Dramaturgul Mihai Sebastian începe sa fie cunoscut

dupa ce criticul literar si prozatorul îsi facusera deja

un nume în literatura româna. Scrisese, desigur,
despre teatru si are câteva idei despre acest gen pe
care încearca sa-l modernizeze în epoca, prin infuzia
de idei, Camil Petrescu. În 1939, Sebastian publica la
Fundatia pentru Literatura si Arta „Jocul de-a
vacanta“, în 1944, în plina clandestinitate, se joaca
„Steaua fara nume“ (de un autor necunoscut, Victor
Mincu), iar în 1946, dupa moartea scriitorului, apare
un volum de „Teatru“ în sumarul caruia se afla cele
doua piese citate mai înainte. „Ultima ora“, scrisa
înainte de încheierea armistitiului, a fost jucata la 25
ianuarie 1945 si publicata în 1956. Reactiile criticii au
fost, în genere, pozitive. N. Carandino asista la
spectacolul „Stelei fara nume“ si, fara a cunoaste
numele real al autorului sau prefacându-se ca nu-l
stie, scrie entuziasmat: „Un autor nou? Poate. O piesa
mare? Desigur“ („Bis“, 5 martie 1944). Comentariile
ulterioare, dupa decriptarea paternitatii piesei, sunt
tot asa favorabile. Octav Sulutiu descopera în teatrul
lui Sebastian „un idealism de cea mai buna calitate“,
mai târziu comentatorii dramaturgului remarca
tema fericirii, ca tema recurenta în epica si teatru,
altii observa frecventa personajului ironic si
dezabuzat (Stefan Valeriu), farmecul dialogului si, în
profunzimile discursului, un lirism difuz. Mai sever în
judecati se arata Al. Piru care socoteste „Jocul de-a
vacanta“ „o usoara improvizatie, cu abilitate
construita, aproape fara subiect“, iar „Steaua fara
nume“ „o comedie frivola, nesustinuta
psihologiceste“. Îi place, totusi, subiectul ingenios din
„Ultima Ora“. Paul Georgescu zice ca personajele lui
Mihail Sebastian se definesc prin capacitatea lor de a
visa si prin faptul ca multe dintre ele cauta „o insula a
lui Euthanasius“, ceea ce vrea sa sugereze un spatiu
al securitatii interioare si, deci, al fericirii. C.
Ciopraga vede partea realista a acestor piese si
subliniaza faptul ca eroii au gustul ideilor generale si
placerea de a dialoga. Teatrul lui Sebastian este, dar,
„o tribuna, sunt dialog pe teme grave“. În acelasi sens
judeca problematica pieselor si Dana Dumitriu, care
considera ca esentiala este „tema cunoasterii, a
întelegerii dezamagite de realitate, a imaginatiei
tradate de adevar si tot ea compara Necunoscuta din
„Jocul de-a vacanta“ si „Steaua fara nume“ (în speta,
Corina si Mona) cu Domnisoara de Stermaria din „În
cautarea timpului pierdut“, cu observatia ca, în final,
Sebastian rapeste eroinelor sale enigma si le
tipizeaza. Le da adica o identitate si le fixeaza într-o
categorie determinabila psihologic… Reflectii de luat
în seama, ca si cele dinainte. Trimiterea la personajul
lui Proust o facuse într-un mic eseu si autorul.
O opinie originala are Ov. S. Crohmalniceanu care e de parere
ca piesele lui Sebastian sunt niste farse intelectualizate, mai
subtiri decât altele si „cu implicatii sociale si morale serioase“.
Despre farsa („farsa, gen superior de arta“) vorbeste într-un
articol si Mihail Sebastian. Ramâne de definit si de dovedit câta
farsa intra în aceste drame, totusi, sentimentale, pline de
mister, dominate de motivul singuratatii si al fericirii
individului. Mai clara, mai verosimila este observatia facuta de
acelasi critic ca în teatrul lui Sebastian, spre deosebire de acela
al lui Camil Petrescu, ceea ce primeaza este drama sensibilitatii
ranite, nu drama constiintei. Ceea ce mi se pare corect. O
delimitare exacta: logica discursului dramatic al lui Sebastian se
bazeaza pe propozitia „câta iluzie, atâta poezie dramatica“, în
timp ce teatrul de cunoastere al lui Camil Petrescu pleaca, se
stie, de la deviza „câta luciditate atâta drama“… Speculatii
inteligente, parafraze reusite, categorii tematice si estetice ce
pot intra în discutie atunci când analizam aceste piese scrise
într-o epoca în care teatrul, în genere, îsi redefineste câmpul de
actiune si stilul. Sa ne amintim ca, în afara de Camil Petrescu,
care vrea sa fundamenteze, în opozitie cu modelul I.L.
Caragiale, un teatru de idei, alti dramaturgi vor sa creeze farsa
tragica si sa reabiliteze melodrama. Tânarul Eugen Ionescu
vede salvarea teatrului prin infuzia de metafizica în facila,
desueta melodrama. De ce n-ar fi posibila, în fond, si o
intelectualizare a farsei, gen facil, gen frivol prin definitie?
Subiect de meditatie…
Cert este ca, citit azi, teatrul lui Mihail Sebastian nu pare a fi
nici farsa intelectualizata, nici comedie frivola si nici nu pare a
fi obsedat de motivul cunoasterii, cel putin în sensul pe care îl
are termenul în teatrul de idei din epoca. Tema esentiala este
mai aproape, cred, de ceea ce autorul numeste într-un rând „o
iesire din singuratate“. O tema, dar, existentiala si morala pe
care o aflam si în epica si diaristica lui Sebastian, cititor asiduu
al lui Montaigne, spirit sceptic (un scepticism, am putea spune,
parafrazând pe G. Calinescu, pozitiv), uneori anxios, de cele mai
multe ori dornic sa cunoasca pentru a putea întelege. O
singuratate, revin la acest motiv recurent în literatura si chiar în
critica lui, înteleasa ca o aventura a spiritului. Iesirea din
singuratate se traduce, în fapt, prin încercarea individului de a
cunoaste fericirea. Fericirea este, într-adevar, punctul de reper
al acestor intelectuali care cauta ceva ce nu gasesc, iar când
gasesc, visul se destrama repede. Vazând dramele acestor
personaje dezabuzate, am putea spune ca fericirea se poate
câstiga prin iubire. În toate circumstantele din cele trei piese
scrise de Mihail Sebastian, iubirea este motorul si filtrul acestor
aspiratii care încep, uneori se si termina, printr-o evaziune din
real. Este tema din comedia sentimentala „Jocul de-a vacanta“.
O comedie în care se râde putin si se viseaza mult. Spatiul de
desfasurare este, ca în „Femei“ sau „Accidentul“, muntele
purificator… La pensiunea Weber se întâlnesc în vacanta
indivizi de vârste, profesiuni si mentalitati diferite. Bogoiu este
un flacau tomnadic (50 de ani), care a pornit într-o lunga
calatorie imaginara. Este modul lui de a evada din conditia de
modest amploaiat strivit de dosare si umilit de sefi autoritari. O
evadare într-o si printr-o reverie geografica. Alt personaj,
Maiorul, asteapta vesti de afara si este iritat ca radioul si
telefonul nu functioneaza. Madame Vintila, femeie la 30 de ani,
usor vulgara si concupiscenta, asteapta scrisori care nu mai
sosesc, în fine, un elev corigent la matematica este îndragostit
fara sperante de Corina, o tânara misterioasa si inteligenta.
Mai este în aceasta comunitate pestrita un personaj, Stefan
Valeriu, vechea noastra cunostinta din „Femei“ si „Accidentul“.
El circula, în fapt, sub diverse identitati în mai toate scrierile de
fictiune ale lui Mihail Sebastian. Este, de regula, naratorul si cel
care pune în miscare si comenteaza actele eroilor. Stefan este,
aici, ca si în celelalte naratiuni, absent si lenevos. O lene
justificata spiritual, ca forma de refuz a lumii mediocre în care
traieste 11 luni pe an. În cea de a 12-a vrea sa uite totul. E forma
lui de revolta. O revolta prin izolare si inertie. Face aceasta
teorie în dialogul cu Corina, femeie cultivata, amatoare de
muzica si de lecturi. Ea citeaza din Baudelaire si admira pe
Mozart. Teoria lui Stefan Valeriu, a carui profesiune nu este aici
dezvaluita, este ca lenea si izolarea reprezinta libertatea de
spirit si mijlocul lui de protectie. Natura, în imaginatia lui, are
valori terapeutice. Lânga un pom se simte mai putin umilit:
„Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri ca sunt un om
cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am si eu luna mea
de libertate – si nu exista decât o singura forma – suprema! –
de libertate : lenea. Am si eu luna mea de lene. De la 1 august la
31. Si fac tot ce pot ca sa n-o pierd. Dumneata te agiti, vorbesti,
repari telefoane, esti într-o vesnica miscare, într-o vesnica
asteptare. Eu stau, privesc, tac si nu astept nimic… Daca ai sti
ce mare lucru este sa nu astepti nimic… Unsprezece luni pe an
sunt si eu un om grabit, un om crispat, un om care alearga, care
discuta, care rezista, dar dupa unsprezece luni ma duc undeva
departe de oras sa iau lectii de lene de la piatra asta, de ia
copacul ala. Uita-te la el. Nu ti se pare ca e ceva împaratesc în
indiferenta lui? Totdeauna lânga un copac m-am simtit putin
umilit. Nemiscarea lui…“
Si pentru a pune în practica ideile despre terapia prin
însingurare si atonie, strica telefonul si radioul, interzice
difuzarea scrisorilor în pensiunea Weber, în fine, ascunde
indicatoarele de pe sosea pentru ca autobuzul sa nu opreasca.
Organizeaza, pe scurt, un joc în care intra pâna la urma toti:
„jocul de-a vacanta“ care, spune el, se mai cheama si „jocul de-a
uitarea“ si „jocul de-a fericirea“. Pensiunea Weber devine,
astfel, o rezervatie în care nu-i permis accesul civilizatiei. „Eu
nu vreau sa stiu ora exacta. Si nu vreau sa stiu ce e azi, ce va fi
mâine si ce a fost alaltaieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de
ajuns. Îmi face mila, zau, când va vad cu ce disperare, cu ce
panica va agatati de tot ce ati lasat dincolo, acasa, la Bucuresti.
Si, la drept vorbind, n-ati lasat nimic. Ati adus totul cu voi:
regrete, zâmbete, amoruri“ – mai zice el. Jocul de-a vacanta se
transforma în cazul Corina-Stefan într-un joc al iubirii, desi
scepticul, rousseauistul Stefan declarase la început ca „amorul
nu intra în programul de vara“ si ca iubirea îi „tulbura
sentimentul s…t de eternitate“. Se îndragosteste, cu toate
acestea, de Corina, fata desteapta si, prin aceasta, „groaznica
specie“. Când Corina vorbeste de concerte si citeaza din poetii
moderni, Stefan o admonesteaza, vazând în ea speta femeii
intelectuale si sofisticate pe care, dupa toate aparentele, o
detesta: „Esti plina de lecturi, de muzici, de idei; nu e nimic de
facut cu dumneata; ma întreb ce cauti aici; nu simti, nu vezi ca
esti prea desteapta pentru locurile astea somnoroase“…
Femeia desteapta si, prin aceasta, mistificata, primejdioasa, are
însa alte optiuni. Pentru a fi fericit, spune ea, nu este interzis sa
fii sensibil, sa ai adica idei si sa iubesti muzica. „Asta e o
superstitie nascocita de un prost“. Ea lasase acasa „un fel de
iubire“ si este pe cale, acum, când jocul de-a uitarea prinde, sa
accepte alta, dar, în ultimul moment, se decide sa paraseasca
nava de la pensiunea Werber. Logica ei amoroasa seamana cu
aceea a Mariei din „Femei“ si a Monei din „Steaua fara nume“:
ca sa nu strice visul, fuge; ca sa nu piarda sensul jocului de-a
vacanta si sa nu distruga misterul lui, se întoarce la viata ei
modesta de afara. Reveria frumoasa de la munte se încheie cu
aceste propozitii: „Stefan !… Lasa-ma sa fiu necunoscuta care se
rupe de lânga tine, pentru a se întoarce într-o viata de mister.
Lasa-ma sa fiu marea dansatoare, care douazeci de zile, pe
coverta unui vapor, s-a amuzat sa treaca drept o mica fata
sentimentala. Si tu… ramâi printul meu de Galles…“ Mai este o
încheiere a acestei comedii, mai explicita: femeia intelectuala
promite, romantios, sa revina în… vis. Caci visul este mai
frumos si mai puternic… Cu alte vorbe, reveria, proiectia
onirica, meditatia sentimentala sunt mai trainice si mai la
îndemâna acestor suflete dornice de împlinire si puritate, decât
desarta realitate. Un vis, totusi, din care eroina fuge „pentru ca
sa nu se sfârseasca singur“ – justifica ea lucrurile, parasind
scena pentru a reveni în viata reala.
Care este valoarea estetica a acestei comedii (sa ramânem la
precizarea facuta de autor!) în care se fac calatorii imaginare si
se vorbeste despre singuratate si fericire, despre o existenta
individuala „fara calendar“, adica o viata care sa iasa din
uniformitate cotidiana?! Criticii literari au fost, am impresia,
prea severi cu acest teatru scris cu abilitate si inteligenta de un
om cultivat, iar când au fost mai binevoitori (în epoca
postbelica), i-au dat o interpretare mai degraba sociologica.
„Jocul de-a vacanta“ este, în fond, un joc al spiritului
combinativ, o „jucarea“ pusa cu fantezie în scena, cu dialoguri
bune si o intriga ingenioasa. Nu-i, evident, o mare piesa, dar
este una care, interpretata bine, poate sustine un spectacol în
care comedia evolueaza pe nesimtite spre teatrul liric si reveria
melancolizanta. Ce se retine, la lectura, este schita unui
personaj care, repet, circula în mai toate scrierile lui Mihail
Sebastian (Stefan Valeriu), tip de raisonneur jumatate sceptic,
jumatate visator. Ambele ipostaze evolueaza pe un fond de
revolta mocnita fata de mecanismele lumii moderne. Acestea
nu-l împiedica însa sa caute fericirea si sa treaca din esec în
esec. Al doilea personaj notabil este chiar necunoscuta care
intra, dupa o faza de ostilitate, în acest joc al spiritului, Corina.
E tipul femeii lucide, de conditie, se pare, modesta (îsi coase
singura rochiile), cu un fond sentimental bogat si un spirit care
trece usor de la ironie la contemplatie.