si se aplica regulile de la renuntarea la prescriptie. Din faptul ca prescriptia stinge
numai dreptul la actiune in sens material, decurg urmatoarele consecinte: dreptul subiectiv nu
se stinge si dreptul la actiune in sens procesual nu se stinge.
Prescriptia incepe sa curga de la data cand titularul dreptului la actiune a cunoscut sau
a trebuit sa cunoasca nasterea lui.
In cazul obligatiei de a da si a face, prescriptia curge de la data la care prescriptia
devine exigibila.
Prescriptia dreptului la actiune in restituirea prestatiilor, incepe sa curga de la data
ramanerii definitive a hotararii prin care s-a desfiintat actul.
In cazul prestatiilor succesive, prescriptia curge de la data cand fiecare prestatie
devine exigibila.
In cazul cand apar situatii care impiedica pe titular sa actioneze, legiuitorul a
reglementat suspendarea cursului prescriptiei.
Suspendarea este acea modificare a cursului prescriptiei, care consta in oprirea de
drept a curgerii termenului de prescriptie pe timpul cat dureaza anumite situatii prevazute de
lege, care il pun pe titularul dreptului la actiune in imposibilitatea de a actiona.
 DEPT CIVIL – DREPTURILE REALE

A.Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate.

1. Proprietatea comună pe cote părţi.
Drept de proprietate pe care il au doua sau mai multe persoane, simultan si
concurent, a caror proprietate este divizata intre ele in cote-parti, fara ca bunul
respectiv sa fie fractionat in materialitatea sa.
Ceea ce este fractionat este numai dreptul de proprietate cu privire la bun; fiecare
coproprietar are determinata o cota-parte ideala, abstracta, matematica din dreptul de
proprietate, care se exprima sub forma de fractie nominala, fractie zecimala sau in
procente. Dreptul de proprietate pe cote parti este de doua feluri:
- dreptul de proprietate pe cote-parti obisnuita sau temporara si
- dreptul de proprietate pe cote parti fortata si perpetua.
Principala diferenta dintre ele consta in faptul ca primul fel de coproprietate
poate inceta prin imparteala sau partaj. In cel de-al doilea caz, coproprietatea, fiind
perpetua, nu poate fi sistata prin imparteala.
Coproprietatea obisnuita sau temporara poate rezulta dintr-o mostenire, atunci
cand la succesiune vin doi sau mai multi mostenitori. De asemenea, izvoarele
coproprietatii obisnuite pot fi:
- un contract de dobandire a unui bun de catre doua sau mai multe persoane;
- uzucapiunea rezultata din coposesie;
- transformarea proprietatii devalmase a fostilor soti in proprietate pe cote-parti ca
efect al incetarii ori desfacerii casatoriei;
- construirea sau realizarea in comun a unui bun mobil sau imobil etc.
Coproprietatea fortata si perpetua are ca obiect un bun sau anumite bunuri
care, prin natura lor, pot si sunt folosite in mod permanent de doi sau mai multi
proprietari, neputand fi impartite. Daca sunt impartite, aceste bunuri, de regula, devin
improprii folosintei careia i-au fost destinate. Are, putem spune, caracter accesoriu.
Cazurile de coproprietate fortata:
a) coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a doua imobile
vecine;
b) coproprietatea despartiturilor dintre doua imobile (zidul, santul si gardul);
c) coproprietatea asupra partilor comune din cladirile cu doua sau mai multe
apartamente avand proprietari diferiti;
d) coproprietatea asupra unor bunuri considerate de familie (hartii de familie, tablouri
de familie, cavouri si alte lucrari funerare).
 2. Proprietatea comună în devălmăşie.
Drept de proprietate comună în devălmăşie, formă a dreptului de proprietate comună
care se distinge prin aceea că aparţine nefracţionat tuturor titularilor codevălmaşi şi are ca
obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. Drept de proprietate comună în
devălmăşie au soţii asupra bunurilor comune.
Bunurile comune ale soţilor se pot împărţi în timpul căsătoriei şi la desfacerea ei,
încetând astfel starea de devălmăşie. între proprietatea în devălmăşie şi cea pe cote părţi,
pornind de la faptul că în cazul devălmăşiei nu este determinată partea fiecărui proprietar,
ceea ce la proprietatea pe cote părţi există, se disting următoarele deosebiri:
1. în cazul devălmăşiei, partea fiecărui soţ nu se cunoaşte, nefiind determinată, pe când în
cazul proprietăţii pe cote-părţi, fiecărui coproprietar îi este cunoscută partea;
2. Nici unul dintre soţi nu poate dispune în timpul căsătoriei prin acte între vii de dreptul său
asupra bunurilor comune, pe când în cel de-al doilea caz, fiecare coproprietar poate dispune
de dreptul său asupra bunurilor respective, înstrăinându-1 total sau parţial, fară a fi nevoie
pentru aceasta de consimţământul celorlalţi proprietari;
3. Fiecare dintre soţi poate face singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor
comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când în cel de-al doilea
caz, fiecare dintre coproprietari poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune numai
în măsura în care nu aduce atingere folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu
schimbă destinaţia bunurilor respective.
4. Fiecare dintre soţi poate dispune, cu unele excepţii, de bunurile comune, fiind considerat că
are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când în cazul proprietăţii pe cote-părţi, actele de
dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face numai cu consimţământul tuturor
proprietarilor;
5. Izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătoria, pe când proprietatea comună pe cote-
părţi poate proveni din lege, succesiune, convenţia părţilor;
6. împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote predeterminate,
întinderea dreptului fiecărui soţ stabi-lindu-se cu prilejul împărţirii, pe când în cazul
proprietăţii comune pe cote-părţi, împărţirea bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite a
căror întindere este cunoscută.

3. Proprietatea rezolubilă. Proprietatea anulabilă.

Proprietatea rezolubila presupune ca existenta dreptului in patrimoniul
dobanditorului este nesigura deoarece dreptul poate fi desfiintat cu consecinta reintoarcerii in
patrimoniul instrainatorului. Mentinerea dreptului in patrimoniul dobanditorului este
conditionata de realizarea ori nerealizarea unui eveniment.
 Din moment ce dreptul de propritate poate fi instrainat printr-un act juridic inseamna
ca acel act poate fi afectat de modalitati (in cazul de fata „conditie”) sau transmiterea poate
aparea afectata de conditie in temeiul legii.
Conditia rezolutorie=indeplinirea ei va duce la desfiintarea actului
Conditia suspensiva=indeplinirea ei va duce la nasterea actului juridic si producerea
de efecte
Pana la indeplinirea conditiei, teoretic, bunul are doi proprietari: transmitatorul (al
carui drept este supus conditiei suspensive) si dobanditorul (al carui drept este supus conditiei
rezolutorii). Daca se indeplineste conditia rezolutorie, actul se desfiinteaza si transmitatorul
redevine proprietarul bunului. Daca nu se indeplineste conditia rezolutorie inseamna ca in
mod logic s-a indeplinit cea suspensiva deci actul va produce efecte, dreptul de proprietate
consolindandu-se retroactiv (dobanditorul devine proprietar pur si simplu).
Conditia rezolutorie nu suspenda executarea obligatiei. Asta inseamna ca bunul este
transmis asa cum se prevede in actul juridic incheiat intre parti, doar ca dobandirea este
nesigura. Conditia il va obliga doar sa restituie ceea ce a primit fie ca vorbim de creditorul-
dobanditor care da bunul inapoi, fie ca vorbim de creditorul-transmitator care va da inapoi
pretul, in situatia in care se indeplineste conditia rezolutorie.
Pe scurt, dobanditorul este proprietar sub conditie rezolutorie, iar transmitatorul este
proprietar sub conditie suspensiva.
Spuneam ca uneori, transmiterea poate fi afectata de o conditie in temeiul legii. In
motivarea celor spuse oferim cateva exemple:
1.orice donatie intre soti este revocabila in timpul casatoriei
2.daca dobanditorul a constituit drepturi reale asupra bunului catre terti iar conditia se
indeplineste si drepturile lor vor fi desfiintate cu efect retroactiv. La fel si in cazul transmiterii
bunului pe cale succesorala, tot cu carcter rezolubil dobandesc proprietatea si mostenitorii.
3.cazul vanzarii cu pact de rascumparare
Proprietatea anulabila se refera la acele situatii in care dreptul a fost dobandit prin
act juridic lovit de nulitate relativa.
Dreptul dobanditorului se consolideaza retroactiv si in mod ireversibil la momentul
implinirii termenului de prescriptie al dreptului de a actiona in vederea anularii actului.
Termenul este de 3 ani. Daca el expira, iar partea care putea anula contractul pentru o
cauza de nulitate relativa nu introduce actiunea in acest sens, confirma actul iar dobanditorul
devine proprietar pur si simplu.
Confirmarea se poate face fie prin neintroducerea actiunii fie prin executarea actului
in cunostinta de cauza. Adica partea care executa stie ca ar putea cere anularea actului,
cunoscand cauzele, dar alege sa execute actul. De asemenea, poate declara explicit ca doreste
sa confirme actul.
 Confirmarea tacita ori expresa consolideaza dreptul dobandit, actul devine valabil iar
cel care l-a confirmat nu va mai putea solicita anularea lui chiar daca cei 3 ani nu au trecut
inca.
Pana sa dispara incertitudinea legata de posibilitatea pe care unul dintre ei o are de a anula
ori de a confirma actul, suntem in prezenta a doi proprietari asupra aceluiasi bun.

B.Dezmembrămintele dreptului de proprietate.

1. Dreptul de uzufruct.
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane si de a culege fructele acestuia
intocmai ca proprietarul, insa cu indatorirea de a-i conserva substanta.
Dobandirea dreptului de uzufruct
Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevazute de
lege, dispozitiile in materie de carte funciara fiind aplicabile. Uzufructul se poate constitui
numai in favoarea unei persoane existente.
Obiectul dreptului de uzufruct
Orice bunuri mobile si imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masa
patrimoniala, o universalitate de fapt ori o cota-parte din aceasta. Nu pot face obiectul
dreptului de uzufruct bunurile din domeniul public. In N.C.Civ. au fost introduse, in mod
expres, dispozitii speciale privind uzufructul asupra creantelor, inclusiv asupra unei rente
viagere, asupra actiunilor sau a partilor sociale, precum si uzufructul asupra fondului de
comert.
Apararea dreptului de uzufruct
Acest drept poate fi aparat printr-o actiune confesorie, in aceleasi conditii in care
aceasta poate fi exercitata si in cazul superficiei.
Durata uzufructului
Uzufructul in favoarea unei persoane fizice este cel mult viager. Uzufructul constituit
in favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani. Atunci cand este
constituit cu depasirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani. Daca nu s-a
prevazut durata uzufructului, se prezuma ca este viager sau, dupa caz, ca este constituit pe o
durata de 30 de ani. Uzufructul constituit pana la data la care o alta persoana va ajunge la o
anumita varsta dureaza pana la acea data, chiar daca acea persoana ar muri inainte de
implinirea varstei stabilite.
Drepturile uzufructuarului sunt:
– de folosinta exclusiva a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia (naturale,
industriale, civile si chiar productele);
– de a cere si de a obtine predarea bunului;
– de a dispune, ca un bun proprietar, de bunurile care, fara a fi consumptibile, se deterioreaza
rapid prin utilizare. In acest caz, la sfarsitul uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe
care ar fi avut-o bunul la aceasta din urma data;
– de cesiune a uzufructului;
– de a inchiria sau, dupa caz, de a arenda bunul primit in uzufruct;
– de a exploata partile de paduri inalte care au fost destinate taierii regulate, fie ca aceste
taieri se fac periodic pe o intindere de pamant determinata, fie ca se fac numai pentru un
numar de arbori alesi pe toata suprafata fondului;
– de a lua din paduri araci pentru vii;
– de a lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosintei obisnuite a
proprietarului, in limitele dispozitiilor legale;
– dreptul asupra pomilor fructiferi care se usuca si a celor cazuti accidental;
– dreptul asupra carierelor de piatra si de nisip aflate in exploatare;
– in cazul unei creante: dreptul de a incasa capitalul si de a percepe dobanzile creantei,
dreptul de a spori capitalul, dreptul de vot, dreptul la dividende.
Obligatiile uzufructuarului
Acestea constau fie intr-o obligatie generala, la un loc cu toti cei care formeaza
subiectul pasiv, de a respecta dreptul la nuda proprietate, fie in anumite obligatii ale
uzufructuarului, care dau expresie raporturilor speciale dintre uzufructuar si nudul proprietar:
– de a inventaria bunurile mobile si de a constata starea in care se afla imobilele, cu exceptia
cazului in care uzufructul unui bun mobil este dobandit prin uzucapiune;
– de a respecta destinatia data bunurilor de nudul proprietar, cu exceptia cazului in care se
asigura o crestere a valorii bunului sau cel putin nu se prejudiciaza in niciun fel interesele
proprietarului;
– de a despagubi pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea
necorespunzatoare a bunurilor date in uzufruct;
– de a depune o garantie pentru indeplinirea obligatiilor sale;
– de a efectua reparatiile de intretinere a bunului; reparatiile mari sunt in sarcina
uzufructuarului atunci cand sunt determinate de neefectuarea reparatiilor de intretinere;
– de a suporta toate sarcinile si cheltuielile culegerea fructelor ori incasarea veniturilor;
– de a aduce de indata la cunostinta nudului proprietar orice uzurpare a fondului si orice
contestare a dreptului de proprietate, sub sanctiunea obligarii la plata de daune-interese.
Drepturile nudului proprietar
Obligatiile mentionate ale uzufructuarului devin, in raporturile juridice, drepturi de
creanta ale nudului proprietar. Astfel sunt, de exemplu, dreptul de a cere intocmirea
inventarului, conservarea lucrului, efectuarea reparatiilor de intretinere, dreptul de a cere
despagubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului si altele asemenea.
Obligatiile nudului proprietar
In general, nudul proprietar are o obligatie generala negativa de a nu tulbura exercitarea
dreptului de uzufruct. „Proprietarul nu poate prin faptul sau nici cu orice chip vatama
drepturile uzufructuarului”.
Stingerea uzufructului
Modurile de stingere a uzufructului sunt in numar de sapte, si anume:
– moartea sau, dupa caz, incetarea personalitatii juridice a uzufructuarului;
– expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul;
– consolidarea (cand una si aceeasi persoana dobandeste atat calitatea de proprietar cat si pe
aceea de uzufructuar);
– neuzul timp de 10 de ani, iar in cazul creantelor, 2 ani;
– pieirea totala a lucrului supus uzufructului;
– abuzul de folosinta;
– renuntarea uzufructuarului.
2. Dreptul de uz.
Dreptul de uz reprezinta acel dezmembramant al dreptului de proprietate care confera
titularului sau prerogativele de folosinta si posesia asupra unui bun proprietatea altuia, insa
numai pentru satisfacerea nevoilor sale si ale membrilor familiei. Dreptul de uz este
asemanator dreptului de uzufruct, avand o intindere mai restransa. Fata de dreptul de
uzufruct, in cazul dreptului de uz, culegerea roadelor bunului se face numai in natura si sunt
destinate doar pentru consumul uzuarului (titularul dreptului de uz) si al membrilor familiei
sale.
Trasaturile dreptului de uz sunt: dreptul de uz este un drept personal, adica, titularul sau
care poate fi numai persoana fizica, nu poate instraina beneficiile dreptului, nu-l poate
inchiria sau ipoteca.
3. Dreptul de abitaţie.
Dreptul de abitatie este un drept de uz care ca obiect o locuinta si ofera titularului
dreptul de a o poseda si a o folosi lui si familiei sale.
Dreptul de abitatie prezinta urmatoarele particularitati:
- este un drept real principal, derivat si temporar, asupra bunului altuia;
- ca si dreptul de uz, este un drept strict personal, avand ca titular numai o persoana
fizica:
- este un drept inalienabil, insesizabil, neputand fi inchiriat deoarece poate fi exercitat
numai pentru satisfacerea nevoilor titularului si ale familiei sale.
 Dreptul de abitatie poate fi constituit prin contract si testament si poate fi aparat prin
actiunea confesorie, care este o actiune reala si petitorie, sau actiune personala, daca abitatia
s-a constituit prin act juridic.
Sotului supravietuitor are drept asupra casei de locuit care a apartinut sotului
predecedat, numai daca sunt indeplinite unele conditii cum ar fi: locuinta face parte sin
succesiunea sotului decedat; sotul supravietuitor nu are o alta locuinta proprie.
Acest drept de abitatie legal este recunoscut numai temporar pana la iesirea din
indiviziune, dar cel putin un an de zile de la decesul sotului sau. Acest drept inceteaza in
cazul in care sotul supravietuitor se recasatoreste inainte de iesirea din indiviziune.
Comostenitorii pot cere restrangerea dreptului de abitatie, daca locuinta nu este necesara
in intregime, sau pot procura sotului supravietuitor o alta locuinta.
Dreptul de abitatie fiind un drept indivizibil, in cazul in care se instraineaza o locuinta de
doi soti, daca vanzatorii isi rezerva un drept de abitatie asupra intregii locuinte vandute, dupa
decesul unuia dintre soti, nudul proprietar nu poate cere restrangerea dreptului de abitatie
astfel constituit, spre a se muta el insusi intr-o parte din aceasta locuinta
Si in cazul dreptului de abitatie, ca si in situatia celorlalte dezmembraminte al dreptului de
proprietate, titularul bunului respectiv (locuinta), are anumite obligatii cum ar fi:
- sa foloseasca imobilul ca un bun proprietar;
- sa suporte sarcinile folosintei locuintei;
- sa constate starea imobilului inca de la intrarea in posesie.
Dreptului de abitatie ii sunt aplicate regulile de la uzufruct, astfel ca, daca dreptul de
uzufruct are ca obiect o casa de locuit, el include si dreptul de abitatie.
4. Dreptul de servitute.
Servitutea este sarcina care greveaza un imobil pentru uzul sau utilitatea imobilului
unui alt proprietar. De regula, servitutea presupune doua imobile apartinand unor proprietari
diferiti, dintre care unul (dintre imobile) este fondul dominant, iar cel care „suporta
servitutea” este fondul aservit. Pot fi insa si situatii in care servitutile sa aiba caracter
reciproc. In NCC se mentioneaza ca fondul dominant poate, prin constituirea servitutii, sa-si
sporeasca utilitatea economica sau confortul.
Constituire
Servitutea se poate constitui numai pe temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune.
Clasificare
– servituti aparente si servituti neaparente, dupa cum ele sunt determinate printr-un semn
vizibil (o usa, o fereastra, etc.), sau nu (servitutea de a nu construi peste o anumita inaltime);
– servituti continue si servituti necontinue, in functie de modul de exercitare, care poate fi
continuu, fara fapta omului (servitutea de vedere) sau necontinuu, unde este necesar faptul
actual al omului (servitutea de trecere);
– servituti pozitive si servituti negative, cele pozitive implicand exercitarea partiala a unor
prerogative ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar servitutile negative fiind
acelea potrivit carora proprietarul fondului aservit este obligat sa se abtina de la exercitarea
unora dintre prerogativele dreptului sau de proprietate (de exemplu, servitutea de a nu
construi).
O bligatiile in sarcina proprietarului fondului aservit sunt, in principal, cele care privesc
respectarea obligatiilor asumate pentru asigurarea uzului si utilitatii fondului dominant
precum si notarea in cartea funciara, iar obligatia se transmite, pe aceasta cale, dobanditorilor
subsecventi ai fondului aservit. Cat priveste abtinerea proprietarului fondului aservit de a
impiedica exercitarea servitutii, aceasta nu poate impiedica pe proprietarul fondului aservit de
a schimba locul prin care se exercita servitutea, in masura in care exercitarea servitutii
ramane la fel de comoda pentru proprietarul fondului dominant.
Drepturile si obligatiile proprietarului fondului dominant, sunt, in principal:
– dreptul de a lua toate masurile si de a face pe cheltuiala sa toate lucrarile pentru a exercita si
a conserva servitutea;
– obligatia de a nu agrava situatia fondului aservit si de a nu cauza prejudicii prin exercitarea
servitutii.
Stingerea servitutilor
Servitutile se sting pe cale principala prin radierea lor din cartea funciara pentru una
dintre urmatoarele cauze:
a) consolidarea, atunci cand ambele fonduri ajung sa aiba acelasi proprietar;
b) renuntarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) rascumpararea;
e) imposibilitatea definitiva de exercitare;
f) neuzul timp de 10 de ani;
g) disparitia oricarei utilitati a acestora.
Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit, daca servitutea
este contrara utilitatii publice careia ii va fi afectat bunul expropriat.
5. Dreptul de superficie.
Dreptul de a avea sau de a edifica o constructie pe terenul altuia, deasupra ori in
subsolul acelui teren, asupra caruia superficiarul dobandeste un drept de folosinta.
Caracteristicile dreptului de superficie
Drept real principal (se poate constitui numai asupra bunurilor imobile), drept derivat
(este rezultatul dezmembrarii dreptului de proprietate asupra terenului), drept temporar
(durata maxima a termenului de superficie este de 99 de ani, cu posibilitatea reinnoirii la
expirarea termenului)
 Dobandirea dreptului de superficie, potrivit reglementarii din noul Cod civil, se poate
face prin act juridic (act unilateral, precum testamentul, sau conventie), precum si prin
uzucapiune sau prin alt mod prevazut de lege. In toate cazurile se aplica dispozitiile privind
cartea funciara.
Intinderea si exercitarea dreptului de superficie
Dreptul de superficie se exercita in limitele si in conditiile actului constitutiv. In lipsa
unei stipulatiicontrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitata de suprafata de teren
pe care urmeaza sa se construiasca si de cea necesara exploatarii constructiei sau, dupa caz,
de suprafata de teren aferenta si de cea necesara exploatarii constructiei edificate .
Prevederi speciale privesc interdictia modificarii constructiei de catre titularul
dreptului de superficie, acesta avand obligatia, in cazul reconstruirii, sa respecte forma
initiala. In cazul nerespectarii acestor dispozitii, proprietarul terenului poate sa ceara, in
termen de trei ani, incetarea superficiei sau repunerea in situatia anterioara.
Apararea dreptului de superficie
Dreptul de superficie poate fi aparat prin actiunea confesorie de superficie, actiune ce
poate fi intentata impotriva oricarei persoane chiar si impotriva proprietarului terenului, daca
ea impiedica exercitarea dreptului. Dreptul la actiune este imprescriptibil.
Constituirea cu titlu oneros a superficiei – Evaluarea prestatiei superficiarului
In cazul in care superficia s-a constituit cu titlu oneros, daca partile nu au prevazut
alte modalitati de plata a prestatiei de catre superficiar, titularul dreptului de superficie
datoreaza, sub forma de rate lunare, o suma egala cu chiria stabilita pe piata libera, tinand
seama de natura terenului, de destinatia constructiei in cazul in care aceasta exista, de zona in
care se afla terenul, precum si de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosintei.
In caz de neintelegere intre parti, suma datorata proprietarului terenului va fi stabilita pe cale
judecatoreasca.
Incetarea superficiei
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciara pentru una dintre
urmatoarele cauze:
– la expirarea termenului;
– prin consolidare, daca terenul si constructia devin proprietatea uneia si aceleiasi persoane;
– prin pieirea constructiei, daca exista o stipulatie expresa in acest sens;
– in alte moduri prevazute de lege.
Efectele incetarii superficiei
In lipsa unei stipulatii contrare, proprietarul terenului devine proprietarul constructiei
edificate de superficiar, prin accesiune, cu obligatia de a plati constructia la valoarea de
circulatie de la data expirarii termenului. Exista si posibilitatea, in cazul in care constructia
are o valoare mult mai mare decat terenul, ca proprietarul terenului sa-l oblige pe superficiar
sa cumpere terenul la valoarea de piata.
 C.Apărarea dreptului de proprietate.

1. Acţiunea în revendicare.
Actiunea in revendicare reprezinta actiunea aflata la indemana proprietarului bunului
impotriva posesorului sau impotriva altei persoane care detine bunul respectiv, fara drept.
Proprietarul are dreptul, ca pe langa revendicarea bunului, sa solicite si despagubiri.
Dreptul la actiunea in revendicare este imprescriptibil, cu exceptia cazurilor in care
prin lege se dispune altfel. Asadar, actiunea in revendicare poate fi introdusa oricand,
indiferent daca priveste un bun mobil sau un bun imobil, cu exceptia cazurilor in care prin
lege se dispune altfel (de ex, bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul
de buna-credinta, daca actiunea este intentata, sub sancţiunea decaderii, în termen de 3 ani de
la data la care proprietarul a pierdut stapanirea materiala a bunului).
Calitate procesuala activa intr-o actiune in revednicare o are titularul dreptului de
proprietate. In cazul coproprietatii (proprietate pe cote-parti), NCC prevede ca in orice
actiune privitoare la coproprietate, inclusiv in cazul actiunii in revendicare, fiecare
coproprietar poate sta singur in justitie, indiferent de calitatea procesuala.
Calitate procesuala pasiva o are persoana in a carei posesiune nelegitima se afla bunul
pe care reclamantul il revendica.
NCC stipuleaza ca, in cazul imobilelor inscrise in cartea funciara, dovada dreptului de
proprietate se face cu extrasul de carte funciara.
Actiunea in revednicare imobiliara este de competenta instantei in a carei raza
teritoriala se afla imobilul, iar cea mobiliara este de competenta instantei in a carei raza
teritoriala se afla domiciliul paratului .
Ca efect al admiterii actiunii in revendicare, paratul va fi obligat la restituirea bunului
sau la despagubiri, evaluate în raport cu momentul restituirii, daca bunul a pierit din culpa sa
ori a fost instrainat. De asemenea, in aceleasi condiţii, paratul va fi obligat la restituirea
productelor sau a contravalorii acestora. Paratul posesor de rea-credinta sau detentorul precar
va fi obligat, la cererea reclamantului, si la restituirea fructelor produse de bun pana la
inapoierea acestuia către proprietar.
La cererea paratului, proprietarul poate fi obligat sa restituie posesorului cheltuielile
necesare pe care acesta le-a facut, cheltuielile utile, in limita sporului de valoare, daca prin
lege nu se prevede altfel, precum şi cheltuielile necesare pentru producerea şi culegerea
fructelor sau a productelor. Proprietarul nu este dator sa acopere cheltuielile voluptoare, in
timp ce posesorul are dreptul de a-si insusi lucrarile efectuate cu aceste cheltuieli numai daca
prin aceasta bunul nu se deterioreazăîn situaţia în care cheltuielile necesare, utile sau
voluptoare se concretizeaza intr-o lucrare noua, nu se poate cere restituirea acestora, in acest
caz fiind incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Paratul are un drept de retenţie asupra produselor pana la restituirea cheltuielilor
facute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului in care proprietarul
furnizeaza paratului o garantie indestulatoare.
 Hotararea judecătoreasca prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabila si
poate fi executata si impotriva tertului dobanditor, in condiţiile Codului de procedura civila.
2. Acţiunea în grăniţuire.
Acţiunea prin care se urmăreşte determinarea, prin hotărâre judecătorească, a limitelor
dintre două proprietăţi vecine; prin această acţiune reclamantul pretinde ca, în contradictoriu
cu pârâtul, instanţa să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri
învecinate.
A.g. este o acţiune reală, petitorie, imobiliară, declarativă de drepturi şi
imprescriptibilă.
A.g. poate fi exercitată, în primul rând, de titularul dreptului de proprietate asupra
fondului, precum şi de orice persoană care are un drept real asupra acestuia, cum ar fi superfi-
ciarul, uzufructuarul sau titularul dreptului real de folosinţă asupra terenurilor proprietate de
stat, care pretinde delimitarea fondului său de cel învecinat; în cazul în care această acţiune
implică şi revendicarea unei porţiuni din teren, calitate procesuală activă are doar
proprietarul.
A.g. este inadmisibilă între coproprietari, iar dacă fondul este bun comun, acţiunea
trebuie formulată de ambii soţi.
Obiectul a.g. îl constituie delimitarea fondurilor învecinate sau, după caz, mutarea
liniei de hotar, cu obligarea pârâtului la restituirea suprafeţei deţinute fără drept din terenul
limitrof al reclamantului; în primul caz, prin probele administrate trebuie să se dovedească
numai traseul hotarului real, care urmează a fi marcat prin semne exterioare, fără a fi necesară
şi dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului; sarcina probei revine ambelor părţi,
întrucât fiecare dintre ele are atât rolul de reclamant, cât şi de pârât; fiind o chestiune de fapt,
pentru stabilirea liniei hotarului poate fi folosit orice mijloc de probă.
A.g. produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi
cu privire la însuşi dreptul real, ceea ce înseamnă că, ulterior, oricare dintre acestea poate
introduce o acţiune în revendicare cu privire la suprafaţa determinată a fondului, fără să i se
poată opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în a.g.
Cheltuielile de grăniţuire, respectiv cele necesare pentru trasarea şi marcarea hotarului
stabilit de instanţă, se suportă în mod egal de ambele părţi. Dacă grăniţuirea s-a făcut prin
convenţia părţilor, ele o pot contesta printr-o acţiune în anulare.

D.Posesia Calităţile şi viciile posesiei.

Posesia a fost definita ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care
consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt de catre o persoana asupra
unui bun cu intentia si vointa de a se comporta fata de toti ceilalti ca proprietar sau titular al
unui drept real.
Caracterele posesiei
a) - posesia se bazeaza pe intentia de a poseda pentru sine, adica animus rem sibi habendi;
b) - posesia este incidenta numai drepturilor reale, nu si celor de creanta (personale);
c) - posesia face sa se nasca un drept probabil de proprietate sau un alt drept real.
Elementele posesiei
Pentru existenta posesiei sunt necesare doua elemente cumulativ indeplinite si anume:
unul material (corpus) si altul psihologic (animus).
a) Elementul material consta din totalitatea faptelor materiale exercitate direct asupra lucrului
b) Elementul psihologic sau intentional consta in intentia sau vointa celui care poseda de a
exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica ca si cum ar fi exercitat-o proprietarul sau
titularul unui alt drept real.
Posesia si detentia precara
Detentia precara, spre deosebire de posesie, nu este o stare de fapt ci o stare de drept.
De exemplu, sunt detentori precari: depozitarul, locatarul, carausul, creditorul gajist, tutorii
pentru bunurile celor aflati sub ocrotirea lor etc.
Detentia a fost definita ca fiind exercitiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu
permisiunea si pe contul proprietarului, fie in virtutea unui titlu legal sau judiciar.Aceasta
definitie a detentiei precare presupune trei conditii si anume:
-puterea de fapt ; - puterea de drept ; - obligatia de restituire.
Comparatie intre detentia precara si posesie. Ele se diferentiaza sensibil:
- prima diferenta: putere de fapt sau existenta unui titlu. Posesia nu este decat un simplu fapt
(res facti), detentia este o stare de drept (res juris).
- a doua diferenta: pretentia la proprietate sau recunoasterea dreptului proprietarului. Simplu
spus: detentorul recunoaste dreptul altuia, posesorul nu.
Intervertirea detentiei precare (titlurilor)
C.civ. stabileste cazurile de intervertire a detentiei precare. Acestea sunt:
- cand detinatorul lucrului primeste cu buna credinta de la alta persoana decat adevaratul
proprietar un titlu translativ de proprietate cu privire la bunul pe care il detine;
- atunci cand detinatorul lucrului prin acte de rezistenta neaga drepturile celui de la care
detine bunul. De pilda, din diferite motive locatarul considera ca el este proprietarul
imobilului si refuza sa mai achite chiria ;
- cand detinatorul stramuta posesia lucrului printr-un act cu titlu particular la o persoana de
buna credinta;
- cand detinatorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, daca succesorul cu
titlu universal este de buna credinta.
Dobandirea si pierderea posesiei
 Posesia se dobandeste prin intrunirea celor doua elemente (corpus si animus). In ce
priveste elementul material acesta poate fi exercitat fie personal de catre posesor, fie prin
reprezentant (de exemplu, mandatarul, depozitarul etc.). Privitor la elementul psihologic,
acesta trebuie sa fie prezent in mod nemijlocit in persoana posesorului si nu a
reprezentantului. Posesia se pierde prin disparitia celor doua elemente. Apare insa foarte logic
ca posesia sa se piarda si prin disparitia numai a unuia dintre cele doua elemente. Bunaoara,
cand bunul este furat si deci dispare elementul corpus sau cand posesia pentru sine se
transforma in posesie pentru altul in care caz dispare elementul psihologic.
Dovada posesiei
Ea se face prin probatiunea celor doua elemente ale posesiei. Dovada elementului
material este relativ simpla si ea se face prin orice mijloc de proba inclusiv martori si
prezumtii. Elementul psihologic, prin natura lui, este mai dificil de probat. Exista din acest
punct de vedere doua reguli:
- prima este prezumtia de neprecaritate, adica animus domini este prezumat
- a doua regula este prezumtia de neintervertire de titlu
Calitatile si viciile posesiei
Pentru ca posesia sa produca efecte juridice deosebit de intrunirea celor doua
elemente, ea trebuie sa fie utila, adica neviciata. Pentru a fi utila ea trebuie sa indeplineasca
anumite calitati si anume: sa fie continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de
proprietar. La aceste calitati cerute posesiei doctrina si jurisprudenta a adaugat si pe aceea de
a fi neechivoca.
Viciile posesiei. - Viciile posesiei sunt reversul calitatilor sale; ele sunt:
discontinuitatea, violenta, clandestinitatea si echivocul.
1. Viciul discontinuitatii
O posesie este discontinua atunci cand este exercitata cu intermitente anormale. La
aceasta se mai adauga situatia cand posesorul abandoneaza bunul. Nu exista similitudine intre
intreruperea posesiei si discontinuitate, asa cum am mai evidentiat, intreruperea este
consecinta activitatii unui tert, pe cand discontinuitatea provine de la posesor. De asemenea,
discontinuitatea, spre deosebire de intrerupere nu duce la incetarea posesiei. Discontinuitatea
este un viciu temporar (deoarece nu-si mai produce efectele cand actele de stapanire au
devenit regulate, conform naturii bunului) si in mod obisnuit, e aplicabila bunurilor imobile.
2. Viciul violentei
Posesia este viciata atunci cand este tulburata prin acte de violenta; in acest sens, C
civ. dispune ca posesia este tulburata cand este intemeiata sau conservata prin acte de
violenta impotriva sau din partea adversarului. Sunt excluse actele de violenta atat la
inceputul posesiei, cat si in timpul exercitarii ei.
Posesia va fi viciata atat atunci cand actele de violenta au existat la inceputul posesiei,
precum si atunci cand au fost savarsite in timpul posesiei.
 Violenta este un viciu relativ, asa ca, acest viciu va putea fi invocat numai de cei in
privinta carora posesiunea a avut un asemenea character. Este un viciu temporar (deoarece
posesia redevine utila in momentul in care au incetat actele de violenta); acest viciu este
aplicabil atat in ce priveste posesia imobilelor, cat si posesia mobilelor.
3. Viciul clandestinitatii
Posesiunea este clandestina cand posesorul o exercita in ascuns de adversarul sau
incat acesta nu este in stare de a putea sa o cunoasca. Este dificil de imaginat o posesie
clandestina in cazul bunurilor imobile, motiv pentru care clandestinitatea este intalnita de
regula la bunurile mobile. Reamintim ca, chiar daca posesia nu este publica, dar proprietarul
putea sa o cunoasca, atunci nu opereaza viciul clandestinitatii. In cazul in care posesia
debuteaza clandestin, dar ulterior devine publica, sau invers, principiul aplicabil este ca
publicitatea trebuie sa se manifeste pe intreaga durata a posesiei.
4. Viciul precaritatii
O calitate esentiala a posesiei o constituie exercitarea ei sub nume de proprietar, adica
posesorul sa posede pentru sine si nu pentru altul. In situatia in care exercita posesia pentru
altul, posesorul ramane doar un detentor precar. Viciul precaritatii are un caracter absolut si
perpetuu.
5. Viciul echivocitatii posesiei
Codul civil nu include printre conditiile posesiei si viciul echivocitatii. O posesie este
echivoca atunci cand sunt indoieli cu privire la existenta celor doua elemente constitutive ale
posesiei: animus si corpus. Sau cum s-a aratat in literatura de specialitate, 'Posesia este
echivoca atunci cand nu se cunoaste daca ea este manifestarea unui drept, in ipoteza in care
actele invocate au un caracter indoielnic.
O alta situatie cand ne putem afla in prezenta unei posesii echivoce este atunci cand
fara sa se poata face dovada precisa, prin proba scrisa, a precaritatii, adversarul posesorului
poate sa invedereze anumite circumstante de fapt, sa administreze dovezi de natura sa faca
indoielnica existenta unui just titlu, translativ in temeiul caruia posesorul a intrat in posesia
bunului.
Efectele posesiei
- posesia creaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului;
- posesorul de buna credinta al unui bun frugifer dobandeste in proprietate fructele bunului pe
care il poseda;
- posesia imobiliara este aparata prin actiunile posesorii;
- posesia prelungita duce prin uzucapiune la dobandirea dreptului de proprietate asupra
imobilelor.
1. Acţiunile posesorii.
Actiunile posesorii sunt acele actiuni in justitie prin care posesorul urmareste sa-si
apere posesia impotriva oricaror tulburari sau sa redobandeasca posesia atunci cand a pierdut-
o. Asadar, ele au ca scop restabilirea situatiei de fapt existente anterior tulburarii sau
deposedarii.
Specificul acestor actiuni rezida in aceea ca prin ele se apara o situatie de fapt,
posesia, fara insa a se discuta dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului.
Caracterele actiunilor posesorii sunt:
-prin ele poate fi aparata numai posesia asupra bunurilor imobile deoarece pentru bunurile
mobile posesorul este prezumat a fi proprietar;
-actiunile posesorii au ca scop apararea simplului fapt al posesiei, ele nu pun in discutie
dreptul asupra bunului; de aceea si proba este mai usoara;
-actiunile posesorii se judeca dupa o procedura speciala, simpla si rapida prevazuta de Codul
de procedura civila;
-actiunile posesorii sunt actiuni reale, intrucat apara drepturile reale prin apararea posesiei;
-pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau atingerea adusa posesiei.
Clasificarea actiunilor posesorii.
Deosebim:
-actiunea posesorie generala numita si actiune posesorie in complangere, folosita pentru a
face sa inceteze orice tulburare a posesiei;
-actiunea posesorie speciala numita in reintegrare menita sa apere posesia in caz de tulburare
sau deposedare prin violenta.
Actiunea in complangere.
Este actiunea de drept comun in materie de posesie deoarece la ea se recurge pentru
orice tulburare, mai putin cand posesorul este deposedat prin violenta.
Tulburarile pot fi de fapt - atunci cand incalcarea posesiei se face prin acte materiale
(de exemplu, trecerea fara drept pe terenul vecin, fara a avea in acest sens un drept de
servitute) sau de drept - cand constau intr-o pretentie juridica exercitata impotriva posesorului
(exemplu, somatia facuta chiriasului de catre un tert care pretinde sa i se plateasca lui chiria si
nu celui cu care a incheiat contractul de inchiriere).
Pentru exercitarea actiunii in complangere trebuie intrunite cumulativ urmatoarele
conditii:
-sa nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
-reclamantul sa faca dovada ca inainte de tulburare sau deposedare a posedat bunul cel putin
un an;
-posesia reclamantului sa fie utila, adica neviciata.
Actiunea posesorie speciala sau in reintegrare.
Actiunea posesorie speciala (in reintegrare) poate fi utilizata pentru apararea posesiei
numai atunci cand tulburarea sau deposedarea are loc prin violenta.
 Prin violenta se intelege orice fapta contrara ordinii de drept ce implica rezistenta din
partea adversarului si care tinde la deposedarea posesorului. Prin violenta vom intelege orice
fapta contrara ordinii de drept care implica rezistenta din partea adversarului si care tinde la
deposedarea posesorului.
Violenta nu presupune numai loviri, insulte, etc., ci si alte procedee abuzive cum ar fi:
ocuparea unui teren, a unei case, ridicarea unui zid, ridicarea sau daramarea unui gard,
distrugerea recoltelor, etc.
Singura conditie ceruta pentru actiunea in reintegrare este aceea ca sa nu fi trecut mai
mult de un an de la data tulburarii (exista o singura conditie deoarece aceasta actiune impune
rezolvarea ei urgenta).

E.Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

1. Accesiunea.
Incorporarea materiala a unui bun considerat mai putin important intr-un bun mai
important, avand ca efect dobandirea dreptului de proprietate asupra primului bun de catre
proprietarul bunului mai important. In functie de natura bunului a carui proprietate se
dobandeste prin aceasta modalitate, accesiunea poate fi imobiliara si mobiliara.
Accesiunea imobiliara este la randul sau, naturala si artificiala, dupa cum nu se
presupune sau presupune interventia omului.
Accesiunea imobiliara naturala se realizeaza fara interventia omului in urmatoarele
cazuri: aluviune, avulsiune, insule si prundisuri, accesiunea animalelor.
a) aluviunea consta in cresterile de pamant care se fac succesiv si pe nesimtite pe
malurile apelor curgatoare. Adaugirile devin proprietatea persoanei ce detine in proprietate
terenul la care s-au facut depunerile de pamant.
b) avulsiunea consta in adaugarea la un teren a unei bucati de pamant smulsa brusc de
la un alt teren prin actiunea unei ape curgatoare. Aceasta parte devine proprietatea titularului
terenului la care s-a produs alipirea, daca este proprietate privata si fostul proprietar nu o
revendica in termen de un an.
c) insulele si prundisurile sunt intinderi de uscat formate prin retragerea apelor
raurilor nenavigabile si neplutitoare. Ele apartin proprietarului fondului pe care s-au format.
Intrucat albiile fluviilor si raurilor, chiar si nenavigabile sunt proprietate publica, implicit
insulele si prundisurile sunt proprietate publica.Exceptie exista in cazul in care insula s-a
format ca urmare a aparitiei unui nou brat al raului sau fluviului ce inconjoara terenul unui
proprietar riveran, insula nou creata apartine acestuia.
d) Accesiunea animalelor consta in extinderea dreptului de proprietate al titularului
unui teren asupra animalelor si zburatoarelor salbatice ce se instaleaza fara interventia
proprietarului, pe proprietatea sa. Exceptie fac animalele si zburatoarele din fondul cinegetic
si cele ocrotite de legi speciale.
 Accesiunea imobiliara artificiala este forma de accesiune imobiliara care presupune
interventia omului. Codul civil reglementeaza doua cazuri de accesiune imobiliara artificiala:
a) Constructia sau plantatia facuta de proprietar pe terenul sau cu materialul altuia;
b) Constructia sau plantatia facuta de o persoana cu materialele proprii pe terenul
altuia.
In ambele cazuri, terenul fiind considerat bunul principal, proprietarul acestuia
dobandeste prin accesiune si proprietate constructiei sau plantatiei, cu obligatia de a plati
despagubiri celui in dauna caruia a operat accesiunea in virtutea principiului ca nimeni nu se
poate imbogati in dauna altuia.
a1) Constructia sau plantatia facuta de proprietarul terenului cu materialele altuia
devine prin accesiune si proprietarul acestora indiferent daca a fost de buna-credinta sau de
rea-credinta. Sub nici o forma proprietarul materialelor nu are dreptul sa le ridice daca ele au
fost incorporate in teren, proprietarul terenului fiind obligat sa plateasca valoarea materialelor
si eventual daune interese.
b1) proprietarul terenului pe care un tert a realizat cu materiale proprii o constructie,
plantatie sau alta lucrare, devine, din momentul inceperii acestora, si proprietarul constructiei,
plantatiei sau lucrarii realizate.Exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra lucrarii
nu se va putea realiza decat din momentul in care tertul este despagubit.Constructorul (de
buna sau rea credinta) are posesiunea constructiei atata timp cat proprietarul terenului ramane
in pasivitate, putand dobandi chiar proprietatea asupra constructiei daca se indeplinesc
conditiile cerute pentru uzucapiune.
b2) Situatia constructorului de buna-credinta. In cazul constructorului de buna-
credinta proprietarul terenului devine, prin accesiune, si proprietarul constructiei, plantatiei
sau lucrarii efectuate, cu obligatia despagubirii constructorului. Proprietarul terenului nu va
avea dreptul sa-l sileasca pe constructorul de buna-credinta sa-si ridice lucrarile, dar va avea
obligatia de desdaunare, optand intre achitarea catre constructor a contravalorii materialelor si
a muncii prestate sau plata catre constructor a unei sume de bani echivalenta cu sporul de
valoare a terenului ca urmare a efectuarii constructiei. Optiunea apartine proprietarului
terenului, si cu a constructorului.Pana la achitarea de catre proprietar a despagubirilor catre
constructorul de buna-credinta, acesta are un drept de retentie asupra constructiei, plantatiei
sau altei lucrari.
b3) Situatia constructorului de rea-credinta: Constructorul de rea-credinta este
persoana care efectueaza constructia, plantatia sau lucrarea pe un teren, desi cunoaste ca
terenul apartine altuia, cu exceptia pasivitatii si tolerantei proprietarului terenului ce imbraca
forma abuzului de drept. In cazul constructorului de rea-credinta, proprietarul poate opta
pentru desfiintarea constructiei, plantatiei sau lucrarii pe cheltuiala constructorului sau pentru
pastrarea lucrarilor, dar cu obligatia de a-i plati constructorului valoarea materialelor si pretul
muncii, pret ce era in vigoare la data efectuarii constructiei.Desfiintarea constructiei se va
putea face numai dupa obtinerea autorizatiei de desfiintare a constructiilor. In cazul in care se
construieste partial pe terenul altuia, instanta suprema a inversat regulile accesiunii, terenul
devenind accesoriul constructiei, iar proprietarul portiunii de teren ocupate va fi silit sa vanda
respectiva portiune de teren constructorului, indiferent daca acesta este de buna sau rea-
credinta.
 b4) Accesiunea mobiliara consta in dobandirea proprietatii asupra unui nou lucru
rezultat din unirea prin incorporare a doua sau mai multe lucruri mobile apartinand unor
proprietari diferiti. Sunt trei moduri de manifestare ale accesiunii mobiliare: adjunctiunea,
specificatiunea si amestecul (confuziunea).
In toate cazurile, proprietarul lucrului principal devine proprietarul noului lucru cu
obligatia de a-l despagubi pe proprietarul lucrului mai putin important.
Adjunctiunea consta in unirea a doua lucruri mobile, care desi formeaza un ansamblu,
raman distincte si pot fi despartite si folosite conform destinatiei fiecaruia (un tablou inramat,
un inel cu piatra pretioasa).
Criteriile de stabilire a lucrului principal sunt: valoarea lucrurilor si volumul lucrurilor
in cazul valorii egale.
Specificatiunea consta in crearea unui lucru sau prin prelucrarea unei materii
apartinand altei persoane. Proprietarul materiei devine si proprietarul noului lucru creat cu
obligatia de a plati specificatorului pretul muncii, exceptand cazul cand valoarea manoperei
depaseste pretul materialului, specificatorul devenind proprietarul noului lucru, cu obligatia
achitarii contravalorii materiei proprietarului acesteia.
Confuziunea (amestecul) crearea unui lucru nou prin unirea a doua sau mai multe
lucruri avand proprietari diferiti, lucrurile componente nemaiputand sa fie distincte (un aliaj,
un coctail din bauturi).
Proprietarul lucrului principal, devine proprietarul noului lucru obtinut prin amestec,
cu obligatia despagubirii proprietarului lucrului mai putin important. Lucrul principal este cel
care are valoarea mai mare. In caz de egalitate de valoare noul lucru va apartine tuturor
proprietarilor materialelor folosite la realizarea amestecului, in coproprietate.
2. Uzucapiunea imobiliară.
Mod de dobandire a dreptului de proprietate si a altor drepturi reale (uzufruct, uz,
abitatie, servitute, superficie) prin exercitarea posesiunii asupra unui bun imobil o perioada de
timp prevazuta de lege. Pentru dobandirea dreptului de proprietate prin posesiune
indelungata, se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii:
a) posesiunea sa fie utila, adica neviciata;
b) posesorul trebuie sa posede imobilul cu vointa de a fi proprietar;
c) posesorul trebuie sa posede lucrul pe intreaga perioada de timp prevazuta de lege.
Nu pot fi uzucapate bunurile ce apartin domeniului public, precum si bunurile ce fac
obiectul proprietatii private si care, in principiu se afla in circuitul civil, dar, in anumite cazuri
sunt inalienabile (ex.: terenurile nu pot fi uzucapate de straini si apatrizi). Oricat timp ar dura,
detentia precara sau posesia viciata nu pot duce la dobandirea unui drept real prin
uzucapiune.
Termenul cerut de lege pentru dobandirea proprietatii sau a altui drept real prin
uzucapiune este de 30 de ani sau, in numite conditii de 10 pana la 20 de ani.Calcularea
termenului se face pe zile si nu pe ore, neluandu-se in calcul ziua in care incepe prescriptia
achizitiva.
Pentru realizarea uzucapiunii este necesar ca prescriptia achizitiva sa nu fie intrerupta.
Intreruperea prescriptiei achizitive inlatura toate consecintele pe care le produsese posesia
lucrului pana in acel moment, considerandu-se ca posesorul nu a posedat niciodata.
Intreruperea prescriptiei achizitive este de doua feluri:
a) intrerupere naturala;
b) intrerupere civila.
Intreruperea naturala se realizeaza in doua cazuri:
1. cand posesorul este si ramane lipsit, in decurs de mai mult de un an, de folosinta
lucrului sau, ca urmare a faptei vechiului proprietar sau a unei terte persoane.
2. cand lucrul este declarat imprescriptibil prin lege (este declarat ca facand parte din
domeniul public sau este scos din circuitul civil).
Intreruperea civila opereaza in urmatoarele cazuri:
1. prin recunoasterea de catre posesor a dreptului civil a carui actiune se prescrie;
2. prin cererea de chemare in judecata, daca a fost admisa;
3. printr-un act incepator de executare.
Suspendarea prescriptiei achizitive opereaza in urmatoarele cazuri:
a) cat timp proprietarul este impiedicat de un caz se forta majora sa faca acte de
intrerupere;
b) pe timpul cat proprietarul sau uzucapatul se afla in randul fortelor armate romane
puse pe picior de razboi;
c) intre parinti sau tutori si cei aflati sub ocrotirea lor, intre curator si cei pe care ii
reprezinta, precum si intre orice alta persoana care in temeiul legii sau al hotararii
judecatoresti administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, cat
timp nu au fost date si aprobate socotelile;
d) cat timp proprietarul, persoana lipsita de capacitate de exercitiu, nu are reprezentant
legal, ori cat timp proprietarul, persoana cu capacitate restransa, nu are cine sa-i incuviinteze
actele;
e) pe timpul casatoriei, intre soti.
Pe timpul cat dureaza cauza de suspendare a prescriptiei achizitive nu se realizeaza
uzucapiunea. Dupa incetarea suspendarii, prescriptia achizitiva curge in continuare.
Pentru realizarea uzucapiunii se va cumula termenul scurs inainte de suspendare cu
termenul scurs dupa incetare suspendarii.In functie de termenul necesar pentru realizarea
uzucapiunii, codul civil reglementeaza doua feluri de uzucapiune:
 a) uzucapiunea de 30 de ani, numita si uzucapiune de drept comun sau uzucapiune
lunga;
b) uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani, numita si uzucapiune prescurtata.
Pentru dobandirea dreptului de proprietate sau a altui drept real prin uzucapiune de 30
de ani sunt necesare doua conditii:
1. sa fie vorba de o posesie neintrerupta timp de 30 de ani;
2. posesia sa fie utila, adica neviciata.
Este irelevant daca posesorul este de buna-credinta sau de rea-credinta din punct de
vedere al operarii si efectelor uzucapiunii de 30 de ani.
Uzucapiunea de 10 pana la 20 de ani se aplica numai lucrurilor imobile individual
determinate, dreptului de superficie, uzufructului unui imobil, precum si in cazul uzului si
abitatiei care au ca obiecte imobile.Nu se aplica in cazul unei universalitati de bunuri, cum ar
fi un patrimoniu succesoral si nici in cazul servitutilor.
Pentru realizarea uzucapiunii de 10 pana la 20 de ani se cer indeplinite cumulativ
urmatoarele conditii:
a) sa existe o posesie utila;
b) posesia sa se intemeieze pe un just titlu, pe o justa cauza;
c) uzucapantul sa posede cu buna-credinta;
d) termenul posesiei sa fie de la 10 la 20 de ani.
Termenul este de 10 ani, daca adevaratul proprietar locuieste in raza teritoriala a
aceluiasi tribunal judetean unde se afla imobilul si de 20 de ani daca adevaratul proprietar
locuieste in raza teritoriala a altui tribunal judetean. In cazul in care adevaratul proprietar in
contra caruia se invoca prescriptia achizitiva a locuit un timp in raza teritoriala unde se afla
imobilul (mai putin de 10 ani) si un timp pe raza teritoriala a altui tribunal judetean termenul
se calculeaza dupa principiul un an de prezenta valoreaza cat doi de absenta.Absenta
proprietarului trebuie sa fie continua si nu o simpla plecare sau absenta trecatoare.
Jonctiunea posesiilor este operatia juridica prin care se adauga la termenul posesiei
actuale a posesorului, timpul cat lucrul a fost posedat de autorul sau, adica de posesorul
anterior. Se aplica atat in cazul uzucapiunii de 30 de ani, cat si in cazul uzucapiunii
prescurtate. Prin jonctiunea posesiilor se va putea realiza uzucapiunea prescurtata numai daca
atat autorul, cat si noul posesor au avut just titlu si au posedat cu buna credinta.
Conditiile necesare pentru a se produce jonctiunea posesiilor sunt urmatoarele:
a) sa existe o posesie utila atat in cazul posesorului actual, cat si in cazul autorului
sau;
b) sa nu existe o intrerupere (naturala sau civila) intre posesia autorului si cea actuala;
c) posesorul actual sa fie un succesor in drepturi cu titlu universal sau cu titlu
particular al autorului sau; nu se indeplineste aceasta conditie daca posesorul actual a uzurpat
posesia de la posesorul anterior, inclusiv in cazul in care deposedarea s-a facut prin admiterea
unei actiuni, sau daca posesia a fost transmisa printr-un act lovit de nulitate absoluta.
Uzucapiunea poate fi invocata fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.In cel din
urma caz se tinde la paralizarea actiunii in revendicare indreptata contra uzucapantului.Spre
deosebire de prescriptia extinctiva, care poate fi invocata si din oficiu de catre instanta de
judecata, uzucapiunea (prescriptia achizitiva) trebuie invocata in mod expres de catre partea
interesata.
Dupa indeplinirea termenului uzucapiunii, uzucapantul poate renunta, expres sau tacit,
la beneficiul uzucapiunii. Cel care renunta la uzucapiune trebuie sa aiba capacitatea de a
instraina.Renuntarea la uzucapiune nu are efecte daca acest act prejudiciaza creditorii
uzucapantului sau alte persoane.

3. Dobândirea bunurilor mobile şi fructelor prin posesie de bună-credinţă.

Dobandirea bunurilor mobile prin posesia de buna-credinta nu apare ca un efect al
uzucapiunii, persoana devenind proprietar prin simplul fapt al posesiei fara sa fie necesara
scurgerea unei anumite perioade de timp. Acest lucru inseamna ca proprietatea se prezuma
relativ, prezumtie ce opereaza doar in cazul unui posesor, nu al unui detentor precar, deoarece
acela poseda pentru altul.
Aceasta posesie trebuie sa fie utila, reala, sa stapaneasca singur sau impreuna cu o alta
persoana dar nu printr-o alta persoana.
Pentru a putea invoca acest mod de dobandire, e necesara indeplinirea mai multor
conditii. In primul rand, cine poate invoca in favoarea sa dispozitiile ce reglementeaza
dobandirea de acest tip.
Le poate invoca acela care incheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros cu un
neproprietar. Adevaratul proprietar, are impotriva detentorului-precar o actiune in
despagubire, restituire/revendicare. Practic, acel „neproprietar” este un asemenea detentor
precar. Adevaratul proprietar, care s-a desesizat de bun in mod voluntar i-a incredinatat
bunul, ca ulterior, fara drept, acesta sa-l transmita cu titlu oneros unei alte persoane,
pretinzand ca arfi proprietar.
In legatura cu ce bunuri isi gaseste aplicarea?
Bunuri mobile corporale, chiar si dezmembraminte insa nu toate, fac exceptie abitatia,
superficia si servitutea, pentru ca acestea privesc bunuri imobile. Oricum este foarte rar
intalnita situatia dobandirii in acest mod a unor dezmembraminte, caci ar insemna ca
posesorul a incheiat actul pentru a dobandi un dezmembramant nu o proprietate. Este posibil
si in cazul unor bunuri incorporale cum sunt titlurile la purtator.

Bunurile trebuie sa fie individuale, fiind excluse universalitatile. De exemplu nu am

putea dobandi in acest mod mosteniri, chiar daca in masa succesorala intra doar bunuri
mobile.
 Nu pot fi dobandite astfel: nave, aeronave, etc, fiindca acestea au un regim special;
bunuri din proprietatea publica a statului; bunuri mobile considerate accesorii unui bun
imobil. Nu ne referim la bunuri ce servesc unui imobil caci acelea devin oricum imobile prin
destinatie, ci acele bunuri care servesc ca accesorii. De exemplu: mobilier intr-un apartament.
Prin urmare, daca adevaratul proprietar obtine revendicarea imobilului, posesorul de buna-
credinta nu va dobandi prin posesie dreptul de proprietate asupra acelor bunuri mobile.
Nu pot fi dobandite astfel nici bunuri culturale scoase ilegal dintr-un stat membru al
Uniunii Europene.
Conditii
Posesia trebuie sa fie reala, adica sa nu stapaneasca bunul prin intermediul unei alte
persoane fiindca dobandirea dreptului se realizeaza la momentul luarii bunului in posesie in
mod efectiv.
Trebuie sa fie utila, adica sa nu fie viciata, caci daca este viciata devine de rea-
credinta. Regularitatea posesiei se prezuma pana la proba contrara
Posesorul trebuie sa fie de buna-credinta, adica sa nu cunoasca si nici sa nu aiba
obligatia de a cunoaste dupa imprejurari, ca instrainatorul nu avea calitatea de proprietar.
Buna sa credinta trebuie sa existe la data intrarii in posesie, fiind irelevant daca ulterior
dobandirii descopera ca i-a fost transmis bunul de un neproprietar.
Dobandirea trebuie sa nu se realizeze cu titlu putativ. Asta inseamna ca dobanditorul
trebuie sa fi incheiat in realitate un act translativ de proprietate, nu sa-si imagineze ca l-a
incheiat deci, cu alte cuvinte, trebuie sa aiba un „just titlu” nu un „titlu” caci pe acela il putea
obtine doar daca incheia cu adevaratul proprietar.
 DEPT CIVIL – TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

A. CONTRACTUL – IZVOR DE OBLIGAŢII

Acordul între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic
Clasificare
1. Clasificarea contractelor dupa continutul lor in contracte sinalagmatice si contracte
unilaterale.
Contractele sinalagmatice sunt acele contracte care dau nastere la obligatii reciproce
intre parti, fiecare dobandind drepturi si asumandu-si obligatii reciproce. De exemplu,
contractul de vazare cumparare este sinalagmatic pentru ca, atat vanzatorul cat si
cumparatorul au drepturi si obligatii reciproce: vanzatorul are dreptul de a primi pretul pentru
lucrul vandut dar si obligatia de a preda acel lucru, in timp ce cumparatorul are dreptul de a
primi lucrul vandut dar si obligatia de a plati pretul convenit.
In cadrul contractelor sinalagmatice trebuie sa distingem contractele sinalagmatice
imperfecte, cele care la inceput sunt unilaterale dar ulterior devin sinalagmatice. Este cazul
contractului de depozit gratuit la care doar depozitarul are obligatia de a restitui bunul in
conditiile stipulate. Atunci cand el a facut anumite cheltuieli pentru conservarea bunului lasat
in depozit, poate pretinde daune interese (despagubiri) pentru prejudiciul suferit. Din
unilateral, contractul devine sinalagmatic dar imperfect pentru ca obligatia deponentului de a
despagubi pe depozitar nu izvoraste din natura contractului ci dintr-un fapt posterior
incheierii lui, anume efectuarea de cheltuieli. La fel, contractul de gaj, de mandat, precum si
comodatul.
Contractele unilaterale sunt cele care dau nastere la obligatii doar pentru una dintre
parti, cealalta fiind doar titulara de drepturi. Astfel, contractul de imprumut da nastere doar la
obligatia imprumutatului de a restitui la termenul convenit suma imprumutata; contractul de
mandat gratuit naste obligatii doar pentru mandatar etc. Contractul unilateral nu trebuie
confundat cu actul juridic unilateral. In timp ce contractul unilateral, desi naste obligatii in
sarcina unei singure parti, presupune un acord de vointa, cum este cazul donatiei, actul juridic
unilateral este rodul unei singure vointe, cum este cazul legatului, optiunii succesorale,
recunoasterii filiatiei etc.
2. Clasificarea contractelor dupa scopul urmarit de parti : contracte cu titlu oneros si
contracte cu titlu gratuit.
- Contracte cu titlu oneros sunt cele in care fiecare dintre partile contractante
urmareste un folos, un interes : contractul de vanzare-cumparare, contractul de locatiune,
tranzactia, etc.
- Contractele cu titlu gratuit sunt cele care se incheie exclusiv in interesul uneia dintre
parti, fara ca aceasta sa dea sau sa faca ceva. La randul lor contratele cu titlu gratuit se impart
in liberalitati si contracte de binefacere. Liberalitatile presupun diminuarea patrimoniului
celui care se obliga, cum este cazul donatiei iar contracte dezinteresate de binefacere) sunt
cele prin care, cel ce se obliga, nu-si diminueaza patrimoniul prin prestatia la care s-a obligat.
Exemple: comodatul (imprumutul de folosinta), mandatul gratuit, contractul de depozit.
3. Clasificarea contractelor dupa intinderea prestatiilor la care partile se obliga:
contracte comutative si contracte aleatorii.
-Contracte comutative sunt cele la care intinderea prestatiilor se cunoaste de la
inceput ele fiind ab initio determinate. De exemplu: contractul de vanzare cumparare,
contractul de locatiune, dau nastere la obligatii a caror intindere este cunoscuta partilor la
incheierea lor.
-Contracte aleatorii sunt cele la care intinderea prestatiilor uneia dintre parti depinde
de evenimente incerte, astfel incat sansele de castig ale uneia si de pierdere ale celeilalte nu
sunt cunoscute la incheierea contractului. Un exemplu tipic este contractul de asigurare, unde
sansa de castig a asiguratorului consta in neproducerea cazului asigurat. Dimpotriva,
producerea sinistrului la scurta perioada de timp, face din asigurat un castigator. La contractul
de intretinere, daca creditorul obligatiei de intretinere moare la scurta vreme dupa incheierea
contractului, sansa este a cumparatorului, in timp ce daca intretinutul are o viata lunga,
debitorul pierde pentru ca este posibil ca plata sa sa depaseasca mult valoarea bunului
dobandit.
4. Clasificarea contractelor dupa modul lor de formare: contracte consensuale,
contracte reale si contracte solemne.
-Contracte consensuale sunt cele care se incheie prin simplul acord de vointe al
partilor (Solo consensus obligat), fara indeplinirea vreunei formalitati.
-Contracte solemne sunt cele pentru a caror incheiere valabila este necesar ca acordul
de vointe sa fie exprimat intr-o anumita forma. Astfel, contractul de donatie, contractul de
ipoteca, vanzarea cumpararea terenurilor, sunt contracte ce nu pot fi incheiate legal decat in
forma autentica. Contracte reale sunt cele pentru a caror formare este necesara, pe langa
acodul de vointa si remiterea materiala a bunului ce face obiectul acestora. Din aceasta
categorie fac parte imprumutul de consumatie, comodatul, gajul si contractul de transport.
5. Clasificarea contractelor dupa modul lor de executare: contracte instantanee,
contracte cu execu]ie succesiva.
- Contractele instantanee (cu executare imediata ) sunt cele care se executa in acelasi
timp, de regula in chiar momentul incheierii lor, cum este cazul contractului de vanzare
cumparare, la care vanzatorul transmite dreptul de proprietate iar cumparatorul plateste pretul
in momentul incheierii contractului.
- Contractele cu executie succesiva sunt cele care dau nastere la obligatii ce se executa
in timp, fie continuu, fie succesiv. Exemple: contractul de intretinere, contractul de renta
viagera, contractul de locatiune, contractul de asigurare, contractul de societate. La toate
acestea, durata este un element constitutiv al conventiei. Locatarul are obligatia ca periodic sa
plateasca locatorului chiria, debitorul obligatiei de intretinere isi indeplineste obligatiile
asumate periodic prin prestarea intretinerii, etc.
6. Clasificarea contractelor dupa cum sunt sau nu reglementate: contracte numite si
contracte nenumite. Distinctia se bucura de o indelungata traditie. In dreptul roman clasic,
contractul nu avea forta obligatorie decat daca era numit, adica expres reglementat. Celelalte
contracte nu aveau eficienta potrivit regulii Ex nudo pacto, non nascitur actio. Ulterior,
contractele devin obligatorii in masura in care cealalta parte si-a executat obligatiile, gratie a
actiunii praescriptis verbis.
Contracte numite sunt asadar, cele reglementate si nominalizate, fie de Codul civil, fie
de alte legi speciale. Astfel de contracte sunt: contractul de vanzare cumparare, locatiunea,
mandatul, depozitul, contractul de societate, de asigurare, de ipoteca, etc.
Contracte nenumite sunt cele care nu sunt reglementate de lege. In temeiul libertatii
contractuale, partile au putinta incheierii oricaror contracte, inserand clauze dintre cele mai
variate care pot sa nu corespunda unui anumit tip de contract, dintre cele care beneficiaza de
reglementare expresa. Contractul de intretinere, care este o vanzare cumparare cu clauza de
intretinere, este un astfel de contract. Pretul vanzarii il poate constitui o suma de bani si
prestarea unei intretineri care consta in asigurarea vanzatorului creditor a celor trebuincioase
traiului si uneori, suportarea cheltuielilor de inmormantare a acestuia. In practica se pot
incheia contracte de vanzare doar in schimbul intretinerii.
7. Clasificarea contractelor dupa efectele lor: contracte constitutive, contracte
translative si contracte declarative.
- Contracte constitutive sunt cele prin care se creaza drepturi si obligatii care nu
existau anterior, cum este cazul contractului de ipoteca, de gaj.
- Contracte translative sunt cele prin care se stramuta un drept dintr-un patrimoniu
intr-altul, cum este cazul contractului de vanzare cumparare.
- Contracte declarative de drepturi sunt cele prin care se consolideaza drepturi
preexistente incheierii lor. Tranzactia este exemplul tipic. Prin ea se realizeaza, bunaoara, o
impartire a bunurilor succesorale, o iesire din indiviziune in conditiile in care drepturile
partilor s-au nascut anterior, la data deschiderii succesiunii celui care a lasat mostenirea. Ea
produce efecte juridice ex tunc, din momentul nasterii dreptului, succesorul fiind considerat
ca a dobandit aceste drepturi la data deschiderii succesiunii, care este data decesului
autorului.
8. Clasificarea contractelor dupa modul cum se exprima vointa partilor in contracte
negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii sau fortate.
Contracte negociate sunt cele ale caror clauze sunt negociate de parti in faza
precontractuala, fara a li se impune vreo obligatie. Din aceasta categorie fac parte majoritatea
contractelor.
Contracte de adeziune sunt cele care au clauzele stabilite de una dintre partile
contractante fara posibilitatea ca ele sa fie discutate, negociate, ceea ce face ca ele sa fie ori
acceptate si contractul sa fie incheiat, ori ca ele sa nu fie acceptate si contractul sa nu fie
incheiat. In aceste cazuri oferta se adreseaza, de regula, publicului. Bunaoara, imprumutul
bancar se face in conditiile prestabilite de fiecare banca in parte.
Contracte obligatorii sunt cele care sunt impuse, contractantii fiind obligati sa le
incheie, ele fiind destinate a apara interesele acestora, interesele unor terte persoane ori
interese sociale, cum este cazul contractelor de asigurare obligatorie pentru proprietarii de
autovehicule.
9. Clasificarea contractelor in contracte interne si contracte internationale. Codul civil
reglementeaza exclusiv contractele interne, cele ale caror elemente (locul incheierii, locul
executarii obligatiilor, nationalitattea si rezidenta partilor) sunt localizate in interiorul
frontierelor romanesti. Dezvoltarea schimburilor economice face din ce in ce mai frecvente
contractele internationale. Este international contractul care cuprinde un element de
extraneitate adica are legatura cu doua ordini juridice diferite.
Încheiere
Încheierea contractului se realizează prin exprimarea acordului de voinţă. Acordul de
voinţă are loc prin întîlnirea concomitentă a 2 sau mai multe voinţe individuale, aceasta avînd
loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract, după care, acesta
acceptă într-o formă pură şi simplă această propunere, care, la rîndul său este şi oferta.
Consimţămîntul exprimat fără rezervă de destinatarul ofertei se numeşte acceptare.
-oferta e propunerea pe care o face o persoană altei persoane ori publicului de a încheia un
contract în anumite condiţii. Manifestarea ofertei poate avea loc fie în mod expres (scris sau
verbal) sau chiar tacit.
Condiţiile ofertei:
§ Să fie fermă şi neechivocă, adică să exprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul
prin simpla ei acceptare.
§ Să fie precisă şi completă – adică să cuprindă toate elementele necesare pentru realizarea
acordului de voinţă, cele mai importante fiind obiectul şi natura contractului.
Forţa obligatorie a ofertei
Aici trebuie să stabilim dacă a fost lansată o ofertă, cît timp ea trebuie menţinută şi ce
se întîmplă dacă este revocată pe neaşteptate.
Revocarea ofertei
Oferta poate fi revocată excepţie fiind cazul în care ea include un termen pentru a fi
acceptată sau poate fi irevocabilă din alte motive. Oferta irevocabilă poate fi revocată dacă
revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu concomitent cu oferta. Ofertantul nu poate
revoca oferta imediat după publicarea ei, din motivul că oferta trebuie mai întîi să ajungă la
destinatar, acesta din urmă trebuie să o analizeze şi mai apoi să ofere un răspuns în termenul
indicat în ofertă. Durata termenului în interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce o
ofertă chiar şi revocabilă se stabileşte de către instanţă în dependenţă de circumstanţele
cazului, uzanţe şi de practicile stabilite între părţi.
– oferta irevocabilă este oferta în care o parte se obligă să intre într-un anumit contact cu altă
parte. Oferta nu-şi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a
uneia dintre părţi, sau dacă una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte datorită faptului
că şi-a transmis patrimoniul său în grija altei persoane.
 Caducitatea ofertei
Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.
Acceptarea ofertei este manifestarea voinţei juridice a unei persoane de a încheia un
contract în condiţiile stabilite de ofertant.
Acceptarea ofertei este acceptarea declaraţiei destinatarului ofertei sau o altă acţiune
care ar duce la acceptarea acesteia. Acceptarea produce efecte din momentul în care este
acceptată de ofertant. Deci, concluzionăm că acceptarea poate fi făcută expres sau tacit (cînd
reiese cu siguranţă din acţiunile sau atitudinile destinatarului ei. Simpla tăcere nu înseamnă
acceptare dacă din lege nu rezultă altfel). La contractele solemne, acceptarea nu poate fi
tacită.
Condiţiile cu privire la acceptare
§ Să fie pură şi simplă, adică să aibă o legătură cu oferta, astfel încît destinatarul să o accepte
total fără să aibă propuneri cu privire la schimbarea ei. În caz contrar aceasta va avea valoare
de contraofertă.
§ Să fie neîndoielnică cînd acceptarea este tacită.
§ Acceptarea nu trebuie să fie întîrziată (tardivă). Ea va fi întîrziată în cazul în care are loc
după ce oferta a fost revocată sau caducă. Acceptarea întîrziată a ofertei este considerată o
nouă ofertă. Acceptarea făcută cu modificările condiţiilor ofertei este considerată a fi o nouă
ofertă şi aici se respinge oferta originară.
Acceptarea întîrziată produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat
acceptantului că-l consideră acceptul parvenit în termen. Dacă din oferta acceptată reiese că
acest accept a fost trimis în termen, dar a ajuns mai tîrziu, atunci acceptarea va fi întîrziată
dacă ofertantul va comunica acest lucru imediat acceptantului. Revocarea acceptării este
posibilă dacă înştiinţarea despre revocare ajunge la ofertant înaintea acceptării sau
concomitent cu ea.
Oferta
Este necesar de a nu se confunda oferta cu antecontractul, adică promisiunea de a
contracta. Oferta este un act juridic unilateral, rezultat al unei singure manifestări de voinţă,
pe cînd antecontractul este act juridic bilateral, avînd la bază un acord de voinţă. Exemplu:
proprietarul unui lucru se înţelege cu o altă persoană să-l vîndă pe acesta cu un anumit preţ
dacă celălalt şi-a exprimat voinţa de a-l cumpăra. Aici este vorba de contractul de vînzare
care cuprinde obligaţia unilaterală a proprietarului lucrului. La fel, promisiunea de contract,
poate fi şi bilaterală, cînd ambele părţi se obligă pentru viitor să încheie un anumit contract.
Aici nu se confundă antecontractul cu contractul de vînzare, deci este numai o promisiune de
a încheia contractul de vînzare în anumite condiţii.
Antecontractul nu se confundă nici cu oferta de vînzare, deoarece oferta apare ca un
simplu act unilateral, iar antecontractul reprezintă acel contract care are loc prin întîlnirea
ofertei cu acceptarea ei. Decesul promitentului sau incapacitatea care survine după încheierea
antecontractului nu duce la stingerea obligaţiei de a contracta, pe care şi-a asumat-o
promitentul. În situaţia dată antecontractul nu devine caduc, ceea ce şi reprezintă încă o
deosebire faţă de ofertă. Dacă antecontractul nu este respectat, atunci acesta atrage după sine
responsabilitatea contractuală a promitentului, adică a debitorului.
Este posibil ca în caz de refuz a încheia contractul la care se referă promisiunea,
instanţa de judecată să oblige la încheiere, hotărîrea putînd servi drept contract. Exemplu:
obligarea de către instanţa de judecată la încheierea contractului de vînzare – cumpărare.
În unele situaţii, părţile, la încheierea contractului, îşi asumau o anumită garanţie
printr-un înscris, sub semnătură privată asupra preţului, plăteau o parte (sau integral preţul),
ulterior, încheierea contractului urma să se realizeze în momentul în care proprietarul
imobilului urma să obţină autorizaţia de înstrăinare.
Înaintea încheierii contractului exista promisiunea de a contracta, adică un
antecontract. În caz de nerespectare a acestuia de către cel care a promis vînzarea, se prevede
posibilitatea ca aici instanţa de judecată să încheie contractul şi să ia o hotărîre sub forma
încheierii contractului.
Momentul şi locul încheierii contractului
Majoritatea contractelor sînt consensuale şi aici momentul încheierii contractului este
acela al realizării acordului de voinţă. Aici excepţie sînt contractele solemne în care este
necesară îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege pentru ca acesta să fie valid. În situaţia
dată contractul se consideră încheiat la data autentificării. Excepţie mai sînt contractele reale,
unde este obligatorie transmiterea bunurilor.
Încheierea contractului prin corespondenţă, numită şi încheierea contractului între
absenţi, atunci când oferta şi acceptarea se transmit prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, a
generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.
§ Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în momentul
în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a
comunicat acceptarea sa ofertantului;
§ Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este acela în
care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telegramă, telex, telefax,
chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
§ Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) consideră că
încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la
ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de conţinutul acestuia;
§ Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
§ În doctrină şi jurisprudenţă, este preferat sistemul recepţiei acceptării.
Importanţa determinării momentului încheierii contractului
§ Capacitatea părţilor se stabileşte la momentul încheierii contractului;
§ Din momentul dat, încep să curgă termenele legale sau convenţionale.
§ În cazurile de conflict de lege în timp, momentul încheierii va determina legea aplicabilă.
§ În contractele translative care au ca obiect bunuri certe, momentul încheierii este determinat
de momentul transmiterii bunului, moment în care se transferă şi riscul pieirii fortuite de la
înstrăinător la primitor.
§ Momentul încheierii contractului va stabili şi locul încheierii lui.
Contractul se consideră încheiat dacă părţile sînt de acord privind toate clauzele
esenţiale ale contractului. Dacă contractul, pentru a fi valabil, necesită anumite forme, atunci,
el se va considera încheiat dacă acestea vor fi îndeplinite.
Contractul se consideră a fi încheiat în momentul în care ofertantul primeşte acceptul.
Pentru a stabili momentul încheierii contractului, trebuie de văzut dacă el se încheie între
persoane care se află faţă-n-faţă în momentul aducerii la cunoştinţă a propunerii/acceptării ei
sau dacă nu se află faţă în faţă.
În situaţia persoanelor prezente – contractul se consideră încheiat în momentul cînd s-
a realizat acordul de voinţe, adică atunci cînd propunerea a fost lansată şi acceptată imediat
fără rezerve.
În situaţia cînd ofertantul şi acceptantul nu sînt de faţă – contractul se consideră
încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant, adică legiuitorul nostru aplică
sistemul recepţiunii acceptării de către ofertant.
Locul încheierii contractului
Este considerat acela unde s-a realizat acordul de voinţe. În cazul persoanelor
prezente, locul încheierii contractului va fi acela unde s-au aflat părţile cînd s-a făcut
schimbul între ofertă şi acceptare.
În cazul persoanelor neprezente, dacă în contract nu este indicat locul încheierii atunci le se
va considera încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului.
Importanţa determinării locului încheierii contractului
Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă în cadrul relaţiilor de
drept internaţional privat atunci când apare un conflict de legi în spaţiu, pentru stabilirea legii
aplicabile.
Efecte(Interpretare, obligativitate, efecte speciale)
Efectele contractelor reprezintă acele consecinţe juridice pe care le va produce
contractul faţă de părţi sau faţă de alte persoane în condiţiile legii. Aceste efecte sunt
guvernate de 2 principii:
a. Principiul forţei obligatorii care guvernează efectele contractelor între părţi;
b. Principiul relativităţii efectelor contractului care produc efecte şi pentru terţele persoane
care nu au participat la încheierea contractului.
Principiul forţei obligatorii a contractului
Reprezintă faptul că contractele care sunt încheiate în mod legal, produc efecte şi au
putere de lege între părţile contractante.
 Baza acestui principiu este teoria autonomiei de voinţă sau libertatea contractuală care
presupune că contractul încheiat are forţă obligatorie între părţi şi se impune cu aceeaşi forţă
şi instanţei de judecată. Cei care şi-au manifestat acordul de voinţă trebuie să-şi respecte
cuvîntul.
Efectele forţei obligatorii a contractului:
a) Părţile contractante trebuie să execute întocmai toate prestaţiile asumate prin contract.
Executarea acestor prestaţii trebuie să aibă loc în termenul şi condiţiile stabilite, creditorul
avînd la îndemînă toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură
a prestaţiilor de la debitor. Dacă executarea nu este posibilă în natură atunci obligaţia
debitorului se va transforma în daune interese, reieşind răspunderea contractuală a acestuia.
b) Contractul nu poate să fie revocat prin voinţa unei singure părţi. Datorită faptului că
reprezintă acordul a cel puţin 2 manifestări de voinţă, el trebuie să fie desfăcut la fel. Aici
revocarea nu poate fi unilaterală cu excepţiile prevăzute de lege. Aceasta va reprezenta o
asimetrie în contract. Oricum, este posibil ca contractul să fie revocat de către una din părţi,
însă aici trebuie să vedem dacă acestea sunt încheiate cu durată determinată sau nu:
§ Contractul cu perioadă determinată – aici revocarea nu este posibilă se fie realizată
unilateral. În unele cazuri prevăzute de lege, există posibilitatea ca să înceteze viaţa
contractului prin voinţa uneia dintre părţi. Exemplu: contractul de transport de persoane;
contractul de locaţiune.
§ Contractele cu perioadă nedeterminată – pot fi revocate de o singură parte, indicîndu-se în
contract dreptul de a-l revoca sau rezilia.Există situaţii cînd dacă una dintre părţi este
incapabilă sau decedează, atunci contractul va înceta în mod forţat.
c) Contractul trebuie să fie executat cu bună – credinţă. Aici există 2 obligaţii:
§ Obligaţia de loialitate, presupune obligaţia părţilor de a se informa reciproc pe durata
executării contractului. Ea impune părţilor obligaţia de a nu face nimic prin care una dintre
părţi ar pune piedici alteia în executarea prestaţiilor;
§ Obligaţia de cooperare. Aici părţile trebuie să faciliteze executarea obligaţiilor contractuale
pentru a asigura echilibrul prestaţiilor. Ele trebuie să se comporte în aşa fel încît obţinerea
rezultatului dorit să nu necesite cheltuieli excesive.
§ Forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată. Aceasta se impune nu
numai părţilor dar şi instanţei judecătoreşti. Singurul lucru pe care-l poate face judecătorul
este acordarea pentru debitor, a unor termene de graţie cu obligaţia să arate motivele pentru
care se încuviinţează aceste termene, adică debitorul va trebui să argumenteze necesitatea
acestora. Prin termen de graţie înţelegem termenul acordat din partea instanţei debitorului,
pentru ca acesta să evite rezoluţiunea contractului.
Interpretarea contractului
Reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile stabilesc sau clarifică conţinutul
contactului, clauzele, în scopul de a stabili drepturile şi obligaţiile părţilor în situaţiile în care
între acestea există neînţelegere. Această operaţiune nu va fi necesară dacă manifestarea de
voinţă este una clară.
 În cazul în care nu se vor clarifica lucrurile se va trece la interpretarea contractului
conform regulilor stabilite de codul civil:
§ Interpretarea contractului se face ţinînd cont de principiul bunei credinţe şi de intenţia
comună a părţilor.
§ Clauzele contractului se interpretează coordonat, adică ele nu trebuie desprinse de contract
deoarece formează un tot întreg.
În situaţia cînd apar neînţelegeri între părţi sau cînd clauzele sunt confuze se vor
folosi următoarele reguli:
§ Cînd o clauză are 2 sau mai multe sensuri se alege sensul în care aceasta va produce efecte
juridice;
§ Termenii cu mai multe sensuri se folosesc în sensul în care corespund naturii contractului;
§ Clauzele asupra cărora există îndoieli se vor interpreta conform locului încheierii
contractului;
§ Cînd există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea debitorului;
§ Dacă în contract este prezentat un exemplu pentru a facilita înţelegerea unor clauze,
întinderea obligaţiilor nu se vor limita la exemplul dat. Oricît de generali ar fi termenii
folosiţi în contract, clauzele contractului se vor referi numai la prestaţiile la care s-au obligat
părţile.
§ Contractul va produce efecte care au fost stipulate expres de părţi, dar şi efecte, care,
conform naturii contractului, rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii.
§ Contractul va produce efecte faţă de părţi care au fost stipulate expres şi pe lîngă aceasta
părţile se obligă la tot ceea ce rezultă din natura contractului în conformitate cu legea,
uzanţele sau principiul echităţii.
Impreviziunea în contract
În cazul contractelor cu executare succesivă ar putea apărea o neînţelegere între
prestaţiile părţilor contractului datorită unor factori economici:
§ Inflaţia;
§ Deflaţia.
Aici este vorba despre impreviziunea în contract, care la rîndul său este paguba pe
care o suferă una dintre părţile contractului din cauza dezechilibrului valorii contraprestaţiilor
care intervin în cursul executării contractului determinat de fluctuaţiile monetare care constau
cel mai des în inflaţii galopante. În situaţia dată, părţile pot cere reechilibrarea prestaţiilor,
modificînd condiţiile contractului, această procedură fiind realizată de instanţa de judecată.
Efectele specifice a contractelor sinalagmatice
Contractele sinalagmatice au caracter reciproc, adică obligaţiile revin ambelor părţi,
fiecare avînd calitatea de debitor şi creditor. Aceste obligaţii sunt legate între ele şi nu pot fi
concepute una fără alta. Acest principiu, produce următoarele efecte juridice în cazul în care
una din părţi nu-şi execută prestaţia:
§ Obligaţiile reciproce trebuie executate simultan, excepţie sunt contractele care pot fi
executate altfel. În aceste condiţii oricare din părţile contractului dat poate refuza executarea
prestaţiilor dacă cealaltă parte nu-şi onorează propriile obligaţii.
§ Dacă o parte vinovată nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte cere rezoluţiunea[1]
contractului.
§ Dacă una din părţi nu poate să-şi exercite prestaţiile contractuale din cauza unor evenimente
ce nu ţin de ea, atunci cealaltă parte este liberată de prestaţiile sale.
Excepţia de neexecutarea a contractului
Excepţie de neexecutare – mijloace juridice de apărare care se află la dispoziţia uneia
dintre părţile contractului sinalagmatic, atunci cînd una dintre părţi îi pretinde ca acesta să-şi
execute obligaţiile ce-i revin, însă el singur nu-şi execută propriile obligaţii.
În situaţia contractelor sinalagmatice, dacă una dintre părţi refuză executarea
obligaţiilor sale, atunci cealaltă parte poate să refuze. Exemplu: vînzătorul poate să refuze
predarea bunului pînă cînd cumpărătorul nu plăteşte.
Condiţiile excepţiei
§ Obligaţiile reciproce a părţilor să iasă din acelaşi contract. Pe lîngă calitatea de debitor şi
creditor ale raporturilor diferite, mai este necesară şi intervenirea unei părţi pentru înaintarea
excepţiei pe motiv că cealaltă parte nu-şi onorează obligaţiile din alt contract. Exemplu:
împrumutul fără a da bani.
§ Să existe o neexecutare a obligaţiilor din partea uneia dintre părţi, fie că este parţială sau
totală.
§ Neexecutarea să nu facă trimitere la situaţia care l-a împiedicat pe debitor să-şi onoreze
obligaţiile. Exemplu: vreau căldură însă nu am achitat pentru ea
§ Raportul obligaţional să presupună executarea simultană a prestaţiilor. Exemplu: vinderea
bunului şi achitarea simultană a plăţii.
Rezoluţiunea contractului
Reprezintă desfiinţare unui contract sinalagmatic cu executare imediată la cererea
unei părţi pe motiv că cealaltă parte culpabil nu a executat obligaţiile asumate. Desfiinţarea
acestuia are loc atît pentru trecut cît şi pentru viitor, iar în cazul unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă va produce efecte numai pentru viitor şi se numeşte reziliere.
Rezoluţiunea poate fi prevăzută direct în contract prin înţelegerea părţilor, stabilită la
momentul încheierii contractului, aceasta putînd fi stabilită şi la cerere.
Efectele rezoluţiunii
Acestea se produc faţă de părţile contractante cît şi faţă de terţi. În cazul exercitării
dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta
obligaţiile, trebuind să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate.
 Debitorul plăteşte în bani în locul restituirii prestaţiilor în natură dacă:
§ Restituirea în natură nu este posibilă;
§ Bunul a fost consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat, deteriorat sau destituit;
§ Dacă în contract a fost stipulată o contraprestaţie, aceasta i-a locul compensării în bani.
Pentru a putea înainta declaraţia privind rezoluţiunea, dacă părţile nu au stabilit un
contract în termen, cel care cere rezoluţiunea, poate stabili un termen rezonabil pentru
aceasta. Dacă nici după acest termen debitorul nu-şi onorează obligaţiile sau somaţia a rămas
fără efect, partea îndreptăţită poate rezilia contractul.
Riscul contractului
Problema dată apare în cazul în care obligaţiile nu pot fi executate din cauza unor
cauze fortuite de care părţile nu poartă răspundere. În principiu, o obligaţie se stinge datorită
imposibilităţii executării ei pentru care debitorul nu poartă răspundere. În cazul contractelor
sinalagmatice, debitorul obligaţiei imposibile de executat, nu poate pretinde executarea
obligaţiei de către creditor, iar dacă creditorul a executat această obligaţie, el trebuie să
restituie tot ce a primit. Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care ulterior a devenit
imposibilă, creditorul va fi ţinut să execute obligaţia pînă cînd nu va obţine un profit mai
mare decît cel prevăzut.
În contractele unilaterale, riscul este suportat de debitorul obligaţiei care este
imposibil de executat aici problema este rezolvată relativ uşor. Exemplu: dacă bunul aflat în
depozit a pierit în mod fortuit, depozitarul este liberat de obligaţia de restituire.
Efectele contractelor faţă de terţi
Aici se pune întrebarea dacă contractele încheiate produc efecte şi asupra altor
persoane care nu sunt parte la acestea. Conform principiul relativităţii, răspunsul ar fi nu
deoarece nimeni nu poate fi debitor sau creditor fără ca să-şi dea acordul în acest sens.
Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali cu titlu universal, dacă din
lege, contract sau natura obligaţiilor nu rezultă altfel.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor
Există situaţii cînd contractul este încheiat între anumite persoane, dar aduce profit
altora, care nu au participat la încheierea lui. Exemplu: contractul încheiat în folosul unui terţ,
acesta numindu-se şi stipulaţie.
Stipulaţia reprezintă o operaţiune juridică prin care o parte, numită promitent, se
obligă faţă de altă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte
persoane, care nu este parte la contract, numită terţ beneficiar. De cele mai multe ori,
stipulaţia apare ca o clauză într-un contract care se încheie între 2 persoane, prin care
promitentul se obligă faţă de stipulant să presteze ceva unei alte persoane străine.
Condiţiile stipulaţiei
a) Stipulaţia să fie certă şi neîndoielnică, din care să rezulte că terţul beneficiar dobîndeşte
dreptul de a pretinde promitentului executarea prestaţiei în favoarea sa.
b) Terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă.
Efectele stipulaţiei pentru altul
Fiind o clauză dintr-un contract care se încheie între stipulant şi promitent, aici vedem că
această înţelegere dă naştere unui drept care este în favoarea terţului beneficiar fără
consimţămîntul acestuia. Dobîndind acest drept, terţul beneficiar cere executarea prestaţiei
promise de promitent stipulantului.
Efectele stipulaţiei se analizează sub cîteva aspecte:
1. Efectele stipulaţiei între stipulant şi promitent – aici stipulaţia e o clauză dintr-un contract.
Exemplu: vînzarea – cumpărarea, transportul, renta viageră. În cazul dat, contractul va
produce efecte specifice operaţiunilor de mai sus, dar şi vor crea raporturi juridice născute din
clauza prin care s-a stipulat obligaţia promitentului de a executa o prestaţie în favoarea
terţului beneficiar.
2. Pe lîngă toate acestea, stipulantul poate cere executarea prestaţiei de către promitent, poate
invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate cere rezoluţiunea lui iar în situaţia
cauzării prejudiciilor, poate cere de la promitent daune interese.
Efectele stipulaţiei pentru raportul dintre promitent şi beneficiar
Din momentul încheierii contractului fără consimţămîntul terţului beneficiar, acesta
oricum dobîndeşte un drept al său, el avînd calitatea de creditor iar promitentul – de debitor.
În calitate de creditor, terţul poate cere de la promitent executarea prestaţiei la care este ţinut
de stipulant, avînd la dispoziţie toate acţiunile prevăzute de lege pentru a obţine executarea
prestaţiilor.
Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi terţ
Stipulaţia nu dă naştere la vreun raport obligaţional între stipulant şi terţ. Prin
operaţiunea dată nu se urmăreşte de a se executa prestaţii unul faţă de altul. Dacă între
stipulant şi terţ au existat raporturi anterioare, se poate ca prin stipulaţie să se stingă acest
raport. Exemplu: transmiterea unei sume mici de bani, care ar fi în defavoarea cărăuşului,
acesta cheltuind o sumă mai mare pe drum decît cea pe care trebuie să o transmită.
Simulaţia – excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi
Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică complexă care constă în încheierea şi
existenţă concomitentă între aceleaşi părţi contractante a 2 contracte:
a) Unul aparent sau public (prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară
realităţii);
b) Unul secret (dă naştere situaţiilor juridice reale între părţi, anihilînd sau modificînd
efectele produse în baza contractului public).
Contractul public – acesta are rolul de a ascunde intenţia reală a părţilor cu scopul de
a deghiza faţă de terţi adevăratele raporturi juridice ale căror izvor e actul secret. La fel şi
operaţiunea publică poate să producă anumite efecte, cele reale fiind cele din actul secret.
Exemplu: donaţia, dar care în realitate părţile au cumpărat averea.
 Condiţiile simulaţiei (conform doctrinei)
1. Contraînscrisul sau actul secret – acesta nu trebuie să fie cunoscut de către terţ, adică să nu
cunoască nici existenţa nici cuprinsul lui.
2. Cele 2 acte trebuie să fie contemporane, adică să coexiste în timp. Ele nu pot fi încheiate
simultan, mai întîi poate fi încheiat actul secret şi apoi actul public.
3. Părţile să aibă intenţia de a simula.
În practică, simulaţia va apărea prin următoarele procedee:
a) Fictivitate (căsătoria fictivă pentru obţinerea cetăţeniei);
b) Deghizare (se ascunde vînzarea – cumpărarea sub formă de donaţie);
c) Interpunerea de persoane (donarea unei sume de bani de către o persoană săracă dar care în
realitate dispune de avere).
Efectele simulaţiei
Simulaţia este un procedeu de nulitate a actului simulat, astfel că odată declarat nul,
aici deja va produce efecte operaţiunea secretă şi nu cea publică.
Pot fi păstrate anumite situaţii şi efecte produse de actul simulat, deoarece în doctrină
se consideră că sancţiunea actelor simulate ar trebui să fie inopozabilitatea faţă de terţi şi nu
nulitatea actelor simulate.
B. FAPTUL JURIDIC LICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII
Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fară intenţia de a da naştere la
raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fară ca prin
ele să se încalce normele de drept în vigoare.
Gestiunea intereselor altei persoane
Reprezintă un fapt juridic prin care o persoană numită gerant, încheie, din proprie
iniţiativă, fără acordul celeilalte persoane, acte juridice, sau săvîrşeşte fapte materiale
necesare şi utile în favoarea persoanei respective, numită gerat.
Condiţiile gestiunii de afaceri
1. Existenţa gerării intereselor alteia, adică gerantul trebuie să încheie act juridic sau
fapt juridic material, util, pentru o altă persoană.
2. Actele de gestiune, trebuie să fie săvîşite din iniţiativa proprie a gerantului, fără
ştirea sau vreo împuternicire din partea geratului, deci să fie o intervenţie spontană. Dacă
geratul cunoaşte şi acceptă actele de gestiune, vom fi în prezenţa unui mandat.
3. Actele şi faptele să fie săvîrşite cu intenţia de a gera interesele altuia, deşi nu este
exclusă şi posibilitatea ca gerantul să acţioneze şi pentru sine.
4. Gerantul trebuie să dispună de capacitatea de a contracta, deoarece el va încheia
acte juridice care includ condiţii ce nu se pun şi pentru gerat.
 Efectele gestiunii de afaceri
Ele se produc între gerant şi gerat, gerat şi terţ, gerant şi terţ.
1. Gerant şi gerat. Aici gestiunea dă naştere la următoarele drepturi şi obligaţii
reciproce, astfel gerantul va avea următoarele obligaţii:
§ E obligat de a acţiona în favoarea altuia, ca fiind un adevărat proprietar al bunului.
§ Obligaţia de a duce la sfîrşit afacerea începută.
§ Obligaţia de prezenta o dare de seamă geratului despre acţiunile sale.
Obligaţiile geratului:
§ Geratul va fi obligat să compenseze cheltuielile necesare şi utile pe care gerantul le-
a suportat prin acţiunile sale. Aceste cheltuieli nu pot depăşi valoarea bunurilor asupra cărora
s-a acţionat pentru a fi salvate.
§ Geratul poate refuza compensarea cheltuielilor gerantului, dacă acestea au fost
făcute contra voinţei geratului sau nu corespund intereselor lui.
§ Geratul va fi obligat să repare şi prejudiciile pe care le-a suferit gerantul.
2. Gerat şi terţ
Cînd gerantul a adus la cunoştinţa geratului actele de gestiune, geratul va fi obligat să
respecte tot la ce s-a obligat gerantul, ca şi cum actele ar fi fost încheiate de el însuşi.
3. Gerant şi terţ
Aceste efecte depind de atitudinea gerantului faţă de actele de gestiune. În situaţia în
care gerantul aduce la cunoştinţă terţelor că acţionează în numele altei persoane şi gestiunea a
fost aprobată, gerantul nu va mai avea nici o obligaţie faţă de terţi. În cazul în care,
acţionează fără ca actele de gestiune să fie aprobate, el se va obliga să răspundă personal faţă
de terţi.
Plata nedatorată
Este faptul juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a
unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. Creditorul este cel
care a plătit din eroare, iar debitorul primeşte plata din eroare sau cu ştiinţă.
Condiţiile plăţii nedatorate:
1. existenţa unei plăţi – adică remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
2. inexistenţa datoriei. Nu interesează dacă datoria nu a existat niciodată sau a existat,
dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor. Inexistenţa obligaţiei
poate fi şi relativă, cum este în situaţia în care debitorul plăteşte din eroare unei alte persoane
decât creditorul său, ori în situaţia în care creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât
debitorul.
3. plata să fie făcută din eroare. Condiţia erorii nu este cerută în următoarele cazuri:
§ plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a realizat;
 § plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvată;
§ plata făcută în executarea unei obligaţii nule;
§ plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat
prestaţia datorată pierde chitanţe doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul
său creditor. După găsirea chitanţei ce dovedeşte prima plată efectuată, cea de-a doua plată
figurează ca o plată nedatorată.
Efectele plăţii nedatorate.
Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţii şi de buna sau reaua-credinţă a debitorului.
La bunuri fungibile, restituirea sumei de bani ori a bunurilor de gen primite, în aceeaşi
cantitate şi de aceeaşi calitate. Debitorul de rea-credinţă va plăti dobânzi la suma primită din
ziua plăţii ori daune–interese pentru lipsa de folosinţă a lucrurilor fungibile; La bunuri certe
există obligaţia de restituire în natură.
1. Debitorul de bună-credinţă:
§ dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, va restitui preţul pe care l-a primit;
§ dacă bunul a pierit ori a fost deteriorat din cauză de forţă majoră ori caz fortuit, este
liberat de datorie;
2. Debitorul de rea-credinţă:
§ dacă a înstrăinat bunul – plăteşte valoarea bunului din momentul introducerii
acţiunii;
§ dacă bunul a pierit în mod fortuit, va plăti valoarea din momentul introducerii
acţiunii, cu excepţia cazului în care va face dovada că ar fi pierit şi dacă se afla la creditor;
§ va restitui fructele culese şi va plăti valoarea celor neculese din ziua plăţii.
Obligaţia creditorului este de a plăti debitorului, indiferent dacă acesta a fost de bună
ori de rea-credinţă, valoarea cheltuielilor necesare şi utile făcute în legătură cu bunul.
Cazuri în care nu se restituie plata primită nedatorat:
§ cînd creditorul, de bună-credinţă, desfiinţează titlul creanţei sale. Creditorul are
acţiune împotriva adevăratului debitor;
§ plata făcută unui incapabil de a primi plata – datorită incapacităţii debitorului, actul
plăţii este lovit de nulitate şi, în principiu, nu are obligaţia de restituire. În conformitate cu
principiul ocrotirii incapabilului, acţiunea se admite numai în măsura în care plata a profitat
incapabilului (atunci când se dovedeşte că bunurile ori banii primiţi au servit pentru
dobândirea unor bunuri sau servicii, pentru achitarea unor datorii, precum şi atunci când se
găsesc în posesia incapabilului);
§ literatura juridică – actul nul pentru cauză imorală gravă. Practica judiciară a făcut
discuţii pe marginea actelor de înstrăinare încheiate în scopul stabilirii, menţinerii ori reluării
relaţiilor de concubinaj, considerând că deşi un astfel de act este lovit de nulitate absolută, nu
s-ar pune problema restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, pentru că ar avea ca
temei propria faptă ilegală a reclamantului.
Îmbogăţirea fără justă cauză
Reprezintă faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane,
prin micşorarea patrimoniului altei persoane. Din acest fapt juridic, ia naştere un raport
obligaţional, în cadrul căruia, cel care şi-a mărit patrimoniul va trebui să restituie celui
însărăcit, valoarea îmbogăţirii sale. Creditorul este cel însărăcit, iar debitorul este cel
îmbogăţit. Dacă debitorul, nu-şi îndeplineşte obligaţiunile de restituire, creditorul poate
înainta o acţiune în justiţie, prin care să pretindă restituirea, acţiunea numindu-se „actio in
rem verso”. Pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere raportului obligaţional de
restituire, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Condiţii materiale
1. Să existe o îmbogăţire a debitorului (ea poate avea loc fie prin dobîndirea unui bun,
efectuarea unor lucrări sau prin evitarea unor cheltuieli). Exemplu: prestarea unei munci
neremunerate.
2. Să existe o însărăcire a creditorului, care poate consta în:
§ Ieşirea din patrimoniu a unui bun;
§ Prestarea unor servicii neremunerate;
§ Efectuarea unor cheltuieli, etc.
3. Între îmbogăţirea debitorului şi însărăcirea creditorului să existe o legătură directă, nu este
neapărat să fie o legătură de cauzalitate.
Condiţii juridice
1. Îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de un temei care să le justifice, adică să nu existe,
fie un act juridic, fie o hotărîre judecătorească sau o dispoziţie legală care ar justifica
îmbogăţirea;
2. Îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Dacă îmbogăţitul este de rea-credinţă, el va răspunde
din punct de vedere delictual.
3. Însărăcitul să nu aibă la dispoziţie un alt mijloc juridic de realizare a dreptului său de
creanţă împotriva îmbogăţitului.
Îmbogăţirea fără justă cauză, dă naştere la un raport obligaţional, prin care îmbogăţitul
e obligat să restituie însărăcitului valoare îmbogăţirii, restituire făcută în natură. În celelalte
cazuri, restituirea se face în echivalent bănesc (în cazul imposibilităţii restituirii în natură). Pe
lîngă toate acestea, însărăcitul, poate cere nu numai restituirea valorii însărăcirii, dar şi
fructele pe care îmbogăţitul le-a obţinut sau trebuia să le obţină. Aceste fructe, trebuie
restituie de la data la care îmbogăţitul a aflat sau trebuia să afle că nu are vreun temei a reţine
executarea prestaţiei. La restituirea bunurilor, îmbogăţitul poate cere de la însărăcit,
restituirea sau compensarea cheltuielilor necesare şi utile de întreţinere şi păstrare a bunurilor,
care au fost suportate din momentul în care era obligat să restituie veniturile, luînd în calcul
beneficiul obţinut.
 C. FAPTUL JURIDIC ILICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII
Faptele juridice ilicite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fară intenţia de a da naştere la
raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii,
împotriva voinţei autorului lor, şi prin care se încalcă normele de drept sau bunele moravuri.
Răspunderea pentru fapta proprie
Codul civil prevede care sunt conditiile ce trebuie indeplinite pentru a se angaja
raspunderea civila delictuala a unei persoane fizice; astfgel putem enumera: * existenta unei
fapte ilicite * existenta unui prejudiciu * legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu
* existenta culpei * capacitatea delictuala a celui ce a savarsit fapta ilicita
Fapta ilicita: inseamna orice fapta prin care, incalcandu-se o norma juridica, se
cauzeaza un prejudiciu unui subiect de dreptcivil sau intereselor acestuia.
Ce inlatura caracterul ilicit al faptei?* legitima aparare * starea de necessitate *
indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului *
exercitarea unui drept * consimtamantul victimei
Prejudiciul: * doar existenta unui prejudiciu angajeaza raspunderea delictuala * el este
rezultatul incalcarii unui drept subiectiv al persoanei * poate fi si rezultatul incalcarii unor
simple interese ale victimei * poate fi patrimonial si moral
Conditiile pentru repararea prejudiciului:* sa fie cert * sa nu fi fost reparat inca
Cum se poate repara prejudiciul?
Prejudiciul se poate repara prin invoiala persoanelor implicate.
Daca persoanele implicate nu se pot intelege ,acestea pot apela la instanta
judecatoreasca pentru stabilirea existentei si intinderii prejudiciului.
Este necesar a exista un raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul produs.
De asemenea, este necesar a se stabili vinovatia celui care produce prejudiciul.
Formele vinovatiei: * intentia directa * intentia indirecta * culpa sub forma neglijentei
* culpa sub forma imprudentei
Cazuri in care culpa este inlaturata: * prejudiciul provine din culpa victimei * faptul
unui tert pentru care autorul prejudicului nu este tinut sa raspunda * cazul fortuit * forta
majora
Răspunderea pentru fapta altei persoane
Raspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori
Fundamentarea raspunderii parintilor se bazeaza pe exercitarea necorespunzatoare a
indatoririlor legale ce le revin fata de copii, care din aceasta cauza comit fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii.
In practica, victima va trebui sa probeze existenta faptei ilicite a minorului, existenta
prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita a minorului si prejudiciul cauzat, in
final operand o tripla prezumtie in privinta parintilor. Astfel:
a) prezumtia ca in exercitarea indatoririlor ce le reveneau fata de copilul minor au existat
abateri care au permis savarsirea faptei;
b) prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau si comiterea de
catre minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
c) prezumtia vinei (culpei) parintilor sub aspectul neglijentei in indeplinirea indatoririlor
parintilor.
Raspunderea civila delictuala pentru fapta altuia se aplica parintilor indiferent daca
copiii provin din casatorie sau din afara casatoriei. De asemenea, se aplica si celor care au
adoptat copilul minor.
Conditiile raspunderii
Conditiile raspunderii parintilor pentru fapta copiilor minori se impart in doua categorii:
A. Conditii generale;
Aceste conditii, dupa cum am mai aratat, sunt: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate
dintre fapta ilicita si prejudiciu, vinovatia si capacitatea delictuala.
B. Conditii speciale.
B) Conditii speciale
Cumulativ, alaturi de conditiile generale, trebuie sa existe si cele doua conditii speciale:
a) copilul sa fie minor;
b) copilul sa aiba locuinta la parintii sai.
Inlaturarea prezumtiilor privind raspunderea parintilor
Parintii pot fi exonerati de responsabilitate „daca probeaza ca n-au putut impiedica
faptul prejudiciabil”.
Efectele raspunderii parintilor
Daca toate conditiile sunt indeplinite cumulativ si parintii nu s-au putut disculpa ei
vor raspunde pentru acoperirea integrala a prejudiciului cazat de copilul lor minor.
In cazul in care minorul a fost lipsit de discernamant, parintii vor raspunde singuri.
Daca minorul a avut discernamant victima prejudiciului are posibilitatea de a opta pentru
acoperirea prejudiciului, indreptandu-se fie impotriva minorului, fie impotriva parintilor, fie
si impotriva minorului si a parintilor concomitent. In aceasta ultima varianta parintii si copilul
vor raspunde solidar pentru intregul prejudiciu, in sensul ca victima va putea recupera dauna
in totalitate fie de la unul, fie de la altul dintre cei responsabili.
 Raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii sau
ucenicii lor
Institutorii si artizanii raspund de: „prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, in
timpul ce se afla sub a lor priveghere”. Institutorii si artizanii „sunt aparati de
responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”.
Prin institutori si artizani se inteleg persoanele fizice, chiar daca isi desfasoara
activitatea in baza unor contracte individuale de munca sau a unor contracte civile de prestari
de servicii, in cadrul unor institutii de invatamant public sau privat.
Institutorii sunt cadrele didactice din invatamantul: prescolar, scolar primar,
gimnazial, profesional si liceal.
Artizanii sunt muncitorii calificati care isi desfasoara activitatea fie in baza unui
contract individual de munca, fie in mod individual in atelierul propriu si au menirea de a
pregati pentru meseriile respective tineri ucenici.
Raspunderea cadrelor didactice si a artizanilor se fundamenteaza pe ideea de culpa
relativa a acestora pentru neindeplinirea corespunzatoare a obligatiei de supraveghere a
elevilor si ucenicilor, pe perioada cat acestia se aflau in timpul alocat activitatilor de
invatamant, fie orele de cursuri, dar nu numai, putand fi vorba si despre alte activitati cu
caracter practic sau aplicativ care se desfasoara fie in incinta unitatilor de invatamant
respective, fie in afara acestora. In ultima ipoteza se cere ca elevii si ucenicii sa fie insotiti si
supravegheati de cadrele didactice sau artizani.
Legiuitorul a instituit in sarcina acestora o dubla prezumtie de culpa:
a) prezumtia de culpa materializata in aceea ca acestia nu si-au indeplinit obligatiile de
supraveghere sau si le-au indeplinit, dar in mod necorespunzator;
b) prezumtia raportului de cauzalitate intre lipsa de supraveghere sau o supraveghere
insuficienta si savarsirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de catre elevul sau ucenicul ce
trebuie supravegheat.
Conditiile raspunderii institutorilor sau artizanilor
Pentru ca raspunderea institutorului sau artizanului sa fie antrenata, victima
prejudiciului va trebui sa probeze existenta urmatoarelor trei conditii generale ale raspunderii
civile delictuale:
a) existenta faptei ilicite a elevului sau a ucenicului;
b) existenta prejudiciului;
c) existenta legaturii cauzale directe dintre fapta ilicita si dauna pricinuita.
Nu se cere, cu titlu de particularitate, proba existentei culpei elevului sau ucenicului
minor.
Daca existenta celor trei conditii generale s-a probat, in continuare, victima
prejudiciului va trebui sa probeze si existenta a trei conditii speciale ale raspunderii. Astfel:
a) elevul sau ucenicul a fost minor in momentul savarsirii faptului ilicit cauzator de
prejudicii;
b) dauna a fost pricinuita unei terte persoane;
c) fapta elevului sau ucenicului a fost comisa in timpul cand acestia se aflau sub
supravegherea profesorilor sau a mestesugarilor.
Efectele raspunderii institutorilor si mestesugarilor
Victima prejudiciului are la indemana trei posibilitati pentru a obtine repararea
prejudiciului suferit. Astfel:
a) sa intenteze o actiune impotriva institutorului sau artizanului b) sa intenteze o actiune
impotriva elevului sau ucenicului minor, daca acestia au discernamant;
c) sa actioneze concomitent si impotriva institutorului sau artizanului si impotriva elevului
sau ucenicului, dar pe cele doua temeiuri diferite.

Raspunderea stapanilor si comitentilor pentru prejudiciul cauzat de servitorii si

prepusii lor
„Stapanii si comitentii (sunt responsabili), de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in
functiile ce li s-au incredintat”. Prezumtia lor de culpa este absoluta (juris et de jure),
neputandu-se face proba contrara, in sensul ca, desi au facut tot ceea ce le-a stat in putinta,
„n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”.
Prin comitent se intelege angajatorul, persoana fizica sau persoana juridica, care
incadreaza forta de munca pentru a desfasura anumite activitati in folosul sau, avand asupra
acestora posibilitatea de a-i directiona, de a le da instructiuni, de a-i indruma si controla in
scopul executarii obligatiilor rezultate din raportul juridic de subordonare creat.
Prepusii sunt persoanele fizice angajate pentru a desfasura o anumita activitate in
beneficiul comitentului, persoana fizica sau juridica, acesta avand posibilitatea de a-l
directiona, instrui, indruma si controla in vedere executarii obligatiilor rezultate din raportul
juridic de subordonare creat.
Elementul esential al raportului existent intre prepus si comitent este raportul de
subordonare de prepusenie care creeaza drepturi si obligatii corelative intre parti, de regula,
natura juridica a acestei relatii tinand de dreptul muncii, fiind concretizat intr-un contract
individual de munca.
In practica vom intalni si ate izvoare din care sa rezulte, uneori, raporturi de
subordonare, de prepusenie. Astfel:
a) Activitatile desfasurate in cadrul cooperatiei mestesugaresti de consum sau de credit;
b) De regula, se considera ca din executarea unui contract de mandat nu rezulta un raport de
prepusenie.
c) De asemenea, nici din contractul de antrepriza nu izvoraste, de regula, un raport de
prepusenie.
d) Contractul individual de munca incheiat de un medic si o anumita unitate sanitara in
privinta interpretarii sale de a fi un izvor al raportului de prepusenie creeaza probleme
doctrinare si de practica judiciara.
e) Magistratii nu au un raport de prepusenie cu statul, desi au primit o delegatie de
suveranitate din partea acestuia.
f) Raspunderea civila delictuala a organizatorului sportiv poate fi angajata in temeiul
dispozitiilor C. civ., in ipoteza inexistentei unui raport juridic contractual.
g) In doctrina de specialitate se mai discuta si despre asa-zisa prepusenie ocazionala care
poate sa existe indiferent de existenta unui contract prealabil intre comitent si prepus, ipoteza
in care victima prejudiciului va avea sarcina de a proba existenta acestor legaturi.
De-a lungul timpului au fost mai multe orientari care se bazau in fundamentarea
acestei raspunderi pe criterii subiective, avand ca element esential culpa comitentului.
Apoi a aparut ideea de reprezentare, in sensul ca prepusul il reprezinta pe comitent si
actioneaza pe seama aceluia, ca si in cazul unui contract de mandat.
A treia opinie, are deja un temei obiectiv, bazandu-se pe ideea desprinsa din
imprejurarea ca cel care culege foloasele activitatii depuse de prepus (si anume comitentul)
va trebui sa suporte si eventualele efecte negative ale acestei activitati.
Instantele judecatoresti considera in prezent ca raspunderea comitentului pentru
faptele ilicite ale prepusului sau se bazeaza pe teza raspunderii obiective, temeiul aflandu-se
in calitatea de garant a comitentului, in sensul ca trebuie sa repare dauna pricinuita tertului,
de catre cel aflat in raporturi de subordonare fata de el.
Ideea de garantie in doctrina de specialitate se bazeaza pe doua teze: garantia
obiectiva si garantia subiectiva.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi lucrări şi lucruri

în general
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
„Proprietarul unui animal, sau acela care se serveste cu (de) dansul, in cursul serviciului, este
responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla sub paza sa, sau ca a
scapat” .
Incidenta acestei raspunderi nu va depinde de faptul ca animalul este salbatic sau
domestic, intrucat relevanta juridica va avea daca aceste animale se afla sau nu sub paza
cuiva, a proprietarului sau a unei terte persoane care se foloseste de ele pentru interes
personal, avand calitatea de detentor precar, nu de posesor si, cu atat mai putin de proprietar.
in consecinta, prin „animal” se intelege, in primul rand, cele domestice care pot fi apropriate
intr-un anumit fel si, in consecinta, si supravegheate de proprietar, dar si cele salbatice care se
afla in gradini zoologice, circuri, rezervatii naturale, menajerii, parcuri de vanatoare,
complexe sau crescatorii de vanat care, de asemenea, pot fi supravegheate, deci, aflate sub o
anumita paza juridica si evident, materiala.
 Pana la proba contrara, proprietarul este prezumat a fi si paznicul juridic al
animalului.
Paza juridica reprezinta posibilitatea exercitarii prerogativelor de comanda, de directie
si de supraveghere a animalului.
Paza juridica nu se confunda cu paza materiala exercitata asupra animalului, intrucat cea de a
doua calitate nu presupune si dreptul de a folosi animalul in interes propriu.
Daca la inceput fundamentarea raspunderii se baza pe ideea de risc, in sensul ca cel
care obtine profitul de pe urma animalului, acela va trebui sa suporte si riscul acoperirii unor
daune cauzate de acea vietuitoare, mai tarziu a dominat ideea de culpa relativa (juris tantum),
in sensul ca au existat insuficiente in exercitarea pazei animalului, ipoteza in care se accepta
si proba contrara. Ulterior, prezumtia de culpa a devenit absoluta (juris et de jure), in sensul
neacceptarii probei contrare, tinzandu-se spre o raspundere obiectiva.
In prezent, atat doctrina de specialitate, cat si practica judecatoreasca, imbratiseaza,
fundamentarea raspunderii paznicului juridic pe ideea de garantie, nu in sensul unei garantii
personale – fidejusiunea, spre exemplu – ci, „in sensul de garantie a comportamentului
general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv”.
Conditiile raspunderii
In vederea antrenarii raspunderii paznicului juridic care este proprietarul lucrului sau
cel care a obtinut autoritatea asupra lucrului, sau, uneori chiar si cel care a intrat prin
modalitati ilegale in posesia lucrului (prin furt sau prin pierdere), victima va trebui sa probeze
existenta urmatoarelor conditii:
- existenta prejudiciului;
- existenta „faptei” animalului;
- raportul de cauzalitate dintre inregistrarea prejudiciului si comportamentul animalului;
- existenta autoritatii persoanei responsabile asupra animalului.
Efectele raspunderii
Victima prejudiciului pentru a recupera dauna ce i s-a pricinuit are la dispozitie doua
posibilitati:
-sa se indrepte impotriva paznicului juridic cu o actiune ce are ca temei dispozitiile art. 1001
C. civ.;
-sa actioneze impotriva paznicului material, dar in temeiul C. civ., caz in care va face dovada
existentei cumulative a tuturor conditiilor necesare pentru antrenarea raspunderii persoanei
pentru fapta proprie.
Raspunderea pentru ruina edificiului
„Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina
edificiului, cand ruina este urmarea lipsei de intretinere sau a unui viciu de constructie”.
a) Prin edificiu, in sensul dorit de legiuitor prin art. 1002 C. civ., se intelege „orice lucrare
realizata de om, prin folosirea unor materiale care se incorporeaza solului, devenind in acest
fel, prin asezarea sa durabila, un imobil prin natura sa”.
b) Prin ruina edificiului se intelege „caderea materialului din care edificiul a fost alcatuit, sub
povara propriei sale greutati, a greutatii oamenilor sau lucrurilor pe care le suporta, ori sub
actiunea fortelor naturale”.
c) Ruina edificiului trebuie sa fie efectul „lipsei de intretinere sau a unui viciu de
constructie”.
d) Persoana responsabila de ruina edificiului este numai titularul dreptului de proprietate
asupra edificiului.
Raspunderea proprietarului este fundamentata pe ideea unei obligatii reale de
garantie, independenta de orice culpa, care reprezinta o sarcina reala ce incumba oricarui
proprietar de cladiri.
Conditiile raspunderii
Victima prejudiciului va trebui sa probeze:
- existenta si intinderea prejudiciului;
- legatura cauzala directa dintre ruina edificiului si prejudiciul inregistrat.
Daca aceste doua conditii generale au fost probate, victima mai trebuie sa probeze si
existenta alternativa a doua conditii speciale:
- ruinarea edificiului s-a datorat lipsei de intretinere a edificiului;
- ruinarea edificiului s-a datorat viciilor de constructie.
Efectele raspunderii
Principalul efect al raspunderii proprietarului pentru ruina edificiului este repararea
prompta si integrala a daunei pricinuite unei terte persoane.

Pentru temeiuri diferite, totusi, proprietarul se poate regresa impotriva unor persoane
care au calitati diferite. Astfel:
a) impotriva fostului proprietar, care a avut calitatea de vanzator., pe fundamentul ca acesta
are obligatia de garantie pentru viciile lucrului vandut;
b) impotriva constructorului sau proiectantului in temeiul contractului de antrepriza sau de
proiectare;
c) impotriva locatarului, in temeiul contractului de locatiune din care rezulta ca acesta are
obligatia de a efectua reparatiile mici, denumite curente;
d) impotriva prepusului, in temeiul unui contract individual de munca, ce prevedea obligatia
de a intretine un anumit imobil;
e) impotriva organelor administratiei locale care nu au eliberat la timp autorizatia de reparatii,
intarziere ce a determinat ruinarea edificiului.
Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general
Temeiul juridic al raspunderii „paznicului” pentru prejudiciile cauzate de lucruri in
general se afla in dispozitiile C. civ. care precizeaza expressis verbis ca: „Suntem asemenea
responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a
raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”
a) Prin lucru se intelege: „toate lucrurile neinsufletite, mobile sau imobile, periculoase sau
nepericuloase, cu dinamism propriu si in miscare sau inerte si in stare de repaus, cu exceptia
celor pentru care, si in masura in care, legea prevede o reglementare speciala”.
b) Determinarea pazitorului si pazei juridice in doctrina de specialitate a ridicat o serie de
probleme, de multe ori controversate.
Esential este ca intr-un fel sau altul paznicul juridic sa exercite intr-un mod
independent atributele dirijarii, controlului si supravegherii asupra lucrului.
In concret, rezulta ca „paza juridica a unui lucru apartine proprietarului acestuia, in
masura in care el nu dovedeste ca, in realitate, in momentul cauzarii prejudiciului, acesta
trecuse asupra altei persoane”.
Aceasta prezumtie relativa nu este reglementata de nici un text de lege, dar este
judecatoreasca fiind impusa de „practica vietii juridice”
In prezent paznicul juridic raspunde pentru prejudiciul cauzat de lucrul asupra caruia
isi exercita in mod independent atributele directionarii, controlului si supravegherii, avand
fundamentata responsabilitatea pe ideea de garantie, tocmai pentru a se asigura, victimei un
privilegiu de a se despagubi prompt si integral, fara a mai fi nevoita sa faca dovada tuturor
conditiilor generale necesare pentru angrenarea raspunderii civile delictuale (ne referim la
inexistenta cerintei de a proba existenta culpei in persoana paznicului juridic)
Conditiile raspunderii
Pentru a fi antrenata raspunderea civila delictuala a paznicului juridic, victima
prejudiciului va trebui sa dovedeasca:
- existenta si intinderea prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” si prejudiciul creat (nu ne referim la fapta
paznicului juridic in raport cu prejudiciul, intrucat, dupa cum am mai aratat mai sus, fata de
acel raport exista o prezumtie absoluta de cauzalitate).
Daca aceste doua conditii generale sunt probate de victima, atunci celelalte elemente
ale raspunderii paznicului juridic sunt prezumate.
Efectele raspunderii
Principalul efect al raspunderii paznicului juridic pentru prejudiciul cauzat de un lucru
in general este repararea prompta si integrala a prejudiciului cauzat victimei.
In vederea realizarii acestui efect victima prejudiciului are trei posibilitati:
a) fie intenteaza o actiune impotriva paznicului juridicb) fie intenteaza o actiune impotriva
paznicului material (daca este cazul
c) fie intenteaza concomitent sau succesiv actiune impotriva paznicului juridic si paznicului
material, dar pe temeiuri juridice distincte.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
In raport de izvorul din care se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului, în dreptul
civil există două forme de răspundere: delictuală şi contractuală. Altfel spus, distincţia dintre
răspunderea delictuală şi cea contractuală rezultă din originea obligaţiei care a fost încălcată
şi a cărei nesocotire determină caracterul ilicit a acţiunii sau inacţiunii.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul
pentru care este chemată prin lege să răspundă. Prin urmare, răspunderea civilă delictuală sau
extracontractuală este declanşată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-un fapt ilicit, în
afara existenţei oricărei legături juridice preexistente între autor şi persoana prejudiciată.
Atunci când obligaţia de reparare a prejudiciului este urmarea nerespectării sau a încălcării
unor obligaţii asumate în prealabil, printr-un contract, răspunderea ce se va declanşa va fi
contractuală
Răspunderea contractuală este obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul
cauzat creditorului său prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau întîrziată a
obligaţiilor contractuale.
Condiţiile răspunderii contractuale:
1. Fapta ilicită, prejudiciul.
2. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
3. Vinovăţia.
Fapta ilicită – reprezintă neexecutarea propriu-zisă, executarea necorespunzătoare sau
cu întîrziere a obligaţiilor contractuale.
Prejudiciu – consecinţele dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială, efecte
ale încălcării obligaţiilor contractuale prin neexecutarea obligaţiilor asumate. Evaluarea
prejudiciilor patrimoniale poate fi realizată la momentul încheierii contractului sau ulterior.
Prejudiciile nepatrimoniale se vor repara în cazuri şi condiţiile prevăzute de lege.
Prejudiciul trebuie să fie cert, adică să aibă existenţă sigură, neîndoielnică. Sînt certe
atît prejudiciile actuale cît şi cele viitoare, în măsura în care pot fi evaluate sau prezintă
suficiente elemente pentru a fi determinate.
Raport de cauzalitate – adică între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi
prejudiciile cauzate creditorului, trebuie să existe o legătură.
Vinovăţie – reprezintă condiţia generală a răspunderii civile. În principiu, forma
vinovăţiei nu interesează, însă dovedirea ei ne interesează în cazul obligaţiilor de rezultat în
care vinovăţia debitorului este prezumată deoarece debitorul nu a obţinut pentru creditor
rezultatul datorat. În schimb, în cazul obligaţiilor de mijloc, unde debitorul e obligat să
depună toată diligenţa pentru a obţine rezultatul dorit de creditor, dacă se demonstrează că el
nu a făcut acest lucru, atunci debitorul e vinovat de cauzarea prejudiciului.
Daunele interese
Daunele interese reprezintă despăgubirile băneşti pe care debitorul e obligat să le
plătească creditorului pentru a repara prejudiciul care a apărut în urma neexecutării
obligaţiilor contractuale. Pentru a cere daunele interese, trebuie să fie întrunite cele 3 condiţii.
În acest mod, creanţa iniţială este înlocuită cu alta, care are ca obiect o sumă de bani ce
reprezintă echivalentul prejudiciului suferit, nu în sensul că obligaţia de bază s-a transformat
în alta. Daunele interese întotdeauna sînt stabilite în pact.
Instanţa de judecată nu va putea să-l oblige pe debitor să execute în natură o altă
prestaţie decît cea care a fost stabilită, însă dacă executarea în natură nu este posibilă nici
silit, atunci repararea prejudiciului se va face printr-o sumă bănească.
Punerea în întîrziere a debitorului de către creditor
Prin punerea în întîrziere se înţelege că debitorul, în urma somaţiei primite după
scadenţă din partea creditorului, nu şi-a executat obligaţia. Punerea în întîrziere are loc prin
înştiinţarea debitorului de către creditor asupra faptului că debitorul trebuie să-şi execute
imediat obligaţiunile, înştiinţare care se face de obicei printr-o notificare adresată debitorului
prin intermediul executorilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria domiciliului său.
Clasificarea daunelor interese
1. Compensatorii.
2. Moratorii.
Compensatorii – reprezintă despăgubirile băneşti care se acordă creditorului de către
debitor pentru neexecutarea totală sau parţială sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale.
Moratorii – reprezintă despăgubirile băneşti egale cu prejudiciul care a fost cauzat
prin executarea cu întîrziere a obligaţiilor debitorului.
Deosebiri dintre daunele interese compensatorii şi moratorii:
1. Daunele interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligaţiilor.
2. Daunele interese moratorii se alătură cu executarea în natură sau cu plata daunelor interese
compensatorii. Astfel, debitorul nu poate să fie obligat în acelaşi timp să plătească daune
interese compensatorii şi să execute în natură prestaţiile la care s-a obligat, în schimb, cînd
execută cu întîrziere obligaţiile, el va putea fi obligat şi la plata daunelor interese
compensatorii. Exemplu: nu plăteşte pînă la data de 20, pentru aceasta se stabileşte o amendă.
Evaluarea daunelor interese poate fi făcută prin:
§ Acordul părţilor în contract (convenţională).
§ Printr-o hotărîre judecătorească (judiciară).
§ Direct prin lege (legală).
 Delimitarea răspunderii contractuale de răspunderea delictuală
§ Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt ilicit.
§ Răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca formă a vinovăţiei,
iar răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
§ În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul răspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedită.
§ La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile, iar la
răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
§ La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în întîrziere, iar
în cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din momentul săvîrşirii faptului.
§ La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în cazul
răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
§ Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul răspunderii
delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe persoane, atunci răspunderea
va fi solidară.
§ La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului, iar în
cazul răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii faptei ilicite.
§ În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data cînd
creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în cazul răspunderii
delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul
cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.

D. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
` Modurile de executare a obligaţiilor, executarea obligaţiilor se poate realiza prin două
moduri principale: executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură
voluntară) şi executarea silită (sau „plata silită” care poate fi o executare directă în natură sau
indirectă, adică prin echivalent).
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor
Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori, de
bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat executarea de bunăvoie,
creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în natură prin intermediul forţei de
constrângere publice. Aşadar, executarea directă sau în natură a obligaţiilor poate avea loc
prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a prestaţiei,
împotriva voinţei debitorului, prin constrângere.
De cele mai multe ori executarea obligaţiei se face în mod voluntar de către debitor
prin plată. Conceptul de plată desemnează aducerea la îndeplinire a oricărei prestaţii
liberatorii, indiferent de obiectul ei.
 Plata se face de către debitorul însuşi (numit solvens), dar poate fi efectuată şi de către
un codebitor solidar, de către un fidejusor sau de orice alt garant al debitorului, precum şi de
către o altă persoană care este interesată în stingerea datoriei.
În mod normal, cel care primeşte plata este creditorul (accipiens) sau mandatarul
acestuia. Codul civil român prevede că plata trebuie să se facă creditorului sau
împuternicitului sau acelui ce este autorizat de justiţie sau de lege a primi pentru dânsul. Plata
făcută unei persoane lipsită de împuternicire este neregulată şi nu este liberatorie pentru
datornic.
Creditorul poate obţine executarea forţată a obligaţiei debitorului, a prestaţiei pe care
a dorit-o la încheierea contractului. Execuţia silită este totdeauna posibilă când plata se referă
la o sumă de bani şi este imposibilă în cazul obligaţiilor intuitu personae când debitorul
refuză sub orice formă executarea obligaţiei.
Când prestaţia constă în predarea unui bun individual determinat, execuţia în natură
este posibilă numai dacă bunul se află în posesia debitorului. Când plata priveşte bunuri
generice, creditorul prin executor poate obţine individualizarea şi primirea bunurilor ce i se
cuvin.
Obligaţia de a face poate fi executată silit în natură. Creditorul, cu autorizarea
prealabilă a judecătorului poate îndeplini această sarcină pe cheltuiala debitorului.
Obligaţia de a nu face poate fi executată silit în natură. Creditorul poate obţine
autorizarea judecătorului de a distruge el însuşi sau prin executor ceea ce debitorul a făcut
încălcându-şi obligaţia.
Obligaţiile de a face şi de a nu face, inclusiv cele intuitu personae pot fi executate silit
prin obligarea debitorilor de către judecător la plata de daune cominatorii. Nu este posibil să
se acorde daune cominatorii când obligaţia nu mai poate fi executată în natură şi când există
posibilitatea executării silite în natură prin alte mijloace.
Executarea indirectă a obligaţiilor
Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive,
executarea directă sau în natură nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru
creditor. Nu este vorba de o imposibilitate fortuită de executare (caz în care obligaţia se
stinge ca urmare a producerii evenimentului fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate
pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării
prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării culpabile sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei.
Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
Pentru obligatiile pe care si le asuma, debitorul raspunde cu intregul sau patrimoniu.
Asadar, creditorul are un drept specific asupra patrimoniului debitorului numit dreptul de gaj
general al creditorului chirografar. In virtutea acestui drept, creditorul poate urmari oricare
dintre bunurile debitorului, care sunt supuse urmaririi silite.
Dreptul de gaj general al creditorului nu impiedica pe debitor de a instraina bunuri din
patrimoniul sau si nu acorda credirului vreun drept de preferinta fata de alti creditori.
Creditorii care au un drept de gaj general se numesc creditori chirografari. Ei au insa
posibilitatea legala de a lua urmatoarele masuri: de a face acte de conservare a patrimoniului
debitorului, de a introduce actiunea oblica si actiunea pauliana.
Dreptul de a face acte de conservare a patrimoniului debitorului consta in facultatea
legala a creditorului de a cere punerea de sigilii la moartea debitorului si intocmirea
inventarului mostenirii ramase, de a putea intervene in procesele debitorului sau asista la
impartirea bunurilor acestuia.
Dreptul de a introduce actiunea oblica. Prin actiunea oblica se intelege cererea de
chemare in judecata pe care creditorul o introduce in numele debitorului sau, cand acesta
neglijeaza sa-si exercite drepturile sale, cu consecinta micsorarii patrimoniului, astfel ca
aceasta pasivitate afecteaza interesele creditorului.
Pentru exercitarea actiunii oblice se cer indeplinirea urmatoarelor conitii:
-debitorul sa nu depuna staruinta pentru exercitarea dreptului sau
-creditorul sa aiba un interes serios si legitim, care justifica introducerea actiunii, in sensul ca
lipsa de staruinta sau delasarea debitorului sa fie de natura a-i micsora solvabilitatea;
-creanta trebuie sa fie certa si lichida. Nu se cere sa fie si exigibila, pentru ca atunci creditorul
ar putea sa urmareasca direct executarea creantei sale.
Dreptul de a introduce actiunea pauliana. Actiunea pauliana sau revocatorie este
actiunea prin care creditorul tinde la revocarea actelor facute de debitor in frauda drepturilor
sale.
Aceasta actiune se exercita de creditor nu in numele debitorului, ca in cazul actiunii
oblice, ci in nume propriu, pentru atacarea actelor frauduloase ale debitorului sau.
Exercitarea de catre creditor a actiunii pauliene se poate face numai daca sunt
indeplinite urmatoarele conditii:
-creditorul sa fie prejudiciat prin actele frauduloase ale debitorului, adica sa fie pus in situatia
de a nu-si mai putea realize creanta, total sau partial
-sa existe o frauda din partea debitorului, adica actele sale sa aduca atingere drepturilor
creditorului;
-sa existe o complicitate la frauda din partea tertului dobanditor. In cazul actelor cu titlu
gratuit ale debitorului, complicitatea la frauda a tertului nu trebuie dovedita.
Actiunea pauliana se poate exercita numai cand creditorul are o creanta certa, lichida
si exigibila sic and creanta este anterioara actului a carui revocare se cere.
Ea are ca efect anularea actelor frauduloase ale debitorului si readucerea bunurilor
respective in patrimonial debitorului.
 DREPT CIVIL – CONTRACTE SPECIALE

A. CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE

Noţiune
Vânzarea e contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărăto-rului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul
se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al
dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Caractere juridice
Contractul de vânzare-cumpărare are următoarele caractere juridice:
- contract sinalagmatic –iau naştere obligaţii reciproce între părţile contractante.În sarcina
vânză-torului se naşte obligaţia principală de a preda bunul, iar în sarcina cumpărătorului cea
de a plăti preţul. Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt
reciproce şi interdependente.
- contract oneros - ambele părţi urmăresc obţinerea unei prestaţii, a unui echivalent, în
schimbul prestaţiei la care se oblige
- contract comutativ – întinderea prestaţiilor părţilor sunt cunoscute de acestea încă de la
încheie-rea actului lui şi nu depind de hazard, existenţa drepturilor si obligaţiilor părţilor este
certă, iar întinderea acestora e determinată sau determinabilă.
- contract consensual –în principiu, este suficient simplul acord al părţilor pentru încheierea
valabilă a actului. Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu
impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Contractul de vânzare cumpărare
nu este nici un contract solemn şi nici unul real.
- contract translativ al dreptului de proprietate – prin încheierea actului, din momentul
realiză-rii acordului de voinţă, operează transferul dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător. Pro-prietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predate ori preţul nu a fost plătit încă.
Condiţii de validitate
Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta;
consimţământul parţilor; un obiect determinat si licit; o cauză licită şi morală.
Consimţământul parţilor
Consimţământul reprezintă acordul celor două voinţe, ce stă la baza încheierii
contractului şi care are drept scop să concilieze interesele divergente ale părţilor contractante.
Consimţământul parţilor trebuie sa fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.E
anulabil contractul incheiat de o persoana care, la momentul incheierii acestuia, se afla, fie si
numai vremelnic, intr-o stare care o punea in neputinta de a-si da seama de urmarile faptei
sale. Contractul incheiat de o persoana pusa ulterior sub interdictie poate fi anulat dacă, la
momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau si erau indeobste
cunoscute.
Consimţământul părţilor trebuie să fie neviciat. El este viciat cand este dat din eroare,
surprins prin dol sau smuls prin violenta. De asemenea, consimtamantul este viciat in caz de
leziune.
Eroarea este o reprezentare falsă, inexactă asupra realităţii, cu ocazia încheierii uni act
juridic. Ea constituie motiv de nulitate când priveşte substanţa obiectului contractului. Dolul a
fost definit în literatura de specialitate ca fiind inducerea în eroare a unei persoane prin
utilizarea de mijloace viclene sau dolosive, în scopul de a o determina să încheie un anumit
act juridic. Deci dolul este o eroare provo-cată, iar nu una spontană, precum eroarea propriu-
zisă. Prin violenţă, viciu de consimţământ, se înţelege ameninţarea unei persoane cu un rău de
natură să-i provoace o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar
fi încheiat.
Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii.Cu excepţia cazului minorului, acţiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depăşeste jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia tre-buie să
subziste până la data cererii de anulare. În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul
dacă cealaltă parte oferă, in mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o
majorare a propriei obligaţii.
Capacitatea de a contracta
Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege. Aceasta fiind
regula, înseamnă că toate incapacităţile, fiind private ca excepţii, trebuie să fie expres şi
limitative prevăzute de lege.
Referitor la capacitatea de exerciţiu a vânzătorului sau a cumpărătorului, persoană
fizică, aceştia trebuie să aibe capacitate deplină de exerciţiu în momentul încheierii
contractului.
In afara altor cazuri prevazute de lege, nu au capacitate de exercitiu: a) minorul care
nu a implinit varsta de 14 ani; b) interzisul judecatoresc. Pentru cei care nu au capacitate de
exercitiu, actele juridice se incheie, in numele acestora, de reprezentantii lor legali, in
conditiile prevazute de lege.
Cu toate acestea, persoana lipsita de capacitatea de exercitiu poate incheia singura
actele anume prevazute de lege, actele de conservare, precum si actele de dispozitie de mica
valoare, cu caracter curent si care se executa la momentul incheierii lor.
Persoana juridică are capacitate de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării
lor. Ea poate avea orice drepturi si obligatii civile, afara de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot apartine decat persoanei fizice. Actul juridic incheiat cu incalcarea
dispozitiilor referitoare la capacitatea persoanei juridice e lovit de nulitate absolută.
 Obiectul contractului
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare, din punct de vedere juridic, se referă la
conduita părţilor, respectiv la acţiunea şi inacţiunea la care acestea sunt ţinute. Obiectul
contractului îl repre-zinta operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si
altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si
obligatiilor contractuale. Obiectul co-ntractului trebuie sa fie determinat si licit, sub
sanctiunea nulitatii absolute. Obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract bilateral, putem spune că obiectul
contrctu-lui este dublu.Obligaţia principală a vânzătorului are ca obiect predarea bunului, iar
obligaţia cumpără-torului plata preţului.
Obiectul contractului din punct de vedere material, respectiv bunul vândut şi,
corelativ, preţul obţinut pentru acesta.
Bunul vâdut – Condiţii:
- Bunul trebuie să fie în circuitul civil
- Bunul trebuie să existe în prezent sau în viitor
- Bunul trebuie să fie determinat sau determinabil
- Bunul trebuie să fie licit şi posibil
- Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut
Preţul – Condiţii:
- Preţul trebuie să existe şi să fie stabilit în bani
- Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil
- Preţul trebuie să fie real, nu fictiv
- Preţul trebuie să fie serios, nu derizoriu
Cauza contractului
Orice persoană care încheie un contract de vânzare-cumpărare şi deci se nasc anumite
drepturi şi obligaţii are în vedere realizarea unui anumit scop. (scop imediat - acelaşi în cazul
tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv obţinerea unei contraprestaţii din partea
celeilalte părţi şi scop mediat – subiectiv şi variabil de la act la act)
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi esenţială a actului juridic
civil. Ea răspunde la întrebarea “pentru ce s-a încheiat actul juridic civil ?”
Cauza este motivul care determina fiecare parte să încheie contractul. Ea trebuie sa
existe, sa fie licita şi morală. Cauza este ilicită cand este contrară legii si ordinii publice şi
este imorala cand este contrara bunelor moravuri. Cauza este ilicita si atunci cand contractul
este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
 Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia cazului in care contractul a
fost gresit cali-ficat si poate produce alte efecte juridice.Cauza ilicita sau imorala atrage
nulitatea absoluta a contractului daca e comuna ori, in caz contrar, daca cealalta parte a
cunoscut-o sau, dupa imprejurari, trebuia s-o cunoască. Contractul e valabil chiar atunci cand
cauza nu este expres prevazută. Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba
contrara.
Efecte
Prin efectele contractului de vânzare-cumpărare se înţeleg obligaţiile pe care
contractul le naşte în sarcina părţilor – vânzător şi cumpărător.
Obligaţiile vânzătorului: Vânzătorul are următoarele obligaţii principale: 1.să
transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut-obligaţie de a da; 2.să predea
bunul-obligaţie de a face; 3.să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului-
obligaţie de a face.
Obligaţiile cumpărătorului Cumpărătorul are, conform Codului, următoarele obligaţii
principa-le: să plătească preţul vânzării, să preia bunul vândut, să suporte cheltuielile
vânzării.
Varietăţi de vânzare
Acestea sunt: vânzarea în bloc, vânzarea bunurilor de gen, vânzarea pe încercate şi pe
gustate, vânzarea cu arvună, vânzarea moştenirii, vânzarea drepturilor litigioase, vânzarea cu
plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii, vânzarea cu opţiune de răscumpărare, vânzarea la
licitaţie, vânzarea bunurilor imobile, vânzarea lucrului altuia.
Vânzarea în bloc (cu grămada) – Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi
pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a
încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.
Vânzarea bunurilor de gen – Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen,
inclusiv bu-nuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data
individuallizării acestora prin pre-dare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului.
Vânzarea pe încercate şi pe gustate – Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă
gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în
termenul convenit ori statornicit prin uzanţe.
Vânzareacu arvună – Daca, la momentul incheierii contractului, o parte dă celeilalte,
cu titlu de arvuna, o suma de bani sau alte bunuri fungibile, in caz de executare arvuna
trebuie imputata asupra prestatiei datorate sau, dupa caz, restituita.
Vânzarea moştenirii – Prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire
deschisă sau o cotă din aceasta.Vânzarea moştenirii este contractul prin care titularul unui
drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros unei alte personae acest drept. Înstrăinarea se
poate face către un comoştenitor sau către o altă persoană.
Vânzarea drepturilor litigioase – Dreptul este litigios dacă există un proces început şi
neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa.
 Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii –Atunci când, într-o vânzare
cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate,
cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul
bunului este însă transferat cum-părătorului de la momentul predării acestuia.
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare – Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o
noutate pentru dreptul civil român modern, fiind o vânzare afectată de condiţie rezolutorie
prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis
cumpărătorului.
Vânzarea bunurilor imobile – Dreptul de proprietate imobiliară trebuie înscris în
cartea funciară. În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la
cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară. Înscrierea în cartea funciară se va face
în baza actului notarial prin care s-a transmis în mod valabil dreptul de proprietate.
Vânzarea lucrului altuia –Conform C.civ. “dacă, la data încheierii contractului asupra
unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil,
iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său
către cumpărător. Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea
de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt
mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”

B. CONTRACTUL DE DONAŢIE
Noţiune
Donatia este contractul prin care, cu intentia de a gratifica, o parte, numita donator,
dispune in mod irevocabil de un bun in favoarea celeilalte parti, numita donatar.Prin donaţie
se face un transfer al unor drep-turi reale sau de creanţă din patrimonial unei persoane,
donatorul, în patrimonial alteia, donatarul, fără echi-valent. Este deci o liberalitatea, adică un
act juridic prin care o persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, in tot sau in parte, in
favoarea unei alte persoane. Codul civil prevede că nu se pot face liberalitati decat prin
donatie sau prin legat cuprins in testament.
Condiţii de validitate
Capacitatea părţilor
În principiu, întrucât capacitatea este regula, orice persoană poate fi parte (donator sau
donatar) într-un contract de donaţie. Orice persoană este capabilă de a da şi primi prin
liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea. Condiţia capacităţii de a dispune prin
liberalităţi trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul.
Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă
donaţia. Atunci când contractul se încheie între absenţi, donatorul trebuie să fie capabil atât în
momentul ofertei, cât şi în cel al primirii acceptării, care este momentul încheierii
contractului.
Incapacităţi de a dona – „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege”
 Incapacităţi de a primi– Incapacităţile de a primi pot fi absolute, împiedicând o
persoană să primeas- că de la oricare alta, şi relative, care interzic ca cineva să primească de
la anumite persoane determinate.
a) Incapacităţi absolute de a primi-Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care
nu au dobândit personalitate juridică nu au capacitate de folosinţă şi nefiind subiecte de drept,
nu pot primi prin donaţie.În schimb copilul conceput poate primi cu titlul gratuit, cu condiţia
să se nască viu.
b) Incapacităţi relative de a primi-Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor,
farmacişti-lor sau alor persoane, în perioada în care în mod direct sau indirect, îi acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului.
Consimţământul părţilor
Consimţământul părţilor trebuie să fie liber, neviciat, exprimat în scris în formă
autentică.
Oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat la cunoştinţă de
acceptarea desti-natarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea
acceptării.Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moştenitorii
destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta. Oferta de donaţie făcută unei
persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către reprezentantul său legal.
Oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi
acceptată de către aceasta cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Eroarea, ca viciu de consimţământ al donatorului, poate privi identitatea donatarului, bunul
donat sau cauza donaţiei.
Violenţa (fizică sau morală), viciu de consimţământ, poate proveni de la donatar sau
de la un terţ.
În practică, cea mai mare frecvenţă ca viciu de consimţământ o au manoperele
frauduloase dolosive sub forma sugestiei şi captaţiei, întreprinse de donatar sau de un terţ
pentru a-l determina pe donator să doneze.
Leziunea nu poate fi concepută în cazul contractelor unilaterale cum ar fi donaţia.
Obiectul contractului de donaţie
Pot forma obiect al contractului de donaţie bunurile mobile sau imobile aflate în
circuitul civil ori drepturile privind aceste bunuri, determinate sau determinabile, posibile,
licite existente sau care pot exista în viitor.
Nu pot forma obiect al donaţiei succesiunile nedeschise (viitoare). Bunurile viitoare
nu pot fi obiect al darului manual, predarea bunului fiind o condiţie de formare a contractului
(contract real).
Donatorul trebuie să fie proprietarul bunului. Este nulă absolut donaţia bunului altuia.
Cauza contractului
 Cauza remota adică scopul material pentru care donatorul face liberalitatea este
variabilă, diferind de la un contract de donaţie la altul.Cauza proxima a donaţiei este intenţia
donatorului de a-l gratifica pe donatar şi este comună tuturor contractelor de donaţie.
Cauza donaţiei trebuie să existe, să fie licită şi morală.
Forma solemnă a donaţiei
Forma autentică este cerută pentru validitatea donaţiei şi nu doar pentru probaţiunea
ei. Ea este prin urmare de esenţa donaţiei.
Forma autentică a donaţiei este o măsură de protecţie a voinţei liberale a donatorului,
care îşi micşorează irevocabil şi fără echivalent patrimoniul lui în favoarea donatarului.
Donaţii simulate, indirecte
Simulatia in materie de donatii se intilneste sub forma donatiei deghizate, ascunsa sub
aparenta unui contract cu titlu oneros, si sub forma interpunerii de persoane, prin care se
ascunde persoana adevaratului beneficiar al liberalitatii.
Donaţiile deghizate – Donaţia este deghizată când este făcută printr-un contract (act
public) cu titlu oneros. În acest contract, donatorul declară în mod mincinos că a primit o
contraprestaţie (de regulă, un echivalent bănesc, un preţ) în schimbul dreptului (real sau de
creanţă) transmis de el.
Donaţia deghizată (actul real, sincer) este prin urmare ascunsă sub aparenţa unui
contract cu titlu one-ros (actul public, dar mincinos).Donaţia deghizată care îndeplineşte
condiţiile pentru valabilitatea contracte-lor şi condiţiile speciale de fond pentru donaţii este
valabilă.
În privinţa formei, e necesară şi suficientă respectarea formei cerute de lege pentru
contractul care deghizează donaţia şi nu e obligatorie, forma autentică (art.1011 alin.2
C.civ.).Sancţiunea nerespectării formei contratcului care deghizează donaţia ca fi însă
nulitatea absolută a donaţiei deghizate.
Donaţiile prin interpunere de persoană – simulaţia e în cazul acestor donaţii asupra
persoanei adevăratului donatar.
Ea este folosită atunci când adevăratul donatar este in-capabil să primească
liberalitatea de la donator sau gratificarea sa de către un donator nu ar fi agreată de familia
donatorului sau de opinia public-că. Contractul de donaţie aparent se încheie între donator şi
o persoană interpusă, care apare ca donatar, iar prin contraînscris (actul real secret) se
stabileşte persoana adevăratului donatar, căruia persoana interpusă va trebui să îi transmită
bunul.
Contractul de donaţie public va trebui să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de
formă ale dona-ţiilor.Actul secret şi real va trebui să îndeplinească condiţiile de lege pentru
categoria respectivă de acte.
Donaţiile indirecte – Spre deosebire de donaţiile deghizate, donaţiile indirecte sunt
acte juridice de liberalitate nesimulate, altele decât donaţia făcute cu intenţia de a gratifica.
 Condiţiile de fond şi de formă care trebuie îndeplinite în cazul donaţiilor indirecte
sunt cele prevăzute de lege pentru actul prin care se realizează liberalitatea.
Forma autentică nu mai este o condiţie esenţială şi generală de valabilitate a
liberalităţii, ca în cazul donaţiilor obişnuite.
Actele juridice cele mai utilizate pentru realizarea unei donaţii indirecte sunt:
remiterea de datorie, prin care creditorul renunţă la creanţa sa predând titlul original al
creanţei debitorului; renunţarea la un drept atunci când este făcută cu titlul gratuit, cu intenţia
de a gratifica;contractul de asigurare pe viaţă, care se face în favoarea unui terţ beneficiar;
stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a-l gratifica pe terţ.
Darurile manuale
Darul manual este o formă spe-cială de donaţie care are ca obiect bunuri mobile
corporale (inclusiv titlurile la purtător) pentru formarea şi validitatea căreia, pe lângă acodrul
de voinţă al părţilor în scopul tranferării şi respectiv al dobândirii unui drept cu titlu gratuit,
este necesară tradiţiunea, adică predarea efectivă, materială a bunului.
Dacă sunt de valoare redusă, bunurile mobile corporale pot fi donate prin dar manual.
Darul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului de la donator
la donatar. În aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se
ţine seama de starea materială a donatorului.
Efecte
Contractul de donatie este un contract unilateral,de regula,pentru ca da nastere la
obligatie doar in sarcina donatorului,numai in cauza donatiei cu sarcini donatarul isi asuma
obligatii.
Obligatiile donatorului.
a) obligatia de predare-Trebuie executata in termenul si conditiile stipulate in contract. Pana
la momentul predarii donatorul are obligatia de a conserva bunul donat.
b) obligatia de garantie-Donatorul nu raspunde pentru evictiune si nici pentru viciile ascunse.
Numai in urmatoarele cazuri exista obligatia de garantie:
- daca printr-o clauza expresa donatorul s-a obligat sa garanteze
- donatorul raspunde pentru evictiunea produsa prin faptul sau personal
- donatorul raspunde pentru dol si neglijenta grava
- in cazul donatiei cu sarcini donatorul are obligatia de garantie pana la limita sarcinilor.
Obligatiile donatarului.
Numai in cazul donatiei cu sarcini donatarul va avea obligatia executarii prestatiei
prevazute in contract.
Daca sarcina este prea oneroasa ea absoarbe intreaga valoare a liberalitatii astfel incat
este discutabila natura unui asemenea contract. Donatarul nu se poate elibera de executarea
sarcinii renuntand la donatie fara consimtamatul donatorului, caci donatia este irevocabila.
 Efectele fata de terti.
Pentru ca aceasta sa devina opozabila tertilor trebuie respectate formalitatile de
publicitate:
- daca obiectul donatiei este un bun mobil corporal opozabilitatea se realizeaza prin
transmiterea posesiei asupra bunului donat
- daca obiectul donatiei este un bun mobil incorporal donatia este opozabila tertilor de la data
notificarii donatiei catre debitor sau a acceptarii de catre acesta a transmisiunii printr-un act
authentic
- daca obiectul donatiei este un bun imobil ea este opozabila tertilor de la data inscrierii in
cartea funciara. Daca donatia s-a incheiat intre absenti in cartea funciara se vor inscrie oferta
de donatie acceptarea ei si notificarea acceptarii.
Sanctiunea nerespectarii acestei formalitati de publicitate este inopozabilitatea
dreptului dobandit de donator fata de terti.
Cauze legale de revocare
Prin esenta lor, donatiile sunt irevocabile, Cod Civil, prevede ca de la aceasta regula
exista 2 exceptii:
1. donatia poate fi revocata pentru ingratitudine
2. donatia poate fi revocata pentru neexecutarea (fara justificare) a sarcinilor.
Revocarea va opera ca o sanctiune civila dar ea nu va opera de drept, ci la cererea
partii interesate.
Pe langa cele doua cauze legale, legea mai prevede si o cauza conventionala,
permitand partilor sa stipuleze clauze care sa duca la desfiintarea donatiei. Trebuie mentionat
si faptul ca intre soti, donatia este revocabila oricand pana la desfacerea casatoriei.
Promisiunea de donatie poate fi revocata de drept daca anterior executarii ei, situatia
promitentului s-a deteriorat intr-o asemenea masura incat executarea promisiunii a devenit
excesiv de oneroasa ori daca acesta a devenit insolvabil.
Revocarea donatiei pentru ingratitudine:
Orice fel de donatie poate fi revocata pentru ingratitudine.
1. daca donatarul (cel care primeste donatia) a atentat la viata donatorului (cel care face
donatia), la viata unei peroane apropiate lui ori stia ca vor actiona alte persoane in acest scop
si nu l-a avertizat. Nu se cere o condamnare penala ca in cazul nedemnitatii, este suficient sa
fi existat intentia de a ucide, intentie demonstrata, chiar daca in final, donatorul nici macar nu
a fost ranit. (nu intra in aceasta situatie: uciderea din culpa, legitima aparare, ori fapta comisa
de acela care nu avea discernamant).
2. daca donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi ori injurii grave fata de donator.
Prin fapte penale intelegem delicte prin care sunt lezate bunurile ori persoana donatorului,
sotului ori rudele sale. Prin injurii se aduce atingere onoarei, demnitatii, reputatiei, gravitatea
acestora fiind lasata la aprecierea instantei.
3. daca donatarul refuza in mod nejustificat sa asigure alimente donatorului ajuns in nevoie
(desigur, in limita donatiei primite, stabilita dupa valoarea ei actuala, tinandu-se cont si de
situatia bunului la momentul in care i-a fost donat). Va avea o actiune in revocare in cazul in
care donatarul refuza sa il ajute, nu va putea sa-l oblige la a-i acorda intretinere.
Revocarea nu va opera daca donatorul are obligate in favoarea sa alte persoane la a-i
acorda intretinere (inclusiv alimente deci).
Daca donatia este revocata iar restituirea in natura nu mai este posibila, donatarul va fi
obligat sa plateasca valoarea acestuia, socotita de la data solutionarii cauzei + fructele
incepand cu data introducerii cererii de revocare a donatiei.
Daca sunt mai multi donatari, donatia va fi revocata doar fata de cel ingrat, nu si fata
de ceilalti.
Revocarea donatiei pentru neexecutarea sarcinilor:
Sarcina diminueaza caracterul gratuit al liberalitatii.
Pentru a fi valabila, sarcina trebuie sa fie : posibila, licita si morala iar in cazul in care
vizeaza imobile, ea este supusa notarii in cartea funciara.
Sarcina poate fi stipulata in favoarea donatorului, a unui tert, sau chiar in favoarea
donatarului (de exemplu: cineva doneaza bunul unei persoane cu obligatia ca ea sa foloseasca
acel bun pentru a-si definitiva studiile). Asta inseamna ca sarcina, seamana cu o conditie
rezolutorie, caci in caz de nerealizare sau de revocare, efectele vor fi retroactive.
Donatarul este tinut sa indeplineasca sarcina numai in limita valorii bunului donat,
actualizata la data la care ea trebuia indeplinita, si nu se va putea libera de sarcina
abandonand bunul fara acordul donatorului. Tertul in favoarea caruia a fost stipulata sarcina
nu va putea cere rezolutiunea (pentru ca el nu e parte in contract), va putea cere doar
executarea.
Exista posibilitatea revizuirii sarcinilor atunci cand datorita unor situatii imprevizibile
si neimputabile beneficiarului sarcinii, executarea lor devine extrem de dificila. Instanta va
tine cont si de vointa donatorului si va putea dispune modificarea calitativa ori cantitativa a
sarcinii, ori sa le grupeze pe cele similare. Instanta va putea chiar sa autorizeze instrainarea
bunului donat ca pretul sa fie folosit conform vointei donatorului.
 C. CONTRACTUL DE SCHIMB
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale schimbului
Prin contractul de schimb, se înţelege convenţia încheiată între părţi, numiţi
copermutanţi sau coschimbaşi, care se obligă să-şi transmită reciproc un bun, respectiv
dreptul de proprietate asupra acestor bunuri.
Conform Codului Civil, părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite
reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este
considerată vînzător al bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl
primeşte în schimb.
Caracterele juridice:
-Sinalagmatic – vînzarea este un contract sinalagmatic întrucît dă naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente, fiecare avîndu-şi cauza imediată în cealaltă: transferul
proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza
obligaţiei) în transferul proprietăţii. În acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi
debitor: cumpărătorul creditor, iar vînzătorul debitor al predării lucrului vîndut şi al
obligaţiilor de garanţie (pentru vicii ascunse şi evicţiune), vînzătorul creditor, iar
cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a lucrului vîndut.
-Consensual – simplul consens (înţelegere), simplul acord de voinţe asupra elementelor
esenţiale ale vînzării, adică asupra lucrului vîndut şi a preţului acestuia, valorează contract
valabil încheiat, neimpunîndu-se, în principiu, îndeplinirea vreunei formalităţi.
-Oneros – părţile contractului de vînzare urmăresc fiecare un interes patrimonial, vînzătorul
să încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobîndească proprietatea lucrului vîndut. El intră prin
urmare în categoria contractelor oneroase definite ca fiind acelea în care fiecare parte voieşte
a-şi procura un avantaj.
-Comutativ – vînzarea este un contract comutativ întrucît, încă de la încheierea sa, prestaţiile
părţilor sunt determinate şi evaluabile, între ele existînd o anumită echivalenţă, un anumit
echilibru .
-Translativ de proprietate – se trasmite dreptul de proprietate asupra bunului, altei persoane.
-Instantaneu – vînzarea este un contract care din punctul de vedere al transferului proprietăţii
de la vînzător la cumpărător are efecte care se produc dintr-o dată.
2. Elementele contractului de schimb
Acestea sunt:
a) Copermutanţii (sau co-schimbaşii);
b) Bunurile care se transmit reciproc.
Condiţiile bunului
1. Să existe sau să poată exista în viitor. Exemplu: roada, vinderea unui automobil pe care
persoana încă nu-l are.
2. Să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este necesară pentru a se evita
eroarea ca viciu de consimţămînt. Exemplu: crede că cumpără un automobil dar în realitate
cumpără o motocicletă. În contract se stabilesc elemente care determină bunul.
3. Să fie în circuitul civil. Bunurile care se află într-o circulaţie restrînsă (specială), au un
regim special în ceea ce ţine de vînzarea – cumpărarea lor. Exemplu: armele. Bunurile
proprietate publică care servesc uzului tuturor, nu pot servi drept obiect al operaţiunii de
vînzare – cumpărare.
3. Condiţii de valabilitate privind încheierea contractului de schimb
Capacitatea juridică necesară persoanei;
Consimţămîntul valabil. El trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Acesta nu trebuie să fie viciat. Viciile care pot interveni sînt:
– Eroarea (nu are autor);
– Dol (eroare provocată): captaţie; sugestie.
– Violenţa;
– Şantajul;
– Leziune. Exemplu: un bolnav are nevoie urgent de un medicament pe care-l are vecinul şi
care la rîndul său costă 200 lei. Vecinul, folosindu-se de situaţie, pune un preţ cu mult mai
mare, de exemplu 3000 lei.
Obiectul, care trebuie să fie:
– Determinat, adică trebuie să se cunoască cu exactitate, reieşind din prevederile
contractuale;
– Licit, adică să fie în circuitul civil;
– Posibil, adică să poată fi obiect al contractului. Exemplu: steroizii nu pot fi obiect al
contractului.
– Cauza. Este scopul pentru care părţile încheie contractul. Aceasta trebuie să fie:
a) Licită, adică să nu aducă prejudicii intereselor altei persoane;
b) Morală, adică să nu încalce limitele moralităţii.
4. Efectele contractului de schimb
Prin efecte a unui contract se înţeleg obligaţiile pe care acesta le creează în sarcina părţilor
contractului.
Obligaţiile vînzătorului
a) Transferul dreptului de proprietate asupra bunului;
b) Garantarea de vicii ascunse, materiale şi juridice (garanţia de evicţiune).
Obligaţiile cumpărătorului
a) Transmiterea preţului conform înţelegerii dintre părţi;
b) Preluarea bunului şi a dreptului de proprietate a acestuia.
Predarea lucrului vîndut. Prin aceasta se înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, astfel încît acesta să-l aibă în posesie şi să-l poată folosi în calitate de
proprietar. Vînzătorul are şi obligaţia accesorie de a conserva bunul pînă la momentul
predării către cumpărător.
Momentul predării bunului. Este lăsat de lege la aprecierea părţilor. Dacă părţile nu au
stipulat un termen atunci se vor aplica dispoziţiile generale, ceea ce înseamnă că aceasta se va
face la cererea cumpărătorului, într-un termen rezonabil .
Locul predării bunului. Dacă bunul este individual determinat, predarea se va face la
locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului. Dacă acesta nu este determinat,
atunci va avea loc la domiciliul sau sediul vînzătorului.
Dovada predării se face prin eliberarea unei chitanţe din partea vînzătorului.
Cheltuieli de predare. Acestea revin vînzătorului, iar cheltuielile de ridicare a bunului
sînt pe seama cumpărătorului, dacă părţile nu s-au înţeles altfel. În caz de neexecutare totală
sau parţială a obligaţiei de predare a bunului, cumpărătorul poate invoca excepţia de
neexecutare, sau poate rezoluţiona contractul.
Obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse
Viciile – reprezintă defecte sau defecţiuni ale bunului care efectează substanţa, făcînd
să-i scadă utilitatea atît de mult încît să nu poată fi folosit potrivit destinaţiei sale.
Condiţiile viciilor:
1. Să existe la momentul încheierii contractului;
2. Să fie ascunse, adică să nu poată fi depistate la o examinare atentă a bunului.
3. Viciul să fie de o anumită gravitate, adică să afecteze substanţa bunului care să fie
improprie folosirii.
Viciile se clasifică în:
1. Juridice (evicţiunea);
2. Materiale.
Asupra contractului de schimb se aplică în modul corespunzător regulile contractului
de vînzare-cumpărare.
În cazul în care bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare poate fi
compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract. Sulta
nu poate depăşi valoarea bunului.
Dreptul de a refuza predarea bunului. Partea care poate demonstra că cealaltă parte nu
este proprietar al bunului are dreptul, chiar şi după ce a primit bunul, să refuze executarea
prestaţiei la care s-a obligat. În acest caz, partea poate fi obligată să restituie doar ceea ce a
primit în baza contractului.
 Cauzele de ineficacitate
1. Rezoluţie (în cazul executării imediate);
2. Reziliere (în cazul executării succesive);
3. Revocare (desfacere unilaterală a unui act prin manifestarea de voință a persoanei care l-
a făcut).
Asemănări dintre contractul de schimb şi vînzare – cumpărare
1. Sunt contracte speciale (numite);
2. Au aceleaşi caractere juridice;
3. Produc aceleaşi efecte;
4. Ambele au un obiect comun;
5. În ambele cazuri, părţile au dubla calitate de debitor şi creditor;
6. Ambele contracte cer respectarea condiţiilor de validitate cu privire la bun şi la persoană;
7. Garanţia de evicţiune, adică de vicii ascunse;
8. Abţinerea de la executarea obligaţiilor, în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile;
9. Poate interveni rezilierea, rezoluţia şi revocarea;
10. Instrument juridic prin intermediul căruia se asigură circuitul bunurilor material
 D. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
Noţiune
Locatiunea este contractul prin care o parte numita Locator, se obliga sa asigure
celeilalte parti numita Locatar, folosinta unui bun, in schimbul unui pret, denumit chirie
Caractere juridice
1. Locatiunea este un contract cu titlu oneros - in care ambele parti contractante urmaresc un
interes propriu patrimonial. Daca folosinta unui lucru se transmite cu titlu gratuit, contractul
este nul ca locatiune, dar poate fi valabil ca un imprumut de folosinta, daca lucrul s-a predat
(comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate.
2.Locatiunea este un contract comutativ - existenta si intinderea obligatiilor nu depinde de
hazard.
3. Locatiunea este un contract consensual - care se incheie prin acordul partilor (solo
consensu), indata ce au convenit asupra bunului si pretului, fara vreo formalitate, forma scrisa
fiind necesara ad probationem.
4. Contractul de locaţiune este translativ de folosinţă temporară a bunului închiriat, ĩi nu de
proprietate, ca în contractual de vânzare-cumpărare.
5. Contractul de locaţiune este un contract cu o executare succesivă, deoarece obligaţiile
părţilor se execută prin prestaţii esalonate în timp, elementul timp fiind de esenţa locaţiunii,
din punctul de vedere al ambilor contractanţi.
Condiţii de validitate
Capacitatea partilor
Capacitatea de exercitiu. Titlul locatorului. Atat locatarul cat si locatorul trebuie sa
aiba capacitatea, respectiv, sa indeplineasca conditiile cerute pentru a face acte de
administrare, caci locatiunea este, in principiu, un act de administrare.
In cazul imobilelor insa, daca durata locatiunii depaseste termenul de 5 ani, este
considerata de lege ca act de dispozitie si, in consecinta, partile trebuie sa aiba capacitatea,
respectiv sa indeplineasca conditiile cerute de lege pentru a face acte de dispozitie, in caz
contrar, durata locatiuni rcducandu-se la 5 ani, dar numai la cererea partii incapabile.
Dat fiind faptul ca locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate sa nu
fie proprietarul lucrului dat in locatiune. Astfel, un uzufructuar sau un locatar poate inchiria
valabil bunul detinut cu titlu de uzufruct sau de locatiune. Bineinteles, in cazul inchirierii
lucrului altuia de catre o persoana care nu are asupra lucrului un drept opozabil fata de
proprietar, drept care sa-i confere posibilitatea inchirierii (de exemplu, este numai posesor de
buna sau rea-credinta), proprietarul nu va fi obligat sa respecte locatiunea, acest contract fiind
pentru el res inter alios acta. Numai daca locatorul a fost un proprietar aparent (de exemplu,
un mostenitor aparent), contractul poate produce efecte fata de adevaratul proprietar . Pe de
alta parte, proprietarul nu poate fi locatarul propriului sau lucru (neque pignus, neque
depositum, neque locatio rei suae consistere potest), cu exceptia cazului cand nu are
prerogativa folosintei (de exemplu, este nud proprietar sau a adus ca aport social in societate
folosinta unui lucru).
In sfarsit, daca un coindivizar (care nu este aparent proprietar exclusiv) inchiriaza
bunul aflat in indiviziune, se aplica regulile care guverneaza vanzarea de catre unul dintre
coproprietari ori teoria mandatului tacit reciproc sau a gestiunii de afaceri.
Obiectul contractului
1. Lucrul inchiriat - tolal sau partial - poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau
incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industriala), dar in toate cazurile cu conditia sa
nu se distruga sau sa nu se consume prin folosinta conform destinatiei dupa natura obiectului
sau conform destinatiei stabilita prin acordul partilor. Inseamna ca obiectul locatiunii il
formeaza lucruri nefungibile (individual determinate) dupa natura lor sau dupa vointa
partilor. Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu exceptia bunurilor dintr-o
mostenire nedeschisa. In caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja raspunderea
locatorului potrivit regulilor generale.
Precizam, de asemenea, ca bunurile din domeniul public al statului sau al unitatilor
administrativ-teritoriale pot fi inchiriate numai in conditiile legii speciale . Iar dreptul de
servitute nu poate forma obiectul contractului decat impreuna cu imobilul de care este atasat .
Tot astfel, bunurile coproprietate fortata nu pot fi inchiriate decat o data cu bunul principal de
existenta caruia depinde si coproprietatea fortata. Nici nuda proprietate nu poate forma
obiectul contractului de locatiune, titularul ei neputand asigura locatarului folosinta bunului
care formeaza obiectul dreptului sau.
Evident, locatiunea nu poate avea ca obiect o persoana. Daca se inchiriaza un lucru cu
personalul de deservire (de exemplu, un autovehicul cu sofer), contractul este mixt: locatiune
in privinta lucrului si prestare de servicii in privinta personalului de deservire.
In sfarsit, lucrurile cu regim special pot fi incheiate numai in condi-tiile legii speciale
(de exemplu, armele numai 'catre persoane in drept sa le detina'').
1. Pretul pe care locatarul il plateste in schimbul folosintei lucrului se numeste chirie. Chiria
se fixeaza in raport cu durata contractului, fie global fie, pe unitati de timp (ziua, luna, anul
etc.) si se plateste la termene stipulate, de regula in mod succesiv.
Chiria trebuie sa fie determinata in momentul incheierii contractului. Dar ea poate fi
determinabila, de exemplu, lasata la aprecierea unui tert (ales de catre parti sau de catre
persoana desemnata de parti) sau sa reprezinte un procent din beneficiul realizat de locatar
(variabil).
Sub sanctiunea nulitatii, chiria trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria a fost
prevazuta fictiv sau lucrul a fost inchiriat in schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai
este o locatiune, ci un comodat, daca conditiile de validitate ale acestui contract sunt
indeplinite si lucrul a fost predat (comodatul fiind un contract real).
Pretul se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare -contractul
ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii (de exemplu, cota-
parte din fructe sau prestari de servicii). Regulile locatiunii sunt aplicabile si in cazul in care
folosinta unui lucru se transmite in schimbul folosintei unui alt lucru. Cu ajutorul regulilor
care guverneaza contractul de schimb nu pot fi solutionate problemele juridice ale schimbului
de drepturi de folosinta.
Efecte
Obligatiile locatorului
- Obligatia de predare a lucrului inchiriat
- Obligatia efectuarii reparatiilor
- Obligatia de garantie
- Obligatia de restituire a cheltuielilor facute de locatar cu bunul inchiriat
Obligatiile locatarului
- Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar, potrivit destinatiei sale
- Obligatia de plata a chiriei
- Obligatia de a restitui lucrul inchiriat la expirarea contractului
- Obligatia de a apara lucrul inchiriat contra uzurparilor

Contractul de sublocaţiune şi de cesiune a contractului

1. Sublocatiunea. In conceptia Codului civil, in principiu, locatiunea nu este un
contract incheiat intuitu personae. Astfel fiind, drepturile partilor contractante se pot
transmite mortis causa sau prin acte inter vivos (de exeinplu, locatorul poate transmite dreptul
la chirie printr-o cesiune de creanta). In acest sens, legea prevede expres si posibilitatea
pentru locatar de a transrnite dreptul de folosinta asupra unui tert, in tot sau in parte, in baza
unui contract de sublocatiune.
Sublocatiunea este permisa cu respectarea a doua conditii (prima prevazuta expres de
lege, a doua subinteleasa):
a) Transmiterea folosintei sa nu fie interzisa prin contractul principal. Aceasta interdictie
transforma locatiunea intr-un contract incheiat intuitu personae. Interzicerea sublocatiunii (in
total sau in parte) - reprezentand o exceptie de la dreptul locatarului de a subinchiria - nu se
prezuma, ci trebuie sa fie stipulata expres. Pe de alta parte, clauza de interzicere a
sublocatiunii este supusa unei interpretari restrictive. De exemplu, daca s-a interzis
sublocatiunea totala, este permisa cea partiala, iar daca interdictia este imprecisa ('nu se poate
subinchiria') ea se interpreteaza in sensul unei sublocatiuni totale, cea partiala fiind permisa.
Desi legea nu prevede expres, validitatea sublocatiunii poate fi conditionata (printr-o
clauza din contractul principal de locatiune) si de consimtamantul locatorului la incheierea
contractului de sublocatiune. Acest consimtamant poate fi dat in scris, dar si verbal ori sa
rezulte din acte sau fapte concludente. In orice caz, refuzul locatorului de a consimti la
incheierea contractului de sublocatiune nu trebuie sa fie motivat, dar nici sa fie abuziv.
Precizam, de asemenea, ca locatanii nu poate aduce ca aport social intr-o societate
civila sau comerciala dreptul de folosinta daca sublocatiunea (sau cesiunea) a fost interzisa,
intrucat aducerea ca aport echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Iar daca sublocatiunea
(cesiunea) a fost permisa numai cu consimtamantul locatorului, aducerea ca aport va fi
valabila numai daca locatorul consimte.
b) Sublocatiunea sa nu fie convenita in conditii care sa contravina conditiilor din
contractul principal (de exemplu, casa de locuit sa fie subinchiriata cu destinatie de local
public sau atelier ori autoturismul pentru a fi folosit la curse de intrecere).
In aceste limite, sublocatiunea poate fi convenita in conditii diferite fata de contractul
principal (de exemplu, chirie mai mare sau mai mica, durata mai scurta etc.).
Daca locatarul a incheiat contractul de sublocatiune (de cesiune) cu nerespectarea
conditiilor aratate, locatorul va putea cere prin justitie executarea obligatiilor (ceea ce poate
avea ca efect, de exemplu, expulza-rea sublocatarului) sau rezilierea contractului principal de
locatiune (cu daune-interese) pentru neexecutarea de obligatii, instanta putand acorda
locatarului un termen pentru a executa conditiile contractului, prin reluarea lucrului sau a
folosintei potrivit destinatiei.
Sublocatiunea incheiata cu respectarea conditiilor aratate este valabila si produce
efecte intre parti ca orice contract de locatiune. Intrucat loca-torul nu este parte contractanta,
sublocatiunea nu produce efecte fata de el (fiind o res inter alios actu); drepturile si obligatiile
dintre locator si locatarul principal raman neatinse. Rezulta ca locatorul si sublocatarul nu au
nici o actiune directa unul impotriva celuilalt. Ei pot actiona numai pe calea indirecta a
actiunii oblice.
Desi Codul nostru civil nu confera locatorului o actiune directa, in virtutea
privilegiului sau de locator, el poate sechestra rnobilele sublocatarului aduse in imobilul
inchiriat, dar numai in limita chiriei datorate de sublocatar pentru trecut si pentru chiria
viitoare, chiar daca chiria pentru viitor a fost platita de sublocatar anticipat. Aceste dispozitii
se explica prin faptul ca existenta privilegiului nu presupune existenta unor raporturi juridice
directe (si deci nu pot servi nici ca temei pentru recunoasterea unei actiuni directe intre
locator si sublocatar).
2. Cesiunea. In conditiile in care poate interveni sublocatiunea, este permisa si
cesiunea contractului de locatiune de catre locatar. Textul care permite, deopotriva, cesiunea
si sublocatiunea, nu distinge - din acest punct de vedere - intre cele doua institutii juridice.
Cu toate acestea, in baza principiilor care guverneaza cele doua institutii, se admite ca
- spre deosebire de sublocatiune care este un nou contract de locatiune (avand ca obiect
asigurarea folosintei temporare, totale sau partiale, a unui lucru) - cesiunea constituie o
vanzare a dreptului de folosinta (adica o cesiune de creanta cu titlu oneros - art. 1391 si urm.
C.civ.), de unde urmatoarele consecinte:
- pentru opozabilitatea contractului fata de terti (intre care si locatorul) cesiunea trebuie sa fie
notificata locatorului sau acceptata de el printr-un act autentic ;
- intrucat Codul civil nu cunoaste cesiunea obligatiilor, obiectul cesiunii il formeaza nu
contractul de locatiune in intregul sau, ci numai drepturile locatarului, care ramane obligat in
continuare fata de locator, pentru acesta contractul de cesiune fiind o res inter alios acta ca si
sublocatiunea, chiar daca partile s-au conformat obligatiei de notificare a cesiunii sau ea a
fost acceptata de locator. Bineinteles, locatorul il poate libera pe locatar, caz in care cesiunea
se dubleaza cu o delegatie perfecta, confundata cu o novatie prin schimbare de debitor. Iar
daca cesiunea este insotita de o stipulatie pentru altul in favoarea locatorului avand ca obiect
pretul cesiunii (sau o parte din ea), locatorul va avea actiune directa impotriva cesionarului in
calitate de tert beneficiar;
- intrucat contractul de cesiune este cu executare dintr-o data (iar nu succesiva ca
sublocatiunea), locatarul-cedent garanteaza numai existenta dreptului de folosinta in
conditiile din momentul incheierii contractului, dar nu si executarea obligatiilor de catre
locator. In schimb, potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, cesionarul are actiune directa
impotriva locatorului pentru a cere executarea contractului de locatiune sau rezilierea lui
pentru neexecutare cu daune-interese . In cazul sublocatiunii, sublocatarul poate cere
executarea sau rezilierea contractului de sublocatiune numai in raport cu locatarul principal,
care la randul sau poate actiona impotriva locatorului;
- spre deosebire de sublocatiune, care poate fi dovedita potrivit regulilor prevazute de lege
pentru contractul de locatiune, cesiunea este supusa regulilor vanzarii-cumpararii de creante;
- prin intermediul cesiunii, cesionarul ia locul cedentului (in privinta drepturilor); in schimb
sublocatarul poate dobandi drepturi diferite fata de drepturile locatarului principal, evident
fara a contraveni conditiilor din contractul principal;
- cedentul, fiind un vanzator, nu are privilegiul locatorului de imobile de care se bucura
locatarul principal care a consimtit o sublocatiune.
In sfarsit, precizam ca regulile analizate urmeaza sa fie aplicate si in cazul in care
dreptul de folosinta se transmite in schimbul unui alt drept de folosinta (dubla cesiune).
Astfel, de exemplu, fiecare copermutant (cedent) ramane obligat fata de locatorul initial, daca
acesta nu a consimtit la liberarea debitorului (delegatie perfecta). Asa cum in cazul
contractului de schimb se aplica regulile vanzarii (in completarea regulilor prevazute pentru
contractul de schimb), in cazul schimbului de drepturi de folosinta se aplica regulile cesiunii
locatiunii .
Daca schimbul drepturilor de folosinta este reglementat prin norme speciale, se aplica,
evident, aceste norme (lex specialis generalibus derogant). De exemplu, in materia
schimbului de locuinte chiriasii sunt liberati fata de locatorii initiali, realizandu-se nu numai o
dubla cesiune, dar - ope legis - si o dubla delegatie perfecta (novatie prin schimbare de
debitor), dar numai cu avizul autoritatii care a aprobat inchirierea sau, dupa caz, al
proprietarului locuintei.
 E. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINŢELOR
Noţiune
Contractul de inchiriere a locuintei constituie o varietate a contractului de locatiune,
deosebindu-se de acesta prin faptul ca are un obiect specific: locuinta.
Condiţii de validitate
Obiectul contractului de inchiriere a locuintei
a. Locuinta. obiect exclusiv spatii cu destinatie de locuinta, necesare satisfacerii nevoilor de
locuit ale unei persoane sau familii.
b. Chiria reprezinta o suma de bani care va fi achitata de catre chirias, pe toata durata
contractului, ca un echivalent al folosirii locuintei.
Efecte
Obligatiile proprietarului (locatorului)
a. Obligatia locatorului de a preda locuinta inchiriata in stare normala de folosinta
Neexecutarea acestei obligatii indreptateste locatarul sa ceara predarea silita a locuintei, iar
daca locuinta este ocupata fara drept de alte persoane, si evacuarea acestora. Chiriasul poate
sa ceara si rezilierea contractului, eventual cu daune-interese sau sa invoce exceptia de
neexecutare a contractului, in situatia in care locatorul pretinde plata chiriei, fara a-i fi
asigurat, in prealabil, locatarului folosinta locuintei.
b. Obligatia de a efectua reparatiile necesare pe toata durata contractului :
1. Locatorul trebuie sa ia masuri pentru repararea si asigurarea functionarii in conditii de
siguranta a cladirii.
2. Locatorul trebuie sa intretina in bune conditii elementele structurii de rezistenta a cladirii,
curtile si gradinile, precum si spatiile comune din interiorul cladirii. In cazul in care aceste
lucrari se datoreaza culpei chiriasului, obligatia de reparare ii revine lui.
3. Obligatia de a intretine, in bune conditii, instalatiile comune proprii cladirilor
Obligatiile chiriasului (locatarului)
a. Obligatia de a folosi locuinta inchiriata potrivit destinatiei. Chiriasul nu poate aduce
modificari spatiului detinut ca locuinta si, indeosebi, structurii de rezistenta a imobilului. Tot
astfel, nu poate schimba destinatia suprafetei inchiriate.Nerespectarea acestei obligatii de
catre chirias da dreptul locatorului de a cere rezilierea contractului si evacuarea chiriasului.
b. Obligatia de a efectua lucrarile de intretinere, reparatii sau inlocuire a elementelor de
constructii si instalatii din folosinta exclusiva .Aceasta obligatie se impune intrucat, la
incetarea contractului, chiriasul va trebui sa predea suprafata locativa in stare de folosinta si
curatenie, tinandu-se seama de starea in care a fost inchiriata.
c. Obligatia de a repara sau inlocui elementele de constructii si de instalatii deteriorate din
folosinta comuna, ca urmare a folosirii necorespunzatoare. Obligatia locatarului vizeaza atat
elementele constructiei, cat si cele de instalatii din interiorul sau exteriorul cladirii.
d. Obligatia de a asigura curatenia si igienizarea in interiorul locuintei si la partile de folosinta
comuna. Aceasta obligatie ii revine chiriasului pe toata durata contractului de inchiriere.
e. Obligatia de a preda proprietarului locuinta in stare normala de folosinta, la eliberarea
acesteia.
f. Obligatia de plata a chiriei. Dreptul de a cere plata chiriei se prescrie in cadrul termenului
general de prescriptie de 3 ani, care se calculeaza separat, pentru fiecare rata de chirie
restanta.
g. Obligatia de plata a cotelor din cheltuielile comune de intretinere.
Contractul de subînchiriere
Locatarul are dreptul de a subinchiria locuinta detinuta, insa numai cu acordul
prealabil scris si in conditiile stabilite de proprietar, daca subinchirierea nu a fost interzisa
prin contractul principal de inchiriere a locuintei.
Contractul de subinchiriere trebuie sa fie incheiat in forma scrisa si inregistrat la
organul fiscal teritorial in raza caruia este situata locuinta subinchiriata.
Contractul de subinchiriere trebuie sa prevada obligatoriu durata subinchirierii care nu
poate fi mai mare decat cea din contractul de inchiriere principal si chiria care urmeaza sa fie
platita de sublocatar.
Contractul de subinchiriere nu produce efecte fata de locator (proprietar).
Spre deosebire de locatarul principal, care beneficiaza de prorogarea legala a
contractului de inchiriere si de dreptul la reinnoirea contractului, sublocatarul nu are
asemenea beneficii, astfel incat, sublocatarul poate fi evacuat la expirarea termenului sau o
data cu incetarea contractului de inchiriere a locatarului principal si aceasta chiar daca
termenul din contractul de subinchiriere nu a expirat inca.
 F. CONTRACTUL DE MANDAT
Contract în baza căruia o persoană numită mandatar se obligă să îndeplinească un act
ori să efectueze o activitate pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea,
numită mandant. Mandatul poate fi special, pentru un anumit act sau o anumită categorie de
acte, ori general, când se referă la toate actele folositoare mandantului. Dacă este conceput în
termeni generali, mandatul este valabil numai pentru actele de administrare. Actele de
înstrăinare, de ipotecare, precum şi orice alte acte care depăşesc administrarea obişnuită,
implică un mandat special. Mandatul mai poate fi expres sau tacit.
Mandatul cu reprezentare
Noţiune
Mandatul este acel contract în temeiul căruia o persoană, numită mandant,
împuterniceşte o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şi pentru ea anumite
acte juridice.
Condiţii de validitate
Capacitatea părţilor
Pentru că în urma încheierii actului juridic de către mandatar, mandantuldevine parte
contractantă, el trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi asemenea acte.
Este vorba, după caz, de capacitatea restrânsă de exerciţiu (suficientă pentru actele de
conservare şi administrare) respectiv de capacitatea deplină de exerciţiu, pentru încheierea
unor acte de dispoziţie, raportate la patrimoniu.
Obiectul
Obiectul mandatului trebuie să fie, potrivit regulilor generale, determinat, posibil şi
licit. Cum s-a arătat anterior, ceea ce este caracteristic acestui contract este că obiectul său
principal îl reprezintă încheierea de acte juridice care să nu aibă un caracter strict personal.
Efecte
Efectele contractului de mandat între părţi
Obligaţiile mandatarului
Principala obligaţie ce-i incumbă mandatarului este aceea de a executa mandatul ce i-
a fost încredinţat sub sancţiunea plăţii unor daune-interese în caz de neîndeplinire; el este
obligat şi de a termina lucrarea începută, chiar în caz de moarte a mandantului, dacă există
pericolul unei pierderi.
Strâns legată de obligaţia principală este şi obligaţia de a da socoteală şi de a-i remite
mandantului tot ce a primit în puterea mandatului, chiar când nu i s-ar cuveni mandantului
Pentru sumele de bani primite, mandatarul datorează şi dobânzi, din ziua când sumele i-au
fost cerute, iar dacă le-a folosit în interesul său, i se pot pretinde dobânzi ce curg din ziua
întrebuinţării sumei.
 Răspunderea pentru substituirea unui terţ este consacrată expres în Codul civil,
datorită caracterului în principiu intuitu personae al contractului de mandat, care îl obligă să
îndeplinească personal însărcinarea.
Obligaţiile mandantului
Despăgubirea mandatarului. Caracterul gratuit al mandatului înseamnă că activitatea
desfăşurată de mandatar nu trebuie remunerată; el nu semnifică însă că mandatarul trebuie să
suporte singur costurile.
Dacă părţile au convenit încheierea unui contract cu titlu oneros, mandantul este ţinut
să plătească remuneraţia (onorariul).
Efectele contractului de mandat în raport cu terţele persoane
Deoarece principalul rezultat urmărit de părţile care recurg la un contract de mandat
este reprezentarea mandantului în actele juridice pe care mandatarul le încheie cu terţii, se
impune şi analiza acestor efecte.
Consecinţa directă a reprezentării este de a crea obligaţii între mandant şi o terţă
persoană, aceea cu care mandatarul a contractat. Indirect, reprezentarea îl obligă pe mandant
de a-l exonera pe mandatar de orice obligaţie fată de tertul cocontractant.
Încetare
Ca orice convenţie, şi mandatul poate înceta din cauze generale, cum sunt executarea
contractului, expirarea termenului pentru care a fost acordat sau intervenirea unei condiţii
rezolutorii inserate de părţi, imposibilitatea de executare, ş.a.
Cauze speciale de încetare a mandatului: punerea sub interdicţie, insolvabilitatea şi
falimentul vreuneia din părţile contractului. Toate sunt practic incapacităţi, incompatibile cu
continuarea sarcinilor mandatului. Această cauză de încetare poate fi invocată fie de către
mandatar, fie de creditorii mandantului, dar în acest ultim caz este opozabilă mandatarului
numai de la data cunoaşterii sale.
Efectele încetării mandatului
- mandatarul nu îl mai poate reprezenta valabil pe mandant;
- mandatarul trebuie să restituie înscrisul în temeiul căruia a fost împuternicit;
- dacă mandatarul nu a luat cunoştinţă de îndată de survenirea unei cauze de încetare a
mandatului, actele juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă rămân valabile.
Mandatul fără reprezentare
Mandatul fără reprezentare (prete-nom) este acel contract prin care una dintre părţi -
împrumutătorul de nume - este împuternicit de cealaltă parte să îndeplinească unul sau mai
multe acte juridice pe seama acestuia din urmă, dar ascunzând faţă de terţii contractanţi
calitatea de intermediar care lucrează pentru altul.
Efectele contractului de mandat fără reprezentare
 Deşi nu cunoaşte o reglementare proprie în dreptul civil, se admite că - asemănător
contractului de comision - mandatul fără reprezentare dă naştere la aceleaşi efecte juridice
între mandant şi mandatar ca şi mandatul obişnuit. Aşadar, mandatarul trebuie să execute
mandatul, să restituie tot ce a primit de la terţi în executarea contractului (obligaţia de a da
socoteală), trebuie să răspundă dacă şi-a substituit o altă persoană. La rândul său, mandantul
este ţinut să-l dezdăuneze pentru cheltuielile şi pierderile ocazionate şi să-i plătească
remuneraţia, dacă astfel au convenit.
Pentru că suntem în prezenţa unei simulaţii şi dacă mandatarul refuză să-şi execute
obligaţiile (de pildă, să predea sumele sau bunurile primite), mandantul are deschisă calea
acţiunii decurgând din contractul de mandat, iar dacă mandatarul contestă existenţa acestuia,
trebuie mai întâi să fie intentată acţiunea în declararea simulaţiei.Credem că soluţia se
justifică, ţinând cont de împrejurarea că mandatul este un contract în care încrederea dintre
părţi este esenţială.
Faţă de terţi, adevăratul contractant apare mandatarul (împrumutătorul de nume). El
devine personal debitor sau creditor al obligaţiilor ce decurg din actul juridic încheiat. Soluţia
este de altfel expres consacrată.: “comisionarul este direct obligat, ca şi când afacerea ar fi
fost a sa proprie”.
Nu se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţi. Terţii de bună-credinţă
se pot prevala însă, la alegere, fie de actul public (potrivit căruia au contractat cu mandatarul,
proprio nomine) fie de cel secret (care indică pe mandant ca adevăratul contractant în
raporturile cu terţii), dacă au reuşit în acţiunea în declararea simulaţiei.
În acest din urmă caz, precum şi în cazul terţului participant la simulaţie, se produc
efectele unui mandat cu reprezentare, în sensul că mandantul este cel care devine obligat la
executarea obligaţiilor faţă de terţ, iar nu mandatarul.
Contractele intuitu personae (de pildă cele privind cumpărarea armelor, cele privind
închirierea anumitor locuinţe, cele privind acordarea unor credite cu dobândă preferenţială
etc.), reglementate de regulă prin legi speciale, în care persoana contractantului (cumpărător,
locatar, debitor etc.) este esenţială, nu pot fi încheiate prin mecanismul mandatului fără
reprezentare (simulaţie prin interpunere de persoane).
 G. CONTRACTUL DE COMODAT
Noţiune
Contractul de comodat este un contract prin care una dintre parti, numita comodant,
transmite in folosinta temporara si gratuita unei alte parti, denumite comodatar, un bun
determinat cu obligatia ca aceasta din urma sa-l inapoieze, in individualitatea sa,
comodantului.
Caractere juridice
a). Comodatul este un contract real, deoarece încheierea sa valabilă trebuie însoţită şi de
remiterea, tradiţiunea (predarea efectivă) lucrului, ce formează obiectul contractului.
b). Comodatul este un contract „cu titlu gratuit’. Gratuitatea contractului ţine atât de natura,
cât şi de esenţa comodatului.
c). Comodatul este un contract unilateral (dacă se interpretează că remiterea bunului derivă
direct din contract şi nu este o obligaţie a comodantului, în sensul restrâns al acesteia).
d). Comodatul este un contract translativ de folosinţă (nu transferă proprietatea
împrumutatului).
Condiţii de validitate
Obiectul
Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate),
întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor. În mod excepţional, şi
lucrurile consumtibile potrivit naturii lor pot fi considerate prin voinţa părţilor nefungibile şi
individual determinate. În aceste cazuri, lucrurile nu sunt folosite potrivit destinaţiei
obişnuite, ci la o altă destinaţie. Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru –
mobil sau imobil – în măsura în care împrumutarea nu este interzisă prin norme speciale ori
permisă numai în anumite condiţii.
Dreptul transmis
În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind
un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului. Pentru evitarea oricărei confuzii,
legea precizează că proprietarul-comodant păstrează această calitate, cu toate consecinţele ce
decurg din calitatea de proprietar (suportarea riscului pieirii fortuite).
Capacitatea părţilor
Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi comodatarul trebuie să aibă
capacitatea (respectiv să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege) pentru a încheia acte de
administrare. Deoarece contractul nu este translativ de proprietate, comodantul poate să nu
aibă calitatea de proprietar (uzufructuar, locatar, dar nu comodatar).
Efecte
Obligaţiile comodatarului
- conservarea lucrului
- folosirea lucrului potrivit destinaţiei
- suportarea cheluielilor de folosinţă
- restituirea lucrului
- scadenţa obligaţiei de restituire
- prescripţia acţiunii personale în restituire: termenul general de prescripţie începe să curgă
de la expirarea termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei comodatarului ce s-a
avut în vedere la încheierea contractului.
- răspunderea comodatarului: comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot
sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-a produs fortuit sau că
deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa.
- suportarea riscurilor de către comodatar: de regulă, riscul deteriorării sau pieirii fortuite
este suportat de comodant în calitate de proprietar (res perit domino).
- pluralitatea de comodatari: dacă mai multe persoane au împrumutat acelaşi lucru, ele
răspund solidar faţă de comodant pentru executare obligaţiilor. Solidaritatea dintre
comodatari poate fi înlăturată, total (în favoarea tuturor) sau parţial (în favoarea unuia sau
unora dintre comodatari) printr-o clauză expresă contrară.
Obligaţiile comodantului
Comodatul fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina
comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extra-
contractuale şi în sarcina comodantului.
- restituirea cheltuielilor de conservare
- plata despăgubirilor: comodantul mai are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru
daunele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştiinţă de ele şi nu le-a adus la
cunoştinţa comodatarului, fiind deci în culpă.
Stingerea efectelor comodatului
- prin restituirea lucrului
- prin reziliere: în caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar, comodantul poate
cere rezilierea contractului conform regulilor generale, deşi contractul este unilateral.
- prin moartea comodatarului: în caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec asupra
succesorilor în drepturi, potrivit regulilor generale.
 H. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE
Noţiune
Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate
celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie
banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului
pentru care i-au fost date.
Caractere juridice
-unilateral, pentru că împrumutătorul nu-şi asumă nici o obligaţie faţă de împrumutat;
-translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunului împrumutat;
-gratuit, dar poate fi şi oneros atunci cînd împrumutătorul urmăreşte un interes material
percepînd o dobîndă ca preţ al transferului de proprietate;
-real, ca şi în cazul contractului de comodat fiind necesară remiterea bunului împrumutat
pentru încheierea sa valabilă.
Condiţii de validitate
Elementele contractului de împrumut sunt:
a) Obiectul contractului, care, potrivit Codului Civil, poate fi atît sub formă de bani, cît şi
sub formă de bunuri fungibile consumptibile.
b) Cauza, care trebuie să fie licită şi morală.
c) Părţile, adică împrumutătorul şi împrumutatul.
Condiţii de valabilitate pentru contractul de împrumut
a) Condiţii de fond ale contractului de împrumut de consumaţie
Capacitatea părţilor – împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului împrumutat. El
trebuie să aibă capacitate de a încheia acte de dispoziţie, iar împrumutatul trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină;
Consimţămîntul:– Liber exprimat;– Să provină de la o persoană cu discernămînt;– Să
fie exteriorizat, dat cu scopul de a produce efecte juridice.
Obiectul:– Să fie determinat sau determinabil;– Licit;– Posibil;– Fungibil,
consumptibil prin natura lui.
Cauza:– licită;– morală.
Efecte
1. Obligaţiile împrumutatului
Restituirea la scadenţă a unor bunuri de acelaşi gen, calitate, pe care le-a primit. Dacă
împrumutatul a restituit alte categorii de bunuri, acestea ar schimba natura juridică a
contractului. Dacă termenul nu este prevăzut, atunci împrumutatul este obligat să restituie, în
termen de 30 de zile bunul, acest termen fiind unul extinctiv. Atunci cînd contractul este cu
titlu gratuit, împrumutatul poate să execute obligaţia oricînd.
2. Obligaţiile împrumutătorului
În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie, contractul fiind unilateral.
Împrumutătorul poartă răspundere pentru viciile bunului, în conformitate cu regulile de
răspundere a comodatului. Astfel, împrumutătorul poartă răspundere numai pentru intenţie
sau culpă gravă.
Dacă a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis în folosinţă gratuită, împrumutătorul este
obligat să repare împrumutatului prejudiciul cauzat astfel.
Împrumut cu dobândă
Cînd împrumutul de consumaţie e cu titlu oneros, acesta ia forma împrumutului cu
dobîndă. În acest caz, împrumutătorul pretinde pe lîngă restituirea lucrului şi o altă prestaţie
care constă, de regulă, într-o sumă de bani numită dobîndă.
De asemenea, dobînda poate consta şi în alte prestaţii, în schimbul folosirii
capitalului.
În baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, care
trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de bază a Băncii Naţionale a Romaniei.
Nerespectarea acestei condiţii asupra dobînzii este nulă.
Se plăteşte dobîndă la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul
încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut
altfel. În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobînda în termen, împrumutătorul poate cere
restituirea imediată a împrumutului şi a dobînzii aferente.
Încetare
Contractul de împrumut de consumaţie poate înceta prin una din următoarele modalităţi de
stingere a obligaţiilor:
-prin plată de bună voie la termenul stabilit în contract (de regulă, termenul se stabileşte în
favoarea debitorului. În acest caz el poate face o plată valabilă şi înainte de termen. Dacă
termenul a fost stabilit în interesul ambelor părţi, plata înainte de termen se poate face numai
cu acordul împrumutătorului) sau silită.
-reziliere;
-remitere de datorie;
-confuziune;
-dare în plată;
-compensaţia.
Prin moartea oricăreia dintre părţi, de regulă, drepturile şi obligaţiile se transmit
asupra moştenitorilor.
 I. CONTRACTUL DE ARENDĂ
Noţiune
Arenda este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufructuar sau un alt
posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu
privire la exploatarea acestora pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi.
Contractul de arendă se încheie în scris. Arendatorul şi arendaşul trebuie să
întocmească, la începutul arendei, un act în care să descrie bunul arendat şi starea în care se
află acesta la momentul predării. Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii şi să
fie semnat de ambele părţi.
Termenul arendei nu poate fi mai mic de un an. Cu 3 luni înainte de expirarea arendei,
arendatorul informează printr-un preaviz arendaşul despre nedorinţa de a prelungi contractul
de arendă. Dacă termenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi
arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arendă se consideră prelungit cu un an, fiind
în prezenţa unei prelungiri tacite a contractului.
Plata arendei se face în natură, în bani, sau în natură şi în bani, potrivit acordului
dintre părţi, şi se execută în termenul şi în locul stabilit în contract.
Caractere juridice
-bilateral, obligaţia arendatorului de a transmite şi garanta folosinţa unor bunuri agricole
avînd drept cauză juridică obligaţia arendaşului de a plăti arenda;
-cu titlu oneros, exploatarea bunurilor agricole de către arendaş făcîndu-se întotdeauna în
schimbul arendei;
-comutativ, în care existenţa şi întinderea drepturilor şi a obligaţiilor nu depind de hazard.
Deşi contractul de arendare cunoaşte unele riscuri caracteristice, determinate de recoltele
obţinute ce pot fi mai mari sau mai mici, putîndu-se ajunge pînă la pierderea întregii recolte,
astfel de împrejurări nu determină modificări ale obligaţiilor părţilor care să nu le fie
cunoscute acestora în momentul încheierii contractului;
-generator de drepturi de creanţă deoarece prin încheierea sa nu se transmit drepturi reale
asupra bunurilor agricole;
-cu executare succesivă, sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei la care este ţinut fiind rezilierea;
-contract intuitu personae;
-solemn;
-numit.
Condiţii de validitate
Părţile contractului, care se numesc arendator şi arendaş;
Obiectul contractului care se prezintă sub formă de terenuri şi de alte bunuri agricole;
Preţul arendei, stabilit în bani.
 Efecte
Arendatorul are următoarele obligaţii:
-Obligaţia de predare a bunurilor arendate
-Obligaţia de garanţie – aceasta presupune că arendatorul să răspundă atît pentru faptele sale
personale, cît şi pentru faptele terţilor care invocă un drept asupra bunurilor arendate
-Obligaţia de efectuare a reparaţiilor mari, capitale ale bunurilor agricole;
-Obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor – toate impozitele şi taxele datorate, potrivit legii,
pentru bunurile agricole arendate sunt în sarcina arendatorului;
Arendaşul are următoarele obligaţii:
-Obligaţia de folosire corespunzătoare a bunurilor
-Obligaţia de apărare împotriva actelor de uzurpare – în legătură cu această obligaţie sunt
aplicabile regulile de la contractul de locaţiune.
-Obligaţia de plată a arendei în modul stabilit de părţi în contract.
-Obligaţia de suportare a cheltuielilor utile şi necesare întreţinerii bunurilor care formează
obiectul contractului de arendă;
-Obligaţia de restituire a bunurilor arendate la termenul la care este stipulat în contract
Încetare
Arenda încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost convenită.
Încetarea arendei înainte de termen are loc prin rezilierea contractului.
În cazul în care, înainte de împlinirea termenului contractului, între părţile
contractante apar interese de natură să împiedice derularea contractului, acestea pot să
convină de comun acord încetarea contractului.
Moartea arendaşului sau a arendatorului ar trebui să fie considerată o cauză de
încetare a contractului, în pofida dispoziţiilor din materia locaţiunii, datorită faptului că
arendarea este contractată intuitu personae.
 J. CONTRACTE ALEATORII
Întreţinere
Prin contractul de întreţinere, una dintre părţi se obligă să asigure prestaţiile necesare
întreţinerii şi îngrijirii celeilalte părţi pentru toată durata vieţii sale, în schimbul unui capital
(un bun sau o sumă de bani).
Principala caracteristică a contractului este obiectul său: întreţinerea şi îngrijirea unei
persoane (alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, asistenţă medicală etc.).
Deşi durata întreţinerii poate fi determinată sau nedeterminată, prin natura sa
contractul se încheie de regulă, „pentru toată durata vieţii creditorului”.
Contractul de întreţinere are caracteristici proprii care îl disting de celelalte contracte.
a). întreţinerea este un contract solemn, care se încheie în formă autentică.
Nerespectare formei autentice cerută de lege pentru validitate se sancţionează cu nulitatea
absolută a contractului.
b). Contractul de întreţinere are, de regulă, caracter oneros, întrucât părţile urmăresc
un scop patrimonial.
c). întreţinerea este, în principiu, un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece ambele
părţi îşi asumă obligaţii
d). întreţinerea este, în principiu, contract aleatoriu, deoarece prin caracterul viager
există şanse de câştig sau de pierdere pentru fiecare dintre părţile contractante
e). întreţinerea are caracter intuitu personae, deoarece contractul este încheiat în
consideraţia debitorului - întreţinător (dar şi a creditorului).
f). întreţinerea este un contract cu executare succesivă, cel puţin în ceea ce priveşte
obligaţia de întreţinere (obligaţie de a face) care viageră fiind, determină de fapt, principalele
particularităţi ale contractului.
Din punct de vedere a capacitatii partilor, avand in vedere faptul ca intretinutul
transmite proprietatea asupra unui bun sau a unei sume de bani iar intretinatorul poate fi
obligat la daune-interese in cazul neexecutarii obligatiei asumate, este evident ca ambele parti
trebuie sa aiba capacitatea de a incheia acte de dispozitie, respectiv, capacitate deplina de
exercitiu.
In privinta consimtamantului se aplica regulile generale prevazute de dreptul comun,
acesta trebuind sa reflecte intentia partilor avuta la incheierea contractului. Astfel, pentru a fi
valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii : sa provina de la o
persoana cu discernamant, sa fie serios, liber si exprimat cu intentia de a produce efecte
juridice si sa nu fie alterat de un viciu de consimtamant.
Obiectul contratului de intretinere este dublu si consta pe de o parte in prestatia
intretinutului si pe de alta parte in prestatia intretinatorului. Obiectul prestatiei intretinutului
poate consta in transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, fie el mobil sau imobil,
sau asupra unei sume de bani.
 Raportat la cauza care a determinat incheierea conventiei, se aplica normele generale
prevazute de dreptul comun, in sensul ca aceasta trebuie sa fie licita. Caracterul imoral al
contractului atrage nulitatea absoluta a acestuia.
Creditorul intretinerii are urmatoarele obligatii fata de debitor :
–sa transmita proprietatea bunurilor asupra carora s-au inteles;
–sa predea aceste bunuri si sa le conserve pana la predare;
–sa garanteze intretinatorul pentru evictiune si pentru viciile ascunse ale lucrului.
Din punct de vedere al obligatiilor intretinatorului, acesta trebuie sa presteze
intretinerea conform conventiei partilor.

Rentă viageră
Prin contractul de rentă viageră, o persoană, numită credirentier, înstrăinează un bun
sau plăteşte o sumă de bani în schimbul unei prestaţii periodice în bani care urmează să-i fie
plătită până la decesul său de o altă persoană, numită debirentier - debitorul rentei.
Constituire - renta viageră se poate constitui fie pe durata vieţii credirentierului, fie pe
durata vieţii debirentierului, fie pe durata vieţii unei terţe persoane, dacă au convenit astfel de
soluţii alternative.
Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate şi, de obicei,
aleatoriu, cea din urmă caracteristică fiind specifică acestui tip de contract, întrucât în cazul
rentei constituite cu titlu oneros atât debirentierul, cât şi credirentierul au atât şanse să câştige
fiecare, cât şi riscul să piardă fiecare din cauza incertitudinii cu privire la durata vieţii
credirentierului/debirentierului/terţului, după caz, raportat la cuantumul valorii transmise de
credirentier în schimbul rentei.
Renta viageră este constituită cu titlu gratuit când debirentierul nu primeşte nimic în
schimbul rentei pe care o plăteşte. Dacă renta viageră s-a constituit cu titlu gratuit, contractul
aferent va avea caracterele actului juridic prin care s-a constituit (donaţie, testament), iar acel
contract de rentă nu va avea caracter aleatoriu, ci comutativ.
Renta viageră este constituită, de regulă, cu titlu oneros, debirentierul primind un bun
mobil sau imobil în schimbul rentei pe care o plăteşte. Dacă renta viageră s-a constituit cu
titlu oneros, contractul va avea caracter aleatoriu faţă de data incertă a decesului
credirentierului. De asemenea, va avea un caracter sinalagmatic (bilateral), consensual şi
translativ de proprietate. Dacă obiectul material al contractului de rentă viageră este un bun
imobil (teren, casă, apartament), pentru valabilitatea actului este necesară - ad validitatem -
forma solemnă (autentică sau notarială).
Credirentierul trebuie sa aiba capacitatea de a dispune, pentru ca renta viagera e
translativa de proprietate; pentru renta cu titlu gratuit persoana trebuie sa aiba capacitatea de
dispozitie ceruta pentru incheierea contractului de donatie sau a unui testament.
Pentru consimtamant se cer intrunite conditiile de la contractul de vanzare-cumparare.
 Obiectul rentei viagere: un bun mobil sau un bun imobil care se afla in circuitul civil.
Cauza trebuie sa fie una licita si morala.
Incetarea contractului are loc – in primul rand - prin moartea persoanei in favoarea
careia s-a constituit renta. Implinirea termenului de prescriptie extinctiva va duce la incetarea
rentei viagere. In cazul rentei cu titlu oneros contractul se va stinge prin reziliere, atunci cand
deirentierul nu a oferit garantiile promise la incheierea contractului.
Încheierea contractului de rentă viageră produce următoarele efecte:
Credirentierul are obligaţia de a transfera proprietatea bunului promis către debirentier
şi de a-l garanta pe acesta din urmă de evicţiune şi vicii ascunse.
Debirentierul are obligaţia de a achita ratele de rentă la termenele stipulate în contract
şi de a-i garanta credirentierului plata acestora prin acordarea unor cauţiuni (garanţii) de
diverse tipuri.

Asigurare
Prin contractul de asigurare una dintre părţi (asigurat sau contractant) se obligă să
plătească celeilalte părţi, numită asigurător, o sumă de bani stabilită (prima de asigurare), iar
asigurătorul se obligă ca în ipoteza survenirii cazului asigurat să plătească indemnizaţia de
asigurare, în condiţiile stabilite în contact, celui asigurat sau terţului beneficiar
Având un caracter sinalagmatic , contractul de asigurare presupune existenta unor
drepturi si obligatii specifice fiecarei parti contractante fata de cealalta.
Caracterele generale ale contractului de asigurare
- contract aleatoriu
- contract obligatoriu sau facultative
- contract numit
- contract consensual
- contract sinalagmatic
- contract cu titlu oneros
- contract cu executare succesivă
Partile contractului de asigurare
a. Asiguratul este persoana fizica sau persoana juridica care se asigura impotriva producerii
unui anume risc, fie in temeiul legii, fie in temeiul vointei sale, prin incheierea contractului de
asigurare;
b. Asiguratorul este persoana juridica care, in situatia aparitiei evenimentului asigurat, se
obliga sa suporte consecintele pagubitoare pentru asigurat, in anumite limite, stabilite prin
contractul de asigurare sau prin lege;
c. Contractantul este persoana fizica sau persoana juridica care incheie contractul de asigurare
si care se obliga fata de asigurator sa plateasca primele contractuale (de exemplu, un sot
incheie un contract de asigurare prin care asigura viata, integritatea corporala sau bunurile
celuilalt sot);
d. Beneficiarul este persoana care, desi nu este parte in contract, va primi indemnizatia de
asigurare (suntem in prezenta unei stipulatii pentru altul).
Asiguratul este obligat sa plateasca primele de asigurare, sa intretina bunul asigurat in
bune conditii, conform dispozitiilor legale in vigoare si sa comunice imprejurarile care
agraveaza riscul. O alta obligatie expres stipulata in legislatia asigurarilor se refera la
intretinerea a bunurilor si luarea de masuri pentru prevenirea pagubelor.
Principalele drepturi ale asiguratului inainte de producerea evenimentului asigurat
sunt urmatoarele:
-dreptul de a modifica contractul (de exemplu posibilitatea de a schimba numele
beneficiarului asigurarii) sau modul de plata pentru prime, cand ele se achita in rate;
-dreptul de a incheia asigurari suplimentare ( de exemplu la asigurarile de bunuri si de
raspundere civila, pentru majorarea sumelor asigurate initial) ;
-dreptul de rascumparare (la asigurarile pentru care se constituie rezerve de prima, cum sunt
cele de viata, asiguratul are dreptul sa ceara incetarea contractului prin plata sumei de
rascumparare);
-dreptul de a obtine imprumuturi asupra politelor de asigurare;
-dreptul de a participa la tragerile lunare de amortizare, prin sistemul combinatiilor de litere
in cazul asigurarilor de viata.
Principala obligatie a asiguratorului dupa producerea cazului asigurat, consta in
indemnizatia acordata asiguratului. Pentru ca aceasta indemnizatie sa fie datorata, trebuie
stabilita situatia de fapt din care sa rezulte dreptul asiguratului la beneficiul indemnizatiei si
obligatia corelativa a asiguratorului de a plati.
Contractul de asigurare inceteaza prin ajungerea la termen sau prin producerea
riscului asigurat.
Contractul poate inceta si prin denuntare unilaterala a contractului de catre oricare
dintre parti, reziliere si constatarea sau pronuntarea nulitatii contractului.
Rezilierea poate interveni de drept in situatiile prevazute de lege.
 DREPT CIVIL – SUCCESIUNI

A. MOŞTENIREA LEGALĂ
Principiile generale ale devoluţiunii legale
1.Principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeiasi clasa-In cadrul
aceleiasi clase, rudele de grad mai apropiat inlatura de la mostenire pe cele mai indepartate in
grad.
Exceptii:
a.in cadrul clasei a II-a parintii defunctului (rude de gradul I) nu inlatura de la mostenire
pe fratii si surorile defunctului (rude de gradul II) ci vin impreuna la succesiune
b.reprezentarea succesorala
2.Principiul egalitatii intre rudele din aceiasi clasa si de acelasi grad chemate la
mostenire-Daca mostenitorii defunctului fac parte din aceeiasi clasa si sunt de acelasi grad de
rudenie, ei vor imparti mostenirea in parti egale.
Exceptii:
a.imparteala pe tulpini a mostenirii in cazul venirii la mostenire a rudelor de acelasi grad
prin reprezentare succesorala
b.imparteala pe linii a mostenirii in cazul in care sunt chemati doi sau mai multi colaterali
privilegiati (frati sau surori) proveniti din parinti diferiti (frati buni sau uterini ai defunctului)
sau intre descendentii fratilor-surorilor de diferite categorii
3.In sanul aceleasi clase de mostenitori rudele de grad egal mostenesc in parti egale.
Reprezentarea succesorală
Reprezentarea succesorala este un beneficiu al legii in virtutea caruia un mostenitor mai
indepartat in grad urca in locul si gradul ascendentului sau, care este decedat la deschiderea
mostenirii, pentru a culege, in concurs cu mostenitorii mai apropiati in grad, partea care s-ar
fi cuvenit daca s-ar fi aflat in viata.
Mostenirea nu se va imparti in mod egal intre succesori (pe capete), ci dupa numarul
descendentilor de gradul I (pe tulpini).
Reprezentarea succesorala este admisa in privinta descendentilor copiilor defunctului si in
privinta descendentilor din frati si surori.
Conditiile reprezentatii succesorale-Descendentii copiilor defunctului si descendentii din
frati si surori, pot beneficia de reprezentare succesorala numai daca sunt indeplinite trei
conditii:
-cel reprezentat sa fie decedat la data deschiderii mostenirii
O persoana in viata nu poate fi reprezentata chiar daca renunta sau este inlaturata de la
mostenire ca nedemna.
 Persoana disparuta nu poate fi reprezentata.
-locul celui reprezentat sa fie util. Conditia este indeplinita daca cel reprezentat ar fi avut
chemare la mostenire
-reprezentantul sa indeplineasca conditiile pentru a mosteni (vocatie si capacitate
succesorala)
Clasele de moştenitori
a.clasa I, clasa descendentilor in linie directa, alcatuita din copii, nepoti, stranepoti, ai
defunctului
b.clasa a II-a mixta – clasa ascendentilor privilegiati (parintii defunctului) si a colateralilor
privilegiati (fratii si surorile defunctului si descendentii pana la al iV-lea grad inclusiv)
c.clasa a II-a, clasa ascendentilor ordinari (bunici, strabunici ai defunctului fara limita de
grad)
d.clasa a IV-a – clasa colateralilor ordinari (unchile si matusile, verii primari si fratii –
surorile bunicilor defunctului)
Reguli aplicabile fiecărei clase
1. Clasa I de mostenitori legali: descendentii defunctului
Descendentii sunt copiii defunctului si urmasii lor in linie dreapta la nesfarsit,
indiferent de sex sau daca sunt din aceeasi casatorie sau din casatorii diferite ori daca sunt din
afara casatoriei, dar filiatia lor a fost stabilita potrivit legii sau daca au fost adoptati.
Descendentii defunctului inlatura mostenitorii din celelalte clase si vin la mostenire in
ordinea proximitatii gradului de rudenie.
Descendentii pot veni la mostenirea defunctului in nume propriu, caz in care
impartirea mostenirii se face intre ei, in mod egal, pe capete, conform principiului egalitatii
succesorale si celui al proximitatii gradului de rudenie, sau prin reprezentare, situatie in care
impartirea succesiunii se face pe tulpini si subtulpini, principiul egalitatii succesorale si cel al
proximitatii gradului de rudenie functionand numai in cadrul tulpinii sau subtulpinii.1
Descendentii de gradul I (copiii) defunctului pot veni la succesiune numai in nume
propriu si niciodata prin reprezentare.
In concurs cu sotul supravietuitor, descedentii defunctului, indiferent de numarul lor,
culeg impreuna trei sferturi din mostenire.
Mostenirea sau partea din mostenire care li se cuvine descedentilor se imparte intre
acestia in mod legal, cand vin la mostenire in nume propriu, ori pe tulpina, cand vin la
mostenire prin reprezentare succesorala.
Descendentii pot veni la succesiune in nume propriu sau prin reprezentare, sunt
mostenitori rezervatari, sezinari, pot intra in posesia mostenirii inainte de eliberarea
certificatului de mostenitor si au obligatia sa raporteze donatiile facute lor de defunct in
timpul vietii acestuia, cu exceptia celor facute cu scutire de raport.
 2. Clasa a II‑a de mostenitori legali: ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati
Ascedentii privilegiati si colateralii privilegiati vin la mostenire daca descedentii nu
indeplinesc conditiile necesare pentru a mosteni.
In lipsa mostenitorilor din clasa I a descendentilor (lipsa fizica, sunt renuntatori ori
nedemni sau fiind exheredati, culeg numai rezerva), sunt chemate de lege la mostenire rudele
defunctului din clasa a II‑a, adica ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati.
Ei sunt privilegiati pentru ca ii inlatura de la mostenire pe ascendentii ordinari (clasa a
III‑a) si colateralii ordinari (clasa a IV‑a).
Clasa a II‑a este o clasa mixta si neuniforma, pentru ca ea cu-prinde doua categorii de
rude ale defunctului: parintii si respectiv fratii sau surorile si descendentii acestora.
Mostenirea sau partea din mostenire cuvenita ascedentilor privilegiati si colateralilor
privilegiati se imparte intre acestia in functie de numarul ascendentilor privilegiati care vin la
mostenire, dupa cum urmeaza:
a) in cazul in care la mostenire vine un singur parinte, acesta va culege un sfert, iar
colateralii privilegiati, indiferent de numarul lor, vor culege trei sferturi;
b) in cazul in care la mostenire vin doi parinti, acestia vor culege impreuna o jumatate, iar
colateralii privilegiati, indiferent de numarul lor, vor culege cealalta jumatate.
Ascendentii privilegiati pot veni la mostenire numai in nume propriu. Ei sunt mostenitori
rezervatari si sezinari. Nu sunt insa obligati la raportul donatiilor.
Colateralii privilegiati sunt fratii si surorile defunctului, precum si descendentii acestora
pana la gradul al IV‑lea inclusiv cu defunctul, din casatorie, din afara casatoriei sau din
adoptie.
Colateralii privilegiati vor culege intreaga mostenire daca vin singuri la mostenire, 3/4
daca vin in concurs cu un parinte al defunctului si respectiv 1/2 din mostenire daca vin in
concurs cu ambii parinti ai defunctului.
Succesiunea se va imparti in doua parti, una se va atribui liniei paterne (dimidia paternis)
si alta liniei materne (dimidia maternis).
In interiorul liniilor se aplica principiul egalitatii intre rudele de grad egal.
Colateralii privilegiati nu sunt mostenitori rezervatari si sezinari, dar nu sunt obligati la
raportul donatiilor. Ei sunt insa mostenitori sezinari.
3. Clasa a III‑a de mostenitori legali: ascendentii ordinari
Ascedentii ordinari sunt rudele in linie dreapta ascedenta ale defunctului, cu exceptia
parintilor acestuia.
Ascedentii ordinari vin la mostenire daca descedentii, ascedentii privilegiati si colateralii
privilegiati nu indeplinesc conditiile necesare pentru a mosteni.
 Cu alte cuvinte, daca la mostenire nu vin mostenitori din primele doua clase (nu exista,
sunt nedemni ori renuntatori), legea cheama la succesiune pe ascendentii ordinari ai
defunctului, altii decat parintii, si anume bunicii, strabunicii etc., la nesfarsit.
Ascendentii ordinari pot veni la mostenire numai in nume propriu, nu sunt mostenitori
rezervatari si nu au obligatia de raport a donatiilor. Ei sunt insa mostenitori sezinari.
4. Clasa a IV‑a de mostenitori legali: colateralii ordinari
Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului pana la gradul al patrulea
inclusiv, cu exceptia colateralilor privilegiati.
Colateralii ordinari vin la mostenire daca descendentii, ascedentii privilegiati, colateralii
privilegiati si ascedentii ordinari nu indeplinesc conditiile necesare pentru a mosteni.
Colateralii ordinari pot fi din casatorie, din afara casatoriei sau din adoptia cu efecte
depline.
Chemarea la mostenire a colateralilor ordinari se face conform principiului proximitatii
gradului de rudenie, iar intre colateralii ordinari de acelasi grad impartirea partii succesorale
ce li se cuvine se face pe capete, conform principiului egalitatii succesorale.
Precizam ca vocatia succesorala generala a colateralilor ordinari este admisa de lege pana
la gradul al IV‑lea inclusiv.
Colateralii ordinari vin la succesiune numai in nume propriu, nu au rezerva, nu au sezina
si nu sunt obligati la raportul donatiilor.
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
In absenta persoanelor din orice clasa de mostenitori legali sau daca niciuna dintre ele nu
vrea ori nu poate sa vina la mostenire, sotul supravietuitor culege intreaga mostenire.
Pentru a putea veni la mostenirea defunctului, sotul supravietuitor trebuie sa
indeplineasca conditiile generale ale dreptului la mostenirea legala (capacitate, sa nu fie
nedemn sau dezmostenit pentru cotitatea dispo-nibila.
Spre deosebire de mostenitorii legali din cele 4 clase a caror vocatie legala este intemeiata
pe rudenia de sange sau civila, vocatia legala a sotului supravietuitor este intemeiata pe
calitatea de sot al defunctului pe care o avea in momentul deschiderii succesiunii.
Sotul supravietuitor il mosteneste pe sotul decedat daca, la data dechiderii mostenirii, nu
exista o hotarare de divort definitiva.
Sotul supravietuitor vine in concurs cu orice clasa de mostenitori.
In vederea stabilirii componentei patrimoniului succesoral, notarul public procedeaza mai
intai, la lichidarea regimului matrimonial .
Cota sotului supravietuitor este in functie de clasa de mostenitori legali cu care vine in
concurs (sau subclasa in cazul clasei a II‑a a ascendentilor si a colateralilor privilegiati) dupa
cum urmeaza:
a) un sfert din mostenire, daca vine in concurs cu descedentii defunctului;
 b) o treime din mostenire, daca vine in concurs atat cu ascedentii privilegiati, cat si cu
colaterali privilegiati ai defunctului;
c) o jumatate din mostenire, daca vine in concurs fie numai cu ascedenti privilegiati, fie
numai cu colaterali privilegiati ai defunctului;
d) trei sferturi din mostenire, daca vine in concurs fie cu ascedenti ordinari, fie cu
colaterali ordinari ai defunctului.
Cand nu vine in concurs cu descendentii defunctului, ci cu celelalte clase de mostenitori,
sotul supravietuitor mosteneste, pe langa cota sa succesorala, mobilierul si obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosintei comune a sotilor.
Sotul supravietuitor care nu este titular al nici unui drept de a folosi o alta locuinta
corespunzatoare nevoilor sale, beneficiaza de un drept de abitatie asupra casei in care a locuit
pana la data deschiderii mostenirii, daca aceasta casa face parte din bunurile mostenirii.
 B. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
Testamentul
Definiţie
Actul unilateral, personal si revocabil, prin care o persoana, numita testator, dispune, in
una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cand nu va mai fi in viata
Caractere juridice
- Este un act juridic unilateral
- Este un act juridic personal
- Este un act juridic individual
- Este un act revocabil
- Este un act de dispozitie
- Este un act juridic solemn
- Este un act juridic pentru cauza de moarte
Condiţii de validitate
Conditii de fond:
Ca orice act juridic, va trebui sa indeplineasca conditiile de fond generale prevazute de
lege pentru actele juridice. Pe langa acestea insa, legiuitorul mai prevede si niste conditii
specifice:
1. capacitatea de a dispune si de a primi prin testament
2. vointa libera si neviciata a testatorului
3. cauza valabila a actului juridic
Incapacitatea de a dispune prin testament este prevazuta pentru minorii care nu au
implinit 14 ani si persoanle puse sub interdictie judecatoreasca. Aceste persoane, sub nicio
forma nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu incuviintare, nici personal).
Nerespectarea capacitatii de a dispune prin testament este nulitatea relativa, iar dreptul
la actiune este supus termenului general de 3 ani. Termenul nu curge insa de la momentul
intocmirii actului, ci de la momentul in care succesibilii au cunoscut existenta legatului.
Minorul care a implinit 16 ani si care a dobandit capacitate de exercitiu anticipata
poate dispune prin testament.
In ceea ce priveste incapacitatea de a primi, ca sunt incapabili de a primi prin legat:
-notarul public care a intocmit testamentul
-interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului
-martorii care au asistat la autentificarea testamentului
-agentii instrumentatori in cazul testamentelor privilegiate
-persoanele care au acordat legal asistenta juridica la redactarea testamentului.
Sanctiunea nerespectarii incapacitatii de a primi este tot nulitatea relativa, iar
momentul in functie de care se apreciaza incapacitatea este data deschiderii mostenirii.
Conditia ca vointa testatorului sa fie libera si neviciata presupune ca testatorul, sa aiba
discernamant si un consimtamant neviciat la data intocmirii testamentului. Dolul se manifesta
sub forma de captatie sau sugestie (captatia este folosirea de manopoere dolosive pentru a
insela buna-credinta a testatorului pentru a-l determina sa faca o liberalitate pe care nu ar fi
facut-o altfel, iar sugestia se face in scopul de a-i sadi in minte testatorului ideea de a face
liberalitatea pe care din proprie initiativa nu ar fi facut-o).
In lipsa unor manevre viclene ori frauduloase (cum ar fi interceptarea corespondentei
dintre testator si alte persoane, indepartarea rudelor, insinuarea unor calomnii la adresa lor
etc) simpla simulare fatarnica a unor sentimente de afectiune sau prestarea unor ingrijiri
interesate, nu pot legitima anulare testamentului.
In ceea ce priveste cauza, daca aceasta este ilicita ori imorala, atrage dupa sine
nulitatea absoluta a testamentului. (de exemplu, cand liberalitatea nu are la baza intentia
liberala de a da fara a urmari sa primeasca ceva la schimb, cand este contrara ordinii publice
ori moralei.)
Conditii de forma:
1. forma scrisa (cel oral nu este valabil indiferent de numarul martorilor)
2. sa fie separat (este interzis testamentul reciproc, adica doua persoane nu pot sa testeze prin
acelasi act una in favoarea alteia. Daca s-ar permite asa ceva, ar insemna ca un testator nu ar
mai putea sa isi revoce dispozitiile fara acordul celorlalti, ori testamentul are caracter
unilateral, nu este un contract sinalagmatic si este esentialmente revocabil)
Feluri
Testamentul olograf este, acel testament scris in intregime, datat si semnat de mana
testatorului.
Avantaje:
1. este supus celor mai simple formalitati
2. poate fi facut oricand, oriunde, fara ajutorul nimanui
3. permite pastrarea secretului absolut al dispozitiilor cuprinse in el
Dezavantaje:
1. vointa testatorului poate fi usor influentata (prin sugestie ori captatie)
2. poate fi usor ascuns ori distrus
3. intocmirea lui fara asistenta juridica poate avea ca efect o redactare defectuoasa si greutati
de interpretare.
Conditii:
scrierea lui in intregime si in orice limba stiuta de testator, pe orice suport (hartie, perete,
pe geam, oglinda etc) cu orice material (stilou, carbune, sange etc) cu conditia sa fie scris de
mana, nu dactilografiat ori tiparit.
-Este permisa orice fel de scriere, chiar si cea dupa alfabetul special pentru orbi
-Daca testamentul va cuprinde si o scriere straina se nasc doua posibile situatii: daca scrierea
nu are nicio legatura cu dispozitiile de ultima vointa ale testatorului, testamentul va fi valabil
pentru ca ultima vointa nu a fost afectata cu nimic. Dar daca, scrierea priveste dispozitiile
testamentare (de exemplu: e o stersatura, modificare ori o adaugire ) testamentul va fi nul
daca interventia s-a facut cu stirea testatorului si valabil daca nu a cunoscut interventia.
-Testatorul poate efectua modificari ulterioare ale actului, dar acestea trebuie datate si
semnate de el.
-Testamanetul este valabil si in cazul in care a fost intocmit dupa un model ce i-a fost pus la
dispozitie de o alta persoana, cu conditia ca redactarea acestuia sa fie la nivelul pregatirii
intelectuale a autorului.
data testamentului sa fie completa sau cel putin de natura a se putea identifica momentul
incheirii actului
-Data este foarte importanta pentru ca in functie de ea se poate stabili daca testatorul a avut
capacitate de a dispune prin testament, daca a fost incheiat inainte de moartea acestuia, etc.
De asemenea, daca testatorul a lasat mai multe testamente, data lor ajuta la stabilirea ordinii
lor, iar ordinea este importanta pentru ca ultimul le revoca pe celelalte daca dispozitiile sunt
contrare ori incompatibile.
-Ora nu este necesara, dar daca ar ajunge sa prezinte interes in stabilirea ordinii, fiind o stare
de fapt, ea poate fi dovedita prin orice mijloc de proba.
-Lipsa datei atrage nulitatea testamentului
sa fie semnat
-Actul nesemnat poate fi privit ca un simplu proiect ce nu exprima vointa autorului de a
produce efecte juridice
-Poate fi chiar si un pseudonim, estential este sa permita identificarea testatorului
-Nu este obligatorie semnarea pe fiecare pagina in parte
-Lipsa semnaturii, ca si in cazul celorlalte conditii atrage nulitatea absoluta a testamentului
olograf.
Prezentarea testamentului se poate face de catre orice persoana care l-a gasit, in fata unui
notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. El va fi deschis si validat de notar care il va
depune in dosarul succesiunii. Deschiderea lui in starea in care se gaseste se constata prin
proces-verbal .
Lipsa formalitatii de prezentare nu este insa sanctionata si prin urmare el isi va produce
efectele chiar daca nu este infatisat notarului public.
Desi nu este un act juridic solemn, el este constatat printr-un inscris sub semnatura privata.
Cei carora li se opune pot contesta scrierea, data, semnatura.

Testamentul autentic este cel care a fost autentificat la un notar public sau la o alta
persoana investita cu o autoritate publica de catre stat in conditiile legii.
Avantaje:
1. poate fi folosit de cei care nu stiu sa scrie ori sa citeasca si care nu l-ar fi putut redacta
singuri
2. folosirea mijloacelor dolosive este mai dificila.
3. conservarea inscrisului este bine asigurata pentru ca un exemplar este pastrat la notar deci
ascunderea ori sutragerea celui pe care il are testatorul este inutila.
Dezavantaje:
1. necestita timp mai indelungat si cheltuieli materiale sporite
2. nu asigura pastrarea deplina a secretului dispozitiilor
Procedura decurge in felul urmator:
In fata notarului public, se va prezenta un proiect de testament. Proiectul poate fi
redactat si de o alta persoana, de exemplu un avocat, care sa se prezinte si el la biroul notarial
pentru atestarea inscrisului. Acest proiect nu este insa obligatoriu. Testamentul poate fi
intocmit, la cererea testatorului si de notarul public. El va scrie dupa dictare, dupa care il va
citi ori i-l va da testatorului sa il citeasca pentru a verifica faptul ca cele spuse sunt
compatibile cu cele scrise.
Nu este obligatoriu ca testamentul sa fie incheiat la sediul notarului, acest lucru se
poate realiza in situatii bine justificate si in alte locuri care raman la libera apreciere a
notarului.
Notarul trebuie sa verifice identitatea testatorului si a redactorului daca el exista si a
martorilor, dupa care va da citire inscrisului, cuvant cu cuvant in auzul acestora.
Dispunatorul, trebuie sa declare ca actul exprima ultima sa vointa.
Testamentul este semnat de testator (si eventual de martori) iar notarul semneaza
incheierea de autentificare. Legea prevede ca martorii nu sunt obligatorii, precizand ca
testatorul POATE fi asistat de unul sau doi martori.
Daca din pricina infirmitatii, a bolii ori a altor cauze, testatorul nu poate semna,
notarul public va face mentiune despre aceasta imprejurare in incheierea pe care o
intocmeste, mentiunea respectiva tinand loc de semnatura.
Pentru a lua consimtamantul unui nevazator notarul il va intreba daca a auzit bine
cand i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnand raspunsul in incheierea de autentificare.
Pentru informarea persoanelor care justifica existenta un interes legitim, notarul care
autentifica testamentul are oligatia sa il inscrie de indata in Registrul national notarial tinut in
format electronic, potrivit legii. Informatiile cu privire la existenta unui testament se
elibereaza insa doar dupa decesul testatorului .
Inlaturarea efectelor nedemnitatii prin testament autentic sau printr-un act autentic
este supusa inscrierii in acelasi Registru.
Puterea doveditoare a testamentului autentic este pana la inscrierea in fals, aceea a
oricarui inscris autentic.
Declaratiile facute in fata notarului care autentifica actul si care au fost consemnate de
el in incheierea de autentificare au aceeasi forta probanta, deci pentru a le combate existenta,
e necesara solicitarea inscrierii lor in fals. Sinceritatea acestor declaratii este totusi o alta
problema, este o stre de fapt, care ar putea fi combatatuta prin orice mijloc de proba, dar
existenta lor nu.
Sanctiunea nerespectarii formalitatilor esentiale prevazute de lege este nulitatea absoluta.

Legatul
Noţiune
Legatul este dispoziţia (actul juridic) prin care testatorul desemnează una sau mai multe
persoane care la decesul său vor primi întregul patrimoniu, o fracţiune din patrimoniu sau
anumite bunuri determinate.
Clasificare
Clasificarea legatelor se face fie dupa modalitatea ce afecteaza vointa testatorului, fie
dupa obiectul lor.
Dupa criteriul obiectului lor, legatele se impart in:
a) legat universal, respectiv dispozitia prin care testatorul lasa, dupa moartea sa,
universaltitatea bunurilor sale uneia sau mai multor persoane. Pentru amanunte, accesati:
legatul universal.
b) legatul cu titlu universal este acela care confera legatarului vocatie numai la o fractiune din
mostenirea defunctului. Detalii: legatul cu titlu universal.
c) legatul cu titlu particular sau singular este acela care confera vocatie succesorala la unul
sau mai multe bunuri singulare (ut singuli). Cititi mai multe in articolul despre legatul cu titlu
particular.
Legatul poate avea ca obiect orice bunuri mobile sau imobile ale testatorului cu
excepţia terenurilor agricole şi a terenurilor construibile, care se transmit numai prin
succesiune legală.
In functie de modalitati, legatele se clasifica in:
1) legatul pur şi simplu; este acela nefectat de modalităţi. În această situaţie, drepturile
legatarului, sub rezerva acceptării legatului, se nasc chiar din ziua deschiderii succesiunii, la
fel ca şi drepturile moştenitorilor legali.
2) legatul cu termen este acela a carui valabilitate (in sensul posibilitatii de executare sau al
stingerii) depinde de implinirea unui anumit termen (suspensiv sau extinctiv) fixat de catre
testator.
3) legatul sub condiţie este acela da carui valabilitate (nasterea sau stingerea sa) depinde de
indeplinirea unei conditii; Condiţia constituie un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de
care depinde naşterea sau stingerea dreptului transmis. Condiţia poate fi suspensivă sau
rezolutorie.
4) legatul cu sarcină. este acela a carui valabilitate este conditionate de indeplinirea de catre
lagatar a unei obligatii (de a da, a face sau a nu face ceva) impusa de testator. Informatii
suplimentare despre acest tip de legat gasiti aici: legatul cu sarcina.
Nulitate
Incalcarea conditiilor de fond sau de forma instituite de legiuitor duce la nulitatea actelor
juridice in general, asadar, si a legatelor. Vom avea, in consecinta, cauze de nulitate care se
regasesc la orice act juridic, cum sunt viciile de consimtamant, cauza sau obiect ilicite ori
imorale, precum si cauze specifice actelor juridice pentru cauza de moarte pentru care sunt
prevazute conditii de validitate aparte.
Astfel, de pilda, testatorul nu avea capacitatea de a dispune, nu s-au respectat conditiile de
forma instituite pentru validitatea diferitelor forme testamentare, s-a stipulat o substitutie
fideicomisara, s-au incalcat dispozitiile privind interzicerea testamentului conjunctiv etc.
Regimul juridic al nulitatilor este cel de drept comun, cu unele deosebiri specifice acestei
materii.
Deosebit de regimul juridic al nulitatilor din dreptul comun se admite ca in unele ipoteze
este admisa acoperirea nulitatii legatului (chiar a celei absolute), prin confirmare, ratificare
sau executare voluntara a acestuia de catre persoanele interesate, care ar beneficia de
ineficacitatea acelui legat ca, de pilda, mostenitorii legali sau legatarul universal, in cazul in
care testamentul ar cuprinde si legate cu titlu particular.
Revocare
1. Revocarea voluntara a legatelor. Asa cum am vazut testamentul este prin esenta lui
revocabil in tot cursul vietii testatorului.
a. Revocarea voluntara expresa. Revocarea voluntara expresa se poate realiza fie printr-un
nou testament, din cele reglementate de lege, fie printr-un act autentic. Asadar, este vorba de
un act juridic solemn, iar nerespectarea acestor forme duce la nulitatea absoluta a actului
revocator.
b. Revocarea voluntara tacita sau indirecta. Revocarea este considerata tacita atunci cand
testatorul nu o declara in mod expres dar vointa sa revocatorie rezulta fara echivoc din acte
sau fapte juridice savarsite de el sau cunoscute numai de acesta.
Retractarea revocarii voluntare. Testatorul este liber pana in ultimul moment al vietii sa-si
schimbe dispozitiile testamentare, astfel incat el poate reveni asupra revocarii anterioare, fie
ca a fost expresa, fie ca a fost tacita. Cu alte cuvinte, revocarea legatelor anterioare este ea
insasi revocabila.
2.Revocarea judecatoreasca a legatelor. Revocarea judecatoreasca a legatelor nu se datoreaza
manifestarii de vointa a testatorului ci unor fapte culpabile ale legatarului, care, potrivit legii,
conduc la revocarea pronuntata de catre o instanta judecatoreasca la cererea persoanelor
interesate, dupa moartea testatorului. Faptele culpabile pot fi savarsite inainte sau dupa
deschiderea mostenirii.
a. Revocarea judecatoreasca pentru neindeplinirea sarcinilor. Testatorul poate institui in
cuprinsul testamentului unele sarcini pe care legatarul, de vreme ce a acceptat legatul, este
obligat sa le aduca la indeplinire, dupa data deschiderii succesiunii. Nu se poate cere
revocarea legatelor pe motiv ca legatarul nu l-a intretinut pe testator in timpul vietii acestuia.
b. Revocarea judecatoreasca pentru ingratitudine. Legiuitorul precizeaza ca aceleasi cauze
care duc la revocarea donatiilor determina si revocarea judecatoreasca pentru ingratitudine a
legatelor.
Caducitate
Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatului instituit valabil si nerevocat, care
constă în imposibilitatea executării lui, din cauze obiective posterioare întocmirii
testamentului sau pentru că legatarul a renunţat la el după deschiderea moştenirii.
Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la
ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de
la una la alta.
Deosebiri intre caducitate si nulitate- Spre deosebire de caducitate, care se se datorează
unor cauze ulterioare momentului întocmirii testamentului, nulitatea se datorează unor cauze
existente în momentul întocmirii actului.
Deosebiri intre caducitate si revocare- Caducitatea se deosebeşte de revocare voluntară
deoarece se produce independent şi chiar împotriva voinţei testatorului.
Revocarea judecătorească sancţionează, spre deosebire de caducitate, anumite atitudini
culpabile ale legatarului. Cauzele care determină caducitatea sunt independente de culpa
legatarului.
Cazuri de caducitate
Codul civil prevede patru cauze de caducitate care fac imposibila executarea legatului:
decesul legatarului, incapacitatea legatarului de a primi legatul, neacceptarea legatului de
către legatar şi pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului. De asemenea,
literatura juridica mai adauga unele cauze cu efecte similare caducitatii.
a)Decesul legatarului:- Legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului; - In
situatia in care legatarul moare dupa deschiderea succesiunii; - Dacă legatarul şi testatorul
sunt comorienţi sau codecedaţi, fara sa se poata stabili ordinea deceselor;
b) Incapacitatea legatarului de a primi legatul
c) Legatarul refuza primirea legatului
d) Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului
 Rezerva succesorală
Noţiune
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care
persoanele apropiate defunctului (mostenitorii rezervatari) au dreptul în virtutea legii,
împotriva voinţei sale manifestate prin liberalităţi făcute în timpul vieţii (donaţii) şi/sau prin
dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte (legate sau exheredări). Asadar, daca are
mostenitori rezervatari, testatorul poate dispune prin liberalitati doar de o parte din mostenire
numita cotitate disponibila.
Caractere juridice
Caracterul succesoral al rezervei- In prisma caracterului sau succesoral, rezerva este o
parte a moştenirii (pars hereditatis), dar nu a celei pe care defunctul o lasa efectiv, ci o
portiune din succesiunea pe care acesta ar fi lasat-o daca nu facea liberalitati.
Caracterul imperativ al rezervei- Legea stabileste imperativ care sunt moştenitorii
rezervatari şi cuantumul rezervei. Aceste aspecte nu pot fi modificate prin voinţa celui care
lasă moştenirea, nici chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari.
Caracterul propriu al dreptului la rezervă- Dreptul la rezervă este unul propriu, născut în
persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii.
Dreptul la rezervă în natură- Moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură, iar nu
sub forma echivalentului în bani. Aceasta deoarece cotitatea disponibilă şi, indirect, rezerva
succesorală sunt determinate ca părţi din moştenire, ca fracţiuni din bunurile defunctului.
Caracterul colectiv al rezervei- Cand există mai mult moştenitori rezervatari, de exemplu,
trei sau mai mulţi descendenti, rezerva lor se determină şi se atribuie în mod colectiv sau
global.
Indisponibilitatea rezervei- Doctrina juridica trateaza si subiectul caracterului indisponibil
al rezervei. Aceasta indisponibilitate este relativă şi parţială.
Moştenitorii rezervatari, calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
Sunt mostenitori rezervatari:
– descendentii defunctului la infinit;
– ascendentii privilegiati;
– sotul supravietuitor.
Este de observat ca fratii si surorile defunctului si descendentii lor cu toate ca fac parte din
aceeasi clasa de mostenitori cu ascendentii privilegiati (clasa a II-a mixta de mostenitori) nu
sunt considerati mostenitori rezervatari.
1. Rezerva cuvenita descendentilor. Cotitatea disponibila este de 1/2 din bunurile defunctului
daca acesta lasa un copil, de 1/3 din mostenire daca lasa doi copii si de 1/4 daca lasa trei sau
mai multi copii.
 a. Descendentii de care se tine seama la stabilirea rezervei. La calculul rezervei se vor
avea in vedere numai descendentii care vin efectiv la mostenire fara cei care sunt renuntatori
sau nedemni
b. Calculul rezervei cand vin la mostenire descendenti de gradul II sau urmatoarele.
Atunci cand la mostenire vin descendenti de gradul I este limpede ca la calculul rezervei se
va tine seama de numarul lor, iar rezerva se va imparti intre ei in cote egale.
2.Rezerva cuvenita ascendentilor privilegiati. Ascendentii privilegiati sunt parintii
defunctului, din casatorie sau din afara ei precum si din adoptie. Ei fac parte din clasa a II-a
mixta de mostenitori impreuna cu fratii si surorile defunctului si descendentii acestora.
Acestia din urma (colateralii privilegiati) nu sunt insa mostenitori rezervatari putand fi
exeredati in totalitate de catre defunct.
Parintii defunctului vin la mostenire numai daca nu exista descendenti (clasa I de
mostenitori) sau acestia nu pot sau nu vor sa vina la mostenire.
Rezerva parintilor (determinata tot indirect prin stabilirea cotitatii disponibile) este de 1/2 din
bunurile defunctului cand vin la mostenire ambii parinti si de 1/4 cand vine numai unul din
ei.
3. Rezerva cuvenita sotului supravietuitor. Sotul supravietuitor este mostenitor rezervatar, iar
rezerva sa este de 1/2 din cota sa succesorala ca mostenitor legal.
Rezerva sotului supravietuitor este de:
– 1/8 din mostenire cand vine in concurs cu descendentii, indiferent de numarul lor sau de
gradul de rudenie cu defunctul (1/2 din 1/4);
– 1/6 din mostenire cand vine in concurs cu ascendentii privilegiati si cu colateralii
privilegiati, indiferent de numarul lor (1/2 din 1/3);
– 1/4 din mostenire cand vine in concurs numai cu ascendentii privilegiati sau numai cu
colateralii privilegiati, indiferent de numarul lor (1/2 din 1/1). Asadar, in cazul celei de a doua
clase mixte de mostenitori rezerva este diferita dupa cum sunt sau nu prezente ambele
categorii de mostenitori care o compun;
– 3/8 din mostenire cand vine in concurs cu ascendentii ordinari (clasa a II-a de mostenitori)
sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a de mostenitori), indiferent de numarul lor (1/2 din
3/4);
– 1/2 din mostenire cand vine in concurs cu orice alti mostenitori ai defunctului in afara de
cei legali (1/2 din 1/1).
Reducţiunea liberalităţilor excesive
Prin reducţiune se înţelege acea sancţiune civilă, specifică dreptului succesoral care se
aplică în cazul în care liberalităţile (donaţiile şi legatele) făcute de către de cujus aduc
atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari, încălcându-le rezerva conferită de lege.
` În acest sens, C. civil “liberalităţile prin acte între vii sau prin testament, cât vor trece
peste cotitatea disponibilă, vor fi reduse la această parte”
Dreptul de a cere reducţiunea liberalităţilor excesive aparţine moştenitorilor
rezervatari, mijlocul procedural este acţiunea în reductiune. Aceasta este îndreptată împotriva
donatarilor şi legatarilor.
Acţiunea pornită de moştenitorii rezervatari poate fi continuată de succesorii acestora
şi cei care le înfăţişează drepturile, nu însă şi de către alte persoane care ar avea alte interese,
cum ar fi creditorii defunctului, alţi legatari etc.
Dreptul la reducţiune poate fi exercitat şi prin excepţia în reducţiune, cu ocazia
apărărilor pe care şi le fac, în cazul în care bunul care face obiectul liberalităţilor nu a fost
încă predat celui gratificat. Moştenitorii rezervatari sunt de regulă deţinătorii bunurilor din
moştenire şi pe calea excepţiei în reducţiune vor refuza să execute liberalităţile.
Acţiunea în reductiune are caracter personal patrimonial şi este prescriptibilă în
termen de 3 ani potrivit art. 3. Acţiunea introdusă de unul dintre moştenitorii rezervatari nu
profită celorlalţi rezervatari; fiind o acţiune strict personală, titularul acţiunii are un drept
propriu, personal
Rezervatarii au dreptul să pretindă restituirea bunurilor în natură. Dacă bunul a fost
înstrăinat, grevat cu sarcini împovărătoare, nu se mai găseşte în materialitatea lui, fiind
distrus, pierit din culpa debitorului, consumat, transformat prin subrogaţie reală etc., rezerva
se reconstituie prin echivalent. Reducţiunea nu poate să aducă nici o atingere înstrăinărilor
sau grevărilor făcute de donatar înainte de moartea donatorului (care este cel care lasă
moştenirea).
Dacă actul de înstrăinare sau grevare este posterior datei când moştenirea s-a deschis,
moment în care se întregeşte rezerva prin efectul reducţiunii, el nu poate fi opus cu succes
moştenitorului rezervatar care la data actului nu era proprietar. Actul subsecvent va fi reziliat
pentru că dispare prima operaţiune juridică pe care acesta s-a bazat, ca o aplicare a
principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.
De la regula că în urma reducţiunii donaţiilor moştenitorul rezervatar are dreptul la
restituirea în natură a bunurilor sunt câteva excepţii care fac ca reducţiunea să se facă prin
echivalent:
a) când bunul donat a pierit din culpa donatarului sau este un bun fungibil sau consumtibil
b) când donaţia excesivă s-a făcut soţului supravieţuitor sau unui descendent cu scutire de
raport,
c) când donaţia a avut ca obiect dreptul de proprietate asupra unui imobil, cu privire la care
efectele faţă de terţi au fost realizate prin înscrierea în cartea funciară
d) când moştenitorul a dobândit obiectul donaţiei cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva
uzufructului
În toate situaţiile de reîntregire prin echivalent, valoarea ei va fi la preţuirea de
circulaţie din momentul deschiderii moştenirii. În prezent preţurile se actualizează potrivit
indicelui de inflaţie al monedei naţionale.
 In cazul in care există o pluralitate de liberalităţi – legate, donaţii -, se pune problema
de a şti şi care va fi ordinea în care acestea se vor reduce. Ordinea de reducţiune:
a) legatele se reduc înaintea donaţiilor, care este o dispoziţie imperativă, consecinţă a
principiului irevocabilităţii donaţiilor
b) legatele se reduc toate deodată şi proportional
c) donaţiile se reduc succesiv în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă
Efectele reducţiunii.
O primă deosebire care trebuie făcută în privinţa efectelor reducţiunii este aceea dacă
reducţiunea se referă la legat sau la donaţie.
a) in cazul legatelor, reducţiunea are ca efect caducitatea legatului
b) in cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea totală sau parţială a liberalităţii.
Raportul donaţiilor
Raportul donaţiilor înseamnă readucerea la masa succesorală a bunurilor donate de
donatorul defunct. Au obligaţia de a raporta donaţia primită descendenţii care vin împreună la
moştenire şi soţul supravieţuitor, când vine la moştenire în concurs cu descendenţii. Obligaţie
de raport are şi descendentul donatarului, care vine la moştenire prin reprezentare. Obligaţia
de raport există numai dacă moştenitorul obligat a acceptat succesiunea. Dacă renunţă la
moştenire, el nu mai este obligat să aducă bunul la masa succesorală, afară dacă prin
stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatorul nu l-a obligat la raport chiar şi în cazul
renunţării la moştenire.
Raportul se face prin echivalent şi este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune
donatarului raportul în natură. Raportul prin echivalent se poate realiza prin preluare, prin
imputaţie sau în bani. Raportul în natură poate fi făcut doar în cazurile de excepţie expres
prevăzute de lege. Donatorul poate sa-l scutească de raport pe donatar în mod expres sau
tacit. În cazul scutirii tacite, voinţa donatorului trebuie să fie neîndoielnică. Constituie o
scutire de raport tacită deghizarea donaţiei într-un act oneros.
Sunt supuse raportului donaţiile făcute de defunct succesibililor obligaţiei la raport
indiferent de forma lor de realizare, prin act autentic, dar manual, în măsura în care nu ar fi
un dar obişnuit, sau donaţie indirectă.
Nu sunt supuse raportului :
-donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport;
-donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane
interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un
alt scop decât scutirea de raport;
-darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele
cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a
descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel
care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
-fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc
al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat;
-de asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa
donatarului;
Raportul donaţiilor se poate realiza prin buna învoială sau pe cale judecătorească
printr-o acţiune în realizare, exercitată fie pe cale principală, fie ca un capăt de cerere în
acţiunea de ieşire din indiviziune. Aceasta este o acţiune personală, nu reală, şi poate fi
promovată doar împotriva moştenitorului donatar obligat la raport, nu şi împotriva terţului
subdobânditor.
Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să
solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat expres la raport.
Termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii este de 3 ani de la data la care cel
îdreptăţit să ceară raportul a cunoscut donaţia, dar nu mai devreme de data deschiderii
succesiunii. Donatarul nu se poate apăra împotriva acţiunii în raport prin invocarea
prescripţiei echizitive.
Dreptul de opţiune succesorală
Opţiunea succesorală este facultatea recunoscută de lege succesibililor, de la data
deschiderii succesiunii, de a alege între acceptarea moştenirii deschise în favoarea lor (fie pur
şi simplu, fie sub beneficiu de inventar), ori renunţarea la aceasta.
Opţiunea succesorală sub beneficiu de inventar reprezintă opţiunea oricărui moștenitor de
a accepta succesiunea sub rezerva răspunderii de pasivul succesoral doar în limita activului
autorului său.
Condiţii de validitate:
Succesibilul trebuie sa aibă capacitate de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu sau care au capacitate de exerciţiu restrînsă pot să opteze prin
ocrotitorul legal sau cu încuviinţarea acestuia, în ambele cazuri fiind necesară autorizarea
autorităţii tutelare. În cazul minorilor, moştenirea va fi acceptata numai sub beneficiu de
inventar;
Pe lîngă capacitatea de exerciţiu deplină, succesorul trebuie să aibă şi capacitatea de
moştenire, adică se afle în clasele de moştenitori instituite de lege (în cazul moştenirii legale)
şi să nu fie nedemn (condiţie negativă);
Consimţămîntul nu trebuie sa fie viciat;
Trebuie respectate condiţiile de formă.
Trebuie respectate potrivit dreptului comun şi condiţiile privitoare la obiect şi cauză.
Caracterele actului de opţiune succesorală:
Unilateral – reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure persoane şi poate fi
făcut şi prin reprezentare;
Voluntar – succesibilul are dreptul la libera alegere;
 Irevocabil – intervine în mod absolut în cazul moştenitorului care a acceptat pur şi
simplu;
Indivizibil – nu se poate accepta sau renunţa în parte;
Declarativ de drepturi – opţiunea produce efecte retroactive, de la data deschiderii
moştenirii;
Nesusceptibil de modalităţi – daca opţiunea este făcută sub termen sau condiţie,
intervine sancţiunea nulităţii absolute a actului.
Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat intr-un termen de 6 luni de la data
deschiderii moştenirii. Aceasta este o condiţie imperativă, înăuntrul căreia succesorul îşi
exprimă sau nu acordul în privinţa acceptării sau nu a moştenirii. După expirarea termenului
de 6 luni, succesorul nu mai are dreptul, în virtutea legii, să-şi exprime voinţa cu privire la
acceptarea sau nu a succesiunii.
Acceptarea sau renunţarea la succesiune
Conform Codului Civil, succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă
este testamentar sau succesor legal.
Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a
acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
Efectele acceptării
În urma acceptării succesiunii se produce confuziunea dintre bunurile patrimoniale ale
defunctului cu cele ale succesorului.
Efectele acceptării succesiunii sînt de II categorii, respectiv efectul general rezultat în
urma confuziunii, şi efectul special de dobîndire a proprietăţii asupra bunurilor succesorale.
Efectul general. Moştenitorul va răspunde de toate datoriile defunctului, chiar daca
acestea vor depăşi activul succesoral.
Efectul special constă în dobîndirea proprietăţii asupra bunurilor succesorale
Efectele renunţării
Ca urmare a renunţării, în condiţiile legii, se desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia
succesibilului, el devenind străin de succesiune. De aici următoarele consecinţe:
Renunţătorul devine străin de orice drept succesoral, dar şi de orice eventuale datorii
sau sarcini ale moştenirii. Partea renunţătorului, atît activul cît şi pasivul, revine
comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor subsecvenţi acceptanţi care o vor dobîndi, din
momentul deschiderii succesiunii, direct de la defunct, potrivit regulilor devoluţiunii
moştenirii;
În caz de deces al renunţătorului, partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nu se
transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin
reprezentare ci numai în nume propriu, în condiţiile legii;
 Renunţătorul pierde şi beneficiul sezinei la care a avut dreptul în calitate de rudă
directă, descedendentă sau ascendentă, menţinîndu-se însă actele conservatorii sau de
administraţie provizorie pe care moştenitorul le-a făcut înainte de respingerea succesiunii,
chiar dacă renunţătorul nu avea calitatea de moştenitor sezinar;
Creditorii renunţătorului nu au dreptul să urmărească patrimoniul succesoral, după
cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească bunurile din patrimoniul
renunţătorului;
Renunţătorul nu are obligaţia să plătească vreo taxă succesorală.
Cît timp termenul de prescripţie de un an nu s-a împlinit, moştenitorul renunţător îşi poate
retrage renunţarea, putînd apoi accepta valabil succesiunea.

Partajul succesoral
Partajul sau împarteala este modalitatea prin care se realizeaza iesirea din indiviziunea
succesorala. Mai exact, este operatiunea juridica care pune capat starii de indiviziune prin
împartirea, în natura si/sau prin echivalent, a bunurilor aflate în coproprietate si care are ca
efect înlocuirea retroactivă a cotei-părţi ideale, indivize, asupra acestora, cu drepturi
exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra anumitor bunuri sau valori determinate în
materialitatea lor.
(1) Partajul provizoriu (sau împărţeala de folosinţă) este acela prin care coindivizarii
(coproprietari sau coposesori) cad de acord asupra unei împărţeli temporare a folosinţei
bunurilor care compun masa indiviză sau a unora dintre ele. Dacă între coidivzari există
neîntelegeri cu privire la folosinţa bunurilor indivize şi partajul folosinţei nu se poate rezolvă
prin acordul lor, împărţeala folosinţei se poate solicita în instanţă.
(2) Imparteala definitiva a proprietatii este cea care pune capat, cu efect retroactiv, starii
de indiviziune. Partajul definitiv al proprietatii, indiferent daca se realizeaza prin intelegere
sau pe cale judecatoreasca, poate fi total - cand are ca obiect întreaga masa indiviza, sau
partial - cand are ca obiect numai unul sau anumite bunuri succesorale si comostenitorii si-au
manifestat expres sau tacit vointa sa ramâna în indiviziune asupra celorlalte bunuri.
Persoanele care pot solicita imparteala mostenirii sunt:
-coindivizarii (mostenitorii legali si legatarii universali sau cu titlu universal). Legatarul cu
titlu particular, cand dobândeste un drept real asupra unui bun determinat, nu devine si
coindivizar.
-succesorii în drepturi ai coindivizarilor. Ei se subroga în drepturile coindivizarilor si pot, de
asemenea, sa ceara împarteala sau sa continue actiunea in instanta initiata de autorul lor.
-creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împarteala sau continua actiunea de împarteala
promovata de coindivizarul debitor, pe calea actiunii oblice, dreptul de a cere iesirea din
indiviziune neavând caracter exclusiv personal.
-creditorii mostenirii/succesiunii pot cere partajul pe cale oblica, deoarece se afla într-o
situatie asemanatoare celei a creditorilor personali ai succesorilor.
 Obiectul partajului îl constituie numai bunurile la care se refera drepturile reale ale
defunctului transmise mostenitorilor, spre deosebire de obiectul transmisiunii succesorale,
care cuprinde drepturile si obligatiile defunctului cu caracter patrimonial. Creantele
defunctului, precum si pasivul succesoral se impart între mostenitorii universali si cu titlu
universal proportional cu partea ereditara a fiecaruia.

Procedura succesorală notarială

Procedura succesorala notariala se deschide, dupa caz, la cererea oricarei persoane
interesate, a procurorului, precum si a secretarului consiliului local al localitatii in raza careia
defunctul si-a avut ultimul domiciliu, daca in succesiune exista bunuri imobile.
Daca persoana decedata nu a avut ultimul domiciliu in Romania, succesiunea se va
deschide in locul in care defunctul a avut cele mai importante bunuri ca valoare . Ca masura
pregatitoare, fie in virtutea legii, fie la cererea succesorilor, notarul va efectua, personal sau
prin delegat, un inventar al bunurilor succesorale, cu conditia obtinerii acordului persoanei
(persoanelor, daca este cazul) in posesia careia se afla bunurile succesorale.
Inventarul este obligatoriu atunci cand se face acceptarea mostenirii sub beneficiu de
inventar, succesorul acceptant avand la dispozitie 3 luni de zile de la deschiderea succesiunii
pentru a face inventarul si apoi inca 40 de zile pentru a-si manifesta vointa in sensul
acceptarii pure si simple, a acceptarii sub beneficiu de inventar ori a renuntarii la mostenire.
Cu ocazia inventarierii se poate descoperii un testament al defunctului, caz in care acesta va fi
vizat de catre notar sau delegatul sau, spre a nu putea fi schimbat si va fi depus la biroul
notarial pentru pastrare in siguranta.
Atunci cand exista pericolul dovedit de instrainare, pierdere, inlocuire sau distrugere a
bunurilor, notarul public poate pune sigiliu pe acele bunuri sau le poate preda unui custode
special numit in acest sens. In ce priveste sumele de bani, hartiile de valoare, cecurile sau alte
valori, gasite in timpul efectuarii inventarului, acestea, la fel ca testamentul se depun la
depozitul din biroul notarial, ori la o institutie specializata.
Atunci cand nu exista mostenitori, sau notarul are indicii ca mostenirea ar putea ramane
vacanta, caz in care mostenitorul de drept este statul, notarul va putea incredinta
administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat in acest scop, avand
obligatia sa instiinteze autoritatea administratativa de luarea acestei masuri .
Stabilirea drepturilor mostenitorilor
Toate masurile de conservare luate cu privire la bunurile succesorale se comunica
obligatoriu mostenitorilor legali, legatarilor si, dupa caz, executorilor testamentari. Numarul
si calitatea mostenitorilor si legatarilor, precum si intinderea drepturilor acestora se stabilesc
de notarul public prin actele de stare civila prezentate de acestia si prin depozitiile lor, iar
bunurile ce compun masa succesorala se stabilesc prin inscrisuri sau alte mijloace de proba
permise de lege. Acceptarea succesiunii, ca si renuntarea se fac in termen de 6 luni de la data
decesului.
 Atunci cand exista un testament, notarul public procedeaza la deschiderea lui. Daca
testamentul este olograf sau mistic, se constata starea lui materiala si se intocmeste un proces-
verbal.
Emiterea titlului de mostenitor
Procedura succesorala se finalizeaza prin emiterea certificatului de mostenitor sau de
legatar, iar in cazul in care nu s-a facut dovada existentei unor bunuri in patrimoniul
defunctului ori determinarea acestora necesita operatiuni de durata, a certificatului de calitate
de mostenitor . Certificatul de mostenitor contine si face dovada deplina atat a intinderii
drepturilor titularului cat si a bunurile (sau cotei-parti), cu exactitate, care i-au revenit in urma
realizarii procedurii succesorale. Certificatul de mostenitor se poate anula numai pe cale
judecatoreasca.
In lipsa mostenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul
public constata ca succesiunea este vacanta si elibereaza un certificat de vacanta succesorala,
dupa expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.
Dupa emiterea certificatului de mostenitor, de legatar, de calitate sau de vacanta
succesorala, notarul public nu mai poate intocmi un alt certificat pentru acelasi defunct, decat
in situatiile prevazute de lege.
 DREPT PENAL PARTE GENERALĂ

TEMA 1 .Infracţiunea
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată
şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Conţinutul infracţiunii
Continutul constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in
norma de incriminare cu privire la actul de conduita interzis pe care le indeplineste faptuitorul
ori devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta.
Obiectul infracţiunii
Este format din relatiile sociale care sunt vatamate sau puse in pericolprin actul de conduita
(actiunea-inactiunea) al faptuitorului. Legea penala romana apara impotriva infractiunilor
valorile sociale fundamentale (suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea
statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de
drept).
Exista mai multe categorii de obiecte ale infractiunii: obiect juridic, obiect juridic
special, obiect juridic principal, obiect juridic secundar (adiacent), obiect material.
Obiectul juridic al infractiunii este format din relatiile sociale amenintate sau vatamate prin
savarsirea infractiunii.
Obiectul juridic generic sau de grup este alcatuit dintr-un fascicol de relatii sociale
aparate de legea penala (ex. infractiuni contra patrimoniului).
Obiectul juridic special, format numai dintr-un manunchi de relatii sociale, desprins
din fascicolul care constituie obiectul juridic generic.
Obiectul juridic principal, format din relatiile sociale ocrotite in principal, intalnit la
infractiunile complexe (ex. la infractiunea de talharie obiectul juridic principal il constituie
relatiile sociale de ordin patrimonial).
Obiectul juridic secundar (adiacent), format din relatiile sociale care sunt ocrotite in
mod secundar (ex. la infractiunea de talharie relatiile sociale care apara persoana).
Obiectul material lucrul, animal, persoana etc. impotriva caruia se indreapta
infractiunea si ca urmare este vatamat sau pus in primejdie, in pericol.
Latura obiectivă
Aceasta desemneaza totalitatea conditiilor cer 2ute de norma de incriminare privitoare
la actul de conduita pentru existenta infractiunii.
Structura: elementul material; urmarea imediata; legatura de cauzalitate.
Elementul material
 Desemneaza actul de conduita interzis prin norma de incriminare. Este, sub acest
aspect, elemental esential al oricarei infractiuni.
Elementul material este desemnat printr-un cuvant, printr-o expresie ce arata actiunea
sau inactiunea interzisa, asa numitul verbum regens.
Actiunea desemneaza o atitudine a faptuitorului prin care face ceva, ce legea penala
ordona sa nu se faca. Actiunea se poate realiza: prin acte materiale (lovire, luare); prin
cuvinte (la insulta, la calomnie); prin scris (la denuntare calomnioasa).
Inactiunea desemneaza atitudinea faptuitorului care nu face ceva ce legea penala
ordona sa se faca. Prin inactiune se comit infractiuni ca: nedenuntarea, omisiunea de a
incunostiinta organele judiciare etc.
Elementul material poate aparea in continutul infractiunii: intr-o unica varianta - cand
consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune; in mai multe variante alternative - cand consta
din mai multe actiuni sau inactiuni (de exemplu:, infractiunea de luare de mita se poate
savarsi de catre un functionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de
bani sau alte foloase ce nu i se cuvin.
Urmarea imediata
Prin savarsirea actiunii sau inactiunii impotriva obiectului infractiunii se produc o
vatamare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini urmarea imediata ca fiind vatamarea
adusa valorii sociale ocrotite prin fapta interzisa de legea penala.
Urmarea produsa prin savarsirea faptei poate consta:
- fie intr-o schimbare a obiectului ori a pozitiei acestuia - cand obiectul are un aspect
material (distrugerea unui bun, moartea unui om);
- fie intr-o stanjenire a normalei desfasurari a relatiilor sociale nascute in legatura si
datorita valorii sociale ocrotite - cand obiectul infractiunii are natura morala (insulta,
calomnia)
Caracterizare
- urmarea socialmente periculoasa trebuie sa fie imediata (adica rezultat nemijlocit al
actiunii sau inactiunii, nu un rezultat mijlocit);
- urmarea imediata este un element necesar al continutului constitutiv al infractiunii,
pe cand celelalte urmari mai indepartate (subsecvente) pot fi elemente de circumstantiere in
continutul agravat al infractiunii
Daca rezultatul nu s-a produs, atunci infractiunea nu s-a consumat, a ramas in faza de
tentativa prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea sociala ocrotita.
Legatura de cauzalitate
Legatura de cauzalitate este liantul intre elementul material (cauza) si urmarea
imediata (efectul) cerut de lege pentru existenta infractiunii. Cu alte cuvinte, existenta
infractiunii este conditionata de legatura de cauzalitate.
Caracterizare:
 – este un element constitutiv al continutului oricarei infractiuni;
– fara legatura de cauzalitate nu se realizeaza elementul laturii obiec-tive, deci nu
poate exista infractiunea;
– stabilirea existentei legaturii de cauzalitate este necesara doar in ca-zul infractiunilor
zise materiale, si nu in cazul infractiunilor zise formate, cand infractiunea rezulta din insasi
savarsirea faptei.
Subiecţii
Subiectii infractiunii sunt persoanele implicate in savarsirea unei infractiunii, fie prin
comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecintelor, a raului cauzat prin
savarsirea acesteia.
A.Subiectul activ al infractiunii este persoana fizica care savarseste o infractiune si care este
chemata la raspundere penala. Potrivit dispozitiilor C.pen.,are calitatea de subiect activ al
infractiunii sau de infractor, persoana care savarseste o infractiune- fapt consumat ori
otentativa pedepsibila si la care participa ca autor, instigator sau complice.
B.Subiectul pasiv al infractiunii este persoana vatamata penal, adica cea care sufera sau
asupra careia se rasfrange nemijlocit urmarea materiala ori starea de pericol creata prin
savarsirea infractiunii. Aceasta calitate juridica opoate avea atat o persoana fizica, titulara
unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, cat si o persoana juridica.
Latura subiectivă
Cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea constiintei si
vointei infractorului fata de fapta si urmarile acesteia.
Structura: elementul subiectiv (vinovatia; mobilul (motivul); scopul.
Elementul subiectiv
Acesta reprezinta atitudinea psihica a persoanei care a savarsit o fapta, fata de fapta si
urmarile acesteia, atitudine exprimata in vinovatia ceruta de lege pentru existenta acelei
infractiuni.
Trebuie sa facem deosebirea intre vinovatie ca trasatura esentiala a infractiunii si
vinovatie ca element constitutiv al unei infractiuni. In primul caz, vinovatia este exprimata in
formele si modalitatile prevazute C. pen. (intentie, culpa si praeterintentie). In al doilea caz,
vinovatia va exista numai atunci cand elementul material al infractiunii a fost savarsit cu
forma de vinovatie ceruta de lege. Spre exemplu: in cazul savarsirii unei fapte din culpa, se
realizeaza vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv,
daca legiuitorul incrimineaza acea fapta numai daca este savarsita cu intentie. Deci, elementul
subiectiv prevazut a se realiza prin intentie presupune atat intentia directa, cat si cea indirecta,
dupa cum in cazul culpei sunt prevazute ambele modalitati (cu prevedere si simpla).
Mobilul
Acesta desemneaza acel sentiment (dorinta, pasiune) ce a condus la nasterea in mintea
faptuitorului a ideii savarsirii unei anumite fapte.
 Caractere:
- existenta lui in savarsirea unei fapte reprezinta un indiciu de normalitate psihica a
faptuitorului;
- lipsa acestuia reprezinta un indiciu de normalitate;
- mobilul constituie un element necesar pentru cunoasterea actului de conduita si a
periculozitatii infractorului;
- acesta contribuie la individualizarea sanctiunilor penale;
- poate reprezenta o conditie de reintregire a laturii subiective - abuzul in serviciu prin
ingradirea unor drepturi pe temei de rasa, nationalitate, religie;
- poate reprezenta o circumstanta agravanta - omorul savarsit din interes material;
- el mai poate constitui o circumstanta agravanta generala - savarsirea unei infractiunii din
motive josnice;
- cunoasterea lui poate da raspuns la intrebarea „De ce s-a savarsit infractiunea ?”
Scopul
Consta in reprezentarea clara a rezultatului faptei de catre faptuitor sau in finalitatea
urmarita de catre acesta.
Caractere:
- este caracteristic activitatilor voluntare, dar, de regula, nu este prevazut ca element al
infractiunii;
- se situeaza in afara infractiunii;
- cand faptuitorul urmareste realizarea scopului cerut de lege, el reprezinta in acest caz o
cerinta esentiala a elementului subiectiv;
- sunt cazuri in care scopul reprezinta o cerinta esentiala a elementului obiectiv - detinerea de
valori falsificate in scopul punerii lor in circulatie;
- scopul poate aparea si ca element circumstantial in continutul calificat al unor infractiuni–
omorul savarsit pentru a se sustrage de la urmarirea penala;
- in toate cazurile, cunoasterea scopului urmarit de faptuitor este foarte importanta pentru
determinarea gradului de pericol social al faptei;
- cunoasterea scopului este importanta si pentru individualizarea sanctiunilor.
 TEMA 2. Pluralitatea de infracţiuni
In dreptul penal prin pluralitate de infractiuni este desemnata situatia in care o
persoana savarseste mai multe infractiuni inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna
din ele cat si situatia in care o persoana savarseste din nou o infractiune dupa ce a fost
condamnata definitiv pentru o alta infractiune.
Concursul de infracţiuni
Concursul de infractiuni este forma pluralitatii de infractiuni ce presu-pune savarsirea
mai multor infractiuni, de catre aceeasi persoana, mai inainte de a fi condamnata definitiv
pentru vreuna din ele.
Conditiile de existenta ale concursului de infractiuni.
a) Prima conditie se refera la savarsirea a doua sau mai multe infractiuni.
b) Infractiunile sa fie savarsite de aceeasi persoana
c) A treia conditie priveste savarsirea infractiunilor mai inainte de con-damnarea definitiva a
infractorului pentru vreuna din ele
d) Existenta concursului de infractiuni are in vedere ca infractiunile comise ori cel putin doua
dintre ele sa poata fi supuse judecatii
Concursul real de infractiuni. Concursul real se mai numeste si concurs material ori
concurs prin mai multe actiuni sau inactiuni. Concursul real de infractiuni este acea forma ce
se realizeaza prin savar-sirea mai multor infractiuni ca urmare a mai multor actiuni sau
inactiuni distincte.
a) Concursul real simplu se caracterizeaza prin aceea ca intre infractiunile savarsite nu
exista o alta legatura decat cea per-sonala (savarsite de aceeasi persoana).
b) Concursul real calificat sau cu conexitate se caracterizeaza prin existenta anumitor
legaturi conexiuni intre infractiunile savarsite de aceeasi persoana
Concursul ideal de infractiuni. Concursul ideal sau formal de infractiuni ori concursul
printr‑o singura actiune cum se mai numeste in literatura juridica, exista atunci cand „o
actiune sau inactiune savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc
si urmarilor pe care le‑a produs, intruneste elementele mai multor infractiuni”.
Recidiva
Recidiva ca forma a pluralitatii de infractiuni presupune savarsirea din nou a unei
infractiuni de catre o persoana care a mai fost condamnata definitiv si eventual a executat
pedeapsa pentru o infractiune savarsita anterior.
Recidiva postcondamnatorie si recidiva postexecutorie. In functie de momentul
savarsirii noii infractiuni dupa condamnarea anteri-oara, mai inainte de executarea pedepsei
sau dupa executarea pedepsei, recidiva este cunos-cuta sub doua forme: recidiva
postcondamnatorie si respectiv postexecutorie.
 1. Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infractiuni dupa
ramanerea definitiva a hotararii de condamnare pentru infractiunea anterioara si mai inainte
de executarea in intregime a pedepsei pronuntate pentru acea infractiune.
2. Recidiva postexecutorie presupune savarsirea unei noi infractiuni dupa executarea
pedepsei sau stingerea executarii pedepsei prin gratiere, prescriptie, pronuntate pentru
infractiunea anterioara.
Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se
adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
sunt săvârşite mai muite infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de
recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de
infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta.

TEMA 3. Pluralitatea de infractori

Prin pluralitate de infractori este desemnata situatia in care mai multe persoane
savarsesc o singura infractiune. Pluralitatea de infractori presupune contributii efective ce tin
de latura obiectiva a infractiunii si vointa comuna de a coopera la savarsirea unei infrac-tiuni.
Coautoratul
Coautoratul este forma de par-ticipatie in care, la savarsirea unei fapte prevazute de
legea penala, si‑au adus contributia in mod nemijlocit doua sau mai multe persoane.
Coautoratul nu presupune existenta si a altor participanti – instiga-tori, complici – dar
nici nu ii exclude, fiind deci deopotriva posibila participatia sub forma coautoratului fara alti
participanti cat si atunci cand alaturi de coautori la savarsirea aceleiasi infractiuni si‑au adus
contributia si alti participanti – insti-gatori si complici.
Conditiile coautoratului:
a) Coautoratul presupune contributia a cel putin doua persoane la comiterea faptei, contributii
ce reprezinta elementul material al laturii obiec-tive a infractiunii.
b) Sub raport subiectiv coautoratul ca forma a participatiei proprii presu-pune savarsirea
actelor de executare de catre toti participantii cu aceeasi forma de vinovatie: fie intentia, fie
culpa.
Infractiuni ce nu pot fi comise in coautorat. Dupa elementul ma-terial al infractiunii,
nu pot fi comise in coautorat infractiunile ce presupun in-actiunea, cand obligatia de a
indeplini o actiune, o activitate de a iesi din pasivitate, este personala, (spre ex.:
nedenuntarea). Nu pot fi comise in coautorat infractiunile ce presupun un subiect calificat
(gestionar, functionar), decat daca faptuitorii au calitatea ceruta de lege. Coautoratul nu este
posibil nici in cazul infractiunilor ce se comit in per-sona propria, (spre ex.: marturia
mincinoasa, dezertarea, vagabondajul, conta-minarea venerica, violul s.a.).
 Instigarea
Instigarea este forma participatiei penale ce consta in fapta de determinare cu intentie,
prin orice mijloace de catre o persoa-na numita instigator a altei persoane numita instigat, sa
savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Instigarea se poate savarsi doar cu intentie directa sau indirecta. Intentia directa
presupune urmarirea unui rezultat si acceptarea desigur, a producerii lui, pe cand intentia
indirecta presupune ca cel ce savarseste fapta nu a urmarit rezultatul produs, dar a acceptat
posibilitatea ca el se va produce.
Este posibila instigarea la savarsirea unei fapte din culpa. Spre exemplu, X il
instiga pe Y sa conduca beat. Y, in cazul in care va produce un accident, va raspunde pentru
savarsirea faptei din culpa, dar instigatorul va fi tras la raspundere pentru intentie (deoarece el
a acceptat posibilitatea ca Y sa produca un accident ori a urmarit intocmai acest lucru).
Daca cel instigat desista ori impiedica producerea rezultatului, instigatorul va
raspunde pentru determinare ( adica pentru „instigare neurmata de executare”), pedeapsa va fi
intre minimul special si minimul general.
Pot exista coinstigatori (in sensul ca mai multe persoane incearca impreuna, deci nu
separat fara sa stie una de alta, sa il instige pe Y sa savarseasca o anumita fapta. Daca
instigatorii nu stiau unul de altul vor fi mai multe infractiuni de instigare, fiecare cu autorul
ei).
Daca cel instigat savarseste o fapta mai grava decat cea la care a fost instigat:
instigatorul va raspunde pentru fapta la care a instigat, nu cea savarsita efectiv. Totusi, va
raspunde pentru fapta mai grava daca a acceptat ca respectivul ar putea savarsi o fapta mai
grava. Daca cel instigat savarseste o fapta mai usoara decat cea la care a fost instigat:
instigatorul va raspunde pentru fapta efectiv comisa, nu cea la care l-a instigat.
In situatia in care o persoana, determina o alta persoana sa fure si apoi cumpara bunul
de la ea, va fi retinuta in sarcina sa doar „instigarea” nu si „tainuirea” deoarece tainuitorul nu
trebuie sa aiba vreo implicare in infractiunea pe care o tainuieste.
Instigarea se poate face si indirect prin intermediul unei alte persoane (acea „alta
persoana” va fi instigatorul direct). Totusi, daca cea de a doua persoana nu da curs
indemnului si prin urmare nu il instiga pe Y, nu va mai exista instigare nici pentru primul
instigator.
Nu va raspunde pentru instigare:
Acela care instiga o persoana sa savarseasca o fapta (iar fapta nu a fost urmata de
executare) daca pedeapsa pentru fapta respectiva e doar amenda sau inchisoarea de 2 ani sau
mai mica. Face exceptie doar acea situatie in care instigarea e infractiune autonoma.
Daca dimpotriva, fapta a fost urmata de executare, instigatorul, ca si complicele, vor
raspunde cu pedeapsa prevazuta de lege pentru autor. La individualizare se va tine seama de
contributie si de circumstantele reale ce se rasfrang si asupra lor, daca acestia le-au cunoscut.
In cazul circumstantelor atenunante, este important de retinut ca de ele vor beneficia si
instigatorii chiar daca nu le-au cunoscut.
 Complicitatea
Complicitatea este o forma de participatie penala, ce presupune inlesnirea ori
ajutorarea materiala ori morala a unei persoane, in savarsirea unei infractiuni.
De asemenea, este complice si acea persoana care promite, anterior ori concomitent
cu savarsirea faptei, ca va primi, va transforma ori va ajuta la valorificarea bunurilor rezultate
din infractiune ori ca il va ajuta pe infractor sa scape ori sa zadarniceasca urmarirea penala, sa
ingreuneze ancheta, judecata ori sa impiedice executarea unei pedepse.
Daca un complice nu isi respecta promisiunea de a-l ajuta pe infractor, va fi in
continuare complice, fiind irelevant faptul ca autorul a fost, spre exemplu, prins deoarece
complicele nu a venit cu el asa cum a promis. De ce? Deoarece este foarte posibil ca un
infractor sa treaca la savarsirea faptei deoarece a avut certitudinea ca nu va fi singur, prin
urmare complicele, desi nu i-a mai acordat sprijinul promis, a contribuit decisiv la savarsirea
faptei dandu-i acestuia curajul de a comite o fapta pe care poate altfel nu ar fi putut sa o
comita. Un complice nu va putea niciodata comite o „tentativa” de a ajuta un infractor sa
comita o fapta. Complicitatea ori exista ori nu exista.
Daca o persoana ajuta mai multi autori, vom avea mai multe fapte de complicitate,
deci mai multe infractiuni aflate in concurs, nu doar o infractiune.
Complicele poate actiona doar cu intentie directa sau indirecta, prin urmare nu este
necesar sa vrea sa ajute, este suficient sa isi dea seama ca ceea ce el face contribuie in orice
fel la savarsirea faptei. Se poate comite si cu praeterintentie.
Daca autorul desista, nici complicele nu este sanctionat, prin urmare, instigarea este
mai grava decat complicitatea.
Ajutorul poate fi acordat direct ori prin intermediul unei alte persoane prin actiuni ori
prin inactiuni (deci complicele isi poate da ajutorul si prin faptul ca nu face ceva ce in mod
normal, legea il obliga sa faca).
Daca autorul savarseste o fapta mai grava, complicele va raspunde pentru fapta la care
a dat ori si-a oferit ajutorul. Daca autorul savarseste o fapta mai usoara, complicele va
raspunde pentru fapta efectiv comisa de autor.
Nu poate exista concurs intre complicitate si tainuire, deoarece in cazul complicitatii,
intelegerea este pealabila si in plus, in cazul tainuirii nu trebuie ca tainuitorul sa aiba vreo
implicare in savarsirea faptei.
Felurile complicitatii:
-materiala: ajutarea ori sprijinirea cu orice mijloace materiale ca autorul sa savarseasca fapta
(de ex, ii procura arma). Este necesar ca autorul sa se foloseasca de acestea.
-morala: cand complicele sprijina decizia luata de autor de a comite fapta
In cazul in care complicitatea este materiala, ajutorul dat prin anumite instrumente de
exemplu, nu va fi sanctionat intotdeauna cu confiscarea, acest lucru va depinde de la caz la
caz.
 TEMA 4. Teoria sancţiunilor în dreptul penal
Sistemul pedepselor

1. Pedepsele aplicabile persoanelor fizice

Pedepse principale
Principalele pedepse aplicabile persoanei fizice sunt detentiunea pe viata, inchisoarea si
amenda.
Detentiunea pe viata se refera la privarea de libertate a individului pentru o durata
nedeterminata, aceea fiind tot restul vietii sale. Legea prevede ca aceasta pedeapsa poate fi
inlocuita cu pedeapsa inchisorii de 30 de ani si pedeapsa interzicerii unor drepturi pe o durata
maxima la implinirea varstei de 65 de ani a inculpatului/condamnatului. In cazul in care
inculpatul a implinit aceasta varsta, lui i se va aplica pedeapsa inchisorii in locul detentiunii
pe viata. Aceasta pedeapsa este facultativa atunci cand varsta s-a implinit in timpul executarii
pedepsei si va fi valabila doar daca cel condamnat a avut o buna purtare pe toata durata
executarii pedepsei, si-a executat integral obligatiile civile, si s-a reintegrat social.
Inchisoarea consta in privare de libertate a unei persoane condamnate pe o durata
cuprinsa intre 15 zile si 30 de ani.
In urma unei hotarari de condamnare se poate aplica pedeapsa amenzii care consta in
suma de bani pe care condamnatul este obligat sa o plateasca statului in baza unei hotarari de
condamnare. Caracter de noutate il detine “sistemul zilelor-amenda” pentru a se putea
calculca cuantumul amenzii ce va trebui platita pedeapsa aplincandu-se intre 30-400 de zile a
cate 10-500 de lei ziua.
Noul Cod Penal reglementeaza limitele speciale ale zilelor amenda:
1. 60-180 de zile-amenda, cand este prevazuta numai pedeapsa amenzii
2. 120-240 de zile-amenda cand pedeapsa amenzii alterneaza cu pedeapsa inchisorii de cle
mult doi ani
3. 180-300 de zile-amenda cand variaza pedeapsa amenzii cu cea a inchisorii mai mare de 2
ani.
In cazul in care prin infractiunea comisa s-a produs un folos patrimonial, judecatorul
poate majora limitele speciale ale pedepsei amenzii cu o treime sau aplica aceasta pedeapsa
cu pedeapsa inchisorii.
Daca amenda nu va fi platita judecatorul va putea inlocui amenda cu inchisoarea sau
cea a executarii pedepsei amenzii in momentul in care se presteaza o munca in folosul
comunitatii.
Pedepse complementare
Pedeapsa complementara a interzicerii exercitarii unor drepturi consta in interzicerea
exercitarii, pe o perioada de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre urmatoarele
drepturi: a) dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice; b)
dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat; c) dreptul strainului de a
se afla pe teritoriul Romaniei; d) dreptul de a alege; e) drepturile parintesti; f) dreptul de a fi
tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa functia, de a exercita profesia sau meseria ori de a
desfasura activitatea de care s-a folosit pentru savarsirea infractiunii; h) dreptul de a detine,
purta si folosi orice categorie de arme; i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule
stabilite de instanta; j) dreptul de a parasi teritoriul Romaniei; k) dreptul de a ocupa o functie
de conducere in cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla in
anumite localitati stabilite de instanta; m) dreptul de a se afla in anumite locuri sau la anumite
manifestari sportive, culturale ori la alte adunari publice, stabilite de instanta; n) dreptul de a
comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infractiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanta, ori de a se apropia de acestea;
Pedepse accesorii
Pedeapsa accesorie consta in interzicerea exercitarii drepturilor prevazute in C.pen. a
caror exercitare a fost interzisa de instanta ca pedeapsa complementara.
In cazul pedepsei detentiunii pe viata, pedeapsa accesorie consta in interzicerea de
drept a exercitarii urmatoarelor drepturi: a) dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in
orice alte functii publice; b) dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de
stat; c) dreptul strainului de a se afla pe teritoriul Romaniei; d) dreptul de a alege; e)
drepturile parintesti; f) dreptul de a fi tutore sau curator.
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitarii unor drepturi se executa din momentul
ramanerii definitive a hotararii de condamnare si pana cand pedeapsa principala privativa de
libertate a fost executata sau considerata ca executata.

2.Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Pedepse principale
Pedeapsa principala este amenda.
Pedepse complementare
Pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activitatii sau
a uneia dintre activitatile persoanei juridice pe o durata de la un an la 3 ani; c) interzicerea de
a participa la procedurile de achizitii publice, pe o durata de la un an la 5 ani; d) interzicerea
accesului la unele resurse financiare, pe o durata de la un an la 5 ani; e) afisarea hotararii de
condamnare sau difuzarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, prin presa ori mijloace de
comunicare audiovizuala.
Pedepsele complementare prevazute la lit. b)-e) se pot aplica in mod cumulativ,
integral sau partial.
 TEMA 5. Răspunderea penală
Principii
1. Principiul legalitatii raspunderii penale. Presupune ca aparitia, desfasurarea si solutionarea
raportului penal au loc in baza legii si in stricta conformitate cu aceasta.
2. Infractiunea este unicul temei al raspunderii penale. Raspunderea penala se intemeiaza
numai pe savarsirea unei infractiuni.
3. Principiul umanismului. Raspunderea penala utilizeaza instrumente care, prin natura si
continutul lor, au caracter uman, neducand la umilirea si degradarea fiintei umane.
4. Principiul raspunderii penale personale. Raspunderea penala revine numai persoanei care a
savarsit ori a participat la savarsirea unei infractiuni, neputand interveni pentru fapta altuia,
ori neputand fi colectiva.
5. Principiul unicitatii raspunderii penale. O persoana care a savarsit o fapta penala nu poate
fi trasa la raspundere decat o singura data.
6. Principiul inevitabilitatii raspunderii penale. Oricine savarseste o infractiune trebuie sa
rasopunda penal, ca o consecinta inevitabila a savarsirii unei infractiuni.
7. Principiul individualizarii raspunderii penale. Raspunderea penala trebuie sa fie
diferentiata in functie de gravitatea infractiunii si de persoana infractorului pentru a asigura
atat sanctionarea corecta a infractorului, cat si realizarea preventiei generale si speciale.
8. Principiul prescriptibilitatii raspunderii penale. Raspunderea penala poate interveni numai
intr-un anumit interval de timp, dupa trecerea termenului prevazut de lege, raspunderea
penala urmand a fi inlaturata prin prescriptie.
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Sunt institutii de drept penal destinate sa asigure constrangerii juridice penale o
incidenta si o functionare care sa corespunda legii penale si scopurilor pedepsei.
Amnistia
Este un act de clementa al puterii legiuitoare – Parlamentul Romaniei – care, pentru
ratiuni de politica penala, inlatura posibilitatea aplicarii sanctiunilor penale pentru anumite
infractiuni anume prevazute de legiuitor.
Felurile amnistiei
- in raport de aria sa de incidenta, amnistia poate fi generala (privind toate infractiunile
savarsite pana la data acordarii ei) si speciala, ce se acorda numai pentru anumite infractiuni
anume prevazute in actul de clementa;
- in raport de conditiile cu care se acorda, amnistia poate fi neconditionata – pura si simpla
(cand acordarea beneficiului ei nu depinde de indeplinirea vreunei conditii cu privire la fapta
savarsita, la persoana faptuitorului sau la imprejurarile in care s-a comis infractiunea) – sau
conditionata, acordarea fiind subordonata indeplinirii unor astfel de conditii;
- in raport de momentul in care intervine actul de amnistie avem amnistia intervenita inainte
de condamnarea definitiva (amnistie proprie) si amnistia intervenita dupa condamnarea
definitiva (amnistie improprie).
Obiectul si caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau anumite infractiuni
savarsite pana la data aparitiei actului de amnistie, avand un caracter obiectiv (real) si
operand in rem. Legiuitorul poate sa conditioneze beneficiul amnistiei si de anumite conditii
personale, caz in care amnistia opereaza si in personam (pentru persoanele care indeplinesc
conditiile legii).
Efectul principal consta in inlaturarea raspunderii penale a faptuitorului pentru fapta
savarsita. Amnistia antecondamnatorie constituie si o cauza de incetare a urmaririi penale sau
de incetare a procesului penal, iar daca urmarirea penala nu a fost inceputa, se va dispune
neinceperea urmaririi penale. Pe langa inlaturarea raspunderii penale, amnistia
postcondamnatorie are drept efect inlaturarea pedepsei pronuntate si a celorlalte consecinte
ale condamnarii. Ea inlatura pedeapsa principala in masura in care aceasta nu a fost
executata, sau restul de pedeapsa ramas neexecutat. Amnistia inlatura si executarea
pedepselor complementare, tot in aceeasi masura, iar in ce priveste pedepsele accesorii,
acestea inceteaza o data cu incetarea executarii pedepsei principale. Amnistia
postcondamnatorie produce efecte si in privinta celorlalte consecinte care decurg din
condamnare, facand sa inceteze decaderile, interdictiile si incapacitatile prevazute in legile
speciale, penale sau extrapenale. Amnistia inlatura si starea de recidiva.
Limitele efectelor aministiei. Amnistia nu produce efecte asupra masurilor de
siguranta si masurilor educative luate prin hotararea de condamnare, precum si asupra
despagubirilor civile sau cheltuielilor judiciare stabilite.
Continuarea procesului penal pentru infractiunile amnistiate. Amnistia are caracter
obligatoriu, insa atunci cand ea este antecondam-natorie, invinuitul sau inculpatul are dreptul
sa ceara continuarea procesului penal pentru a-si demonstra nevinovatia. Daca se constata
nevinovatia, se va pronunta o solutie de scoatere de sub urmarire penala sau achitare, iar in
caz contrar, neputandu-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune incetarea urmarii penale
sau incetarea procesului penal.
Prescripţia răspunderii penală
Prescriptia raspunderii penale este acea cauza de stingere a obligatiei infractorului de
a suporta consecintele penale ale faptei savarsite ca efect al trecerii unui interval de timp
expres stabilit de lege.
Efecte. Implinirea termenului prevazut de lege are drept consecinta producerea
automata a efectului prescriptiei, si anume inlaturarea posibilitatii aplicarii sanctiunilor de
drept penal. In acest caz, se va dispune neinceperea urmaririi penale, incetarea urmaririi
penale, sau incetarea procesului penal in raport de stadiul procesual in care a intervenit
prescriptia. Si in acest caz, faptuitorul poate cere continuarea procesului penal pentru a-si
dovedi nevinovatia. Prescriptia reprezinta o cauza generala de inlaturare a raspunderii penale,
cu o singura exceptie: infractiunile contra pacii si omenirii, in privinta carora prescriptia nu
opereaza.
 Suspendarea cursului prescriptiei raspunderii penale. Potrivit C.pen., cursul
termenului de prescriptie este suspendat pe timpul cat o dispozitie legala sau imprejurare de
neprevazut sau de neinlaturat impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea
procesului penal. Din definitia data rezulta ca cursul prescriptiei poate fi suspendat datorita
unei dispozitii legale, care impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea
procesului penal, cum ar fi lipsa autorizatiei prealabile a procurorului general in cazul
savarsirii contra statului, in strainatate, de catre straini, a unei infractiuni. Cursul prescriptiei
poate fi suspendat si datorita interventiei unor cazuri de forta majora, cum ar fi starea de
razboi. Suspendarea cursului prescriptiei are drept efect o amanare a curgerii termenului de
prescriptie, acesta prelungindu-se cu durata cat a operat suspendarea. Suspendarea produce
efecte in personam.
Lipsa plângerii penale prealabile
Plangerea prealabila este incunostiintarea organelor judiciare de catre persoana
vatamata cu privire la fapta savarsita si vatamarea suferita prin aceasta, fiind o conditie
pentru tragerea la raspundere penala in toate acele cazuri in care este in mod expres prevazuta
in cuprinsul normei de incriminare. Plangerea prealabila trebuie sa fie facuta de persoana
vatamata prin infractiune, cu exceptia cazului cand victima este un minor sau un incapabil.
Lipsa plangerii prealabile este o cauza care inlatura raspunderea penala,
considerandu-se ca lipsa acesteia reprezinta vointa victimei ca faptuitorul sa nu fie tras la
raspundere penala.
Efectele si caracterele plangerii prealabile. Plangerea prealabila, ca si lipsa sau
retragerea ei produc efecte in rem cu privire la fapta savarsita; de aceea, daca plangerea s-a
facut numai cu privire la unul din faptuitori, vor raspunde toti (indivizibilitatea pasiva), iar
daca prin infractiune au fost vatamate mai multe persoane, este suficienta numai plangerea
facuta de catre una dintre acestea (indivizibilitatea activa). Pe langa caracterul indivizibil,
plangerea prealabila are si caracter personal, neputand fi formulata decat de victima.
Consecintele lipsei plangerii prealabile. C.pen., in cazul infractiunilor pentru care
punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile
de catre persoana vatamata, lipsa acestei plangeri inlatura raspunderea penala.
Retragerea plangerii prealabile. Inlatura raspunderea penala si retragerea plangerii
prealabile, ce echivaleaza si produce aceleasi efecte ca si lipsa acesteia – inlaturarea
raspunderii penale. Retragerea plangerii prealabile, reprezinta o manifestare de vointa a
persoanei vatamate printr-o infractiune, care, dupa ce a introdus plangerea prealabila necesara
pentru punerea in miscare a actiunii penale, revine si renunta, in conditiile legii, la plangerea
facuta, mai inainte de solutionarea cauzei printr-o hotarare definitiva. Retragerea plangerii
prealabile efectuata cu respectarea dispo-zitiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana
vatamata nemaiputand reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevazute de lege,
retragerea plangerii prealabile nu trebuie sa fie conditionata, ci totala si neconditionata.
Retragerea plângerii
Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri
definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.
 Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la
care plângerea a fost retrasă.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se
face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este
însuşită de procuror.
Împăcarea părţilor
Impacarea constituie un act bilateral, o intelegere intervenita intre partea vatamata si
infractor cu privire la incetarea procesului penal si inlaturarea raspunderii penale. Este
posibila numai in cazurile anume prevazute de lege, de regula impacarea intervenind in
cazurile cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Exista insa infractiuni pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, dar legea
prevede posibilitatea impacarii partilor (de exemplu, infractiunea de seductie.). In cazul
persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face prin repre-zentantii legali ai
acestora, iar in cazul persoanelor cu capacitate restransa de exercitiu, de catre acestea cu
incuviintarea reprezentantilor legali.
Conditiile impacarii se realizeaza numai in cazul infractiunilor pentru care legea
penala prevede aceasta modalitate de inlaturare a raspunderii penale; impacarea reprezinta un
act bilateral, intervenind intre victima si infractor; impacarea este personala, operand numai
intre partile participante la incheierea actului bilateral; nu opereaza decat daca a intervenit
pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare; trebuie sa fie totala si neconditionata;
trebuie sa fie definitiva.
Efectele impacarii. Impacarea inlatura raspunderea penala numai fata de inculpatul cu
care partea vatamata s-a impacat; de aceea, impacarea opereaza in personam. Intrucat
impacarea are caracter personal, partea vatamata trebuie sa precizeze care sunt inculpatii cu
care s-a impacat. Impacarea poate fi si implicita, atunci cand rezulta dintr-o situatie de fapt.
 TEMA 6. Răspunderea penală a minorilor
Răspunderea penală a minorilor
Minorii care nu răspund penal: Faptele ilicite, deși sunt esențiale prin consecințele
dăunătoare, nu sunt pedepsite penal dacă au fost săvârșite de minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani, indiferent de forma producerii și de gravitatea acestora, deoarece prin lege
se consideră că, până la această vârstă, minorii nu au discernământul faptelor, deci nu au
capacitatea penală pentru a răspunde, astfel că nu pot deveni subiecți ai raportului juridic
penal de conflict. Lipsa capacității penale a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani este
justificată de lipsa convergenței între actul ilicit săvârșit și efectul antisocial rezultat, acești
minori beneficiind de “prezumția legală absolută de incapacitate penală” (jure et de jure ),
restabilirea situației anterioare neavând niciun efect legat de libertatea sau patrimoniul
făptuitorului minor, chiar dacă din punct de vedere somatico–intelectual, acesta ar dovedi că
înțelege efectele și gravitatea actului ilicit.
Răspunderea minorilor în vârstă de 14–16 ani: Din această categorie fac parte, în
primul rând, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani. Legea prevede în privința acestora o
prezumție absolută de capacitate penală, care nu poate fi înlăturată prin proba contrară.
Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale pe baza căreia
minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală; acest caracter nu
exclude pentru minor posibilitatea pe care o au și făptuitorii majori, de a dovedi că în
momentul comiterii faptei s-a aflat în vreuna din stările patologice sau anormale care îi
conferă iresponsabilitatea ori în situația prevăzută în C.pen. în vigoare, beția fortuită și
completă, ipoteză în care capacitatea penală a făptuitorului este înlăturată.
Măsurile educative: Măsurile educative neprivative de libertate: stagiul de
formare civica, supravegherea, consemnarea la sfarsit de saptamana, asistarea zilnica
Stagiul de formare civică reprezintă în fapt un program cu o durată maxim de 4 luni la
care minorul este obligat să participe, sub atenta monitorizare a serviciului de probațiune;
rolul programului respectiv este acela de a-l ajuta pe minor să înţeleagă consecinţele legale şi
sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi de a-l responsabiliza cu privire la
comportamentul său viitor.
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în
cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 şi 6 luni, sub coordonarea
serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare
profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrării în legătură cu anumite
persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia. Așadar, supravegherea nu
presupune decât o monitorizare din exterior a conduitei minorului sub coordonarea directă a
serviciului de probaţiune.
Consemnarea la sfârşit de săptămână este măsura educativă ce constă în obligaţia
minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între
4 şi 12 săptămâni; minorul poate să părăsească locuinţa în această perioadă doar dacă are
obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de
instanţă.
 Asistarea zilnică este o măsură educativă ce se poate dispune pe o durată cuprinsă
între 3 şi 6 luni și care presupune intervenţia directă a serviciului de probaţiune întrucât
acesta întocmeşte programul zilnic al minorului ce include, alături de elementele obişnuite în
raport de vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a minorului (de exemplu, frecventarea
cursurilor şcolare) şi pe cele impuse de judecător (de exemplu, să urmeze un curs de pregătire
şcolară sau formare profesională, să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medicală etc).
Măsurile educative privative de libertate: internarea într-un centru educativ,
internarea într-un de detentie.
Internarea într-un centru educativ este măsura educativă ce constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de
reintegraresocială.
Dacă minorul dovedeşte în timpul internării în centrul educativ că a făcut progrese
semnificative în direcţia reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata
măsurii, judecătorul poate dispune, fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice,
dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie eliberarea, atunci când a împlinit vârsta de 18 ani.
În ambele ipoteze, judecătorul va impune respectarea uneia sau mai multor obligaţii
(de exemplu să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; să nu
depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă; să nu
se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă etc).
În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită repunerea sa în
libertate înainte de împlinirea duratei măsurii, el va rămâne în centrul educativ până la
executarea integrală a acesteia sau chiar judecătorul poate dispune continuarea executării
măsurii educative într-un centru de detenție.
În situația în care cel internat a împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin
care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate, judecătorul poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un
penitenciar.
Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie presupune ca minorul să fie
internat într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi
supraveghere, unde să urmeze programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe
de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Legiuitorul a prevăzut că și în acest caz judecătorul poate dispune continuarea
executării măsurii într-un penitenciar după împlinirea vârstei de 18 ani atunci când în cursul
executării persoana are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică
procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate.
 DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ
A. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI. Omorul, omorul calificat, uciderea la
cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă, lovirea sau
alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,
vătămarea corporală din culpă, relele tratamente aplicate minorului, încăierarea, violen
a în familie, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, ț
întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului, lipsirea de libertate în mod ilegal,
ameninţarea, şantajul, hăr uirea, violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor,
coruperea sexuală a minorilor, violarea de ț domiciliu, violarea sediului profesional,
violarea vie ii private. ț
B. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI. Furtul, furtul calificat, furtul în scop
de folosinţă, tâlhăria, tâlhăria calificată, abuzul de încredere, abuzul de încredere prin
fraudarea creditorilor, gestiunea frauduloasă, însuşirea bunului găsit sau ajuns din
eroare la făptuitor, înşelăciunea, distrugerea, tulburarea de posesie.
C. INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII. Ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale,
sustragerea sau distrugerea de înscrisuri.
D. INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTI IEI. Ț Nedenun area, omisiunea
sesizării, inducerea în ț eroare a organelor judiciare, favorizarea făptuitorului,
tăinuirea, obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, mărturia mincinoasă,
sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, compromiterea intereselor
justiţiei, ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura,
represiunea nedreaptă, asistenţa şi reprezentarea neloială, evadarea, înlesnirea
evadării, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, neexecutarea sancţiunilor penale.
E. INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU. Luarea de mită, darea de mită,
traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, delapidarea, purtarea abuzivă,
abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu, conflictul de interese, violarea secretului
corespondenţei
F. INFRACŢIUNI DE FALS. Falsificarea de monede, falsificarea de titluri de credit sau
instrumente de plată, punerea în circulaţie de valori falsificate, deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul
intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, falsificarea unei
înregistrări tehnice, falsul în declaraţii, falsul privind identitatea.
G. INFRAC IUNI CONTRA SIGURAN EI PE DRUMURILE PUBLICE. Ț Ț Punerea
în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, conducerea unui vehicul fără
permis de conducere, conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, părăsirea
locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.
H. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ. Constituirea unui grup infracţional organizat,
Tulburarea ordinii şi liniştii publice, ultrajul contra bunelor moravuri, incestul,
abandonul de familie, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.