CHIȘINĂU-2014

CUPRINS

Lista abrevierilor
Introducere.....................................................................................................................................3

I. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND CONCEPȚIA CETĂȚENIEI...............4

1.1 Evoluția istorică a instituției cetățeniei......................................................................................4
1.2 Noțiunea și natura juridică a cetățeniei...……………………………………...........................6
1.3 Moduri şi principii generale de dobândire a cetăţeniei............................................................12

II. DOBÎNDIREA CETĂȚENIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA.........................................16

2.1 Principiile care guvernează reglementarea cetățeniei..............................................................16
2.2 Modurile de dobîndire a cetățeniei în Republica Moldova………………………………….22
2.3 Temeiurile refuzului de a dobîndi cetățenie…………………………………………………27

III. PROCEDURA DOBÎNDIRII CETĂȚENIEI REPUBLICII MOLDOVA....................28

3.1 Modalitatea de dobîndire a cetățeniei......................................................................................28
3.2 Atribuţiile organelor centrale cu privire la cetatenia Republicii Moldova..............................29
3.3 Atacarea hotărîrilor în problema cetățeniei.............................................................................31

Concluzii și recomandări............................................................................................................32
Bibliografie...................................................................................................................................33

Anexe............................................................................................................................................34

2
 Introducere
Actualitatea temei:
Studiul asupra cetățeniei este și va fi mereu obiect de cercetare, întrucît aceasta reprezintă liantul
principal dintre Stat și persoană, iar fiecare studiu aduce noi abordări și aspecte. Asupra
cetățeniei nu există o uniformitate și unanimitate de păreri, asa cum veți vedea in continuare,
materia juridică a cetățeniei este îmbrăcată în haina opiniilor unor savanți de renume european în
știința dreptului constitutional cum ar fi T. Drăgan, I. Deleanu, G. Vrabie, I. Muraru, V. Ivanov,
etc.
Conceptul de cetățenie determină identitatea persoanei fizice ca parte componentă a unui Stat în
orice loc și moment. Cetățenia este o instituție juridico-constituțională ce stabilește legătura
reciprocă și durabilă dintre persoană și stat. Această situație este caracterizată prin plenitudinea
drepturilor și obligațiilor reciproce stabilite prin lege. Cetățenia i se acordă un loc important atît
in constitiție, cît și în legi speciale, aceasta formînd o instituție juridico-constituțională
importantă într-un sistem național de drept.
Cuvinte-cheie: identitate, naționalitate, cetățenie, stat, personae, raporturi reciproce.
Republica Modova, ca membru al Consiliului Europei, a ratificat la 14 octombrie 1999
Convenția europenă cu privire la cetățenie, adoptînd cu această ocazie o nouă lege a cetățeniei,
din 2 iunie 2000, nr. 1024-XIV.
Consiliul Europei, care își propune realizarea unei uniuni mai perfecte între statele membre,
recunoaște , și pe bună dreptate, ca în problema cetățeniei trebuie avute in vedere interesele
legitime atît ale statelor cît și ale indivizilor.
Motivul alegerii temei: Acum cînd popoarele lumii încearcă a-și recăpăta bucățile de pămînt
ce le-au aparținut cîndva, despre aceasta ne vorbesc conflictele din Siria, Afganistan, Israil,
revolta din Ukraina. Și chiar conflictul ce a avut loc în Republica Moldova, și continuă să
sîngereze pînă în prezent, am în vedere problema Transnistreană și așa numita Gagauzia. Toate
acestea m-au facut sa studiezi problema "Cetatenie". Atunci cînd locuiești pe un pămînt străin
de cîtva timp și dorești să dobîndești cetățenia acestui stat dar nu cunoști nici măcar limba lui,
nemaivorbind de cunoasterea tradițiilor, obiceiurilor acestui stat. Ca mai apoi cu ajutorul
armei să se facă stăpîni, e dureros. Așa cetățeni vînd țara ușor. A studia problema cetățeniei
unui stat înseamnă a studia trecutul, rădăcinele acestuia.
Pe parcursul analizei temei abordate, am utilizat modalități care se impun nu doar ca scop al
cunoașterii, ci și ca principii în elucidarea conceptului de cetățenie. Elaborarea lucrării s-a bazat
pe aplicarea următoarelor metode de cercetare: metoda analizei, metoda istorică, metoda logică
(deductivă, inductivă, generalizatoare, specificare), metoda comparativă, metoda sistemică.
În cadrul cercetării au fost utilizate surese bibliografice atît autohtone, cît și de peste hotare.
Structura lucrării este determinată de scopul şi problemele cercetate şi constă din introducere,
trei capitole , concluzii şi propuneri, bibliografie, anexă.
În capitolul I „Aspecte teoretico-practice privind concepția cetățeniei ” încerc să descriu
evoluţia istorică a instituției cetățeniei, definirea cetățeniei, identificarea naturii juridice a cetăîniei
și, clasificarea principiilor generale privitoare la cetățenie..
În capitolul II ,,Dobîndirea cetățeniei în Republica Moldova’’ este stipulat principiile care
guvernează reglementarea cetățeniei, modurile de dobindire a cetațeniei și temeiurile refuzului de a
dobîndi cetățenie.
În capitolul III „Procedura dobîndirii cetățeniei Republicii Moldova” este indicat
modalitatea de dobîndire a cetățeniei, atribuțiile organelor centrale și soluționarea cauzelor cu
privire la cetățenie.

3
 I. ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND CONCEPȚIA CETĂȚENIEI

1.1 Evoluția istorică a instituției cetățeniei

Organizarea societăţii, a statului, inclusiv a vieţii politice, formează o ambianţă în cadrul căreia
îşi desfăşoară existenţa individul, existenţă influenţată de puterea statală, exercitată prin instituţia
cetăţeniei.
Noţiunea de cetăţenie este atestată încă în perioada antică, în oraşele republicii romane şi îşi are
rădăcinile în latinescul „civitas". Ius civile (dreptul cetăţii) semnifica faptul că indivizii care nu
fac parte din cetate, nu sunt ocrotiţi de legea romană. Datorită acestui fapt, acei care nu purtau
acest titlu, adică străinii, chiar dacă erau liberi, aveau un statut juridic similar cu al sclavului:
erau lipsiţi de personalitate juridică; puteau fi luaţi sclavi de oricine1.
Titlul de cetăţean era purtat de cei care locuiau în cetate şi „aveau totalitatea drepturilor civile şi
politice; nu exista în acel timp, titlu mai înalt, iar mândria de a fi cetăţean al Romei se exprima în
formula: civis romanus sum!"2
De la început, în Roma, Sparta, Athena, se considerau cetăţeni numai persoanele care prin
mijlocirea adunării populare participau la rezolvarea treburilor publice. Ulterior, prin Edictul
împăratului Antonio Caracala din anul 212 e.n., cetăţenia era acordată tuturor locuitorilor
Imperiului Roman.
După cum ne convingem, sunt bine cunoscute şi admise afirmaţiile precum că în Imperiu, străinii
se aflau în afara oricăror drepturi, că dreptul exista numai pentru cetăţeni; că în sistemul lor
juridic sclavii erau trataţi ca lucruri sau animale şi formau obiect de vânzare-cumpărare.
În epoca feudală, cetăţenia îşi pierde aproape complet conţinutul juridic, o bună parte a
membrilor statului fiind calificaţi ca supuşi, situaţie ce presupunea multe obligaţii şi puţine
drepturi. Supuşii nu posedau drepturi politice şi nu participau la rezolvarea treburilor publice.
Aşadar, în îndelungata perioadă de până la 1789, instituţia cetăţeniei avea un caracter limitat,
reducându-se de fapt la indicarea apartenenţei persoanei la un anumit stat.
Anul 1789, prin Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, schimbă radical natura
juridică a cetăţeniei. Declaraţia a introdus noţiunea contemporană de cetăţenie, lichidând
supuşenia şi legând-o de participarea activă a persoanei la viaţa publică.
Lichidarea supuşeniei nu purta doar un caracter declarativ determinat de substituirea unei noţiuni
prin alta, ea implica şi o serie întreagă de consecinţe juridice legate de distrugerea drepturilor şi
privilegiilor feudale, şi mai ales a celor care se refereau la dreptul feudal personal sau la iobăgie.
Pornind de la faptul că fusese anulate fără răscumpărare acele drepturi şi obligaţii feudale sau
censuale, care purtau un caracter dependent sau reprezentativ faţă de dependenţa personală.
Adunarea Naţională franceză, la 15-28 martie 1790, adoptă Legea despre ordinea suprimării
drepturilor feudale în care (Secţiunea II, art. 1) se consacra următoarele: „Dependenţa de servaj
personal, de proprietate sau combinată, de iobag după provenienţă sau starea de servaj personal...
îndeplinirea boierescului personal, dreptul la moştenire după vasalul care nu are urmaşi... la fel şi
toate celelalte urmări ale dependenţei iobăgiste, funciare, personale sau combinate referitoare la
persoane sau avere se lichidează în mod gratuit".
Un rol semnificativ în promovarea tinerei instituţii a cetăţeniei aparţine şi Decretului cu privire la
anularea instituţiei nobilimii ereditare şi a tuturor titlurilor nobiliare (19 iunie 1790). Prin acest
Decret, Adunarea Naţională a Franţei desfiinţa instituţia nobilimii ereditare pentru totdeauna,
tilurile nobiliare de principe, duce, conte, marchiz, vicont, vidam, baron, chevalier, messir,
purtător de arme, nobil şi toate titlurile nobiliare asemănătoare acestora nu mai erau permise şi
nu mai puteau fi primite de nimeni şi nimănui nu puteau fi acordate. Decretul mai dispunea că
fiecare cetăţean francez să poarte doar numele capului de familie. Primele constituţii consacră
noţiunea de cetăţean, substituind-o pe cea de supus, consfinţind principiul egalităţii cetăţenilor în
1
I. M. Anghel. Dreptul roman. București: Lumina Lex, 2001,p.46.
2
Ibidem, p.48

4
drepturi. Astfel, Constituţia Franţei din 3 septembrie 1791 utilizează termenul în Partea I
(„Principii de bază asigurate de Constituţie"), în care se consacra egalitatea cetăţenilor în
drepturi, în Partea a II-a („Despre divizarea regatului şi cetăţenie") 3, în care se consacrau
condiţiile de dobândire a cetăţeniei franceze. Constituţia Spaniei (19 martie 1812) la fel
recunoaşte instituţia cetăţeniei prin fixarea (art. 27) că „Cortesurile sunt adunarea deputaţilor,
care reprezintă naţiunea numită de cetăţeni"4.
Astăzi termenul de supus este folosit numai în unele state-monarhii, desemnând aceleaşi relaţii
ca şi termenul de cetăţean, în Spania şi Belgia termenul de supus a fost exclus din constituţii şi
alte acte normative, fiind înlocuit prin termenul de cetăţean.
În unele sisteme lingvistice noţiunea de cetăţenie comportă două sensuri: 1) indică apartenenţa
persoanei la statul respectiv; 2) indică starea lui de "coguvernator" al statului.
În limba germană, de exemplu, cetăţenia poartă titlul de "Staatsangehorigkeit" (cu sens de
apartenenţă statală) şi "Burgerschaft" (cu sens de cetăţenie), în spaniolă - "na-cionalidad"
(naţionalitate) şi "ciudadania" (cetăţenia).
Instituţia cetăţeniei întotdeauna a fost influenţată de gradul de dezvoltare social-economic, de
valorile democratice, de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti acordate şi garantate de stat.
O influenţă asupra dezvoltării cetăţeniei au avut şi o au şi în prezent diferite tratate şi convenţii
internaţionale. În 1930 la Haga a avut loc o Conferinţă la care s-a încercat codificarea dreptului
internaţional, care a cuprins şi problemele vizând cetăţenia. Convenţia adoptată confirmă dreptul
suveran al statelor de a stabili normele privind reglementarea cetăţeniei, obligaţia reciprocă a
statelor de a respecta acest drept în măsura în care el nu contravine principiilor dreptului
internaţional.
In Convenţie au fost stipulate şi principiile care trebuie să stea la baza reglementării cetăţeniei:
- egalitatea cetăţenilor din diferite state;
- negarea cetăţeniei duble;
- dreptul persoanei la expatriere şi la naturalizarea în noul stat, unitatea cetăţeniei şi a familiei.
La l0 decembrie 1948, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Declaraţia universală a drepturilor
omului, care în art. 15 spune că „Orice individ are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit
în mod arbitrar de cetăţenia sa nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia"5.
În 1966, O.N.U. a adoptat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prin care au fost stabilite un
şir întreg de drepturi de care trebuie să se bucure cetăţenii statelor semnatare.6
Însă actul normativ internaţional de cea mai mare importanţă care stabileşte principii şi reguli în
problema cetăţeniei persoanelor este Convenţia europeană cu privire la cetăţenie (Strasbourg,
06.X1.1997).7 În Convenţie cetăţenia „desemnează legătura juridică dintre o persoană şi un stat
şi nu indică originea etnică a persoanei". În acelaşi timp, în Convenţie sunt consacrate principiile
cetăţeniei care urmează a fi respectate de statele semnatare:
- fiecare individ are dreptul la o cetăţenie;
- apatridia trebuie să fie evitată;
- nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa;
- nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei dintre un resortisant al unui stat parte şi un străin, nici
schimbarea naţionalităţii unuia dintre soţi în timpul căsătoriei nu poate avea efecte de drept
asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
În acelaşi timp Convenţia dispune că regulile aparţinând unui stat parte relative la cetăţenie să nu
facă distincţie sau să includă practici care ar constitui o discriminare bazată pe sex, religie, rasă,
culoare sau origine naţională ori etnică. La fel statele trebuie să respecte principiul
3
Constituția Franței din 3 septembrie 1791
4
Constituția Spaniei din 19 martie 1812
5
Tratate internaționale. Vol. I. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Chișinău, 1998, p.11
6
Ibidem, p. 18, p.36
7
Convenția Europeană cu privire la cetățenie.

5
nediscriminării între resortisanţii săi, indiferent dacă sunt resortisant! prin naştere sau şi-au
dobândit cetăţenia ulterior.
Acestea şi multe alte norme ale dreptului internaţional servesc drept izvor al instituţiei cetăţeniei
care în fiecare stat se bucură de reglementare constituţională, devenind astfel o instituţie
fundamentală a sistemului de drept.

1.2Noțiunea și natura juridică a cetățeniei

Noţiunea de cetăţenie are conotaţii juridice multiple în funcţie de natura raporturilor juridice care
se manifestă prin: raporturi de drept internaţional, raporturi de drept constituţional (de exemplu,
drepturile electorale); raporturi de drept administrativ (de exemplu, cererea de dobândire a
cetăţeniei Republicii Moldova se adresează Preşedintelui Republicii); raporturi de dreptul
familiei (de exemplu, dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova prin adopţie).
Aşadar, termenul juridic cetăţenie are un caracter complex, generat de multitudinea şi de natura
ramurilor de drept care îi conferă o haină juridică specifică. Totodată, se susţine că cetăţenia nu
este o noţiune juridică-sinteză, constituită prin integrarea şi forjarea într-o unică unitate a
caracteristicilor ce i le imprimă, după caz, dreptul internaţional, dreptul constituţional, dreptul
administrativ sau dreptul familiei.8 În acelaşi sens, Ion Delenau apreciază cetăţenia ca o instituţie
complexă, integrând elementele specifice mai multor ramuri ale dreptului ori, altfel spus, ca o
instituţie juridică aflată la confluenţa mai multor subsisteme juridice normative9. O opinie
similară este exprimată şi de profesorul I. Muraru10. Noţiunea juridică de cetăţenie rezultă cu
preponderenţă din ştiinţa dreptului constituţional, respectiv din ramura de drept constituţional,
celelalte ramuri ale dreptului reglementând, mai degrabă, procedura şi diversitatea modurilor de
dobândire sau pierdere a cetăţeniei decât conţinutul propriu-zis al acestei instituţii.
Totodată, trebuie să recunoaştem că şi alte ştiinţe sociale, spre exemplu sociologia politică sau
politologia, conferă noţiunii de cetăţenie un conţinut specific din perspectiva acestora.
Astfel, în sociologie, cetăţenia este definită ca statut uzual şi reprezintă calitatea de membru al
unui stat-naţiune, fiind conferită de la naştere sau prin proceduri juridice în cazuri de emigrare
dintr-un stat într-altul, în politologie cetăţenia este considerată o relaţie dinamică între un cetă-
ţean şi naţiunea sa. Potrivit acestei concepţii, noţiunea de cetăţenie cuprinde reguli referitoare la
ceea ce ar putea să facă (să voteze), la ceea ce trebuie să facă (să plătească impozite şi taxe) şi la
ceea ce ar putea să refuze să facă. În acelaşi domeniu al ştiinţelor sociale, cetăţenia este definită
ca o calitate juridică de cetăţean, care sintetizează ansamblul relaţiilor social-economice, politice
şi juridice dintre acesta şi un anumit stat.
În ştiinţa dreptului constituţional se afirmă că noţiunea de cetăţenie are două accepţiuni25.
În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică cu un
ansamblu de norme juridice care reglementează legătura politico-juridică dintre o persoană fizică
şi un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drepturi
şi obligaţii care constituie statutul său juridic, în al doilea rând, noţiunea de cetăţenie este
utilizată pentru a caracteriza condiţia juridică ce se oferă persoanelor care posedă titlul de
cetăţean.
Unii autori interpretează cetăţenia din punct de vedere obiectiv şi subiectiv. În perspectiva
obiectivă, cetăţenia exprimă „calitatea juridică a unei persoane fizice, a unui om, ca atare numit
cetăţean, de a fî element, membru al unui stat (al unui sistem ierarhic de state, în general al unui
organism politic autonom), calitate din care derivă toate celelalte drepturi constituţionale"11.
Din perspectiva obiectivă cetăţenia este tratată ca „raportul juridic fundamental dintre individ şi
stat, statului revenindu-i dreptul şi obligaţia de a-1 face pe individ participant activ la propria sa

8
Cr. Ionescu. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 1997
9
Ion Deleanu. Drept constituțional și instituții politice. Tratat. Vol.2. București : Nova, 1996, p. 25.
10
I. Muraru. Drept constituțional și instituții politice. Vol.1. București: Actami, 1995, p.166.
11
B. B. Berbeceanu. Cetățenia, monografiei juridică. București: ALL BECK, 1999, p. 54.

6
menţinere şi dezvoltare şi de a-1 cointeresa să rămână un astfel de participant..."12.
Profesorul I. Muraru, pornind de la faptul că cetăţenia are "un conţinut şi o finalitate care se
corelează cu realităţi economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată", consideră
că ea, adică cetăţenia, este o calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-
ecnomice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul
respectiv şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de constituţia şi legile acestuia13.
Alţi autori simplifică definiţia cetăţeniei până la apartenenţa unei persoane la un anumit stat.
V. Ivanov apreciază cetăţenia ca o legătură politico-juridică dintre om şi stat, nelimitată în timp şi
spaţiu, în virtutea căreia acesta se bucură de plenitudinea drepturilor şi libertăţilor consacrate şi
garantate de constituţie şi alte legi, îndeplineşte îndatoririle şi se bucură de protecţia statului.
În literatura de specialitate se constată că cetăţenia implică:
- o formaţiune politică autonomă;
- un număr de persoane fizice determinate (al căror cerc nefîind închis, trebuie să fie bine
conturat, implicând şi evidenţa cetăţenilor);
- dreptul cetăţenilor de a beneficia de ordinea de drept a formaţiunii politice din care fac parte
(drepturi fundamentale), de a participa la constituirea acestei ordini, precum şi obligaţia ce
corespunde acestui drept;
- o conştiinţă colectivă, o prezumţie de ataşament afectiv la societatea creatoare de stat, a fiecărei
persoane, conştiinţă care justifică existenţa statului şi apartenenţa la el, constituirea şi menţinerea
lui;
- egalitatea principială a cetăţenilor în faţa ordinii de drept;
- superioritatea principială a condiţiei cetăţenilor în raport cu străinii;
- o corelare între două caractere autentice, incluse dialectic în raportul de cetăţenie: caracterul lui
principial voluntar şi caracterul lui principial permanent14.
Astfel, în încheiere, în baza opiniilor aduse, pot generaliza că definiţia cetăţeniei întruneşte în
mod absolut necesar următoarele trăsături:
a) exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora formează "statutul
juridic" sau "situaţia juridică" a cetăţeanului.
b) aceste drepturi şi obligaţii, predeterminate prin constituţie şi alte legi, trebuie evaluate în
cadrul raporturilor generale existente dintre stat şi cetăţeni sau al raporturilor care au caracter
juridic.
Consider că cetăţenia este o stare de fapt care rezultă din legătura principală şi stabilă dintre
stat şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care
se realizează suveranitatea naţională şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale
recunoscute şi garantate de statul respectiv, care, în acelaşi timp, îi impune şi o serie de
îndatoriri fundamentale.
În legislaţia Republicii Moldova noţiunea de cetăţenie a fost interpretată pentru prima dată în
anul 1991 în Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova. Chiar în articolul 1 din această
Lege cetăţenia era definită în felul următor: „Cetăţenia Republicii Moldova determină relaţiile
politice şi juridice permanente dintre o persoană fizică şi statul Republicii Moldova, care îşi
găsesc expresia în drepturile şi obligaţiile lor reciproce".
Legea cetăţeniei în vigoare (art. 3) determină că „Cetăţenia Republicii Moldova stabileşte între
persoana fizică şi Republica Moldova o legătura juridico-politică permanentă, care generează
drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană"15.
Lucrul important pe care trebuie să-1 înţelegem este că:

12
Ibidem, p.54.
13
I. Muraru. Op. cit., p. 178-179.
14
B. B. Berceanu. Op.cit., p. 55-56
15
Legea cetățeniei Republicii Moldova, Monitorul Oficial nr. 1024 din 02.06.2000

7
- cetăţenia Republicii Moldova reprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice
dintre indivizi şi statul Republicii Moldova;
- cetăţenia înseamnă apartenenţa persoanelor fizice la patria lor, Republica Moldova;
- ea implică pentru cetăţeni atât drepturi cât şi obligaţii.
Pentru a dezvălui întreaga gama de probleme ce ţin de identificarea naturii juridice a cetăţeniei,
trebuie să cunoaştem că a determina natura juridică a oricărui fenomen din acest domeniu
înseamnă a-1 încadra „în una din categoriile fundamentale ale ştiinţei dreptului, categorii care
prin exprimarea esenţei fenomenelor ajută la cunoaşterea şi generalizarea ştiinţifică"16.
Doctrina dreptului constituţional cunoaşte mai multe curente ştiinţifice care încearcă să identifice
natura juridică a cetăţeniei într-o manieră autonomă. Sintetizând cadrul acestor teorii, putem
evidenţia următoarele:
Teoria contractuală. Se consideră cetăţenia drept o categorie a contractului sinalagmatic dintre
stat şi fiecare individ, care intră în categoria de popor ca condiţie juridică de existenţă a statului.
Altfel spus, cetăţenia este rezultatul unui "raport contractual", ceea ce ar însemna că ea se naşte
numai dintr-un acord de voinţă aparţinând statului şi persoanei fizice. Această poziţie nu poate fi
acceptată, dat fiind faptul că instituţia contractului şi instituţia cetăţeniei sunt diferite după
natură, formă etc. Pentru a demonstra vulnerabilitatea acestei teorii, voi expune doar două puncte
de vedere:
- la dobândirea cetăţeniei prin naştere voinţa celui născut nu poate fi exprimată nicidecum atât
până, cât şi în momentul dobândirii cetăţeniei, cu toate că acordul de voinţă, în mod normal,
trebuie să se manifeste până la încheierea contractului;
- la general, statutul juridic al părţilor contractante (drepturile şi îndatoririle) diferă în raport de
tipul contractului, iar în cazul cetăţeniei drepturile şi obligaţiile sunt expres formulate de
constituţii sau de alte legi organice.
Teoria manifestării unilaterale a voinţei de către stat. În cazul dobândirii cetăţeniei prin naştere,
dar mai ales la dobândirea cetăţeniei prin cerere, statul îşi manifestă în mod unilateral voinţa sa,
naturalizarea devenind nu altceva decât un act unilateral de putere publică. Chiar dacă admitem
că cetăţenia ar fi un act unilateral de voinţă al statului, trebuie să evidențiez că în nici un caz nu
poate fi acordată cetăţenia unui stat prin natualizare dacă persoana nu solicită în mod expres
aceasta.
Teoria condiţiei juridice. Conform acestei teorii, cetăţenia este definită ca apartenenţă a
persoanei la stat în virtutea căreia aceasta are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi
obligaţiile corespunzătoare. Cu alte cuvinte, această teorie mai poate fi numită "cauza drepturilor
şi obligaţiilor cetăţeanului".
Teoria statului juridic. Cetăţenia statului este un "statut personal", cum ar fi clasa socială, vârsta,
sexul, confesiunea religioasă.
Teoria raportului juridic. Conform acestei teorii, cetăţenia este un raport politic şi juridic de
dominaţi şi supuşenie din care izvorăsc drepturi şi obligaţii reciproce între individ şi stat. Această
concepţie, potrivit unor afirmaţii, statul, faţă de care cetăţeanul este un simplu supus, un element
pasiv, ba mai mult decât atât, această teorie este contestată de unii autori care consideră, pe bună
dreptate, că "cetăţenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic şi pentru că în realitate ea
defineşte poziţia unei persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un complex
de raporturi juridice".
Teoria cetăţeniei ~ element al capacităţii juridice. Adepţii acestei teorii consideră că cetăţenia
este o componentă, un element al capacităţii juridice, care reprezintă o prerogativă a subiectelor
de drept. În calitate de argument este adus faptul că persoanele fizice în cadrul raporturilor
juridice apar ca cetăţeni, ca străini şi ca apatrizi, ultimele două categorii de persoane nefiind
recunoscute subiecte de drept în anumite raporturi juridice. Această situaţie este explicată prin
faptul că străinii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii, fiindcă lor le lipseşte o
16
T. Draganu. Natura juridică a cetîțeniei. Cluj-Napoca, 1968, p.13.

8
parte din capacitatea juridică, condiţie necesară pentru a deveni subiect al raporturilor juridice şi
pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare.
Deci, guvernanţii, în funcţie de condiţiile social-politice, stabilesc care sunt elementele ce
formează capacitatea juridică, determinând astfel dacă un individ sau un grup de indivizi pot sau
nu să fie subiecte ale unor raporturi juridice, al căror conţinut îl formează anumite drepturi sau
obligaţii, legislaţia statelor constatând o restrângere a capacităţii juridice în anumite categorii de
raporturi juridice pentru persoanele străine şi apatrizi, acordând o capacitate juridică deplină
numai pentru cetăţeni.
Teoria legăturii de apartenenţă statului. Conform acestui punct de vedere, cetăţenia exprimă
legătura ce uneşte un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este
considerată ştiinţific inconsistentă. In calitate de argument poate servi şi următoarea constatare:
raporturile juridice, ca raporturi sociale aflate sub incidenţa unei norme juridice, care ar putea lua
naştere între bunuri şi persoane, ar pune în egalitate bunurile şi persoana.
Teoria cetăţeniei — element constitutiv al statului. Potrivit acestei opinii, cetăţenia este pur şi
simplu un element constitutiv al statului. Este adevărat că organizarea puterii de stat se realizează
numai în raport cu populaţia. Dar cetăţenia nu trebuie redusă doar la semnificaţia unuia dintre
elementele constitutive ale statului. Ca apartenenţă a unei persoane la un anumit stat, cetăţenia
este o legătură juridică din care decurg drepturi şi obligaţii reciproce.
Din cele menţionate este ușor de observat că există o relativă dificultate în stabilirea naturii
juridice a cetăţeniei. Această stare de lucruri este condiţionată de faptul că există diverse
modalităţi de dobândire a cetăţeniei: prin naştere, prin naturalizare (satisfacerea cererii adresate
de către o persoană fizică autorităţilor de stat de competenţa cărora este acordarea cetăţeniei
statului respectiv), prin înfiere, prin opţiune etc.
Se cere remarcat faptul că la baza tuturor teoriilor cu privire la natura juridică a cetăţeniei stă
concepţia precum că cetăţenia reprezintă o legătură reciprocă între două subiecte de drept.
După cum am mai spus, analiza practicii constituţionale contemporane de acordare a cetăţeniei
demonstrează că originea juridică a cetăţeniei se manifestă sub diverse forme. Indiferent care ar
fi factorul de origine al cetăţeniei, aceasta, în esenţă, semnifică un raport juridic al cărui mod de
naştere şi de stingere sunt prevăzute de lege, după cum este prevăzut şi conţinutul raportului
(drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor).
I. Muraru consideră că în stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria
subiectelor raporturilor juridice. Deşi pleacă de la această idee, nu împărtăşeşte părerea că
cetăţenia este o situaţie juridică, mai ales pentru că noţiunea „situaţie juridică" nu se pare
suficient determinată.17I. Muraru consideră că cetăţenia este un element, o parte componentă a
capacităţii juridice. În acelaşi timp autorul dă unele explicaţii privitoare la capacitatea juridică,
deoarece i s-ar putea obiecta ca cetăţenia, fiind un element, o parte a capacităţii juridice, ar
apărea ca o posibilitate abstractă (vezi I. Deleanu), iar, pe de altă parte, că în nici un caz cetăţenia
nu poate fi o posibilitate abstractă 18. Cei care consideră capacitatea juridică ca o prerogativă
abstractă, continuă autorul, iau ca punct de plecare capacitatea de folosinţă din dreptul civil şi,
fie spus, aici nici nu poate fi vorba de un asemenea lucru fără a privi şi analiza capacitatea
juridică, aşa cum se prezintă ea în celelalte ramuri ale dreptului. În general, în literatura juridică,
noţiunile de subiect de drept şi capacitate au fost expuse ţinându-se seama în primul rând de
raporturile de drept civil şi nu de variatele domenii ale raporturilor juridice.
Dar pentru a face lumină asupra acestui caz autorul propune „a folosi rezultatele numai ale acelor
cercetări ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate a acestor probleme"19.
Şi pentru început autorul stabileşte că prin subiecte ale raporturilor juridice sau prin subiecte de
drept se înţeleg participanţii la raporturile juridice care au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai

17
I.Muraru, op.cit., p.156.
18
Ibidem, p.156.
19
Ibidem, p.156.

9
drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor
juridice sunt persoanele fizice şi colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte
ale raporturilor juridice ca cetăţeni, ca străini sau apatrizi". Savanţii în domeniu menţionează că,
în anumite raporturi juridice, străinii şi apatrizii nu pot fi subiecte. Explicaţia, în opinia lui
I. Muraru, constă în faptul că străinii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii,
fiindcă lor le lipseşte o parte din ceea ce-ţi permite să fii subiect în toate raporturile juridice, şi
anume o parte din capacitatea juridică20. În acest caz s-ar putea pune, pe bună dreptate,
întrebarea: străinii sau apatrizii nu au capacitate juridică?
Pentru a răspunde la această întrebare I. Muraru face unele precizări privind capacitatea juridică
şi legătura ei cu subiectele de drept. In linii generale, literatura de specialitate defineşte
capacitatea juridică ca recunoaşterea de către lege omului posibilitatea de a fi subiect de drept, de
a avea drepturi şi obligaţii juridice. Dar în unele ramuri de drept, capacitatea juridică a
persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (dreptul civil,
dreptul familiei). În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii,
deoarece „dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu are o mare importanţă în
dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în
care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte o dată cu capacitatea de folosinţă şi în
aceleaşi condiţii cu ea.
Cu alte cuvinte I. Muraru subliniază că „se poate divide capacitatea juridică în capacitate de
exerciţiu şi de folosinţă numai în acele ramuri de drept unde drepturile pot aparţine unui titular
fără să necesite în acelaşi timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular. În cazul acelor drepturi
care presupun neapărat şi exercitarea lor de către titular, ca de exemplu în cazul drepturilor
politice, împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi de exerciţiu nu mai este posibilă."21
„Capacitatea juridică, scrie N. Popa, ne apare ca premisă a calităţii de subiecte de drept" şi ca
participant la raportul juridic, ca posibilitate recunoscută de lege de a avea drepturi şi obligaţii
juridice. Capacitatea juridică este o categorie social-istorică care a cunoscut şi cunoaşte
schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de transformările mai
importante survenite. În acest context N. Popa scrie că „Legea fixează atât momentul apariţiei
capacităţii juridice, cât şi întinderea ei, volumul drepturilor şi îndatoririlor ce pot forma
conţinutul unui raport juridic."22
Această situaţie îi permite lui I.Muraru să constate: „Deci guvernanţii - căci ce este legea decât
exprimarea voinţei acestora - stabilesc, în funcţie de prefacerile social-politice, de interesele
lor, care sunt elementele care formează capacitatea juridică, stabilind astfel dacă un individ sau
un grup de indivizi pot să fie subiecte ale unor raporturi juridice, al căror conţinut îl formează
anumite drepturi şi obligaţiuni."23
În confirmarea celor menţionate I. Muraru arată, şi pe bună dreptate, că în sclavagism, sclavii nu
erau subiecte ale raporturilor juridice, ei erau obiecte ale acestora (bunuri). Sclavii nu aveau
capacitatea de a fi subiecte ale raporturilor juridice deoarece lor nu le era recunoscută calitatea de
persoană, care este unul din elementele capacităţii juridice. Date fiind cele menţionate I. Muraru
conchide că „un prim element al capacităţii juridice este calitatea de persoană fizică sau juridică,
dacă ne referim la colective, fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia că şi bunurile ar putea fi
subiecte ale raporturilor juridice. "24
Acum putem afirma că în mod obiectiv legile au restrâns însă capacitatea juridică în anumite
categorii de raporturi juridice şi pentru străini sau apatrizi, dând totodată o capacitate juridică
deplină numai cetăţenilor. Astfel, în opinia lui I. Muraru, apare un al doilea element al capacităţii
juridice, şi anume cetăţenia. Căci, şi cu aceasta răspundem la una din întrebările puse,
20
I.Muraru, op. cit.157
21
Ibidem, p. 157.
22
N. Popa, Teoria generală a dreptului, București, 1992, p.191.
23
I. Muraru, op.cit., p.157-158
24
Ibidem, p.158

10
capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul cetăţenilor şi este restrânsă în
cazul străinilor şi apatrizilor. Trebuie însă imediat să adăugăm că împărţirea în capacitate juridică
deplină şi restrânsă nu trebuie să fie confundată cu împărţirea în capacitate de exerciţiu deplină şi
restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, precum în dreptul civil. Căci, dacă în aceste
situaţii împărţirea se face ţinând cont de faptul dacă subiectul raportului juridic are sau nu nevoie
de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor
sale, împărţirea în capacitate juridică deplină şi capacitate juridică restrânsă, despre care vorbim
noi, se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice
(posibilitate generală, desigur, dar reală), şi nu numai a unora, atunci când nu este cetăţean.25
Iată de ce savanţii în domeniu menţionează că persoana fizică, cetăţean, este şi poate fi subiect al
tuturor raporturilor juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale,
şi în mod special drepturile politice. Cu toate că fiecare cetăţean este în drept un subiect unitar,
aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca însă aspecte diferite în funcţie de caracterul
raporturilor juridice în care poate figura ca parte.
Conform teoriei generale a dreptului legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de
drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte totodată şi „ capacitatea de a fi titular de drepturi
şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi
de condiţiile care trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de
drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al raporturi lor juridice."26
Iată de ce I. Muram, când a definit cetăţenia română „ca o calitate a persoanei" 27, a plecat de la
ideea că ea este o calitate a persoanei numai în măsura în care consideră această calitate ca „un
element constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de persoană fizică", anume în
această ordine de idei autorul socoate că „cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al
capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional." 28 Cetăţenia a
fost calificată şi ca apartenenţă a persoanei la stat, în virtutea căreia persoana are faţă de stat
drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare drepturilor statului faţă de ea.
Această concepţie se reflectă şi în „Legea cetăţeniei române": „Cetăţenia română exprimă
apartenenţa unei persoane la statul român" (art 1, alin. (l)) 29. Aşadar, cetăţenia este un raport
juridic. Acest mod de a defini cetăţenia, în opinia lui I. Deleanu, rămâne însă discutabil din
următoarele considerente: a) din punct de vedere tehnic-juridic, cetăţenia nu poate fi încadrată în
categoria raporturilor juridice, ea limitându-se să desemneze ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
specifice condiţiei de cetăţean; b) simpla caracterizare a cetăţeniei ca raport juridic lasă deschisă
problema de a şti care este categoria de raporturi juridice din care ea face parte; c) cetăţenia nu ar
putea fi definită ca „raport juridic" şi pentru că, în realitate, ea exprimă poziţia unei persoane nu
doar într-un raport juridic, ci într-un complex de asemenea raporturi30.
În concluzie, I. Deleanu consideră, şi pe bună dreptate, că două constatări sunt incontestabil:
a) Cetăţenia exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora formează
„statutul juridic" sau „situaţia juridică" a cetăţeanului; b) Aceste drepturi şi obligaţii,
predeterminate prin lege, trebuie evaluate în cadrul raporturilor generale existente între stat şi
cetăţenii săi, raporturi care au, fără îndoială, un caracter juridic. După aceste precizări I. Deleanu
defineşte cetăţenia „ca situaţie juridică care rezultă din raporturile juridice statornice care
intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa persoanei la stat, situaţie
caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de lege’’31.
1.3 Moduri şi principii generale de dobândire a cetăţeniei
25
Ibidem, p. 158
26
Ibidem, p. 158
27
Ibidem, p.155
28
Ibidem, p. 159
29
Legea cetățeniei române, Monitorul Oficial al României, nr.44 din 16.03.91.
30
I. Deleanu, op. cit., p.28.
31
Ibidem, p.28.

11
Sistemele constituţionale din lume cunosc două moduri generale de dobândire a cetăţeniei, şi
anume: dobândirea cetăţeniei în baza unor efecte de drept; dobândirea cetăţeniei prin intermediul
unui act juridic.
Dobândirea cetăţeniei în baza efectelor de drept prevede cea mai importantă modalitate de
dobândire a cetăţeniei prin naştere. Acest mod cunoaşte două reguli care sunt aplicate în lume:
a) jus sanguinus (dreptul sângelui);
b)jus soli sau jus loci (dreptul solului, al locului).
Principiul jus sanguinus este aplicat pe tot continentul european, inclusiv în Republica Moldova,
şi în multe alte state ale lumii care păstrează tradiţia dreptului roman, şi prevede că copilul prin
naştere obţine automat cetăţenia părinţilor sau a unuia dintre părinţi, dacă aceştia au cetăţenie
diferită.
Principiul jus soli, uzitat în statele cu un sistem de drept anglo-saxon, prevede acordarea
cetăţeniei persoanei care s-a născut pe teritoriul statului respectiv, indiferent de cetăţenia pe care
o deţin părinţii.
Trebuie menţionat că ambele principii au atât avantaje, cât şi dezavantaje, fapt care a făcut să se
creadă că nici unui dintre principii „nu are calitatea de a fi aplicat în toate cazurile - căci părinţii
pot fi necunoscuţi, cu cetăţenie necunoscută, precum şi locul naşterii poate fi necunoscut ori
nestăpânit"32. Din cauza acestui fapt se cere aplicarea combinată a principiilor menţionate. Doar
aşa pot lămuri de ce unele ţări aplică şi sitemul mixt (prin îmbinarea dreptului sângelui cu
dreptul solului) pentru a acorda cetăţenie copiilor născuţi pe teritorii străine ai căror părinţi nu
deţin cetăţenia statului respectiv.
Dobândirea cetăţeniei prin intermediul unui act juridic cuprinde mai multe modalităţi:
a) prin înfiere;
b) prin naturalizare, adică la solicitarea persoanei statul decide să acorde cetăţenie;
c) prin opţiune, adică, în virtutea anumitor circumstanţe obiective, persoana este înzestrată cu
dreptul de a-şi alege cetăţenia.
Înfierea unui copil fără cetăţenie sau cetăţenie străină atrage după sine, de obicei, dobândirea de
către copil a cetăţeniei adoptatorului.
Dacă în statul persoanei care adoptă sau al persoanei adoptate înfierea nu este recunoscută,
copilului i se acordă cetăţenia statului pe al cărui teritoriu locuieşte.
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare are loc la cererea persoanei interesate şi în baza deciziei
autorităţilor competente ale statului solicitat.
Legislaţiile naţionale prevăd o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei la cererea persoanei:
reşedinţa solicitantului pe o perioadă de timp (între 3 şi 10 ani) pe teritoriul statului respectiv
(excepţiile de la această cerinţă sunt prevăzute de lege); buna moralitate; cunoaşterea limbii
naţionale; îndeplinirea unui serviciu guvernamental, precum şi cerinţa de a dispune de mijloace
de existenţă.
Un aspect al naturalizării îl constituie şi dobândirea cetăţeniei unei persoane prin căsătoria cu un
străin. Legislaţia tradiţională a unor state în trecut consacra obligaţia femeii care se căsătorea cu
un străin să adopte cetăţenia soţului, fapt ce punea într-un statut de inegalitate femeia faţă de
bărbat.
După adoptarea Cartei O.N.U., a altor documente privind drepturile omului, şi mai ales a unor
documente O.N.U. referitoare la înlăturarea discriminărilor faţă de femei, legislaţiile naţionale
din foarte multe state au consacrat principiul liberei opţiuni al femeii căsătorite cu un străin: de
a-şi menţine cetăţenia sa sau de a lua cetăţenia soţului.
În anul 1957 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenţia asupra cetăţeniei femeii
căsătorite, Convenţie iniţiată încă din 1949 de Comisia pentru situaţia femeii din cadrul
Consiliului economic şi social. Convenţia prevede că nici încheierea, nici desfacerea căsătoriei
dintre cetăţenii unui stat parte şi străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei nu
32
B. B. Berceanu. Op.cit., p. 118

12
pot ipso facto să aibă efecte asupra cetăţeniei femeii: dobândirea cetăţeniei străine sau renunţarea
la cetăţenia sa de către un cetăţean al statului parte nu împiedică soţia persoanei respective să-şi
păstreze cetăţenia. Străina căsătorită cu cetăţeanul unui stat parte poate să dobândească la dorinţă
prin naturalize cetăţenia soţului.
Problema dobândirii cetăţeniei se pune în situaţiile în care are loc fie un transfer de teritoriu, fie
de populaţie de la un stat la altul. În aceste cazuri persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv
au dreptul de a opta în sensul manifestării de voinţă privind alegerea cetăţeniei: fie a statului
căruia i-a aparţinut teritoriul, fie a noului stat.
Dreptul internaţional contemporan prevede dreptul de opţiune ca o regulă generală şi obligatorie,
ce decurge din dreptul fiecărui popor de a-şi decide singur soarta. Opţiunea pentru cetăţenia unui
stat impune, de obicei, persoanei respective şi stabilirea domiciliului în statul al cărui cetăţean
este.
De asemenea, transferul populaţiei dintr-un stat în altul pe baza unor tratate produce consecinţe
cu privire la cetăţenia persoanelor strămutate. În baza tratatului, aceste persoane pot opta pentru
cetăţenia unuia dintre cele două state sau dobândesc în mod automat cetăţenia statului pe al cărui
teritoriu s-au stabilit.
Deosebirile existente cu privire la principiile şi modurile diferite de dobândire şi pierdere a
cetăţeniei în practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică interesele mai
multor state. Aceste situaţii au dat naştere la apariţia:
- bipatridiei;
-apatridiei.
Bipatridia, sau dubla cetăţenie, este situaţia când una şi aceeaşi persoană deţine în acelaşi timp
cetăţenia a două state. Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile
statelor, în principal pe două căi: în situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere şi în cazul natura-
lizării. Astfel, copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat, în care se aplică principiul dreptului
sângelui, pe teritoriul altui stat, a cărui legislaţie consacra principiul dreptului solului va căpăta
cetăţenia ambelor state. Prin naturalizare, dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte o
nouă cetăţenie la cerere, prin căsătorie, înfiere etc. nu pierde vechea sa cetăţenie. Legislaţia
internaţională adecvată şi acordurile bilaterale rămân instrumente juridice de înlăturare a
bipatridiei şi a dificultăţilor generate de aceasta în relaţiile dintre state.
Spre nedumerirea unora, această situaţie nu a fost şi nici nu este acceptată de toată lumea.
Încă Cicero (106-43 î.e.n.), om politic, filosof, avocat şi celebru jurist, a condamnat o atare stare
prin afirmaţia: "Potrivit dreptului nostru civil, nimeni nu poate fi cetăţean a două state" (Duarum
civitatum civis esse nostro iure civili, nemo potest).
Şi astăzi s-a dovedit ca bipatridia (bicetăţenia, cetăţenia dublă) afectează ordinea de drept a
statelor, creînd dificultăţi în cazurile de aplicare a legislaţiei naţionale titularilor lor.
Apatridia. Pluritatea statelor existente astăzi pe harta lumii cu legislaţii proprii determină ca,
uneori, persoanele să rămână fără nici o cetăţenie, cum este situaţia apatrizilor.
În spaţiul postsovietic a sporit problema vizată în legătura cu destrămarea U.R.S.S, fapt ce a dat
naştere unui şir de state suverane, independente, în acest context, acordarea cetăţeniei a obţinut o
semnificaţie politico-juridică, transformându-se din categoria „cazurilor rare" într-un fenomen de
masă, care necesita o soluţionare radicală şi echitabilă. Această situaţie, fiind provocată de
politica de „integrare a naţiunilor" şi crearea unui popor unic sovietic desfăşurată în condiţiile
statului unional, la dezintegrarea lui şi instituirea de state suverane, a pus problema stringentă de
încetăţenire a populaţiei. Pornind de la experienţa internaţională, fiecare dintre fostele republici
unionale a început să elaboreze legislaţia naţională în domeniul relaţiilor de cetăţenie.

Conform Legii cu privire la cetăţenia Ucrainei, sunt cetăţeni ai Ucrainei:

- persoanele care la momentul intrării în vigoare a prezentei Legi locuiau în Ucraina,
independent de provenienţa, apartenenţa de rasă şi naţională, de gen, studii, limbă, viziuni

13
politice, convingeri religioase, de genul şi caracterul activităţii, care n-au cetăţenia altor state şi
nu se opun contra dobândirii cetăţeniei Ucrainei;
-persoanele care susţin orientarea de stat, îşi satisfac serviciul militar sau studiază peste hotarele
Ucrainei, în condiţiile în care s-au născut sau au dovedit că au domiciliat în permanenţă pe
teritoriul ei, nu posedă cetăţenia altor state şi nu mai târziu decât intrarea în vigoare a prezentei
Legi au manifestat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Ucrainei;
- persoanele care au dobândit cetăţenia Ucrainei în corespundere cu prezenta Lege.

Conform Legii cu privire la cetăţenia Lituaniei, cetăţeni ai acesteia sunt recunoscute:

- persoanele care au posedat cetăţenia Republicii Lituaniene, copiii şi nepoţii lor, precum şi alte
persoane care până la 15 iunie 1940 au fost locuitori permanenţi ai prezentei Lituanii, copiii şi
nepoţii lor, domiciliaţi permanent pe teritoriul Lituaniei;
- persoanele care au domiciliat permanent în Lituania, dacă ei înşişi s-au născut sau au dovedit că
măcar unul din părinţi, bunelul ori bunica s-au născut pe teritoriul Lituaniei şi dacă ei nu posedă
cetăţenia altui stat;
- alte persoane care în ziua intrării în vigoare a prezentei Legi au locuit în permanenţă pe
teritoriul republicii, având loc de lucru permanent sau o sursă legală de existenţă permanentă.
Persoanele respective timp de doi ani din ziua intrării în vigoare a prezentei Legi se
autodetermină liber în sensul cetăţeniei;
- persoanele care au dobândit cetăţenia Lituaniei în conformitate cu prezenta Lege (art. 1).

Conform Legii cu privire la cetăţenia Rusiei, cetăţeni ai Federaţiei Ruse sunt recunoscuţi:
- toţi cetăţenii fostei U.R.S.S., locuitori permanenţi pe teritoriul R.S.F.S.R., din ziua intrării în
vigoare a prezentei Legi, dacă timp de un an din ziua respectivă îşi vor exprima dorinţa de a
dobândi cetăţenia Federaţiei Ruse;
- persoanele, născute la 30 decembrie 1922 şi mai târziu, care şi-au pierdut cetăţenia U.R.S.S.,
sunt considerate ca având cetăţenia de origine a Federaţiei Ruse, dacă s-au născut pe teritoriul
R.S.F.S.R. sau măcar unul din părinţi la momentul naşterii copilului a fost cetăţean al U.R.S.S. şi
a domiciliat pe teritoriul R.S.F.S.R. Prin teritoriul R.S.F.S.R. în cazul dat se are în vedere
teritoriul Federaţiei Ruse la data naşterii lor (art. 13).

În Marea Britanie cetăţeni ai Regatului Unic şi coloniilor sunt persoane care au fost desemnate
prin termenul respectiv conform Legii din anul 1948, precum şi cetăţenii Marii Britanii, cetăţenii
teritoriilor britanice dependente şi cetăţenii teritoriilor britanice de peste mări.

Potrivit unei Legi din anul 1779, cetăţeni ai S.U.A. au fost declaraţi „toţi oamenii albi, născuţi pe
teritoriul acestei comunităţi şi persoanele care au locuit acolo timp de doi ani până la adoptarea
legii respective". Americanii naturalizaţi trebuiau să-şi declare la judecată intenţia de a se stabili
cu traiul în S.U.A. şi să depună jurământ de devotament.
Conform legislaţiei S.U.A., apartenenţa de stat, dar nu cetăţenia de origine, o dobândesc:
1) persoanele născute pe teritoriul posesiunilor externe ale S.U.A.;
2) persoanele care s-au născut în afara teritoriului şi posesiunilor externe ale S.U.A.;
3) persoanele care posedă apartenenţa de stat, dar nu cetăţenia S.U.A. şi care până la naşterea
copilului aveau domiciliul în S.U.A. sau pe teritoriul posesiunilor externe americane.

În Franţa cetăţenia poate avea două surse de provenienţă: după origine şi dobândită.
Cetăţenia franceză de origine rezultă din naşterea în Franţa şi din filiaţia franceză. Astfel,
dobândeşte cetăţenia franceză prin naştere "copilul legitim sau natural născut în Franţa, atunci
când unul dintre părinţii săi este născut aici". În virtutea filiaţiei, este considerat cetăţean francez
"copilul legitim sau natual care are cel puţin unul dintre părinţi fancez".

14
Cetăţenia franceză poate fi dobândită în urma naşterii în Franţa, căsătoriei cu o persoană de
cetăţenie franceză sau prin naturalizare. Astfel, conform art. 44 din Codul naţionalităţii, devine
cetăţean francez persoana care a atins majoratul, s-a născut în Franţa şi care domiciliază aici
ultimii cinci ani înainte de majorat. După şase luni de căsnicie, poate deveni cetăţean francez
persoana care a încheiat o căsătorie cu un soţ de cetăţenie franceză. Pentru acordare la cerere
(naturalizare) străinul depune o cerere care mai apoi devine obiectul unui decret guvernamental
de naturalizare. În această ultimă situaţie, dobândirea cetăţeniei rămâne la discreţia guvernului
francez, nefiind stabilită prin lege.

II. DOBÎNDIREA CETĂȚENIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1 Principiile care guvernează reglementarea cetățeniei

I. Principii-drepturi
1. Dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie. Acesta este unul dintre principiile formulate in
terminis de lege, aşa cum am arătat deja. Importanţa lui este determinată de însăşi noţiunea de

15
cetăţenie, care este o calitate a persoanei fizice şi exprimă o legătură politico-juridică permanentă
cu statul Republica Moldova, legătură ce duce la dobândirea de drepturi şi obligaţii reciproce. Cu
alte cuvinte, astăzi personalitatea umană este beneficiarul tuturor drepturilor fundamentale ale
omului, ca drepturi subiective, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea acestuia
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie
şi garantate prin Constituţie şi legi.33
Deci, posedarea de către o persoană a cetăţeniei unui stat îl face pe acesta titularul tuturor
drepturilor şi respectiv al obligaţiilor fundamentale ale omului.
2. Stabilirea cetăţeniei copilului minor prin acordul părinţilor în cazurile stabilite prin lege. Aşa,
spre exemplu articolul 13, alin. (2) din Legea cetăţeniei stabileşte: Asupra cetăţeniei copilului
apatrid înfiat de soţi unul dintre care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean
străin hotărăsc, de comun acord, înfîetorii, iar alin. (2), art. 19 stabileşte că „în cazul în care
numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia Republicii Moldova, părinţii vor hotărî, de comun
acord, asupra cetăţeniei copilului".

II. Principii-garanţii
1. Egalitatea în drepturi între cetăţeni. După cum am menţionat deja, acest principiu este tratat
de către toţi savanţii în domeniu. Cu toate acestea, voi pleca de la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, art. 1 al căreia stabileşte că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
drepturi şi demnitate. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele
faţă de altele în spiritul fraternităţii". Detalierea acestor prevederi o găsim în art.2 care stipulează
că „fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie
fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, de origine naţională şi socială, avere, naştere sau orice alte
împrejurări."34 O reglementare similară găsim şi în Constituţia Republicii Moldova. Astfel art. 15
stabileşte că „Cetăţenia Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate
prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea’’, iar alin.(2), art. 16
confmţeşte că „Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere sau de origine socială." Considerăm că are perfectă dreptate I. Muraru care la cele
menţionate mai adaugă şi „indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia".35
Cred că anume ideile expuse duc la concluzia formulată de I. Deleanu, şi anume ca în cazul dat
nu este vorba de „o egalitate ipotetică, abstractă, demografică şi speculativă, ci una reală,
efectivă. Nu o egalitate a forţelor şi aptitudinilor fizice şi spirituale, o egalitate „standardizată", ci
una în statutul politic şi juridic al cetăţenilor".36
2. Neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, asupra cetăţeniei
celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a
părinţilor. Acest principiu în formula dată este produsul sintezei prevederilor Convenţiei, Legii
cetăţeniei şi a opiniilor savanţilor. În confirmarea principiului dat Legea cetăţeniei în art.23
stabileşte că „Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect
asupra cetăţeniei soţului şi copiilor ei. Adică cetăţenia nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin
căsătorie."37
Aceste prevederi i-au permis G. Vrabie să desprindă din principiul egalităţii în drepturi intre
cetăţeni şi să formuleze în calitate de principiu aparte „egalitatea femeii cu bărbatul", invocând o
dublă justificare, şi anume: a) prin importanţa recunoaşterii egalităţii sexelor, în lumina unei
întregi istorii ce „afirmă" inegalitatea ca regulă şi ca principiu şi b) faptul că în lege sunt
33
I. Muraru, Dreptul constituțional și instituții politice, Editura ACTAMI, București, 1997, p.174
34
Dreptul Omului, Editura ,,Adevărul’’, București, 1990.
35
I. Muraru, op.cit., p.161
36
I. Deleanu, op. cit., p.29
37
Ibibem, p.29.

16
reglementate mai multe aspecte ale acestei egalităţi dintre femeie şi bărbat"38
3. Nediscnminarea cetăţenilor. Convenţia europeană, în art.5, stabileşte că legislaţia statului parte
nu trebuie să „facă distincţie sau să includă practici care ar constitui o discriminare bazată pe sex,
religie, rasă, culoare sau origine naţională ori etnică". Principiul nediscriminării se aplică între
resortisanţii statului, „indiferent dacă sunt resortisanţi prin naştere sau şi-au dobândit cetăţenia
ulterior", adică indiferent de temeiurile dobândirii cetăţeniei. După cum am arătat anterior, nici o
discriminare nu este admisă între părinţi cât priveşte stabilirea cetăţeniei copilului lor pe baza
legăturii de sânge.
4. Inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenie şi de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia. In această reglementare „in terminis", şi anume în art. 15 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului; art. 17, alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova; art.7, lit.(c) din Legea
cetăţeniei sunt unite două principii distincte: nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia
sa (prevedere stipulată şi de art.4, lit. (b) din Convenţie); dreptul persoanei de a-şi schimba
cetăţenia.
Aşadar, vom expune conţinutul primului principiu: inadmisibilitatea privării arbitrare a
persoanei de cetăţenia sa. Cunoaştem deja ce semnificaţie are cetăţenia pentru o persoană fizică
şi tocmai din aceste motive Constituţia Republicii Moldova în art. 17, alin.(l), stabileşte că
„cetăţenia Republicii Moldova poate fi dobândită, păstrată sau pierdută numai în condiţiile
prevăzute de legea organică". Convenţia europeană, în art. 7, stabileşte tocmai temeiurile
pierderii cetăţeniei la iniţiativa statului , temeiuri ce trebuie să fie prevăzute în dreptul intern.
Legea cetăţeniei, urmând aceste cerinţe în art.23, alin.(l), stabileşte:
„Cetăţenia Republicii Moldova poate fi retrasă printr-un decret al Preşedintelui Republicii
Moldova persoanei care:
a) a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin informaţia falsă sau prin
ascunderea unui fapt pertinent dovedit de instanţa de judecată;
b) s-a înrolat benevol în forţe armate străine;
c) a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului, dovedite de
instanţa de judecată;
d) a dobândit voluntar cetăţenia unui alt stat cu care Republica Moldova nu a încheiat acord care
prevede cetăţenia dublă şi nu renunţă în termen de până la un an la cetăţenia unuia dintre state".
Cu toate acestea, alin. (2) al acestui articol, conformându-se cerinţelor de neadmitere a apatridiei,
stipulează: „Retragerea cetăţeniei nu se admite în baza temeiurilor prevăzute de alin.(l) dacă
persoana va deveni apatrid, cu excepţia celor de la lit. a).
Din cele menţionate concluzionez că retragerea cetăţeniei se face:
a) numai la iniţiativa statului;
b) temeiurile retragerii cetăţeniei sunt expres indicate în lege şi nu suportă o interpretare
extensivă.
Cu toate acestea, apare o întrebare: cetăţenia poate fi retrasă oricărei persoane indiferent de
temeiurile dobândirii cetăţeniei sau se face o distincţie?
Dacă prevederile art.23, alin.(l), lit. a) ne dau un răspuns clar, şi anume că prezentarea de date
false o poate face doar o persoană care dobândeşte cetăţenia prin naturalizare, apoi celelalte
prevederi ale art.23 nu ne dau un răspuns cert, răspuns pe care nu-1 găsim nici în întreaga Lege a
cetăţeniei.
Dar să vedem cum această problemă este reglementată în alte state. De exemplu, Constituţia
română stabileşte în art.5, alin.(2), că „Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a
dobândit-o prin naştere". În opinia G. Vrabie şi I. Deleanu, este vorba de un principiu nou graţie
căruia se stabileşte o deplină concordanţă a prevederilor naţionale cu cele internaţionale. 39
I. Deleanu subliniază că în cazul dat se exprimă juridiceşte de pe platforma umanismului
38
G. Vrabie ,, Drept Constituțional și instituții politice”; Editura Cugetarea , Iași, vol.2, p.419
39
Ibidem, p.420.

17
semnificaţiile legăturii obiective şi indestructibile stabilite între anumite persoane, prin aplicarea
principiului jus sanguinis.
Cu alte cuvinte, se exprimă ideea de apartenenţă genetică a unei persoane la generaţiile care s-au
succedat pe teritoriul românesc, ideea de permanenţă a identităţii naţionale, şi drepturilor omului,
mai precis de legile statului, de a avea o Cetate. 40 Alexandru Arseni consideră oportun de a
prevedea legal şi în Republica Moldova această reglementare.
Cel de-al doilea principiu: dreptul persoanei de a-şi schimba cetăţenia. În sprijinul prevederilor
art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană, în art. 8, stabileşte
că fiecare stat parte trebuie să prevadă în dreptul său intern permiterea renunţării la cetăţenia sa,
cu condiţia că persoanele respective să nu devină apatrizi. Totuşi resorți domiciliază obişnuit în
străinătate, statul le poate permite renunţarea la cetăţenie şi fără această specificare.
Legea cetăţeniei în art.7, litera c) prevede dreptul de renunţare la cetăţenia Republicii Moldova,
iar art. 22 confirmă acest drept, indicând totodată cazurile de neaprobare a cererii de renunţare la
cetăţenie.
De la bun început voi menţiona că, în primul rând, în cazul renunţării la cetăţenie iniţiativa îi
revine persoanei care a atins vârsta majoratului şi nu statului, iar în al doilea rând, temeiurile
refuzului de satisfacere a cererii de renunţare sunt expres indicate în lege şi nu pot fi interpretate
extensiv. Aşadar, renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se aprobă persoanei care a împlinit
vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor în care:
a) nu va prezenta adeverinţa deţinerii sau dobândirii cetăţeniei unui alt stat, ori garanţia
dobândirii unei alte cetăţenii. În cazul în care persoana căreia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenia
Republicii Moldova, în pofida garanţiei, nu va dobândi cetăţenia unui alt stat, adică va deveni
apatrid, din decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind aprobarea renunţării la cetăţenia
Republicii Moldova referitoare la această persoană se abroga în modul stabilit;
b) a primit ordin de chemare sau se află în serviciul militar în termen sau de alternativă, cu
condiţia deţinerii unui domiciliu legal şi obişnuit în Republica Moldova.
5. Principiul stabilităţii. Acest principiu este explicat, în primul rând, prin însăși noţiunea de
cetăţenie, care aşa cum am arătat deja, prezintă printre altele „o legătură jundico-politică dintre o
persoană fizică şi un stat respectiv..."Această legătură permanentă nu poate fi întreruptă în nici
un fel, oriunde s-ar afla persoana cetăţean al statului, iar statul este obligat să-şi protejeze
propriul cetăţean. În al doilea rând, Legea cetăţeniei, art.12, alin.(l) stabileşte că „Sunt
recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit şi au păstrat această
cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobândit cetăţenia conform
prezentei legi".
Savanţii români G. Vrabie şi I. Deleanu consideră aceste prevederi ca un principiu separat,
subliniind că legislaţia s-a axat pe principiul tempus regit actum41.
Este cazul să mă refer şi la art. 16 al Convenţiei europene, conform căruia un stat parte nu
trebuie să facă din renunţarea sau pierderea unei alte cetăţenii o condiţie pentru dobândirea sau
menţinerea cetăţeniei sale când această renunţare sau această pierdere nu este posibilă sau nu
poate fi rezonabil cerută.
6. Evitarea apatridiei. Conform Legii cetăţeniei, apatrid este persoana care nu este cetăţean al
Republicii Moldova şi nici cetăţean al unui alt stat. După cum ştim, cetăţenia este titularul tuturor
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului, ceea ce caracterizează
personalitatea umană.
Iar dacă o persoană nu are capacitatea de cetăţean, ea este lipsită de drepturile politice şi de
anumite obligaţiuni. Deci, apatridul este oarecum lezat în anumite drepturi şi obligaţiuni şi,
implicit, statutul lui este unul dezavantajat de cel al cetăţenilor.
Iată de ce atât Convenţia, cât şi Legea cetăţeniei cer cu insistenţă evitarea apatridiei.
40
I. Deleanu, op. cit., p.30.
41
G. Vrabie, op.cit., p. 421; I. Deleanu, op.cit, p.30.

18
De exemplu, art.4, alin.(5), litb), art7, alin. (3), art.8 (Convenţia); art.7, lit. d); art.22, lit.a) şi
art.23, alin.(2) (Legea cetăţeniei).
Mai mult ca atât, art. 18 al Convenţiei stabileşte că fiecare stat parte, pronunţându-se asupra
dobândirii sau păstrării cetăţeniei în cazul succesiunii statelor, trebuie să ţină seama în special de:
a) legătura veritabilă şi efectivă între persoana interesată şi stat; b) domiciliul obişnuit al
persoanei interesate în momentul succesiunii statelor; c) voinţa persoanei interesate; d) originea
teritorială a persoanei interesate.
Cu toate că în ultimele decenii au fost adoptate numeroase tratate bilaterale şi multilaterale,
problema evitării apatridiei continuă să fie o preocupare permanentă a Consiliului Europei.
Despre aceasta ne vorbeşte faptul că în noiembrie 1998 la Strasbourg Comitetul de experţi în
problema cetăţeniei a elaborat proiectul Recomandării "Privind evitarea şi reducerea apatridiei",
urmat în calitate de anexă de un memorandum explicativ.
Dat fiind că în cazul dat este vorba doar de un proiect şi nu de un document oficial,
Arseni Alexandru crede totuşi că unele idei expuse în el din punct de vedere conceptual pot fi şi
trebuie să fie supuse unei analize ştiinţifice.42
Mai întâi, „Recomandarea" evidenţiază principiile ce rezultă din Convenţie, care cuprinde
prevederi speciale de evitare şi reducere a apatridiei, şi anume:
a) Baza legislativă şi practica administrativă privind dobândirea, păstrarea, pierderea,
redobândirea (restabilirea) sau eliberarea unei atestări a cetăţeniei nu trebuie să cuprindă
distincţii ce ar constitui o discriminare de (bazată pe) sex, religie, rasă, culoare sau origine
naţională sau etnică. Consider că ar fi oportun să includă şi formularea „sau de orice altă
origine", pentru a nu lăsa cale deschisă căutării unor posibile discriminări;
b) Accesul la cetăţenia Statului respectiv trebuie să fie posibilă indiferent dacă persoana are
legături efective şi durabile cu Statul, în particular prin naştere, origine sau reşedinţă;
c) Cetăţenii nu trebuie să fie privaţi în mod arbitrar de cetăţenia lor. Cetăţenii cărora li s-a retras
cetăţenia, au renunţat la ea sau şi-au pierdut-o în alte circumstanţe, nu trebuie să devină apatrizi;
d) Acordarea cetăţeniei persoanelor apatride trebuie să fie facilitată şi nesupusă unor condiţii
nerezonabile;
e) Statele trebuie să depună un efort pe măsură pentru a reglementa problema apatridiei, în
special în cazurile succesiunii statelor printr-un acord internaţional;
f) In aplicarea şi interpretarea legislaţiei naţionale, trebuie să se ţină cont de corespunderea
prevederilor legale şi experienţei altor State pentru evitarea apatridiei.
In plus „Recomandarea" conţine şi prevederi concrete privind evitarea şi reducerea cazurilor de
apatridie. De exemplu:
a. Pentru evitarea şi reducerea apatridiei la naştere fiecare stat trebuie:
— să prevadă dobândirea ex lege (de drept) a cetăţeniei sale de către copiii ai căror unul dintre
părinţi posedă la momentul naşterii acestor copii cetăţenia acestui stat.
In acest caz rezerva excepţiilor pentru copiii născuţi în străinătate nu trebuie să ducă la apariţia
situaţiei de apatridie.
— să asigure că legislaţia sa reglementează dobândirea cetăţeniei sale de către copiii născuţi pe
teritoriul său, care în caz contrar devin apatrizi.
b. Pentru facilitarea dobândirii cetăţeniei de către persoanele apatride, care domiciliază pe
teritoriul său în mod legal şi obişnuit, fiecare stat trebuie:
— să reducă perioada de domiciliere necesară în funcţie de perioada normală necesară de
domiciliere:
— să nu solicite cunoaşterea mai mult decât adecvată a uneia din limbile oficiale, în cazul dacă
acest lucru este prevăzut în dreptul intern al Statului;
— să asigure accesibilitatea procedurilor, într-un interval de timp rezonabil şi posibilitatea
42
Suholitco ș.a. Cetățenia – o nouă viziune de reglementare europeană, Chișinău 2002.

19
achitării unor taxe (cheltuieli administrative) reduse;
— să asigure ca oficialităţile, în timpul luării deciziilor privind acordarea cetăţeniei, să nu
blocheze fără motiv dobândirea de către apatrizi a cetăţeniei statului.
c) A treia prevedere se referă la evitarea apatridiei ca urmare a pierderii cetăţeniei, pentru ce
fiecare Stat trebuie:
— să asigure ca pierderea cetăţeniei sale să nu aibă loc decât în cazul dobândirii actuale sau
garantării dobândirii unei alte cetăţenii. În cazul când altă cetăţenie nu este acordată sau
dobândită deja, Statele trebuie să prevadă ca renunţarea să nu aibă efect juridic.
— în cazul când Statul solicită persoanelor să renunţe la cetăţenia anterioară pentru a acorda
cetăţenia sa, acest Stat este obligat să acorde cetăţenia sa, chiar dacă cea anterioară nu este
pierdută imediat. Dacă este necesar, Statul în cauză trebuie să accepte modalităţile aplicării
acestei prevederi.
— Pentru evitarea situaţiilor de apatridie Statul, pe măsura posibilităţilor , nu trebuia să retragă
cetăţenia sa persoanelor care au dobândit cetăţenia sa ca urmare a unei comportări frauduloase,
prin informaţie falsă sau ascunderea unui fapt pertinent. Prin urmare, gravitatea faptelor, la fel
ca alte circumstanţe relevante, cum ar fi legăturile durabile şi eficiente ale acestor persoane cu
Statul implicat, trebuie să fie luate în consideraţie.
7. Protecţia cetăţenilor. Art.18, alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova stabileşte că
„Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate",
iar art. 17, alin. (3) din Constituţie prevede că „Cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi
sau expulzaţi din ţară’’.
8. Dreptul la un recurs. Art. 12 al Convenţiei stipulează că „Fiecare stat parte trebuie să facă
astfel încât deciziile cu privire la dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, reintegrarea în
cetăţenia sa sau dobândirea unei atestări a cetăţeniei să poată face obiectul unui recurs
administrativ sau judiciar conform dreptului său intern". Totodată, Convenţia, prin art. 13, cere
ca fiecare stat să facă astfel încât cheltuielile administrative cu ocazia soluţionării acestor
prevederi la eliberarea unei atestări a cetăţeniei să fie rezonabile, iar cheltuielile prilejuite de un
recurs administrativ sau judiciar să nu constituie un impediment pentru solicitanţi.
Menţionez că prin art. 20 Constituţia stabileşte că „ (1) Orice persoană are dreptul la satisfacerea
efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime" şi „(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la
justiţie".
Astfel, după cele menționate deja, dreptul la cetăţenie este un drept fundamental al omului.
Acum să vedem în ce măsură Legea cetăţeniei corespunde acestor prevederi. Şi, deci, problemele
care nu pot fi soluţionate prin buna înţelegere a părinţilor sunt trecute în proces judiciar (art. 13,
15,19,23). În mod special art.41 stabileşte că „Decretul Preşedintelui Republicii Moldova în
problema cetăţeniei poate fi atacat în Curtea de Apel în termen de 6 luni de la data intrării în
vigoare". Iar art.42 se referă la atacarea acţiunilor persoanelor oficiale în materie de cetăţenie
care se face în instanţa judecătorească.

III. Principii exclusive.

1. Numai cetăţenii Republicii Moldova sunt titulari ai tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. Art. 15 din Constituţie stipulează că „Cetăţenii Republicii Moldova
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea". Iar art.6, alin.(2) al Legii cetăţeniei stabileşte că „Numai
cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, de a ocupa funcţii ce implică


Voi menţiona că, practic, toate aceste recomandări şi-au găsit o reglementare adecvată în Legea cetăţeniei.
Excepţie face doar ultima prevedere menţionată, deoarece, conform art.23, alin.(2) din Legea cetăţeniei, "cetăţenia
se retrage persoanei chiar dacă aceasta rămâne apatridă, în cazul în care a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în
mod fraudulos, prin informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent dovedit de instanţa de judecată."

20
exercitarea autorităţii publice şi de a participa la referendum, în modul stabilit de lege".
Aşadar, din cele expuse voi deduce următoarele direcţii de exprimare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova:
a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative (art.38 din Constituţie).
Dat fiind că aceste drepturi sunt prin excelenţă drepturi politice, ele aparţin în exclusivitate
cetăţenilor. Aceleaşi condiţii se referă şi la referendum.
b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul Republicii Moldova şi a se deplasa rară îngrădiri pe acest
teritoriu (art. 27 al Constituţiei).
c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri pe teritoriul Republicii Moldova.
d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării.
Voi menţiona că pentru anumite funcţii legislaţia cere în mod obligatoriu ca persoana să aibă
calitate de cetăţean. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de:
— Membru al Guvernului;
— Procuror;
— Judecător;
— Comandant al unei nave aeriene;
— Militar, etc.
e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din Republica Moldova (art. 17, alin. (3) din
Constituţie). Adică cetăţeanul nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi
sau judecării într-o cauză ori în vederea executării pedepsei.
f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se afla în străinătate.
Cetăţenia implică pentru statul Republica Moldova obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci
când aceştia, aflându-se în afara graniţelor-provizoriu sau domiciliind, au nevoie de asemenea
ajutor împotriva încălcării drepturilor lor43.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării.
Conţinutul acestui principiu, considerând totodată neargumentat punctul de vedere conform
căruia cetăţenii au obligaţiunea de a îndeplini unele îndatoriri. Conform acestui principiu, numai
cetăţenii Republicii Moldova sunt singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a
ţării, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. De aceea din ansamblul
tuturor obligaţiilor constituţionale persoanele care nu deţin calitatea de cetăţean nu sunt chemate
a îndeplini următoarele obligaţiuni:
a) de fidelitate faţă de ţară;
b) de satisfacere a serviciului militar;
c) de apărare a patriei.

IV. Principii specifice

1. Reglementarea cetăţeniei prin dreptul intern. Convenţia stabileşte, în art.l, principii şi reguli în
problema cetăţeniei persoanelor fizice şi reguli care determină obligaţiile militare în cazuri de
pluralitate de cetăţenii cărora dreptul intern al statelor părţi trebuie să se conformeze.
Iar Constituţia Republicii Moldova, în art. 17, alin.(l), subliniază că „Cetăţenia Republicii
Moldova poate fi dobândită, păstrată sau pierdută numai în condiţiile prevăzute de legea
organică."
Tot de competenţa statului, conform art. 3 al Convenţiei, ţine determinarea prin legislaţie a
resortisanţilor săi. Această legislaţie trebuie admisă de celelalte state, cu condiţia ca ea să fie în
acord cu convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul internaţional şi principiile de drept
general recunoscute în materie de cetăţenie.
2. Pluralitatea de cetăţenii. „Copil" - persoană până la vârsta de 18 ani, „apatrid" - persoană care
nu este cetăţean al Republicii Moldova şi nici cetăţean al unui alt stat, „domiciliu legal şi
obişnuit" - loc de trai permanent, legalizat, în Republica Moldova, „drept intern" - desemnează
43
I. Muraru, op. cit., p. 160.

21
toate tipurile de dispoziţii enunţate în cadrul sistemului juridic naţional, în special constituţia,
legislaţiile, reglementările, decretele, jurisprudenţa, regulile, practica, precum şi regulile care
decurg din instrumente internaţionale obligatorii, „pluralitate de cetăţenii" - deţinere simultană a
două sau mai multe cetăţenii de către aceeaşi persoană, „resortisant" - persoană fizică sau
juridică aparţinând unui stat, unui teritoriu aflat sub administraţia altui stat. 17 De exemplu,
Petrescu este cetăţean al României şi domiciliază obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova,
atunci pentru România Petrescu este resortisant.
3. Principii cu privire la neresortisanţi. Articolul 20 al Convenţiei stabileşte că fiecare stat parte
trebuie să respecte următoarele principii cu privire la neresortisanţi:
„a) resortisanţii unui stat predecesor care domiciliază obişnuit pe teritoriul a cărui suveranitate
este transmisă la un alt stat succesor a cărui cetăţenie nu au dobândit-o, trebuie să aibă dreptul de
a rămâne în acest stat";
Conform literei b), aceste persoane trebuie să beneficieze de egalitatea de tratament cu
resortisanţii statului succesor în ceea ce priveşte drepturile sociale şi economice.
Însă aceste persoane, la decizia statului, pot fi excluse de la ocuparea de posturi în administraţia
publică în calitate de investit cu exercitarea puterii publice.
4. Admiterea dreptului internaţional. Constituţia ţării, prin art. 18, alin.(l), stabileşte că
„Cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi cetăţeni ai altor state decât în cazurile prevăzute de
acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte." Aceeaşi idee este prevăzută şi în
Convenţie (de ex. art. 19), ratificată de Parlamentul Republicii Moldova.

2.2 Modurile de dobîndire a cetățeniei în Republica Moldova

Instituţia cetăţeniei fiind reglementată de Legea cetăţeniei Republcii Moldova, adoptată la

2 iunie 2000.
Conform acestei Legi, dobândirea cetăţeniei "Republicii Moldova are loc în baza următoarelor
temeiuri:
a) Naștere;
b) Recunoaştere;
c) Înfiere;
d) Redobândire;
e) Naturalizare.
În mod cxepţional, Legea admite dobândirea cetăţeniei republicii şi în temeiul acordurilor
internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Dobândirea cetăţeniei prin naştere sau, cum se mai întâlneşte în literatură, prin adopţie.
Voi menţiona că la baza acestui mod de dobândire a cetăţeniei stau două principii expuse deja, şi
anumejus sanguinis şi jus soli. Aşadar, conform art. 6, alin. (1), litera a) din Convenţie, fiecare
stat parte trebuie să prevadă în dreptul său intern dobândirea de drept a cetăţeniei de către „copiii
al cărora unul dintre părinţi posedă, în momentul naşterii copiilor, cetăţenia acestui stat parte, sub
rezerva excepţiilor care pot fi prevăzute în dreptul intern pentru copiii născuţi în străinătate.
În privinţa copiilor a căror filiaţie este stabilită prin recunoaştere, prin hotărârea judecătorească
sau printr-o procedură similară, fiecare stat parte poate să prevadă că copilul dobândeşte
cetăţenia conform procedurii determinate prin dreptul său intern. Iar art. 11 al Legii cetăţeniei
stabileşte că „este cetăţean al Republicii Moldova copilul născut din părinţi, ambii sau unul
dintre care la momentul naşterii copilului este cetăţean al Republicii Moldova".
După cum vedem, legislaţia noastră aplică univoc principiul jus sanguinis, şi nu face nici o
precizare privind locul naşterii copiilor. Adică copilul născut din părinţi cu statutul indicat
anterior este cetăţean al Republicii Moldova indiferent de locul naşterii lui precum şi de metoda
stabilirii filiaţiei copilului.

22
Convenţia, în art. 6, alin. (1), litera b), stabileşte că ţara parte trebuie să prevadă dobândirea
cetăţeniei de către „noii născuţi, găsiţi pe teritoriul său, care ar fi, altfel, apatrizi". Iar alin. (2)
stipulează că acest drept trebuie recunoscut şi copiilor născuţi pe teritoriul său care nu dobândesc
la naştere o altă cetăţenie. În acest caz cetăţenia va fi acordată: a) la naştere, sau b) ulterior
copiilor care au rămas apatrizi, pe bază de cerere scrisă, conform modalităţilor prevăzute în
dreptul intern al statului parte, adresată autorităţii competente de către copilul în cauză sau în
numele său. Această cerere poate fi subordonată „domicilierii legale şi obişnuite pe teritoriul său
în timpul unei perioade care precede imediat depunerea cererii, fără a depăşi cinci ani".
Legea cetăţeniei reflectă prevederile indicate de data aceasta în baza principiului jus soli. Astfel
art. 11, alin. (1), litera b) al Legii cetăţeniei stabileşte că este considerat cetăţean copilul „născut
pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi", adică în scopul de a nu admite apatridia, un
alt principiu al cetăţeniei. Tot în acest scop, litera b) a aceluiaşi articol stipulează ca va fi cetăţean
copilul, născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul
dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin dacă statul acela nu acordă copilului
cetăţenia".
Şi în fine, conform art. 11, alineatul (2) al Legii cetăţeniei, „copilul găsit pe teritoriul Republicii
Moldova este considerat cetăţean al ei, atât timp cât nu este dovedit contrariul, până la atingerea
vârstei de 18 ani", deoarece la atingerea majoratului persoana este liberă de a-şi hotărî
apartenenţa la cetăţenie conform propriei opinii.

Dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere, în virtutea acestui temei dobândesc calitatea de

cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie potrivit
legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobândit cetăţenia conform prezentei Legi.
Sunt recunoscuţi de asemenea ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care nu deţin
cetăţenia unui alt stat, care şi-au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova, şi
anume:
a) persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele avut unul dintre
părinţi sau bunei născut pe teritoriul numit;
b) persoanete care până la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în
ţinutul Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor, dacă domiciliază în mod legal şi obişnuit pe
teritoriul Republicii Moldova;
c) persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începând cu 28
iunie 1940, precum şi urmaşii lor, acest lucru fiind stipulat in articolul 12 din Lege
cetățeniei Republicii Moldova.

Dobândirea cetăţeniei prin înfiere, acest temei de dobândire a cetăţeniei este reglementat prin
art. 13 al Legii cetăţeniei, în conformitate cu care se înfiază copii apatrizi şi copii cetăţeni străini.
Cât priveşte copiii apatrizi, ei pot fi înfiaţi: a) de către înfietori ambii părinţi cetăţeni ai
Republicii Moldova; b) unul din înfietori este cetăţean ai Republicii Moldova, iar celălalt
cetăţean străin.
În cazul în care înfietorii (înfietorul) sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, copilul apatrid
dobândeşte automat cetăţenia Republicii Moldova (art. 13, alin.(l)). Cu toate că legea nu
specifică cazul când unul din înfietori este cetăţean al Republicii Moldova iar celălalt apatrid,
totuşi din alin.(1) al art. 13 se deduce că copilul apatrid înfiat în cazul dat tot dobândeşte
cetăţenia automat.
Alta este situaţia la stabilirea cetăţeniei înfiatului, prevăzută de alin.(2) al art. 13, conform căruia:
1) soţii (unul cetăţean al Republicii Moldova iar celălalt cetăţean străin) cad de acord asupra
cetăţeniei copilului; 2) înfietorii nu cad de acord asupra cetăţeniei copilului, şi atunci această
problemă trece în competenţa instanţei de judecată, care, la stabilirea cetăţeniei copilului, va ţine
cont de interesele acestuia. Iar în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se cere

23
consimţământul lui, autentificat de notar.
Alineatul (3) al art. 13 reglementează înfierea copilului cetăţean străin fie de către soţi ambii sau
numai unul dintre ei fiind cetăţean al Republicii Moldova, fie unul dintre soţi fiind cetăţean al
Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau apatrid, în acest caz el poate deveni cetăţean
al Republicii Moldova, numai cu condiţia să renunţă la cetăţenia statului străin, cu excepţia
cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Dat fiind că acţiunea de înfiere, ca şi orice altă acţiune juridică, poate fi anulată, art. 14 al Legii
cetăţeniei stabileşte că „în cazul declarării nulităţii sau al anulării înfierii copilului apatrid sau
cetăţean străin, acesta este considerat că nu a fost niciodată cetăţean al Republicii Moldova dacă
domiciliază legal şi obişnuit în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în
străinătate ". După cum am observat, legiuitorul a condiţionat nulitatea cetăţeniei numai în caz
dacă copilul înfiat părăseşte teritoriul Republicii Moldova. De aici putem concluziona că dacă
înfierea este declarată nulă sau anulată şi copilul continuă să domicilieze legal şi obişnuit pe
teritoriul Republicii Moldova, atunci el îşi păstrează cetăţenia.
O situaţie aparte stabileşte art. 15 al Legii cetăţeniei, şi anume cetăţenia copiilor asupra cărora
este stabilită tutela. Şi aici este vorba de evitarea apatridiei copiilor.
Prevederile acestui articol se referă la copii apatrizi şi copii cetăţeni străini. Copilul apatrid poate
să se afle sub tutela cetăţenilor Republicii Moldova şi în acest caz el devine automat cetăţean al
Republicii Moldova (alin.(l)), ca şi în cazul când se află sub tutela soţilor unul dintre care este
cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt apatrid (alin.(2))
Dacă însă copilul apatrid se află sub tutela soţilor, unul dintre care este cetăţean al Republicii
Moldova, iar celălalt cetăţean străin, cetăţenia copilului se stabileşte prin acordul soţilor tutori.
În cazul în care acest acord lipseşte, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova va
decide instanţa de judecată, ţinând cont de interesele lui. În cazul copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani, se cere consimţământul lui, autentificat de notar (alin.(3)).
Copilul cetăţean străin poate deveni cetăţean al Republicii Moldova cu condiţia ca măcar unul
dintre tutelari să fie cetăţean al Republicii Moldova iar copilul să renunţe la cetăţenia statului
străin (alin.(4)).

Redobândirea cetăţeniei, în literatura de specialitate acest mod de dobândire a cetăţeniei mai

este denumit „dobândirea cetăţeniei prin repatriere". Iar art.9 al Convenţiei stabileşte că „fiecare
stat trebuie să faciliteze, pentru cazurile şi în condiţiile prevăzute de dreptul său intern,
reintegrarea în cetăţenia sa a persoanelor care au posedat-o şi care domiciliază legal şi obişnuit
pe teritoriul său".
întru realizarea acestor prevederi Legea cetăţeniei în art. 16 stabileşte că: „(1) Persoana care a
avut anterior cetăţenia Republicii Moldova o poate redobândi la cerere dacă întruneşte condiţiile
prevăzute la art. 17, alin (1), lit. d), e) şi f).
Persoana căreia i s-a retras cetăţenia Republicii Moldova în conformitate cu art.23.lit.c) nu o mai
pot redobândi, iar în restul cazurilor stipulate la acelaşi articol o poate redobândi numai în
condiţiile naturalizării şi numai după 5 ani de domiciliu legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii
Moldova din momentul retragerii cetăţeniei"
Pe bună dreptate I. Deleanu subliniază că „ înscrierea în lege a acestui mod de dobândire a
cetăţeniei a răspuns necesităţii de a da o reglementare corespunzătoare situaţilor în care
persoanele care au fost cetăţeni au pierdut cetăţenia ca urmare a stabilirii lor în străinătate, dar
doresc să se reintegreze în societate 44. Trebuie să memorizăm cele subliniate concluzionând că
„pierderea" s-a produs nu la iniţiativa statului ca efect al retragerii cetăţeniei ci pe seama
persoanei, motivele fiind diferite, chiar şi fuga de regimul comunist, deportări, etc. Acelaşi lucru
se poate spune şi despre foştii cetăţeni ai Republicii Moldova care doresc reintegrarea lor în
cetăţenie, pentru ce însă trebuie să satisfacă anumite cerinţe stabilite de lege, şi anume:
44
I. Deleanu, op. cit., p.33

24
 1. Depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei Republicii Moldova;
2. Cunoaşterea şi respectarea prevederilor Constituţiei;
3. Cunoaşterea limbii de stat în măsura suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
4. Posedarea surselor legale de existenţă.
Legea nu condiţionează redobândirea cetăţeniei de revenirea cu domiciliu legal şi obişnuit pe
teritoriul Republicii Moldova, ceea ce ne dă temei a afirma că persoana care redobândeşte
cetăţenia poate locui în continuare în străinătate.
Nu se vorbeşte în lege nici despre cetăţenia celuilalt soţ şi a copiilor , dar credem că aici
acţionează principiile descrise deja în titlul precedent, adică neproducerea de efecte asupra
cetăţeniei celuilalt soţ.
Totodată nu ne este clar alin.(2) al art. 16, în care se face referinţă la art.23 (retragerea
cetăţeniei), deoarece cetăţenia se retrage la iniţiativa statului şi numai persoanelor care au
dobândit cetăţenia prin naturalizare. Iar dacă persoana nu este de acord cu retragerea cetăţeniei,
ea poate ataca decretul Preşedintelui în instanţa de judecată (art. 41 şi 42 ale Legii cetăţeniei),
decizia căreia este definitivă. Iată de ce noi considerăm că retragerea cetăţeniei nu poate fi
integrată în cazul reintegrării în cetăţenie.

Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare, convenţia, în art. 6, alin, 3, stabileşte că „Fiecare stat
parte trebuie să prevadă în dreptul său intern, pentru persoanele care domiciliază în mod legal şi
obişnuit pe teritoriul său, posibilitatea unei naturalizări. El nu trebuie să prevadă, printre
condiţiile de naturalizare, o perioadă de domiciliere depăşind zece ani înainte de depunerea
cererii. "Iar art. 17 al Legii cetăţeniei prevede următoarele condiţii de naturalizare pe care trebuie
să le îndeplinească persoana cetăţean străin sau apatrid care a împlinit vârsta de 18 ani şi doreşte
să dobândească cetăţenia Republicii Moldova:
a) deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază legal şi obişnuit aici cel puţin în ultimii
10 ani sau este căsătorită cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel puţin 3 ani, sau
domiciliază
a) legal şi obişnuit nu mai puţin de 3 ani la părinţi sau copii (inclusiv înfietori şi înfiaţi)
cetăţeni ai Republicii Moldova; sau
b) domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea
împlinirii vârstei de 18 ani; sau
c) este apatrid sau recunoscută ca fiind refugiată, conform prevederilor legii naţionale, şi
domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 8 ani;
precum şi
d) cunoaşte şi respectă prevederile Constituţiei; şi
e) cunoaşte limba de stat în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; şi
f) are surse legale de existenţă; şi
g) pierde sau renunţă la cetăţenia unui alt stat, dacă o are, cu excepţia cazurilor când
pierderea sau renunţarea nu este posibilă sau nu poate fi rezolvabil cerută.
Cunoaşterea prevederilor Constituţiei şi a limbii de stat de către solicitantul cetăţeniei Republicii
Moldova este verificată în modul stabilit de Guvern".
Aşadar vedem că aceste cerinţe ţin de cazul de domiciliu care în mod general este de 10 ani, cu
variaţii de la 3 la 8 ani. Următoarea este cunoaşterea şi respectarea prevederilor Constituţiei şi a
limbii de stat, lucru verificat în modul stabilit de Guvern. Cât priveşte nivelul cunoaşterii limbii
de stat, apoi Legea cetăţeniei în art. 18 stabileşte pentru prima dată că:
Se consideră că persoana cunoaşte limba de stat dacă:
a) înţelege suficient limba uzuală, informaţiile cu caracter oficial;
b) discută şi răspunde la întrebări despre viaţa cotidiană;
c) poate citi şi înţelege suficient orice text cu caracter social, orice lege sau alt act normativ
d) poate scrie o expunere la o temă despre viaţa cotidiană.

25
Totodată alin.(2) al acestui articol stipulează că în caz de naturalizare condiţia cunoaşterii limbii
de stat nu se pune următoarelor persoane:
a) pensionarilor pentru limita de vârstă;
b) invalizilor a căror invaliditate este stabilită pe o perioadă nedeterminată.
Următoarea cerinţă este posedarea unei surse legale de existenţă (serviciu, firmă particulară,
depuneri în bănci, moştenire etc.).
Şi, în fine, ultima cerinţă este pierderea ori renunţarea la cetăţenia anterioară, dacă o are (este
vorba de cetăţeni străini), cu excepţiile stabilite de lege.
Toate aceste condiţii - domiciliul, cunoaşterea şi respectarea Constituţiei, cunoaşterea limbii de
stat, sursa legală de existenţă şi pierderea sau renunţarea la cetăţenia altui stat - se cer îndeplinite
în ansamblu, adică toate împreună. Aceasta pentru că legea a considerat necesară o verificare
atentă dacă se vrea ca cetăţenia Republicii Moldova „să nu fie acordată oricărui străin care o
solicită, ci numai aceluia care este socotit demn de a primi acest statut şi nu va fi o povară
financiară pentru stat sau un element marginalizat al societăţii"45.
Voi menţiona că în cazul redobândirii cetăţeniei sau dobândirii cetăţeniei prin naturalizare
persoana respectivă, în conformitate cu prevederile art. 39 din Legea cetăţeniei, va depune în
termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a decretului Preşedintelui Republicii Moldova, „în
faţa prefectului de judeţ sau, după caz, în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului
consular al Republicii Moldova, următorul jurământ de credinţă faţă de Republica Moldova:
" Eu (numele, prenumele), născut la (data şi locul naşterii), jur să fiu cetăţean devotat Republicii
Moldova, să respect cu sfinţenie Constituţia şi celelalte legi ale ei, să nu întreprind nici o acţiune
care i-ar prejudicia interesele şi integritatea teritorială".
Data depunerii jurământului este considerată data dobândirii cetăţeniei Republicii Moldova.
Evident că apare fireasca întrebare: cum rămâne cu cetăţenia copiilor în cazul în care părinţii
dobândesc cetăţenia Republicii Moldova prin naturalizare?
Răspunsul la această întrebare este în art. 19 al Legii cetăţeniei, potrivit căruia: „Copilul născut
din părinţi cetăţeni străini sau apatrizi care dobândesc cetăţenia Republicii Moldova dobândeşte
cetăţenia la aceeaşi dată cu părinţii.
În cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia Republicii Moldova, părinţii vor
hotărî, de comun acord, asupra cetăţeniei copilului. În cazul în care părinţii nu cad de comun
acord, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova va decide instanţa de judecată, ţinând
cont de interesele acestuia, în cazul când există o declaraţie expresă în acest sens a părinţilor."
În ambele aceste cazuri prevăzute de art. 19, pentru copilul care a împlinit vârsta de 14 ani se
cere consimţământul lui, autentificat de notar.

2.3 Temeiurile refuzului de a dobîndi cetățenie

Logica lucrurilor ne spune că dacă există temeiuri pentru acordarea cetăţeniei la cerere
(naturalizare sau repatriere) trebuie să existe şi temeiuri legale de refuz la acordarea cetăţeniei.
Iată de ce art. 20 al Legii cetăţeniei stabileşte temeiurile refuzului de a acorda cetăţenia
Republicii Moldova persoanei care:
a) a săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;
b) a fost implicată în activitate teroristă;
c) a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate şi are
antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;
d) desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea şi

45
T. Drăganu, op. cit., p. 143

26
 moralitatea populaţiei;
e) este cetăţean al unui stat cu care Republica Moldova nu a încheiat acord asupra dublei
cetăţenii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 17, alin. (1) litera g) şi la art.24, alin. (2)."
Cu această ocazie se impun câteva concluzii. Aceste prevederi sunt imperative şi unice, adică
organul competent, pentru a soluţiona problema acordării cetăţeniei, nu poate invoca alte
temeiuri de refuz în acordarea cetăţeniei. Apoi aceste situaţii trebuie confirmate prin acte legal
adoptate de organele abilitate în domeniu.
Şi o ultimă explicaţie. Dat fiind că art. 17, alin.( 1) litera g) din Legea cetăţeniei stabileşte că una
din condiţiile dobândirii cetăţeniei Republicii Moldova este că persoana solicitantă să piardă sau
să renunţe la cetăţenia unui alt stat, dacă o are, cu excepţia cazurilor când pierderea sau
renunţarea nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută. Iar art.24, alin.(2) stabileşte tocmai
cazul când în interesele republicii şi în cazuri excepţionale cetăţenii unor alte state pot deveni şi
cetăţeni ai Republicii Moldova prin decret al Preşedintelui cu condiţia că aceste persoane să nu
cadă sub incidenţa art.20, litera a) - d) adică să lipsească temeiurile refuzului de dobândire a
cetăţeniei.

III. PROCEDURA DOBÎNDIRII CETĂȚENIEI REPUBLICII MOLDOVA

3.1 Modalitatea de dobîndire a cetățeniei

Demersul privind cetăţenia Republicii Moldova se întocmeşte după o cerere-chestionar de o
formă stabilită de Guvern. Cererea privitoare la persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani se
examinează la demersul reprezentantului ei legal, autentificat de notar, iar în străinătate - de
reprezentanţa diplomatică sau instituţia consulară a Republicii Moldova.
La depunerea cererilor privind cetăţenia Republicii Moldova scrise în numele copiilor în vîrstă
de la 14 pînă la 18 ani, este obligatoriu consimțămîntul lor, exprimat în scris și autentificat de
notar, iar în străinătate – de reprezentțele diplomatice sau de instituțiile consulare ale Republicii

27
Moldova .
Cererea privind cetățenia Republicii Moldova se adresează Președintelui Republicii Moldova și
se depune, personal sau prin mandatar, ultimul dispunînd de procură autentificată de notar, la
organul teritorial al Departamentului Tehnologii Informaționale în a cărui rază își are domiciliu
solicitantul, iar iar în cazul persoanei cu domiciliul legal și obișnuit în străinătate, la
reprezentanța diplomatică sau instituția consulară a Republicii Moldova.
Dacă în țara de reședință a solicitantului nu este înființată sau nu funcționeză reprezentanță
diplomatică sau instituție consulară a Republicii Moldova, aceasta poate depune cerere la
Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
Propunerile, avizele și alte materiale referitoare la retragerea cetățeniei Republicii Moldova se
vor înainta Președintelui Republicii Moldova de Ministerul Afacerilor Interne, precum și de
Ministerul Afacerilor Externe direct sau prin intermediul reprezentanțelor diplomatice sau al
instituțiilor consulare ale Republicii Moldova.
Pentru dobîndirea și redobîndirea cetațeniei republicii Moldova solicitantul prezintă următoarele
documente:
1. Cerere-chestionar
2. Autobiografia
3. Adeverință de la domiciliu despre componența familiei
4. Bonul de plată a taxei de stat
5. Fotografii de format respectiv
6. Adeverință că nu deține cetățenia anterioară sau adeverință despre aprobarea renunțării la
această cetațenie, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 17 alin.(1) lit. g). Adeverința despre
aprobarea renunțării la cetățenia uni alt stat poate fi prezentată și după emiterea hotărîrii
Comisiei pentru problemele cetățeniei și acordării de azil de pe lîngă Președintele Republicii
Moldova privind aprobărea acordării cetățeniei, în temeiul căreia, organul abilitat să receptioneze
cererile privind cetățenia Republicii Moldova eliberează, după caz, garanția de dobîndire a
cetățeniei Republicii Moldova.
Pentru aprobarea renunțării la cetățenia Republicii Moldova solicitantul prezintă următoarele
documente:
1. Cerere-chestionar;
2. Autobiografia ;
3. Adeverință de la domiciliu despre componența familiei;
4. Bonul de plată a taxei de stat;
5. Certificat de la centrul militar, pentru recruți care domicilează lrgal și obișnuit pe
teritoriul Republicii Moldova;
6. Adeverința deținerii sau dobîndirii cetățeniei unui alt stat ori garanția dobîndirii unei alte
cetățenii;
Părinții care renunță la cetățenia Republicii Moldova pot depune cerere de păstrare a cetățeniei
Republicii Moldova pentru copiii lor.
În cazul în care ambii părinți sunt cetățeni ai Republicii Moldova, iar unul dintre ei împreună cu
copilul renunță la cetățenie, depunînd o cerere, celălalt părinte trebuie să prezinte o declarație,
autentificată de notar, prin care consmite renunțarea la cetățeni Republicii Moldova a copilului.
Termenul de examinare a cererilor și a propunerilor privind cetățenia Republicii Moldova nu
poate depăși un an. Termenul va începe să curgă din ziua în care au fost depuse toate
documentele necesare acordării, redobîndirii sau renunțării la cetățenia Republicii Moldova.
Cererea și propunerilor repetate în problema cetățeniei se examinează numai în cazul constatării
unor circumstanțe esențiale necunoscute pînă atunci.
Persoana căreia i se acordă cetățenia Republicii Moldova prin naturalizare sau redobîndire, în
termen de 6 luni de la data întăririi în vigoare a Decretului Președintelui Republicii Moldova, în
fața președintelui raionului sau primarului municipiului ori, după caz, în fața șefului misiunii

28
diplomatice sau a oficiului consular al Rpublicii Moldova, va depune jurămîntul de credință față
de Republica Moldova: ,,Eu(numele, prenumele), născut la (data și locul nașterii) jur să fiu
cetațean devotat Republicii Moldova să respect cu sfințenie Constituția și celelalte legi ale ei, să
nu întreprin nici o acțiune care i-ar prejudicia interesele și integritatea teritorială” .48
Cetățenia Republicii Moldova se dobîndește la data depunerii jurămîntului.
Decretu Președintelui Republicii Moldova în problema cetățeniei poate fi atacet în Curtea de
Apel în termen de 6 luni de la data îmtăririi în vigoare.
Refuzul de a da curs cererii privind cetîțenia Republicii Moldova, încălcarea termenilor, a
modului de examinare a cererii si de executare a hotîririlor în problemele cetățeniei, refuzul de a
acorda cetățenie, precum și alte acțiuni ale persoanelor oficiale pot fi atacate, în modul stabilit de
lege, în instanța judecătorească.

3.2 Atribuţiile organelor centrale cu privire la cetatenia Republicii Moldova

A) Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în materie de cetățenie

Graţie naturii juridice deosebite a instituţiei cetăţeniei, logic ar fi ca această atribuţie să fie
acordată unei instituţii, autorităţi de stat de rang înalt. În Republica Moldova a fost acceptată
practica conform căreia soluţionarea problemelor cetăţeniei şi acordarea de azil politic îi revine
Preşedintelui Republicii (art.88, alin. c) din Constituţie). Iar în art.27 din Legea cetăţeniei
stabileşte că Preşedintele Republicii Moldova soluţionează problemele cetăţeniei conform
Constituţiei şi legii menţionate.
Evident că Preşedintele republicii personal nu perfectează toate documentele (proces-verbal,
acte, concluzii) necesare soluţionării problemei în cauză, lucru firesc, datorită atribuţiilor
complexe ale şefului de stat.
Din aceste considerente art.31 din Legea cetăţeniei stabileşte că „pentru examinarea prealabilă a
problemelor cetăţeniei Republicii Moldova, pe lângă Preşedintele Republicii Moldova
funcţionează Comisia pentru problemele cetăţeniei şi acordării de azil politic, al cărei mod de
organizare şi funcţionare se stabileşte prin regulament, aprobat de Preşedintele Republicii
Moldova."
Preşedintele Republicii Moldova, conform art. 27, alineatul b) din Legea cetăţeniei, „emite
decrete în cazul acordării, redobândirii, renunţării şi retragerii cetăţeniei Republicii Moldova, iar
în cazul refuzului de acordare a cetăţeniei, dă un răspuns argumentat."
B) Atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne și ale organelor lui în problema cetățeniei
Rezultatele activităţii Comisiei pentru problemele cetăţeniei şi acordării de azil politic de pe
lângă Preşedintele Republicii Moldova depind în mare măsură de activitatea Ministerului
Afacerilor Interne, deoarece conform art.28 din Legea cetăţeniei, acestuia şi organelor lui îi revin
următoarele atribuţii:
a) primesc de la persoanele cu domiciliul legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova, în
condiţiile prezentei legi, cereri privind cetăţenia, adună date despre solicitant, întocmesc un aviz
argumentat şi, împreună cu avizul Serviciului de Informaţii şi Securitate şi cu cererea
solicitantului, îl expediază Preşedintelui Republicii Moldova.
Bine înţeles că acest complex de acţiuni este realizat în mare măsură de către Comisariatele de
poliţie, iar prezentarea documentelor Preşedintelui republicii cade pe seama Ministerului însuşi.
b) determină apartenenţa sau neapartenenţa la Republica Moldova a persoanelor care domiciliază
legal şi obişnuit pe teritoriul ei.
În lucrare am arătat prin ce documente se dovedeşte cetăţenia şi, deci, organele interne tocmai au
datoria de a determina apartenenţa persoanei la Republica Moldova verificând aceste documente.
c) constată cazurile de deţinere ilegală de către cetăţenii Republicii Moldova a cetăţeniei unor
alte state şi înaintează propuneri privind retragerea cetăţeniei Republicii Moldova.
d) eliberează actele ce adeveresc dobândirea sau pierderea cetăţeniei Republicii Moldova

29
persoanelor domiciliate legal şi obişnuit pe teritoriul ei.
Adică în cazul dobândirii cetăţeniei persoana respectivă va primi buletinul de identitate şi, după
caz, paşaport. Iar persoana care a pierdut cetăţenia va primi decretul Preşedintelui Republicii
Moldova.
e) ţin evidenţa persoanelor care au dobândit sau au pierdut cetăţenia Republicii Moldova.
f) execută decretele şi deciziile Preşedintelui Republicii Moldova privind cetăţenia şi eliberarea
actelor de rigoare.
Ministerul Afacerilor Interne şi organele lui pot exercita şi alte atribuţii prevăzute după caz de
legislaţia în vigoare.
C) Atribuțiile Ministerului Afacerilor Externe și ale Instituțiilor lui în Materie de Cetațenie
Dacă atribuţiile Ministerului Afacerilor Interne vizau persoanele cu domiciliul legal şi obişnuit
pe teritoriul Republicii Moldova, atunci, conform art.29 al Legii cetăţeniei, atribuţiile
Ministerului Afacerilor Externe vizează persoanele cu domiciliul legal şi obişnuit în străinătate.
De competenţa MAE şi a instituţiilor lui ţin următoarele atribuţii:
a) Primirea de la persoanele cu domiciliul legal şi obişnuit în străinătate, în condiţiile legii, a
cererilor privind cetăţenia, adunarea datelor despre solicitant, întocmirea unui aviz
argumentat şi expedierea lui, împreună cu avizul Ministerului Afacerilor Interne, cu
avizul Serviciului de Informaţii şi Securitate şi cu cererea solicitantului, Preşedintelui
Republicii Moldova.
În cazul dat este vorba de persoane cetăţeni străini care doresc:
- dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova; sau
- redobândirea cetăţeniei Republicii Moldova.
b) Determinarea apartenenţei sau neapartenenţei la Republica Moldova a persoanelor care
domiciliază legal şi obişnuit în străinătate.
c) înaintarea de propuneri întemeiate privind retragerea cetăţeniei Republicii Moldova.
Adică în cazul în care în urma efectuării controlului se stabileşte că o persoană cetăţean al
Republicii Moldova a dobândit ilegal, atunci Ministerul face propunerea respectivă.
d) Eliberarea actelor ce dovedesc dobândirea sau pierderea cetăţeniei Republicii Moldova
persoanelor domiciliate legal şi obişnuit în străinătate.
e) Executarea decretelor şi deciziilor Preşedintelui Republicii Moldova privind cetăţenia,
precum şi alte atribuţii prevăzute de legislaţia în vigoare.
D)Atribuțiile serviciului de informații și securitate în domeniul cetîțeniei
Atribuţiile Serviciului de Informaţii şi Securitate sunt cu mult mai restrânse decât ale primelor
două autorităţi şi se referă doar la persoanele care dobândesc cetăţenia prin acordarea la cerere
(naturalizare), redobândesc sau îşi retrag cetăţenia Republicii Moldova. În aceste cazuri, conform
art.30 din Legea cetăţeniei, Serviciul de Informaţii şi Securitate pregăteşte avizul privind
persoana interesată şi îl prezintă organului care 1-a solicitat.

3.3 Atacarea hotărîrilor în problema cetățeniei

1. Atacarea decretului Președintelui Republicii Moldova:

După cum știm, Președintele Republicii Moldova, pentru realizarea atribuțiilor sale în
problema cetîțeniei, emite decrete în cazul acordării, redobîndirii, renunțîrii și retragerii
cetățeniei. Decretul Președintelui republicii în problema cetîțeniei poate fi atacat în Curtea de
Apel în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare, stabilește art. 41 din Legea cetîțeniei.

2. Atacarea acțiunilor persoanelor oficiale:

30
 Pentru soluționarea problemelor cetățeniei persoana interesată urmează să depună, la
organele abilitate, o cerere-chestionar cu anexele respective. Ce va trebui însă să întreprindă
solicitantul dacă va fi tratat cu refuz la depunerea actelor sau nu se vor respecta termenele de
examinare a cererii etc.
Răspuns la această întrebare ne dă art.42 din Legea cetățeniei, potrivit căruia ,,refuzul de a
primi cerere, în problemele cetățeniei Republicii Moldova, încălcarea termenilor, a modului
de examinare a cererii și executare a hotărîrilor în problemele cetățeniei , precum și refuzul
acordării cetățeniei și alte acțiuni ale persoanelor oficiale pot fi atacate în modul stabilit de
lege, în instanța judecătorească”.
Voi remerca că prevederile art.41 și 42 din Legea cetățenie sunt în plină concordanță cu
principiul accesului liber la justiție stabilit în art.20 din Constituție, în conformitate cu
care ,,Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.
Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție’’.

Concluzie

Tema studiată vine să demonstreze necesitatea formulării unor idei bine determinate asupra
acestei instituții, precum și prezentarea analitică a opiniilor doctrinarilor din acest domeniu.
Instituția cetățeniei ocupă un loc important în doctrina și în practica națională, întrucît contextul
dezbaterilor doctrinare la acest nivel se axează pe implicațiile practice pe care noțiunea de
cetățenie le are în viața de zi cu zi, demonstrind legătura reciprocă și durabilă dintre entitatea
statală și cetățean.
Conceptul de cetăţenie sfidează limitele rigide ale regimului juridic şi marchează traiectorii
precise în orizontul libertăţilor fundamentale ale persoanelor şi ale popoarelor, tutelate de

31
normative internaţionale.
Influenţată de schimbări politice, economice, sociale, culturale, cetăţenia influenţează, la rândul
ei, o serie de schimbări politice, economice, sociale, culturale, fenomen sesizabil cu precădere
odată cu extinderea Uniunii Europene şi cu afirmarea valorilor promovate de ea.
Într-o accepţiune dinamică, cetăţenia poate fi definită în baza unei duble relaţionări, respectiv
relaţionarea între cetăţeni şi relaţionarea între cetăţeni şi o entitate politică ce ar puatea fi
caracterizată prin drepturi, acces la instituţii şi apartenenţă la comunitate.
Într-o accepţiune mai extinsă, putem vorbi despre cetăţenia prin prisma a patru dimensiuni:
- cetăţenia stabileşte condiţii de apartenenţă la o anumită comunitate politică, atât în
dimensiunea restrânsă a naţionalităţii, cât şi în cea mai amplă a identităţii propriu-
zise;
- cetăţenia conferă o serie de drepturi şi impune o serie de îndatoriri, a căror
recunoaştere contribuie la fixarea unor graniţe ale incluziunii sau ale excluderii dintr-
o anumită comunitate politică;
- cetăţenia are în vedere stabilirea unui set de responsabilităţi care se cer a fi respectate
de către cetăţeni în raporturile care se impun cu anumiţi actori instituţionali;
- tot regimul cetăţeniei este cel care specifică anumite reguli democratice cărora o
entitate politică trebuie să supună, pentru a putea menţine buna funcţionare a
mecanismelor care asigură accesul la instituţii, pentru a avea acces la modalităţile de
implicare civică, de participare la dezbateri publice şi o legitimitate a revendicărilor.
Instrument de lucru pentru discipline ca ştiinţele juridice, ştiinţele politice, filozofia, sociologia,
istoria, conceptul de cetăţenie predomină în accepţiunea lui juridică şi politică, definind
raportarea individului la colectivitate, respectiv a cetăţeanului la cetăţeni. Mai mult decât atât,
dinamica acestui concept este confirmată, aşa cum s-a văzut, şi de semnificaţiile diferite pe care
poate primi conceptul de cetăţean în cadrul sistemelor juridice naţionale şi chiar la nivelul a
diferite discipline juridice (dreptul constituţional, dreptul internaţional public ori privat).

Bibliografie

1. I. M. Anghel ,, Dreptul roman’’ București: Lumina Lex, 2001.

2. Constituția Franței din 3 septembrie 1791.
3. Constituția Spaniei din 19 martie 1812.
4. Constituția Republicii Moldova.
5. Tratate internaționale, vol.1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Chișinău,
1998.

32
 6. Convenția Europeană cu privire la cetățenie.
7. Cr.Ionescu, ,,Drept constituțional și instituții politice’’ București, Lumina Lex,
1997.
8. Ion Deleanu ,, Drept constituțional și instituții politice’’ Tratat vol.2, București,
Ediția: Europa-Nova, 1996.
9. I. Muraru ,, Drept constituțional și instituții politice’’ vol.1, București, Ediția:
Actam, 1995.
10. B. B. Berbeceanu ,, Cetățenia, monografie juridică’’, București . Ediția ALL
BECK, 1999.
11. N. Popa ,,Teoria generală a dreptului”, București, 1992.
12. Legea cetățeniei române, Monitorul Oficial al României, nr.44 din 16.03.91.
13. Dreptul omului, Editura ,, Adevarul”, București, 1990.
14. Genoveva Vrabie ,, Drept Constituțional și instituții politice”, Editura Cugetarea,
Iași, vol.2.
15. Guceac Ion ,,Curs Elementar de drept constituțional’’ vol.2, Chișinău 2004.
16. Leontie Suholitco ș.a. Cetățenia – o nouă viziune de reglementare europeană,
Chișinău 2002.
17. Legea cu privire la cetățenie nr. 1024 din 02.06.2000.

Anexe
CERERE-CHESTIONAR
PRIVIND DOBÎNDIREA CETĂŢENIEI REPUBLICII MOLDOVA
PRIN RECUNOAŞTERE
CERERE

1 Subsemnatul (a), _______________________________________________________________________________________________

(numele, prenumele)
Rog să mi se aprobe dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova

33
 Rog să se aprobe dobîndirea cetăţeniei:
__________________________________________________
__________________________________________________
(numele, prenumele) (numele, prenumele)
__________________________________________________
__________________________________________________
(numele, prenumele) (numele, prenumele)

G2
Nr. Formularului Ziua, luna, anul IDNP Nr. dosarului

2 <

Numele Prenumele

3
Prenumele tatălui Pseudonim

<
Data naşterii Sex Numele / prenumele anterioare

<
LOCUL NAŞTERII
Ţara Judeţ / raion Localitatea

4
DOMICILIUL
Ţara Judeţ / raion Localitatea

5
Strada Nr. casei Bloc Apartament Telefon

< <
Situaţia militară Starea civilă Apartenenţa etnică Studii

6
Data domicilierii în Republica Moldova
Temeiul dobîndirii Cetăţenia altor state

7
Locul de muncă / studii Funcţia Pensionar

8 <
DATE DESPRE PĂRINŢI
Numele tatălui Prenumele Cetăţenia IDNP

9 <
Numele mamei Prenumele Cetăţenia IDNP

<
DATE DESPRE SOŢ / SOŢIE
Numele Prenumele Cetăţenia IDNP

10 < < < <

34
 DATE DESPRE COPII ÎN VÎRSTĂ PÎNĂ LA 18 ANI
Numele Prenumele Sex Data naşterii Cetăţenia IDNP

11 < < < < < <

< < < < < <

< < < < < <

Cu prevederile articolului 20 din Legea cetăţeniei
Republicii Moldova sînt încunoştinţat şi declar că nu am comis fapte
Care cad sub incidenţa articolului menţionat Confirm datele consemnate în cerere-chestionar

________________________________ _________________________________
(semnătura) (semnătura solicitantului)

DOCUMENTE PREZENTATE
Denumirea Seria Număr Data emiterii Autoritatea emitentă
12 ACTE DE IDENTITATE / paşaport

CERTIFICAT DE NAŞTERE

CERTIFICAT DE NAŞTERE AL COPILULUI

CERTIFICAT DE NAŞTERE AL COPILULUI

CERTIFICAT DE NAŞTERE AL COPILULUI

CERTIFICAT DE CĂSĂTORIE / DIVORŢ

CARNET DE PENSIONAR

DOCUMENTE ANEXATE
Denumirea Seria Număr Data emiterii Autoritatea emitentă
Adeverinţa de la domiciliu si
13 starea familiară
CAZIER JUDICIAR

Confirm datele consemnate în cerere-chestionar ______________________________________________________

( semnătura solicitantului)

Datele din cerere-chestionar şi fotografia sînt identice cu

cele din documentele prezentate ______________________________________________________
(funcţia, semnătura şi numele funcţionarului în clar)

DATA DECIZIEI MENŢIUNI SPECIALE

14

35