Sinodul al VI-lea ecumenic Între anii 622-628 au fost duse trei expediţii împotriva perşilor, cu
Situaţia imperiului Bizantin la începutul secolului al VII-lea victoria decisivă a imperialilor. Regatul multisecular al perşilor a fost
Sinodul al VI-lea ecumenic a fost provocat din dorinţa împăratului
Heraclius (610-641) de a-i apropia pe monofiziţi împotriva perşilor.
Pentru a-i apropia, în cele politico-militare, împăratul s-a folosit de o
strategie teologică, o platformă de credinţă comună, care era de fapt
un monofizitism deghizat, căci se postula un Hristos cu două voinţe
dar cu o singură lucrare sau energie, erezia numindu-se monotelism
sau monoenergism. Dar iată cum s-a ajuns aici:
Împăratul Justinian I (527-565) reuşise să refacă vechile graniţe
ale imperiului roman, prin generalii competenţi pe care i-a avut. Dar
realizările lui au fost efemere, căci imperiul s-a confruntat cu
ameninţarea, crescândă, a perşilor, în Răsărit, vandalilor şi
ostrogoţilor, în Apus, bulgarilor, slavilor, avarilor şi anţilor în Balcani.
O pace încheiată cu perşii, spre sfârşitul domniei – 561-562-, a fost
efemeră, căci, în intervalul de timp 571-591, s-a redeschis conflictul
bizantino-persan. În anul 591, după ce împăratul bizantin
Mauriciu(582-602) îl ajutase pe regele Chosroes al II-lea (590-628) să
ocupe tronul persan, s-a încheiat o pace favorabilă bizantinilor, în
urma căreia o bună parte din Armenia, precum şi cetăţile Martiropolis
şi Dara reveneau Bizanţului. În anul 602, în urma unei revolte
condusă de generalul Focas, împăratul Mauriciu a fost detronat şi ucis,
ceea ce constituit un motiv serios pentru regele persan de a-şi răzbuna
binefăcătorul şi a revendica posesiunile cedate Bizanţului, în urma
păcii din 591. Departe de a-i egala pe înaintaşi, Focas a fost un
împărat autoritar şi abuziv şi domnia lui a fost curmată de fiul
exarhului de Cartagina, Heraclius, care l-a asasinat în anul 610. La 5
octombrie 610, patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-638),
încorona pe noul bazileu la Sf. Sofia. Imperiul trecea printr-o acută
criză, de care profitau avarii şi perşii. Este binecunoscută marea
invazie avaro-slavă, din anul 602, iar la 610, imperiul era ameninţat de
avari şi perşi, în acelaşi timp. În faţa pericolului, noul împărat era
tentat să schimbe capitala imperiului la Cartagina, în speranţă că i-ar fi
mai uşor să salveze Apusul. Numai intervenţia energică a patriarhului
Serghie a împiedicat finalizarea dorinţei noului bazileu. Dar în 611
perşii au cucerit Armenia, Egiptul şi chiar Ierusalimul, la 26 mai 614.
Patriarhul Zaharia al Ierusalimului a fost luat prizonier iar Sf. Cruce
dusă la Ctesifon. Pierderea grânarului imperiului, adică a Egiptului şi
a Sf. Cruci, care era o mare comoară spirituală pentru creştini, l-a
făcut pe Heraclius să se pregătească de campanie împotriva perşilor1.
1
După relatarea cronicarului Gheorghe Pisidul , patriarhul Serghie ar fi finanţat
campania dusă împotriva perşilor cu averea Bisericii. Tot prin subvenţia patriarhului
ar fi fost salvată capitala de asediul avar, din anul 626.
desfiinţat, iar imperiul bizantin a redevenit stăpân pe provinciile
orientale. La 31 martie 630 a fost readusă Sf. Cruce la Ierusalim şi
reaşezată în biserica Învierii.
Dar, în ciuda acestor realizări din registrul politico-militar,
imperiul se confrunta cu divergenţele religioase dintre calcedonieni şi
necalcedonieni, nerezolvate de sinodul al V-lea ecumenic şi nici de
politica religioasă a urmaşilor lui Justinian. Împăratul Focas a
persecutat pe necalcedonieni şi pe evrei, ceea ce a adâncit şi mai mult
prăpastia dintre cele două grupări religioase. De aceea împăratul
Heraclius a interzis persecutarea necalcedonienilor şi a încercat o
apropiere a celor două tabere. În acest sens, el a avut unele contacte cu
mai mulţi ierarhi ai Bisericii iacobite din Antiohia, organizate după
anul 543. În anul 616 se realizase o unire a iacobiţilor din Antiohia şi
Alexandria, încât necalcedonienii aveau acum o Biserică puternică în
Orient. În urma unei întruniri, ce a avut loc între patriarhul iacobit
Atanasie I al Antiohiei (595-631) şi Heraclius, cel din urmă a propus o
platformă teologică2 pentru apropierea celor două Biserici, platformă
care era o formă deghizată de monofizitism, căci mărturisea două firi
dar o singură lucrare sau energie – μια ενεργυα, în persoana
Mântuitorului Hristos. Patriarhul Serghie al Constantinopolului a dorit
să contribuie la apropierea celor două Biserici. În acest sens, el a avut
o bogată corespondenţă cu unii ierarhi răsăriteni, încercând să câştige
consensul asupra ideii monotelite, aducând unele mărturii ale
înaintaşilor săi în scaun, făcând trimitere expresă la scrisoarea
patriarhului Mina al Constantinopolului(536-552) către papa Vigiliu al
Romei(537-555), în care se mărturisea o singură voinţă şi o singură
lucrare în Hrostos. Cel dintâi care a fost ispitit de ideea monotelită şi a
făcut pasul spre unire, prin sinodul de la Garin, din anul 630, a fost
catolicosul armean, Ezdras. Aceeaşi atitudine a avut-o episcopului Cyr
de Phasis, din Egipt, care afirma că, după unirea firilor, în Hristos
există o singură lucrare sau energie şi-i cerea mai multe lămuriri
patriarhului Serghie. Acesta i-a răspuns că nu există o hotărâre
sinodală despre o singură lucrare dar că unii Sf. Părinţi, printre care şi
Sf. Chiril, vorbesc de o singură lucrare de viaţă făcătoare a lui Hristos.
2
Printre altele, platforma conţinea şi această mărturisire de credinţă:
„Dumnezeu-Cuvântul nepătimitor a suferit cu trupul său pătimitor. Este evident că
dumnezeirea rămânând nepătimitoare, noi spunem că El are două naturi; aceea a lui
Dumnezeu şi aceea a omului, care sunt unite în Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul,
Fiul Preacurat, neamestecat şi nedespărţit, ceea ce înseamnă că ele sunt două naturi
unite într-o singură lucrare, care este, după cum a învăţat Chiril, de prea fericită
pomenire: o fire întrupată a lui Dumnezeu – Cuvântul” , cf. Michel le Syrien,
Chronique, ed. et. trad. De J. B. Chabot, tome I, Paris, 1924, p. 402, apud Pr. Nicolae
Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Trinitas, Iaşi, 2000, p. 227.
1
 Deoarece Cyr a acceptat formula monotelită a primit scaunul de
patriarh al Alexandriei(630-644), reuşind să unească mai multe
fracţiuni şi semnând, la 3 iunie 633, o formulă comună de unire 3.
Printre semnatarii unirii se afla şi eruditul episcop Teodor de Faran, un
bun cunoscător al monofiziţilor. Formula a reuşit să stârnească reacţia
ortodocşilor, care vedeau în ea o nouă erezie sau un monofizitism
deghizat. Cel dintâi care a luat atitudine a fost Sf. Sofronie, viitorul
patriarh al Ierusalimului, dar insistenţele sale, pe lângă Cyr, de a nu fi
publicat documentul, au rămas fără succes. De aceea, convins că cel
ce admite că Hristos are o singură energie, nu poate să admită decât
o singură natură, iar cel ce crede în existenţa a două naturi nu poate
decât să admită o dublă sferă de acţiune 4, Sofronie a mers la
Constantinopol, sperând că va fi ajutat de patriarh, în restabilirea
adevărului de credinţă. Patriarhul ecumenic a căutat să-l liniştească pe
călugărul palestinian, promiţându-i că nu va predica despre o singură
lucrare a lui Hristos. S-a întrunit un sinod endemic, în capitala
imperiului, la care se arăta că accentul nu trebuie să cadă pe acţiunea
lucrare-energie ci pe subiectul operant al lucrărilor divine şi umane
în Hristos. Dar sinodul nu răspundea cererii lui Sofronie, anume
aceea de a anula decretul sinodal din 3 iunie 633, dat la Alexandria,
prin care se făcea unirea ortodocşilor cu fracţiunea monofizită a
teodosienilor. Mai mult, Serghie, scriind lui Cyr al Alexandriei prin
august-septembrie, acelaşi an, aproba unirea cu teodosienii însă
menţiona că trebuie subliniată unitatea persoanei lucrătoare şi nu
3
Formula sau decretul de unire cuprindea 9 anatematisme, dintre care a VII-a
avea o exprimare monotelică directă:”Dacă cineva, folosind expresia „Acelaşi
Domn s-a arătat în două firi”, nu cunoaşte că El este Unul din Sf. Treime, adică
Logosul născut din Tatăl mai înainte de veci şi întrupat în zilele mai de pe urmă(…),
ci susţine că El este Unul şi Altul şi nu Unul şi Acelaşi, aşa cum a învăţat prea
înţeleptul Chiril, desăvârşit în dumnezeire şi tot aşa desăvârşit în umanitate şi arătat
prin aceasta ca Unul şi Acelaşi în două firi, şi dacă cineva nu mărturiseşte că Unul
şi Acelaşi a suferit, pe de o parte pentru că celălalt nu putea suferi, adică a suferit
omeneşte cu trupul său ca om, iar ca Dumnezeu a rămas nepătimitor în mijlocul
suferinţelor trupului Său; şi dacă cineva nu recunoaşte că acest Unul şi Acelaşi
Hristos, a lucrat la fel atât ceea ce era dumnezeiesc, cât şi ceea ce era omenesc prin
unica lucrare teandrică, aşa cum învaţă Sf. Dionisie, să fie anatema”, cf. Mansi,
Nova et amplissima concilia…vol. XI, col. 563-564.
4
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae,
Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele teologice ale Bisericii
Ortodoxe Române, vol. I(1-1054) ed. a II-a, Bucureşti, 1975, p. 285.
lucrarea în sine. În aceeaşi termeni se adresa ecumenicul şi lui
Sofronie, care devine, între timp patriarh al Ierusalimului, şi papei
Honoriu(625-638). Scrisoarea adresată papei era însă mai bogată şi se
dorea a fi una teologică, deoarece patriarhul încerca să obţină
bunăvoinţa pontifului asupra unirii cu monofiziţii, făcându-l pe papă
să creadă că învăţând despre două lucrări în Hristos se ajungea să se
înţeleagă că existau două voinţe, ceea ce ar fi dus la concluzia că una
şi aceeaşi persoană, adică Hristos, putea acţiona cu o voinţă
contradictorie. Sedus de speculaţiile teologice, ale omologului său de
la Constantinopol, Honorius, în răspunsul dat ecumenicului, a
acreditat fără să vrea monotelismul, ca urmare a monoenergismului,
interzicând să se vorbească despre una sau două lucrări în Hristos şi
recomandând să se mărturisească o singură voinţă în Hristos. Ceea ce
trebuie reţinut, e faptul că documentul papal nu influenţa disputele
teologice din Răsărit, însă crea o mare confuzie şi dădea curs noii
erezii.
Monotelismul ( μια θελιμα – o singură voinţă) şi monoenergismul(
μια ενεργεια – o singură lucrare sau energie) sunt concepte
complementare şi originea lor trebuie căutată în perioada
anticalcedoniană, atât în spaţiul siriano-egiptean cât şi în cel
calcedoniano-constantinopolitan. Poate nu greşim dacă ne gândim că
rădăcinile pot fi găsite la Apolinarie din Lodiceea, care punea accentul
pe unitatea vitală în Iisus Hristos, unitate dobândită prin ipostasierea
trupului şi sufletului animal în νους – ul divin, care substituie sufletul
raţional al omului. Astfel, vorbind despre un singur ipostas şi o
singură fire, Apolinarie învăţa că în Mântuitorul Iisus Hristos nu
există decât o singură fire şi în consecinţă o singură voinţă naturală şi
o singură lucrare. Deci, concepţia apolinaristă conducea mai mult spre
monotelism decât spre monofizitism, chiar dacă expresia o singură
fire întrupată a lui Dumnezeu –Cuvântul, folosită de Sf. Chiril, ca
fiind atanasiană, dar în realitate era apolinaristă, constituia baza
rezistenţei monofizite. La rândul său, Sever al Antiohiei(+ 538),
teologul anticalcedonismului din secolul al VI-lea, împrumutând
terminologia Sf. Vasile, care de fapt aparţinea lui Didim cel Orb, făcea
distincţie clară între subiect, sau agentul care lucrează şi activitatea
sau lucrarea acestuia. Energia era un fel de mijlocitor între subiect şi
lucrare, o mişcare lucrătoare (κινησις ενεργιτικη). Prin urmare, în
concepţia lui Sever, unul este subiectul, adică Cuvântul întrupat, una
este lucrarea, dar efectele sunt diferite, adică lucrurile făcute prin
lucrarea sa. Cuvântul întrupat este Unul şi lucrarea Sa este una, care
este mişcarea lucrătoare. El este cel care face ambele lucrări şi noi nu
spunem că există două firi lucrătoare; deoarece efectele sunt diferite,
pentru că Unul şi Acelaşi Cuvânt întrupat a făcut şi una şi cealaltă.
După cum nimeni nu separă Cuvântul de trup, tot aşa nimeni nu poate
separa lucrările. El respinge învăţătura lui Leonţiu de Bizanţ despre
2
 două firi lucrătoare sau două energii naturale şi admite varianta Sf.
Dionisie Pseudo-Areopagitul despre o lucrare compusă sau teandrică,
adică despre o lucrare unică. Accentuând unitatea lui Hristos pe baza
formulei chiriliene o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul,
Sever susţinea şi o singură lucrare în Hristos. Cum însă formula Sf.
Chiril era de provenienţă apolinaristă, anticalcedonienii gândeau
indirect în spiritul monoenergist al lui Apolinarie.
Pe de altă parte, teologii calcedonieni nu mai urmăreau în secolul
al VI-lea să demonstreze existenţa unui singur ipostas în două firi, ci
să explice cum lucrează acest unic ipostas lucrările celor două firi. În
acest sens s-a format, în special în provinciile orientale ale Imperiului
bizantin, curentul necalcedonian care urmărea apropierea dintre
calcedonieni şi necalcedonieni, dând o interpretare chiriliană formulei
de la Calcedon, potrivit căreia Hristos nu este subiect numai al
lucrărilor atribuite firii divine şi al lucrărilor atribuite firii umane,
adică şi al patimilor , cum învăţau călugării sciţi prin expresia unul
din Treime a pătimit cu trupul. Întrucât existau printre
anticalcedonieni simpatizanţi ai Calcedonului iar printre calcedonieni
militanţi ai împăcării cu necalcedonienii, doctrina monotelită sau
monoenergistă poate fi considerată un rezultat al întâlnirii dintre cele
două curente. În nici un caz nu poate fi făcută responsabilă de
monotelism teologia neocalcedoniană a secolului al VI-lea, ci
exagerările unor reprezentanţi ai ei au dus la apariţia noii erezii. Un
exemplu concludent în acest sens poate fi considerat episcopul Teodor
de Faran. Acesta era calcedonian şi eparhia sa aparţinuse, canonic
vorbind, de patriarhia Ierusalimului, până la 451, când a trecut în
jurisdicţia Muntelui Sinai. Cunoscător al hristologiei Sf. Chiril dar şi
al interpretării pe care o dădea Sever de Antiohia, Teodor de Faran,
fiind consultat de patriarhul Serghie, în problema împăcării dintre
calcedonieni şi necalcedonieni, a susţinut monoenergismul, fiind de
acord să nu se mai vorbească despre una sau două energii în Hristos.
Combătând monofizitismul, monoenergeticii erau convinşi că
păstrează tradiţia calcedoniană. Putem spune că „disputa monotelită
sau monoenergistă nu a fost altceva decât lupta dusă pentru cauza
formulei dogmatice de la Calcedon, cu dorinţa de a o face acceptată
de necalcedonieni”5.
Reacţia ortodoxă în faţa ereziei monotelite
Spre sfârşitul anului 633, călugărul palestinian Sofronie, care
intervenise la patriarhii de Alexandria şi Constantinopol, pentru a
sancţiona şi stârpi erezia monotelită, a fost ales patriarh al
Ierusalimului(633-638). Cel dintâi gest, făcut în noua demnitate, a fost
să întrunească un sinod, cu ierarhii eparhiei sale, şi să se pronunţe
asupra ereziei monotelite. El a trimis o scrisoare sinodală, un
5 6
Pr. N. Chifăr, op. cit. vol. II, p. 232.
Sinodicon, atât patriarhului ecumenic cât şi pontifului roman, precum
şi altor ierarhi, în care, după ce expunea doctrina hristologică stabilită
la Calcedon, accentua unitatea de lucrare în Hristos, ca o consecinţă a
unităţii subiectului lucrător care acţionează şi cele dumnezeieşti şi
cele omeneşti. El spunea că „noi cunoaştem de la o natură şi cealaltă,
una şi cealaltă lucrare, lucrare existenţială şi firească, conform
fiecărei naturi, care provine în mod nedespărţit de la fiecare
substanţă şi natură, după calitatea naturală şi substanţială care Lui îi
aparţine în mod natural şi noi cunoaştem în acelaşi timp împreună
lucrarea fără despărţire sau amestecare a fiecărei substanţe” 6.
Patriarhul Sofronie făcea un studiu de caz, nuanţând şi adâncind
înţelesurile orotodoxe ale hristologiei calcedoniene, şi în special, cele
care erau răstălmăcite de eretici. Claritatea şi precizia erau armele sale
de luptă împotriva pericolului ce ameninţa dreapta credinţă. Şi pentru
a fi mai clar, împotriva nestorianismului, el învăţa că, admiţând două
forme care acţionează în comun şi fiecare potrivit proprietăţii sale, noi
spunem că Unul şi Acelaşi Hristos a săvârşit lucruri divine şi lucruri
umane, potrivit proprietăţilor esenţiale fiecărei firi, căci firile rămân
neschimbate şi neamestecate. Ele sunt cunoscute în mod distinct, ca
fiind două, însă sunt unite, fără amestecare şi privite într-un singur
ipostas. Împotriva euhitianismului, el arăta că fiecare fire a săvârşit, în
comuniune cu cealaltă, ce îi era propriu, fără să fi suferit împărţire sau
schimbare şi rămânând distinctă de cealaltă, a păstrat comuniunea şi
compoziţia în mod nedespărţit şi neîmpărţit. Mai mult, Sf. Sofronie
preciza, făcând o sinteză între hristologia papei Leon I şi cea a Sf.
Chiril, că lucrarea este în relaţie cu firea şi nu cu persoana sau
ipostasul. Prin urmare, în persoana unică a lui Hristos, există două firi
şi implicit două lucrări naturale. Ele sunt însă unite pentru că unul şi
acelaşi este lucrătorul sau subiectul operant. Logosul lucrează cele
dumnezeieşti ca Dumnezeu, iar pe cele omeneşti ca om desăvârşit,
pentru că umanitatea sa nu are un ipostas propriu ci este ipostasiată de
Logos, adică enipostasiată. Sf. Sofronie respingea noţiunea de fire
compusă, deoarece acceptarea presupunea mărturisirea unei singure
firi în Hristos. El nu accepta nici ideea de lucrare compusă pentru că
lucrarea, aparţinând firii, ar conduce clar spre mărturisirea doctrinei
despre o singură fire compusă, deci spre euhitianism. Acceptând şi o
lucrare divino-umană(teandrică), Sf. Sofronie învăţa că aceasta nu este
o singură lucrare ci ea se raportează după genuri diferite. Ea constituie
în acelaşi timp ceea ce aparţine divinităţii şi umanităţii şi ea manifestă
în mod perfect lucrarea proprie fiecărei firi sau esenţe într-o acţiune
simultană. Problema monotelismului este abordată de Sf. Sofronie
doar în mod indirect, el fiind, se pare, primul care introduce conceptul
de sinergism. Dacă pentru cei doi episcopi, de Roma şi
Constantinopol, Sinodiconul Sf. Sofronie nu a trezit nici un interes, el
Mansi, 11, 481 C, apud Pr. N. Chifăr, op. cit, vol. II, p. 232.
3
 a avut un impact deosebit asupra întregii opoziţii ortodoxe din întregul
Orient creştin, care ameninţa planurile unioniste ale coaliţiei împărat-
patriarh, de la Constantinopol. De aceea, după moartea Sf. Sofromie
(11 martie 638) a fost publicat, în septembrie-octombrie 638, un edict
de credinţă imperial, numit Ekthesis – Εκθεσις, care a fost afişat în
pridvorul catedralei Sf. Sofia din Constantinopol. Decretul interzicea
să se vorbească sau să se înveţe despre una sau două lucrări în Hristos
şi să se mărturisească o singură voinţă în persoana Mântuitorului 7.
Prin această afirmaţie se deschidea o nouă dispută privind raportul
dintre firile ale persoanei Mântuitorului şi problema definirii acestei
persoane.
Logosul şi-a însuşit firea umană, împropriindu-şi-o, iar patimile şi
lucrările acesteia sunt atribuite Logosului, care lucrează şi suferă El şi
prin firea umană. Firea umană însă nu este un simplu instrument al
Logosului. Persoana lui Hristos nu poate exista în afara firii umane,
care o dinamizează şi o face activă. Persoana în afara firii este un
simplu mod de a fi al firii. Ea este o condiţie ca natura să fie activă,
deoarece nu există natură neipostatică. Fără ipostas, adică fără
existenţă reală aparte, firea nu poate lucra. Dar nu persoana pune
activitatea în mişcare. Lucrările şi patimile firii sunt atribuite
7
„…Nu permitem nimănui să vorbească sau să înveţe despre una sau două
lucrări ale Cuvântului divin întrupat. Dimpotrivă trebuie mărturisit, cum ne-au
transmis sfintele sinoade ecumenice, că unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus
Hristos, adevăratul Dumnezeu, lucrează cele dumnezeieşti şi cele omeneşti şi că
această lucrare dumnezeiască şi omenească este făcută în mod neîmpărţit şi
neamestecat de acelaşi Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu şi se întoarce în unul şi
acelaşi.
Referitor la expresia o singură lucrare, ea este străină şi produce unora rătăcire,
chiar dacă a fost folosită de unii Părinţi. Ei cred că ea desfiinţează cele două firi în
Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt unite ipostatic. De asemenea, produce
tulburare multora şi învăţătura despre două lucrări, deoarece nu a fost mărturisită
de nici un sfânt şi ortodox dascăl al Bisericii. De aici ar rezulta să cinstim două
voinţe care se contrazic reciproc, aşa încât în timp ce voinţa Logosului divin vrea să
săvârşească patima mântuitoare, voinţa omenească se opune cu duşmănie. Aceasta
înseamnă că învăţăm despre două voinţe contradictorii, ceea ce este nebunesc şi
străin învăţăturii creştine. Căci dacă nici nebunul Nestorie nu şi-a permis să
vorbească despre două voinţe, deşi el împărţea Logosul divin întrupat în doi fii, dar
credea într-o singură voinţă a celor două persoane, cum e posibil ca cei care
mărturisesc credinţa ortodoxă într-un singur Fiu şi Domn Iisus Hristos, adevăratul
Dumnezeu, să accepte în el două voinţe contrarii ?
Urmând întru toate Sf. Părinţi mărturisim o singură voinţă a Domnului nostru
Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Căci el nu a fost niciodată despărţit de trupul
său însufleţit cu suflet raţional şi n-a făcut vreo mişcare naturală contrarie celui unit
ipostatic cu Logosul divin. El acţionează dimpotrivă când, cum şi cât de des vrea
Logosul divin însuşi”( Mansi, 10, col. 993-995).
persoanei, nu ca şi cum aceasta ar fi cauza principală, ci pentru că
persoana concretă cuprinde şi firea şi persoana, adică exprimă
ansamblul la care trebuie raportate lucrurile şi patimile firii. În cazul
Mântuitorului, firea umană există în fiinţa Logosului ca în ipostasul
sau persoana sa şi ea lucrează şi pătimeşte. Aceste lucrări şi patimi
sunt atribuite întregului concret, adică persoanei Logosului întrupat.
Lucrările divine şi umane ale lui Hristos formează două serii paralele,
a căror existenţă se află în persoana Logosului, dar ele nu sunt
produse de această persoană, ci fiecare serie este produsă de firea ei
proprie, adică lucrările divine sunt operate de firea divină, iar lucrările
umane, de firea umană. Aceste serii de lucrări sunt paralele şi nu
subordonate; lucrarea umană nu este subordonată, natural, lucrării
divine, pentru că nu firea divină, ci persoana Logosului şi-a însuşit
umanitatea. Armonia lucrărilor nu este mecanică, ci liberă, pentru că
omul aderă spontan la voinţa şi lucrările divine8.
Monoteliştii, subordonând lucrările umane celor divine, învăţau
că ele nu sunt spontane şi libere, ci apar exclusiv sub impulsul voinţei
divine. Voinţa umană rămânând în stare pur pasivă, în Hristos nu
există în realitate decât o singură voinţă, cea divină, şi o singură
lucrare, cea divină. Patriarhul Serghie, autorul textului Ecthesis-ului9,
a ţinut un sinod la Constantinopol şi a publicat un decret sinodal, în
luna noiembrie 638, care prevedea depunerea din treapta clericală a
episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi excomunicarea monahilor şi
laicilor în caz de nerespectare a acestui document dogmatic. Semnat
de patriarhul de Alexandria, Cyr şi de împăratul Heraclius, Ecthesis-ul
a dat naştere la mari dispute în sânul creştinismului. Ultimii ani ai
domniei lui Heraclius au fost zbuciumaţi, atât în plan politic cât şi
religios. Politic, imperiul a pierdut în faţa arabilor provincii întregi,
Siria(636), Palestina, inclusiv Ierusalimul(638) şi Egiptul(642).
8
J. Tixeront, Histoire des dogmes dans l’antiquite chretienne, vol. III, Paris,
1924, p. 172-173.
9
Ecthesis-ul fusese semnat de patriarhul Cyr al Alexandriei şi împăratul
Heraclius. Papa Honorius murise înainte de publicarea acestuia (12 octombrie 638),
iar urmaşul său, Severin a păstorit numai două luni, după înscăunare, deoarece a
trecut şi el la cele veşnice, neavând deci timpul necesar implicării în disputa
monotelită. Abia al doilea urmaş în scaun al lui Honorius, papa Ioan al IV-lea, la
puţin timp după instalare, a condamnat faimosul Ecthesis, într-un sinod ţinut la
Roma, încercând să-l absolve pe antecesorul său şi învinuindu-l pe împărat de erezie.
Heraclius a reuşit să-i scrie papei, înainte de moartea sa, întâmplată la 11 februarie
641, că nu el este autorul Ecthesis-ului, ci patriarhul Serghie, care i l-a dat să-l
semneze la întorcerea sa din Orient. În acest timp se organiza un nou trib arab, care
începea să cucerească părţi importante din răsăritul imperiului. La atenţionarea
generalilor de graniţă, Heraclius a tratat cu atâta indiferenţă ascensiunea lui
Mahomed, încât spera să fie vorba oar de un trib războinic, ce va sfârşi curând.
4
 Urmaşul lui Heraclius la tron, Constantin al III-lea(641) a domnit doar
trei luni, dar destul pentru a scoate din scaun pe patriarhul Pir al
Constantinopolului(638-641) şi prin aceasta să creadă că a înlăturat
monotelismul. Văduva lui Heraclius, Martina, a reuşit să impună,
pentru puţin timp, pe tronul imperial pe cel de al treilea fiu al său,
anume Heracleonas10, şi să readucă pe patriarhul Pir, ceea ce a
scandalizat pe foarte mulţi. Gestul a dus la revolta comandantului
armatei, Valentinian, care impus pe tronul imperial pe fiul lui
Constantin al III-lea11, Constans al II-lea(641-668) şi înlocuit pe
patriarhul Pir cu Pavel al II-lea(641-653). Se părea că lucrurile vor
intra într-o oarecare normalitate, dar nu era decât liniştea dinaintea
furtunii. Acum s-a remarcat Sf. Maxim Mărturisitorul, fost secretar
imperial al lui Heraclius şi intrat în monahism în anul 630. În anul
645, el a avut o dispută publică, în Africa, cu ex-patriarhul Pir, căruia
i-a demonstrat nu doar autenticitatea credinţei ortodoxe ci şi rătăcirea
monotelită. Situaţia a devenit şi mai confuză când, în urma reluării
legăturilor dintre Apus şi Răsărit, papa Teodor(642-649) a recunoscut
ca patriarh canonic de Constantinopol pe Pir. În urma acestui incident,
Pavel al II-lea i-a adresat o scrisoare papei, cu conţinut monotelit,
ceea ce a dus la redeschiderea conflictului religios. Socotind că a venit
momentul unei reconcilieri, împăratul a căutat o formulă de
compromis şi, în septembrie 648, a emis un edict dogmatic imperial –
Typos – normă – Τυπος, care interzicea, sub cele mai aspre sancţiuni
ale legilor de stat, orice fel de discuţii cu privire la una sau două
energii, precum şi referitor la una sau două voinţe în persoana
Mântuitorului Hristos12. Departe de a aduce pacea în Biserică, Typos-
lu a creat nemulţumiri în ambele tabere: ortodoxă şi monotelită.
10
Heraclius a avut cinci fii de la două soţii. De la prima, Eudochia, l-a avut pe
Heraclius şi Constantin III, iar de la a doua, Martina a avut un infirm, cu capul
mobilizat, un surdomut şi pe Heracleonas, născut în 626. Cf. S.B. Daşkov, Împăraţi
bizantini, Bucureşti, 1999, p.135-139.
11
Heracleonas şi Martina au fost exilaţi pe insula Rodos, celui dintâi tăindu-i-se
nasul iar augustei văduve limba.
12
Printre altele, decretul cuprindea şi următoarele: „Hotărâm ca de acum înainte supuşii
noştri, care mărturisesc credinţa creştină ortodoxă nealterată şi aparţin bisericii universale şi
apostolice, să nu aibă libertatea de a mai provoca certuri sau revolte legate de expresiile o
voinţă sau o lucrare, două voinţe sau două lucrări… Cine încalcă acest ordin, va fi propus
mai ales judecăţii înfricoşătoare a atotputernicului Dumnezeu şi va cunoaşte mânia
împărătească. Dacă este episcop sau cleric, să fie depus din treapta episcopală sau clericală.
Dacă sunt călugări să fie scoşi din mănăstire şi alungaţi din locul acela. Dacă au funcţii sau
demnităţi de stat sau ranguri militare, să fie deposedaţi de ele. Dacă sunt persoane
particulare şi aparţin aristocraţiei să fie deposedaţi de averile lor. Dacă aparţin celor de jos
să fie aduşi la dreapta cugetare nu numai prin pedepse corporale ci şi prin exil îndelungat.
Prin aceasta toţi, cuprinşi de frica lui Dumnezeu şi teamă faţă de pedeapsă, care cu dreptate
îi ameninţă, să păstreze netulburată pacea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu”. A se vedea textul
integral la Mansi vol. 10, col. 1029-1032.
Arestarea, baterea şi exilarea apocrisiarilor romani, de la
Constantinopol, pentru că au refuzat să semneze Typos-ul, l-a făcut pe
papa Martin I(648-655) să convoace un sinod la Lateran (5-31
octombrie 649), care a condamna atât Ekthesis-ul cât şi Typos-ul,
precum şi erezia monotelită. Sinodalii recunoşteau, în persoana
Mântuitorului Hristos: două naturi unite, care nu se confundă, două
voinţe naturale, divină şi umană şi două lucrări naturale, divină şi
umană, în perfectă armonie. Din considerente politice, numele
autorilor celor două edicte nu au fost pomenite, vină răsfrângându-se
asupra patriarhilor Serghie şi Pavel al II-lea, care alături de Pir, au fost
loviţi cu anatema. Cum hotărârea sinodului roman contravenea celor
stipulate în decretul imperial, împăratul Constans al II-lea a poruncit
exarhului de Ravena să–l aresteze pe papă şi să obţină aprobarea
episcopatului latin pentru Typos. Olimpius, exarh al Ravenei, s-a
conformat, în parte, ordinului imperial, mergând la Roma, dar
profitând de cunoscutul dispreţ al Occidentului faţă de
Constantinopol, s-a autoproclamat conducătorul politic al Italiei, pe
care a scos-o de sub dominaţia bizantină. Dar la puţin timp după
moartea lui Olimpius (652), noul exarh de Ravena, Calliopa a intrat în
Roma(17 iunie 653), l-a arestat pe papă şi după o captivitate de un an
şi trei luni l-a dus la Constantinopol. În procesul intentat papei erau
fixate două capete de acuzare, unul teologic şi altul politic. Cel
teologic se referea la adausul Filioque, pe care papa îl acceptase în
simbolul de credinţă, încălcând astfel, canonul 7 al sinodului III
ecumenic, care interzicea orice adaos sau omitere la acesta. Politic,
papa era acuzat de înaltă trădare, pentru că-l sprijinise pe uzurpatorul
Olimpius şi pentru aceste capete de acuzare a fost condamnat la
moarte. La intervenţia patriarhului de Constantinopol, pedeapsa i-a
fost comutată cu exilul în Cherson, unde a şi murit la 16 septembrie
655. Aceeaşi soartă a avut-o şi Sf. Maxim Mărturisitorul(580-662) 13,
13
S-a născut la Constantinopolului, în anul 580, şi-a însuşit o solidă cultură, ceea ce i-a
adus demnitatea de secretar al împăratului Heraclius. În anul 630 a îmbrăcat haina monahală,
într-o mănăstire din Chrysopolis – Scutari, de cealaltă parte a Bosforului. Desele incursiuni ale
perşilor, în imperiul bizantin, l-au determinat pe Sf. Maxim să fugă în Africa de Nord, în anul
645, unde l-a întâlnit pe ex-patriarhul Pir, cu care a avut o dispută teologică pe tema
monotelismului, în prezenţa guvernatorului Grigorie şi a mai multor episcopi. Victorios, Sf.
Maxim a combătut, cu vehemenţă şi competenţă, monotelismul, plecând după puţin timp la
Roma unde nu a încetat să atace erezia şi l-a determinat pe papa Martin I să ţină un sinod
antimonotelist la 649. Hristologia Sf. Maxim, având vădite afinităţi cu cea a lui Leonţiu de
Bizanţ şi fiind influenţată de neoplatonism, în special prin intermediul scrierilor Sf. Dionisie
Pseudo-Areopagitul, este marcată de două idei fundamentale: 1. Înomenirea lui Dumnezeu,
hotărâtă de la început şi realizată în istorie la plinirea vremii; 2. Îndumnezeirea omului, iniţiată
de întruparea lui Dumnezeu. Îndumnezeirea avea ca scop restabilirea chipului lui Dumnezeu în
om şi nu putea fi împlinită decât dacă Hristos era om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Pentru
Sf. Maxim cele două firi ale Mântuitorului implică neapărat două voinţe şi două lucrări: Voinţa
este un atribut al firii, nu al ipostasului sau persoanei. Sf. Maxim vorbeşte de o voinţă naturală
5
 cel mai mare apărător al doctrinei hristologice din sec. VII. El a
condamnat în lucrarea Discuţia cu Pir14 şi monoenergismul, pornind
de la acelaşi concept ca şi în cazul voinţelor 15. Paralel cu acţiunile
monotelite ale Sf. Maxim, în Africa se profilau ample mişcări
împotriva puterii imperiale bizantine. Astfel exarhul Africii, Grigore,
s-a răsculat şi s-a declarat împărat, încercând să restabilească vechiul
Imperiu roman de Apus. Planurile sale au eşuat, deoarece a fost ucis
într-o confruntare cu arabii. Restabilindu-se puterea bizantină în
Africa şi cum la Constantinopol se ştia de disputa teologică dintre Sf.
şi o voinţă deliberativă. Voinţa naturală, spunea el, este puterea care năzuieşte spre ceea ce
există potrivit naturii. Ea îmbrăţişează toate însuşirile proprii firii, în chip ontologic. Firea,
ţinută în chip natural de această voinţă, doreşte să existe, să trăiască, să fie mişcată, cu
simţurile şi cu mintea. Ea îşi doreşte propria şi deplina ei existenţă. În afară de voinţa
naturală, există şi o voinţă deliberativă, în legătură cu lucrurile care sunt în puterea noastră.
Voinţa electivă sau deliberativă, spune Sf. Maxim, nu este identică cu voinţa naturală. Voinţa
naturală este o simplă dorinţă raţională şi vitală, pe când voinţa deliberativă este o sinteză
între dorinţă deliberare şi judecată. Voinţa naturală este articulată numai din lucruri
naturale, pe când cea deliberativă este făcută din lucruri care stau în alegerea şi în puterile
noastre. Deosebirea fundamentală, spune el, dintre cele două voinţe, este aceea că cea
naturală este o forţă orientată ontologic, pe când cea deliberativă este orientată electiv.
Voinţa deliberativă este o tendinţă de alegere liberă a unui lucru, cu posibilitatea de a înclina
într-un sens sau altul. Această voinţă caracterizează propriu nu natura, ci persoana şi
ipostasul. Această învăţătură, raportată la persoana Logosului întrupat, impune cu necesitate
întrebarea : pe care din aceste voinţe le-a avut El ? Dacă voinţa naturală şi voinţa deliberativă
sunt diferite, preciza Sf. Maxim, întrucât prima este un fenomen ontologic, iar a doua un
fenomen volitiv, Logosul întrupat a avut, ca om, voinţă naturală. Această voinţă este acţionată
şi susţinută de voinţa dumnezeiască. Voinţa umană nu se opunea voinţei divine pentru că ea
era îndumnezeită, graţie unirii ipostatice. Textul „Părintele Meu, de este cu putinţă treacă de
la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”(Mt. XXVI, 39),
arată că, prin ezitarea faţă de moarte, Mântuitorul a evidenţiat mişcarea voinţei sale omeneşti
în unire cu voinţa dumnezeiască, susţinută şi devenită, potrivit împletirii raţiunii naturale cu
modul întrupării, neputincioasă de a păcătui, dar în limita afectelor naturale. Mântuitorul avea
ca om voinţă naturală, formată prin voinţa sa divină şi ne opusă acesteia. Nimic natural nu se
opune lui Dumnezeu, dacă nu intervine voinţa electivă. Dacă Mântuitorul ar fi avut o singură
voinţă deliberativă, atunci El era simplu om. În plus, afirmă Sf. Maxim, o voinţă deliberativă a
Mântuitorului implică posibilitatea mişcării ipostasului său atât conform firilor sale, cât şi
împotriva acestora. Dacă voinţa deliberativă este cea care caracterizează ipostasul lui Hristos,
atunci această voinţă l-a separat de Tatăl şi de Duhul, pentru că ea diferă, în alegerea şi
hotărârile ei, de natura Tatălui şi a Duhului Sfânt. În concluzie, Mântuitorul nu poate avea o
voinţă deliberativă, ci are două voinţe naturale, corespunzătoare celor două firi ale sale.
Raportul dintre ele este identic cu raportul dintre cele două firi. Nu poate fi acceptată ideea că
Domnul a avut o voinţă omenească prin atribuire. Dacă ar fi aşa, spunea Sf. Maxim, înseamnă
că şi celelalte elemente naturale umane le-a avut Hristos tot prin simpla relaţie şi nu în
realitate. Atunci taina iconomiei mântuirii este o simplă ficţiune.
14
A se vedea pe larg la Pr. Prof. Ioan G. Coman, Şi Cuvântul trup S-a făcut, Timişoara
1993, p. 271-291.
15
1. Firea postulează lucrarea; 2. În Hristos au fost două lucrări inerente celor două
firi. Astfele, zice Sf. Maxim, nimeni nu poate lucra nimic fără puterile proprii firii. Nu există
Maxim şi ex-patriarhul Pir, cel dintâi a fost dus în capitală şi supus
unui interogatoriu, asupra activităţii sale din Africa şi Roma(la 16 mai
655). Condamnat pentru nerespectarea monotelismului, dar şi pentru
colaborarea cu infidelul exarh, Sf. Maxim a fost condamnat la exil în
Byzia, unde a avut o discuţie cu episcopul Teodosie de Cezareea, care
avea mandat din partea patriarhului de Constantinopol şi a împăratului
să găsească o formulă de înţelegere cu marele apărător al ortodoxiei. I
se cerea doar să accepte comuniunea cu împăratul, dar el cerea, la
rândul său, ca împăratul să condamne Tomosul de unire de la
Alexandria, din anul 633, Ecthesis-ul şi Typos-ul. Mutat în alte două
energie sau lucrare în afara firii. Nu există energie sau lucrare în afara firii. Suprimarea
lucrărilor naturale implică suprimarea firii. Suprimarea firilor înseamnă suprimarea ipostasului
sau persoanei compuse sau persoanei. Suprimarea lucrărilor înseamnă eliminarea definitivă a
firilor. Pentru că monoenergiştii afirmau că lucrarea aparţine ipostasului şi nu firii, Sf. Maxim
îi combate învăţând că dacă firea nu este lipsită de existanţă, atunci ea nu poate fi lipsită nici
de lucrarea naturală. Dacă firea n-ar participa la lucrare, ea n-ar participa nici la existenţă.
Cum poate, se întreba el, ca cel ce nu participă la puterea naturală după trup, adică Logosul, să
fie întrupat ca om desăvârşit sau să fie pur şi simplu numai om ? Nu există om fără energie sau
lucrare naturală, aşa cum nu există nici o fire fără lucrarea ei proprie fiinţială. Absenţa lucrării
face firea să nu fie fire, sau ca firile să fie identice între ele, sau să fie una singură în locul
tuturor, care au fost amestecate şi confundate prin absenţa unei energii care dă structură şi
consistenţă firii. Cine zice că Logosul este activ pentru că s-a făcut om, acela îi atribuie o
activitate naturală şi omenească. Într-adevăr, activitatea este imposibilă fără lucrarea naturală,
aşa cum existenţa este de neconceput fără esenţă sau fire. Dar Hristos având două firi, este
necesar ca să lucreze nu cu o singură activitate, ci cu două. O singură activitate implică o
singură fire ceea ce ar duce la monofizitism. Aşadar lucrarea nu este ipostatică sau personală,
ci naturală. Ori, existând două firi unite în Hristos, există în mod firesc şi două lucrări unite în
Hristos. Căutând să lămurească lucrarea divino-umană a Mântuitorului monoenergeticii
afirmau că activitatea lui omenească nu este altceva decât un instrument al celei dumnezeieşti
şi deci există de fapt o singură lucrare. Comentând această afirmaţie, Sf. Maxim, demonstrează
că ideea de activitate omeneaască-instrument, este asemănătoare cu ideea nestoriană de fire
omenească-templu unit relaţional şi nu ipostatic cu Logosul divin, sau cu cea apolinaristă
despre trupul lui Hrisros neînsufleţit şi lipsit de raţiune. Cele două lucrări, învăţa Sf. Maxim,
sunt unite şi conlucrează asemenea celor două voinţe. Hristos a obosit, a flămânzit, i-a fost
sete, s-a temut de moarte, a lăcrimat, după legea trupului, ceea ce arată în acelaşi timp o
dispoziţie activă şi un semn de condescendenţă faţă împreună-servi şi servi. În firea lui, el a
rămas stăpân, dar s-a făcut rob din cauza noastră care eram robi din fire, ca să ne facă pe noi
stăpâni ai aceluia care domnea tiranic şi cu înşelăciune peste lume. De aceea El a lucrat cele
ale robului ca stăpân, adică a activat dumnezeeşte în cele ale trupului şi a arătat în cele trupeşti
o putere nepătimitoare şi stăpână prin fire, putere care prin pătimire a înlăturat piericiunea, iar
prin moarte a creat o viaţă nepieritoare. Pe de altă parte, Hristos a lucrat cele ale stăpânului ca
rob, adică a săvârşit omeneşte cele dumnezeieşti şi a arătat nespusa sa slavă-chenoză, care prin
trupul pătimitor a îndumnezeit tot neamul care prin stricăciune se făcuse pământ. Prin această
comuniune de însuşiri, se constată că Hristos a avut firi a căror ipostas era El, a avut lucrări
sau mişcări esenţiale, a căror unire neconfuză era El, că această unire nu era pasibilă de
împărţire potrivit firilor a căror ipostas era El. Desigur era o lucrare unitară. Unirea lucrărilor
se face după o întrepătrundere organică, aşa cum se face şi unirea firilor, adică acea
perihoreză prezentă în relaţiile persoanelor Sf. Treimi. Este vorba de conceptul de lucrare
teandrică, preluat de la Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, pe care Sf. Maxim o numeşte lucrare
6
 locuri de detenţie, a fost readus la Constantinopol în anul 662, din nou
interogat şi, rămânând ferm pe poziţia sa ortodoxă, i s-a tăiat mâna
dreaptă, pentru a nu mai scrie şi limba pentru a nu mai propovădui
învăţătura ortodoxă. A fost iarăşi exilat la Lazia, la 18 iulie 662 şi la
13 august, acelaşi an, bătrânul mărturisitor a murit la Semari sau
fortăreaţa Semalion, în apropierea localităţii Muri, din Turcia de
astăzi. Tot atunci au pătimit şi alţi doi ucenici ai săi, ce purtau acelaşi
nume, Anastasie.
Revenit pentru scurt timp pe scaunul patriarhal, Pir a reconfirmat
Typos-ul, iar urmaşul său, Petru (654-666), a răspândit şi s-a trudit să
impună o învăţătură, la fel de păguboasă ca şi monotelismul. Într-o
scrisoare dogmatică, adresată papei Vitalian(657-672), acceptată şi de
trimişii papali din Constantinopol, Petru susţinea că, în Hristos, se
poate vorbi şi despre două voinţe, datorită celor două firi, dar şi despre
o singură voinţă datorită unităţii ipostasului lui Hristos. Un sinod
endemic, ţinut în anul 662, a aprobat această formulă şi a anatematizat
pe Sf.Maxim, pe cei doi ucenici ai săi, Anastasie şi Anastasie
Apocrisiarhul pe papa Martin I şi pe Sf. Sofronie al Ierusalimului, toţi
apărători ai diotelismului. Roma nu a răspuns patriarhului Petru, iar
urmaşii săi în scaun, Toma al II-lea (667-669), Ioan al V-lea(669-675)
şi Constantin I(675-677) s-au lepădat de monotelism. Şi patriarhul
Teodor I (677-679; 686-687), după o oarecare cochetare cu
monotelismul s-a declarat pe faţă de partea diotelismului.
Şi în plan politic au avut loc unele schimbări. Lui Constans al II-
lea i-a urmat fiul său Constantin al IV-lea Pogonatul sau
dumnezeiască înomenită. Acest lucru nu desfiinţează dualitatea lucrărilor ci accentuează
unirea lor indisolubilă.
Pentru că în disputa hristologică definirea noţiunilor s-a dovedit un aspect extrem de
important, iar monoteliţii şi monoenergiştii legau voinţa şi lucrarea de persoană şi nu de fire,
Sf. Maxim a adus o contribuţie esenţială la definirea noţiunii de persoană în Hristos. Persoana
în Hristos, spunea el, este sinteza desăvârşită a umanităţii şi a divinităţii în jurul Logosului ca
subiect şi continuă identitatea acestor părţi cu întregul lor, adică indivizibilitatea sau
individualitatea elementelor alcătuitoare. Hristos era acelaşi întreg Dumnezeu cu umanitatea şi
acelaşi om cu dumnezeirea. Acelaşi om ca om, în sine şi prin sine, a supus umanitatea lui
Dumnezeu şi Tată. Această unitate absolută şi identitate continuă sunt caracteristicile de bază
ale persoanei.
Unirea celor două firi este aşa de reală şi cu adevărat indisolubilă, încât Hristos era acelaşi
unul ca înainte de întrupare, cu deosebirea că acum, avea o existenţă compusă. Simplu după
fire, întrucât El rămânea Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl. El era totuşi în doi, întrucât s-a făcut
trup, pentru ca prin cele două firi, El să se înrudească după esenţă cu extremele şi să păstreze
deosebirea naturală a propriilor sale părţi între ele, prin unicitatea persoanei, El având
identitatea desăvârşită în părţi, obţinea şi diferenţa personală faţă de extreme, ca unul şi
singur. Prin continuitatea identităţii sale naturale şi fiinţiale faţă de extreme, El era desăvârşit
în ambele: era deodată Dumnezeu şi om.
Hristologia Sf. Maxim nu a stat numai la baza definiţiei doctrinare a sinodului al VI-lea
ecumenic, ci a inspirat pe teologii sintetizatori ai teologiei patristice, printre care cel mai
remarcabil a fost Sf. Ioan Damaschinul (+749).
Bărbosul(668-685) a căutat să restabilească pacea în Biserică,
convocând cel de al VI-lea sinod ecumenic. În acest sens el a invitat
pe papa Agaton(678-681) să-şi trimită delegaţi, ceea ce a şi acceptat.
Mai întâi însă, a ţinut un sinod la Roma, în martie 680, la care au
participat 125 de episcopi apuseni, sinod la care a fost condamnat
monotelismul, în spiritul sinodului de la Lateran, din anul 649.
Delegaţia romană era formată din 12 persoane, dintre care reţinem pe
episcopii Abundanţiu de Paterno, Ioan de Reggio şi Ioan de Porto.
Între cei 12 se numărau şi câte un delegat al mănăstirilor greceşti de la
Roma. Patriarhul Constantinopolului, Gheorghe (679-686) era
înştiinţat şi prin el patriarhul Antiohiei, Macarie, dimpreună cu toţi
sufraganii lor să se prezinte la sinod. Din cauză că reşedinţele
scaunelor de Alexandria şi Ierusalim se aflau sub ocupaţie arabo-
islamică, au fost reprezentate de preoţii Petru şi Gheorghe.
Sinodul al VI-lea ecumenic s-a ţinut între 7 noiembrie 680 şi 16
septembrie 681 la Constantinopol, într-o sală boltită (τρουλλος ) a
palatului imperial, care a şi dat sinodului denumirea de trulan. La
sinod au participat 174 de episcopi dar şi alţi călugări sau clerici.
Împăratul a arătat un interes deosebit pentru lucrările sinodului,
participând la dezbaterile din primele şedinţe. S-au ţinut 18 şedinţe, la
care s-au analizat: motivul discordiei din Biserică( şedinţa I-a), actele
sinoadelor ecumenice de până atunci(II-III), scrisoarea papei Agaton
şi hotărârile sinodului roman din anul 680(IV), două colecţii de citate
patristice, solicitate de patriarhul Macarie al Antiohiei, în favoarea
monotelismului(V-VIII), texte patristice, care condamnau
monotelismul(IX-XI), documente ce vizau pe patriarhul Serghie, papa
Honoriu şi Sf. Sofronie al Ierusalimului(XII-XIII), noi documente şi
anatematizarea monoteliţilor(XIII-XVII). În şedinţa a XVIII-a, din 16
septembrie 681, prezidată de împărat, într-o atmosferă de sărbătoare a
fost citită hotărârea dogmatică, după care sinodalii i-au adresat
bazileului o scrisoare de mulţumire. Hotărârea a fost scrisă în cinci
exemplare şi trimisă celor cinci scaune patriarhale. Monotelismul era
înfrânt, dar disputele monofizite şi monotelite slăbiseră mult
disciplina Bisericii, mai ales că ultimele sinoade nu au dat canoane.
Simţindu-se tot mai mult nevoia întăririi disciplinei în Biserică,
împăratul Justinian al II-lea(685-695; 705-711) a convocat, în anul
691, un sinod la Constantinopol, cunoscut sub denumirea de sinodul
al II-lea trulan sau sinodul quinisext sau sinodul al cinci-şaselea
ecumenic, deoarece a fost o completare, cu dispoziţii disciplinare a
sinoadelor de la 553 şi 680-681. La sinod au participat 240 de
episcopi şi au fost date 102 canoane, ce căutau să reglementeze
diferite aspecte disciplinare şi de rit. Sinodul a întărit hotărârile
dogmatice şi canoanele apostolice, ale sinoadelor ecumenice de până
atunci, precum şi ale sinoadelor locale şi ale câtorva Sf. Părinţi, în
număr total de 660(hotărâri). S-a reafirmat egalitatea scaunelor de
7
 Constantinopol şi Roma; s-a oprit pictarea Mântuitorului sub chip de
miel; s-a interzis realizarea semnului Sf. Cruci pe pardoselele
bisericilor, pentru ca prin călcare cu picioarele să nu se aducă
blasfemie Mântuitorului Hristos; s-a condamnat celibatul preoţilor şi
practica apuseană de a mânca brânză, lapte şi ouă în postul cel mare şi
s-au luat o mulţime de măsuri pentru stârpirea relelor din Biserică.
Pentru sancţionarea inovaţiilor apusene, Biserica Romei nu a
recunoscut acest sinod.
Bibliografie
Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri II, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
vol. 81, Bucureşti, 1990; Ioan Bria, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sf. Maxim
Mărturisitorul, în Studii Teologice, 5-6/1957, p. 310-325; Ch. Hefele-Leclercq,
Histoire des conciles, vol. III, 1, p. 317-581; V. Ioniţă, Sinodul VI ecumenic şi
însemnătatea lui pentru ecumenismul actual, în Studii Teologice, nr. 5-8/1978, p.
357-485(teză de doctorat); Idem, Viaţa religioasă bizantină în secolul VII şi
canoanele Sinodului quinisext, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1971, p. 539 ş.u.Pr.
Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, vol. I (1-1054), ed. a II-a, Bucureşti, 1975, p. 284-289; Pr.
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, II, Trinitas, Iaşi, 2000, p. 225-256; Pr. Prof.
Ioan G. Coman, Şi Cuvântul trup S-a făcut, Timişoara, 1993, p. 271-291; J. Tixeront,
Histoire des dogmes dans l’antiquite chretienne, vol. III, Paris, 1924, p. 172-173.
S.B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Bucureşti, 1999, p.135-139.
Hotărârea dogmatică a sinodului al VI-lea ecumenic
Aceste simboluri( se făcea referire la simbolurile de credinţă de la
Niceea şi Constantinopol - 553) ar fi fost suficiente pentru a cunoaşte
şi mărturisi credinţa ortodoxă; dar autorul a tot răul găseşte
totdeauna un şarpe care să-i îndeplinească serviciile şi prin care el
aruncă veninul său şi îşi găseşte uneltele proprii pentru a-şi îndeplini
voinţa, noi înţelegem prin aceasta pe Teodor de Faran, Serghie, Pir,
Pavel, Petru, foşti episcopi de Constantinopol, Honoriu papă a vechii
Rome, Cir de Alexandria, Macaria de Antiohia şi discipolul său
Ştefan. El(diavolul) a provocat prin lucrarea acestora scandal în
Biserică, cu ocazia răspândirii doctrinei eretice despre o singură
voinţă şi o singură lucrare (energie) a celor două naturi ale lui
Hristos, Unul din Sfânta Treime. Această învăţătură stă de acord cu
erorile lui Apolinarie, Sever şi Themistiu şi încearcă să nimicească
adevărata întrupare a lui Hristos, arătând trupul Său însufleţit de un
suflet raţional, lipsit de o voinţă şi de o lucrare. În acelaşi timp,
Hristos Dumnezeul nostru, a insuflat un împărat credincios, un nou
David, care n-a avut odihnă până ce adunarea prezentă a găsit
adevărata învăţătură a Ortodoxiei. Acest sinod ecumenic a primit cu
credincioşie şi a salutat, ridicând şi a salutat, ridicând mâinile spre
cer, scrisoarea prea sfinţitului papă Agathon către împărat, unde sunt
citaţi şi condamnaţi aceia care mărturisesc doctrina despre o singură
voinţă şi o singură energie. Sinodul a acceptat, de asemenea,
scrisoarea sinodală a celor 125 de episcopi reuniţi sub preşedinţia
papei, pentru că aceste două scrisori sunt în acord cu Sfântul Sinod
din Calcedon, cu Tomos-ul papei către Flavian şi cu scrisorile
sinodale ale lui Chiril împotriva lui Nestorie, adresate episcopilor
orientali.
Noi ne-am alăturat deci celor cinci Sfinte Sinoade ecumenice şi
venerabililor părinţi şi am mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos
este adevăratul Dumnezeul nostru, Unul din Sf. Treime, cea deofiinţă
şi de viaţă dătătoare: desăvârşit în divinitate şi desăvârşit în
umanitate: acelaşi fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, compus
din suflet raţional şi din trup: deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi
acelaşi deofiinţă cu noi după umanitate; asemănător cu noi în toate,
afară de păcat; născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire
şi acelaşi născut după umanitate, la plinirea vremii, pentru mântuirea
noastră din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, cea în sens propriu şi
cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; Unul şi acelaşi Hristos,
cunoscut ca Fiu şi Domn, Unul-Născut din două firi, unite în mod
neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fără ca prin
aceasta să fie înlăturată deosebirea firilor din cauza unităţii, ci mai
vârtos păstrându-se însuşirea fiecărei firi, unite într-o singură
persoană şi un singur ipostas. El nefiind despărţit sau separat în două
persoane, ci Unul şi acelaşi Fiu, Cuvântul, singurul născut al lui
Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos…
Mărturisim de asemenea că în Hristos există, aşa după cum ne-au
învăţat Sfinţii Părinţi două voiri (θελησις = actul de a voi) şi două
voinţe (θεληματα=voinţe) naturale, două lucrări, care sunt unite între
ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Cele două voinţe naturale ale sale nu sunt opuse între ele, aşa
precum pretind în mod neevlavios ereticii, dar voinţa Sa umană, fără
să se opună se supune voinţei Lui dumnezeieşti atotputernice.
Voinţa trupului (σαρξ) a trebuit să se mişte şi să fie subordonată
voinţei dumnezeieşti, aşa după cum arată prea înţeleptul Atanasie,
căci precum trupul Lui se numeşte şi este trupul lui Dumnezeu-
Cuvântul, tot aşa şi voinţa firii Sale umane se numeşte şi este voinţa
proprie a lui Dumnezeu-Cuvântul. El însuşi spune : „ Eu n-am
coborât din cer ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui, Celui ce M-a
trimis”(In. 5,30).
În acest pasaj, El numeşte a Sa, voinţa trupului fiindcă trupul a
devenit al Lui propriu. Şi după cum preasfântul şi preacuratul Său
trup n-a fost distrus prin îndumnezeire, ci a rămas şi în ordinea Sa
proprie, tot astfel şi voinţa sa umană fiind îndumnezeită n-a fost
distrusă, ci mai curând salvată, după cum spune Grigorie Teologul că
„voinţa trupului, cu rostul său mântuitor, nu este contrară lui
Dumnezeu, ci ea a fost desăvârşit îndumnezeită”
8
 Noi mărturisim că în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul
Dumnezeul nostru, există şi două lucrări naturale, unite între ele în
chip neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat, adică
lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, după cum spune foarte
limpede Leon cel de Dumnezeu inspirat că fiecare din cele două firi
lucrează ceea ce îi este propriu cu participarea celeilalte, Cuvântul
făcând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul săvârşind ceea ce
aparţine trupului. Noi nu putem admite să se afirme că Dumnezeu
şi făptura Sa (firea omenească a lui Hristos) ar fi avut o singură şi
aceeaşi lucrare, ca să nu ridicăm făptura în fiinţa divină, şi nici să
coborâm firea dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor.
Credem că Unul şi acelaşi a săvârşit minunile şi a îndurat
suferinţele potrivit cu cele două firi din care este compus
Păstrând ceea ce este neamestecat şi nedespărţit, mărturisim că
Unul şi acelaşi este Domnul Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul
nostru, în Sfânta Treime şi după întrupare.
Cele două firi ale Sale strălucesc în Unul şi singurul ipostas al
Lui, în care a arătat minunile şi suferinţele în tot cursul vieţii Sale
mântuitoare, nu după închipuire, ci în adevăr.
Recunoaştem deosebirea după fire numai în Unul şi singurul
ipostas, prin care fiecare din cele două firi voieşte şi lucrează ceea ce
îi este propriu cu participarea celeilalte. De aceea credem că după
această raţiune există şi două voinţe naturale, şi două lucrări
naturale care conlucrează spre mântuirea neamului omenesc.
Acestea fiind stabilite de noi cu toată claritatea şi toată grija,
hotărâm că nu este permis nimănui să pronunţe o altă credinţă sau să
scrie, sau să compună, sau să cugete, sau să înveţe altfel; iar pe aceia
care îndrăznesc să iscodească altă credinţă, sau să enunţe, sau să
înveţe sau să predea alt simbol acelor care voiesc să se îndrepte spre
cunoaşterea adevărului din elenism sau iudaism sau din oricare
erezie; sau cei care ar îndrăzni să introducă o inovaţie sau să
iscodească lecturi pentru distrugerea celor hotărâte de noi acum;
aceştia dacă sunt episcopi sau clerici, să fie înlăturaţi din cler, iar
dacă sunt călugări sau laici să fie anatematizaţi16

16
Mansi, 11, col. 635-640.
9