η

α(/
 A.J.CKONIN
Cbeile Tmpattatiei
 AJ.CRONIN

CHEILE inPĂRÂTlEl

Traducere: MONICA C^LUCERU

EDITURA ORIZONTURI
EDITURA LUCEAFĂRUL
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CRONIN, A.J.
Cheile împărăţiei / A .J.C ronin;
trad.: M onica С ш с е ш - B ucureşti: O rizonturi, 2005
ISB N 973-736-009-5

I. C ruceru, M onica (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Redactare: ARETIANASTASESCU
Corectura; EM ILIA LEANCĂ
Tehnoredactare: FLORINA GOGESCU
Coperta: CLAUDIA COSTACHE

THE KEYS OF THE KINGDOM

Copyright © by Kessler
Toate drepturile asupra acestei ediţii în lim ba rom ână
aparţin Edituru ORIZONTURI

B-dul Libertăţii nr. 4, bl. 117, et. 3, ap. 7, sector 4, cod 040128-Bucureşti,
Tel: 317.76.79, 317.76.75, 0744.530.940, 0723.334.291; Fax; 317.76.78,
e-mail: lider@e-xtreme.ro; site: www.trustul-lider.ro
 1
Î9 iC E iP m U C 5 Я % ^ 1 Ш С Ш

Spre sfîrşitul unei după-am ieze din 1938, bătrînul preot

F rancis C hisholm urca, şchiopătînd, cărarea care duce de la
biserica St. C olom ban la locuinţa parohială, pe colină. C u toată
infirm itatea sa, prefera poteca aceasta în locul povîm işului mai
dom ol din M ercat W ynd; ajungînd la poarta m icuţă a grădinii
sale, îm prejm uită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se
odihnească, contem plînd priveliştea care întotdeauna îi fusese
dragă.
D evale, Tw eedul liniştit desena o vastă cm b ă de argint
colorată gălbui de apusul de toam nă. Pe m alul rîului scoţian, la
nord, se zăreşte oraşul Tw eedside, cu acoperişurile Iui de ţiglă
care seam ănă cu o p aiaţă bo ită cu ro şu şi galben, ascunzînd
labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra
vechea jOrontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de m etereze
înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii
cocoţaţi m ănîncă m ici crabi. L a vărsarea rîului, un voal de ceată
învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi
bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri
şi încremenite. în cîmpie, apusul se fira spre liniştitele păduri roşcate
din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bîtlan.
Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fiun şi de m irosul acm al
m erelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte
de vreme.
 Preotul suspină m ulţum it şi pătrunse în grădina sa, foarte
m ică în com paraţie cu acelea care înconjurau m isiunea lui de pe
colina Jade Vert Vif, dar m ai încîntătoare şi, ca toate grădinile din
Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe
peretele călduţ, îm pletea utilul cu plăcutul. M ai ales în colţul de
m iazăzi, un păr se înfăţişă în toată frum useţea sa. Şi cum Dugal,
tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare
spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea m ai frum oasă pară din
propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa
palidă şi zbîrcită pe cînd şchiopăta - un pas mare, unul scurt - pe
aleea de pietriş, rezem at în um brela scoţiană ecosez în culorile
tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul um brelei
vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii
principale staţiona o trăsură.
Figura lui se posom ori puţin cîte puţin. Cu toată slăbiciunea
memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri,
îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care
propunea sau m ai bine zis anunţa vizita m onseniorului Sleeth,
protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale
oaspetelui.
M onseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş,
distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şem ineul rece —
nervozitatea sa juvenilă sporea şi dem nitatea sa ecleziastică era
оагесшп şocată de m obila m ai m ult decît m odestă a cam erei în
care se afla. A r fi v rut să descopere aici o no tă personală, un
p orţelan frum os, u n obiect lăcuit sau cel puţin o am intire din
Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul
de proastă calitate, scaunele um plute cu cîlţi şi şem ineul ciobit,
unde, cu un ochi dezaprobator, rem arcase o sfîrlează rătăcită
printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil.
E xpresia lui se îm blînzi cînd opri cu un gest graţios scuzele
părintelui Chisholm.
 - M enajera dum neavoastră m i-a arătat cam era m ea. Sper
că nu vă voi deranja dacă m ă veţi găzdui aici cîteva zile. Ce zi
fiximoasă! Ce colorit!... Venind pe drum de la Tynecastle, m i-am
im aginat că niciodată nu am părăsit dragul m eu San Morales.
Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrînul
îşi stăpîni cu greu un surîs, cînd sesiză la Sleeth j&apanta imitare a
abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a sem inarului. Eleganţa,
privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut
identică a sus-zisului abate.
- Sper că nu veţi fi prea rău instalat, m urm ură el; vom mînca
de îndată. N u ştiu cum s-a făcut, d ar aici am luat obiceiul să
înlocuim m asa de seară cu un ceai scoţian.
Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. în aceeaşi clipă,
M iss M offat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi
începu să aranjeze m asa fără să facă vreun zgom ot. N u putu să
nu observe cum fem eia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş
priviri tem ătoare, se potrivea atît de bine cu ansamblul. Prezenţa
ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacîmuri,
îi îngădui să continue să discute generalităţi.
C înd, în fine, se aşezară am îndoi la m asă, descrise cu
entuziasm m arm ura pe care episcopul o adusese special de la
Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. A poi se
servi copios din om leta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă
ceaşca cu ceai servit dintr-un sam ovar de m etal englezesc. în
tim p ce-şi ungea cu u n t a doua felie de pîine prăjită, auzi gazda
mtrebmdu-1 blind:
- îngăduiţi ca A ndrew să ia m asa cu noi?
Şi îi prezentă m onseniorului Sleeth, care ridică brusc capul,
in băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. C u faţa prelrmgă
i pahdă, cu trăsăturile mcremenite de timiditate, stătea în picioare
i răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o chpă, se aşeză
r locul său şi luă c u u n gest m aşinal cana cu lapte. Se aplecă
peste farfurie şi o şuviţă um edă de păr negru, stăpînită cu greu de
pieptenele lui M iss M offat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită
de graţie. O chii săi, de un albastru m inunat, trădau presim ţirea
unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încît nu îndrăznea
să ridice privirea.
Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă.
L a u rm a urm ei, m om entul n u era favorabil. Totuşi, privirea sa
revenea dintr-un m om ent într-altuL, cu insistenţă, asupra copilului.
- Vasăzică, te cheam ă A ndrew ?
Sim pla decenţă obliga la cîteva cuvinte, chiar şi la puţină
amabilitate.
- M ergi la o şcoală de-aici?
-D a ...
- Ei bine! Să vedem ce ştii.
C u o bonom ie afectată, îi puse cîteva întrebări sum are.
C opilul, roşu şi m ut, prea confuz pentru a gîndi, nu m anifesta
decît o ignoranţă umilitoare.
M onseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gîndi el,
l-a adunat din pădure.” L uă u n alt rinichi, apoi observă că era
singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se
m ulţum eau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism
era prea de tot din partea bătrânului.
Poate că Chisholm bănui ce gîndea, căci, clătinînd din cap,
spuse:
- A m fost hpsit alîţia ani de savurosul porridge scoţian, încît
acum nu las niciodată să treacă ocazia să m ă ospătez.
Sleeth lăsă să treacă rem arca fără să răspundă. In curînd,
cu o scurtă privire, ieşind din m utism ul său, A ndrew ceru voie să
plece. Ridicîndu-se să m ulţumească, lovi cu cotul o lingură care
căzu cu zgom ot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi cîn d se
îndreptă spre uşă.
Liniştea se restabili. Terminînd masa, m onseniorul Sleeth se
ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorulj erpeht din faţa căminului.

8
C u picioarele depărtate şi m îinile la spate, îl contem pla, fără a
avea aerul, pe bătrînul său coleg care, şezînd încă la m asă, părea
că aşteaptă ceva.
,J)oam ne“, gîndea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei
prezintă bătrînul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul m urdar şi
faţa păm întie şi descăm ată!“ Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu
departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte.
Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea
în acelaşi tim p legătură cu piciorul m ai scurt. Privirea, de obicei
plecată, lua astfel, cînd o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare,
ciudată şi tulburătoare.
Sleeth tuşi. îşi zicea că venise m om entul să vorbească şi, cu
o falsă bunăvoinţă, se informă:
- D e cînd sînteţi aici, părinte?
- D e u n an.
- Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea
M onseniorului să vă trim ită, im ediat după ce v-aţi înapoiat, în
parohia natală.
- E ste şi a sa.
Sleeth înclină capul cu un gest delicat.
- Ştiam că episcopul nostru îm parte cu dum neavoastră
onoarea de a se fi născut aici. Să vedem d e c i... ce vîrstă aveţi? »

A proape şaizeci de ani, nu-i aşa?

Părintele Chisholm consimţi, adăugind cu naivă mîndrie:
- N u sînt m ai în vîrstă decît A nselm Mealey.
Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprîncene,
apoi surise uşor a milă.
- V iaţa v -a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm
capul, dar fără asprim e, episcopul şi cu m ine ne gîndim că
îndelungatele şi credincioasele dum neavoastră servicii ar trebui
recom pensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie.
Se lăsă o linişte apăsătoare.
- Insă eu nu am de gînd.
 - Sînt însărcinat cu această neplăcută sarcină - Sleeth fixă
cu încăpăţînare tavanul să cercetez problem a la faţa locului ca
să pot face apoi u n raport M onseniorului. Se petrec aici lucruri
inadmisibile.
-C a re ?
Sleeth avu o m işcare de nerăbdare.
- Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun e u ... A pucăturile
dimmeavoastră orientale?
- L e regret.
O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot.
- N u uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China.
- Treburile dum neavoastră parohiale sînt nemaipomenit de
încurcate.
- A m făcut datorii?
- C um aş pu tea să ştiu? N -am prim it de şase luni nici un
raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi
devenea m ai tăioasă). T o tu l... este în neregulă. D e pildă, cînd
v oiajorul casei B lan d a trecu t acum o lună, aţi plătit nota de
luminări în m onedă măruntă.
- Tot aşa am prim it şi eu banii!
Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gînditor, şi privirea
sa p ărea să treacă p rin el, fâră să se oprească. Continuă;
- N - a m privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. N u i-am
avut niciodată, înţelegeţi d u m n eav o astră... Şi la urm a urm ei,
credeţi că banii ar avea o asem enea im portanţă?
Foarte plictisit, m onseniorul Sleeth simţi că i se urcă sîngele
la cap.
- A s te face să se vorbească, părinte... de altfel, se cleveteşte
asupra unora dintre predicile dum neavoastră... asupra sfaturilor
pe care le d a ţi... asupra unor puncte de d o c trin ă...
Consultă un carnet legat în marochin pe care-1 ţinea în mînă.
- Sînt prim ejdios de originale.
-Im posibil!

10
 - L a Rusalii, aţi predicat congregaţiei dum neavoastră; „Să
n u vă închipuiţi că îm părăţia cerurilor este în c e r ... o aveţi la
îndem ână... este pretutindeni şi oriunde".
Sleeth încruntă dezaprobator din sprîncene, continuînd să
răsfoiască în carnet.
- Şi apoi... această reflecţie incalificabilă făcută m Săptămâna
Patimilor: „Poate că nu toţi ateii m erg în infern. Eu am cunoscut
unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au
scuipat în faţa lui Dum nezeu!" Şi încă. Cerule, această nelegiuire:
„Hristos era un om perfect, însă Confucius era m ai interesant!"
Indignat, m ai întoarse o pagină:
- Şi incidentul acesta jignitor; u n a dintre cele m ai bune
enoriaşe din parohia dumneavoastră, doam na Glendenning, care
suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară
sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos,
recom andîndu-i:, JVIîncaţi mai puţin, porţile Raiului sînt strimte".
D ar m ai e nevoie să continuu?
C u un gest hotărît, m onseniorul S leeth închise paginile
carnetului.
- C u alte cuvinte, vă spun că, după cîte se pare, aţi pierdut
controlul asupra sufletelor.
- î n s ă ... (preotul se străduia să răm înă calm ) nu doresc
nicidecum să subjug sufletele.
Sleeth se schim bă la faţă. N u voia cu nici un preţ să se lase
antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrin nebun şi infirm.
- M ai este încă problem a copilului pe care, din nefericire,
l-aţi adoptat.
- D acă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit?
- B unele surori din Ralston. Este cel m ai bun orfelinat din
dioceză.
încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se
fixă asupra interlocutorului său:
- V -ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-im orfelinat?

11
 - Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atît de personal?
Eu v-am spus că, ţinînd chiar seam a de îm p re ju rări... situaţia
este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. D e altfel (şi
depărtă m îinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un
loc unde să plasăm băiatul.
- Păreţi hotărît să scăpaţi de amîndoi. Şi eu voi fi încredinţat
bimelor îngrijiri ale surorilor?
- Fără îndoială că nu. D um neavoastră vă veţi duce la casa
ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo
de o pace şi o linişte perfectă. '
Bătrînul izbucni într-rm rîs sec şi scurt.
- Voi avea pace destulă cînd voi muri. Atît cît voi trăi, n-am
nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrihi.
P oate să vi se p a ră ciudat, în să n icio d a tă n-am putut suporta
clerul în masă.
Sleeth surise, şocat.
- N im ic nu m i se pare ciudat venind de la dum neavoastră,
părinte. Iertaţi-m ă, însă, după reputaţia dum neavoastră, înainte
chiar să fi fost în C h in a ... viaţa dum neavoastră... era cel puţin
originală.
Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blîndă:
- Voi da socoteală pentru viaţa m ea lui Dum nezeu.
C elălaltplecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de
tact. M ersese prea departe. N epăsător din fire, întotdeauna se
străduia să se poarte corect şi chiar cu o anum ită consideraţie.
Avu gentileţea să pară jenat.
- N a tu r a l, nu-m i arog dreptul să fiu judecătorul dum nea­
voastră, cu atît m ai puţin inchizitorul. N im ic nu este însă hotărît.
N u pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare.
Se îndreptă spre uşă.
- M ă duc la biserică. N u vă deranjaţi, cunosc drumul.
Schiţă un surîs. Ieşi.
Părintele Chishohn răm ase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi

12
fra n tea în m îini, p ierd u t în gînduri. Se sim ţea zdrobit de
ameninţarea asta care venea pe negîndite să-i tulbure liniştea alît
de greu cîştigată. Resem narea lui, pusă de m ult tim p la prea grele
încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor,
părăsit de Dum nezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa
inima. Fleacurile astea m eritau oare pedepse atît de grele? A r fi
vrut să strige: ,J)oam ne, D oam ne, de ce m -ai părăsit?“ Se ridică
cu greu şi urcă scara.
L a m an sard ă, deasu p ra cam erei m usafirilor, A ndrew
dorm ea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un
b raţ plăpînd, ca p e n tru a-1 ocroti. Tot privindu-1, părintele
Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele
chitite pe scaunul de trestie îm pletită de la capătul patului. N u
putea face m ai m ult. O briză uşoară agita perdelele de muselină.
Se duse la fereastră şi le trase. Stelele trem urau pe cerul rece, iar
în lum ina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată
zădărnicia ei, sum ă de eforturi infim e, ia ră forţă, nici nobleţe.
T recutul îi p ărea atît de aproape încît se văzu copil, alergînd şi
jucîndu-se aici, în oraşul Tweedside. G îndurile alunecară spre
trecut. D acă viaţa lui ar fi u rm at u n drum bine definit, prim a
cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sîm bătă de aprilie,
cu şaizeci de ani în urm ă, într-o vrem e cînd era atît de fericit încît
nu ştia cît este de norocos.

13
 II
о SIÎKJ^^ ^ося^п^
\
în dim ineaţa asta de prim ăvară, în bucătăria întunecată şi
intim ă, Francis îşi încălzeşte picioarele la foc, aşteptînd m icul
dejun. M irosul lemnului din vatră şi al plăcintelor de ovăz, calde,
îi face poftă de m încare şi e fericit, deşi plouă, fiindcă e sîm bătă
şi fiindcă m area este bună pentru pescuitul de somoni. M am a sa,
term inînd de scorm onit cu lopăţica de lem n, pusese între tatăl
său şi el, pe m asa bine firecată, o strachină cu m arginea albastră.
Apucînd lingura de lemn, o înfipse succesiv în piiueul de mazăre
şi în cana cu zer de dinaintea lui, apoi mîncă supa grasă şi gustoasă,
fără nici un cocoloş.
Tatăl său, îm brăcat într-un tricou albastru uzat şi încălţat cu
nişte ciorapi cîrpiţi, de pescuit, şade în faţa lui, cu um erii săi largi
aplecaţi; măm ncă în tăcere, mişcîndu-şi încet şi liniştit mîinile sale
roşii. M am a lui ia ultimele bucăţi de plăcintă de pe plita încălzită,
le pune lîngăblid şi se aşază înaintea ceştii cu ceai; untul galben
se topeşte pe fimdul străchinii cu ovăz, ciobită, pe care a păstrat-o
pentru ea. în bu cătăria m icuţă dom neşte o linişte afectuoasă,
flacăra jo a c ă p e grătarele roşii şi pe vatra de piatră albă. A re
nouă ani şi îl va însoţi pe tatăl său.
Tovarăşii acestuia îl cunosc bine. Ştiu că e băieţelul lui Alex
C hisholm , şi oam enii, în tricou de lînă şi cu cizm ele de pescuit
pînă la şolduri îl prim esc cu un sem n din cap sau, m ai m ult încă,
cu o tăcere prietenoasă. O flacără de orgoliu discret îl încălzeşte
atunci cînd pleacă cu ei la bordul unui vas de pescuit, larg şi plat.

14
care se întoarce m eet în jrnnl stăvilarului, în scîrţîitul vîslelor, în
tim p ce tatăl său, în celălalt capăt, m înuieşte cu pricepere flmia.
înapoi la stăvilar, lanţurile ating pietricelele ude, oamenii se string
unii într-alţii ca să facă faţă vîntului, cîteodată se apără cu cîte o
bucată de pînză de corabie galbenă sau trag din luleaua lor scurtă
ca să se învioreze.
Băiatul rămase lîngă tatăl său, puţin deoparte. Alex Chisholm
este şeful, supraveghetorul Staţiunii nr.3 a pescarilor din Tweed,
împreimă, fără să vorbească, în vîntul muşcător, privesc amîndoi
cercul de plute dansîndpe valurile mici, împotriva curentului, care
taie apa estuarului acolo unde fluviul întîlneşte m area. Adesea,
lumina orbitoare a soarelui în încreţiturile apei îl ameţeşte, însă nu
se dă bătut, nu trebuie să facă nici un gest. O singură secundă de
neatenţie ar face să piardă poate o duzină din aceşti peşti - atît
de greu de prins care, în Halele din Billingsgate, aduce societăţilor
de pescuit o ju m ătate de coroană la kilogram . Silueta înaltă a
tatălui său, cu capul puţin vîrit între um eri, cu profilul ferm sub
viziera caschetei, eu sîngele urcat în pom eţii obrajilor, păstrează
aceeaşi atitudine de concentrare liniştită. Din timp în timp, minunat
am estecată cu m irosul de iarbă de m are, răsună m elodia
îndepărtată a orologiului din Burgess sau croncănitul corbilor din
Derham ; această senzaţie de liniştită cam araderie aduce lacrimi
pe pleoapele deja înroşite ale copilandrului.
U n strigăt izbucneşte deodată de pe buzele tatălui. C u toate
străduinţele sale, Francis nu reuşeşte niciodată să vadă m işcarea
plutei care se afundă; nu clătinarea aceea datorată m işcării apei
şi care-1 face să se alarm eze degeaba, ci lenta sucţiune spre fund
care, pentru un ochi experimentat, trădează instantaneu prezenţa
peştelui. Strigătului scurt îi răspunde imediat agitaţia echipajului,
care dă năvală la scripete ca să tragă plasa. O bişnuinţa nu poate
istovi em oţia aceasta: chiar dacă oam enii capătă un comision în
raport cu cantitatea de peşte, nu gîndul cîştigului îi emoţionează;
este un instinct adînc, venit din straturile prim itive ale fiinţei. Şi

15
plasa soseşte încet; se scurge, îm podobită cu o ghirlandă de iarbă
de mare, iar funiile scrîşnesc, înfăşurîndu-se pe tambuml de lemn.
U n ultim efort şi în p lasa năvodului, cu luciri de m etal topit,
puternici şi măreţi, apar somonii.
într-o dum inică m em orabilă se prinseseră patruzeci dintr-o
dată. Peştii m ari, lucitori se zbăteau com bativi; făceau să sară
p lasa în sus şi ţîşneau înapoi în apă, alunecînd pe pu n tea udă.
Francis se aruncase în grăm adă cu ceilalţi, agăţat cu disperare
de prada preţioasă care voia să scape. Ieşise strălucind de solzi
şi ud pînă la piele, strîngînd în braţe un peşte uriaş. în seara aceea,
la înapoiere, m înă în mînă, ecoul paşilor lor răsunînd în înserarea
fum urie, se opriseră, fără să-şi spună un cuvînt, în Strada M are,
la Burley, ca să cum pere bom boane de doi bani, pastile cu m entă
care-i plăceau lui.
C am araderia lor m ergea şi m ai departe. D um inica, după
liturghie, îşi luau undiţele şi se strecurau pe străduţe întunecoase,
ca să nu şocheze pe nimeni în oraşul cufundat în liniştea desăvîrşită
a duminicii, pînă în valea înverzită a lîului din Whitadder.
în tr-o cutiuţă de tablă plină cu rum eguş m işunau vierm ii
adunaţi în ajrm din curtea m ăcelarului M ealey, din grăm ada de
oase. Şi toată ziua se îmbătau de m urm urul rîului, de parfum ul de
barba-caprei, iar tatăl său îi indica vîrtejurile bune de pescuit, îi
arăta păstrăvii cu pete roşii care alunecau pe pietrele albe; apoi
aprindeau un foc din lem ne uscate şi se ospătau cu carnea
delicioasă a peştelui fript pe grătar.
In alte anotim puri culegeau m erişori, fragi sau zm eură
sălbatică galbenă, din care se fac m inunate dulceţuri. E ra m are
sărbătoare cînd m am a îi însoţea. Tatăl cunoştea toate cotloanele
şi îi ducea pînă în fundul pădurilor pline de m ister, im de se
ascundeau tufişuri necălcate de picior de om, încărcate cu boabe
zemoase.
Cînd venea iam a şi zăpada acoperea păm întul întărit de ger,
braco n au printre arborii îngheţaţi din D erham . C u răsuflarea

16
îngheţată pe buze şi cu toate simţurile încordate, stăteau la pîndă,
atenţi să audă fluierul paznicului de vînătoare. îşi auzeau inim a
bătînd în tim p ce îşi rid icau gulerele, aproape sub ferestrele
castelului, apoi se îndepărtau repede spre casă cu tolba plină, cu
ochii surîzători şi muiaţi pînă la piele, cugîndul la pateul de iepure.
M am a era o bucătăreasă de soi, o fem eie care ştiuse, cu calităţile
ei de g o spodină econoam ă, să m erite sup rem u l elogiu al
co m m ităţii scoţiene, zgîrcit în com plim ente; „Elizabeth este o
femeie pricepută“.
Terminînd de m încat piureul de mazăre, o auzi adresîndu-se
tatălui din partea cealaltă a mesei;
- N u uita ca astă-seară să te întorci m ai devrem e, A lex,
pentru concertul Burghezilor.
D upă ce tăcu cîteva clipe, tatăl, luat fără veste, preocupat
desigur de inundaţii sau de pescuitul care nu pare să fie bogat
anul ăsta, îşi aminti de ceremonia anuală a concertului Burghezilor
O raşului pe care trebuia să o îndure astă-seară.
- C hiar ai c h e f să m ergi acolo, nevastă? întrebă el cu un
surîsuşor.
E a roşi puţin. Pe Francis îl m iră aerul ei ciudat.
- Este unul dintre puţinele lucruri de care m ă bucur într-un an
de zile! L a urm a urm ei, tu eşti burghez în oraşul ăsta şi e dreptul
şi datoria ta să-ţi ocupi locul pe platform ă cu fam ilia ta, printre
prieteni.
Surîsul soţului se accentuă, desenînd riduri tandre în jurul
ochilor. Francis şi-ar fi riscat bucuros viaţa pentru unul din aceste
surîsuri.
- Atunci, iară îndoială, trebuie să m ergem , Lizbeth.
Niciodată nu-i plăcxiseră prea m ult reuniunile ,3urghezilori‘,
cum nu-i plăceau ceştile de ceai, gulerele scrobite şi ghetele de
sărbătoare care scîrţîie. D ar îşi iubeşte nevasta şi doreşte să-i fie
pe plac.
- A tunci contez pe tine, Alex. înţelegi - şi vocea ei m im ă

17
indiferenţa, în să se sim ţea o n o tă de uşurare i-am rugat pe
N ora şi Polly să vină din Tynescastle. Din nenorocire, cred că nu
v o r putea să ni se alăture.
Ezită.
- Va trebui să trim iţi pe altcineva la E ttal ca să verifice
socotelile în loc să te duci tu.
El îi aruncă o privire rapidă, care p ărea că o pătrunde,
dem ascînd m ica ei şiretenie. în bucuria lui, Francis nu rem arcă
m ai întîi nim ic. Sora defunctă a tatălui său se căsătorise cu N ed
Bannon, proprietarul localului Taverna Uniunii din Tynecastle, un
orăşel foarte cxmoscut, situat la o sută de kilom etri la sud. Polly,
sora lui N ed, şi N ora, nepoata sa, orfană, în vîrstă de zece ani,
nu-i sînt rude prea apropiate. în să el se bucură întotdeauna de
vizita lor. D eodată îl auzi pe tatăl său zicînd cu o voce calmă:
- Va trebui totuşi să m ă duc la Ettal.
D upă o clipă de linişte apăsătoare, Francis băgă de seam ă
că m am a sa pălise.
-D a rn im ic nu te obligă... totuşi... SamM irlees, sau oricare
dintre oam enii tăi, s-ar duce bucuros în locul tău.
E l nu răspunse, însă o privi calm , atins în orgoliul său, în
m îndria exclusivistă a rasei sale. Em oţia femeii spori. R enun& d
la manevrele ei, se aplecă şi cu m îna pusă tim id pe m îneca soţului,
zise;
- C a să-m i faci plăcere, A lex. Ştii ce s-a întîm plat ultim a
dată. Şi lucrurile m erg rău, acolo, foarte rău, m ă auzi?
Lăsă m îna lui m are peste m îna caldă, încurajatoare a soţiei:
- A i vrea să dau înapoi, nevastă? Surîse şi se ridică brusc.
M ă voi duce im ediat şi voi reveni repede... e destul tim p ca să te
găsesc, pe tine şi pe prietenii tăi, şi să m ergem la preţiosul tău
concert din piaţă.
învinsă, totuşi îngrijorată, îl privi în c ă l^ d u -se cu cizmele de
cauciuc. Francis, im obil şi consternat, bănuia ce se va petrece.

18
Intr-adevăr, cînd tatăl său se ridică, se întoarse către el şi duios,
cu un fel de regret, zise:
- De fapt, cred că e m ai bine să rămîi astăzi acasă, puştiule.
M am a va avea nevoie de tine. Va avea destule de făcut înaintea
sosirii invitaţilor noştri.
Decepţionat, Francis nu protestă. Simţi braţul m am ei strîns
peste um erii săi, silindu-1 să răm înă. Tatăl se opri un m om ent în
prag, cu o privire sobră şi de profundă afecţiune, apoi, liniştit,
plecă.
D eşi plo aia încetase la am iază, p entru Francis orele se
scurgeau trist. Se prefăcu că nu vede dunga de pe fiuntea m am ei
sale, dar îl chinuia înţelegerea precisă a situaţiei. Aici, în liniştitul
orăşel, sînt cunoscuţi şi chiar respectaţi. însă la Ettal, oraşul luide
se vinde peştele, la cinci kilom etri de aici, unde, în fiecare lună
tatăl său e nevoit să se ducă să raporteze birourilor pescăriilor, e
cu totul altceva. C u o sută de ani în urm ă, cîm piile fuseseră
scăldate în sîngele Covenanter-\[ox protestanţi, însă acum catohcii
sînt cei asupriţi. La îndem nul noului intendent general, o furioasă
persecuţie religioasă s-a dezlănţuit iar de curînd. S-au form at
fracţiuni, au fost convocate în piaţa publică adunări populare ca
să asm uţă m ulţim ea pînă la frenezie. în violenţa sa, populaţia a
alungat din căm inele lor cîţiva catolici din oraş, iar toţi cei care
locuiau în district au fost solemn avertizaţi să nu se arate pe străzile
din E ttal. L iniştitul dispreţ al tatălui său cu privire la astfel de
manifestări îl recom anda anume furiei mulţimii. L m a trecută, în
cursul unei agresiuni, trupeşul pescar se apărase cu vitejie. Şi
acum, cu toate ameninţările şi planul ticluit cu grijă ca să-l reţină,
el se întorcea la E tta l... Francis trem ura cu gîndul la ce se putea
întîmpla, şi m icii săi pimm i se strîngeau convulsiv. De ce nu pot
oam enii să trăiască în pace? Tatăl său şi m am a sa n u au aceeaşi
religie, şi totuşi trăiesc îm preună, se respectă şi se înţeleg de
minune.
Tatăl său e atît de bun, cel m ai Ь ш om din lum e... pentru ce

19
îi vor ei răul? Ca o lam ă înfiptă chiar în inimă, îl năpădi spaima,
obsesia cuvîntului ,^eligie“ , o stupoare dezolată că oam enii se
pot urî pentru că adoră acelaşi D um nezeu cu cuvinte diferite.
La orele patru, întorcîndu-se de la gară, sărind fără plăcere
peste bălţi, cum îl îndeam nă N ora, verişoara lui, în tim p ce, în
urm a lor, m am a lui m erge lîngă m ătuşa Polly, calmă, îm brăcată
într-o rochie frum oasă, băiatu l presim te că ziua aceasta va fi
însem nată printr-o catastroS. Veselia nestăpînită a Norei, rochia
ei fiaimoasă, bucuria ei m anifestă de a-1 regăsi nu oferă tristeţii
sale decît o uşoară distracţie.
Se apropie toţi de casa lor, o vilă drăguţă de ţară, din pietre
cenuşii de Cannelgate, cu o grădină verde în faţă, unde tatăl său
cultivă, vara, rom aniţe şi begonii. O rdinea şi curăţenia m am ei
sale se văd imediat după ciocanul de aram ă strălucitoare şi pragul
curat. D incolo de ferestrele cu perdele spălate de curînd, trei
glastre cu m uşcate pun o pată stacojie.
Şi acum N ora, ro şie ca racul, gîfîie, iar ochii ei albaştri
scapără de veselie poznaşă, provocatoare. O colesc casa şi se
duc în curtea din spate, unde m am a sa le-a recom andat să se
Joace cu A nselm M ealey, pîn ă la ora ceaiului, şi cîn d fetiţa se
apleacă spre Francis, să-i şoptească la ureche, b u clele îi căd
peste mutrişoară. Bălţile, umezeala grasă a pămîntului i-au sugerat
o trăsnaie. La început, Francis nici nu vru s-a u d ă -lu c ru straniu,
fiindcă, de obicei, prezenţa Norei îi transm itea xm c h e f grozav de
zburdălnicie. Se opreşte, ezită, o priveşte.
- Sînt sigură că va reuşi, insistă ea. în to td eau n a vrea să
pară un sfînt. Hai, Francis, să-i facem farsa asta, te rog!
U n rîs uşor de-abia înfloreşte pe gura tristă. Se duce în silă
să caute o lopată, o stropitoare, un ju rn al vechi din m agazia cu
unelte din fundul grădinii. încurajat de N ora, sapă în tufele de
sînger o groapă destul de adîncă, o stropeşte, apoi întinde pe
deasupra jurnalul peste care ea împrăştie cu artă un strat de pămînt
uscat. D e-abia au lăsat lopata din m în ă că soseşte A nselm

20
Mealey, îm brăcat într-un inim os costum alb de marinar. N ora îi
aruncă lui Francis o privire de trium f complice.
- Bună ziua, Anselm ., strigă N ora foarte veselă. Ce drăguţ
costum! Te aştep tam ... C um vrei să ne jucăm ?
A n seh n M ealey cugetă asupra întrebării cu o gentileţe
cuviincioasă. El e prea m are pentru cei unsprezece ani ai săi,
grăsulii!, cu obraji rotunzi şi roşii, cu păr blond şi ondulat, cu ochi
expresivi. Unicul fiu al unor părinţi bogaţi care-1 adoră (tatăl său
are o rafinărie de zahăr în partea cealaltă a fluviului), se pregăteşte
deja, din proprie dorinţă şi din dorinţa pioasei sale m am e, să
intre la H olyw ell, faim osul colegiu religios din nordul Scoţiei,
fiin d eă vrea să se facă p reo t. C a şi F ran cis, e b ă ia t de co r la
St. Colom ban. Se duce regulat la biserică şi îngenunchează cu
ochii plini de lacrimi de fervoare. Toţi gîndesc, şi pe drept cuvînt,
că el este într-adevăr foarte pios.
- Să facem o procesiune, zice el, în cinstea Sfintei lulia. Se
sărbătoreşte azi.
N ora prim i cu bucurie.
-A lta ru l va fi lîngă sîngeri, hotărî ea. Să ne deghizăm?
- Nu, replică A nsehn dînd din cap. N e vom ruga mai curînd
decît să ne jucăm . Insă vă puteţi închipui că eu sînt înveşmîntat în
stihar şi că port un chivot îm podobit cu pietre preţioase. Tu, tu
vei fi o carmelită, iar Francis va fi paraclisem l meu. Sînteţi gata?
O îngrozitoare rerriuşcare îl cuprinde pe Francis. N u este la
vîrsta la care să poată analiza raporturile sale eu alte persoane,
ştie numai că m ila nemărginită a lui Ansehn, chiar dacă afirmă cu
căldură că este cel m ai bun prieten al lui, îi pricinuieşte o je n ă
ciudată şi penibilă.
P ropria sa atitudine faţă de D um nezeu se m anifestă cu o
profundă rezervă. E un sentim ent pe care îl ascunde, fără să ştie
de ce, fără să-l bănuiască, precum un nerv foarte sensibil, adînc
ascuns în carnea lui. Cînd A nselm declarase cu patimă, în ora de
doctrină c re ş tin ă : „Iubesc şi ador pe D om nul N ostru din toată

21
inima mea“, Francis, frecînd maşinal bilele în buzunarul său, roşise
ca un bujor şi, revenind de la şcoală, furios, spărsese un geam.
A doua zi de dim ineaţă, A nselm , care v izitează regulat
bolnavii şi săracii, sosise la şcoală cu un pui de găină fiipt, anuniînd
cu Ш aer superior că darul m ilei lui era destinat babei Paxton -
bătrîna precupeaţă prăpădită de făţărnicie şi crize de ficat şi care
sîm băta seara se îm bată şi face un tărăboi infernal în Cannelgate.
Francis, ispitit de diavol, ceruse voie să iasă în tim pul lecţiei,
deschisese pachetul şi înlocuise conţinutul c u im cap de m orun
stricat, iar puiul de găină îl împărţise cu camarazii lui. Lacrimile lui
Anselm şi blestemele babei Paxton nu făcuseră decît să sporească
intima şi sum bra lui satisfacţie.
A cum , totuşi, ezită şi ar vrea să-i ofere celuilalt ocazia să
evite dezastrul. întreabă încet;
- Cine m erge în fiuntea procesiunii?
-N a tu ra l că eu, se semeţi A nsekn, şi se aşeză dinaintea lor.
N ora, cîntă cu Tantum Ergo!
N ora intonează cîntecul cu o voce ascuţită şi procesiunea
porneşte. Lîngă sîngeri, A nsehn ridică m îinile împreunate către
cer. în clipa urm ătoare, piciorul lui calcă pe jurnal şi el se întinde
cît e de lung în noroi. Timp de cîteva secunde, nim eni nu mişcă.
U rletele lui A nselm , care se zbate în groapă, dezlănţuie veselia
Norei, în tim p ce M ealey suspină convulsiv:
- E un păcat, e un păcat!
Ea rîde, sărind în jurul lui:
- R ăzbună-te, A nselm , răzbună-te! D e ce nu te baţi cu
Francis?
—N u, nu, zbiară A nsebn, voi întinde şi obrazul celălalt.
O ia la goană fugind spre acasă. N ora, entuziasm ată, se
ţine scai de Francis; nu mai poate, se sufocă, lacrimi îi curg şiroaie
pe obraji. D ar Francis n u rîde. Supărat, se uită în păm înt. D e ce
s-a pretat el la asem enea m ăgării în tim p ce tatăl său um blă pe

22
străzile ostile din Ettal? Se întorc în casă să ia ceaiul, dar el continuă
să tacă.
în cam era confortabilă, la m asa pregătită pentru ritualul
suprem al ospitalităţii scoţiene, înaintea celor m ai fim noase ceşti
de ceai şi a întregului serviciu englezesc de m etal al m odestului
m enaj, m am a lui Francis se instalase cu m ătu şa Polly; faţa ei
candidă şi m ai degrabă serioasă este puţin îm bujorată de foc, iar
trupul ei greoi se întoarce din cînd în cînd spre pendulă. A cum ,
după o zi de nelinişte, petrecută cînd cu îndoială, cînd cu speranţă
—pe cînd îşi repetă că temerile sale sînt ridicole, - ciuleşte urechile
să audă zgom otul paşilor soţului său. A re o im ensă nevoie de
prezenţa lui. Fiica lui Daniel Glennie, proprietarul unei bmtării cu
v ad n u prea bun, care preferă m eseriei sale predica în pustiu şi
şi-a în fiin ţat p ropria sa sectă la D arrow , m ică localitate de
armatori, de o plictiseală incomparabilă, situată la vreo douăzeci
şi cinci de kilom etri de Tynecastle, - se îndrăgostise nebuneşte,
la optsprezece ani, de un tîn ăr p escar catolic d in Tw eedside,
A lexandre Chisholm , şi se grăbise să-l ia de bărbat.
în teorie, asem enea căsătorie ar fi p ăru t condam nată la
incom patibilitate. P ractic, reuşise perfect. C hisholm nu era
nicidecum fanatic, nu dorea să influenţeze convingerile religioase
ale soţiei sale, iar dinspre partea ei, saturată de pietate din fragedă
v îrstă, obişnuită de tatăl ei cu ciudata doctrină de toleranţă
universală, se simţea prea puţin înclinată spre discuţiile rehgioase.
C hiar după ce prim a im presie se risipise, fericirea sa
răm ăsese profundă: ,^гегеп1а lui, spunea ea, e atît de plăcută în
casă“ . Îndem înatic, plăcut, el n u pregetase niciodată să repare
cazanul de fiert rufe, sau să cureţe de pene o pasăre, sau să
golească m ierea din stup. Romaniţele sale erau cele mai frumoase
din T w eedside; găinile sale de B antam obţineau prem ii la
expoziţiile agricole; coteţul de porum bei, pe care îl construise
pentru Francis, era o m inune de lucrătură şi de dibăcie. U neori,
în serile de iarnă, pe cînd ea tricota lîngă foc după ce îl culcase

23
pe Francis, în tim p ce vîntul şuiera în jurul căsuţei lor, ceainicul
cînta, A lex, înalt şi colţuros, um bla în ciorapi încoace şi încolo
prin bucătărie, liniştit şi activ; atunci se întorcea către el cu un surîs
emoţionat şi tandru, şi-i zicea: „Te iubesc mult“ .
N eliniştită, se uită la pendulă: da, se face tîrziu, a trecut de
m ult ora la care treb u ia să fie acasă. A fară, norii deşi grăbesc
întunericul şi picături m ari de ploaie încep să lovească în geamuri.
A proape im ediat intră în casă N ora şi Francis. Ea îşi dă seam a
că nu îndrăzneşte să-şi privească fiul.
- E i bine, copii, zice m ătuşa P olly - le face sem n să se
apropie de scaunul ei şi le vorbeşte, privind în gol - , v-aţi distrat
bine? M inunat! Tu te-ai spălat pe m îini. N ora? Presupun că te
bucuri de concertul de astă-seară, Francis. Şi m ie îm i place să
aud m uzică fiiimoasă. Dumnezeule Mare, micuţo, stai locului! Şi
stai frimios, dom nişoară, o să luăm ceaiul.
Imposibil de ignorat invitaţia. Cuprinsă de o nelinişte vagă,
atît de adîncă încît nu o putea ascunde, Elizabeth se ridică.
- N u îl m ai aşteptăm pe Alex. Să începem .
C u u n surîs forţat, adaugă:
- N u poate să m ai întîrzie m u lt...
C eaiul este d e lic io s, scow es-urile, bannocks-uriXQ şi
dulceţurile făcute de Elizabeth sînt minunate. Atmosfera se umple
de o nelinişte grea. M ătuşa Polly nu zice nici una diutre remarcile
ei comice care îl înveseleau pe Francis, ci stă dreaptă, cu coatele
hpite de corp, cu un deget trecut prin toarta ceştii. E o fată bătrînă;
la m ai puţin de patruzeci de ani, faţa ei prelim gă e obosită, însă
plăcută; se îm popoţonează într-un fel bizar; dem nă, calm ă, cu
m aniere discrete, pare u n m odel de bună educaţie. B atista ei de
dantelă este p u să pe genunchi, nasul ei s-a în ro şit din cauza
ceaiului fierbinte, iar pasărea care-i împodobeşte pălăria dom ină
binevoitoare adunarea.
- Cred, însă, Elizabeth, începe ea cu tact, copiii aceştia ar fi
trebuit să-l aducă şi pe m icul M ealey... N ed îl cunoaşte pe tatăl

24
lui. M inunată vocaţia lui Anselm! Fără să m işte capul, privirea sa
blîndă, atotştiutoare se opreşte asupra lui Francis. Va trebui să te
trim ită şi pe tine la H olyw ell, tinere. Elizabeth, ţi-ar plăcea să-l
auzi pe fiul tău predicînd de la înălţim ea amvonului?
- N u pe singurul m eu copil.
-A totputernicului îi plac copiii unici, declară m ătuşa Polly.
Insă Elizabeth nu zîmbeşte. Fiul său, a hotărît ea, v a deveni
un bărbat im portant, im m are avoeat sau, poate, rm chirurg. N u
ar suporta nici ^ d u l ca el să îndure obscuritatea, umilinţa şi dificila
existenţă a unui preot. în agitaţia sa crescîndă, îi scăpă o
exclamaţie;
- Tare aş vrea să sosească A lex. E ste o lipsă de consi­
deraţie. N e va face pe toţi să întîrziem dacă situaţia continuă.
- Poate nu a term inat cu verificările, rem arcă m ătuşa Polly,
rezonabilă.
Elizabeth roşi penibil, incapabilă să se stăpînească.
- L a ora asta treb u ia să se fi întors la h a n g a r... trece
întotdeauna pe-acolo cînd se înapoiază de la Ettal. N u m -ar m ira
dacă ne-ar fi uitat cu desăvîrşire. E foiute distrat. Face o pauză.
Să-i m ai acordăm cinci minute. M ai vrei o eeaşcă, m ătuşă Polly?
D ar fiecare şi-a term inat ceaiul şi nu se pot lungi lanesfirşit.
Ce putea să se în tîm p le?... N u va m ai veni niciodată? B olnavă
de nelinişte, Elizabeth nu m ai poate să rabde. A runcînd o ultim ă
privire, & ă să-şi m ai ascundă spaima, spre pendula de marmură,
se ridică.
- M ă vei ierta, m ătuşă Polly, însă m ă duc să văd ce-l reţine.
Nu voi întuzia mult.
In aceste elipe de îndoială, Francis suferă îngrozitor, chinuit
de viziunea înfiicoşătoare a unei străduţe întortocheate, întunecată
şi plin ă de o m are de feţe, unde tatăl său este în colţit într-o
încăierare... dînd p u m n i... călcat în picioare de m u lţim e ...
zgom otul îngrozitor al capului său pe pavaj. Brusc, îşi dă seam a
că trem ură.

25
 - L asă-m ă pe m ine să m ă duc, m am ă, zise el.
- N u m ai spune prostii, copilul m eu. Z îm bi fără putere.
Trebuie să ţii tovărăşie musafirilor.
Lucru de m irare, m ătuşa Polly clatină din cap. N u avusese
aerul că îşi dă seam a, nici înaine, nici acum , de atm osfera
apăsătoare, însă sfătuieşte curm calm molipsitor:
- Ia şi copilul cu tine, Elizabeth. N ora şi cu m ine putem să
stăm foarte bine şi singure...
Ochii lui Francis se roagă în linişte.
- E i bine, hai, vino.
M am a îl înveleşte în m antia lui grea, îşi aruncă în grabă capa
ei de lîn ă p e um eri, apoi, ţinîndu-1 de m înă, îl scoate afară din
lumina caldă a camerei.
N oaptea e neagră ca cerneala. P loaia spum egă pe pietre,
curge în şanţurile străzilor pustii. în timp ce ei traversează străduţa
M ercat, de unde în depărtare se zăresc rondul de flori, luminile
tulburi ale săUi de concert, o nouă team ă puse stăpînire pe Francis
în vînt şi întuneric. Băiatul încearcă să reziste, strînge din falei şi
îşi dă osteneala să-şi potrivească paşii cu ai m am ei sale, care se
grăbeşte cu o hotăiîre înfricoşată.
D upă zece m inute trec fluviul pe podul Frontierei, sar peste
bălţile de pe cheiul inundat şi ajung la hangarul nr. 3 al Pescarilor.
Acolo, m am a se opreşte consternată. C abana e închisă cu cheia.
N u e nimeni acolo. Se întoarce, nehotărîtă, apoi, deodată observă
o luminiţă voalată de umezeală şi de întunericul nopţii care tremură
în susul apei: e hangarul nr. 5 unde locuieşte Sam Mirlees, secundul
soţului ei. E un beţiv, un derbedeu, însă cu siguranţă el le va da
veşti. Pleacă hotărîtă, picioarele i se afundă în pămmtul moale, se
îm piedică de tufele de iarbă, se sfîşie în garduri, cade în şanţuri.
Francis, alături, îşi sim te team a crescînd cu fiecare pas.
în sfîrşit, ajung la celălalt hangar, o cocioabă de seînduri
gudronate, soUd înfipte în m al, la adăpostul stăvilarului de piatră
şi împodobite cu ghirlandele plaselor agăţate. Francis nu m ai poate

26
suporta această nesiguranţă. Aleargă înainte, cu răsuflarea tăiată,
şi se aruncă în cabană. Şi atunci, în faţa spectacolului care-i
confirmă temerile de toată ziua, strigă, groaza îl măbuşă şi pupilele
i se dilată de spaim ă. Tatăl său este acolo, lîngă Sam M irlees,
întins pe o bancă, cu faţa palidă şi însîngerată, cu braţul într-un
bandaj improvizat şi o tăietură mare, violetă îi brăzdează finntea.
Cei doi bărbaţi sînt îm brăcaţi cu tricourile şi încălţaţi cu cizm ele
de cauciuc; pahare şi un urcior sînt puse pe m asă, un burete roşu
este m uiat într-un lighean m urdar sub lum ina firavă a lăm pii de
furtună şi în colţuri, misterioasă, o um bră albastră se tîrăşte şi se
m işcă însoţită de răpăitul picăturilor pe acoperiş.
Elizabeth se aruncă în genunchi lîngă bancă:
- A le x ... A le x ... eşti rănit?
Ochii lui sînt tulburi, însă buzele pahde şi tumefiate încearcă
să schiţeze un zîmbet.
- N u m ai rău decît unii dintre cei care au încercat să-m i
ceară socoteală, nevastă.
I se um plură ochii de lacrim i auzind cît de îndărătnic este,
lacrim i de dragoste pentru el şi de m înie la adresa acelora care
l-au adus în starea asta.
- Cînd a venit, era la capul puterilor, explică M irlees cu un
gest vag. Dar i-am dat un întăritor. Fem eia aruncă o privire asupra
omului; e beat, ca în toate sîmbetele. O paraUza furia la gîndul că
im becilul ăsta l-a făcut pe A lex să bea, în ciuda rănilor acestea
în g ro z ito a re ... A ici nu are cu ce să-l p a n s e z e ... T rebuie dus
repede acasă, nu m aid ecît... M urm ură îngrijorată;
- C rezi că ai putea să m ergi cu m ine acasă, Alex?
- C red că da, n e v a stă ... m ergînd încet.
R eflectă repede, luptînd îm potriva spaim ei, smintelii sale.
Instinctul o sfătui să-l ducă la căldură, la lum ină, în siguranţă.
V ăzu că ran a ce a m ai grea, o tăietu ră la tîm plă, a încetat să
sîngereze. Se întoarse către fiul ei;

27
 - A leargă acasă, Francis. Spime-i lui Polly să pregătească
totul. A poi du-te şi căută doctorul şi-l adu-1 la noi imediat.
F rancis trem u ră de p arcă ar avea febră şi dă din cap că a
înţeles. D u p ă ce p riv eşte în că o dată spre tatăl său, cu capul
plecat, o ia la goană de-a limgul cheiului.
- Atunci, hai să încercăm , A le x ... dă-m i mîna.
Refimnd sec serviciile oferite de Mirlees, care mai mult o mcurcă
decît îi folosesc, îşi ajută soţul să se scoale. Ascultător, el se ridică
încet în picioare, clătinîndu-se. Şovăie, de-abia ştie ce face.
- Atunci plec, Sam, m urm ură el, cuprins de ameţeală. Bună
seara.
E a îşi m uşcă buzele, chinuită de incertitudine; dar se
stăpîneşte şi îl conduce afară, în ploaia şfichiuitoare. Cînd uşa se
închise după ei, ea îl văzu stînd acolo, neluînd în seam ă vijelia, şi
o cuprinse panica la gîndul drumului pe care trebuia să-l parcurgă
prin noroiul cîmpurilor, îm povărată cu om ul acesta incapabil să
se ţină pe picioare.
în să deodată, în ezitarea ei, o idee o întări. C um de nu se
gîndise m ai devreme? Scurtînd drumul pe la podul din Tilworks,
se cîştiga m ai m ult de un kilometru; în cel m ult o jum ătate de oră
v a putea să-l vîre în pat. îl apucă hotărîtă de braţ. înaintează în
ploaia torenţială, îl susţine şi se îndreaptă spre pod, urcînd de-a
lungul fluviului. La început el pare să nu-şi dea seama de intenţiile
ei, ap o i, d e o d a tă , u re c h e a lui p e rc e p e z g o m o tu l a p e lo r
tum ultuoase şi se opreşte.
- D e ce m ergem pe aici, L izbeth? N u se poate trece la
Tilw orks cînd Tweed e crescut.
- Ştii, Alex, nu-ţi risipi puterile vorbind.
îl linişti, ajutindu-1 să înainteze.
Ajunseră la podul suspendat, construit din scînduri înguste,
cu u n odgon gros de oţel drept balustradă. P odul acesta trece
peste Tw eed în punctul cel m ai strim t şi e solid, cu toate că nu
m ai este întrebuinţat aproape deloc, căci uzinele care îl foloseau
fuseseră închise de m ultă vreme.

28
 Cînd Elizabeth puse piciorul pe pod, în întuneric şi aproape
de apele tum ultuoase, o în d o ia lă vagă, poate o presim ţire se
strecură în sufletul ei. Se opri, căci podul era prea strim t ca să
poată trece am îndoi unul lîngă altul şi cercetă în urm a ei silueta
obosită şi udă a soţului ei şi atunci o copleşi u n elan de iubire
aproape m aternă.
- Te ţii de balustradă?
- D a , m ă ţin.
Femeia zăreşte cablul gros, metalic, în pumnul lui. Disperată,
cu respiraţia tăiată, obsedată, n u poate să judece m ai mult.
- Rămîi lîngă mine.
A poi se întoarce şi înaintează.
Păşesc am îndoi pe pod. L a jum ătatea drum ului, el alimecă
pe o scîndură udă. D e obicei n u ar fi fost nim ic. D ar acum ,
noaptea, era nespus de p ericu lo s fiindcă Tw eed, um flat, se
rostogoleşte la nivelul podului. Curentul furios pătrunde imediat
în cizm ele înalte care-i vin pînă la coapse. El luptă contra acestei
greutăţi copleşitoare, însă forţele îi sînt sleite de lupta din Ettal. îi
alunecă şi piciom l celălalt, cizm ele se um plu cu apă şi îl trag ca o
povară de plum b.
La strigătul lui, Elizabeth aleargă şi se agaţă de el. în timp ce
fluviul im petuos sm ulge m îinile lui de pe balustradă, ea îl ia în
braţe şi, cu disperare, tim p de o clipă care i se pare un veac, se
în c ^ e şte cu toate puterile să-l reţină. Apoi, tumultul şi întunecimea
apelor i-au înghiţit.
Francis a aşteptat toată noaptea. D ar ei n-au venit. A doua
zi de dim ineaţă, după reflux, au fost găsiţi, strîns îm brăţişaţi, în
apele liniştite, lîngă malul nisipos.

Patru ani m ai tîrziu - era într-o jo i seara, în septem brie, la

finele drumului dintre şantierele navale din D arrow şi bucătăria-

29
plăcintărie Glennie, cu coşul cel mare a cărui vopsea se cojise
Francis C hisholm , cu to ată oboseala, trebuia să ia o m are
h o tă iîre ... Şi trecînd prin culoarul plin de faină care despărţea
cuptorul de prăvălie, statura sa m ai curînd m ică accentuată de
albastrul în ch is al tricoului, cu faţa m urdară sub o şapcă
bărbătească, întoarsă cu cozorocul la spate, se ducea să-şi pună
oala goală din care m în ca pe chiuveta din oficiu; în ochii lui
strălucea o flacără întunecată.
în bucătărie, M alcolm Glennie, eu coatele pe faţa de m asă
pătată, ca întotdeauna plină de vase, studia Л/otoriat-ul de Locke.
E ra un adolescent de şaptesprezece ani, gras şi palid; cu o m înă
îşi netezea părul negm şi unsuros din care curgeau nori de mătreaţă
şi, cu cealaltă, m esteca în m om iţele de viţel pe care le preparase
m am a sa la întoarcerea lui de la Colegiul Arm strong. Francis se
duse să ia din cuptor - unde se usca încă de la prînz, - m asa lui
com pusă dintr-un m ic pateu de doi bani şi cartofi; apoi curăţă un
colţ de m asă ca să se instaleze. P rin hîrtia ruptă care astupa
geam urile uşii de com unicare cu prăvălia, o văzu pe doam na
G lennie servind un client. Fiul ei îi aruncă lui Francis o privire
vexată şi dezaprobatoare.
- N -ai p u tea să faci m ai puţin zgom ot cînd lucrez? Şi,
Doam ne, ce mîini! N u te speli niciodată înainte de m asă?
B lajin şi lin iştit - cea m ai b u n ă apărare - , Francis luă o
furculiţă şi un cuţit în degetele sale aspre, arse de piroane. U şa
care-i despărţea de m agazin se deschise şi doam na Glennie intră
tîrîndu-şi papucii.
- Ai sffi^it, dragul m eu? îl întrebă pe fiul ei. A m aici o cremă
m ai m ult decît delicioasă: num ai din ouă proaspete şi lapte, cu
siguranţă că-ţi va p lăc e a ...
Tînărul mormăi:
- A m suferit toată ziua.
îşi um plu stom acul cu aer, apoi expiră zgomotos, cu un aer
de virtuoasă indignare:
- I a auzi!

30
 -F iin d c ă lucrezi prea mult! Se învîrti pe lingă cuptor. Asta
îţi va da p u teri... gust-o... ca să-m i faci plăcere.
îi îngădui să-i ia farfuria şi să-i pună dinainte o alta cu cremă
de zahăr ars. în timp ce el înghiţea lacom, ea îl privea cu o imensă
tandreţe; trupul gras revărsat din corset şi din fosta prost închisă,
se aplecă spre el; faţa posacă, cu nasul lung şi ciupit şi cu buze
m ici radia de dragoste maternă. Apoi murm ură:
- A ş fi m ulţum ită dacă astă-seară ai veni m ai devrem e,
dragul m eu; tatăl tău are o întrunire.
- O h, nu! M alcolm se ridică, surprins şi plictisit. în sala
Misiunilor?
E a clătină capul micuţ:
- Afară. în grădina publică.
- N u ne ducem şi noi, nu?
C u o vanitate ciudată şi ofensată, ea răspunse:
- E ste singurul statut social pe care ni l-a putut da tatăl
tă u ... M alcolm . Insă, pînă ce predicile lui să dea falim ent, ar fi
bine să ne m ulţum im cu atît.
Băiatul protestă violent:
- Poate că pe tine te amuză, m am ă, dar pentm m ine e jenant
să-l aud pe tata debitînd fiaze um flate în dialectul din Canaan, în
tim p ce băieţii strigă: „Hu, hu, sfinte D aniel!“ A sem enea lucruri
se pu teau p etrece cînd eram m ic, în să acum , cînd voi deveni
av o c at...
Se întrerupse brusc, îmbufoat, căci uşa din afară se deschise
şi tatăl său. Daniel Glennie, intra binişor.
„Sfîntul Daniel“ se duse la m asă, tăie o bucăţică de brînză,
turnă un pahar cu lapte şi, m ereu în picioare, absorbit, începu să
mănînce. înlocuise tricoul de lucru şi ghetele scîlciate cu o redingotă
veche, p rea strim tă şi prea scurtă, şi cu un pantalon n egru şi
lustruit. Totuşi, statura lui rămînea neînsemnată şi gîrbovită. Purta
im plastron crăpat şi m anşete de celuloid, ca să econom isească
spălatul, iar ghetele ar fi avut nevoie de cizmar. P rivirea lui, de

31
obicei îngrijorată, adesea pierdută în extaz, părea acum, înapoia
ochelarilor cu ram ă de oţel, gînditoare şi bună. M estecînd mereu,
se uită la Francis:
- Pari obosit, nepoate. A i m încat?
Francis clătină din cap. C am era îi părea m ai puţin tristă de
cîn d v en ise b ru taru l. O chii care îl priv eau sem ănau cu cei ai
m am ei sale.
- A m să scot din cuptor o tavă de plăcinte cu cireşe. Poţi
să ei o bucată dacă v r e i...
La auzul risipei acesteia inutile, doamna Glennie se smiorcăi:
anm cînd aşa bunurile pe fereastră ajrm sese deja de două ori să
dea faliment. E a lasă capul în jos, încă m ai resemnată.
- C înd doreşti să pleci? D acă p lecăm acum , m ă duc să
închid prăvăUa.
El se uită la ceasul de argint cît o ceapă.
- Da, du-te să închizi, m am ă. M ai întîi D um nezeu, şi apoi,
asta-seară nu vom m ai avea clienţi.
în tim p ce ea trăgea storurile peste plăcintele de pe care se
ridică un roi de muşte, el rămase m picioare, gîndindu-se la predica
pe care o va prom m ţa. A poi porni la drum.
-V in o , M alcolm! 2dse el, apoi către Francis: Odihneşte-te,
nepoate! Copiii trebuie să se culce devrem e.
M alcolm, bom bănind încet, închise cartea şi îşi luă pălăria.
Bodogănind întruna, ieşi după tatăl său. D oam na Glennie, care-şi
p u n ea m ănuşile de piele neagră, p rea strîm te, îşi com puse o
expresie de m artiră pe care o arbora în tim pul reuniunilor, apoi îi
adresă un zîm bet posac lui Francis;
- N u uita să speli vasele! Păcat că n u vii cu noi.
D upă p lecarea lor, el luptă cu d orinţa de a lăsa capul pe
m asă. E roica sa hotărâre îl înflăcăra, gîndul la W illie Tulloch îi
întărea m em brele obosite. îngrăm ădind vesela în oficiu, începu
să o spele, examinîndu-şi situaţia, iritat, cu sprîncenele încruntate.
Binefacerile lor făcute în silă îl copleşiseră chiar din m om entul în

32
care, înainte de înm orm întare, D aniel îi spusese sfios lui Polly
Bannon: „Trebuie să iau la m ine copilul lui Elizabeth. N oi sîntem
singurele rude. Trebuie să trăiască la noi.“
A ceastă bunăvoinţă im prudentă n-ar fi fost suficientă să i-1
sm ulgă pe Francis, însă o scenă penibilă avusese loc m ai tîrziu,
cînd doam na G leim ie, ca să-şi în su şească m ica agoniseală -
asigurarea tatălui şi venitul din vînzarea m o b ile lo r-, invoease
drepturile sale legitime şi respinsese violent oferta lui Polly de a fi
tutorele lui Francis. A ceastă ceartă finală tăiase bruse orice
legătură cu familia Bannon.
Ca şi cînd l-ar fi făcut indirect responsabil, conştientă totuşi
că se purtase aşa cum trebuie, Polly, jignită şi supărată, părea că
nu se mai gîndea deloc la el.
Cînd sosise în casa brutarului, în entuziasm ul de început, îl
trimiseseră la şcoală, cu ghiozdan nou, m tovărăşia şi sub protecţia
lui Malcolm. Doam na Glennie îl îmbrăcase, îl periase şi, din prag,
asistase m îndră la plecarea şcolarilor.
Vai, această eald ă filantropie se risipise repede. D aniel
Glennie era un sfînt, un suflet nobil şi blind, de care toţi îşi băteau
jo c fiindcă dum inica învelea prăjiturile în hîrtii pe care serisese
fi-aze pioase com puse de el şi fiindcă în fiecare sîm bătă seara,
calul de la căruţa de livrări se plim ba pe străzile oraşului cu o
placardă m are pe care se citea: „lubiţi-vă aproapele ca pe voi
înşivă". D ar el trăia ca într-un vis ceresc, din care îl sm ulgeau
periodic şi fără m ilă creditorii săi.
Totuşi, lucra fără odihnă cu capul în sînul lui Avram, dar cu
picioarele în copaia de fium întatpîinea; nu avea deloc timp să-şi
amintească şi de prezenţa nepotului său. Cînd îl zărea, ieşea cu el
în curte cu un com et de firimituri, să le arunce vrăbiilor.
Mediocră, fără vlagă, dar în acelaşi timp zgîrcită, fiindu-i m ilă
de ea însăşi din cauza ruinei progresive a bărbatului ei -
concedierea vizitiului, vînzarea calulm, închiderea cuptoarelor unul
după altul, v în zarea care se lim ita la pateuri de doi bani şi la

33
plăcinte de un ban doam na G lennie îl consideră curînd pe
Francis o sarcină intolerabilă.
Cele şaptezeci de lire sterline cîştigate graţie lui îşi pierdură
foarte repede farm ecul în ochii ei. C ostul hainelor fu redus la
strictul necesar, hrana lui, cheltuielile pentm şcoală deveniră curînd
pentru ea un adevărat calvar. îi num ăra, resem nată, fiecare
îmbucătură.
Cînd hainele lui s-au uzat, i-a cîrpit un costum vechi al lui
D aniel, relicvă din tinereţea lui, cu un m odel şi o culoare atît de
extraordinare, încît trezea ilaritatea m ulţim ii pe stradă, ceea ce îl
chinuia nespus pe Francis. în tim p ce cheltuielile cu educaţia lui
M alcolm fuseseră plătite pînă la ultima para, ea uita în general să
le achite pe ale lui F rancis, pînă cînd acesta, peste m ăsură de
umilit, tratat ca un întîiziat în faţa întregii clase, se văzuse siht să i
se adreseze ei. E a se prefăcuse atunci că i se face rău şi îşi apăsase
pieptul înainte să-i numere, unul cîte unul, cîţiva şilingi, ca şi cum
i-ar fi smuls din suflet.
Cu toate că suporta cu un curaj stoic, sentimentul singurătăţii
sale apăsa greu pe inim a băiatului. înnebunit de durere, făcea
lungi plimbări singuratice şi căuta în zadar, în ţinutul acesta sterp,
un rîu în care să p escu iască păstrăvi. C ontem pla p lecarea
corăbiilor, cu o tristeţe ucigătoare şi îşi m uşca şapca pentru a-şi
înăbuşi chinul. Prins între două religii, nu ştia unde se plasează;
spiritul lui deschis şi viu se tocise, chipul i seposom ora. Singura
sa bucurie, în serile c înd M alcolm şi m am a sa ieşeau, era să-l
privească pe D aniel, aşezat lîngă sobă în faţa lui, întorcînd foile
Bibliei, liniştit, nespus de fericit.
Daniel era ferm hotărît să nu-1 influenţeze pe nepotul său în
m aterie de religie - cum ar fi putut să o facă el, cel care predica
toleranţa universală? C a urm are, aversiunea doam nei G lennie
sporise. Pentru o „creştină“, sigură de m întuirea ei, ce anatem ă
m ai m are decît am intirea chinuitoare a rătăcirii fiicei sale! A sta
făcea că vecinii vorbeau pe seam a lor.

34
 C ulm ea fii că la sfîrşitul celo r optsprezece luni, Francis,
inteligent însă ingrat, avu prostul-gust să fie m ai bine notat decît
M alcolm pentru o compoziţie la şcoală. Era mai m ult decît putea
suporta. După cîteva săptămîni de ţipete, brutarul trebui să cedeze.
Era încolţit de un nou falim ent. H otărîră că educaţia lui Francis
eraterrninată.
C u un surîs perfid, doam na G lennie îl asigură că era acum
aproape un bărbat, capabil să contribuie la cheltuielile menajului
şi că de aci înainte va trebui să înceapă să lucreze.
La doisprezece ani fii angajat la şantierele navale din Darrow
ca fixator de buloane, cu un salariu de trei şilingi şi jum ătate pe
săptămînă.

L a şapte fără un sfert term ină spălatul vaselor. Cu m ai m ult

elan, se pieptănă m faţa minusculei oglinzi şi ieşi. Era încă lumină,
însă aerul serii îl й си să tuşească şi îşi ridică gulerul hainei, apucînd-o
repede pe S trada M are; trecu de m agaziile de închiriat şi de
pivniţele cu băuturi spirtoase din D arrow pentru a ajunge în sfîrşit
la cabinetul medicului împodobit cu două vase, unul verde şi altul
roşu, şi cu o p lacă de aram ă: Dr. Sutherland Tulloch, medic
chirurg. C u gura întredeschisă, Francis pătrunse m tr-o cam eră
întunecoasă, în care plutea ш m iros de aloe, de assafoetida şi
de lem n-dulce. R afturi încărcate cu sticle verzi acopereau un
perete m treg şi, la capăt, trei trepte duceau în cabinetul în care
dr. Tulloch dădea consultaţii. înapoia unei lungi tejghele, fiul cel
m ai m are al doctorului îm pacheta doctorii pe o placă de m arm ură
pătată de ceară roşie. In vîrstă de şaisprezece ani, avea faţa plină
de pistrui, mîinile mari, părul blond şi un surîs uşor şi tăcut. Cînd
îl văzu pe Francis, zîm bi cordial, apoi cei doi băieţi întoarseră
privirile, intimidaţi şi unul, şi celălalt de afecţiunea care li se citea
în ochi.
- A m întîrziat, W illie! zise Francis, cu ochii aţintiţi pe partea
de jo s a tejghelei.

35
 - Şi e u ... şi trebuie să m ă duc să dau doctoriile astea pentru
dragul m eu tată ...
Căci Willie începuse studiile de medicină la Armstrong College
şi de atunci, tatăl său, mai în glumă, m ai în serios, îl luase ca asistent.
Tăcere. A poi cel m ai în vîrstă aruncă o privire rapidă spre
cam aradul său.
- T e - a i decis?
C u ochii plecaţi, Francis dădu din cap, gînditor, cu buzele
strînse.
- D a , zise el.
- A i d reptate, F rancis. A p ro b area lum ina trăsătu rile
grosolane şi lipsite de frum useţe ale lui Willie. N -aş fi suportat
niciodată aşa ceva prea m ult tim p...
- N i c i e u ... m urm ură Francis, fără bunicu’... şi fără tine.
T înărul său chip îngust se acoperi, în um bră, cu o roşeaţă
vie cînd pronunţă ultim ele cuvinte. Em oţia se reflectă pe faţa lui
Wilhe, care murmură:
- Ţi-am găsit im tren. U nul direct, care pleacă din A lstead
în fiecare sîm bătă la şase şi treizeci şi c in c i... Sst! Iată-1 pe tata.
Se întrerupse la acest avertism ent, căci u şa cabinetului se
deschise, lăsînd să treacă u n bolnav, şi donm ul Tulloch apăru.
C înd se întoarse spre cei doi băieţi, brusc şi aferat, îm brăcat în
tw eed de culoarea piperului, cu tenul lui m at, cu părul zbîrlit şi
favoriţi deşi, părea să radieze de vitalitate. C u toată reputaţia de
înciîncenat liber-cugetător, discipol convins al lui Robert Ingersoll
şi al profesorului Darwin, avea un farm ec dezarm ant şi ştia să se
poarte cubohiavii. Obrajii traşi ai lui Francis îl m îhneau, aşa că
făcu o glumă grosolană:
- E i bine, copiii m ei, încă unul care e pe ducă! Oh! nu
numaidecît, însă nu m ai are m ult pînă să dea ortul popii! Şi totuşi
atît de bun cu num eroasa sa fam ilie!...
Zîm betul lui Francis era prea acru, după gustul lui. închise
un ochi, amintindu-şi viaţa agitată a adolescentului, şi adăugă:

36
 - Curaj, m icuţule anim al de povară, peste o sută de ani nu
te vei m ai gîndi la toate astea.
Fără să-i lase lui Francis tim p să răspundă, îşi puse sem eţ
pălăria p e cap şi, trăgînd m ănuşile uriaşe, strigă în drum spre
cabrioletă:
- N u uita să ni-1 aduci la cină. Will. L a orele nouă se serveşte
acid prusie cald!

D upă o oră, m edicam entele fiind livrate, cei doi băieţi se

înapoiau spre casa lui Willie, o vilă mare, prost întreţinută, în faţa
grădinii publice. D iscutau cu voce joasă proiectele aventuroase
de poim îine, iar speranţele lui Francis renăşteau.
în tovărăşia lui WiUie Tulloch, viaţa nu i se părea niciodată
prea duşm ănoasă. Lucru curios, prietenia lor începuse printr-o
ceartă. D u p ă ieşirea din clasă, într-o zi în care cu o duzină de
camarazi hoinăreau de-a limgul străzii Castelului WiUie remarcase
din întîm plare biserica catolică, urîtă, dar inofensivă, lîngă uzina
de gaz.
- Veniţi cu toţii, strigase el, am zece bani, să intrărapşi să ne
cum părăm iertarea păcatelor!
N um ai atunci rem arcase p rezen ţa lui Francis. R oşise de
ruşine şi căinţă. Prosteasca rem arcă n u însem na nim ic şi ar fi
trecut neobservată, dar M alcolm Glennie se grăbise să găsească
pricină de bătaie.
îndemnaţi de ceilalţi, Francis şi WiUie se dedaseră, în grădina
pubUcă, imei lupte sîngeroase şi fâră rezultat hotărîtor. Fusese un
pugilat fiumos, bogat m lovituri primite cu curaj, iar cmdmtunericul
îi pusese capăt, nici unul, nici celălalt nu era învingător, amîndurora
le fusese prea de-ajuns. însă spectatorii, cu cruzim ea copilăriei,
refuzau să lase să se stingă această ceartă.
în seara urm ătoare, după şcoală, adversarii fixră puşi din
nou faţă în faţă, provocaţi cu insinuări cum că ar fi laşi şi siliţi să

37
înceapă din nou. Şi de astă dată, înverşunat, însîngerat, epuizat,
nici unul nu vru să cedeze. Şi aşa, tim p de o săptăm înă întreagă,
lupta se prelungi, ca o luptă de cocoşi, pentru cea m ai m are
p lăcere a nărozilor. A cest conflict neom enesc, fără noim ă şi
pricină, devenise pentru amîndoi un coşmar. Sîmbătă se găsiseră,
pe nepusă masă, faţă m faţă şi singuri. U rm ă un moment de penibilă
nehotărîre, însă pămîntul se deschise, cerurile se luminară şi căzură
unul în braţele altuia. Willie suspina.
- N u vreau să m ai m ă bat cu tine, te iubesc de-adevărat.
Şi Francis, care îşi freca ochiul învineţit ca să-şi oprească
lacrimile, mărturisi:
- W illie, pe tine te prefer în tot oraşul Darrow.

A junseră în mijlocul grădinii publice, m ic loc cu iarbă rară,

în centrul căreia se ridica un chioşc vrednic de m ilă, cu ш pisoar
ruginit şi cîteva bănci, în cea m ai m are parte fără spătare, rmde
se ju ca u copilaşi slabi, iar vagabonzii fum au şi vorbeau aprins.
D eodată, înfiorat, Francis văzu că trebuie să treacă pe lîngă
reuniunea de rugăciune a bunicului său. Lîngă chioşc plantaseră
o m ică flam ură roşie pe care se citeau cuvintele: Pace pe pămînt
şi între oameni bună învoire. In faţa flam urei instalaseră o
arm onică portativă, înaintea căreia doam na Glennie şedea pe un
scaun, cu aerul său de victimă, şi M alcolm, ţinînd stîngaci o carte
de cîntece, şedea lîngă ea. Pe o estradă m ică de lem n, între
flam ură şi armonică, sfîntul Daniel era înconjurat de vreo treizeci
de persoane.
C înd cei doi copii ajunseră la reuniune. D aniel term inase
rugăciunea de deschidere şi, cu capul descoperit, dat pe spate,
începea un discurs. Era o divagaţie sim plă şi frumoasă. Exprim a
convingerea arzătoare a lui D aniel, revela sufletul său candid.
D octrina sa era în tem eiată pe fraternitate, pe dragoste de
Dum nezeu şi de aproapele tău. Oamenii trebuiau să se ajute între
ei, să realizeze pacea şi buna învoire pe păm înt. N um ai aşa s-ar

38
putea conduce omenirea spre acest ideal. N u ura deloc credinţele,
însă le dojenea cu blîndeţe; formele nu au nici o importanţă, ceea
ce interesează este m ila şi umilinţa. Da, şi toleranţa. Dacă faptele
noastre nu sînt conform e cu aceste preeepte, este zadarnic să
proferezi asem enea cuvinte.
F raneis îl ascultase adesea pe bunicul său şi în cerca o
sim patie convinsă pentru ideile acestea care făceau din sfîntul
D aniel „rîsul“ a jum ătate din oraş. în clipa aceasta se sim ţea cu
inim a plină de simpatie şi de dragoste pentru bunicul său, sporite
chiar şi de intenţia lui, puţin cam nebunească, şi ar fi dorit cu
ardoare să fie şterse din lume cruzim ea şi ura.
D eodată, cum asculta, îl văzu pe Joe M oir, şeful echipei
serviciului său de la şantiere, apropiindu-se nepăsător de grup.
B anda sa, în tovărăşia căreia cutreiera prin toate tavernele din
Darrow, îl urm a înarm ată cu cărămizi, cu fhicte stricate şi cîlţi de
bum bac uleios, răm ăşiţe de la fabriea de m aşini. M oir era o
puşlam a veselă, înalt şi voinic şi, cînd era beat, se amesteca vesel
în reuniunile predicatorilor de stradă şi în alte adunări în aer liber.
Cu mîinile pline de răm ăşiţe de bum bac murdar, urlă:
- H e i, Dan! M i-ar plăcea m ai m ult cîntece şi dansuri.
O chii lui Franeis se dilatară pe faţa lui palidă. Veneau să
strice adunarea! Şi-o înehipui pe doam na Glennie încereînd să
şteargă o pătlăgea roşie zdrobită pe ceafa ei, pe M alcolm cu o
cîrpă unsuroasă întinsă pe faţa lui dezgustătoare... La început, nu
m ai putu de bucuria răzbunării. A poi zări faţa lui D aniel, încă
inconştient de pericol, iluminată de o ciudată lumină, auzi cuvintele
lui vibrante, de o sinceritate adîncă, izvorîte din suflet. înaintă.
Fără să ştie pentru ce, nici cum , se găsi deodată lîngă M oir, îi
puse m îna pe cot şi-l rugă, răsuflînd din greu:
- N u , Joe! O preşte-te te rog. Sîntem cam arazi, nu?
M oir plecă privirea, însă furia beţiei se transform ă deodată
într-un surîs prietenos.
-D o a m n e ! Franeis! U itasem că este bunicul tău.

39
 T ăcere încordată. A poi, pe un ton fără replică, se adresă
bandei:
-H a id e ţi, băieţi, să m ergem la Square să fluierăm aleluia.
Pe cînd plecau, arm onica se deşteptă cu un geamăt. Nimeni,
afară de Willie Tulloch, nu înţelesese de ce nu izbucnise scandalul.
Cîteva clipe m ai tîrziu, cînd ajunseră acasă, W illie întrebă:
- D e ce ai făcut asta, Francis?
Vorbind întretăiat, Francis răspunse:
- N u ştiu ... n-are d rep tate... de patru ani e prea m ultă ură
în viaţa m ea. Tatăl m eu şi m am a m ea nu ar fi m urit dacă nu era
ura acestor oameni.
Se întrerupse, puţin ruşinat.
în linişte, WiUie îl conduse în su&ageria care, după crepusculul
străzii, scînteia de lum ină, de zgom ot şi de o abundenţă darnică
de om bun.
C am era era lim gă şi înaltă, tapetată în castaniu şi ticsită cu
m obile tapiţate cu pluş roşu, cu scaune cu rotiţe de la picioare
lipsă şi împodobită cu vase sparte sau lipite; şnurul soneriei atîma
nemişcat, iar pe sobă se vedea o harababură de flacoane, etichete,
cutii cu pilule am estecate cu ju că rii şi cărţi. C opii se tîrau pe
vechiul covor de Axm inster, pătat de cerneală.
Trecuse de mult de ora nouă, însă nici unul din membrii & nihei
Tuhoch nu se gîndea să se culce. Cei şapte fiuţi şi surori mai mici ai
lui Wilhe, Jane, Tom, R ic h a rd - listă aht de complexă pe care, cum
m ărturisea şi tatăl lor, o uita adesea - îşi vedeau de diferitele lor
ocupaţii: citeau, scriau, desenau, sebăteau sau îşi m încau papara.
M am a lor, A gnes Tulloch, visătoare şi iubitoare, cu părul pe
jumătate despletit şi cu corsajul desfăcut, luase copilul din leagănul
de lîngă foc şi-l desfăcuse din scutecele ude. A cum alăpta în hnişte
copilul al cărui spate gol reflecta flăcările, ca şi sînul ei sidefiu. Fără
să se jeneze, îl prim i pe Francis cu un surîs prietenesc.
- Iată-vă, dragii m ei! Jane, m ai pu n e farfu rii şi linguri.
R ichard, las-o pe Sophie în pace! Şi, Jane, scum po, d ă-m i un

40
scutec curat pentru Sutherland. A i grijă ca apa fierbinte să fie
gata pentru punchul tatălui tău. Ce timp fium os e afară! Doctorul
zice totuşi că sînt m ulte boli în oraş. Ia loc, Francis! Thom as, nu
ţi-a poruncit tatăl tău să nu te apropii de ceilalţi?
Doctorul aducea întotdeauna cu el cîte o boală: m jeolă sau
varicelă. D e astă dată, T hom as căpătase im petigo şi, cu capul
tuns şi stropit cu acid fenic, contam ina candid restul familiei.
F rancis se aşeză la rînd pe sofa, lîngă Jane - fata avea
paisprezece ani şi era im aginea m am ei sale, cu acelaşi ten lăptos
şi acelaşi surîs liniştit - care m înca cu poftă papara preparată cu
scorţişoară. Era încă m işcat de recenta sa tiradă; em oţia îl sufoca,
m intea îi era confuză. O altă problem ă se punea creierului său
obosit. Pentru ce oamenii aceştia erau aşa de buni, atît de fericiţi,
atît de satisfăcuţi? Crescuţi de un raţionalist necredincios, negînd
sau ignorîndu-l pe Dum nezeu, erau condamnaţi; flăcările iadului
le atingeau deja picioarele.
P e la no u ă şi un sfert se auzi pe pavaj zgom otul roţilor
cabrioletei. D octorul Tulloch intră cu im pas grăbit: o m ulţim e
urlătoare se abătu de îndată deasupra lui. C înd tum ultul se m ai
potoli, după ce dădu soţiei un sărut răsunător, doctorul se aşeză
în fotoliul său cu un pahar de grog în mînă, cu papucii în picioare
şi cu m icuţul Sutherland, încîntat, cocoţat pe genunchi.
Întîlni priv irea lui F rancis şi ridică paharul cu u n gest
prietenos.
- N u - ţi spusesem eu că se serveşte otravă? Alcoolism ul îşi
exercită aici ravagiile, nu-i aşa, Francis?
Tatăl său era într-o atît de bună dispoziţie încît W illie riscă
să povestească incidentul de la reuniimea de mgăciune. Doctorul
se lovi cu palm a pe coapsă, surîzînd către Francis.
- B r a v o , m icul m eu Voltaire catolic. E u voi apăra pînă la
m oarte dreptul dum itale de a susţine o opinie contrară celei pe
care o apăr eu. Jane, în cetează să m ai faci ochi dulci acestui

41
nefericit băiat. C redeam că vrei să devii infirm ieră... Tu m ă vei
face bunic înainte de patruzeci de ani. în sfîrşit...
C u un suspin brusc, ridică paharul şi-l bău în sănătatea soţiei
sale;
- N oi, nevastă, nu vom m erge niciodată în cer, dar, în
aşteptare, să b em şi să m încăm .
M ai tîrziu, la uşă, Willie îi strînse cu putere mîna lui Francis;
- N o r o c , scrie-m i de îndată ce ajungi.

A doua zi de dimineaţă, chiar de la cinci, pe întuneric, sirena

şantierului urla, lung şi dureros, deasupra localităţii D arrow ,
obosită şi întunecată. A m orţit de som n, F rancis sări din pat,
îm brăcă salopeta de m ecanic şi coborî pe dibuite. D im ineaţa
îngheţată, foarte palidă şi m urdară, îl izbi în faţă ca o lovitură de
pumn. Pe drum întîlni turma de fantome, tremurînd de fiig şi tăcute,
care se grăbeau, cu capetele plecate, cu umerii strînşi, spre şantier.
Trecu podul de scîndurâ, ghişeul de control, grilajul şantierelor...
Spectre de corăbii despuiate se ridicau vagi în danele lor. Lîngă
scheletul neterm inat al noului cuirasat se aduna echipa lui Joe
M oir; Joe şi ajutorul său, cei care pun şi fixează plăcile de metal,
apoi alţi doi lucrători şi, în sfîrşit, Francis.
El aprinse focul cu cărbuni, acţionă foalele sub foqă. în linişte,
fără tragere de inim ă, ca într-un vis, echipa începu lucrul. M oir
ridică ciocanul şi ecoul loviturilor răsună, se am plifică şi se
repercută prin tot şantierul.
încărcat cu nituri înroşite pe jeratic, Francis se căţăra repede
pe o scară şi le introducea în găurile făcute în cocă, unde se
băteau cu ciocanul pînă ce se turteau şi intrau cît trebuie ca să
susţină m arile foi de m etal care form au coca corăbiei. M unca
acesta era foarte grea; te prăjeai lîngă foc, îngheţai pe scară.
O am enii erau plătiţi cu bucata. El trebuia să le furnizeze
prom pt nituri, m ai repede decît răzbea el, iar niturile trebuiau
aduse la tem peratura cerută; dacă le socoteau in suficient de

42
m aleabile, oam enii le înapoiau băieţilor. Francis urca şi cobora
treptele scării, se învîrtea în jurul focului, ars, plin de fum, cu ochii
înroşiţi. Gîfîind, plin de sudoare, lucra aşa toată ziua.
D upă-am iază, ritm ul se accelera, oam enii, nepăsători,
încordaţi de efort, nu mai ţineau seama de oboseală. Ora închiderii
venea astfel într-un fel de am eţeală, cu tim panul izbit de ultimul
şuierat de sirenă.
In sfîrşit, ziua se term inase. Ce uşurare! Francis răm înea
nem işcat, trecîndu-şi lim ba p este b u zele uscate, zăpăcit de
încetarea zgom otului. L a întoarcere, m urdar şi plin de sudoare,
cu toată oboseala, îngîna: m îin e ... m îine. Şi flacăra se aprindea
iar în ochii lui, îndrepta spatele...
In seara aceasta se duse să-şi ia b an ii şi piesele de argint
strînse cu greu din ascunzătoarea lor - u nul dintre cuptoarele
neîntrebuinţate - şi îi schim bă cu o m onedă de aur: ascunsă în
locul cel m ai adînc din buzunarul pantalonului, m oneda îi da
încredere. R ugă pe doam na G lennie să-i îm prum ute un ac cu
aţă. L a început nu-i dădu atenţie, apoi, cu o privire vicleană, îi
îngădui să-l ia şi privi în u rm a lui. R efu g iat în singurătatea
sărăcăcioasei sale cam ere, situată deasupra cuptoarelor, înveli
piesa într-o bucată de hîrtie şi o cusu solid în căptuşeala paltonului.
Cu inim a îm păcată şi uşoară, veni şi îi restitui acul şi aţa.
A doua zi, sîm bătă, şantierele închideau la amiază. Gîndul
că nu se va m ai duce acolo îl bucura într-atît încît de-abia putu
să-şi înghită prînzul. G hicea că agitaţia sa ar putea să suscite o
observaţie aspră din partea doam nei Glennie, însă, spre norocul
lui, ea nu suflă un cuvînt. De-abia ridicat de la m asă, se strecură
liniştit afară din casă, coborî strada Estului şi o luă la fugă.
A fară din oraş, iuţi pasul. Inim a sa cînta. E terna şi jaln ica
aventură a copilului nenorocit care caută să fiigă; el se credea pe
drumul libertăţii. O dată ajuns la Manchester, va găsi cu siguranţă
de lucru în filaturile de bum bac. F ăcu cei douăzeci şi patru de
к ilom etri care îl despărţeau de staţie în patru ore. Cînd intră în
gara A lstead, suna de o ra şase.

43
 Sub о lam pă de petrol, pe cheiul pustiu, deschise briceagul,
tăie ciisătura făcută şi scoase m oneda strălucitoare. U n ham al
cutreiera platform a, alţi călători sosiră, ghişeele se deschiseră.
Se îndreptă într-acolo şi ceru un bilet.
- N o u ă şilingi şi zece репу, zise casierul şi introduse m icul
carton în m aşină ca să-l perforeze.
Francis suspină de uşurare: la urma urmelor, calculase bine.
Puse banul pe ghişeu. Tăcere.
- Ce înseam nă asta? A m spus nouă şilingi şi şase репу.
- E u v-am dat o ju m ătate de coroană.
- A h ! A devărat? D acă m ai încerci încă o dată acest truc, te
voi aresta.
C asierul îi aruncă p iesa indignat. N u era o ju m ă ta te de
coroană, ci un farthing, o piesă de aram ă echivalînd cam cu
două centime, nouă şi strălucitoare. Inspăimîntat şi zăpăcit, Francis
văzu trenul ieşind pe linie cu locom otiva, luîi h i-şi pasagerii şi
dispărînd, fluierînd în noapte. Cînd se trezi, îşi explică misterul.
N odurile pe care le desfăcuse, solide şi bine făcute, nu erau ale
sale, cusute stîngaci. într-o clipă înţelese cine-i furase banii:
doam na Glennie.

L a ora nouă şi ju m ătate, în apropierea satului m inier din

Sanderston, în ceaţa deasă care înăbuşea lum ina lanternelor, un
om conducînd o cabrioletă era să zdrobească o siluetă solitară
care m ergea pe mijlocul drumului. Desigur, la o asem enea oră şi
pe u n tim p asem ănător, m ergînd într-o cabrioletă, nu putea fi
decît doctorul TuUoch. El opri calul, căutînd să pătrundă cu privirea
prin ceaţă, şi-şi opri invectivele pe care voia să le arunce.
- Pe H ipocrate, ce faci tu pe-aici? H aide, u rcă repede —
iapa îmi smulge braţele.
L a zece şi jum ătate, Francis bea o ceaşcă de ceai foarte
cald, lîngă foc, în casa doctorului. C am era, goală acum , fără
ocupanţii săi obişnuiţi, părea ciudat de tăcută, iar pisica dorm ea

44
lîngă sobă. O clipă m ai tîrziu, doam na Tulloch intra, cu părul
împletit, într-un halat m oltonat aruncat peste căm aşa de noapte.
Exam ină îm preună cu soţul ei sărm anul copil extenuat, fără să
conştientizeze prezenţa şi m urm urul conversaţiei lor, adîncitîn
apatia lui. N u reuşi să surîdă cînd doctorul îşi scoase stetoscopul
şi declară pe un ton glumeţ:
- Pariez că tuşea ta nu-i decît o m aim uţăreală.
în să el se supuse, îşi descheie căm aşa şi îl lăsă pe doctor
să-l asculte. Chipul taciturn al doctorului, cînd se ridică, avea o
expresie ciudată. H azul lui obişnuit dispăruse. A runcă o privire
soţiei sale, îşi m uşcă buza groasă şi, deodată, dădu o lovitură de
picior pisicii.
- La naiba! exclam ă el, întrebuinţăm copiii să construim
vase de război. îi exploatăm în m ine de cărbuni şi în filaturi de
bum bac. Şi ne fălim că sîntem o naţiune creştină. Ei bine! sînt
mulţumit că sînt păgîn.
Se întoarse brusc spre Francis.
-A sc u ltă , dragul meu, ce oameni cunoşti la Tynecastle? Pe
cine? Bannon? La Taverna Uniunii? Du-te iute acum şi vîră-te în
pat dacă nu vrei să te alegi cu o triplă pneum onie.
F rancis se întoarse învins. Toată săptăm îna urm ătoare,
doam na Glennie facea m ereu strim bătura ei de m artiră, în tim p
ce M alcolm se falea cu o jile tc ă nouă în carouri; costase o
jum ătate de coroană.
Săptăm îna aceasta fu dezastruoasă pentru Francis. Avea
un punct dureros în partea stîngă, m ai ales cînd tuşea; trebuia să
se forţeze să lucreze. îşi dădu vag seam a că bunicul încercase să
lupte în favoEirea lui, dar fiisese zadarnic.
în tot acest tim p, m icul brutar nu putea decît să-i dea lui
Francis bucăţi de plăcintă cu cireşe, în să băiatul nu le putuse
mînca.
Sîm bătă după-am iază nu m ai avu putere să iasă. întins în
pat, privea pe fereastră, pe ju m ă ta te leşinat. D eodată tresări.

45
inim a îi sări în piept. Jos, în stradă, m ergînd încet, ca o galeră pe
o m are necunoscută şi periculoasă, înainta o pălărie unică, pe
care ar fi recunoscut-o dintr-o m ie, asupra căreia nu se putea
înşela. D a ... da. Iată um brela cu m iner de aur, înfăşurată cu grijă,
jacheta de lutru închisă cu găitane. Strigă încet, cu buzele albe:
- M ă tu ş ă Polly!
U şa prăvăliei scrîşni deschizîndu-se. Şovăind, se tîrî pînă
jo s, la capătul scării, şi se plecă trem urînd spre uşa cu geam uri
opace. P olly sta dreaptă în m ijlocul cam erei, cu gura strînsă
dispreţuitor şi inspecta prăvălia cu un aer amuzat.
D oam na Glennie se ridicase pe jum ătate ca să o întîmpine.
M alcolm , şezînd jo s lîngă tejghea, cu buzele întredeschise,
înm ărm urit, îşi plim ba privirea de la una la alta. O chii m ătuşii
Polly se fixaseră asupra femeii bmtarului.
- D oam na Glennie, dacă nu m ă înşel?
Aceasta nu se simţea la largul ei. Purta şi acum ţinuta murdară
de dim ineaţă, cu bluza descheiată la gît şi cu cordonul desfăcut.
- Ce vreţi?
M ătuşa Polly ridică din sprîncene.
- V reau să-l văd pe Francis Chisholm .
- A plecat.
- A devărat? Atunci îl voi aştepta să se înapoieze.
P olly se aşeză cu grijă pe un scaun lîngă tejghea, părînd
dispusă să aştepte toată ziua. O clipă de tăcere. F aţa doam nei
Glennie se acoperise cu o roşeaţă răutăcioasă. îi şopti fiului său:
- M alcolm , du-te şi-l caută pe tatăl tău la cuptor.
M alcohn răspunse scurt:
- A plecat acum cinci m inute la reuniime. N u se va întoarce
decît la ceai.
P olly îşi desprinse în sfîrşit ochii din tavan şi-i îndreptă
iscoditor spre M alcolm. Schiţă un zîmbet uşor, ca şi cînd se distra
grozav, apoi, cînd el roşi, privi aiurea.
Doam na Glennie îşi manifestă nerăbdarea. Declară furioasă:

46
 - Aici se lucrează, nu puteţi răm îne toată ziua. V -am spus
că băiatul a ieşit. D um nezeu ştie la ce oră se va înapoia, m ai ales
cu tovarăşii pe care-i frecventează. N e-a pricinuit m ulte griji cu
întîrzierile şi cu proasta lui purtare. N u-i aşa, M alcolm?
M alcolm aprobă, îmbufiiat.
- Vedeţi! c o n tin u ă do am n a G lennie. A ş p u tea să vă
povestesc lucruri care v-ar surprinde. D ar nu-i nimic. Noi sîntem
creştini şi vom căuta să ne ocupăm de el. Puteţi să m ă credeţi, e
perfect sănătos şi mulţumit.
- Cu atît mai bine, pronunţă politicos Polly, schiţînd un căscat
după degetele sale înm ănuşate, căci am venit să-l iau.
-C e ?
Luată pe nepregătite, doam na Glennie se învineţi deodată,
apoi, lividă, trase de gulerul bluzei.
- A m un certificat medical! anunţă Polly, sacadînd cu plăcere
fiecare silabă. Certificatul spune clar că băiatul este subalimentat,
surm enat şi ameninţat de pleurezie.
- N u - i adevărat.
P olly scoase o scrisoare din m anşon şi o bătu cu m îna în
sem n că poate dovedi ceea ce spime.
- Ştiţi să citiţi?
- Minciuni, nimic decît minciuni! E gras şi hrănit ca şi propriul
m eu copil!
Se întrerupse, căci Francis, care, lipit de uşă, urm ărea scena
într-o incertitudine înspăim întătoare, îm pinsese prea tare şi uşa
se deschisese deodată sub apăsarea lui. Se trezi aruncat m mijlocul
prăvăhei.
Calmul olimpian al mătuşii Polly spori:
-Vino aici, m icuţul m eu. N u m ai trem ura. Vrei să răm îi
aici?
- O h ! Nu!
Polly aruncă o privire în tavan, ca şi cînd lua cerul ca martor.
- Atunci fă-ţi bagajele.

47
 - N - a m nim ic de îm pachetat.
Polly se ridică cu dem nitate, trăgînd de mănuşi.
- Prin urm are, nim ic nu ne mai reţine.
D oam na Glennie înaintă, palidă de mînie:
- N u va fi aşa de simplu! Voi trim ite jandarm ii după voi.
- Cum doreşti, doam na m ea. Polly puse afectată scrisoarea
în manşon. Poate că aşa voi avea plăcerea să aflu cum ai cheltuit
pentm copilul dumitale banii proveniţi din bunurile sărmanei mele
Elizabeth.
O tăcere apăsătoare fu unicul răspuns. Fem eia brutarului
răm ase lividă, zdrobită, cu o expresie de răutate şi cu o m înă
crispată pe corsaj.
- Lasă-1 să plece, m am ă, gem u M alcolm , num ai aşa putem
scăpa de el.
M ătuşa Polly, cu um brela sub braţ, îl m ăsură din cap pînă-n
creştet.
- Tinere, zise ea, eşti un imbecil.
Se întoarse şi, fixînd un punct deasupra capului doam nei
Glennie, adăugă:
- Şi dum neata la fel.
C u m îna sprijinită pe um ărul lui Francis, trium fătoare, îl
conduse afară din m agazin, fără pălărie. Ea păstră atitudinea asta
pînă la gară, strîngînd cu putere, prin m ănuşi, haina lui Francis,
ca şi cînd ar fi fost o pasăre rară şi captivă care p u tea să-şi ia
deodată zborul. D e pe peronul gării îi cum pără, fără comentarii,
un cornet de biscuiţi de A bem ethy, bom boane de tuse şi o
gam betă nouă. în tren, în faţa lui, senină, bizară, rigidă, îl cercetă
în timp ce el ronţăia biscuiţii udîndu-i cu lacrimile recunoştinţei şi
aproape sufocat sub p ălăria cea nouă care îi coboară pîn ă la
urechi. C u ochii pe jum ătate închişi, m ătuşa Polly rem arcă pe un
tonhotărît:
- Am găsit întotdeauna că această creatură este vulgară.
Se citeşte pe faţa ei. A fost o m are greşeală din partea ta că ai
lăsat să te ia, dragul m eu Francis. Şi acum , hai să te tunzi.

48
 3
Se însănătoşise şi în dim ineţile cu brum ă răm înea în patul
cald, aşteptînd ca m ătuşa Polly să-i aducă m icul dejun suculent:
o farfim e m are cu ouă jum ări de-abia luate de pe foc, ceai tare şi
fierbinte şi o grăm adă de felii de pîine prăjită, toate aşezate pe o
tav ă m are de m etal, m arcată Allgoods ’old ale. C îteodată se
trezea devrem e, transpirat de teamă, însă reconfortanta siguranţă
revenea tot aşa de repede să-i am intească cum că sirena uzinei
nu îl v a m ai tortura. C u un fior de m ulţum ire, se afunda şi mai
m ult în aştemuturile moi, admira plăcuta cameră cu tapet înflorat
cu flori de sîngele-voinicului, cu podeaua vopsită, acoperită cu
un covor cusut de mînă, şi împodobită, pe un perete, cu o litografie
oferită de B erăria A llgood, înfaţişînd-o pe cam pioana iepelor
fabricanţilor de bere, iar în faţă, pe alt perete, cu portretul Papei
G rigore, în tim p ce lîngă uşă era o crenguţă de m erişor m uiată
într-un vas de porţelan cu apă sfinţită. O dihna aceasta la care nu
se aştepta era dulce ca o m îngîiere şi, cu toate că îl neliniştea
viitorul său nesigur, se bucura de toate cu recunoştinţă.
în dim ineaţa aceasta fium oasă de la sfîrşitul lui octom brie,
m ătuşa Polly se aşeză la capătul patului şi îl îndem nă să mănînce.
- Refa-te, dragul meu! C u astea o să m ai pui ceva cam e pe
tine.
Avea trei ouă în farfurie, slănina era fi-agedă şi cu dungi de
grăsim e. Uitase că a m înca putea fi o asem enea plăcere.
în tim p ce îşi proptea tava pe genunchi, sesiză în atitudinea
mătuşii lui o nuanţă de solemnitate. Şi curînd o văzu înălţînd capul,
gravă.
- A m să-ţi dau noutăţi dacă eşti în stare să le suporţi.
-N o u tă ţi, m ătuşă Polly?
- O m ică distracţie după lunile astea plictisitoare, cînd am
fost singuri.

49
 în faţa protestului care strălucea în ochii lui căprui, calzi, ea
zîmbi ironic.
- N u ghiceşti ce este?
O contem plă cu o profundă tandreţe pe care o deşteptase
în el înnăscuta lui bunătate. F aţa aceasta colţuroasă şi urîtă, cu
tenul ponosit, cu buza superioară prea lungă şi adtimbrită de puf,
cu o aluniţă păroasă într-un colţ al obrazului, totul îi era de acum
înainte scump şi famiUar.
- H abar n-am , m ătuşă Polly.
E a izbucni în rîsul ei scurt şi rar, satisfăcută că ştiuse să-i
atîte
» »
curiozitatea. ^
- Te credeam deştept, m icuţule. îm i pare că spiritul tău e
cam adorm it de prea m ult somn.
El zîmbea, mulţumit de bucuria ei. Adevărat, convalescenţa
lui fusese pînă acum foarte liniştită. îndem nat de Polly, care se
tem ea de com plicaţii la plăm îni (tuberculoza era frecventă la ai
săi), răm înea de obicei în pat pînă la zece. C înd se îm brăca, o
însoţea în cursele ei pe străzile din Tynecastle, şi N ed, gurm and
şi m are m încău, îl obliga să guste din num eroase fripturi şi să
miroase m ereu multe btftecuii. Excursiile acestea erau revelatoare.
Francis băgase de seam ă că m ătuşa Polly se sim ţea flatată cînd
era recunoscută sau consultată în cele mai bune magazine. Aştepta
superioară şi degajată ca vînzătorii ei preferaţi să fie liberi ca s-o
servească. Mai ales, era foarte distinsă. Cuvîntul acesta era pentru
ea piatra de încercare, criteriul a tot ce făcea înseşi m odele pe
care le adopta şi rochiile ei confecţionate de o cro itoreasă de
rînd, cu un asem enea prost-gust atrăgeau batjocurile vulgului.
Folosea, pe stradă, o serie gradată de saluturi. C înd un personaj
de oarecare importanţă o recunoştea, perceptom l sau inspectorul
sanitar ori căpitanul de jandarm i, asta îi producea o asem enea
bucurie, care, ascunsă cu grijă, nu era mai puţin profundă. M ereu
ţeapănă, cu pasărea clătinîndu-se pe pălărie, m u rm u ra către
Francis:

50
 - E dom nul A ustin, directorul tram vaielor... un prieten al
unchiului tă u ... un om foarte bine.
C ulm ea fericirii era să-l în tîln ească pe părintele G erald
Fitzgerald, dem nul şi elegantul preot din Saint Dominic, cel care
îi adresa în treacăt un zîmbet amabil şi uneori chiar puţin binevoitor,
în fiecare dim in eaţă se opreau în biserica lui, şi Francis,
îngenuncheaf observa profilul recules al mătuşii Polly, buzele care
se mişcau deasupra mîinilor zbîfcite, reverenţios împreunate. Apoi
îi cum păra ghete, sau o carte, sau u n săculeţ cu bom boane cu
anason. D acă încerca să protesteze, îl apuca de b raţ şi clătina
din cap:
-U n c h iu l tău nu admite să refiizi.
Era m îndră că era aliată cu N ed, aparţinînd astfel Tavernei
Uniunii.
U n iunea era situată lîngă docuri, la colţul dintre străzile
Canalului şi Digului, şi se bucura de o excelentă privelişte asupra
împrejurimilor, şlepurilor şi capătului liniei omnibuzului. Taverna,
cu o tencuială brună, avea două etaje, şi fam ilia B annon îşi
rezervase pe-al doilea. în fiecare dim ineaţă, la orele şapte şi
ju m ătate, servitoarea, M aggi M agoon, d eschidea localul şi
începea să măture, vorbind singură. La orele opt fix, N ed Bannon
cobora, în căm aşă şi bretele, dar ras proaspăt, bine pieptănat, şi
răspîndea pe scîndură rum eguş proaspăt. E ra inutil, însă era un
ritual. A poi privea afară să vadă сшп e vrem ea, lua laptele şi se
ducea să-şi hrănească ogarii. Avea treisprezece, ca să arate că
nu este superstiţios. A poi îşi făceau apariţia clienţii obişnuiţi.
S canty M agoon era totdeauna prin tre prim ii, şchiopătînd pe
picioarele sale protezate pînă în colţul favorit, urm at de cîţiva
lucrători de la docuri, de im ul sau doi conductori de om nibuze
care se înapoiau de la schim bul de noapte. O am enii aceştia nu
întîrziau m ai m ult decît era necesar să bea un păhăruţ de alcool,
apoi o jum ătate sau o sticlă cu bere. însă Scanty era perm anent
acolo, cerşind o privire de la N ed care, senin şi distrat, răm înea

51
după tejgheaua de lem n fum uriu pe care se citea: U n gentelm an
se poartă bine; dacă greşeşte, alţii îl obligă s-o facă.
înalt, corpolent, N ed avea cincizeci de ani. Faţa plină, tenul
m at, ochii proem inenţi, liniştiţi, se arm onizau cu hainele sale de
culoare închisă. în opoziţie cu ceea ce puteai aştepta de la un
patron de tavernă, nu era nici amabil, nici îm brăcat de o m anieră
stridentă, şi m anifesta o dem nitate m ăsurată şi irascibilă. E ra
m îndru de reputaţia şi de prăvălia lui. Părinţii lui fuseseră siliţi să
părăsească Irlanda, goniţi de foamete; de copil cunoscuse mizeria
şi foam ea, în să reuşise, în pofida a tot şi a toate. Se bucura de
consideraţia agenţilor de patente, a berarilor şi avea num eroşi
prieteni influenţi. A firm a şi dovedea că şi com erţul cu băuturi
spirtoase este respectabil. Vedea cu ochi răi pe tinerii beţivi şi
refuza să servească fem eile sub patruzeci de ani.
N u era nici un salon pentru fam ilii la Taverna U niunii.
D etesta dezordinea şi, dacă cineva ridica glasul, lovea scurt şi
aspru în tejghea cu u n p a n to f vechi pe care-1 păstra la îndem înă
în acest scop şi nu în ceta să lovească p în ă ce vacarm ul n u se
liniştea cu totul. El însuşi m are băutor, nu dădea niciodată semne
de beţie. Poate num ai zîmbetul lui era m ai vag, privirea m ai puţin
sigură în unele seri, în m arile ocazii, de exem plu la Saint Patrick,
la sărbătoarea Tuturor SÎm iilor-Hogmanay - sau după o cursă
la care ogarii săi adăugaseră o nouă m edalie la colecţia atîm ată
la lanţul gros de ceas care-i îm podobea pîntecele. Totdeauna, a
doua zi, părea ruşinat şi îl trimitea pe Scanty să-l caute pe părintele
Clancy, v icarul de la Saint D om inic. D upă ce se spovedea, se
rid ic a cu greu de pe podeaua cam erei de lîn g ă p răvălie,
scuturîndu-şi genunchii, şi lăsa în m îna tînărului preot o coroană
de aur pentru săraci. Trata clerul cu m ari onoruri. în faţa părintelui
Fitzgerald, preotul parohiei sale, arăta un respect pios.
N ed avea reputaţia imui om mulţumit; m înca bine, dăruia cu
generozitate şi, necrezînd în valori şi acţiuni, îşi plasa banii în
im obile. P olly avea veniturile proprii, m oştenite de la un finte
decedat, M ichael, aşa că nu trebuia să se ocupe nici de ea.

52
 Puţin dispus să se ataşeze de cineva, N ed, după propria sa
expresie, se „ataşase" num aidecît de Francis. M anierele tim ide
ale copilului, felul lui puţin flecar, atitudinea caknă şi recunoştinţa
tăcută îi plăceau. M elancolia obişnuită a lui Francis îl întrista pe
N ed, care încrunta din sprîncene şi se scărpina în cap. D upă-
am iază, F ran cis, şezînd în b a ru l pe ju m ă ta te gol, asculta
conversaţia lui N ed cu Scanty. A cesta din urm ă era soţul şi grija
cea m ai scum pă a bravei şi prostuţei M aggie M agoon. Se num ea
Scanty pentru că într-adevăr persoana sa era foarte m icuţă: era
alcătuit num ai din bust, căci pierduse ambele picioare din cauza
unei cangrene pricinuite de o oarecare tulburare a circulaţiei.
Profitase de această nenorocire „vînzîndu-se“ doctorilor, adică
senm înd un do cu m en t care-1 angaja să-şi lase corpul pentru
disecţie după m oarte. D ar banii obţinuţi astfel fuseseră repede
băuţi şi în persoana bătrînului urduros, flecar şi şiret, răm ăsese
ceva sinistru. Inspira oarecare respect m ulţim ii, dar, cînd bea,
declara indignat că fusese furat.
- N u m -au plătit destul. Afurisiţii ăştia de cîm ăţari! D ar nu
vor avea niciodată bătrînul m eu schelet. Z ău că nu! M ai repede
m ă voi angaja m arinar şi m ă voi îneca!
In asem enea ocazii, N ed îi dădea voie lui Francis să scoată
o bere pentm Scanty, în parte din m ilă creştină şi în parte ca să-i
ofere lui Francis plăcerea de a pune pom pa în funcţiune. C um
pîrghia cu m îner de sid ef revenea încet la loc, cana se um plea şi
Scanty recomanda:
- C u guler m are, dragul meu!
M irosul de alună al berii era aşa de ademenitor, încît Francis
era ispitit să guste. N e d consim ţea fâcînd un sem n şi se bucura
să vadă strîm bătura nepotului său.
- Trebuie să se obişnuiască, declara el grav.
Avea întotdeauna la dispoziţie o m ulţim e de zicale preciun:
„Fem eile şi berea nu fac casă bună", „C ei m ai buni prieteni ai

53
om ului sîut propriii lui bani“, pe care le transformase în epigrame
prin repetarea frecventă şi seriozitatea cu care le enunţa.
Cea mai duioasă şi m ai adîncă afecţitme a lui N ed se îndrepta
spre N ora, fiica lui M ichael. E ra devotat acestei nepoate care îşi
pierduse m am a cînd avea trei ani şi tatăl la doi ani după aceea,
am îndoi m orţi de tuberculoză, plaga aceasta care face ravagii în
rasa celtică. N ed o crescuse şi, la treisprezece ani, o trim isese la
Sainte Elizabeth, cea m ai bună m ănăstire din Northum berland.
S im ţea o adevărată p lăcere cînd achita costurile m ari ale
pensionului şi constata progresele ei cu o privire afectuoasă şi
indulgentă.
în timpul vacanţelor, se transforma de-a dreptul. M ai îngrijit,
nu se m ai arăta în căm aşă şi bretele, îşi bătea capul să organizeze
plimbări şi distracţii şi, de team ă să nu fie şocată, exercita o severă
supraveghere asupra barului.
- Ei bine! M ătuşa P olly îl privi aproape cu reproş pe
deasupra tăvii. V ăd eu că trebuie să-ţi povestesc. M ai întîi, unchiul
tău a hotărît să dea astă-seară un m are dineu pentru sărbătoarea
Tuturor S fin ţilo r... şi apoi - m isterioasă - pentru un alt motiv.
Vom avea o gîscă fiiptă, o prăjitură m are cu struguri şi, desigur,
şi cu mere, p e care le-a com andat special imchiul tău ferm iemlui
Lang din Gosforth. Poate te vei duce tu să le iei azi după-m asă.
E o phm bare fiiimoasă.
- Desigur, m ătuşă Polly. însă eu nu ştiu prea bine imde este.
- îti va arăta cineva drumul.
»

Polly rezerva surpriza pentru sfîrşit.

- Cineva care vine să-şi petreacă vacanţa aici de sărbătoarea
Tuturor Sfinţilor.
-N o r a ! exclam ă el.
- î n persoană!
Polly înălţă capul, apucă tava şi se ridică.
-U nchiul tău este nebun de bucxme de vizita asta. Grăbeşte-te
să te îmbraci. M ergem cu toţii la trenul de unsprezece.

54
 După plecarea ei, Francis răm ase pe gînduri perplex. Vestea
neaşteptată că va sosi N ora îl surprinsese şi îl m işcase ciudat. Se
înţelesese bine cu ea. Acum , totuşi, gîndul revederii deştepta în
el u n sentim ent nou, care ţinea de nerăbdare şi tim iditate. M irat
şi confuz, roşi deodată pînă la rădăcina părului. Sări din pat şi se
îm brăcă repede.

E ste ora două.

Francis şi N o ra pornesc la drum . P un la cale m ai întîi un
complot, traversează oraşul pînă la cartieml Clermont, apoi merg
peste cîm p către G osforth, fiecare ţinînd de m îner un coş m are
de răchită, legănîndu-1 întruna între ei.
P atru ani s-au scurs de la u ltim a lor întîlnire şi Francis a
rămas nemişcat şi m utîn timpul dejunului, în tirnp ceN ed s-a întrecut
în glum e grosolane. Francis era intim idat - îşi am intea un copil.
A cum , N o ra are cincisprezce ani, e îm b răcată m odest într-o
rochie lungă cu corsaj bleum arin şi pare o persoană în vîrstă, mai
m isterioasă şi mai indescifrabilă ca niciodată. A re picioarele şi
mîinile mici, iar faţa ei vioaie şi ştrengărească e cînd provocatoare,
cînd tim idă. M are şi încă puţin stîngace, are articulaţii delicate.
O chii săi de un albastru închis sînt vioi, tenul curat e biciuit de
aerul puternic care-i roşeşte vîrful nasului. D in cînd în cînd, pe
to arta coşului, degetele lor se ating: senzaţie dulce care îl
em oţionează pe Francis. Contactul acesta este cel m ai încîntător
din cîte a sim ţit vreodată. N u ştie ce să zică, nu îndrăzneşte să o
privească, însă, din cînd în cînd sim te ochii ei surîzători aţintiţi
asupra lui. Deşi lumina toamnei este pe sfîrşite, pădurile sînt roşii
ca jăraticul. Francis n-a văzut niciodată arborii, cîmpiile, cerul în
culori atît de strălucitoare. Toate acestea cîntă în urechile lui.
D eodată, cu un h o h o t de rîs, ea îşi dădu părul pe spate şi
p om i să alerge. L egat de ea, prin coş, o urm ă prom pt ca vîntul,
pînă ce fata se opri, gîfîind, cu ochii scînteind precum chiciura în
soarele dimineţii.

55
 - N u lua în seam ă, F rancis, aşa m ă apucă uneori. N u m ă
pot stăpîni. E efectul libertăţii, fără îndoială.
- N u-ţi place m ănăstirea?
- D a şi nu. E ciudată şi severă. îţi vine să crezi - şi lîse cu o
inocenţă deconcertantă - că ne scăldăm îm brăcate cu căm ăşile
de noapte? Spune-m i, te-ai gîndit vreodată la m ine de cînd nu
ne-am văzut?
-D a.
Răspimsul a plecat fără voia lui.
- îm i face plăcere să a u d ... şi eu m -am gîndit la tine.
îi aruncă o privire rapidă, ar fi vrut să-i vorbească, însă se
răz^di.
Sosesc la G osforth. P roprietarul, G eordie L ang, un bun
prieten al lui Ned, se ocupa, printre arborii pe jum ătate despuiaţi
din livada sa, cu arsul fiiuizelor uscate. îi salută prietenos pe cei
doi copii şi îi invită să-l ajute. Aruncă amîndoi fiunzele arămii şi
galbene în focul aprins, al căm i fum li se im pregnează în haine.
N u e o m uncă, ci un joc; îşi uită stinghereala şi se joacă de-a cine
se m işcă m ai repede. Francis de-abia strînsese o grăm adă de
fhm ze, că N ora se şi făcu stăpînă pe ea, răutăcioasă. R îseră cu
hohote în aerul uscat şi curat şi Geordie rînji amuzat:
- U i t e cum sînt fem eile, m ăi băiete, ele strîng ceea ce am
pus deoparte şi îşi bat jo c de noi!
în sfîrşit, Lang le arătă o m agazie în fundul livezii, unde se
păstrau fiuctele.
- V -aţi cîştigat gustarea. L uaţi şi serviţi-vă! le strigă el.
Transm iteţi-i com plim entele m ele dom nului Barmon; o să trec
săptăm îna asta să beau un p ă h ă re l...
M agazia cu fiucte e învăluită în lum ina apusului. U rcă pe o
scară în m agazie, unde, aşezate pe paie, fără să se atingă, raft
după raft sînt m ere creţeşti, specialitatea pomicultorului. In tim p
ce Francis um plea coşul, aplecat sub acoperişul jo s. N o ra s-a
aşezat pe paie, a ales un măr, l-a şters pe şold şi a m uşcat din el
cu poftă.

56
 - Ah! ce bun este! G ustă unul, Francis! exclam ă ea.
Se întrerupse, luă finetul şi i-1 întinse. E delicios. Se privesc.
Q n d dinţişorii ei se înfig în coaja galben-roşiatică şi în miezul alb,
un fir de zeam ă curge pe bărbia Norei. în m agazia întunecată, el
şi-a uitat tim iditatea, visează, îi e cald, e pătruns de bucuria de a
trăi. Nim ic nu i s-a părut vreodată mai delicios ca acum, în grădina
asta, m încînd m ărul oferit de ea. O chii lor se caută şi surîd. însă
semizîmbetul ei, straniu şi parcă interior, pare destinat doar sieşi.
- P u n rămăşag că nu îndrăzneşti să mănînci sîmburii, zise ea
deodată, cicălitoare, apoi se corectă repede: N u, Francis, sora
M arguerite-M arie zice că provoacă colită. Şi apoi, din fiecare
sîm bure poate răsări u n alt pom . E ciudat! A scultă, Francis. îi
iubeşti m ult pe Polly şi pe N ed?
-M u lt.
Făcu ochii mari:
- T u , nu?
- B a da, d e sig u r... în afară de cazul cînd P olly face atîta
tevatură, cînd tu şesc... sau cînd N ed m ă ia pe genunchi... D e­
test a sta ...
E a ezită; pleacă ochii pentru prim a dată.
- Oh! asta nu-i grav! Sora M arguerite-M arie zice că sînt
prea îndrăzneaţă. Şi tu m ă găseşti aşa?
El se întoarce, jenat; protestul lui pasionat la o asem enea
acuzaţie se reduce lau n ,^iu“ stîngaci. Ea zîmbeşte aproape timid.
- N o i sîntem prieteni, Francis, aşa că o să ţi-o spun chiar
dacă s-ar supăra bătrîna M arguerite-M arie! Ce vei face cînd vei
fi mare?
El o priveşte uluit.
- N u ştiu. D e ce?
Brusc nervoasă, îşi răsuceşte un nasture de la rochie.
- Oh! a ş a ... n u m a i... eu te iubesc m ult. D in to td eau n a...
M -am gîndit adesea la tine, în toţi aceşti ani, şi n -ar fi finm os
dacă t u ... ai dispărea i a r ...

57
 - D e ce să dispar? întreabă el rîzînd.
- N u te îndoieşti...
Ochii ei, copilăreşti încă, devin iar imenşi şi înţelepţi.
- O cimosc pe m ătuşa P o lly ... A m auzit-o şi astăzi. Doreşte
atît de m ult să te faci preot. A tunci trebuie să renunţi la orice,
chiar şi la mine.
înainte ca el să fi putut răspunde, ea se ridică dintr-o săritură,
se scutură şi ţopăi bucuroasă.
- Hai repede, e o prostie să rămînem aici tot timpul. E ridicol,
soarele străluceşte afară şi astă-seară va avea loc un m are dineu.
El se prefăcu că se ridică.
- A şteaptă o secundă. închide ochii şi vei avea o surpriză.
înainte ca el să-i fi putut răspunde, ea se grăbi şi-l sărută
uşurel pe obraz.
Contactul scurt şi cald al răsuflării ei, chipul ei aproape de
al lui, cu aluniţa de pe obraz, l-au ameţit. Roşie toată, sprintenă,
se rostogoleşte pe scară şi fuge afară din m agazie. El o urm ează
m ai încet, cu obrajii stacojii şi îşi freacă locul um ed de pe faţă, ca
şi cum ar fi o rană. Inim a îi bate să-i spargă pieptul.

S ărbătoarea în cep u astă-seară la orele şapte. C lienţii, în

afară de cîţiva privilegiaţi, fuseseră scoşi pe uşă cu cinci m inute
m ai devreme. Oaspeţii erau primiţi sus, în salonul îm podobit cu
fructe de ceară sub sticlă, cu portretul lui P am ell care trona
deasupra aplicelor de sticlă albastră, cu fotografia lui N ed şi Polly
în cadre de catifea roşie, cu o pirogravură în stejar - o am intire
din KiUamey - , cu un retevei lustruit, înfăşurat în panglici verzi şi
atîm at de perete, în sfîrşit, cu m obile de om avut, capitonate, din
care se ridica un m ic nor de p ra f cînd te aşezai prea repede.
Pe m asa de m ahon, desfăcută în toată lungim ea ei, cu
picioare groase de fem eie bolnavă de hidropizie, erau rînduite
douăzeci de tacîrnuri. Focul de cărbuni, îngrămădit în fundul sobei,
răspîndea o căldură care l-ar fi sufocat şi pe un explorator afiican.

58
 Plutea u n m iros puternic de cam e de pasăre friptă. M aggie
M agoon, cu bonetă şi şorţ alb, alerga ca o nebună. în sala plină
se adunaseră tînărul vicar, părintele Clancy, Thadeus Gilfoyle,
m ai mulţi comercianţi din vecinătate, dom nul Austin, directorul
tramvaielor, soţia sa şi cei trei copii ai lor, şi, desigur, Ned, Polly,
N ora şi Francis.
în gălăgia asta, strălucind de bucurie şi fum înd o ţigară de
douăzeci de bani, N ed îl dojenea pe am icul său Gilfoyle. Palid,
prozaic, chinuit de u n u şo r guturai cronic, b ărbatul acesta de
treizeci de ani era funcţionar în birourile uzinei de gaz şi în timpul
liber strângea chiria imobilelor lui N ed din strada Varell. Thadeus
Gilfoyle era şi epitrop la biserica Saint Dom inic, un băiat harnic
pe care puteai conta pentru orice serviciu, totdeauna gata „să se
arunce în foc“, cum zicea N ed; totuşi, T hadeus nu avusese
niciodată două idei, cu atît m ai puţin o idee personală, însă avea
talentul să se afle totdeauna la locul şi vrem ea hotărâtă, plictisitor
şi sigur, de acord cu toată lum ea, suflîndu-şi m ereu nasul,
pipăindu-şi întruna insigna de m em bru al confreriei, cu privirea
vagă, cu picioarele late, solem n şi cahn.
- A stă-seară ne vei ţine un discurs? îl întrebă el pe N ed pe
u n ton care însem na că, dacă n -ar zice nim ic, toată lum ea ar fi
rrfflmită.
- A h , nu ştiu!
M odest, dar profund, N ed răm ăsese în contem plarea ţigării
sale.
- D ar trebuie, Ned.
- N - a m poftă!...
- lartă-m ă, N ed, însă m ă văd obligat să te contrazic.
—C rezi că aş putea să spun cîteva cuvinte?
Solemn:
- N u num ai că poţi, dar trebuie.
- V r e i să s p u i... că sînt obligat s-o fac?
- A b s o lu t, Ned, şi nu vei scăpa cu una, cu două.

59
 Încîntat, N ed plim ba ţigara dintr-im colţ al gurii în celălalt.
- D e fapt, Thad - şi clipi din ochi semnificativ trebuie să
spun c e v a ... ceva important. Fiindcă insişti, voi vorbi m ai tîrziu.
încurajaţi de Polly, m chip de preludiu la ceremonia principală,
copiii organizară şezători, obişnuite în seara sărbătorii Tuturor
Sfinţilor, cînd se luptau să apuce strugurii care pluteau într-o cupă
plină cu alcool, sau încearcă să îm pungă un m ăr cu o furculiţă
ţinută între dinţi şi care, la sfîrşit, o aruncă peste speteaza unui
fotoliu, într-o găleată plină cu apă, în care înotă fiuctele. La orele
şapte intrară gowk-\r. lucrătorii tineri din apropiere, cu faţa
înnegrită de funingine şi deghizaţi grotesc, care um blau ca într-un
fel de carnaval pe străzi, cîntînd pentru bani, potrivit imui obicei
ciudat legat de şezătoarea de la sărbătoarea T uturor Sfinţilor.
Ştiau ariile favorite ale lui N e d şi cîntară m elodii populare
irlandeze. N ed se arătă generos şi ei ieşiră însoţiţi de m ulţumiri şi
urale zgomotoase.
-B u n i băieţi, foarte buni băieţi, se înduioşăN ed, fi-ecîndu-şi
mîinile, cu inim a lui de celt emoţionată toată.
- Ei bine! PoUy, prietenii noştri trebuie să fi început să-şi spună
că n-au venit aici să m oară de foame!
Toată lum ea se aşeză la m asă. P ărintele C lancy rosti
Binecuvîntarea şi M aggie M agoon intră, aproape sucom bînd
sub povara gîştei celei mai grase din Tynecastle. Francis nu gustase
niciodată o asem enea friptură. Carnea se topea pe limbă. înviorat
de drumul lung în aer liber şi de o m isterioasă bucurie interioară,
întîlnea cîteodată privirea N orei, de cealaltă parte a m esei, şi
înţelegerea lor era deplină. M iracolul acestei zile de fericire, al
legăturii secrete care îi unea era aproape dureros.
Cînd ospăţul se term ină, N ed se ridică încet, viu aplaudat.
Luă o atitudine de orator, cu degetul m are la reverul jiletcii.
Era ridicol de emoţionat.
- Părinte, doam nelor şi domnilor, vă mulţumesc tuturor. N u
ştiu să m ă exprim prea bine.

60
 Aici, Thadeus Gilfoyle protestă.
- S p m ceea ce gîndesc şi gîndesc ceea ce sp u n ...
O scurtă pauză, pentru a-şi redobîndi aplombul.
- Sînt m ulţum it să-m i văd prietenii fericiţi şi satisfăcuţi în
juru l m eu: tovărăşia bună şi berea bună n-au făcut niciodată rău
nimănui.
O întrerupere veni dinspre uşă, din partea lui Scanty Magoon,
care se strecurase în apartam ent cu gowk-i\ şi reuşise să răm înă.
- D um nezeu să te binecuvînteze, dom nule Bannon! strigă
el, învîrtind în m înă un picior de gîscă. Eşti ш om grozav.
- C um spuneam cînd soţul doam nei M agoon m -a întrerupt
- rîsete - , îm i place societatea. Sînt sigur că noi sîntem toţi şi
toate, în general în particular, încîntaţi că avem printre noi pe fiul
fratelui sărmanei mele soţii!
A plauze energice, în tim p ce Polly recomanda:
- Salută, Francis.
—Fără fasoane! Trecutul să-şi îngroape m orţii! D ar vă rog
să priviţi chipul lui de-acum şi să-l com paraţi cu cel pe care l-a
avut cînd a sosit!
A plauze, tăiate de vocea lui Scanty pe coridor: „M aggie,
pentru num ele lui D um nezeu, m ai adu-m i o bucăţică din gîsca
asta“ .
- D ar nu sînt aici să-mi fac propriul elogiu. încerc să dau lui
D u m n ezeu ceea ce i se cuvine lui D um nezeu, oam enilor şi
animalelor. Dacă aveţi îndoieli, nu vă rămîne decît să priviţi ogarii
mei.
Gilfoyle strigă:
- C ei m ai buni alergători din Tynecastle!
U rm ă o pauză lungă, căci N ed pierduse firul discursului.
- U nde eram ?
- L a Francis! îi suflă Polly, săritoare.
- A h, da!
N e d ridică vocea:

61
 - C înd Francis a venit, m i-am zis: Iată u n băieţaş care ar
putea fi folositor. Să-l pun după tejghea ca să-şi cîştige existenţa?
N u, zău, cu voia dum neavoastră, părinte, eu nu sînt aşa. Polly şi
cu m ine am discutat chestiunea. M icuţul este tînăr, a fost rău
tratat, are viitorul în faţă, în sfîrşit, este fiul fiutelui sărmanei mele
defimcte. Şi hotărîm să-l trim item la colegiu. N oi doi vom putea
face asta. N ed făcu o pauză. Părinte, dom nilor şi doamnelor, sînt
fericit şi m îndru să vă anunţ că luna viitoare Francis va pleca la
Holywell.
După ce plasase trium fător acest num e, ca o cheie de boltă
a peroraţiei sale, N ed, transpirat, luă loc în aplauzele asurzitoare.

4
U m bra ulm ilor tineri se întindea nedefinită pe peluzele cu
iarbă cosită din H olyw ell, însă în seara asta de iunie era lum ină
ca în m iezul zilei. întunericul se lăsa tîrziu, tocmai spre zori, cînd
aurora boreală nu strălucea decît o scurtă clipă pe cerul înalt şi
pal. Francis şedea lîngă fereastra deschisă, în m ica sală de studiu
pe care o îm părţea cu Law rence H udson şi A uselm M ealey de
cînd era elev la clasa de filozofie.
N u p u tea să se concentreze asupra caietului său, fiindcă
răm ăsese cu ochii fixaţi, cu o înţelegere sfîşietoare a fi-agilităţii
fiumuseţii, asupra priveliştii magnifice care se întindea dinaintea
lui. Privea colegiul, u n nobil castel de granit gri, construit de Sir
Archibald Frazer în 1609 şi transform at în cursul acestui secol în
colegiu catoUc. Capela, în acelaşi stil auster, situată în unghi drept
cu clădirea principală, com unica cu biblioteca printr-un gang şi
încadra astfel u n pătrat de iarbă verde. D e acolo se zăreau
terem uile de tenis, de folbal şi de jo cu ri, pe care m ai alergau
elevi, întinsele cîm pii, scăldate de şerpuirea rîului Stinchar şi

62
presărate cu vite solide, cu păduri de fagi, de stejari, de sorbi, în
care se ascundea o colibă, şi în depărtare, zarea albastră, uşor
dantelată a m unţilor Grampians.
Fără să-şi dea seam a, Francis suspină. N u debarcase el ca
ieri la Dune, gara m ică deschisă către toate vînturile, dezorientat,
înspăim întat, aruncat în necunoscut? A poi avusese acea teribilă
întrevedere cu superiorul H am ish M acN abb. îşi am intea ce
neliniştit şi înfricoşat se simţise cînd, jVIac cel Roşu“, care aparţinea
unei vechi fam ilii din Scoţia de N ord, văr cu fam ilia M acN abb
din Insule, îl primise, cu tmpul lui mic încovoiat pe birou, învăluit
în mantaua în carouri, şi îl cercetase pe sub sprîncenele lui stufoase
de un roşu închis.
- E i bine, dragul m eu, ce ştii să faci?
- E u . .. N im ic, dom nule superior.
-N im ic ! Ştii barem săjoci giga scoţiană?
- N u , dom nule superior.
- Cum , cu un num e fium os precum Chishohn?
- Regret, dom nule superior.
- Fim! Nu-i cine ştie ce de capul tău, dragul meu, nu-i aşa?
- N u , dom nule superior, cu excepţia, p o a te ... D om nule,
ştiu să pescuiesc!
- Poate, hei? Schiţă un zîm bet ironic. Atunci poate vom fi
prieteni - zîm betul se accentua - căci tagm a C hisholm -ilor şi
aceea a M acNabb-ilor au pescuit împreună şi s-au bătut împreună,
cu m ult tim p înainte ca tu şi eu să fi venit pe lume. Haide, cară-te
acum, înainte să-ţi ard cîteva ciomege.
Şi acum nu mai avea decît un semestru înainte de a părăsi
Holywell. Lăsă iar privirea asupra camarazilor săi care rătăceau
încolo şi-ncoace pe aleile pietruite din ju ru l bazinului. Era o
regulă a sem inarului. D e ce nu? C ea m ai m are parte dintre ei
se pregăteau să m eargă la S em inarul din San M orales, în
Spania. R ecunoscu cîţiva dintre tovarăşii săi plim bîndu-se:
A nselm , totdeaim a exuberant, cu un braţ afectuos trecut sub

63
acela al u nui cam arad, gesticulînd cu celălalt, m oderat,
bineînţeles, cum stă bine laureatului Premiului Frazer al Bunei
C am araderii, desem nat în unanim itate. în urm a lor venea cu
grupul său profesorul Tarrant, înalt, brun, sla b ... cîteodată
vehem ent şi batjo co rito r... clasic distant.
L a v ed erea acestui preot încă tînăr, expresia lui F rancis
încrem eni brusc. Privi dezgustat caietul deschis în faţa lui, pe
m arginea ferestrei, luă tocul şi, după o clipă, începu să-şi scrie
pedeapsa. Spîncenele încruntate cu hotărife nu răpeau nim ic din
graţia conturului obrazului său palid, nici din adînca puritate a
o chilor săi. L a optsprezece ani, trupul lui dobîndise o supleţe
graţioasă. Lum ina blîndă îi sporea farm ecul fizic, acest aer can­
did şi em oţionant pe care nu reuşea să-l ascundă şi pentru care
era adesea umiUt.

14 iunie 1887 - Astăzi a avut loc un incident atît de

caraghios şi atît de fenom enal încît, pentru a mă răzbuna pe.
acest detestabiljurnal şi pe abatele Tarrant, îl voi consemna
în aceste pagini. Nu ar trebui să risipesc ora de dinaintea
vecerniei - fiindcă apoi voif i cu siguranţă luat de Anselm să
mă jo c cu mingea — ci ar trebui mai curînd să scriu: Joi: zi
fiiunoasă; m em orabilă aventură în tovărăşia lui M ac cel Roşu.
Un punct şi gata. însă necruţătorul nostru Prefect de studii
a recunoscut el însuşi virtutea rasei mele - conştiinţa —
adresîndu-mi aceste cuvinte după ce-şi terminase lecţia:
„ Chisholm, te sfătuiesc să-ţi ţii jurnalul. Nu ca să-l publici “,
cu odioasa lui persiflare, „ ci ca un examen de conştiinţă.
Eşti stăpînit, Chisholm, de o profundă încăpăţînare spirituală.
Să notezi ceea ce este mai important pentru tine... dacă eşti
în stare... ar f i poate un mijloc de a o reduce. “
Am roşit ca un imbecil, bineînţeles, şi mi-am pierdut
sîngele rece.

64
 - Vreţi să spuneţi că sînt nesupus fa ţă de superiorii mei,
domnule director?
De-abia îmi aruncă o privire, cu mîinile vîrite în mînecile
hainei sale, slabe, sec, cu nările strînse, de altfel de o
perspicacitatefără egal. încerca să-şi ascundă antipatia faţă
de mine şi, deodată, mi-am amintit limpede austerităţile,
disciplina de fie r p e care şi le aplica fă ră îngăduinţă. Spuse
vag: „E o nesupunere mintală... “ şi se îndepărtă.
Poate mi-aş exagera importanţa imaginîndu-mi că îmi
poartă pică fiindcă nu mă modelez după el? Cei mai mulţi
dintre noi se străduiesc s-o facă. De doi ani, de la venirea sa,
el este obiectul unui cult şi Anselm e marele preot. Eposibil
să nu poată uita ziua în care, după unul din cursurile sale
asupra „religiei unice, adevărate şi apostolice", eu i-am
răspuns deodată: „ Cu siguranţă, domnule director, religia
este în aşa măsură o problemă de naştere, încît Dumnezeu
nu i-ar da o importanţă atît de exclusivistă “.
încremenit, mut, rămăsese o clipă năucit, însă glacial:
— Vei ajunge un mare eretic, bunul meu Chisholm.
Vederile noastre se împacă asupra unui singur punct:
acela că eu n-am vocaţie.
Scriu aici într-un fe l destul de pretenţios pentru un băiat
de optsprezece ani. Poate că este efectul a ceea ce am ajuns
să numesc afectarea vîrstei mele. Insă mă chinuie, din mai
multe puncte de vedere. Mai întîi, sînt teribil de neliniştit cu
privire la Tynecastle. Poate că neliniştea este justificată. E
inevitabil, cred, să pierd legătura cînd nu am decît patru
săptămîni de vacanţă de vară. Aceste scurte vacanţe anuale
sînt singura stricteţe la Holywell şi fără îndoială că este utilă
pentru a consolida vocaţiile, însă în acelaşi timp dau curs
liber imaginaţiei.
Nednu scrie niciodată. Corespondenţa lui în timpul celor
trei ani şi jum ătate de studii la Holywell a constat în a-mi

65
 expedia extravagante şi copilăreşti colete, cum a fo s t sacul
enorm cu nuci în prima mea iarnă petrecută aici, iar în
primăvara următoare, o cutie cu banane, din care trei sferturi,
fiin d prea coapte, au pricinuit clericilor şi laicilor ravagii
păgubitoare pentru demnitate...
Tăcerea aceasta are ceva ciudat. Şi scrisorile mătuşii
Polly mă neliniştesc. Inimitabilele ei comentarii asupra
evenimentelor din parohie au cedat locul unui catalog de
însemnări meteorologice. Şi asta s-a întîmplat brusc. Natu­
ral, despre Nora nu am aflat nimic. Felul său este de a se
debarasa de orice obligaţii epistolare aruncînd două cuvinte
p e dosul unei cărţi poştale, o dată pe an, de la malul mării.
Sînt secole de cînd n-am prim it nimic de la „Apus de soare
văzut de p e p laja din Scarborough iar două scrisori
de-ale mele nu mi-au mai adus nici măcar un „ Clar de lună
în golful Whitley “. Scumpă Nora! Nu voi uita niciodată gestul
tău de Evă din magazia de fructe. Din cauza ei aştept cu
nerăbdare apropiata vacanţa. Ne vom mai putea duce să ne
plimbăm la Gosforth? Am privit-o cum creşte ţinîndu-mi
răsuflarea, am urmărit evoluţia caracterului ei, vreau să spun
tendinţele-i contradictorii. Ştiu că este vioaie, sprintenă,
curajoasă, sensibilă şi caraghioasă, puţin răzgîiată de
complimente, nevinovată şi veselă. Văd, ca şi cînd ar f i
înaintea mea, mutrişoara ta îndrăzneaţă, luminată din inte­
rior, în timp ce te dedai extraordinarului tău dar de imitaţie,
parodiind-o p e mătuşa Polly... sau pe mine. Iţi văd pumnii
înfipţi în şolduri, ochii albaştri răutăcioşi, fără nimic ca să
te oprească pînă cînd sfîrşeşti dansînd de bucurie. în total,
eşti atît de... umană, de vioaie, chiar în acele accente de
mînieşi de proastă dispoziţie care îţi zdruncină nervii delicaţi
şi sesfirşesc cu crize violente de plîns. Ştiu de asemenea, cu
toate defectele tale, cît eşti de generoasă şi impulsivă, încît
eşti în stare să alergi, roşind de ruşine, să te scuzi fa ţă de cei

66
p e care i-ai jignit fără să vrei. în pat, mă gîndesc la tine,
fă ră să p o t dormi, la lumina ochilor tăi, la frăgezim ea
înduioşătoare a gîtului tău delicat, deasupra sînişorilor
rotunzi...

Francis se întrerupse şi, cu flăcări în obraji, tăie ultimul lînd.

Apoi, conştiincios, reîncepu să scrie:

Mai mult, mă chinui ca un egoist pentru viitorul meu.

Am acum o instruire care depăşeşte rangul meu social (şi
aici abatele Tarrant a rfi de părerea mea), nu voi mai rămîne
decît un semestru la Holywell. Trebuie să accept să învîrtesc
robinetele de bere la Uniune? Nu p o t continua să trăiesc p e
cheltuiala lui Ned sau mai curînd a mătuşii Polly, căci am
a fla t de curînd că fe m eia aceasta adm irabilă a scos
cheltuielile pentru educaţia mea în cea mai mare parte din
propriile ei resurse.
Am ambiţii confuze. Iubirea mea pentru mătuşa Polly,
recunoştinţa mea fie rb in te îmi trezesc dorinţa de a o
recompensa. Şi dorinţa ei cea mai mare e să mă vadă preot.
In plus, aici, unde cei mai mulţi prieteni ai mei se dedică
preoţiei, e greu să te sustragi atracţiei inevitabile. Prin forţa
împrejurărilor simţi dorinţa de a te alătura celorlalţi. Spre
deosebire de Tarrant, superiorul MacNabb crede că aş f i un
f)reot bun - o ghicesc după încurajările sale perspicace,
prieteneşti, după răbdarea lui aproape supraomenească. Şi,
ca superior al colegiului, el trebuie să ştie ceva despre vocaţii.
Sînt de fe lu l meu im petuos şi arţăgos. Crescut în
atmosfera mixtă a două religii, am în mine un dram de
schismă. Nu p o t să pretind că semăn cu acei tineri care au
chemări — biblioteca noastră e plină — ale căror buze
bolborosesc rugăciuni din cea mai fragedă copilărie, care
înălţau puerile altare în păduri şi mustrau cu blîndeţe fetele

67
care îi strîngeau prea tare în tîrgul satului: „Retrageţi-vă,
Tereza şi Anabela, nu o să fiţi niciodată nimic pentru mine
Totuşi, cum să descriu clipele acelea de graţie care mi-au
fo st acordate, singur pe drumul către Dune sau, la deşteptare,
în întunericul camerei mele, ori cînd credincioşii se retrag
tuşind şi şuşotind sau cînd zăbovesc în biserica goală, dar
vie. Am cunoscut acolo ciudate revelaţii, iluminări. Nu este
vorba de acel extaz sentimental care mi-a fo st întotdeauna
atît de odios - de exemplu de ce îmi vină să vomit cînd zăresc
fa ţa transportată a învăţătorului Novicilor? - ci de un sen­
timent de consolare, de speranţă.
Mă mîhneşte să scriu toate acestea, chiar dacă aceste
rînduri îmi sînt destinate doar mie însumi. Gîndurile noastre
cele mai arzătoare se încheagă pe hîrtie. Totuşi, trebuie să
notez certitudinea că aparţin inevitabil lui Dumnezeu,
certitudine care mă chinuie în întuneric: această convingere
nezdruncinată că, în mişcarea măsurată, sistem atică,
implacabilă a universului, omul nu izvorăşte din neant şi nu
dispare acolo. Şi aici, curios, sim t influenţa lui D aniel
Glennie, acest nebun drag, sfintul Daniel, cu privirea lui
încărcată de o dragoste care nu este din lumea asta aţintită
asupra mea.
Naiba să mă ia! Tarrant avea dreptate. lată-mă pornit
să înşir ceea ce mă preocupă mai mult dacă sînt un sfinţişor,
de ce nu fac nimic pentru Dumnezeu, de ce nu mă împotrivesc
indiferenţei, materialismului dispreţuitor în care vegetează
lumea? Pe scurt, de ce nu m-aş fa ce preot? Ei bine, să fim
cinstiţi, cred că pricina este Nora. Frumuseţea şi căldura
sentimentelor mele pentru ea îmi umplu inima. Faţa ei
luminoasă şi blîndă mă întovărăşeşte chiar şi la capelă, cînd
mă rog Sfintei Fecioare: Nora scumpă, tu mă opreşti să iau
un bilet pentru expresul celest din San Morales!

68
 Se opreşte din scris şi, cu fruntea u şo r încruntată, dar cu
surîsul pe buze, privirea i se pierdu în depărtare. Cu un efort,
reîncepe să scrie.

Trebuie să revin acum, pu r şi simplu, la Mac cel Roşu...

Astăzi, fiin d sărbătoare legală, dim ineaţa era liberă.
Coborînd la poartă ca să pun o scrisoare la cutie, m-am
lovit de superiorul nostru, încărcat cu undiţa de pescuit, însă
fă ră nici un peşte. S-a oprit, cu corpul său masiv şi scurt
aplecat, iar fa ţa lui rubicondă a schiţat o strîmbătură uşor
ofensată sub claia de păr roşu. Am multă afecţiune pentru
Mac cel Roşu şi cred că şi el are pentru mine, şi asta, cred eu,
fiindcă amîndoi sîntem atît de atipic scoţieni şi pescari
înrăiţi... singurii din colegiu.
Cînd Lady Frazer a dăruit şcolii terenuri din domeniile
sale, p e malurile rîului Stinchar, Mac cel Roşu a cerut să-i
lase apa numai pentru el. Fiindcă are pasiunea pescuitului.
Se povesteşte că într-o dimineaţă, în mijlocul liturghiei din
capela castelului, susţinută de Holywell, vechiul său prieten,
prezbiterianul Gillie, a băgat capul p e fereastra oratorului,
tremurînd de emoţie: „Domnule abate, se zbat peştii ca
nebunii în bazinul din Lochaber! “ Niciodată liturghia n-a
fo st slujită cu o asemenea grabă. A fo s t singura slujbă la
care L ady F razer l-a auzit, încrem enită, m urm urînd
rugăciunile şi binecuvîntînd cu toată viteza; apoi a văzut o
siluetă sobră, care semăna mai mult cu diavolul din poveste
decît cu un preot, fugind din sacriste şi strigînd: „Jock, Jock,
ce muscă trebuie să iau? “
Azi-dimineaţă mi-a declarat descurajat:
- Peştele se ascunde. Aş f i vrut să le ofer auguştilor
noştri musafiri.
Episcopul eparhiei şi superiorul seminarului din San

69
Morales, care trebuia să iasă la pensie, erau aşteptaţi să
dejuneze azi la Hoywell.
L-am asigurat că văzusem somon în bazinul Gleve.
—Nu e nici umbră de peşte în rîu, nici o plevuşcă, a
replicat el, pescuiesc de la şase de azi-dimineaţă.
- E u n somon mare.
—Curată închipuire.
- L-am văzut ieri, sub baraj, însă n-am îndrăznit să
încerc...
De sub umbra sprîncenelor stufoase, mi-a adresat un
zîmbet afectat.
-E ş ti un demon pervers, Chisholm. Dacă ţii să-ţi pierzi
timpul, ai permisiunea mea.
Mi-a întins undiţa şi a plecat.
Am coborît în bazinul Gleve cu inim a bătînd ca
întotdeauna cînd auzeam tumultul apei. Musca de la capătul
firului era o S ilver D octor perfect adaptată la lărgimea şi
culoarea rîului. începui să pescuiesc. Dură o oră. Somonul
este extrem de rar în anul acesta. O dată crezut că văd un
înotător întunecat mişcîndu-se în apă. însă nu mişca nimic.
Deodată auzii o tuse seacă în spatele meu. Mac cel Roşu,
îmbrăcat cu cea maifrumoasă sutană şi în cap cu pălăria de
ceremonie, cu mănuşile negre, se ducea la gara Dune să-şi
primească vizitatorii distinşi şi trecuse pe acolo să-mi prezinte
condoleanţele sale.
- Somonii cei mari, Chisholm, zise el cu un rînjet sinistru,
sînt întotdeauna cel mai greu de prins.
Cum vorbea încă, aruncai undiţa la aproxim ativ
douăzeci şi cinci de metri, în cealaltă parte a bazinului. Musca
pică chiar în spuma unui vîrtej, la extremitatea barajului.
După o clipă, simţii că peştele s-a prins şi-l ţinui bine.
- A i apucat unul! strigă Mac cel Roşu. Somonul sări în
sus de un metru.

70
 Crezui că o să cad din picioare, însă reacţia lui Mac fu
măreaţă. II simţii stînd ţeapăn în spatele meu. „în numele
Ceruluil" murmură cu respect. Somonul era enorm, mult
mai mare decît toţi cei p e care îi pescuisem vreodată în
Stinchar, sau chiar cu echipajul tatălui meu la Tweedside.
„ Ţine-i capul afară din apăl “ urlă deodată Mac cel Roşu.
„Dar lasă-ifirul liberi “
Mă străduiam cît puteam. D ar peştele făcea regula.
Trăgea în plin curent, cu toată puterea. î l urmăream. Şi Mac
cel Roşu îl urmărea.
Stinchar la Holywell nu seamănă cu Tweed. E un torent
noroios, curge greu prin tre p in i şi p rin tre trecători,
escaladează stîn ci alunecoase sau se strecoară prin
povîrnişuri înalte. In zece minute am coborît cinci sute de
metri urmînd rîul; eram îngrijoraţi, dar aveam mereu peştele
în cîrlig.
— Trage-l! urla Mac. Imbecilule, să nu-l laşi să fugă
tocmai în locul ăsta liniştit.
Peştele era acolo, bineînţeles şi intrase adînc într-o
vîltoare; undiţa se încurcase într-o grămadă de rădăcini şi
de plante acvatice... „Lasă-l să fugă! “Mac sărea în sus de
spaimă.
- Dă-i jo c şi aşteaptă să-l lovesc cu o piatră.
Cu grijă, ţinîndu-şi răsuflarea, începu să zvîrle cu pietre,
încercînd să urnească peştele din loc, dar firu l undiţei nu se
mişcă. Jocul acesta îngrozitor se prelungea la infinit. Apoi,
cu un şuierat al apei, peştele cu porni iar însoţit de un scîrţîit
al mulinetei, şi noi după el.
După aproximativ o oră, acolo unde rîul se lărgeşte şi
se domoleşte, aproape de sat, somonul începu să dea semne
de oboseală. Epuizat, gîfiind, îm părţit între o sută de
posibilităţi tot atît de tulburătoare, p e cît de ademenitoare.
Mac cel Roşu îmi făcu ultimele recomandări:

71
 -A ici, aici, pe nisipul ăsta! Şi cu o voce răguşită: N-avem
nici măcar o lopată. Dacă te tîrăşte mai departe, îţi scapă
tocmai acum.
Aveam gura uscată. Nervos, trăgeam de undiţă. Peştele
venea liniştit, apoi mai făcu o ultimă încercare de apărare,
zbătîndu-se frenetic. Mac scoase un geamăt oribil.
- încet, încet. Dacă-ţi scapă acum, nu ţi-o voi ierta
niciodată!
în apa scăzută de se vedea fundul, corpul peştelui părea
de necrezut. Distingeam capătul cîrligului uzat la partea
interioară a undiţei. Dacă îmi scapă! Inima îmi îngheţa la un
asemenea gînd. II tîram încet spre micul banc de nisip, într-o
linişte desăvîrşită. Mac se aplecă, îi băgă mîna în urechi şi
aduse monstrul pe mal.
Era un spectacol măreţ peştele acesta mai mare de
cincisprezece kilograme, întins p e pajiştea verde, atît de
proaspăt încît picăturile de apă rămîneau încă lipite p e spatele
încovoiat.
- E u n record de neuitat! cînta încet Mac, încîntat ca şi
mine de o bucurie cerească.
Ne-am luat de mîini şi am executat un fe l de fandango.
- Nu cîntăreşte mai puţin de patruzeci şi două de livre,
îl vom înscrie în arhive. Dragul meu - şi mă îmbrăţişă - eşti
un pescar p e placul meu.
In aceeaşi clipă, de la calea ferată, situată în cealaltă
parte a rîului, ajunsepînă la noi şuieratul slab al locomotivei.
Mac se opri, privi uluit trîmba defum , semnalul roşu şi alb şi
reveni subit la realitate. îşi scoase ceasul, consternat.
-Dumnezeule, Chisholm - vocea sa redevenise aceea a
directorului din Holywell —, este trenul episcopului!...
Dilema era clară: în cinci minute trebuia să-şi salute
augustul oaspete, iar drumul de opt kilometrifăcea un mare
ocol ca să ajungă la gară, totuşi, destul de aproape în zbor

72
 de pasăre peste cele două cîmpii, însă p e malul opus al
Stinchar-ului.
II văzui că se hotăra încet.
- Du peştele, Chisholm, şi veghează să se servească
întreg la dejun. Grăbeşte-te şi aminteşte-ţi povestea soţiei
lui Lot şi a stanei de piatră. Orice s-ar întîmpla, nu te întoarce.
Dar aşa ceva era mai tare decît mine. Cînd am sosit la
prima curbă a rîului, cu riscul să fiu transformat în stană de
piatră, m-am ascuns după un tufiş. Tata Mac, dezbrăcat, cu
pălăria bine înfundată pe cap, îşijăcuse hainele sul şi le ţinea
cu amîndouă mîinile deasupra capului, întocmai ca p e o
crosnă.
Complet gol, intrase în rîu şi, cînd bălăcindu-se, cînd
înotînd, trecea apa. Pe malul celălalt se îmbrăcă în grabă şi
o luă la goană spre trenul care se apropia. Mă învîrtii pe
iarbă, înaintai. Nu înfăţişarea —pe care nu o voi uita în viaţa
mea, o pălărie aşezată mîndru pe vîrful craniului venerat—, ci
forţa morală pe care o demonstra o asemenea întreprindere
era ceea ce mă încînta. Gîndeam:„Şi el trebuie că detestă
pioasa sfinţenie care tremură la gîndul corpului omenesc şi
acoperă fem eile din creştet pînă în călcîie, ca şi cum form ele
lor ar f i ruşinoase “.

F rancis auzi zgom ot pe coridor şi încetă să scrie; uşa se

deschise. Hudson şi Anselm M ealey intrară. Hudson, un adoles­
cent brun şi liniştit, se aşeză să-şi schimbe pantofii. Anselm aducea
poşta de seară.
- Iată o scrisoare pentru tine, Francis, zise el pe un ton
afectuos.
M ealey era un tînăr blond şi rum en. O brajii lui aveau
catifelarea unei sănătăţi perfecte. Privirea lui era blîndă şi limpede,
zîmbetul plăcut. Totdeauna plin de lîvnă, activ, amabil, era fără
îndoială favoritul cam arazilor săi. Şi, cu toate că nu strălucea la

73
studii, p rofesorii îl iubeau şi num ele lui figura întotdeauna la
distribuirea premiilor. Juca bine tenis şi excela în sporturile mai
puţin violente. P oseda geniul organizării. Era secretarul unei
jum ătăţi de duzină de cluburi, variind de la acela al filateliştilor la
cel al filozofilor... Cunoştea şi mtrebuinţa cuviincios expresii variate
ca: quorum, proces-verbal sau prezident de şedinţe. D acă se
punea problema să se înfiinţeze o societate nouă, se cereau imediat
sfaturile lui Ansehn şi era numit automat preşedinte. El făcea elogiul
vieţii clerului în term eni lirici. Suferea însă că superiorul şi cîţiva
indivizi izolaţi îl detestau cordial. Pentru ceilalţi era eroul lor şi
ştia să le prim ească omagiile cu o modestie simplă şi surîzătoare.
Întmzînd scrisoarea lui Francis, îi adresă un zîmbet călduros
şi dezarmant.
- Sper că va fi plină de veşti bune, dragul meu.
Francis rupse plicul. Fără dată, u rm ătoarele rînduri erau
scrise neciteţ pe o hîrtie de factură, cu antetul următor;

D a to ra t lui E d w a rd B annon, taverna U niunii,

Tynecastle

Dragă Francis, sper că prezenta te va găsi sănătos; pe

mine sănătatea mă părăseşte. Scuză-mi scrisul cu creionul.
Noi sîntem toţi tulburaţi. Regret să-ţi spun, Francis, că nu
vei putea să vii şi să-ţi petreci vacanţa aici. Nimeni nu o
regretă mai mult decît mine, căci nu te-am văzut din vara
trecută. Crede-mă, însă, că e imposibil şi trebuie să ne plecăm
înfa ţa voinţei lui Dumnezeu. Ştiu că eşti încăpăţînat, însă de
astă dată trebuie să renunţi, Fecioara Maria îmi este martoră.
Nu-ţi ascund că avem necazuri p e care poate le bănuieşti,
însă tu nu le vei putea opri sau aranja. Nu e vorba nici de
bani, nici de boală, aşa că să nu-ţifa c i griji. Şi asta va trece,
cu ajutorul lui Dumnezeu şi totul va f i uitat. Tu poţi lesne să
te aranjezi să rămîi la colegiu pe timpul verii. Ned va plăti

74
plusul de cheltuieli. Vei avea cărţile tale, natura frumoasă,
în fine, totul. Poate că vei putea veni de Crăciun, aşa că nu
te necăji. Ned a vîndut ogarii de cursă, nu că arfi avut nevoie
de bani. Domnul Gilfoyle e foarte drăguţ cu noi toţi. Timpul
a fost înspăimîntător de umed. Aşadar, ai înţeles bine, Francis,
casa este plină, nu e loc pentru tine şi n u trebuie să vii.
Dumnezeu să te binecuvînteze, scump copil, şi iartă graba
aceasta. Cu dragoste.

P olly B annon

L in g ă fereastră, F ran cis citi scriso area de do u ă ori.

înştiinţarea era lim pede, dar ce ascundea ea? îngrijorat, îndoi
hîrtia şi o puse în buzunar.
- Sper că n-ai prim it veşti rele! se inform ă M ealey grijuliu.
Francis, trist, tăcu, nu găsi ce să răspundă.
- MQmit, sărm ane prieten?
Anselm înaintă şi înconjură cu braţele umerii celuilalt.
- D acă aş putea să fac ceva pentru tine, nu ezita să m i-o
spui. Poate - şi făcu, grav, o pauză - , că n-ai p oftă să ju că m
m ingea astă-seară?
- N u, bîigui Francis, nu cred, într-adevăr.
- D a , e firesc, dragă Francis.
Clopotul sună de vecernie.
- V ăd că eşti preocupat. A stă-seară, în rugăciim ile m ele,
mă voi gîndi cu deosebire la tine.
In tim pul vecerniei, Francis se frăm întă din pricina acestei
scrisori de neînţeles de la Polly. C înd se term ină slujba, avu
neaşteptata dorinţă să ceară sfam l lui M ac cel Roşu. U rcă încet
scara cea m are.
C înd pătrunse în cancelarie, băgă de seam ă că superiorul
nu era singur. Abatele Tarrant sta lîngă el, cu un teanc de hîrtii în
mină, şi liniştea subită ce se aşternu cînd îl văzură îi făcu impresia
lui Francis că vorbeau despre el.

75
 , - Iertaţi-mă, dom nule, zise el stînj enit. V ă credeam singur.
- N u - i nimic, Chisholm . Ia loc.
C ăldura spontană a tonului îl obligă pe Francis, care se
întorsese cu spatele, să se aşeze pe scaunul de răchită de lîngă
birou. H otărît, tata M ac continuă să-şi um ple cu vîrf, încet, cu
tutun grosier, luleaua veche din spum ă de mare.
- Ei bine, ce doreşti, dragul m eu?
Francis roşi.
- G îndeam ... să vorbesc num ai cu dum neavoastră.
Pentru un m otiv oarecare, superiorul evită privirea mgătoare.
- C red că dom nul director Tarrant nu te deranjează. Ce
este?
Situaţia era fără scăpare. Incapabil să inventeze alte scuze,
Francis mărturisi;
- D in pricina unei scrisori care am prim it-o de la ai m ei.
D intr-un m otiv de neînţeles, nu vor să m ă duc acasă în vacanţă.
-O h !
Poate că se înşela, dar nu schim baseră ei o privire de
înţelegere tacită?
- Trebuie că eşti puţin dezamăgit, nu?
- Oh, da, dom nule, şi m ai ales sînt neliniştit. M ă în tre b ...
venisem să vă cer un sfat.
Tăcere. A batele M acN abb se adîncise m ai m ult în m antia
lui veche şi continua să-şi facă de lucru cu luleaua. Cunoscuse
mulţi elevi şi încă prea bine: însă era în acest băiat o delicateţe, o
puritate şi o cinste aproape disperată, care îl mişcau pînă în fundul
inimiL
- Fiecare are decepţiile sale, Francis - tonul său m editativ
era trist, m ai dulce ca de obicei astfel că şi dom nul director
Tarrant şi eu am avut astăzi partea noastră. Retragerile din fimcţie
sînt la ordinea zilei în seminarul nostru din Spania.
Se opri.
- A m îndoi sîntem num iţi acolo, eu ca superior, abatele
Tarrant ca director de studii.

76
 Francis bolborosi гш răspuns vag. San M orales reprezenta
fără îndoială o înaintare de invidiat, un m are pas spre episcopat,
dar oricare o fi fost reacţia lui Tarrant - Francis aruncă o privire
asupra chipului inexpresiv - , M acNabb nu privea tot aşa lucrurile.
Aridele cîm pii aragoneze îl vor dezorienta pe om ul acesta, ataşat
cu tot sufletul de pădurile verzi şi rîurile tumultuoase din Holywell.
M ac cel Roşu zîm bi blînd.
- N - a ş fi dorit nim ic mai m ult decît să răm în aici. Şi tu, tu ai
dori să pleci. Ce zici? N u putem noi oare să consimţim, şi unul, şi
celălalt să acceptăm voinţa Atotputernicului?
Francis se lupta cu propria confuzie să găsească cuvintele
necesare.
- N um ai c ă ... suit îngrijorat. M ă întrebam dacă nu este mai
bine să aflu ce s-a întîm plat ca să încerc să-i ajut?
—M ă îndoiesc că asta este ceea ce ar trebui să faci, răspunse
prom pt abatele M acN abb. Ce zici, dom nule director?
- Din experienţa mea, dificultăţile se rezolvă m ai bine de la
sine, fără intervenţie din afară.
Imposibil să mai continue discuţia. Superiorul aprinse lampa
de birou şi gestul acesta, care lum ină cam era întunecată, părea
să pună capăt discuţiei. Francis se ridică. în faţa celor doi preoţi,
el nu se adresa în inim a lui decît lui M ac, zicînd;
- N u pot să vă spun cît regret plecarea dum neavoastră în
Spania. Şcoala... E u ... Dum neavoastră îmi veţi lipsi mult.
- Poate ne întîlnim acolo.
Tonul vocii sale exprim a speranţă, o afecţiune sinceră.
Francis nu răspimse. în tim p ce, în picioare şi nehotărît, nu
prea ştia ce să spună, chinuit de dificultăţi contradictorii, cu privirea
plecată, zărise pe birou o scrisoare deschisă. N u textul, care era
indescifrabil de la o asem enea distanţă, însă antetul im prim at în
albastru, îi reţinu atenţia. întoarse repede ochii, dar nu înainte să
fi citit: Parohia din SaintDominic-Tynescastle. T rem m ă. Se
petrecea ceva grav. Era sigur. Faţă lui nu trăda nimic, era impasibil.

77
N ici unul, nici celălalt profesor nu observă ce descoperise el.
însă, retrăgîndu-se, ştia acum , cu toate eforturile lor de a-1
convinge de contrariul, ce-i răm înea de făcut.

Trenul sosea pe la ora două. Căldura de iunie era apăsătoare.

C u v aliza în m înă, cu inim a bătînd, F rancis se îndreptă spre
cartierul oraşului care îi era familiar. U n calm ciudat dom nea în
îm prejurim ile tavernei. Ca să o surprindă pe m ătuşa Polly, urcă
scara laterală şi pătrunse în casă. A colo, la fel, totul era calm şi
întunecat în com paraţie cu lumina orbitoare de afară: nim eni pe
coridor, nici în bucătărie, nici un zgom ot, doar bătaia unui ceas.
Se îndreptă spre salon.
N ed sta cu am îndouă caietele pe faţa de m asă de droghet
roşu, privind nicăieri, aparent fixînd zidul din faţă.
F rancis fu izbit n u num ai de atitudinea asta, ci şi de
schim barea profundă a înfăţişării lui care îl făcu să strige. N ed
slăbise cu douăzeci de kilogram e, hainele atîm au pe el şi faţa
roşie şi grasă devenise galbenă ca de mort.
-N e d !
Francis îi întinse inîna.
D upă o pauză, N ed se întoarse încet şi o lucire inteligentă
pătrunse întunecim ea disperării sale.
- T u eşti, Francis? Zîmbetul lui era evaziv. N u te-aşteptam.
-A d e v ă ra t, nu m ă aşteaptă nim eni. Cu toată neliniştea lui,
începu să lîdă. în să cînd s-a dat vacanţa, n-am m ai putut răbda.
U nde este m ătuşa Polly?
- N u-i a i c i ... D a ... P olly s-a dus pentru cîteva zile la
W hitley Bay.
- C înd se înapoiază?

78
 - M î i n e ... fără îndoială.
- Ş i N ora?
-N o ra!
C u o voce neutră, N ed replică:
- Este cu m ătuşa Polly.
- A h I bine. Franeis se simţi uşurat. De aceea nu mi-a răspuns
la telegram ă. D a r... N e d ... dum neata eşti bine?
- Oh! desigur, Franeis. P uţin o b o sit... însă oam enilor ca
m ine nim ic nu le face rău.
P ieptul i se rid ică deodată într-un fel grotesc. Franeis se
îngrozi să vădă lacrimi pe faţa lui ovală.
- D u-te repede şi m ănîncă. Ai să găseşti tot ce trebuie în
bufet sau eere-i lui Thad. îţi va da orice v re i... Este în bar. Thad
a fost cu adevărat un sprijin pentru noi.
Privirea lui N ed se tulbură, apoi reveni la zidul din faţa lui.
Uluit, Franeis îşi luă valiza şi o duse în camera lui. Trecînd
pe culoar, văzu uşa de la cam era N orei deschisă. A spectul
căm ăruţei albe, bine rînduite, îl tulbură. C oborî în grabă. Sala
cea m are era goală. D ispăruse chiar şi Scanty: gol, locul pe care
sta de obicei era ca o gaură căscată în structura solidă a zidului,
însă după tejghea, în cămaşă, ştergînd paharele, Thadeus Gilfoyle
m anifestă o oarecare surpriză cînd îl văzu pe Franeis. D upă o
clipă, îi întinse o m înă m oale şi umedă.
- Ei bine, exclam ă el, prefer să te văd decît să am năluciri!
Siguranţa lui Gilfoyle era extrem de neplăeută. însă Franeis,
foarte alarmat, reuşi să afişeze un aer indiferent. Declară vesel:
- Ce surpriză să te găsesc aici, Gilfoyle. Ce s-a întîmplat cu
uzina de gaz?
- A m părăsit biroul, răspuns Thad, foarte calm.
- D e ce?
- C a să vin aici. Pentru to td e a u n a ...
A pucă un pahar şi-l examină profesional, apoi, suflînd peste
el, începu să-l fi^ece.

79
 - Fiindcă m -au c h e m a t... nu puteam să refu z ...
Francis, cu nervii surescitaţi, era incapabil să se m ai
stăpînească.
- D ar în num ele Cerului, Gilfoyle, ce înseam nă toate astea?
- D om nule G ilfoyle, te rog, Francis! T had se delecta
adresîndu-i dojana. Cînd nu sînt tratat cu consideraţie, se supără
Ned. N ed s-a schim bat, Francis. Cred că nu-şi va m ai re v e n i...
- Ce i s-a întîm plat? Vorbeşti ca şi cînd ar fi înnebunit.
- A ş a a fost, Francis..., se lamenta Gilfoyle, însă şi-a revenit,
sărmanul o m ...
A tent, îl opri pe Francis care-1 întrerupse, exasperat, cu o
exclamaţie.
- N u vorbi pe tonul ăsta cu m ine. E u îm i fac d a to ria ...
întreabă-1 mai curînd pe părintele Fitzgerald. Ştiu bine că nu m-ai
iubit niciodată. M ai m ult încă, îţi băteai jo c de m ine în tim pul
vacanţelor. A m cele m ai bune sentim ente faţă de dum neata,
Francis. E m ai bine să ne înţelegem . A cum m ai ales.
- D e ce mai ales acum ?
Francis scrîşnea din dinţi.
- A h ! d e sig u r... dum neata nu eşti încă la curent. Avu un
zîmbet înfum uraf oribil la vedere. Anunţurile s-au pubhcat prima
oară dum inică; N ora şi cu m ine ne vom căsători.

A doua zi seara, mătuşa Polly şi Nora reveniră tîrziu. Francis,

bolnav de spaim ă şi incapabil să descifreze enigmaticele cuvinte
ale lui Gilfoyle, aştepta întoarcerea lor agonizînd de nerăbdare,
în cercă m ai întîi să o ia pe m ătuşa P olly deoparte. Insă Polly,
prim a surpriză trecută, strigase;
- îţi spusesem să nu vii, Francis!
Apoi fugise sus cu N ora, surdă la rugăm inţile lui, repetînd
maşinal:
-N o ra n u se simte b in e... Este bolnavă, îţi spun... vezi-ţi de
tre a b ă ... trebuie să m ă ocup de ea.

80
 R espins astfel, întunecat, u rcă în cam era lui îngheţat de
presentimentul unor evenimente îngrozitoare şi misterioase. Nora
nu îi acordase decît o privire şi se retrăsese im ediat. Şi, tim p de
o oră, o auzi pe Polly ducîndu-se şi venind cu tăvi şi oale cu apă
caldă. O ruga pe N ora cu voce jo a să şi o teroriza cu neîncetate
sfaturi. N ora, palidă, slabă ca o prăjină, părea bolnavă. Polly,
îmbătrînită, m oartă de oboseală, mai îm popoţonată ca niciodată,
dobîndise un nou tic; îşi apăsa repede m îna pe fhm te. Tîrziu, în
noapte, în cam era vecină o auzi murm uxînd rugăciuni. Torturat
de enigma asta, Francis îşi muşca buzele, se zvîrcolea în cearşafuri,
incapabil să adoarmă.
A doua zi de dim ineaţă, de cu zori, Francis se ridică şi,
după cum avea obiceiul, asistă la prim a liturghie. La înapoiere o
găsi pe N ora stînd afară pe treptele scării din curte, încălzindu-se
la soare. Pe picioarele ei puişorii de găină piuiau şi se jucau. N u
se clinti să-i facă loc; apoi după o clipă înălţă capul şi-l privi.
- Uite omul sfînt... a ieşit de dirnineaţă să-şi mîntuie sufletul.
R oşi auzind tonul acesta atît de neaşteptat, atît de rece şi
aspru.
- Părintele Fitzgerald a slujit?
- N u , vicarul.
- B o u l m ut al ieslei. Cel puţin nu face nici un rău.
Ea lasă capul în jo s, p rivind vag găinile, cu faţa m icuţă
sprijinită în pum nul şi m ai mic. Fusese totdeauna plăpîndă, dar îl
izbi dureros această fragilitate, aproape copilăroasă, care se
potrivea aşa de puţin cu oribila m aturitate a privirii şi cu rochia
cenuşie, nouă, scumpă, care-i dădea o înfăţişare severă şi demnă.
Inima îi bubuia, în piept îi ardea o insuportabilă durere. Suferinţa
Norei îi sfîşia sufletul. Ezită, cu ochii în depărtare. Apoi, încet:
- A i dejimat?
Ea dădu din cap în sem n că „da“ .
- Polly m -a silit. D oam ne, num ai de m -ar lăsa în pace!
- C e faci azi?

81
 -N im ic .
Ezită, apoi, grăbit, propuse, cu toată dragostea năvatoică
ce i-o purta:
- H ai să ne plim băm , N ora, ca altădată. E atît de fium os!
Ea nu se mişcă; dar o oarecare animaţie păru că îi însufleţeşte
obrajii scobiţi.
- N - a m putere, zise ea cu o voce tristă, sînt obosită.
- Oh! vino. N ora, te rog!
Ea tăcea, apatică.
- Bine, dacă vrei tu.
Inim a îi bătea dureros. Se duse repede în bucătărie unde
pregăti în grabă cîteva sandvişuri şi făcu un pachet pe care îl legă
ca vai de lum e. P olly nu se arăta şi pentru m om ent nu dorea
nicicum prezenţa ei. Zece m inute m ai tîrziu. N ora şi cu el erau
instalaţi în tram vaiul roşu şi traversau oraşul cu m are zgom ot.
D upă o oră, m erg eau unul lîngă altul, tăcînd, pe drum ul spre
Gosforth.
Se m iră că avusese impulsul să se întoarcă pe locurile acestea
familiare.
Azi, cîmpiaprimăvăratică eraîncîntătoare. Dar însăşi această
fium useţe era prea emoţionantă.
C înd ajunseră în livada lui Lang, plină de flori roşii, el se
opri încercînd să rupă liniştea grea care se aşternuse între ei.
- Priveşte, N ora, vrei să ocolim puţin şi să-i spunem bună
ziua lui Lang?
E a aruncă o privire către livadă, către arborii plan taţi în
lînduri egale, drepţi ca piesele de şah, în jurul magaziei. Răspunse
aspru, pe im ton amar:
- N - a m poftă! D etest locul ă s t a ...
El nu răspunse. Vag, ghicea că amărăciunea aceasta nu-i era
adresată lui. Peste o oră ajunseră pe cuhnea colinei din Gosforth.
O bservă că N ora era obosită şi, fără să o consulte, se aşeză sub
un fag m are ca să m ănînce. Z iua era deosebit de caldă şi clară.

82
In depărtare, în cîmpie, la picioarele lor, scînteietor în liunina aurită,
se întindea oraşul, cu dom urile şi clopotniţele de o nespusă
fhim useţe. Ea de-abia se atinse de sandvişuri. A m intindu-şi de
tirania lui Polly, el nu o îndem nă. U m bra era plăcută. D easupra
capetelor lor, finonzişoarele fragede se clătinau şi desenau farandole
pe m uşchiul presărat cu fructe uscate. A erul era îm bălsăm at de
seva proaspătă. Chem area insistentă a unei m ierle cobora de pe
o creangă înaltă.
D upă o vrem e. N ora se rezem ă de trunchiul copacului, cu
capul dat pe spate, şi închise ochii. A cest abandon părea să fie
cel m ai m are sem n de afecţiune pe care i-1 putea da. Francis o
privea cu o negrăită duioşie, mişcat de o compasiune inexplicabilă
la vederea gîtului gol şi atît de subţirel. T andreţea asta care-1
um plea îi inspira o violentă dorinţă de protecţie. C înd capul ei
alunecă puţin spre trunchi, de-abia îndrăzni s-o atingă uşor, dar
crezînd-o adormită, întinse instinctiv braţul să o sprijine. Atunci
ea se ridică şi începu să-l lovească repede peste faţă şi în piept,
cu pumnii închişi, isterică şi gîfîind.
-L a să -m ă în p a c e ! Brută! Animal!
- N o r a ,N o ra ! Ce s-aîn tîm p lat?
C u răsuflarea tăiată, ea făcu un pas înapoi, cu chipul crispat
şi trăsăturile descompuse;
- N u încerca să m ă adem eneşti cu linguşeli! Toţi sînteţi la
fel. Toţi.
- N o r a ! D isp erat, o im plora. P en tru D u m n ezeu , expli-
c ă -m i...
- C e să-ţi explic?
- T otul... de ce faci a s ta ... de ce te m ăriţi cu Gilfoyle?
- Şi de ce nu m -aş m ărita cu el?
îi aruncă întrebarea cape o sfidare amară, parcă apărîndu-se.
B uzele ei erau aşa de uscate că de-abia m ai p u tea să
vorbească.
- Dar, Nora, e un biet neisprăvit... N-ai nim ic comun cu e l ...

83
 - Ori el, ori a ltu l... N u ţi-am spus că toţi sînteţi toţi la fel?
Cel puţin pe el voi putea să-l pun la locul lui.
Uimit, Francis o privea fix, înspăimîntat, foarte palid. Şi ceva
în p rivirea lui neîncrezătoare o rănea aşa de tare încît vru să-l
rănească şi m ai rău.
- P o a te îţi închipui că aş vrea să m ă m ărit cu tine? Băiat de
cor cu p rivirea e te ra tă ... sfîntuleţ necopt! G ura îi trem ura de
dispreţ şi sarcasm . D ă-m i voie să r i d ... C ucernicia ta m ă
înveseleşte. Şi continuă, ridicînd spre cer o privire pioasă. N u ştii
cît eşti de caraghios... cu rugăciunile tale interm inabile... Ai fi
singurul om de pe lum e pe care nu l-aş v re a ...
Cuvintele i se înăbuşeau în gîtlej; tremura aht de tare încît nu
putu, cu toate eforturile, să-şi oprească lacrimile cu dosul palmelor.
Atunci, suspinînd nebuneşte, se aruncă de gîtul lui.
- Oh! Francis, scum pul m eu, iartă-m ă! Ştii că te-am iubit
întotdeauna. O m oară-m ă dacă v re i... m i-e indiferent!...
Cît putea de bine, stîngaci, tînărul se strădui s-o calmeze. Ii
m îngîie fhintea şi trem ura tot, ca şi ea. Pasivă, fata i se lăsă în
braţe ca o păsărică rănită, epuizată, cu faţa ascim să în haina lui.
Apoi, încet, se ridică. C u ochii plecaţi, îşi scoase batista, îşi frecă
obrajii m înjiţi de lacrim i, îşi puse pălăria, apoi, indiferentă şi
abătută, zise:
- Aş prefera să ne întoarcem .
- Priveşte-m ă, N ora.
însă ea refuză şi-l rugă num ai, cu aceeaşi voce m onotonă,
să-i explice ce vrea.
Vehemenţa lui naturală birui;
- Ei bine, N ora, lucrurile nu pot continua aşa. C red că este
Ш m ister aici, însă îl voi scoate la lum ină. N u v reau să te
căsătoreşti cu imbecilul ăsta de Gilfoyle. Te iubesc. Nora. Te voi
împiedica.
Ea tăcu, copleşită.
- M icuţul m eu Francis, zise ea cu u n zîm bet fără veselie,
ascultîndu-te îm i vine să cred că ai o m ie de ani.

84
 Se ridică, se aplecă spre el şi-l sărută ca altădată pe obraz.
Cînd coborîră colina, m ierla nu m ai cînta.

Seara, foarte hotărît, Francis se duse la docuri, în mizerabila

colibă în care locuia fam ilia M agoon. Scanty, izgonit din Uniune,
era singur. D oam na M agoon lucra încă. G hem uit lîngă un foc
care abia pîlpîia, la lumina slabă a unui capăt de luminare, el lucra
îngîndurat la un covor de lînă. C înd recunoscu oaspetele, ochii
urduroşi exprim ară o vădită plăcere, care spori şi m ai m ult la
v ederea sticlei de alcool pe care Francis o luase pe fiiriş de la
bar. Im ediat, Scanty u m plu o ceaşcă de D elft ştirbită şi bău în
sănătatea musafirului său.
- I a t ă ce-m i face bine! bom băni el, ştergîndu-şi buzele cu
mîneca mptă. N -am m ai băut o picătură de cînd ţine barul Gilfoyle,
un şoarece afurisit şi nesuferit.
Francis apropie de foc un scăunel desfundat. Vocea lui era
tristă, um brele trădau ochii înfundaţi în orbite.
- Scanty! C e s-a petrecut la U niim e? C e s-a întîm plat cu
N ora, cu Polly, cu N ed ? D e trei zile nu pot afla nim ic. Trebuie
să-mi spui.
Scanty se alarm ă. P rivirea lui se plim ba de la Francis la
sticlă, de la sticlă la Francis.
- D e unde vrei să ştiu?
- D a ! Tu ştii, o citesc pe chipul tău.
- N e d nu ţi-a spus nim ic?
- N ed? E ca u n surdo-m ut.
- Sărmanul, bătrînul Ned! Scanty scoase un geamăt, îşi făcu
cruce, apoi îşi turnă al doilea pahar, plin vîrf, cu whisky. Dumnezeu
să ne apere! Cine s-ar fi gîndit vreodată? D ar cei m ai buni dintre
noi devin adesea oam eni răi.
Apoi, cu o voce em fatică şi răguşită, spuse deodată;
- N u pot să-ţi spun nim ic, Francis, e ruşine să ne gîndim la
asta şi apoi - nu m ai e nim ic de făcut.

85
 - B a da, totul se poate aranja! D acă aş fi la curent cu cele
întîm plate, aş putea cel puţin să încerc.
- V r e i să spui, G ilfo y le ...
C u ochii plecaţi, Scanty se gîndea; apoi dădu încet din cap.
M ai luă o gură de w hisky ca să prindă curaj, apoi faţa lui zbîrcită
deveni extraordinar de serioasă şi, calm , declară:
- îţi voi spune, Francis, dacă juri că nu m ă vei trăda. Adevăml
e . .. că N ora a avut u n copil.
O tăcere prelungită îi lăsă răgaz lui Scanty să golească încă
o ceaşcă. Francis întrebă:
- C în d ?
- Acum şase săptămîni. L-a născut la W hitley Bay. О femeie
îngrijeşte copilul. E o fetiţă ... N ora nu o poate suferi.
înm ărm urit, ţeapăn, Francis îşi stăpînea m înia care făcea
ravagii în sufletul lui. Se simţi obligat să întrebe:
—Gilfoyle este tatăl?
- Peştele ăla fără măruntaie? Ura înfiînse pmdenţa lui Scanty.
Nu! Nu! Cum se spune, el se mulţumeşte să-i dea copilului numele
său. Ce vrea el e să prindă rădăcini la U niune, individul ăla
scîrbos. Preotul a aranjat totul, Francis. Ah! au lucrat bine amîndoi.
D upă ce se va întocm i certificatul de căsătorie, vor aduce fetiţa
aici, ceva m ai tîrziu, după ce va sta o vrem e la ţară. N ici văzut,
nici ştiut. Să m or dacă asta n-ar scîrbi şi un porc!
Se înăbuşea, o durere cumplită îi încleşta gîtlejul lui Francis.
L upta cu disperare ca să-şi stăpînească vocea.
- N u o ştiam pe N ora îndrăgostită! Scanty, tu ştii cine este...
Vreau să s p u n ... tatăl copilului?
- D um nezeu m i-e m artor că nu ştiu nim ic! Sîngele îi urcă'ţa
cap lui Scanty, care um bla de colo-colo şi nega, vociferînd. N ii
ştiu nimic. Cum vrei ca un biet om ca m ine să fie la curent? Şi nici
N ed, tot atît de adevărat ca E vangheliile, te asigur. N ed a fost
întotdeavma drăguţ cu m ine, e un om bvm şi generos, în afară de
m om entul în care Polly nu era acasă şi băuse un pahar m ai mult.

86
N u, nu, Francis, crede-m ă, nu e nici o speranţă ca vinovatul să
fie găsit.
Tăcură, iar ochii lui Francis se întunecau. Se simţea cuprins
de greaţă. în sfîrşit, cu m are greutate, se ridică.
- M ulţum esc, Scanty, pentm inform aţiile care m i le-ai dat.
Părăsi cam era şi coborî, am eţit, scările stricate. Fruntea,
palm ele lui erau acoperite de o sudoare îngheţată. O viziune îl
urmărea, chinuitoare: căm ăruţa albă şi bine rînduită a Norei. Nu
sim ţea ură, ci o m ilă arzătoare, în zbucium ul înspăim întător al
sufletului său. Afară, în curtea murdară, rezemat de singurul felinar,
învins de greaţă, vom ită în şanţ.
Apoi îl luă cu frig, însă se sim ţi uşurat. Se îndreptă hotărît
spre Saint D om inic. M enajera îl introduse m casă cu discreţia
caracteristică prezbitemlui. D upă un m inut se întoarse, călcînd în
vîrful picioarelor, în vestibulul abia lum inat unde îl lăsase, şi-i
spusese zîmbind:
—Ai noroc, Francis, dom nul abatele te primeşte chiar acum.
C u tabachera în m înă, abatele G erald Fitzgerald se ridică,
cînd intra Francis, întîmpinîndu-1 cu un amestec de cordialitate şi
de curiozitate; înfăţişarea elegantă şi rafinată se potrivea de minune
cu mobilele fiunţuzeşti, cu scărmelul de mgăciune, cu excelentele
copii de pe tablourile medievale itahene care împodobeau pereţii
şi buchetul de crini de pe birou care parfum a plăcut camera.
- Ei bine, tinere, te credeam în N ord! Ia loc. Ce m ai fac
bunii mei prieteni din Holywell?
T ăcu ca să tragă tabac pe nări şi priv irea lui se opri cu o
aprobare afectuoasă pe cravata lui Francis, în culorile colegiului.
- Şi eu m i-am făcut tot acolo studiile, ştii, înainte de a m ă
duce în O raşul Etern. E o frum oasă şi nobilă casă. Şi dragul
bătrîn M acNabb! Şi abatele Tarrant! U n bărbat remarcabil, care
va ajunge departe! Să vedem , Francis - şi îl pătrunse cu privirea
sa ageră, învăluită într-o politicoasă suavitate - , ce te aduce la
mine?

87
 Stingherit, cu răsuflarea scurtă, Francis ţinea ochii plecaţi.
- A m venit să vă consult cu privire la Nora.
A c e a stă re m a rc ă b îlb îită risip i se n in ă tate a cam erei,
atm osfera de bună graţie şi tihnă.
- Şi ce vrei să m ă întrebi relativ la N ora, te rog?
- C ăsătoria ei cu G ilfoyle... Ea nici nu-1 poate su feri... e
grozav de nenorocită... totul îm i pare stupid şi n ed rep t... este o
pedeapsă inutilă şi îngrozitoare.
- Ce ştii dum neata despre această îngrozitoare chestiune?
- Ei b in e ... to tu l... şi că n-a fost din vina e i ...
T ăcu ră. F ru n te a fru m o asă a lui F itz g e ra ld e x p rim a
nemulţum ire, şi totuşi privea spre adolescentul jen at cu un fel de
demnitate compătimitoare.
- B ăiete dragă, dacă vei ajunge preot, cum sper, cînd vei
dobîndi jum ătate din experienţa pe care o am eu, vei înţelege că
oarecare dezordini sociale cer remedii potrivite. Eşti copleşit de
afacerea aceasta oribilă - şi îi aruncă cuvintele, cu o m işcare din
cap. N u şi eu. O prevăzusem chiar. C unosc şi detest efectul
whisky-ului asupra m entalităţii bestiale a acestor bădărani care
sînt enoriaşii m ei. D unm eata şi eu putem gusta în tovărăşie ш
pahar de Lachryma Christi şi totuşi să răm înem oam eni bine
crescuţi. însă asta nu se poate întîm pla cu Edw ard Bannon. De-
ajuns. N u acuz pe nim eni. Constat pur şi sim plu existenţa unei
problem e care se pune destul de des, şi cei care-şi petrec orele
ascultînd sordide spovedanii, o ştiu desml de bine.
P reotul se o pri ca să ia tabac d in tab a c h e ră cu un g est
elegant.
- C e vom face? A m să-ţi spun. M ai întîi, vom legitim a şi
vom boteza copilul. A poi, o vom cununa pe m am ă, dacă este
posibil, cu cea m ai convenabilă partidă şi care se va m ulţum i cu
situaţia. T rebuie să se pună ordine, să se clădească u n căm in
catolic sănătos pe aceste ruine, să se reintegreze în soUda ţesătură
socială aceşti fii nesocotiţi. C rede-m ă, N ora B annon are m ult

88
noroc să se m ărite cu Gilfoyle. N u este strălucit, însă e un bărbat
solid. Peste doi ani o vom vedea la liturghie, cu soţul şi familia ei,
perfect fericită.
- N u, nu - Francis îl întrerupse fără voia lui - , ea nu va fi
niciodată fericită... doar ffintă şi disperată.
Fitzgerald se ridică.
- Este fericirea scopul nostru pe acest păm înt?
- Va recurge la cine ştie ce gest extrem . N ora nu poate fi
îmblînzită. O cunosc m ai bine decît dumneavoastră.
- P a r i să o cunoşti intim. Fitzgerald zîm bea cu o suavitate
răutăcioasă. Sper că nu te intereseză şi sub aspect fizic.
D ouă pete roşii apărură pe obrajii livizi ai lui Francis.
Murmură;
- O iubesc m ult pe N ora, însă dragostea m ea nu ar putea
da loc unei sordide spovedanii. V ă ro g - şi vocea lui avea un
accent de rugăm inte u m ilă şi d is p e ra tă -, n-o siliţi să încheie
căsătoria asta. E a hu este ca celelalte. A re un suflet b lînd şi
lum inos. N u i se poate arunca deodată în braţe un copil şi un
bărbat pentru că, în nevinovăţia ei, a fo st...
Iritat, Fitzgerald aruncă tabachera pe masă.
-în c e te a z ă să-mi dai lecţii, domnule!
- Iertaţi-mă. Vedeţi bine că nu ştiu ce spun. Voiam num ai să
vă rog fierbinte să uzaţi de influenţa dum neavoastră...
Francis făcu apel la toată energia lui care îl părăsea, pentru
un ultim efort.
-D a ţi-i cel puţin ceva timp!
-D e s tu l, Francis!
Preotul, prea stăpîn p e sine şi pe alţii pentru a-şi pierde
sîngele rece şi pentru a se lăsa descum pănit prea m ult tim p, se
ridică brusc de pe scaunul său şi îşi cercetă ceasul.
- A m o în tîln ir e la p a tro n a j la o re le o p t. F ii b u n şi
sc u z ă -m ă ...
C um Francis se ridicase şi el, îl lovi, în sem n de prietenesc
reproş, cu palm a pe umăr.

89
 - D ragă băiete, eşti prea tînăr. Voi îndrăzni să adaug că nici
prea copt la minte. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te găseşti lîngă
S fînta noastră M am ă, B iserica, sub protecţia bătrînei sale
înţelepciuni. Şi nu te da cu capul de pereţi. R ezistă de m ulte
generaţii şi alţii m ai puternici ca tine şi l-au spart. însă sînt sigur
că eşti un băiat curajos. Vino să m ă vezi şi să-m i vorbeşti de
Holywell după căsătorie. Pînă atunci, pentru iertarea nepoliteţei
tale, vei recita Salve Regina, vrei?
Francis tăcea. Totul fusese zadarnic.
- Da, părinte.
- Ei bine! B u n ă seara, dragul m eu. D um nezeu să te
binecuvînteze!
în aerul nopţii, um ed şi rece, Francis se îndepărtă încet de
prezbiter. Paşii lui răsunau surd pe aleea pavată. C înd trecu pe
lîngă treptele scării de la capelă, paracliserul închidea uşile de
»jos. C înd ultim a luminare fu stinsă, Francis răm ase descoperit în
întuneric, cu ochii fixaţi pe flacăra care se zărea de la candela
altarului. Deodată, din adîncul disperării sale, se înalţă o rugăciune:
- Oh! D o am n e, v ei face cum e m ai bin e p en tru fiecare
din noi!
Ziua căsătoriei se apropia şi Francis se topea de febră şi de
insomnii. A tm osfera în tavernă se aşeza, ca o apă tulbure care se
Unişteşte. N ora era calmă. Pentru Polly renăştea o vagă speranţă;
şi dacă N ed se încăpăţîna în singurătatea lui, teroarea confuză
din.privirea lui se domolea. Cerem onia trebuia să se desfăşoare,
fireşte, în intimitate. D ar nu exista nici un m otiv ca trusoul să fie
modest, nici dota, nici călătoria de nuntă la Killamey. Casa gemea
de rochii şi de stofe fium oase. Polly trecea de la o probă la alta
cu gura plină de ace şi cerceta bucăţile de postav sau de pînză,
învăluită într-o ceaţă binefăcătoare.
Gilfoyle, mereu lapîndă, fuma cele mai bune ţigări ale Uniunii
şi se întreţinea din cînd în cînd cu N ed, asupra chestiunilor
financiare. F u întocm it un contract de asociaţie şi sem nat; se

90
discuta anim at despre instalarea tînărului menaj. R udele sărace
ale lui Gilfoyle, destul de numeroase, frecventau casa, umile, însă
cotropitoare. Sora lui, căsătorită, doam na Neily, şi fiica ei Char­
lotte erau printre cele m ai agresive.
N ora de-abia vorbea. într-o zi, cînd îl întîlni pe Francis pe
culoar, îl opri şi-l întrebă:
- Ştii to tu l... nu-i aşa?
C u inim a gata să-i spargă pieptul, el nu îndrăzni să ridice
ochii.
- Da, ştiu.
D upă o pauză, gîfîind, nemaiputînd să-şi stăpînească durerea
care-1 sfîşia, izbucni deodată în cuvinte incoerente; lacrim i de
copil îi arseră ochii;
- N o ra ... nu trebuie să ne su p u n em ... dacă ai şti cît sufăr
cu tin e ... aş putea să veghez asupra ta, să m uncesc pentru tine.
N o ra ... lasă-m ă să te iau cu m ine.
Ea îl privi cu o tandraţe stranie şi înduioşată.
- U nde ne-am p u tea duce?
- N u contează unde.
Aiura. Obrajii lui erau um ezi şi strălucitbiE Ea nu răspunse
nimic, îi strînse m îna fără o vorbă, apoi ieşi repede, ca să se ducă
să probeze o rochie.
In ajunul nunţii, ea îşi mai reveni, pierdu puţin din pasivitatea
sa rigidă. G olind o ceaşcă de ceai cu care o tot îm boldea Polly,
N ora spuse;
- A ş dori să m erg azi la W hitley Bay.
Năucită, Polly repetă;
- W hitley Bay? Apoi adăugă foarte mişcată: M erg cu tine.
- E inutil, protestă blîndN ora, m işcînd linguriţa. însă, dacă
doreşti...
- C um să nu, draga mea!
L iniştită de tonul b lind al N orei ca de ecoul slab al unei
muzici depărtate, cîndpînă acum fusese de o veselie răutăcioasă,

91
Polly privea excursia asta cu plăcere. Nedesluşit, presupunea că
N ora m ai fusese pe-acolo. Bîndu-şi ceaiul, vorbea cu însufleţire
despre fiumuseţile lacului din Killamey pe care îl vizitase m tinereţe.
Luntraşii o am uzaseră grozav.
Cele două femei se îm brăcară pentru excursie şi, după prînz,
p orniră spre gară. L a colţul străzii. N o ra se întoarse şi privi
fereastra la care stătea Francis. Se opri o clipă, surise grav şi
făcu sem n cu m îna, apoi dispăru.

Noutatea se răspîndi în oraş, înainte să fi fost adusă de mătuşa

P o lly care se întoarse cu trăsura într-o desăvîrşită stare de
prostraţie. A ccidentul й с и senzaţie în oraş. Interesul populaţiei
n-ar fi fost stîm it chiar atît de m ult de sim pla stîngăcie a tinerei
care căzuse de pe peron sub roţile trenului. D ar apropiata nuntă
adăuga o notă picantă şi excepţională faptului divers. La docuri,
fem eile părăseau în grabă casele ca să discute în grup, înfofolite
în broboadele lor şi cu mîinile în şolduri, bi cele din urmă, tragedia
fu atribuită pan to filo r noi ai victim ei. M anifestară o sim patie
profundă pentru Thadeus, ca şi pentru fam ilie şi p entru toate
logodnicele nevoite să călătorească cu trenul. Se sugeră chiar ca
rămăşiţele desfigurate să fie înmormîntate cu fanfara confreriilor,
cu m are pom pă.
Seara tîrziu, fără să ştie cum, Francis se afla în biserica Saint
Dominic. Era com plet goală. Lum ina tremurătoare a lămpii de la
altar, far minuscul, îi atrăgea privirea înspăimîntată. îngenuncheaf
ţeapăn şi livid, se sim ţea prins în m rejele neînduplecate ale
destinului. N icio d ată dezolarea lui n u fusese atît de adîncă,
niciodată abandonarea de sine însuşi nu fusese atît de totală. N u
m ai putea să plîngă. B uzele lui, reci şi strânse, nu puteau nici să
m urm ure o rugăciune. însă sufletul lui chinuit se oferea ca jertfă.
M ai întîi părinţii săi şi acum . N ora. C um să ignore m ai m ultă
vrem e aceste sem ne ale C erului? Va p leca d e c i... trebuia să
p le c e ... să-l regăsească pe părintele M a c N a b b ... la San M o-

92
rales. Se va consacra în întregim e lui D unm ezeu. Se hotăiîse să
se facă preot.

â
O

în anul 1892, de Paşti, se întîm plă la sem inarul din San

M orales un incident care iscă nesfîrşite com entarii, nuanţate de
altfel de o anumită consternare. U n seminarist din clasa de teologie
dispăruse tim p de patru zile întregi.
B ineînţeles, nu era prim ul exem plu de răzvrătire de la
întem eierea acestei instituţii, acum cinci sute de ani, pe un înalt
platou aragonez. Elevii se m ai răzvrătiseră tim p de o oră, două
ca să se ducă pe ascuns la posada vecină, spre m area pagubă a
conştiinţei şi a digestiei lor, pentru a fiima cigarros lungi şi a bea
aguardiente. O dată sau de două ori fusese necesar să fie tras
de urechi vreun nesupixs în saloanele dărăpănate din Via Amorosa
a oraşului. D ar cazul unui seminarist care iese în plină zi pe poarta
m are şi se înapoiază peste cîteva zile, în acelaşi fel, dar făcînd
m ai m ult zgom ot, tîrîndu-şi picioarele, ciufulit, plin de praf,
manifestînd, pe scurt, cu toate stigmatele unei oribile nechibzuinţe
şi йга să ofere altă scuză decît:, Д т fost să m ă plimb“, aruncîndu-se
apoi în patul său şi dorm ind tim p de douăsprezece ore - asta nu
era nim ic m ai m ult decît o apostazie.
In tim pul recreaţiei, elevii discutau încet, grupuri m ici de
siluete negre pe povîmişurile însorite, printre viţele de vie albăstrite
de piatră vînătă, deasupra cărora luceşte albeaţa seminarului pe
pămîntul roz pal. Toată lumea socotea că, fără discuţie, Chisholm
va fi eliminat.
Consiliul de disciplină fusese imediat constituit. După tradiţie,
pentru orice încălcare gravă a disciplinei, acesta se com punea
din superior, directorul de studii, profesorul novicilor şi şeful
seminariştilor.

93
 A doua zi după scandal, după cîteva discuţii prelim inare,
tribunalul îşi ţinea şedinţa în amfiteatrul de teologie.
A fară suflă solano. M ăslinele negre şi coapte cad din arborii
cu fiim ze ascuţite şi crapă la soare. Parfum ul florilor de portocal
vine dinspre livada care înconjoară infirmeria. Din pricina căldurii,
păm întul crapă ca în tr-u n cuptor. F rancis intră în sala înaltă,
susţinută de stîlpi, în care băncile goale şi lustruite dau o impresie
de prospeţim e sumbră. Are un aer calm. Sutana de alpaca neagră
îi accentuează slăbiciunea. Părul tuns îi scoate în evidenţă umerii
obrajilor, subliniază p rivirea întunecată, sporind înfăţişarea
rezervată şi liniştită. M îinele lui, m ai ales, sînt ciudat de inerte.
în faţa lui, pe platform a unde au luat loc protagoniştii
dezbaterii, se găsesc patru m ese unde sînt deja instalaţi directorul
Tarrant, m onseniorul M acN abb, abatele G om ez şi diaconul
Mealey. Conştient că, în privirile îndreptate spre el, nemulţumirea
se îm pleteşte cu m îhnirea, Francis lasă capul în jo s în vrem e ce
abatele Gom ez, profesorul novicilor, citeşte repede acuzarea.
L iniştea o dată restabilită, după o pauză, abatele Tarrant
întreabă;
- Ce explicaţii ne poţi da?
în ciuda calmului în care se închisese, Francis roşeşte. Pleacă
şi mai m ult capul.
- A m fost să m ă plimb.
Răspunsul era îngrozitor.
- I a t ă ce este destul de clar. N e servim de picioare, fie că
intenţiile noastre sînt bime sau rele! în ceea ce priveşte greşeala
evidentă de a fi părăsit sem inarul fără voie, intenţiile dum itale
erau rele?
-N u .
- în tim pul absenţei dumitale ai abuzat de alcool?
-N u .
- A i fost la o luptă cu tauri, la bîlci sau la cazinou?
-N u .

94
 - A i frecventat fem ei stricate?
-N u .
- Atunci ce-ai făcut?
Tăcere. Apoi un răspuns bîlbîit;
- V -am spus deja. N u puteţi înţelege... E u ... Eu am m ers...
Abatele Tarrant schiţează un zîm bet ironic.
- Crezi că ne poţi convinge c-ai bătut cîm pul fără încetare
vrem e de patru zile?
- î n s f î r ş i t . .. aproape.
- Efnde te-ai oprit?
- L a Cossa.
- C o s s a ... dar e la optzeci de kilom etri!
- D a , fără îndoială.
- Ai avut o ţintă?
-N u .
Abatele Tarrant îşi m uşca buza subţire. N u putea suferi să i
se împotrivească cineva. Deodată, îşi doreşte din toată inim a să-l
pună pe scăunaşul de lem n pentru acuzaţi, să-i aplice ghetele de
fier, brodechinul şi roata de tortură. înţelege că în evul m ediu se
recurgea la asem enea instrum ente. în unele circum stanţe,
întrebuinţarea lor este singura indicată.
- M ă tem că m inţi, Chisholm.
- Şi de ce v-aş m in ţi... pe dum neavoastră?
O exclamaţie înăbuşită îi scăpă diaconului Mealey. Prezenţa
lui în locul acesta este pur simbolică. în calitate de şe f al elevilor,
reprezintă acolo corpul seminariştilor. D ar nu se poate abţine să
nu-i adreseze lui Francis un serios îndemn:
- Te rog, Francis! în num ele tuturor e le v ilo r... al tuturor
acelora care te iu b esc ... E u ... E u te conjur, mărturiseşte!
C um F rancis tace, abatele G om ez, tînărul profesor al
novicilor, se apleacă să-i şoptească lui Tarrant;
- N -am putut să o bţin nici un indiciu, nici cea m ai m ică
indicaţie în oraş. Poate am putea să-i scriem abatelui din Cossa.

95
 Tarrant îi aruncă о privire rapidă subtilului spaniol.
- Da. E xcelentă idee ...
între tim p, superiorul profită de această întrerupere. M ai în
vîrstă, m ai lent d e c ît la H ol 3 rwell, se apleacă. Vorbeşte cu
bunătate, blînd:
- Trebuie să înţelegi, Francis, că în îm prejurările actuale
explicaţia ta p rea v ag ă nu este suficientă. L a urm a urm elor, e
vorba de o treabă serioasă: ai chiulit de la şcoală. N u numai că ai
încălcat disciplina seminarului, că ai păcătuit prin neascultare, dar
trebuie să cercetăm m otivele care te-au îndemnat. Spune-mi, nu
eşti fericit printre noi?
- B a da, sînt fericit.
- Bine. Şi n-ai nici un m otiv să te îndoieşti de vocaţia ta?
- N u ! Doresc m ai m ult ca niciodată să încerc să aduc puţin
bine în lume.
- îm i face m are plăcere. N u doreşti să fii eliminat?
-N u .
- Ei bine! Explică-ne cum crezi tu mai bine ce te-a îndemnat
să încerci această extraordinară aventură.
încurajat astfel, Francis ridică iar capul. Cu un m are efort,
cu privirea pierdută, cu o expresie tulbure, începu:
- E u ... A m fost la capelă. D ar n u reuşeam să m ă rog. N u
puteam să m ă concentrez. Eram agitat. Solano su fla ... şi vîntul
cald m ă exaspera, rutina sem inarului îm i părea deodată sordidă
şi apăsătoare. A poi am zărit drum ul, peste poartă, alb şi pufos
de p r a f N u m -am putut stăpîni. M -am trezit pe drum , m ergînd.
A m mers toată noaptea, kilom etri după kilometri. A m m e rs ...
- Toată ziua urm ătoare? îl întrerupse abatele Tarrant,
batjocoritor şi furios. Şi a doua zi iar?
-E x a c t!
- în viaţa m ea n-am auzit asem enea baliverne! A sta-i o
insultă adusă inteligenţei consiliului!
Superiorul, cu sprîncenele încruntate, se ridică deodată şi
împinge scaunul.

96
 - Propun ca şedinţa să fie suspendată.
In vrem e ce cei doi preoţi îl privesc încrem eniţi, el îi spune
lui Francis, pe un ton fără replică:
- P o ţi să pleci. D acă vom socoti necesar, te vom chem a.
Francis părăseşte sala într-o linişte m orm întală. A poi
superiorul se întoarce către ceilalţi şi declară cu răceală:
- V ă asigur că nu veţi ajunge la nim ic purtîndu-vă aspru.
Trebuie să procedăm cu prudenţă. A ici se ascunde un mister.
Fii ios de a fi astfel îm boldit, abatele Tarrant se plim bă de
colo-coio, agitat.
- Este rezultatul unei îndelungate indiscipline.
- Ba deloc, protestează superiorul. D e cînd venit aici a fost
întotdeauna sibtor. Raportul nu semnalează nimic asupra conduitei
lui, nu-i aşa? îl întreabă pe abatele Gomez.
Gom ez răsfoieşte paginile din faţa lui.
- N u. Vorbeşte încet, citind. C îteva glum e de prost-gust.
Iam a trecută a dat foc unui ziar englezesc pe care îl citea abatele
Desprad. Cînd a fost întrebat de ce a făcut aşa, a răspuns rîzînd:
„D racu’ ştie să ocupe mîinile trîndave“ .
- Acesta n-are nici o importanţă. Tonul superiorului deveni
scurt. Ştim bine că abatele D esprad acaparează toate ziarele
care vin la seminar.
- Apoi, rezum ă G om ez, însărcinat să citească cu glas tare
în refectoriu, a substituit o m ică povestire de propagandă
misionară intitulată: Eva afurat zahăr în locul Vieţii sfintului Petru
din Alcantara, provocînd eistfel - pînă cînd lucrurile au fost puse
la punct - o ilaritate deplasată.
- Răutate iară urm ări...
- De altfel... Gomez întoarce pagina, în timpul simulacrului
procesiunii organizate de elevi, reprezentînd Sfintele Taine, unul
îmbrăcat în copil pentru Botez, alţi doi închipuind Căsătoria etc.,
toate astea perfect autorizate, el a prins cu un ac pe m uribundul
de la M aslu o bucată de hîrtie cu un cuplet satiric la adresa abatelui
T a rra n t...

97
 - Toate acestea s-ar pu tea ierta uşor, îl întrerupse brusc
auaicle Tarrant. A r trebui însă să ne preocupe fapta săvîrşită, nu
aceste glum e absurde.
Superiorul clătină capul.
- A bsurde, fără îndoială. în să iară răutate. îm i place ca un
băiat să privească viaţa sub aspectul ei comic. Trebuie să ţinem
seama de faptul că Chisholm este un original. E o natură profundă
şi plină de foc. Foarte sensibil, are dese accese de melancolie. El
le ascunde toate sub veselia lui. Este un luptător şi nu va ceda
niciodată. Curios am estec de candoare copilărească şi de logică
riguroasă. Şi, peste toate, o natură esenţialmente individualistă!
- Individualismul este o calitate mult mai periculoasă pentru
un teolog, rem arcă Tarrant pe un ton acid, el ne-a adus Reforma.
- Şi reforma a adus o mai bună disciplină în Biserica Catolică,
zîm bi blînd superiorul, cu ochii în tavan. Insă nu e vorba de asta.
R ecunosc că el a încălcat grav disciplina. Va fi pedepsit. în să
pedeapsa nu trebuie să fie prem atură. N u pot să dau afară un
elev de talia lui Chisholm fără să m ă asigur în prealabil că m erită
să fie îndepărtat. Să aşteptăm deci cîteva zile.
El se ridică cu un aer nevinovat:
- Sînt sigur că îm părtăşiţi cu toţii părerea mea.
Cei trei preoţi părăsiră estrada. Tarrant şi G om ez plecară
împreună.
în cele două zile care urmară, Francis simţi că am eninţarea
pedepselor este suspendată. 1 se lăsă toată libertatea. Nim eni nu
îi tulbură studiile. în să, oriunde se ducea, la bibliotecă, în
refectoriu, în sala com ună, cam arazii lui tăceau num aidecît sau
afectau o naturaleţe care nu înşela pe nimeni. A şti că e în centrul
tuturor conversaţiilor îi dă u n aer vinovat. C am aradul său din
H olyw ell, H udson, subdiacon el însuşi, îl sîcîie cu atenţiuni
afectuoase, cu fruntea barată de o cută de îngrijorare. A nselm
M ealey este în tabăra cealaltă, a celo r a căror dem nitate este
ultragiată. în recreaţie, după ce se consultaseră, îl înconjură pe
singuratic. Anselm ia cuvîntul:

98
 - Intenţia n o astră nu este să-ţi agravăm situaţia critică,
Francis. Insă noi ne sim ţim cu toţii atinşi. A titudinea ta jigneşte
întreg corpul elevilor. N oi sîntem de părere că ar fi mult mai demn
din partea ta să goleşti sacul, să mărturiseşti...
- Ce să m ărturisesc?
M ealey dădu din um eri. D upă o tăcere - ce m ai putea
încerca? - , pleacă cu ceilalţi, nu fără să adauge;
- N o i am hotărît să ţinem nouă zile posturi şi rugăciuni pentru
tine. Această tristă poveste m ă atinge personal: nădăjduiam să-ţi
fiu prietenul cel m ai bun.
Pentru Francis, a pretinde că totul se petrece norm al devine
dificil. D acă se plim bă în grădina seminarului, se opreşte izbit de
ideea că, plim bîndu-se, şi-a atras dizgraţia. Se tîrăşte dintr-im
loc într-altul şi observă că în ochii lui Tarrant şi ai celorlalţi profesori
a încetat să m ai existe. L a curs, nu poate fi atent. N ădăjduieşte
totuşi că v a fi chem at la superior, în să nu se în tîm plă nim ic.
Tensiunea lui interioară creşte. N u se mai înţelege pe sine, enigma
insolubilă este el însuşi. începe să le dea dreptate celor care se
îndoiau de vocaţia lui. întrevede vag ideea să plece cu un frate laic
mtr-o misiune îndepărtată şi periculoasă. îşi petrece cea mai m are
parte a tim pului la capelă, însă în m are taină. îl obsedează m ai
ales necesitatea de a purta o m ască pentru ochii celor din anturajul
său.
In dim ineaţa celei de-a treia zi soseşte răspunsul la ancheta
abatelui G om ez. Şocat, însă satisfăcut în sinea lui de deplina
reuşită a încercării sale, aleargă să ducă scrisoarea în cancelaria
directorului de studii. Şi, în tim p ce părintele Tarrant o citeşte, el
aşteptă în picioare, aproape ca u n cîine care a executat bine
scamatoriile şi nădăjduieşte să fie mîngîiat sau să primească un os.

Dragul meu,
Ca răspuns la scrisoarea dumitale de la Rusalii, regret
mult, dar trebuie să-ţi spun că, după informaţiile culese, am

99
aflat că un seminarist, corespunzător în totul descrierii
dumitale, a fo s t la Cossa pe 14 aprilie. A fo s t văzut intrînd
la o oarecare Roza Oyarzabal, seara tîrziu, şi ieşind a doua
zi dimineaţa. Persoana în chestiune, de moravuri uşoare,
trăieşte singură şi nu s-a apropiat de altar de şase ani.
Am onoarea de a rămîne, dragă prietene, fra tele
dumitale devotat întru lisus Hristos.
Salvador B olas
Preot în C ossa
Gomez murmură:
- Recunoaşteţi că sistem ul m eu era bun!
- D a , da!
Z bucium at, Tarrant îl respinge pe spaniol. C u scrisoarea
ţinută ca pe un obiect murdar, aleargă în cancelaria superiorului,
la capătul coridomlui. însă superiorul spune lituighia. Va mai dura
cel puţin o jum ătate de oră.
Abatele Tarrant nu se sim te în stare să aştepte. Traversează
curtea ca vîntul şi, ia ră să bată la uşă, pătrunde ca vîrtejul în
cam era lui Francis. Este goală.
Sub imperiul furiei, crezînd că şi Francis este la liturgliie, se
luptă cu m înia sa ca un cal am balat cu zăbala în dinţi. Se aşază
brusc, silindu-se să aştepte, şi silueta lui m ică pare încărcată cu
trăsnete.
C hilia aceasta este m ai goală decît a celorlalţi. U n pat, un
dulap p entru rufe, o m asă şi scaunul pe care stă el. Pe dulap,
fotografia în g ălbenită a u n ei fem ei colţuroase, cu o pălărie
mgrozitoare, ţinmd de mînă o fetiţăîmbrăcată în alb: „Cu afecţiune,
mătuşa Polly şi N ora“ . Tarrant îşi stăpîneşte un rînjet, însă buzele
sale tremură la vederea singurului ornam ent agăţat pe zidul văruit
al chiliei: o m ică copie a Madonei—Notre-DamePureti.
Deodată zăreşte pe m asă un caiet deschis: jurnalul lui Francis.
Tresare iar, ca un cal sperios, cu nările dilatate, cu o flacără
întunecată în ochi. U n m om ent răm îne nem işcat, luptînd cu

100
scrupulele sale, apoi se rid ică în ce t şi se îndreaptă spre caiet.
B ine crescut, îi rep u g n ă să citească pe furiş, ca o servitoare
vulgară, însemnările personale. Dar este de datoria lui. Cum putea
să afle altfel ce alte nelegiuiri sînt scrise în caiet? S ever şi
neînduplecat, citi repede aceste pagini;

... Oare sfintul Anton este cel care vorbeşte de „purtarea

sa rău chibzuită, înverşunată şi perversă"? Aici găsesc
singura consolare în prăpastia descurajării în care sînt
cufundat. Dăcă voi f i dat afară de aici, viaţa mea este
zdrobită. Firea mea chinuită mă opreşte să văd limpede ca
toată lumea, nu-mi p o t impune să urmez haita. Totuşi, doresc
din tot sufletul, cu ardoare, să-mi închin viaţa lui Dumnezeu.
„In casa tatălui meu sînt mai multe locaşuri... " Dacă sfinţi
aşa de diferiţi ca Ioana d ’A rc şi de exemplu, Preafericitul
Benoît Labre, care lăsa păduchii să-i alerge pe tot corpul, au
găsit loc aici, ar trebui desigur să găsesc şi eu unul pentru
mine...
Ei îmi cer explicaţii. Cum aş putea să explic evidenţa
însăşi?Frangois Sales a zis că mai bine s-ar preface în pulbere
decît să încalce o regulă, însă cînd am ieşit din seminar nu
mă mai gîndeam la nici o regulă, nici la vreo încălcare. Unele
impulsuri vin din inconştient.
Aşa găsesc liniştea să scriu rîndurile defaţă, căci aceasta
dă greşelii mele o aparenţă de dreptate. D e cîteva săptămîni
dormeam prost, zvîrcolindu-mă în nopţile calde, înfierbîntat
şi agitat. Poate că este mai dur aici pentru mine decît pentru
ceilalţi - dacă judec după bogata literatură publicată despre
acest subiect, de care s-ar crede că accesul la preoţie nu este
decît o suită de dulci bucurii. Dacă laicii şi-ar da seama cîte
lupte trebuie să dai!
Aici, marea dificultate pentru mine este că mă simt
închis, inactivfizic - a ş f i un jalnic mistic - dificultate sporită

101
de ecourile, de zgomotele slabe care ne parvin din lumea
exterioară. Cînd văd că am douăzeci şi trei de ani şi că
n-am fă c u t nimic ca să ajut un su fe t, mă cuprinde un
neastîmpăr nebunesc. Scrisorile lui Willie Tulloch reprezintă
(ca să împrumut expresia abatelui Gomez) un stim ulus dintre
cele mai primejdioase. Acum, cînd Willie a terminat Medicina
şi Jane studiile sale de infirmieră, amîndoi ocupîndu-se de
asistenţa socială p e lîngă nevoiaşii din Tynecastle, vizitele
lor le procură fără încetare aventuri pasionante, jară a mai
vorbi de păduchii cu care se aleg. Mă simt tot aşa de dornic
de luptă.
Va veni într-o zi, desigur... Răbdare! însă noutăţile
prim ite de la Ned şi Polly sporesc starea mea de nervozitate.
Eram mulţumit că se hotărîseră că părăsească Taverna,
împreună cu micuţa Judy, şi să se instaleze în apartamentul
lui Polly la Clermont, la marginea oraşului. Dar Ned este
bolnav, Judy dificilă, iar Gilfoyle, patronul Tavernei, se
dovedeşte un asociat fo arte puţin satisfăcător. La drept
vorbind, N ed este sfirşiî, refuză să iasă, să primească pe
cineva. Momentul acela de slăbiciune şi de oarbă stupiditate
i-a dat lovitura de graţie. Ofire mai mîrşavă ar f i supravieţuit.
Viaţa zilnică cere o mare credinţă. Scumpă Nora! Această
duioasă platitudine acoperă o mulţime de gînduri şi de
sentimente. Cînd abatele Tarrant ne-a dat aceste sfaturi
practice - agendo contra el a precizat: „împotriva oricăror
tentaţii, lupta nu-i de-ajuns, trebuie să refuzi gîndurile şi să
le alungi “. Excursia mea la Cossa reprezintă deci această
fugă.
Mai întîi am umblat repede, jără intenţia să mă depărtez
mult de porţile seminarului. însă uşurarea, evadarea din mine
însumi cîştigateprin acest exerciţiu m-au aţîţatsă continuu.
Curgeau de pe mine şiroaie de sudoare ca de pe un ţăran la
cîmp, acea sudoare cinstită care curăţă zgurele omeneşti.

102
Spiritul meu se libera, inima îmi devenea uşoară. îm i venea
să continuu pînă la epuizarea totală.
Am mers toată ziua jără să beau şi fără să mănînc ceva.
Am parcurs o distanţă mare, căci, la căderea nopţi, am simţit
briza mării. Şi cum stelele răsăreau pe un cer palid, ajuns p e
creasta unei coline am descoperit Cossa la picioarele mele.
Satul, pitulat în adîncitura unui golfuleţ adăpostit p e care
marea îl atingea uşurel, era de ofrumuseţe ireală, cu singura
sa stradă mărginită de salcîmi înfloriţi. Eram m ort de
oboseală şi aveam o băşică enormă la călcîi. Ajuns la poalele
colinei, viaţa calmă a ţinutului mă reconforta.
In mica piaţă, sătenii se plimbau în aerul parfumat de
flo r ile salcîm ilor, lăm pile cîrcium ioarei străpungeau
crepusculul. La toate porţile se vedeau bănci de lemn. Şi
înaintea acestor bănci, oamenii jucau petanque*, în praful
pufos.
Din golfuleţ urca asurzitor cîntecul broaştelor. Copiii
rîdeau şi alergau. Acest simplu spectacol era frumos. îmi
amintii deodată că n-aveam nici măcar o peseta în buzunar;
cu toate acestea, m-am aşezat pe o bancă. Ce dulce îmi fu
această odihnă! Eram rupt de oboseală. Deodată, în
întunericul liniştit de sub arbori, se ridică un sunet deflaute
catalane. Dulce, această muzică se potrivea cu noaptea.
Imposibil, pentru cine n-a auzit niciodată aceste fluiere
ciobăneşti, nici melodiile adînci şi ritmate ale ţinutului, să
măsoare cu adevăratfrumuseţea acestei clipe. Scoţian, fără
îndoială că am în sînge dragostea acestor melodii dulci-
ascuţite. Şedeam acolo, complet epuizat, beat de noapte, de
muzică şi de uitare de mine însumi.
M ă hotărîsem să dorm p e plajă. D ar cînd m-am
îndreptat într-acolo, ceaţa începu să urce dinspre mare. în
cinci minute, plaja fu învăluită în văluri vaporoase, arborii

* Numele unui joc cu bile mari, originar din sudul Franţei (n.r.).

103
fură uzi, şi fiecare se grăbi să intre în casă. Gîndeam, silit de
împrejurări, să mă duc la preotul satului, să cer adăpost,
cînd o fem eie care şedea pe o bancă vecină îmi vorbi. Cu
mult înainte, simţisem asupra mea privirea ei, cu acel amestec
de milă şi dispreţ, pe care îl stîrneşte, de obicei, în ţările
creştine, vederea unui cleric. Ca şi cînd mi-ar f i ghicit
gîndurile, fem eia îmi zise:
—Oamenii de aici sîntzgîrciţi, vor refuza să te primească.
în vîrstă cam de aproape treizeci de ani, modest
îmbrăcată în negru, avea o fa ţă palidă cu ochi negri şi talia
groasă. Indiferentă, urmă:
—Am un p a t la mine, poţi să te culci acolo dacă vrei.
—N-am nici un ban să-ţi plătesc.
Ea zîmbi dispreţuitor.
—îm i vei plăti cu rugăciuni.
Ploaia începea. F o n d a r e închisese. Noi şedeam tot p e
băncile noastre, sub picăturile care treceau prin salcîmii din
piaţa pustie. Situaţia era grotească. Ea se ridică.
— Eu mă duc acasă. Ai f i prea prost să nu accepţi
ospitalitatea mea.
Sutana mea subţire era udă leoarcă. începea să-mi fie
frig. Mă gîndeam că aş putea, desigur, să-i trimit plata la
întoarcerea la seminar. M-am ridicat şi am urmat-o de-a
lungul străzii înguste. Casa se afla în mijlocul străzii. Se in­
tra în bucătărie coborînd două trepte. Cînd aprinse o lampă,
îşi aruncă şalul negru, puse ciocolată săfiarbă pefoc şi scoase
opîine proaspătă din cuptor. Apoi aşternu o faţă de masă în
carouri. Ciocolata spumoasă şi fumegîndă, pîinea caldă
parfumau minunat micuţa sală curată. Turnînd ciocolata
groasă în căni mari, îmi aruncă o privire peste masă:
—Spune un B enedicite, asta dă un gust mai bun mîncării
noastre.
îşi bătea joc, totuşi o ascultai. în sfirşit, am băut şi am
mîncat împreună. Cina aceasta mi-a părut delicioasă.

104
 Ea mă cerceta. Trebuie să f i fo s t foarte frumoasă, însă
urmele frum useţii sale brune îi înăspriseră fizionomia. De
urechile micuţe atîrnau inele grele de aur. Mîinile grăsuţe
evocau o Fecioară de Rubens.
- Ei bine, părinţele, ai avut noroc că te-am prim it aici.
Nu-mi plac deloc popii. La Barcelona, rîd zgomotos în urma
lor.
- Asta nu mă miră, răspunsei eu zîmbind, prim ul lucru
p e care-l aflăm în meseria noastră este că noi stîmim ilaritate.
Omul cel mai bun p e care l-am cunoscut vreodată predica în
pustiu. Oraşul întreg venea să-şi bată jo c de el. I se spunea
sfîntul Daniel.
Ea bău încet o înghiţitură de ciocolată şi mă fixă, peste
marginea ceştii sale:
—Dumneata eşti un băiat inteligent... Spune-mi, îţi plac?
- Eu te găsesc încîntătoare şi foarte bună!
- E şi firesc. Am avut o existenţă tristă. Aparţinînd
nobilimii castiliane, tatăl meu a fo s t deposedat de guvernul
din Madrid. Soţul meu era comandantul unui mare vas de
război, pierdut p e mare. Eu am fo st artistă. Trăiesc aici,
retrasă, în speranţa că bunurile părinteşti îmi vorfi restituite.
Te îndoieşti de ceea ce-ţipovestesc?
-Bineînţeles!
Ea nu înţelese gluma cum sperasem. Roşi uşor.
- Hotărît, eşti prea inteligent. însă ştiu bine ce vrei,
micule popă scăpat: sînteţi toţi la fel!
Uită că fusese Jignită şi adăugă rîzînd:
- Părăsiţi sfinta voastră Mamă Biserică în favoarea
mamei voastre Eva!
Puţin buimăcit la început, sfîrşii prin a înţelege. Situaţia
era atît de ridicolă că trebui să rîd. Dar era şi neplăcutfiindcă
asta mă obliga să plec. M-am ridicat şi mi-am luat pălăria.
-M ulţum esc nespus pentru delicioasa cină.

105
 Expresia ei se schimbă, răutatea făcînd loc stupoarei.
- Aşa, nu eşti decît un ipocrit!
Cum mă îndreptam spre uşă, ea strigă deodată:
- N u pleca!
După un moment de tăcere, reluă sfidător:
- Nu mă privi aşa! Am dreptul să fa c ce-mi place. Viaţa
mea este plăcută. A r trebui să mă vezi într-o sîmbătă seara,
aşezată la C ava la Barcelona, te-ai distra mult mai mult decît
o vei face în toată mizerabila dumitale existenţă. Urcă şi du-te
să te culci.
Ezitam. Atitudinea ei îmi părea rezonabilă, iar eu
auzeam ploaia curgînd afară. M-am hotărît în cele din urmă
şi m-am îndreptat spre scara strîmtă. Trebuie să-mi f i tîrît
atît de greu piciorul, că întrebă brusc, p e un ton rece:
- Ce ai la picior?
-N im ic... băşici.
Mă privi cu o uitătură ciudată, impenetrabilă.
Te pansez eu!
Cu toate protestele mele, mă sili să iau loc, umplu un
lighean cu apă caldă, îngenunche şi-mi scoase gheata.
Ciorapul era lipit de carnea jupuită. II înmuie în apă caldă
şi-l scoase încet. îngrijirea aceasta deosebită şi neaşteptată
mă tulbura. îm i spălă picioarele şi le frecă cu un balsam.
Apoi se ridică.
-T e simţi mai bine acum? Pînă mîine dimineaţă ciorapii
se vor usca ...
- Cum aş putea să vă mulţumesc?
Ea declară repede, cu o voce slabă:
- Ce să fa c i cu o viaţă ca a mea?
înainte să-i f i putut răspunde, mă ameninţă cu urciorul
ridicat:
- Şi nu-mi ţine o predică sau îţi sparg capul. Patul
dumitale este la etajul doi. Bună seara.

106
 Se întoarse către foc. Am urcat şi am găsit un p a t mic
sub lucarna de la pod. Somnul se abătu asupra mea ca o
măciucă.
A doua zi dimineaţă, cînd am coborît, se agita în
bucătărie, preparînd cafeaua. îm i dădu să mănînc. Mi-am
luat rămas-bun şi am căutat să-mi exprim recunoştinţa. însă
m-a întrerupt. Mi s-a adrest cu ciudatul ei surîs trist:
- Eşti prea inocent pentru a deveni preot. Nu vei reuşi.
M -am înapoiat. Şchiopătam p u ţin şi eram fo a rte
neliniştit de primirea care-mi era rezervată la San Morales.
Mi-era frică. Nu prea m-am grăbit.

L a fereastră, abatele Tarrant răm ase n em işcat m ult tim p,

apoi puse încet jurnalul pe m asă şi îşi am inti deodată că el era cel
care îl sfătuise pe Francis să întocm ească un ju rn al. M etodic,
rupse scrisoarea preotului în m ici bucăţele. Expresia zugrăvită
pe chipul lui era ab solut rem arcabilă. D e astă dată, acea
austeritate de fier gravată de m ortificările pe care şi le im punea
nu îi m ai îm pietreşte trăsăturile. Faţa lui întinerise, liuninatăde
generozitate şi entuziasm. Cu pumnul strâis, în care ţine fiagmentele
scrisorii, încet, aproape inconştient, se loveşte de trei ori în piept.
Apoi se întoarce şi părăseşte camera.
C oboară scara m are, cînd ţeasta cu p ăr des al lui A nselm
M ealey apare la cotitura balustradei în spirală. L a vederea
directorului de studii, sem inaristul m odel îndrăzneşte să se
oprească, fiindcă îl adm iră. A -i atrage atenţia acestui om îi
pricinuieşte o bucurie cerească. E l riscă modest:
- Scuzaţi-m ă, dom nule director. N oi toţi sîntem atît de
neliniştiţi. M ă întreb dacă aveţi noutăţi cu privire la Chisholm?
- C e noutăţi?
- Ei b in e ... dacă va fi îndepărtat?
Tarrant consideră această creatură a cucerniciei sale cu o
aversiune semeaţă.
- Chisholm nu va pleca.

107
 C u violenţă neaşteptată, adaugă: „Im becil!“ .
în seara aceasta, F rancis era la lucru, încă zăpăcit de
m iracolul izbăvirii sale în care de-abia îndrăznea să creadă, cînd
u n servitor îi dădu un pachet. P achetul conţinea o superbă
F e c io a ră de M o n se rra t, o sta tu ie de a b an o s, m in u sc u lă
capodoperă a artei spaniole din secolul XV. N ici o scrisoare nu
întovărăşea aleasa sculptură, nici un cuvînt explicat. D eodată,
străbătut de un gînd arzător, Francis îşi am inti că o rem arcase
deasupra scăunelului de rugăciune al abatelui Tarrant.
P e la sfîrşitul săptăm înii, superiorul în persoană exprim ă
această evidentă contrazicere:
- îm i pare, tinere, că ai ieşit teafăr şi chiar cu aureolă de
sfinţenie. în tinereţea m ea, a chiuli de la şcoală era o crim ă de
neiertat.
îl fixa pe Francis cu privirea lui pătrunzătoare, vioaie.
- D rept pedeapsă, ai putea să-mi scrii un eseu, să zicem de
două m ii de cuvinte, despre virtuţile mersului.
în universul în m iniatură al unui seminar, chiar şi zidurile au
urechi, iar uşile ochi diabolici. Povestea escapadei lui Francis fu
puţin cîte puţin reconstituită, cu răbdare, bucată cu bucată. Creştea
şi înflorea, şoptită de la o ureche la alta. S culptată astfel şi
înfhim useţată, ajunsese să fie p ăstrată cu pioşenie, să devină
clasică în analele sem inarului. C înd abatele G om ez obţinu
amănuntele exacte, el îi scrise prietenului său din Cossa. Părintele
Bolas fii foarte impresionat. Răspunse printr-o scrisoare entuziastă
de cinci pagini, din care ultim ul paragraf m erită să fie citat:

Concluzia logică ar f i fo s t convertirea fem eii Roza

Oyarzabal. A r f i fo s t sublim dacă ea ar f i venit la mine şi ar
f i căzut în genunchi, în lacrimi, pradă unei sincere căinţe în
urma vizitei tînărului nostru apostol. Dar vai... Ea s-a
Împrietenit cu una dintre congenerele ei şi au deschis
împreună, la Barcelona, un lupanar care, regret că ţi-o spun,
pare să meargă de minune...

108
 Ill
η/ΐ€βΐχ VÂzm:
1
în tr-o sîm bătă din ianuarie, seara, pe o plo aie continuă,
Francis cobora la Shalesley, situat la un n o d de cale ferată, la
vreo cincizeci de kilom etri de Tynecastle. Dar nim ic n-ar fi putut
să răcorească zelul arzător din sufletul său. în tim p ce trenul
dispărea în fiim, răm ase pe peronul descoperit şi um ed şi scrută
spaţiul gol şi pustiu cu o privire rapidă. N im eni nu venise să-l
aştepte. N u se descurajă, puse m îna pe valiză şi porni pe drum ul
m are din satul de m ineri. Biserica M întuirii nu era greu de găsit.
Pentru prim a dată în viaţă îşi îndeplinea m isiunea de vicar.
C u inim a uşoară avea să intre în sfîrşit în luptă, im ediat după ce
fusese hirotonisit, încercînd să cucerească suflete omeneşti.
Deşi prevenit, Francis constată sordida urîţenie a ţinutului.
Shalesley se com punea din şiruri lungi de case cenuşii şi prăvălii
sărace, despărţite de terenuri virane, cu grăm ezi de zgură
fum egîndă încă, în ciuda ploii, cu m orm ane de gunoi, cu taverne
m ulte şi capele, totul dom inat de înaltele coşuri negre ale minelor
din Renshaw. îşi spunea însă vesel că nu locahtatea îl interesează,
ci locuitorii ei.
B iserica catolică era situată în partea de est a satului,
aproape de m ină şi se potrivea cu decorul. E ra o vastă clădire
de cărăm idă roşie, cu ferestre gotice, cu geam uri albastre, cu un
acoperiş de tablă ondulată vopsit în roşu închis. Surm ontată de

109
un clopot ciuntit şi raginit, se învecina într-o parte cu şcoala şi în
cealaltă cu prezbiteriul. înaintea acestuia, un teren pătrat, pe care
n u creşteau decît bălării, era înconjurat de un gard dărîm at.
Respirînd adînc, Francis, foarte emoţionat, se apropie de căsuţa
dărăpănată şi sună. C u oarecare întîrziere, în m om entul în care
voia să sime a doua oară, o fem eie grasă în bluză cu dungi, veni
să-i deschidă. D upă ce îl exam ină scurt, îl salută;
- D um n eav o astră sînteţi donm ul abate? P ărintele vă
aşteaptă. Pe aici.
Şi îi arătă uşa.
- Ce tim p im posibil! T rebuie să m erg să-i pregătesc
scrumbiile aiumate.
Francis intră cu curaj în cam eră. A şezat deja la o m asă
acoperită cu faţă de m asă şi tacîm uri, preotul, cu o constituţie
solidă, la vreo cincizeci de ani, încetă să se jo ac e cu cuţitul în
aşteptarea noului său vicar.
- lată-vă, în sfîrşit! Intraţi.
Francis întinse mîna.
- Părintele Kezer, presupun?
- Perfect. C ine voiaţi să fie? R egeleW ilhelm de O rania?
Sosiţi tocm ai la tim p pentru cină. Ca din înfimplare!
Se întoarse şi strigă spre bucătărie:
- M iss Cafferty, v a trebui să te-aşteptăm toată noaptea?
A poi către Francis:
- I a ioc şi lasă aerul acesta de copil intimidat. Sper că joci
cărţi? îm i place să fac o partidă seara.
F rancis apropie un scaun de m asă şi M iss C afferty aduse
im ediat o tavă acoperită, conţinînd scrum bii şi ouă ochiuri. în
tim p ce p reotul se servea cu două ochiuri şi cu o pereche de
scrumbii, ea aşeza un alt tacîm pentru Francis. în sfîrşit, preotul îi
trecu tava şi-i zise cu gura plină;
- H ai, serveşte-te! N u ezita. E m u n că dură aici, aşa că
trebuie să te hrăneşti bine.

110
 M înca repede şi nici fălcile sale puternice care m estecau
zgom otos, nici m îinile păroase nu se odihneau o clipă.
E ra m usculos, cu capul m are, rotund, aproape ras, cu gura
strînsă. D in nasul cîm , cu nări largi, ieşeau două smocuri de păr,
înroşite de tabacul prizat.
Inspira putere şi autoritate. Fiecare din m işcările lui trăda o
inconştientă îngîm fare. în vrem e ce tăia oul în două şi înghiţea
jum ătate dintr-o îmbucătură, ochii lui mici îl examinau pe Francis
şi-l evaluau cu privirea cu care un m ăcelar preţuieşte valoarea
unui bou.
- N u eşti prea solid. Pun pariu că nu cîntăreşti şaptezeci de
M ograme. Rasa vicarilor degenerează! Ultimul care rni-a fost trimis
era m oale ca o zdreanţă. Form aţia asta continentală îi sminteşte.
Pe vrem ea m ea, pe cuvîntul m eu, voinicii care îmi erau colegi la
M aynooth, erau bărbaţi.
-V e ţi observa că am picioare bune, ochi buni, zunbi Francis.
- Vom vedea, m orm ăi părintele. Te vei duce să asculţi
spovedanii imediat după masă. Eu voi veni mai tîrziu. Astă-seară
nu v a fi lum e m u ltă ... din cauza ploii. O rice le serveşte drept
scuză! Leneşi capîrşii, aşa-s binevoitorii m ei enoriaşi!
Sus, în camera cu pereţi sul^ţiri, cu m obile masive din epoca
victoriană, Francis se spălă pe rfhipi şi pe faţă într-un lighean
îndoielnic. Apoi se grăbi spre biserică. Impresiile lui nu erau prea
favorabile, dar îşi zicea, pe bună dreptate j că te poţi înşela adesea
la prim a vedere. A şteptă m ult tim p în confesionalul îngheţat în
care se citea încă num ele înaintaşului său; D. abate Lee. Ascultă
ploaia căzînd pe acoperiş. L a sfîrşit ieşi şi vizită biserica.
Spectacol descurajator, căci era goală ca o şură şi nu tocm ai
curată. D in nenorocire, se încercase să se dea un aspect nou
m arm urii vopsind-o în verde. Statuia sfîntului lo s if pierduse o
inînă şi fusese reparată stîngaci. Drum ul crucii era înfăţişat prin
I\iîzgăleli oribile. Pe altar, flori de hîrtie ţipător colorate, înfipte în
vase de alamă coclită, ofensau privirea. Aceste mici imperfecţiuni

111
erau tot atîtea pretexte de im ensă bunăvoinţă care-1 indignau.
Tabem aculul era acolo. Francis îngenunche, plin de rîvnă, şi îşi
oferi din nou viaţa lui Dumnezeu.
O bişnuit cu atm osfera rafinată de la San M orales, unde se
opreau în trecere atîţia ecleziaşti distinşi, predicatori ori savanţi,
circulînd între L ondra, M adrid şi R om a, Francis fu supus la
încercări aspre în zilele următoare. Preotul nu avea o fire amabilă.
Iritabil şi înclinat să bruscheze, vîrsta, experienţa şi incapacitatea
sa de a cîştiga dragostea enoriaşilor îl făcuseră aspru ca fierul.
M ai înainte, în excelenta parohie din Eastcliffe, o plajă la
m odă, se făcuse aşa de dezagreabil încît personahtăţile importante
ale oraşului ceruseră episcopului să-l înlocuiască. Incidentul, care
m ai întîi îi dăduse o lovitură grea, luase cu tim pul în ochii lui
aspectul unui sacrificiu personal. Se obişnuise să spim ă cu
resemnare: „Din propria m ea voinţă am părăsit fotoliul pentru un
taburet... dar erau tim puri b u n e ...“ .
D oar M iss'C afferty, bu cătăreasa şi guvernanta lui, îi era
devotată şi credincioasă. îl servea de m ulţi ani. E a îl înţelegea;
aparţineau aceleiaşi lumi. Dacă o insulta, ea îi răspimdea pe acelaşi
ton. Se respectau m utual. C înd se ducea în vacanţă, tim p de
şase săptăm îni, la H arrogate, îi dădea voie să se ducă acasă
pentru a se odihni şi ea.
K ezer avea purtări grosolane. P aşii lui grei făceau să se
cutrem ure cam era, deschidea şi închidea cu zgom ot uşa unicei
cam ere de toaletă şi şubredul prezbiteriu răsuna de vînturile lui.
Fără să-şi dea seam a, redusese religia sa la o form ulă goală
de orice concepţie spirituală şi fără nici o supleţe. „Vei face asta
sau v ei fi p e d e p sit!" era g rav at în inim a lui. T re b u ia să
în d eplinească e x act unele rituri cu ajutorul cuvintelor, apei,
rmtdelemnului şi sării. Era plin de prejudecăţi şi exprim a mereu
groaza faţă de toate sectele reprezentate în sat, atitudine puţin
făcută să-i atragă simpatii.
Raporturile sale cu nevinovaţii enoriaşi erau pur şi simplu

112
proaste. P arohia era săracă şi grevată de datorii făcute pentru
construcţia b isericii; şi, deşi era dezgustător de econom , nu
în drăznea să se apuce să ridice cele două turle. C auza pentru
care pleda el era legitimă, ursă violenţa lui naturală nu putea înlocui
tactul. în cursul predicilor, b in e în fip t pe picioare, biciuia cu
sarcasm e biata congregaţie.
- Cu ce vă închipuiţi că voi plăti chiria, taxele şi asigurarea?
Şi cu ce să repar acoperişul care vă adăposteşte? N u în num ele
meu vă cer, ci în acela al lui Dumnezeu Atotputernic. Şi ascultaţi-mă
toţi cu luare-aminte. Daţi bani la colectă şi nu bănuţii ăştiamizerabi
de aram ă. B ărbaţii au de lucru, în cea m ai m are parte, datorită
generozităţii lui Sir George Renshaw; cît despre femeile parohiei,
dacă ar consacra m ai m ult ofi*andei şi m ai puţin toaletei lor, totul
ar m erge mai bine.
El continua să tune aşa, apoi făcea personal colecta şi fulgera
cu o privire acuzatoare pe fiecare credincios, vîrîndu-i talerul sub
nas.
R echizitoriile lui provoeaseră între enoriaşii săi şi el o
adevărată duşm ănie, o învrăjbire înverşunată. C u cît îi dojenea
mai violent, cu atît m ai puţin dădeau şi ei. M îniat, făcea planuri,
ajungea pînă a le distribui m ici plicuri galbene p e care ei nu le
deschideau niciodată. A tunci, după slujbă, le aduna pe cele
rămase în biserică, bom bănind furios; „Iată cum îl tratează ei pe
Dumnezeu Atotputernicul!".
Pe cerul acesta în tunecat din pu n ct de vedere financiar,
strălucea totuşi un soare orbitor. George Renshaw,'proprietarul
m inelor din Shalesley şi al altor cincisprezece m ine de cărbuni
din regiune, nu se m ulţum ea să fie bogat şi bun catolic: era şi un
filantrop convins. Deşi castelul său era situat la o sută de kilometri,
la celălalt capăt al ţinutului. B iserica M întuirii figura pe lista
calităţilor. L a Crăciun, cu o desăvîrşită regularitate, im cec de o
sută de guinee sosea p e adesea preotului parohiei. „ în guinee,
remarcaţi." Părintele sublinia: ,N u în vulgare lire sterline. Iată un

113
om care ştie să trăiască! “ N u îl văzuse pe Sir G eorge decît de
două ori, la reuniunile publice de la Tynecastle, cu mulţi ani înainte,
însă vorbea de el cu team ă şi respect. Se tem ea că într-o zi, fără
motiv, bogatul industriaş o să pună capăt dărniciei sale.
D upă prim a lui lună la Shalesley, vecinătatea constantă a
preotului începu să-l enerveze pe Francis. E ra m ereu cu nervii
încordaţi. N u se m ai m ira că tînărul abate Lee fusese victima unei
crize grave de nervi. Viaţa lui spirituală intrase într-o amorţeală,
sensul valorilor sale devenea confuz. Se sim ţea cuprins de o ură
crescîndă faţă de abatele Kezer. Apoi, deodată, redeveni stăpîn
pe sine şi, deşi am ărît, se strădui cu disperare la obedienţă şi
umilinţă.
Datoria sa parohială era extrem de grea, mai ales iarna. De
trei ori pe săptămînă trebuia să urce cu bicicleta pînă la Broughton
şi la Glenbum , două cătune m izerabile şi foarte depărtate, ca să
spună liturghia, să spovedească şi să citească catehism ul la
primărie. Lipsa de zel a enoriaşilor săi îi agrava dificultăţile. Pînă
şi copiii erau indolenţi şi leneşi. Erau numeroase cazuri de sărăcie
lucie. Mizeria dom nea pretutindeni. Parohia întreagă era apatică,
lipsită de zel şi de credinţă. Cu ardoare, îşi repeta că nu trebuie
să se deprindă să cadă în rutină. Conştient de stîngăcia lui şi de
rezultatele inexistente, ardea de dorinţa să m işte aceste inim i
nefericite, să le ajute şi să le însufleţească. îşi ju ră să aprindă
scînteia, să facă să ţîşnească flacăra din cenuşa stinsă, chiar dacă
va trebui să m oară la datorie.
C el m ai rău era că preotul, perfid, îl observa şi p ărea că
ghiceşte, batjocoritor, dificultăţile în care se zbătea vicarul său,
aşteptînd ca idealul lui să fie redus la simţul comun şi banal. Intr-o
zi, cînd Francis se întorcea am orţit şi u d leoarcă după un drum
de cincisprezece kilom etri parcurs cu bicicleta în bătaia vîntului
şi a ploii, după ce fusese să viziteze u n bolnav la B roughton,
abatele K erez rezum ă propria părere în acest scurt sarcasm;
- A cuceri o aureolă nu este aşa de plăcut cum ai crede, nu?

114
 Şi adăugă pe un ton degajat:
- T o ţi sîntnişte secături.
Francis roşi ca racul:
- H ristos a m urit pentru secăturile astea.
Profund zbucium at, Francis începu să-şi m ortifice trupul.
L a m ese m înca puţin, se m ulţum ea adesea cu vm ceai şi pîine
prăjită. De m ulte ori, cînd se deştepta noaptea torturat de îndoieli,
se furişa discret pînă la biserică. în um bră şi scăldat de clarul de
lună, edificiul îşi pierdea puţin din obsedanta sa urîţenie. Cădea
în genunchi cerînd să i se dea curajul să accepte cu uşurinţă
necazurile începuturilor sale şi se ruga cu o ardoare năvalnică.
După ce privi cîteva clipe corpul slăbit al Cmcificatului, răbdător
şi blînd în chinurile pe care le suferise, pacea îi um plu sufletul.
într-o seară, după m iezul nopţii, întorcîndu-se dintr-una din
aceste vizite, după ce urcase tiptil scara, îl găsi pe K ezer
aşteptîndu-1. îm brăcat c u un pardesiu peste căm aşa de noapte,
cu o făclie în m înă, cu picioarele groase şi păroase depărtate,
preotul sta în sală, tăindu-i calea.
- Ce-ai m ai inventat?
- M ă duc în cam era m e a ...
-U n d e -a ifo s t?
- L a biserică.
- Ce? L a ora asta?
- De ce nu?
Francis se strădui să zîm bească.
- V ă tem eţi să nu-L trezesc pe bunul Dum nezeu?
- N u, m ai curînd m ă trezeşti pe m ine.
Şi furios, Kezer continuă:
- Nu vreau aşa ceva. N -am auzit niciodată asemenea prostii.
E u conduc o parohie, nu o m ănăstire. Poţi să te rogi atît cît îţi
place în tim pul zilei, în să atîta tim p cît vei fi sub ordinele т е Ц
noaptea vei dormi.
Francis se abţinu să dea răspunsul pe care-1 avea pe buze.

115
Se îndreptă liniştit spre cam era sa. Trebuia, orice s-ar întîm pla,
să se dom ine, să ajungă să se înţeleagă cu superiorul său dacă
v o ia să obţină rezu ltate bune în parohia asta. în ce rca să-şi
ream in tească virtu ţile preotului, sinceritatea şi curajul lui,
grosolăniile lui neaşteptate, castitatea sa indiscutabilă. Cîteva zile
m ai tîrziu, într-un m om ent favorabil, îl abordă diplom atic pe
superiorul său:
- M -am gîndit, părinte... că într-o parohie atît de întinsă ca
a noastră, unde legăturile cu lum ea din afară sînt rare şi aceasta
nu oferă decît puţine distracţii, am putea, eventual, să organizăm
reuniuni pentru tineret.
- A ha! P reotul era într-o bună dispoziţie. V rei să-ţi faci
popularitate, dragul meu?
- D eloc, deloc, reluă Francis, m anifestînd o veselie ca şi
cea a interlocutorului său, dorind să i se adm ită proiectul. D ar
poate că o sală de reuniune ar contribui să îm pace băieţii care se
ceartă pe străzi şi chiar şi pe cei mai vârstnici, care-şi petrec timpul
în cafenea. S-ar putea să contribuim la evoluţia lor fizică şi socială.
C u un surîs, termină;
- Poate chiar să le insuflăm dorinţa să vină la biserică.
- Ho! Ho! Ho! hohoti preotul. Se vede că eşti tînăr. C red
că eşti mai rău decît Lee. Fă-o, dacă-ţi place. Insă să nu te aştepţi
nici la cea m ai m ică recunoştinţă din partea acestei b an d e de
secături.
- M ulţum esc, m ulţum esc. Ţineam num ai să obţin învoirea
dumneavoastră.
Plin de entuziasm , Francis începu im ediat lucrul. D onald
K yle, directorul m inei R enshaw , scoţian şi catolic, se arătă
favorabil. Alţi doi funcţionari de la rafinăria de ulei, M orrison,
controlorul, a cărui soţie venea cîteodată să dea o m înă de ajutor
la prezbiteriu, şi G reeden aparţineau şi ei congregaţiei. P rin
m ijlocirea directorului, sala de p rim ajutor p entru răniţi îi fu
împrumutată lui Francis trei seri pe săptămînă. Alţi doi funcţionari

116
îl ajutau în cu n o ştin ţîn d p o p u laţia despre v iitoarele reuniuni.
Econom iile sale, după toate socotelile, se urcau la două livre şi el
ar fi preferat să m oară decît să ia din fondurile parohiale. îi scrise
însă lui Willie Tulloch şi-l rugă să-i trimită articole vechi de sport
şi de gim nastică de care nu se m ai servea.
C ăutînd să atragă publicul, crezu că nim ic n -ar fi m ai pe
placul tineretului decît un bal. Sala avea un pian. G reeden cînta
foarte bine la vioară. A nunţă serbarea printr-xm afiş lipit pe uşa
de la Crucea R oşie şi, joi, îşi cheltui capitalul pe prăjituri, fineţe
şi limonade pentru bufet.
S uccesul seratei, în ciuda u nui debut tim id, depăşi orice
aşteptare: era atît de m ultă lum e îneît se p utură organiza opt
cadriluri. Cei m ai mulţi băieţi nu aveau pantofi şi dansau în ghetele
de lucru. In pauza dintre dansuri se aşezau în jurul sălii, pe bănci,
şi tinerele fete veneau să le aducă răcoritoare de la bufet. în tim p
ce valsau, cîntau refi-enul în cor. C îţiva m ineri din schim bul de
noapte se strînseseră în grup la intrare şi contemplau spectacolul,
iar dinţii lor albi luceau pe feţele negre. L a urm ă începură să eînte
şi ei şi cîţiv a dintre cei m ai îndrăzneţi se am estecară printre
dansatori. Serata fu grozav de veselă.
L îngă uşă, în vrem e ce îi urau seară bună şi îi m ulţum eau,
Francis, cu inim a trem urînd de bucurie, gîndea: „Iată că s-au
trezit. M ulţum esc, Doam ne, pentru acest început."
A doua zi de dim ineaţă, la m icul dejun, părintele K ezer
fulgera mînios;
- Ce aud? Frum oasă ispravă! Frum os exem plu le dai! A r
trebui să m ori de ruşine!
Francis îl privi încremenit.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Ştii destul de bine ce vreau să spun. Infernala dum itale
reuniune de ieri-seară...
- D a r dum neavoastră aţi autorizat-o săptăm îna trecută.
Preotul lătră ieşit din minţi:

117
 - E u n u te-am autorizat niciodată să găseşti un loc de
pierzanie în sinul bisericii m ele. îm i era destul de greu să apăr
castitatea acestor fete înainte ca dum neata să fi introdus aceste
îmbrăţişări şi aceste ţopăieli impudice.
- A ceastă serată a fost com plet nevinovată.
-N e v in o v a tă? D um nezeule din cer! K ezer se învineţise de
furie. N u-ţi dai seam a oare unde duc galanteriile acestea, sărman
neghiob, strîngerile în braţe, corpurile şi picioarele apăsate unele
de altele? Toate astea îi dau tineretului gînduri rele. Toate duc la
senzualitate şi desfiîu.
Pe faţa devenită lividă, ochii lui Francis ardeau de indignare.
- N u confundaţi, vă rog, desfrîul cu natura I
- lisus, M aria, Iosif! Şi care este diferenţa?
Pumnii abatelui se strîngeau convulsiv.
- Pe toţi dracii din iad, ce tot spui?
A m ărăciunea acum ulată lent în tim pul ultim elor două luni
dădu pe afară şi izbucni ca o lavă din adîncul sufletului lui Francis;
- N u se poate reprim a natura. D acă încerci, ea se apără şi
te devorează. E perfect natural şi drept ca băieţii şi fetele să se
în tîln ească şi să danseze îm preună. A sta pregăteşte firesc
dragostea care duce la căsătorie. D e ce să se acopere atracţia
sexuală cu un văl m urdar, ca un cadavru îm puţit? înseam nă să
încurajezi glumele grosolane şi xînjetele lascive. Da, trebuie să ne
ocupăm de educaţia sexuală ca să în n o b ilăm instinctul, n u să
căutăm să-l strivim ca pe o viperă. încercarea va fi condam nată
la nereuşită şi, în afară de asta, va înjosi la un nivel infam ceea ce
este pur şi nobil!
U rm ă o tăcere cumplită. Pe gîtul preotului, venele um flate
se învineţiseră.
- D efăim ător! Ageam iu! N u voi îngădui ca tineretul să se
împerecheze, în sala dum itale de dans.
- Atunci, dum neavoastră preferaţi ca ei să se îm perecheze,
pentru a folosi expresia dum neavoastră, pe cărări ascim se sau
pe cîmpuri?

118
 - M incinos! bîigui preotul. Voi păzi castitatea în parohia
m ea şi voi veghea să se păstreze virginitatea neatinsă. Ştiu ce am
de făcut.
- Fără îndoială, răspunse Francis ironic. Ce dacă statisticile
dovedesc cum că naşterile n elegitim e sînt m ai frecvente la
Shalesley decît în oricare altă parohie din dioceză.
O clipă, preotul trem ură în pragul unui atac de apoplexie.
Mîinile lui se crispau şi se deschideau ca pentm a strînge pe cineva
de gît. C lătinîndu-se uşor, ridică un deget şi-l îndreptă spre
Francis.
- Statisticile vor putea să dovedească altceva: că nu va m ai
exista nici un club pe o rază de zece kilometri în jum l punctului în
care m ă găsesc eu. G ata cu frum osul dum itale proiect, m ort şi
îngropat! Ţi-o spun eu. Şi hotărifea m ea este irevocabilă!
Se prăbuşi pe scaunul său şi se apucă să m ănînce, furios.
Francis m încă repede şi se urcă la el, palid şi înfrînt. Prin
geamurile prăfuite, putea distinge în sala de prim ajutor a răniţilor
cutia cu m ănuşi de box şi halterele expediate de W illie Tulloch,
de aici înainte nefolositoare, interzise. Pradă unei penibile emoţii,
gîndea: „N u pot să m ă resem nez. D um nezeu n -ar cere o
asem enea supunere. Trebuie să lupt, să lupt pe acelaşi plan cu
preotul m eu, să lupt nu pentru m ine, ci pentru această sărm ană
parohie pe ju m ă ta te m oartă. “ E ra stăpînit de o dragoste fără
m argini, de o dorinţă irezistibilă de a-i ajuta pe aceşti oam eni,
primii pe care-i încredinţase Durrmezeu.
în zilele următoare, treburile parohiei îl absorbiră, însă căută
neobosit un m ijloc să ridice interdicţia prin care fuseseră oprite
reuniunile sale. Ele căpătaseră deodată în ochii lui valoarea unui
sim bol, acela de m întuire a parohiei. însă, sub orice unghi ar fi
privit, poziţia preotului părea inviolabilă.
Nepăsarea aparentă a lui Francis îi pricinuia celuilalt bucurii
prost disim ulate. El ştia să-i pună cu botul pe labe pe ageam iii
ăştia. Episcopul trebuie să-şi fi dat seam a că el ştie să-i prmă pe

119
drum ul cel bun, de vrem e ce îi trim itea atîţia, unul după altul.
Surîsul lui batjocoritor se accentua.
într-o bună zi, Francis avu o inspiraţie. Fu încîntat; şansa
aceasta, oricît de m ică ar fi fost, trebuia să n-o pierzi. F aţa lui
palidă se îm purpură şi puţin lipsi să strige. Se stăpîni cu greu şi
hotărî; „Voi încerca să dau lovitura... imediat după vizita mătuşii
PoUy“ .

Se aştepta, într-adevăr, ca m ătuşa Polly să vină cu Judy la

Shalesley, să petreacă o săptăm înă de vacanţa la sfîrşitul lunii
iunie. N u că Shalesley ar fi fost o staţiune climaterică, însă aerul
era curat. Prim ăvara, am eţitoare şi rece, îi conferea o ihim useţe
precară. Şi Francis dorea m ai ales ca m ătuşa Polly să se bucure
de puţină odihnă, de care avea m are nevoie. Iam a fusese grea
pentru ea, fizic şi financiar. Thadeus G ilfoyle era pe cale, zicea
ea, „să ruineze“ Taverna Uni\mii, bea m ai mult decît vindea, casa
era m ereu goală şi, m ai mult, încerca să acapareze toată afac-erea.
Suferinţele cronice îl făcuseră neputincios pe N ed după un an, şi
nu m ai putea să se ocupe de afaceri. Silit să um ble într-un scaun
cu rotile, devenise iresponsabil. M anifesta capricii bizare, se fălea
faţă de Thadeus, care continua să-i m ăgulească slăbiciunile, cu
iahtul său cu abur şi fabrica de bere de la Dublin. Intr-o zi scăpase
şi se dusese în tovărăşia lui Scanty, p ereche grotescă, în
magazinele din Clermont, unde îşi comandase o duzină de pălării.
D upă această boroboaţă, doctorul Tulloch, chem at la îndem nul
lui Francis, atribuise starea lui N ed nu unui atac, ci unei tumori pe
creier, şi îi aduse mătuşii Polly o infirmieră care o înlocuia acum.
Francis a r fi p referat s-o găzduiască pe P olly în cam era
musafirilor de la prezbiteriu (el visa o parohie a lui, în care mătuşa
P olly ar fi m enajera lui şi unde ar p u tea să se ocupe de Judy),
însă atitudinea preotului făcea imposibilă orice sugestie de felul
ăsta. Le găsi deci o locuinţă confortabilă la doam na M orrison şi,
pe 21 iunie, Polly şi Judy sosiră.

120
 L a gară, unde se dusese să le prim ească, i se strînse brusc
inima. Polly, m ereu dreaptă şi ciuajoasă, cobora din tren ţinînd
de m ină, cum o ţinuse cîndva pe N ora, o fetiţă subţire, cu părul
bine pieptănat.
- Polly, scum pă Polly, m urm ură ca pentru el însuşi.
Era neschimbată, poate ceva mai prost îmbrăcată, cu obrajii
ei slabi şi mai traşi.
P urta aceeaşi jac h e tă , aceleaşi m ănuşi, aceeaşi pălărie.
Pentru ea însăşi nu cheltuia niciodată nimic. Se consacrase Norei,
lui, lui Ned, acum lui Judy, cu un devotam ent atît de absolut, încît
inim a lui Francis se înduioşă. Inaintă şi o strînse în braţe.
- Polly, sînt atît de fericit să te v ă d ... nu te schim bi deloc.
Ea scotoci prin poşetă după o batistă.
- Bate vîntul şi m i-a intrat ceva în ochi.
O luă de braţ, apucă m îna lui Judy şi le conduse în
apartamentul lor.
Francis făcea tot posibilul să le înveselească. Seara stătea
m ult de vorbă cu Polly. E a era atît de m îndră de el, de ceea ce
devenise. N u vorbea de greutăţile ei financiare. însă era mgrijorată
cu privire la Judy. Copila, în vîrstă de zece ani, m ergea la şcoala
din Clerm ont şi îm bina într-un fel straniu un aer de sinceritate cu
un caracter bănuitor şi ascuns. Tăinuia tot felul de lucruri în camera
ei şi trem ura de furie dacă atingea cineva ceva. C u o dispoziţie
schim bătoare, se arăta cîteodată tim idă şi ezitantă. N u putea să
sufere să i se spună că nu are dreptate şi minţea cu uşurinţă pentru
a nega. Dacă se îndoia cineva că nu spune adevărul, vărsa şiroaie
de lacrimi, indignată.
în tot acest tim p, Francis făcea toate eforturile să-i cîştige
inima. O chem a la prezbiteriu imde, cu nonşalanţa copiilor, se
sim ţea ca la ea acasă, intra m ai ales la preot, sărea pe sofaua lui,
se ju c a cu lulelele lui şi cu prespapierurile. F rancis, jen a t, nu
tlojenea copila de vrem e ce preotul nu protesta.

121
 în ultim a zi a scurtei lor vacanţe, m ătuşa Polly se duse să se
plim be puţin, iar Judy se instalase cu o carte cu poze într-un colţ
al camerei iui Francis, cînd menajera. M iss CafFerty, bătu la uşă.
E a i se adresă direct lui Francis;
- Părintele doreşte să v ă vorbească imediat.
M irat de neaşteptata cerere, se ridică imediat. în tonul femeii
era ceva ameninţător. Abatele Kezer îl aştepta în biroul lui. Pentru
prim a oară după multe săptămîni, se uită drept în ochii lui Francis:
- C opila asta este o hoaţă.
Francis nu răspunse, dar simţi deodată că i se opreşte inim a
în loc.
- A veam încredere în ea. O lăsam să se jo ac e la m ine.
G ăseam că e drăguţă, cu toate c ă ...
K ezer se întrerupse brusc.
- Ce-a furat? întrebă Francis cu greu.
- C eea ce iau hoţii de obicei.
P reotul se întoarse spre sobă, unde erau aşezate m icile
m onede de doisprezece bani fiecare, pe care le înfăşurase atent
în hîrtie cu mîinile lui. Luă una.
- A furat banii de la colectă. E m ai rău decît un fiirt, este un
trafic cu cele sfinte. Uită-te la ăsta.
Francis exam ină fişicul. Fusese deschis şi închis stîngaci.
Lipseau trei bani.
- Ce v ă face s-o acuzaţi pe Judy?
- N u sînt un imbecil, şuieră preotul. A m observat în cursul
săptămînii că dispăreau banii. Fiecare m onedă din aceste fişicuri
e însemnată.
F ără u n cuvînt, Francis se întoarse în cam era sa. Preotul
veni după el.
- Judy, arată-m i portm oneul tău.
M ai întîi năucită, îşi reveni repede. Zîmbi candid.
- L-am uitat la doam na M orrison.
- N u . Iată-1.

122
 Francis luă punga din buzunarul rochiţei sale. E ra un
portm oneu drăguţ, nou-nouţ, pe care i-1 făcuse cadou, înainte de
vacanţă, m ătuşa Polly. F rancis îl deschise şi găsi trei bani. Pe
fiecare era gravată cu briceagul o cruce. Severitatea expresiei
preotului se îm pletea cu oroare şi triumf.
- C e ţi-am spus? A şa, h aim ana răutăcioasă, l-ai fu rat pe
Dumnezeu?
îi aruncă lui Francis o privire sălbatică.
- A r trebui s-o arestez. D acă ar avea responsabilitate, aş
duce-o im ediat la poliţie.
- N u , nu! urlă Judy în lacrimi. Aveam intenţia să-i înapoiez.
V -o ju r!
Francis era livid. Situaţia lui era îngrozitor de penibilă. îşi
luă curaj şi zise;
- F oarte bine! O vom conduce la poliţie şi vom înainta
numaidecît plîngere la comisarul Hamilton.
Disperarea lui Judy atinse culmea. Preotul, buimăcit, rînji;
- A ş fi curios să văd asta.
Francis îşi luă pălăria şi o apucă pe Judy de mînă.
-H a id e , Judy, fii bună. M ergem să-l înştiinţăm pe comisarul
Ham ilton că părintele depune o plîngere îm potriva ta şi te acuză
că ai fiirat trei bani.
Francis şi copila se îndreptară spre uşă. Confuzia m ai întîi,
apoi o adevărată panică îl cuprinse pe preot. Prea se grăbise.
Ham ilton, adversarul lui politic, nu era în term eni buni cu el: se
certaseră adesea violent. Şi acum, cu această plîngere ridieolă...
îşi închipuia iisetele dispreţuitoare ale întregului sat. Bîigui;
- E inutil s-o duci!...
în să Francis se făcea că nu aude.
-O p re ş te -te ! strigă Kezer.
Inghifedu-şi mînia, mormăi;
- Să u ită m ... toate astea. Explică-i cum stau lucrouile.
Ieşi din cam eră spumegînd de furie.

123
 D upă plecarea lui Polly şi a lui Judy, pe Francis îl încercă o
oarecare m ilă. A r fi v rut să-şi exprim e regretele pentru m icile
furtişaguri ale lui Judy. însă preotul zădărnici bunele sale intenţii.
Im presia că fusese păcălit îl jig n ea pe om ul acesta m ai vîrstnic.
M ai m ult, voia să plece în concediu şi dorea să-l pună la locul lui
pe vicar înainte de a pleca.
Arţăgos şi m ut, se făcea că îl ignoră pe Francis. îi ordonase
lui M iss Cafîerty să-l servească separat, înaintea tînărului preot,
în durninica dinaintea plecării sale, ţinu o predică emfatică despre
po ru n ca a şaptea: „S ă n u furi“ , şi fiecare cuvînt i se adresa
vicarului.
Predica aceasta îl hotărî pe Francis. Im ediat după slujbă se
duse direct la D onald Kyle, îl luă deoparte şi discută serios cu el.
Puţin cîte puţin, chipul lui Kyle se lumină, încă puţin ezitînd,
însă plin de speranţă şi de interes. M urm ură în cele din urmă;
- N u ştiu dacă vom reuşi. D ar sînt cu totul al dumneavoastră.
Cei doi oameni îşi strînserăiiiîinile.
Luni dim ineaţă, preotul plecă la Harrogate, unde se ducea
să facă băi timp de şase săptămîni. în aceeaşi seară. M iss Cafferty
plecă la Rosslare, ţinutul său natal. Şi m arţi, dis-de-dim ineaţă,
Francis şi D onald Kyle se întîlneau la gară. Kyle avea o servietă
plină cu hîrtii şi o broşură fium oasă, lăcuită, publicată de curînd
de o firm ă rivală din N ottingham . Se îm brăcase cu cele mai
fi-umoase haine ale sale; expresia lui nu era m ai puţin hotărîtă ca
a lui Francis. Părăsiră Shalesley cu trenul de unsprezece.
Lunga zi se scurse încet. N u se înapoiară decît seara tîrziu.
M ergeau pe drum tăcînd, privind drept înainte. Francis părea
obosit, iar faţa lui nu exprim a nimic. C înd îşi urară noapte bună.
directorul minei avu ш rîm bet solemn şi semnificativ.
N imic anormal nu se petrecu în următoarele patru zile. A poi
deodată, în cep u o p erio ad ă de ciu d ată activitate. Această
activitate se desfăşura la m ină, fireşte, deoarece m ina era centru]

124
districtului. Francis îşi petrecea aici puţinul tim p liber pe care i-1
permiteau obligaţiile parohiei discutînd cu dom nul D onald Kyle,
adîncit în planuri de arhitectură sau supraveghind echipele de
lucrători. Lucrările se executau cu o rapiditate rem arcabilă. în
cincisprezece zile, clădirea depăşea hangarul învecinat şi în mai
puţin de o Ivină era terminată. Dulgherii şi zidarii începură lucrul.
Loviturile de ciocan răsrmau ca o m uzică plăcută în urechile lui
Francis. Respira cu m are plăcere arom a lemnului proaspăt dat la
rindea. Cîteodată punea m rna şi ajuta oamenii care îl îndrăgiseră.
M oştenise de la tatăl său gustul de a m eşteri.
Singur la prezbiteriu, afară de vizitele rapide şi liniştite ale
doam nei M orrison, care înlocuia tem porar m enajera, scăpat de
criticile superiorului, Francis radia de o lum ină pură şi rîvna lui
creştea pe zi ce trecea. S im ţea că se apropie de turm a sa, că
distruge barierele bănuielilor, pătrunde în vieţile lor m onotone,
deşteaptă în ochii lor stinşi un reflex brusc şi uim itor. Sim ţea o
bucurie supranaturală, în care se am esteca hotărîrea neclintită şi
sentim entul datoriei îm plinite, ca şi cum, îm brăţişînd sărăcia şi
m izeria care-1 înconjurau, era dus de com pasiunea sa şi de elanul
său de duioşie pînă la marginile invizibilei împărăţii a lui Dum nezeu
C inci zile înainte de întoarcerea preotului, Francis scrise
următoarea scrisoare:

Shalesley, 15 septem brie 1897

Stimate Sir George,

Centrul recreativ, clădit datorită ajutorului dumneavoastră

generos în satul Shalesley, este acum aproape terminat. El
va oferi imense bucurii nu numai propriilor dumneavoastră
mineri şi fam iliilor lor, dar întregii populaţii răspîndite în
această regiune industrială, fără deosebire de rang social şi
de religie. S-a form at deja un comitet mixt şi programul a

125
fo s t stabilit în linii generale, potrivit directivelor asupra
cărora am discutat. Raportul alăturat vă va permite să vă
daţi seam a că avem p ro iec te m ari p en tru la iarnă:
antrenament de box, echipă de hochei, educaţiefizică, cursuri
de prim ajutor pentru răniţi şi, în fiecarejoi, serată dansantă.
Generozitatea de care aţi dat dovadă ca răspuns la
demersurile pe care domnul Kyle şi cu mine le-am întreprins
p e Ungă dum neavoastră cu o ezitare nejustificată mă
uimeşte. Nu pot să vă exprim aici decît foarte imperfect
recunoştinţa mea. Veţi găsi recompensa adevărată în bucuria
astfel procurată locuitorilor din Shalesley şi în efectele
binefăcătoare ale unei solidarităţi sociale temeinice.
Noi ne propunem să inaugurăm centrul pe 21 septembrie,
printr-o serată de gală. Am f i încîntaţi dacă aţi binevoi să ne
faceţi onoarea de a lua parte.
A l dumneavoastră devotat,

Francis C hisholm
Vicarul Bisericii Mmtuirii

Puse scrisoarea la poştă zîm bind. M isiva ftisese dictată de

un elan absolut sincer. în să îi trem urau picioarele.
înziuade 19,ham iază-m enajeraveiiisecuoziînainte- preotul
reapăru. R evigorat de băile sărate, era p lin de energie. D upă
propriii term eni, degetele lui ardeau de dorinţa să reia frîiele.
Prezbiteriul, invadat de persoana lui neagră şi păroasă, răsună
im ediat de strigăte la adresa lui M iss C afferty, cerînd o m asă
copioasă, în tim p ce îşi exam ina corespondenţa. Pe farfuria lui se
găsea un plic. îl rupse şi scoase o hîrtie tipărită.
- C e-i asta?
Francis, um ezîndu-şi buzele reci, îşi adună tot curajul.
- D upă cît se pare, o invitaţie la inaugurarea noului centru
sportiv şi recreativ din Shalesley. A m prim it şi eu una la fel.

126
 - Ce centru? C e ne priveşte asta pe noi?
Ţ inea scrisoarea la distanţă şi o exam ina, stacojiu.
- C e este?
- U n frum os centru recreativ nou-nouţ. Se poate vedea de
la fereastră.
Francis adăugă tremurînd:
- A fost oferit de Sir G eorge Renshaw.
- S i r G eo rg e...
K ezer se opri, încrem enit, apoi se duse la fereastră călcînd
g reoi. R ă m a se acolo m u lt tim p , c o n te m p lîn d p ro p o rţiile
im punătoare ale noii clădiri. A poi reveni şi începu să m ănînce.
P ofta de m încare n u corespundea deloc aceleia a unui om al
cărui ficat fusese bine spălat. Ochii lui mici aruncau m ereu priviri
piezişe spre Francis. Tăcerea lui era apăsătoare.
Pînă la urm ă, Francis se hotărî să vorbească cu o simplitate
sfingace:
- A ştept hotărîrea dumneavoastră, părinte. Dum neavoastră
aţi oprit şi reuniunile mixte. Pe de altă parte, dacă enoriaşii noştri
refuză să coopereze, b oicotează centrul şi nu asistă la această
serată. Sir G eorge va fi grozav de ofensat.
Francis şedea cu ochii în farfurie.
- Vine în persoană la inaugurare, joi.
A batele K ezer se sim ţea incapabil să m ai înghită. Biftecul
gras şi îm bietor de pe farfurie i se p ărea o sim plă bucată de
talpă. Se ridică brusc şi făcu scrisoarea ghem în pum nul crispat
cu o violenţă îngrozitoare şi teribilă.
- N u vom m erge la această inaugurare, pe toţi dracii! N u şi
nu! M ă-nţelegi? O spim o dată pentru totdeaima.
Scos din sărite, ieşi.
Joi seara, ras procispăt şi îm brăcat im pecabil în cea m ai
frum oasă sutană a sa, cu expresia cînd binevoitoare, cînd
posomorită, preotul se duse la ceremonie. Francis îl însoţi.

127
 N oua clădire era plină de anim aţie şi de lumini. Pe tribună
şedeau cîţiva notabili, D onald K yle şi soţia sa, doctorul m inei,
institutorul şi doi pastori. în tim p ce Francis şi K ezer luau loc,
izbucniră aplauze prelungite, apoi cîteva fluierături şi hohote de
rîs. K ezer scrîşnea din dinţi.
Zgom otul unei trăsuri care se apropia emoţionă sala plină şi
peste un m inut m ulţim ea îl ovaţionă pe Sir G eorge chiar de la
apariţia lui în tribună. D e statură mijlocie, la vreo şaizeci de ani,
cu un cap chel şi strălucitor, aureolat de păr alb, avea o m ustaţă
argintie, obraji trandafirii şi ш ten p ro asp ă t-, privilegiul cîtorva
bătrîni. Părea de n ecrezut cum un om cu un aspect atît de
n ev inovat şi liniştit putea să fie atît de puternic. A sistă la
ceremonie, acceptă cu bunăvoinţă discursul de primire al domnului
Kyle, apoi pronunţă el însuşi cîteva cuvinte şi conchise amabil;
- Aş vrea, şi acesta este adevărul adevărat, să sem nalez că
iniţiativa acestui excelent proiect se datorează în primul lînd ideilor
largi ale abatelui Francis Chisholm.
A plauze asurzitoare îi acoperiră vocea şi Francis, roşu ca
focul, ridică spre superiorul său o privire rugătoare şi puţin jenată.
Preotul ridică autom at m îinile şi le lovi una de alta, de două
ori, cu o expresie de m artir în agonie. M ai tîrziu, cînd perechile
începură să danseze, îl văzu p e Sir G eorge facînd de două ori
înconjurul sălii, învîrtindu-se cu tînăra N ancy Kyle, apoi dispăru
în noapte. M uzica îl obseda. Cînd Francis se înapoie m ai tîrziu, îl
găsi pe preot aşteptîndu-1. N em işcat, pierduse orice aroganţă,
în cursul ultimilor zece ani, îmblînzise mai mulţi vicari decît numărul
nevestelor lui H enric al V lII-lea. A cum un vicar îl învinsese la
rîndul său. C u voce calm ă, declară:
- M ă văd obligat să fac un raport episcopului despre purtarea
dumitale!
Inim a lui Francis tresări. însă n u se urni din loc. O rice s-ar
înlîmpla, autoritatea părintelui fusese zdruncinată. Superiorul său
continuă, întunecat:

128
 - Poate о schim bare ţi-ar fi favorabilă. Episcopul va hotărî.
Decanul Fitzgerald are nevoie de un al doilea vicar la Tynecastle...
Prietenul dum itale M ealey se găseşte acolo, nu-i aşa?
Francis tăcu. N u dorea să părăsească parohia aceasta care
începea să se trezească. Totuşi, chiar dacă ar fi silit să plece, era
deschisă calea pentru succesorul său. C entrul era lansat. E ra un
început. Alte îmbunătăţiri vor urma. N u îl îngrijora deloc situaţia
sa personală, însă speranţa lui era vie, aproape vizionară. Zise
cublîndeţe:
- P ă rin te , regret dacă v-am contrariat. C redeţi-m ă, n-am
făcut nim ic decît să încerc s-a ju t... banda noastră de secături.
Cei doi preoţi se priviră. K ezer lăsă ochii în jos.

în v in erea de la sfîrşitul postului P aştelui, în sufrageria

prezbiteriului de la Saint D om inic, Francis şi părintele Slukas
şedeau la m asă înaintea unei ciorbe de m orun şi ap îinii prăjite,
servite în argintărie m asivă şi frum oase porţelanuri albastre de
Worcester, cîhd părintele Mealey se înapoie dintr-o vizită matinală
la un bolnav. înfăţişarea lui distantă, felul nepăsător cu care se
servea îi indicară im ediat lui Francis că A nselm era preocupat.
în acest sezon decanul Fitzgerald lua m asa în apartamentele
sale, îm preună cu cei trei preoţi m ai tineri. D ar M ealey m esteca
cu un aer absent; o emoţie vie îi colora obrazul şi, pînă la sfîrşitul
mesei, nu scoase un cuvînt. N um ai după ce lituanianul îşi scutură
firimiturile din barbă, se ridică şi îşi luă rămas-bun, înclinîndu-se,
M ealey redeveni firesc şi respiră profund.
- Francis! A i p u tea veni cu m ine azi după-m asă? Eşti
ocupat?
- N u, sînt liber pînă la patru.
- Atunci trebuie să vii. Tu eşti prietenul m eu, eşti şi preot, şi
aş dori ca tu să fii prim ul...

129
 Se întrerupse şi nu voi să dezvăluie m ai m ult misterul care îl
învăluia cuvintele.
D e doi ani, Francis era al doilea v icar la Saint D om inic,
unde Gerald Fitzgerald devenise decan. Fitzgerald este tot abate,
cu Anselm M ealey ca prim asistent şi cu preotul lituanian Slukas,
un rău necesar din cauza em igranţilor polonezi, din ce în ce mai
num eroşi la Tynecastle. Schim barea dintre cîm pia izolată din
Shalesley şi această parohie citadină şi fam iliară, unde slujbele
sînt m inuţios ţinute şi biserica de o perfectă eleganţă, l-a m arcat
p e Francis. E fericit să fie lingă m ătuşa Polly, să poată veghea
asupra lui Judy şi N ed, să vadă fam ilia Tulloch, pe W illie şi pe
sora sa, o dată sau de două ori pe săptăm înă. D e asem enea, e o
îm bărbătare, un sentim ent care-1 susţine să ştie că m onseniorul
M acN abb din San M orales va fi ridicat la demnitatea de episcop
în această dioceză. în să u n oarecare aer de m aturitate, riduri în
jurul ochilor, corpul foarte slăbit dovedesc că această promovare
n u s-a petrecut fără ciocniri violente.
Decanul Fitzgerald, om de un gust rafinat, m îndru de rangul
său, este exact opusul părintelui Kezer. Totuşi, în ciuda eforturilor
sale de a fi im parţial, decanul nu este total lipsit de prejudecăţi.
A nselm are toată libertatea (este m arele lui favorit); cît despre
părintele Slukas, el pare să-i ignore existenţa, slaba stăpînire a
limbii engleze, deplorabilele m aniere la masă, şervetul legat sub
barbă şi obiceiul excentric de a purta, cînd era îmbrăcat cu sutana,
o pălărie de culoarea pepenelui verde; în ceea ce-1 priveşte pe al
doilea vicar, el a păstrat întotdeauna o oarecare rezervă; Francis
a înţeles repede că umila sa origine, raporturile cu Taverna Uniunii
şi, m ai m ult, tragica afacere a fam iliei Bannon, puneau între ei
obstacole de netrecut.
L a drept vorbind, F rancis a debutat prost. O b osit de
platitudini, de predici repetate papagaliceşte ascultate invariabil
în fiecare dum inică a anului, Francis riscase, puţin după sosirea
sa, să predice o sim plă om elie, proaspătă şi originală, în care îşi

130
exprim a propriile idei despre integritatea personală. Vai, decanul
Fitzgerald dezaprobase vehem ent această inovaţie şi dum inica
următoare, A nsehn urcase în am von şi adm inistrase antidotul; o
m ăreaţă peroraţie care se term ina, dram atic, cu braţele ridicate,
printr-o chemare rugătoare: „Daţi fiiga!“.
Toate fem eile plîngeau; după aceea, în tim p ce A nselm
m înca cu poftă din cotletele de miel, decanul îl felicitase călduros,
subliniind cu o intenţie evidentă:
- Iată ce num esc eu elocvenţă! L-am ascultat pe răposatul
n ostru episcop, acum vreo douăzeci de ani, ţin în d o predică
aproape identică.
Poate predicile lor aht de diferite constituiau un indiciu asupra
carierei fiecăruia. In lunile urm ătoare, Francis nu putu decît să
com pare, descurajat, rezultatele m ediocre ale eforturilor sale
comparativ cu succesul strălucit al lui Ansehn. Părintele M ealey
conta în parohie; era m ereu vesel, plin de rîvnă, cu zîm bet
fermecător şi excela în a-i încuraja pe cei care treceau prin greutăţi
cu o palm ă amicală pe umăr. Lucra m ult şi din toată inima; agenda
lui era întotdeauna p lin ă cu întîlniri, nu refuza niciodată să
vorbească la o reuniune, nici să ţină un discurs după un ospăţ.
R edactor la Gazeta din Saint Dominic, făcuse din aceasta o
foaie vie şi adesea hazlie. Ieşea m ult şi, fără snobism , era invitat
la ceai de cele m ai bune familii. D acă un ecleziastic eminent era
în trecere, A nselm nu p reg eta să se ducă să-l asculte, să-l
cunoască şi să-i m ărturisească adm iraţia lui. A poi îi scria o
scrisoare bine concepută, în care exprim a, în term eni elogioşi,
binefacerile spirituale cu care s-a ales din în tîlnirea aceasta.
Sinceritatea aceasta îi atrăgea prietenii influente. Capacitatea lui
de m uncă avea, fireşte, limite. A stfel, în tim p ce-şi asum ase cu
zel funcţiile de secretar al noului centru diocezan al M isiunilor
Străine din Tynecastle - un proiect drag episcopului - şi se silea
neobosit să-l satisfacă, fusese obligat, cu regret, să refuze
conducerea cercului tinerilor lucrători din Shand Street şi să i-1
treacă lui Francis.

131
 împrejurim ile din Shand Street erau cele m ai mizerabile din
oraş. Casele înalte m uncitoreşti, hotelurile suprapopulate, apoi
cocioabele fără aer şi fără lum ină deveniseră p uţin cîte puţin
districtul personal al lui Francis. Găsea acolo, în ciuda rezultatelor
slabe şi neglijabile, teren pentru o activitate considerabilă. Făcuse
cunoştinţă cu mizeria, cu tristeţile şi umilinţele existenţei, cu eterna
ironie a sărăciei abjecte. N uîntr-o comuniune de sfinţi pătrundea,
ci într-una de pescari care îi stîm ea o m ilă atît de adîncă încît i se
um pleau adesea ochii de lacrimi.
- D orm i? întrebă A nsehn neliniştit, cu oarecare reproş.
C u o tresărire, Francis se smulse din gîndurile lui şi îl văzu
lîngă m ăsuţă p e părintele M ealey, aşteptîndu-1 cu pălăria şi
bastonul în mînă. Zîm bi şi se ridică să-l însoţească.
Afară, după-am iaza e fium oasă şi răcoroasă, suflă o briză
sănătoasă şi puternică, iar A nselm m erge cu pas vioi. Elegant,
cinstit şi sănătos, îşi salută cordial enoriaşii. Popularitatea sa la
Saint D om inic n u l-a făcut să-şi piardă capul. N um eroşii lui
adm iratori rem arcă adesea că m odestia este im a dintre cele m ai
ferm ecătoare calităţi ale sale.
C urînd, F rancis vede că se îndreaptă spre m ahalaua care
fiisese de curînd alipită parohiei. Se află dincolo de m arginea
oraşului, în parcul parcelat al unui castel vechi. Lucrători um blă
aici cu cazmale şi roabe. Francis citeşte fără să perceapă inscripţia
albă; Parcelarea parcului Hollis. Informaţii: Malcolm Glennie,
Avocat. în s ă A n se lm m erg e vo io s în ain te , p e ste colină,
traversează cîmpurile verzi, apoi o ia la stînga, pe o cărare paralelă
cu o dum bravă. C u toate că uzinele sînt în apropiere, priveliştea
este cîm penească.
Deodată, părintele M ealey se opreşte, nem işcat ca un cîine
prepelicar.
- Ştii unde sîntem, Francis? Cunoşti locul?
-D esigur.
Francis trecuse adesea pe-acolo: se află aici o m ică grotă

132
alcătuită din stînci acoperite cu m uşchi, pe jum ătate ascunsă sub
grozam e de aur şi înconjurată de o pădurice de fagi purpurii, situl
cel m ai pitoreasc din îm prejurim i. S-a întrebat adesea de ce i se
spune ,dhiţul“ şi, cîteodată, ,J4iţul Sfintei Marii". Fîntîna e secată
de cincisprezece ani.
—Priveşte!
M ealey îl apucă de braţ, îl trage după el. Printre stînci curge
un fir de apă cristalină. M ealey se apleacă şi, cu m îinile făcute
căuş, ia puţină apă şi bea cu pioşenie.
-G u st-o , Francis. A r trebui să fim recunoscători privilegiului
că smtem printre primii.
Francis se aplecă şi bău. A pa era rece şi curată. Zîmbi.
- E plăcută!
M ealey îl p riv eşte cu indulgenţă, nu fără o nuanţă de
condescendenţă.
- S cum p prieten, aş zice m ai degrabă că are o savoare
divină.
- E m ult tim p de cînd curge apa?
- D e ieri după-am iază, de la apusul soarelui.
Francis începu să rîdă.
-A stă z i chiar te exprimi ca oracolul din Delphi; prin parabole
şi simbolmi. Explică-te. Cine ţi-a „vorbit"?
Părintele M ealey clătină din cap.
- î n c ă . . . nu p o t...
- D ar mi-ai aţîţat curiozitatea.
încmtat, Anselm zîmbi. Apoi deveni solemn.
- N u pot să-ţi spun nimic, Francis. Trebuie să-l consult mai
întîi pe decan. N um ai el poate hotărî. Totuşi, fireşte, ştiu că pot
să m ă încred în tin e ... că tu vei păstra secretul.
Francis îşi cunoaşte prea bine colegul ca să m ai insiste.
Inapoindu-se la Tynecastle, Francis se desparte de colegul
lui şi se duce să viziteze un bolnav în strada GlanviUe. Unul dintre
membrii Cercului lucrătorilor, Owen Warren, a fost lovit la picior

133
în tim pul unei partide de fotbal în urm ă cu vreo cîteva săptămîni.
N ev o iaş şi subalim entat, sărm anul băiat nu s-a îngrijit. C înd
doctorul a fost chem at de urgenţă, se declarase un ulcer cu as­
pect u n t la tibia unui picior. C a 2 u l acesta îl chinuia pe Francis,
căci doctorul T ulloch p ă re a n elin iştit de urm ări. A stă-seară
încearcă sâ-1 încurajeze pe O w en şi pe m am a lui care se M m întă
de grijă, şi uită complet ciudata şi inexplicabila plimbare de după-
amiază.
A doua zi dimineaţă, totuşi, ш tărăboi nemaipomenit venind
din camera decanului Fitzgerald i-o aminti.
Postul Paştelui este un canon sever pentru decan. O m
credincios, el posteşte. în să regim ul acesta nu-i prieşte deloc
corpului său, obişnuit cu o hrană delicată şi substanţială. Foarte
slăbit şi prost dispus, se izolează sau se plim bă prin prezbiteriu
fără să vadă pe cineva şi, în fiecare seară, înseam nă în calendar
cîte o cruce.
Cu toată stim a pe care o are decanul pentru preotul Mealey,
acesta trebuie să fie nespus de iscusit ca să se apropie de el în perioada
asta; Francis aude vocea lui A nselm Mealey, convingătoare şi
rugătoare, urmată de exclamaţiile scurte şi nervoase ale decanului.
Pînă la urm ă, vocea blîndă triurafâ - ca picăturile de apă, gîndeşte
Francis, a căror perseverenţă pătrunde şi granitul.
O oră după aceea, silit, decanul iese din camera lui. Părintele
M ealey îl aşteaptă în vestibul. îm preună, pleacă în cupeu spre
centrul oraşului. Absenţa lor durează trei ore. Cînd se înapoiază
pentru dejun, decanul, în m od excepţional, se aşază la aceeaşi
m asă cu vicarii. R efuzînd m încarea, cere o cană m are cu cafea
franţuzeaseă, singurul lux pe care şi-l perm ite într-un deşert de
lipsuri. A şezat deoparte, cu picioarele încrucişate, degajă din
silueta lui elegantă, în tim p ce soarbe încet din lichidul arom at şi
fierbinte, o atm osferă de caldă colegialitate, ca şi cînd sufletul lui
ar fi cuprins de entuziasm.
G înditor, li se adresează lui F rancis şi părintelui Slukas,
atitudine excepţional de prietenească faţă de polonez.

134
 - E i bine! trebuie să-i m ulţum im părintelui M ealey pentru
c re d in ţa sa, spre d e o seb ire de n e în c red e re a m ea acerbă.
B ineînţeles, e de datoria m ea să m an ifest m ult scepticism cu
privire la ... oarecare fenom ene. Insă eu n-am văzut niciodată...
nu sperasem niciodată să văd o astfel de m anifestare în parohia
mea.
Se întrerupse şi, cu ceaşca de cafea, face sem n către primul
său vicar.
- îţi dau voie să povesteşti, părinte.
Cu obrajii roşii de emoţie, M ealey tuşeşte şi începe, repede
şi serios, ca şi cînd incidentul de care-1 relatează ar necesita o
elocvenţă convenţională:
- U n a dintre enoriaşele noastre, cu o sănătate delicată de
mai mulţi ani, se plimba luni; sau, ca să fiu mai precis, la 15 martie,
orele trei şi ju m ătate după-am iază. Scopul acestei excursii era
bine determ inat, căci această tînără d evotată şi pioasă nu s-a
deprins să-şi piardă tim pul, nici să-l risipească. Se plim ba după
sfatul m edicului, ca să facă exerciţii în aer curat. M edicul ei este
doctorul W illiam Brine, 42 Boyle Crescent, căruia îi recimoaştem
cu toţii m area competenţă. Ei bine! - părintele M ealey înghiţi un
gît de apă, după care continuă: C înd se înapoia de la plim bare,
trecînd pe lîngă locul zis „Puţul Sfintei M arii“ , ea m urm ura o
rugăciune. R azele apusului scăldau încîntătorul peisaj într-o
strălucire curată. T înăra se opri să contem ple priveliştea cînd,
spre m area ei surpriză, v ăzu deodată în ain tea ei o doam nă
îm brăcată în alb, cu o capă albastră şi cu o diadem ă de stele pe
cap. Călăuzită de instinct, buna noastră catolică a căzut imediat
în genunchi. D oam na i-a surîs cu o nesfîrşită duioşie şi i-a zis:
„D raga m ea, aşa slabă cum eşti, totuşi pe tine te-am ales“ . Apoi
se întorsese încet şi îi vorbise întruna tinerei, care era cuprinsă de
m are emoţie, însă atentă: „Nu-i aşa că puţul acesta, închinat mie,
e trist dacă nu are apă? Ţine m inte! C eea ce se va întîm pla este
pentru tine şi pentru prietenii tăi.“ C u suiîsul pe buze, pieri. Chiar
în clipa aceea, гш izvor de apă dulce ţîşni printre stîncile aride.

135
 Părintele M ealey tăcu. A poi decanul zise:
- C u m sp u n e am , d a to ria n o a stră e ste să ex am in ăm
c h e stiu n ea a c ea sta aşa de delicată în tr-u n sp irit sceptic. N u
v o m a d m ite n ic io d a tă că m in u n ile se p o t p ro d u ce în ju ru l
prim ului tufiş de spini care-ţi iese în cale. Tinerele sînt visătoare.
Şi izvorul ar fi putut ţîşni printr-o sim plă coincidenţă. C u toate
a cestea, şi to n u l său e x p rim a o b u c u rie adîncă, am supus-o
pe tînără unui lung interogatoriu, în prezenţa doctorului Brine
şi a p ă rin te lu i M ealey. C um b in e p re su p u n e ţi, so lem n a
experienţă a viziunii i-a făcut o im presie adîncă. A trebuit să
se culce im ediat şi de atunci stă în pat. Vocea decanului devine
şoaptă, cuvintele m ai greu de înţeles. C u toate că este fericită,
norm ală, în bună stare fizică, n -a m încat şi nici n-a băut nim ic
tim p de cin ci zile. F ă c u o p a u z ă ca să su b lin iez e a c est fapt
ex tra o rd in a r. în a fa ră de a c e a s ta ... d a, în a fa ră de a c easta,
zic eu, poartă cu siguranţă, fără eroare posibilă, de necom bătut,
sem nele Sfintelor Stigm ate.
Şi continuă triumfător;
- E prea repede ca să-l proclam ăm chiar acum , trebuie să
adunăm dovezile definitive, însă eu am cea mai vie speranţă, care
echivalează aproape cu o convingere, că parohia noastră a fost
aleasă de Sfînta Providenţă ca teatm al unei minuni asemănătoare
cu aceea care a avut loc de curînd la G rota din D igby şi cu aceea,
m ai veche şi trecută în istorie, de la Notre-Dam e de Lourdes. S-ar
putea ca efectele să fie tot atît de imense!
N o b le ţe a a c esto r pero raţii era m işcăto are. Toţi erau
emoţionaţi.
- Cine este tînăra? se inform ă Francis.
- Charlotte Neily!
Francis îl priveşte fix pe decan. Deschide gura, apoi o închide.
Liniştea se lasă, impresionantă.
T im p de cîteva zile, prezbiteriul zb îm ie de o anim aţie
extraordinară. Nim eni, m ai m ult decît decanul G erald Fitzgerald

136
nu ar şti să ţină atît de bine situaţia în m îini. Cucerniciei sale sin­
cere i se adaugă o p rofundă cunoaştere a lum ii. E xperienţa sa
îndelungată, scump dobîndită în comitetele şcolare şi municipale,
l-a în v ă ţa t p ra c tic a lu c ru rilo r lu m eşti. N u p e rm ite să se
răspîndească din sălile parohiei nici un ecou, nici o bănuială asupra
întîmplării. Totul este ţinut strict secret. Revelaţia nu va veni decît
la timpul său.
A cest incident m iraculos şi neaşteptat îl um ple de un zel
nou. Iată că de mulţi ani n-a resimţit o asemenea bucurie interioară,
spirituală şi m aterială. în el se îm pletesc, paradoxal, evlavia şi
am biţia. C alităţile sale excepţionale, fizice şi m orale, păreau
destinate autom at avansării ecleziastice. Şi a dorit cu pasiune
această în aintare, tot atît cît doreşte însuşi progresul Sfintei
Biserici. Istoric erudit, se com pară adesea în gînd cu cardinalul
N ew m an. A r fi m eritat şi el p urpura de cardinal. Şi totuşi, s-a
îngropat la Saint Dominic. Singura distincţie care i-a fost acordată
ca recom pensă pentru douăzeci de ani de serviciu este acest
mizerabil titlu de decan, atît de rar în Biserica Catolică, încît asta
îl face să fie luat uneori, în afara oraşului, drept un pastor anglican,
greşeală care îl m îhneşte profund.
Poate că bănuieşte că este adm irat fără să fie iubit. Şi
decepţia lui creşte în fiecare zi. în cearcă să se resem neze. D ar
cînd lasă capul în jo s pronunţă; „D oam ne, facă-se v o ia ta !“ în
adîncul inim ii lui, sub m asca um ilinţei, îl arde alt gînd; „La ora
acm ală ar trebui să prim esc pălăria de cardinal“ .
A cum totul se va schimba. Să fie lăsat la Saint Dominic! îl
va transform a într-un sanctuar strălucit. D upă exem plul din
Lourdes sau, m ai recent şi m ai apropiat, de la Digby, în M idlans,
unde o grotă m iraculoasă, locul a num eroase tăm ăduiri, perfect
dovedite, a transform at un cătun mizerabil într-un oraş înfloritor
şi unde un preot de parohie necunoscut, însă inteligent, a atins o
glorie naţională.

137
 Decanul se lăsă în voia vizim ii splendide a unui oraş nou, cu
o b iserică im ensă în care, în tim pul unui Te-D eum solem n, se
înfăţişează cu ш patrafir somptuos brodat... însă îşi vine în fire şi
exam inează atent contractele pe care le are sub form ă de proiect.
Prim a grijă a fost să o plaseze lîngă Charlotte Neily, o dominicană
liniştită, pe sora Tereza. L iniştit de declaraţiile ei categorice,
priveşte chestiimea sub aspectul ei legal.
Printr-o fericită întîmplare, ,Jhiţul Sfintei Marii" şi terenurile
din vecinătate aparţin vechii şi bogatei familii Hollis. Căpitanul
H ollis n u este catolic, în să soţia sa este, sora lui Sir G eorge
Renshaw. Se arată înţelegător. Decanul a avut timp de m ai multe
zile lungi convorbiri secrete cu el şi cu avocatul său, M alcolm
G lennie. C u vin de X eres şi biscuiţi dinainte, se ajunsese la un
acord am iabil. în ceea ce îl priveşte, pe decan nu îl interesează
deloc banii. îi dispreţuieşte. D ar îl interesează ceea ce-i pot
procura banii şi trebuie să asigure viitorul strălucitelor sale
speranţe. A r fi nu neghiob să nu-şi dea seam a că preţul terenului
va urca vertiginos.
N egocierile se încheie eînd Francis îl întîlneşte pe Glennie
pe coridor. La drept vorbind, fusese surprins să vadă că vărul lui
era însărcinat cu afacerile famiUei HoUis. Insă avocatul, cu dreptul
terminat, cum părase cu banii soţiei un birou cu o veche reputaţie
şi îşi făcuse astfel o chentelă de prim ordin.
- Ei bine, M alcolm, zise Francis întinzîndu-i mîna, sînt foarte
fericit să te văd aici, dar sînt surprins găsindu-te în peştera Femeii
îm brăcată în purpură şi stacojiu.
Avocatul rise siht şi strînse m îna întinsă cu o efuziune jilavă.
- A m vederi largi, Francis, şi apoi, trebuie să-ţi cîştigi pîinea!
D e m ult, Francis dorise să reînnoiască relaţiile cu Glennie,
dar îl oprise ştirea morţii lui Daniel şi o mfflnire, datorită întîmplării,
cu doam na G lennie pe străzile din Tynecastle. D e-abia îl zărise
cu coada ochiului, că îl ocolise ca şi cînd ar fi văzut pe dracul în
carne şi oase.
El zise:

138
 - М -а d urut nespus de m ult cînd am aflat că tatăl tău a
murit
- Da, da, n e -a părăsit, bineînţeles. în să sărm anul nu m ai
era decît o epavă.
- N u e un naufragiu să m ergi în cer, glum i Francis.
- în tr-a d e v ă r... e a c o lo ... fără îndoială.
G lennie se ju c a m aşinal cu lanţul de la ceas. Tindea să se
îngraşe. Trupul se gîrbovise, din părul rar nu-i m ai răm ăseseră
decît cîteva şuviţe lipite pe chelie. însă privirea, îndărătul unui aer
evaziv, era aspră şi pătrunzătoare. Ducîndu-se spre scară, aruncă o
invitaţie tîrzie:
- Vino să ne vezi cînd vrei. D upă cum ştii, m -am însurat,
însă m am a trăieşte cu noi.
M alcolm Glennie se interesează îndeosebi de dumnezeiasca
viziune a lui Charlotte Neily. Din cea m ai fragedă copilărie, căuta
cu patim ă ocazia să se îmbogăţească. A m oştenit de la m ^ a lui
o zgîrcenie pătimaşă şi puţin din şiretenia nevăstuicii. Presimte că
va cîştiga bani m ulţi din com edia asta ridicolă, care com portă
însă posibilităţi extraordinare. I se oferă ocazia, n-are decît s-o
culeagă ca pe un fruct copt. O şansă asem ănătoare nu se prezintă
de două ori în viaţă.
O cupîndu-se fără scrupule de afacerile clientului său,
M alcolm se gîndise la un lucru pe care nimeni nu-1 prevăzuse. Pe
ascuns, cu mari cheltuieli, a făcut examenul geologic al terenului.
B ănuielile i-au fost confirm ate. A pa care alim entează fîntîna
provine dintr-o landă, aşezată m ai sus, la o distanţă destul de
considerabilă de parc.
M alco lm nu este bogat. N u încă. în să , a d u n în d u -şi
econom iile, ipotecîndu-şi casa şi biroul, poate obţine o opţiune
asupra terenului din vale. Cunoaşte rezultatul unui puţ artezian.
Nu are intenţia să sape гдп asem enea puţ. D ar am eninţarea de a-1
săpa va fi de-ajuns, m ai tîrziu, ca să-i aducă lui M alcolm o avere
considerabilă.

139
 D eocam dată, apa curge m ereu, lim pede şi curată. C har­
lotte, tot în extaz, cu semnele Sfintelor Stigmate, continuă să refiize
orice hrană. Iar Francis, copleşit, se roagă fără încetare pentru
a-i fi acordată credinţa. N um ai dacă ar putea crede ca A nselm ,
care acceptă totul liniştit şi fericit, de la coasta lui A dam pînă la
cele m ai improbabile detalii despre şederea lui Jona în pîntecele
balenei! E l crede, crede profund, însă n u în am ănunte, ci doar
esenţialul... num ai printr-un m are elan de dragoste, num ai prin
eforturi nespus de m ari în cocioabe, cînd, la întoarcere, trebuie
să-şi scuture hainele de purici în baie; niciodată, niciodată nu
este u ş o r... doar cînd asistă bolnavii, infirmii cu obrajii pămîntii.
Cruzimea încercării actuale, nedreptatea ei îi uzează nervii, ofileşte
în el floarea mgăciunii.
Personalitatea însăşi a tinerei fete îl supără. Fără îndoială,
nutreşte o prejudecată nefavorabilă cu privire la nepoata aceasta
a lui Thadeus Gilfoyle. Tatăl ei este un bun vorbitor, pios, însă
leneş, care se furişează în fiecare zi din băcănie ca să aprindă
luminări de ceară, să obţină prosperitatea comerţului său pe care-1
neglijează. Charlotte a m oştenit din evlavia tatălui, însă Francis
bănuieşte că ceea ce o atrage este m irosul de tăm îie şi de ceară
de luminări, întunecimea confesionalului care face să vibreze plăcut
nervii. El nu se în doieşte de puritatea ei fără pată, nici de
regularitatea cu care îşi îndeplineşte îndatoririle; dar se spală su­
perficial şi respiraţia îi m iroase greu.
Sîmbăta urm ătoare, Francis, coboiînd pe strada Glanville,
grozav de deprim at, îl zăreşte pe doctorul Tulloch care iese din
casa lui O w en W arren. îl strigă. Doctorul se întoarce, se opreşte,
apoi porneşte alături de prietenul său.
Willie s-a îngrăşat, însă nu s-a schimbat deloc. Lent, rezistent
şi îndem înatic, credincios atît prietenilor, cît şi duşm anilor, are
aceeaşi bun ăv o in ţă ca şi tatăl lui, în să fără farm ecul şi fără
înfăţişarea impunătoare a acestuia. Faţa lui, cu nasul proeminent,
este roşcovană şi inexpresivă, părul este zbîrlit... Totuşi, persoana

140
lui răspîndeşte o bunăvoinţă liniştită. Cariera lui medicală n-a fost
strălucită, însă e sigur pe sine şi îşi iubeşte profesia. Dispreţuieşte
am biţiile ortodoxe. D in cînd în cînd visează să facă înconjurul
lum ii, să pornească îh aventură în ţări îndepărtate şi rom antice,
însă răm îne m ereu la postul lui de m edic al nevoiaşilor, care nu
presupune făţărnicie şi îi perm ite să spună aproape totdeauna
ceea ce gîndeşte, ancorat în rutină p rin capacitatea sa practică
de a trăi viaţa zi cu zi. Şi apoi, n -a izbutit niciodată să pună un
ban deoparte. Veniturile lui nu sînt considerabile şi le consacră în
cea m ai m are parte whisky-ului.
N e p ă să to r faţă de aparenţe, în dim ineaţa asta n u s-a
bărbierit. P rivirea înfundată în orbite este întunecată; expresia
p uţin bin ev o ito are pare că p o a rtă p ică întregului univers.
Pom eneşte scurt că m icului W arran îi m erge m ai rău. L uase o
m ică p ărticică din ţesu t p entru u n exam en histologic. C ei doi
continuă drumul şi comunică prin tăcerea lor familiară, cînd, mişcat
de un im puls inexplicabil, Francis îi încredinţează povestea lui
Charlotte Neily. Chipul lui Tulloch răm îne nepăsător şi continuă
să înainteze, cu m îinile în buzunare, cu gulerul ridicat, cu capul
plecat.
- Da, zice el într-un tîrziu, m i-a spus-o deja cin ev a...
- Tu ce crezi?
- D e ce m ă întrebi?
- Cel puţin tu eşti cinstit.
Tulloch îi aruncă lui Francis o privire stranie. Pentru un om
atît de m odest, atît de conştient de lim itele inteligenţei sale,
convingerea lui că nu există D um nezeu este nem aipom enit de
fermă.
- R eligia n u este de resortul m eu - am m oştenit un ateism
extrem de satisfăcător... p e care studiile m ele anatom ice n-au
făcut decît să-l confirm e. D acă vrei părerea m ea sinceră, cum
spunea tatăl meu, am îndoielile m ele. D ar îţi propun ceva: hai s-o
examinăm . N u sîntem departe de casa ei. Vom intra împreimă.

141
 - D ar asta îţi va pricinui necazuri cu doctorul B rine!
- N u . Voi aranja asta cu bimul doctor mîine. In relaţiile mele
cu colegii, am ca p rincipiu să fac m ai întîi şi să m ă scuz după
aceea.
îi adresă lui Francis un zîm bet ironic.
- D oar dacă nu te temi tu de reacţiile superiorilor tăi ierarhici?
Francis roşi, însă se stăpîni. Puţin după aceea, răspunse:
- D a, m ă tem , cu toate astea, să m ergem .
Spre m area lor surpriză, accesul era foarte simplu. Doam na
N eily, obosită de o noapte de veghe, se odihneşte. N eily, din
întîm plare, este în prăvălie. Sora Tereza, m icuţă, liniştită şi
binevoitoare, deschide uşa. Venită dintr-un cartier depărtat din
T ynecastle, ea n u îl cunoaşte pe T ulloch, în să îl identifică
num aidecît pe Francis şi-i introduce în cam era bine cernită, în
care dom neşte o ordine desăvîrşită şi imde Charlotte, îm brăcată
cu o căm aşă de noapte albă închisă pînă la gît, e culcată pe o
pernă fără nici o cută şi foarte curată, într-un pat de alam ă. Sora
Tereza se apleacă asupra ei, nu fără o adevărată m îndrie pentru
curăţenia care străluceşte peste tot.
- Scum pă Charlotte, părintele Chisholm vine să te vadă. A
adus un m edic care este un bun prieten al doctorului Brine.
Charlotte N eily zîmbeşte. Zîmbetul ei este conştient, puţin
galeş, dar pluteşte în el un extaz ciudat. îi lum inează faţa palidă,
deja ilum inată, care se odihneşte pe pernă. Foarte im presionat,
Francis se sim te cuprins de o adevărată rem uşcare.
Fără îndoială, este în această căm ăruţă albă şi liniştită ceva
care depăşeşte o experienţă norm ală.
- N u te superi dacă te exam inez, Charlotte? întrebă politi­
cos Tulloch.
—D e ce m -aş supăra, doctore ? Sînt fericită. N u sînt demnă,
dar dacă am fost aleasă, nu p o t decît să m ă supun bucuroasă.
D upă care se lasă exam inată respectuos de Tulloch.
- N u m ănînci nimic, Charlotte?

142
 - N u , doctore.
- N u ţi-e foam e?
- N u m ă gîndesc deloc la asta. M ă sim t susţinută de o graţie
interioară.
Sora Tereza intervine liniştită:
- P ot să vă asigur că, de cînd sînt în casă, n-a înghiţit nici
m ăcar o îmbucătură.
Tăcerea se restabileşte în camera liniştită. Doctorul Tulloch
se ridică şi îşi dă peste cap părul rebel. Spune simplu:
- M ulţum esc, Charlotte. îţi m ulţum esc, soră Tereza. îţi sînt
foarte recunoscător pentru bunăvoinţa dumitale.
Se îndreaptă către uşă. Francis se pregăteşte să-l urm eze,
însă o um bră trece pe faţa lui Charlotte:
- N u doriţi să priviţi şi dumneavoastră, părinte? Uitaţi-vă la
m îinile mele! Şi picioarele sînt tot aşa!
F ata întinde braţele u şm el, cu u n gest de sacrificiu. Pe
palmele palide se disting, iară eroare posibilă, urmele însîngeiate
ale cuielor.
Afară, doctorul Tulloch păstrează o atitudine rezervată. Cu
gura închisă, m erge pîn ă la extrem itatea străzii. A colo, cum
drum urile lor se despart, zice repede:
- Vrei să ştii ce cred? E un caz limită: psihastenie, nebunie
depresivă în perioadă de exaltare. C u siguranţă, sîngerările sînt
isterice. Dacă scapă de ospiciu, va fi cu siguranţă canonizată.
A poi, brusc, îşi pierde calm ul, uită orice cuviinţă. F aţa lui
roşcovană şi dură se congestionează. Cuvintele i se înăbuşă în gît.
- Iad şi blestem! C înd m ă gîndesc că se lăfaie acolo, sfînta
asta prefăcută, ca un înger anemic într-un sac de făină şi că acel
sărm an om , O w en W arren, suferă m ai rău decît cei osîndiţi, cu
piciorul lui cangrenat, pe ш pat m urdar şi că e am eninţat de un
sarcom, plesnesc de furie. Gîndeşte-te la toate astea cmd îţi citeşti
rugăciunile. Te duci, desigur, să-ţi faci rugăciunea. E u m ă duc să
beau un pahar.

143
 Şi se îndepărtează repede, fără ca Francis să fi putut spune
uncuvînt.
în seara aceea, la întoarcerea de la Tenebre*, Francis găseşte
scrisă pe tabla din vestibul rugăm intea să treacă fără întîrziere pe
la decan. P resim ţind o catastrofa, se duce în biroul decanului,
unde acesta, prost dispus, um blă de ici-colo cu paşi apăsaţi.
-C h ish o lm ! Sînt surprins şi foarte mîniat! în tr-adevărnu
m ă aşteptam la aşa ceva! N u m i-a trecut niciodată prin cap că ai
putea să duci acolo u n m edic ateu, luat de pe stradă! N u-m i
place deloc ce-ai făcut.
-R e g re t, răspunse Francis, jenat. S-aîntîm plat fiindcă... el
este prietenul m e u ,..
- Şi asta este ceva vrednic de m ustrare. Găsesc că e foarte
necuviincios ca unul din vicarii mei să aibă de-a face cu un om ca
doctorul Tulloch.
- N o i . .. noi am fost la şcoală împreună.
- Ă sta nu este un m otiv. Sînt dezam ăgit şi indignat. Sînt
foarte m înios şi pe bună dreptate. Chiar de la început, atitudinea
dum itale faţă de acest m are evenim ent a fost rece şi rezervată.
D um neata eşti probabil invidios că onoarea descoperirii revine
prim ului vicar. Sau este un m otiv ascuns în duşm ănia dum itale
manifestă?
Francis e copleşit. Simte că decanul are dreptate. Se bîlbîie;
- Sînt m îhnit. N u sînt u n om viclean. E ste ceva ce îm i
repugnă. însă adm it că-m i hpseşte entuziasm ul. E ram tulburat.
De aceea l-am adus pe Tulloch astăzi. Sînt ros de în d o ia lă ...
-în d o ie li? N egi eum vam inunile de la Lourdes?
- N u , nu. Sînt tem einic confirmate. Autentificate de m edici
de toate religiile.
- A tunci de ce te-ai opus să clădim un m onum ent nou al
credinţei aici, printre noi?
D ecanul îşi pierde răbdarea.

*Termen vechi pentru slujbele din Joia şi Vinerea din Săptămîna

Patimilor. Echivalentul deniilor (n.r.).

144
 - D acă vrei să ignori amestecul de ordin spiritual, recunoaşte
cel puţin faptele fizice!
Rînjeşte.
- îţi im aginezi că o fată tînără a putut să petreacă tim p de
nouă zile fără să m ănînce şi fără să bea, şi să răm înă perfect
sănătoasă, să n u m oară, fără să prim ească o altfel de hrană?
- C e hrană?
- O hrană spirituală.
Decanul spumegă.
- N -a prim it sfînta E caterina din Siena o băutură m istică
pentru a înlocui orice hrană păm întească? A ceste îndoieli sînt
insuportabile! Te m iri că sînt iritat?
Francis lasă capul în jos.
- Şi sfintul Tom a s-a îndoit în prezenţa m turor ucenicilor; a
m ers pînă acolo încît a pus degetul pe rana D om nului Nostru. Şi
nim eni nu s-a supărat.
El se opreşte, înspăimîntat. Decanul apălit, apoi şi-a revenit.
S-a aplecat la b iro u şi a m işcat hîrtiile fără să-l privească pe
Francis. A poi spune cu un ton m ăsurat;
- N u e prima ocazie cînd dumneata te împotriveşti. Ţi-ai creat
o reputaţie îndoielnică în dioceză. Poţi să te duci.
Francis părăsi camera, copleşit de povara im perfecţiunilor
sale. Simţi deodată o aprigă dorinţă să-i facă o vizită episcopului
M acNabb. însă rezistă. M ac cel Roşu devenise un înalt personaj.
E prea ocupat cu înaltele sale funcţiuni ca să se m ai îngrijească
de greutăţile unui sim plu vicar.
Dum inica următoare, la liturghia m are de la ora 11, decanul
anunţă solem n noutatea în cea m ai inim oasă predică pe care a
ţinut-o vreodată. Imediat, răsunetul este imens. Toţi credincioşii,
în num ăr m are, se opresc în preajm a bisericii, şuşotind şi nu se
pot hotărî să se ducă acasă. Se organizează spontan o procesiune
şi, sub conducerea abatelui Mealey, se îndreaptă spre Ffiţul Sfintei
Marii. După-amiază, m ulţim ea se stiînge în jurul casei lui Neily.

145
U n grup din C opiii M ăriei, confrerie din care face parte C har­
lotte, îngenunchează în stradă şi recită rozariul.
Seara, decanul consim te să-i prim ească pe reprezentanţii
presei, a căror curiozitate a atins culm ea. Se arată dem n şi
rezervat. Stim at în oraş, cunoscut pentru spiritul său cetăţenesc,
produce o im presie favorabilă. A doua zi dim ineaţa îi sînt
consacrate lungi articole. I se fac onoruri în prim a pagină din
Tribune, două coloane de elogii în Globe. „U n n o u D igby“ ,
p ro cla m ă Northumberland Herald. Şi Echo o f Yorkshire
anunţă: „O grotă m iraculoasă aduce speranţă m iilor de bolnavi“ .
Weekly High Anglican observă invidios; „A şteptăm dovezi“ .
însă Hmes, din Londra, le depăşeşte pe toate cu un articol erudit
al unui corespondent teolog care povesteşte istoria Puţului şi-i
caută originea pînă la A idan şi sfîntul E th e lw u lf D ecanul este
mcîntat. Părintele Mealey nu poate să-şi înghită dejunul şi M alcokn
Glennie se bucură în taină.
D upă opt zile, Francis s-a dus seara la Polly, în Clerm ont,
în partea de m iazănoapte a oraşului. E obosit de vizitele pe care
le-a făcut to ată ziu a şi e disperat. în după-am iaza aceasta, un
cuvînt scurt al doctorului Tulloch i-a com unicat că micul W arren
e pe m oarte. Se dovedeşte că are un sarcom la picior. N u e nici
o speranţă de salvare. Va m uri poate înainte de sfîrşitul lunii.
L a C lerm ont, P olly a răm as m ereu aceeaşi. N ed este m ai
dificil ca niciodată. G hem uit în scaunul său cu rotile, înfăşurat
într-o cuvertură flecăreşte fără încetare. S-a obţinut în sfîrşit de
la G ilfoyle o reglem entare definitivă a părţii lui N ed la Taverna
U niunii. O sum ă jaln ică. în să N ed se făleşte de p arcă ar fi o
avere. Boala îi afectează limba, care pare prea m are pentru gura
lui; nu m ai poate să articuleze cum trebuie.
Judy doarm e deja cînd soseşte Francis. Polly nu zice nimic,
însă ceva în atitudinea ei trădează faptul că fetiţa făcuse o prostie
şi că a trebuit să fie trimisă la culcare. G îndul îl întristează şi mai
m ult

146
 Sim ă de orele u n sprezece cîn d p ărăseşte apartam entul.
Ultim ul tramvai din Tynecastle plecase. în tim pul drumului lung
de întoarcere, puţin m ai gîrbovit sub povara ultimei sale înfrîgeri,
traversează strada Glanville. A jungînd în dreptul casei lui Neily,
zăreşte lum ină la ferestrele cam erei lui C harlotte, la parter, şi
distinge vag siluete care se m işcă şi a căror um bră se desenează
pe storurile crem . U n val de căin ţă îl copleşeşte. O bsedat de
sentim entul neîncrederii sale persistente, doreşte brusc să vadă
familia N eily şi să se scuze faţă de ei. Nevoia de a repara lucrurile
îl îndem nă să se grăbească şi u rcă cele trei trepte de la intrare.
A pucă ciocanul, însă se răzgîndeşte şi apăsă pe clanţă. A luat
obiceiul, frecvent la doctori şi la preoţi, să intre fără să fie anunţat.
Charlotte, şezînd în pat, pe gemmchi cu o tavă încărcată cu
carne de pui şi cu crem ă englezească m ănîncă cu poftă. D oam na
Neily, într-un halat albastru deschis, aplecată drăgăstos, îi toarnă
bere neagră.
Fata e prim a care îl zăreşte pe Francis. îngrozită, scoate un
strigăt care seam ănă cu un nechezat. M îna lasă să-i scape paharul
şi berea se v arsă p e pat. Flolbează ochii şi, cu gura căscată,
începe să geam ă. Se vîră sub cuvertură, îşi ascim de faţa. Tava
cade cu z gom ot pe podea. N im eni n u a scos u n cuvînt. G îtul
doam nei N eily se contractă convulsiv. Se chinuie prosteşte să
ascundă sticla sub halatul ei. în sfîrşit, zice:
- Trebuie s-o hrănesc p u ţin ... după toate aceste emoţii. E
bere pentru bolnavi.
Privirea ei plină de groază vinovată o trădează. Lui Francis
i se face greaţă. E um ilit. Cuvintele nu-i vin decît cu greu.
- Presupun că i-aţi dat să m ănînce în fiecare seară, după
plecarea surorii care o credea adorm ită?
- N u, părinte! D um nezeu m i-e martor.
în cearcă cu disperare să nege, apoi ren u n ţă şi îşi pierde
complet capul.
- Şi apoi, după toate cîte s-au petrecut, ce m are lucru e
asta? Oricum , nu p ot s-o las pe m icuţa m ea să m oară de foam e!

147
D ar, D oam ne, n-aş fi îndem nat-o niciodată să spună povestea
aceea dacă aş fi ştiut că va face atîta vîlvă... m ulţim ea... ziarele...
Sînt m u lţum ită că s-a s fîrşit... N u ... N u fiţi prea aspru cu ea,
părinte!
El spune mai m ult în şoaptă;
- N u stă în puterea m ea să judec, doam nă Neily.
Fem eia începe să plîngă.
E l aşteptă răbdător ca suspinele să se liniştească, şezînd pe
un scaun lîngă uşă, cu ochii ţintă la pălăria sa pe care o ţine în
mînă. Stupiditatea acestei comedii, nemărginita prostie omenească
îl uimeşte. Cînd cele două fem ei se liniştesc puţin, spune:
- Povestiţi-mi totul.
Treptat, cu întreruperi, povestea se reconstituie, mărturisită
în cea m ai m are parte de Charlotte.
Fata citise o poveste fiaimoasă într-o carte îm prum utată de
la biblioteca parohială despre Preafericita Bernadette Soubirous.
într-o zi, plimbîndu-se pe lîngă Puţul Sfintei M ana, unde se ducea
adesea cu plăcere, a observat fîntîna ţîşnitoare. E ciudat, şi-a zis
ea, izbită de potrivirea dintre această apă, Bernadette şi ea însăşi.
Crezuse chiar, oarecum, că o vede pe Sfînta Fecioară. înapoindu-se
acasă, cu cît se gîndea m ai m ult, cu atît devenea m ai sigură.
S iguranţa aceasta o doborîse. Era p alid ă şi trem ura, aşa că
trebuise să se culce şi îl chem ase pe părintele Mealey. Şi, S r ă să
ştie cum, îi povestise totul.
Toată noaptea zăcuse într-un fel de extaz, corpul îi înţepenise.
A doua zi de dimineaţă, la deşteptare, zărise Sfintele Stigmate. E
adevărat că avea m ereu vînătăi pe corp, însă astea erau altceva.
A tunci crezuse. Toată ziua n-a avut poftă de m încare. E ra
prea fericită, prea agitată ca să m ănînce. Şi apoi, o m ulţim e de
sfinţi trăiseră iară m încare. Era convinsă că putea să facă la fel.
Cînd i-a declarat părintelui M ealey şi decanului că harul o susţine
(poate că era adevărat), fusese rm m om ent măreţ. Toţi o îngrijeau
ca pe o tînără m ireasă. însă, desigur, după cîtva timp i s-a făcut o

148
foame grozavă. D ar nu putea să-i m îhnească pe preot şi pe decan,
mai ales după respectul pe care i-1 arătase abatele Mealey. Atunci
i-a spus totul m am ei sale. Lucrurile ajunseră la un punct cînd nu
se m ai p u tea d a înapoi. D e atunci, m am a ei îi aducea o m asă
bună, cîteodată două, în fiecare noapte.
Şi apoi, lucrurile au început să m eargă p ro st., JVIai întîi era
magnific. Ce fium os a fost cînd Copiii M ăriei au făcut rugăciuni
la fereastra m ea!“ în să cînd p resa a aflat povestea, a apucat-o
frica. A r fi vru t să oprească totul. Sora T ereza nu era u şo r de
amăgit. Vînătăile de pe mîini dispăreau şi, în loc să fie în extaz şi
fericită, începea să se sim tă deprim ată, nen o ro cită... Şi începu
să plîngă iar cu suspine. Aşa se term ină această sordidă revelaţie,
vrednică de m ilă ca o inscripţie m îzgălită p e un zid, tot aşa de
tragică ca şi stupiditatea întregii omenirii.
M am a interveni:
- D um neavoastră, părinte, n u veţi repeta toate acestea
decanului Fitzgerald, nu-i aşa?
Francis n u se m ai sim ţi furios, ci trist şi înduioşat. M ăcar
dacă această lam entabilă afacere n -ar fi ajuns aşa departe!
Suspină.
-N u -i voi spune nimic, doamnă Neily. Nici un cuvmt. în să...
ezită, e treaba dum neavoastră să-i m ărturisiţi.
O spaim ă nebună pune stăpînire pe ea.
- N u . .. oh! nu, părinte, aveţi milă!
El se străduieşte atunci să le explice liniştit de ce trebuie să
m ărturisească şi că proiectele decanului sînt incom patibile cu o
m inciună, care în cu rînd v a fi evidentă în ochii tuturor. Le
încurajează, asigurîndu-le că, în curînd, curiozitatea stîm ită de
Charlotte se va irosi.
D upă o oră le părăsi, p u ţin m ai liniştite, înarm ate cu
promisiunea că îi vor urma sfaturile. însă în timp ce paşii săi răsună
pe strada pustie, inim a îi sîngerează pentru decanul Fitzgerald.
In tim pul zilei urm ătoare lipsi, făcu vizite şi căută să nu se
întîlnească cu decanul. însă o atm osferă de deprim are, o lipsă de

149
anim aţie apăsa asupra prezbiteriului. Sensibilitatea lui Francis o
percepea perfect.
P e la ora u nsprezece, în dim ineaţa urm ătoare, M alcolm
Glennie năvăli în camera lui.
- Francis, ajută-mă! El nu vrea să continue afacerea. Vino
şi vorbeşte-i!
Glennie îşi pierduse cumpătul. Pabd, cu buzele tremurînde,
cu ocliii ieşiţi din orbite, bolborosi:
- N u ştiu ce l-a apucat. Trebuie să fi înnebim it. E un plan
superb. Treaba asta ar aduce atîta b in efacere...
- N - a m nici o influenţă asupra lui.
- B a da, are o părere foarte bună despre tine. Şi tu eşti
preot. Le datorezi asta enoriaşilor tăi. Va fi o binecuvîntare pentm
catolici...
- Iată ce n-ar trebui să te intereseze, M alcolm!
- B a da, bîlbîi Malcolm. Eu am idei largi. Admir catolicismul.
E o religie frum oasă. A ş vrea m ai a le s ... oh! de dragul lui
Dunm ezeu, Francis, vino înainte de a nu fi prea tîrziu.
- Regret, M alcolm . E o decepţie pentru toţi.
Şi se întoarse către fereastră.
Atunci Glennie pierde orice control. Apucă braţul lui Francis,
îl imploră slugarnic.
- N u m ă respinge, Francis. Tu ne datorezi totul. E u am
cumpărat o bucată de teren, m i-am plasat în asta toate economiile
şi totul nu va m ai preţui nim ic dacă proiectul este abandonat.
Nu-m i ruina sărmana m ea familie. Pe scumpa, bătrîna m ea mamă!
G îndeşte-te că ea te-a crescut, Francis. Te rog, convinge-1. Voi
face tot ce vrei vrea. M ă voi converti la catolicism dacă vrei.
Francis privea nem işcat pe fereastră, cu mîm ile crispate pe
perdea. U n gînd v ag îi stăruie în m inte. Ce n -ar face oam enii
pentru bani? Orice. A jung să-şi vîndă şi sufletele nemuritoare.
N em aiavînd nici un argum ent, G lennie tace. E convins în
cele din u rm ă că nu va p u tea obţine nim ic de la F rancis şi se
sileşte să-şi recapete dem nitatea. Schim bă atitudinea.

150
 - Aşa, nu vrei să m ă ajuţi? E i bine! Voi ţine minte.
Se îndreptă spre uşă.
- M ă voi răzb u n a p e toţi chiar dacă va fi să crap! N -a r fi
trebuit niciodată să m ă aştept la m ai m ult de la o adunătură de
papistaşi împuţiţi!
Ieşi trîntind violent uşa în urm a lui.

Senzaţia aceasta de gol continua să domnească în prezbiteriu,

o atm osferă vagă, în care oamenii îşi pierd contururile lor exacte
şi devin um bre fără substanţă. Servitorii m ergeau în vîrful
picioarelor, caîntr-o casă m ortuară. Preotul lituanian părea total
dezorientat. A batele M ealey nu m ai ridica ochii. E ra profund
J ignit. Tăcea însă şi, pentru firea lui expansivă, era un mare merit.
Se aruncă fără cruţare în m unca cu m isiunile străine.
D upă m ai m ult de o săptămînă după scena pe care i-o făcuse
Glennie, Francis nu se găsise niciodată faţă în faţă cu Fitzgerald.
A poi, într-o dim ineaţă, pătrunzînd în sacristie, îl văzu pe decan
scoţîndu-şi odăjdiile. Copiii din cor plecaseră. Erau numai ei doi.
în ciuda um ilirii sale personale, decanul reparase foarte
îndem înatic lucrurile. L a drept vorbind, evitase dezastrul.
C ăpitanul H ollis consim ţise să rupă contractele de bunăvoie.
G ăsise o ocupaţie pentru N eily într-un oraş îndepărtat: prim ul
indiciu în legătură cu plecarea discretă a fam iliei. Presa a fost
redusă la tăcere cu tact. Iar dum inică, decanul s-a urcat din nou
în am von. Vitejeşte, a anunţat congregaţiei nerăbdătoare tem a
predicii: „O, oam eni cu puţină credinţă!“ .
Cahn, cu o vigoare liniştită, a dezvoltat subiectul: ce nevoie
are b iserica de m inuni noi? N u este acolo, deplin justificat,
m iracolul etern? TemeUile sale sînt clădite pe stîncă, pe minunile
lui lisus. O m anifestare ca aceea de la Puţul Sfintei M aria este
plăcută, fără îndoială, chiar emoţionantă. Toţi, şi el însuşi, s-au
lăsat prinşi. însă, reflectînd, la ce bun atîta zgom ot în jurul unei
singure flori, în tim p ce Regele Cemlui, chiar aici, sub ochii lor, le

151
oferă fructele graţiei sale? C redinţa lor este oare atît de slabă,
adt de bicisnică încît să alerge după dovezi materiale? A u uitat ei
avertismentul solem n:,^ericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ .
A devărată capodoperă de elocvenţă, predica aceasta avu
un succes m ult m ai m are decît prima. G erald Fitzgerald, decan
ca şi înainte, este singurul care cunoaşte am ploarea sacrificiului
pe care l-a făcut.
M ai întii, în sacristie, decanul îşi păstrează inflexibila rezervă.
A poi, cînd e gata cu paltonul aruncat pe um eri, se întoarse
deodată. în lum ina puternică din sacristie, Francis e m irat să
constate că faţa frum oasă a decanului este brăzdată de riduri
adînci, că i se citeşte oboseala în ochii cenuşii.
- N -a fo st decît o m inciună, o întreagă urzeală. Facă-se
voiaDonmului!
D upă o pauză, reluă;
- Eşti un băiat de treabă, C hisholm , păcat că nu ne putem
înţelege.
Şi părăseşte sacristia cu capul sus.
D upă sărbătorile Paştelui, incidentul era aproape uitat.
Gardul fiumos, alb, din jurul puţului, construit din primul entuziasm
al decanului, cu poarta deschisă, bătută de vîntul prim ăvăratic,
oferea u n spectacol cam m elancolic. C îteva suflete pioase se
duceau cîteodată la p u ţ să se roage şi să se închine cu degetele
m uiate în apa cristalină care ţîşnea din stîncă.
Francis, absorbit cu lucrările sale de la parohie, se bucura
găsind aici uitarea. Im presia penibilă resim ţită se estom pa puţin
cîte puţin. Răm înea, în arierplanul spiritului său, doar puţină ură
pe care voia să o ignore. Proiectul său de a construi un nou teren
de sport pentru băieţii şi tinerii din parohie se materializa. Consihul
municipalii oferise să foloseascăun colţ din parcul public. Decanul
era de acord. A şa că el se cufundă în cataloage.
în ajunul înălţării fu chemat de urgenţă la Олуеп Warren. Se
posom ori; se ridică şi o broşură cu articole de sport îi căzu de pe

152
genunchi. Se aştepta la chemarea asta de săptămîni, însă se temea.
Alergă la biserică, luă împărtăşania şi se grăbi spre strada Glanville.
E xpresia lui se înăspreşte, tristă, în faţa casei fam iliei W arren.
Tulloch s-a ataşat de Ow en. M anifestă o vie em oţie cîndîl vede
pe Francis.
- S-a sfîrşit? se inform ează Francis.
- D a, răspunde celălalt cu u n aer absent. Ieri s-a produs
trom boza arterei principale. Inutil să m ai încercăm amputarea.
- Sosesc prea tîrziu?
-N u .
Tulloch îşi stăpîneşte cu greu exasperarea.
- D ar am avut tim p să m ă duc de trei ori pe lîngă el în tim p
ce tu soseşti cu pasul tău maiestuos. Vino dacă trebuie să m ergi...
Francis urcă treptele în urm a doctorului.
D o am na W arren deschide uşa; o fem eie slabă, de vreo
cincizeci de ani, pustiită de n eliniştea u ltim elo r săptăm îni,
îmbrăcată în cenuşiu-închis. Francis vede faţa scăldată în lacrimi;
îi strînge rnîinile într-vm elan de simpatie.
- Sînt adînc m îhnit, doam nă Warren.
D ar ea ride uşor, cu un ris care i se opreşte în gît.
- Intraţi la el, părinte!
Dureros surprins, presupune că m îhnirea i-a tulburat m intea
sărmanei femei. Intră în camera bolnavului.
Owen este întins pe cuvertură. Picioarele smt goale, eliberate
din bandaje. Slabe, dovedesc istovirea pricinuită de boală. D ar
sînt sănătoase: nici urm ă de ulcer. U im it, F rancis urm ăreşte
mişcările doctorului Tulloch, care ridică piciorul drept şi îşi trece
mîna de-a lungul tibiei care, ieri încă, nu era decît o masă purulentă,
înaintea chipului hotărît al doctorului, cuprins de ameţeală, Francis
se întoarce către doam na W arren şi îşi d ă seam a că plînge de
bucurie. Clatină din cap, orbeşte, printre lacrimi.
- L-am învelit bine azi-dim ineaţă, înainte ca lum ea să iasă
pc străzi, şi l-am pus în roabă. O w en şi cu m ine nici nu voiam să
auzim de m o arte... Fusese întotdeauna convins c ă ... dacă s-ar

153
putea duce la Puţul Sfintei M a n a ... Atunci ne-am nigat arnîndoi
şi el şi-a m uiat piciom l în a p ă ... Cînd am venit acasă, O w en şi-a
scos bandajul.
în cam eră dom nea o linişte absolută. O w en este cel care
rupe în fine tăcerea:
- Să nu u itaţi să m ă înscrieţi în no u a echipă de crichet,
părinte!
în stradă, Willie TuUoch îl fixează pe prietenul său cu o privire
înverşunată.
- E xistă sigur o explicaţie ştiinţifică, dar pe care noi n-o
cunoaştem încă. D orinţa intensă de vin d ec a re ... o regenerare
psihică a celulelor...
Se opreşte brusc şi pune m îna lui m are pe braţul lui Francis:
- D ar ascultă: dacă există un Dumnezeu, nu scoate un cuvînt
asupra acestei chestiuni.
în seara aceea, Francis nu putu să adoarmă. Ochii lui mari,
deschişi, priveau în noapte. M iracolul credinţei: credinţa însăşi
constituie minunea. Apele Iordanului, acelea din Lourdes, acelea
ale Puţului Sfintei M aria nu înseam nă nimic. Orice baltă plină de
noroi ar face bine dacă apa aceasta reflectă chipul lui Dumnezeu.
Timp de o clipă, seismograful inteligenţei sale înregistrează
slab o urm ă a nepătrunsului m ister al lui Dum nezeu. Se roagă cu
ardoare.
- O, Doam ne, noi sîntem neputincioşi să încercăm cel puţin
să te înţelegem . N oi sîntem ca nişte m inuscule furnici într-o
prăpastie fără fund, acoperite cu m ilioane de straturi de vată care
se stră d u ie sc ... m ereu se străduiesc să descopere cerul. O!
Doamne, Bunule Dumnezeu, dă-mi umilinţă şi dă-mi credinţă!

3
Trei luni m ai tîrziu sosi o convocare de la episcop. Francis
o aştepta de mult, cu toate acestea îl surprinse puţin. Ploua torenţial

154
cînd urcă pan ta care ducea la episcopie. C a să evite să n u fie
com plet ud, trebui să alerge cît putu de repede. G îfîind, u d şi
m urdar de noroi, se sim ţea foarte descum pănit. N elin iştea sa
crescu în tim p ce aştepta în cam era de prim ire, solemnă, cu ochii
ţintă la ghetele lui pline de noroi, care contrastau cu frum osul
covorroşu.
în sfîrşit apăru secretarul episcopului, care urcă cu el cîteya
trepte de m arm ură şi-i arătă în tăcere o uşă de m ahon închis.
Francis bătu, apoi intră.
M onseniorul M acNabb şedea la biroul lui, nu aplecat asupra
lucrului, ci odihnindu-se cu obrazul în palm ă, cu cotul pe braţul
fotoliului său de piele.
L um ina zilei coborînd, o rază oblică trecu pieziş prin
perdelele de catifea de la fereastra în altă şi învioră violetul
potcapului său, însă îi lăsă în lim bră trăsăturile feţei.
Francis se opri, descum pănit de silueta nem işcată, ezitînd
să recunoască pe vechiul său prieten din H olyw ell şi din San
M orales. Nici un sunet nu tulbura liniştea camerei, afară de tic-
tacul unei pen d u le B oulle de pe sobă. A poi, u n glas sever se
ridică;
- Ei bine, părinte, nu-m i anunţi nici o m inune astă-seară? Şi
cum m erg dancingurile dumitale acum?
F rancis sim ţi că i se strînge gîtul; n u s-ar fi uşu rat decît
plîngmd.
E xcelenţa Sa continuă să-l exam ineze pe m icul vicar,
încremenit pe m arele covor.
- Trebuie să m ărturisesc că le face bine ochilor mei bătrîni
să contemple un preot a cărui sărăcie este atît de vădită. în general,
vin la m ine deghizaţi în bogaţi antreprenori de pom pe funebre.
Veşmintele pe care le porţi dumneata sînt groaznice... iar ghetele:
înspăimîntătoare!
Se ridică alene şi veni la Francis.
- D ragul m eu, sînt fericit să te văd. în să ai slăbit prea mult.

155
 Puse m îna pe um ărul lui Francis.
- Şi com plet u d pe deasupra!
- A m fost surprins de ploaie, monseniore.
- C um ? F ără um brelă? A propie-te de foc. Vino să te
încălzeşti.
Se duse la un d ulăpior din care scoase o sticluţă şi două
păhăruţe.
- N u sînt încă bine aclim atizat cu noua m ea dem nitate. A r
trebui să sun şi să eom and unul din acele vinuri fine pe care le
degustă toţi episcopii în cărţi. E u n-am aici decît Glenlivet, însă
cred că este băutura care convine mai bine gustului unor scoţieni.
îi întinse lui Francis un păhăruţ de whisky pur, îl privi cum îl
bea, apoi înghiţi pe al său. Se aşeză de cealaltă parte a căminului.
- Şi în ceea ce priveşte dem nitatea, să nu-ţi fie frică de
m ine. Sînt îm podobit acum cu toate gătelile m ele, o recunosc,
în să pe dedesubt corpul m eu este greoi, ca-n tim pul cînd m ă
priveai trecînd Stincharul!
Francis roşi.
- D a , m onseniore.
Tăcură un m om ent, apoi episcopul reluă serios şi calm:
- Viaţa nu ţi-a fost uşoară, cred, după ce ai plecat din San
M orales.
Francis răspunse încet:
-în tr-a d ev ă r, am eşuat lamentabil.
-A d e v ă ra t?
- Da. M ă aşteptam l a ... o m ustrare din p artea dum nea­
voastră. Ştiu că nu sînt pe placul decanului Fitzgerald.
- Tu nu doreşti să-i placi decît lui Ehimnezeu, nu?
- N u , nu. M i-e realm ente ruşine: nu sînt m ulţum it de m ine
însumi. A m o fire rebelă, incorigibilă.
Tăcu.
- Cea m ai recentă din nelegiuirile tale pare să fie absenţa de
la un b anchet oferit în on o area consilierului S h a n d ... care

156
dăruieşte cu dărnicie cinci sute de lire p entru ridicarea altarul
principal. Aveai poate îndoieli asupra integrităţii denmului consilier,
a cărui generozitate este m ai m ică, se spune, faţă de locatani săi
din cocioabele de pe strada Shand?
- E u ... Francis se opri, confuz. N u p rea ştiu. N -am avut
dreptate să nu iau parte. D ecanul ne recom andase special să
m erg e m ... el da o m are im portanţă. în să eu n-am putut.
- A h, da? zise episcopul, încurajîndu-1.
- Fusesem chem at în după-am iaza a c ee a ...
Francis vorbea silit, cu neplăcere.
- V ă am intiţi poate de E dw ard B a rm o n ... N u m ai e de
recunoscut, b o a la l-a desfigurat; este paralizat, o adevărată
caricatură de om făcută după chipul lui Dum nezeu. în momentul
în care ar fi trebuit să plec, s-a agăţat de m îna mea, conjurîndu-mă
să răm în. N -am p u tu t să fac a ltc e v a ... m ă reţinea o m ilă
îngrozitoare lîngă această grotescă zdreanţă muribundă. A adormit
m urm urînd; ,Доап tatăl, loan fiul, loan Sfîntul D uh., .“ şi salivau
curgea pe bărbia scofîlcită şi vînătă. îm i apucase m îna... am rămas
pînădiinineaţa.
Liniştea se prelimgea.
- N u-i de m irare că decanul este supărat văzînd că preferi
pescuitul cucerniciei.
Francis lasă nasul în jos.
- Sînt supărat pe m ine însumi. încerc m ereu să m ă corijez.
C iudaf cînd eram mic, mi-i închipuiam pe toţi preoţii infaihbih şi
desăvîrşiţi...
- Şi acum ai observat că sîntem teribil de um ani. D a, fără
în d o ială că e o slăbiciune din partea m ea să-m i placă firea ta
rebelă, însă e u n antidot răcoritor pentru cucernicia m onotonă
de care sînt sătul. Tu eşti ca o p isică rătăcită, Francis, care se
furişează în biserică atunci cînd toţi cască în tim pul unei predici
plicticoase. M etafora asta nu e deplasată, căci tu apaiţii Bisericii,
chiar dacă nu eşti de acelaşi soi cu m ajoritatea colegilor tăi. N u

157
cred că m ă laud declarînd că sînt probabil singur, printre clericii
acestei dioceze, care te înţelege cu adevărat. A i norocul ca eu să
fiu episcopul tău.
- O ştiu, m onseniore.
- în ochii mei, explică Excelenţa Sa pe un ton îngîndurat, tu
nu ai eşuat, ci ai izbîndit magnific. Ai nevoie să fii încurajat, deşi,
vorbind aşa, risc să te fac să te supraestim ezi. Tu îm bini un spirit
pătrunzător cu im suflet duios. Eşti în stare să apreciezi nuanţa
între a reflecta şi a te îndoi. N u te num eri printre aceşti negustoraşi
de m ărunţişuri ecleziastice, m ulţi la număr, la care fiecare articol
este bine îm pachetat în m ici cutiuţe, uşor de distribuit clienţilor.
Şi ceea ce îmi place la tine, dragul meu, e că eşti lipsit de încrederea
aceea neruşinată care se sprijină pe dogm ă m ai m ult decît pe
credinţă.
în tăcerea care urm ă, inim a lui F rancis se u m p lu de
recunoştinţă pentru bătrîn. R ăm ăsese cu ochii plecaţi. Vocea
liniştită reluă;
- Natural, dacă nu intervenim, va avea loc ruptura. Şi dacă
intervenim în favoarea ta, încăierarea ar deveni generală şi nimeni
nu va ieşi nepăgubit, tu încă şi m ai puţin. Oh! Ştiu că lupta nu te
înspăimîntă. M ie m i-e fiică. îm i eşti prea preţios ca să fii aruncat
la fiare. Voiam să-ţi propun altceva.
Francis ridică vioi capul şi privirea lui o întîlni pe aceea a
episcopului, afectuoasă şi prudentă. Bătrânul zâmbi:
- Să nu-ţi închipui că te-aş trata ca pe un coleg d acă n-aş
căuta să obţin ceva de la tine.
- O ric e ...
Francis nu-şi m ai găsea cuvintele.
Episcopul tăcu îndelrmg. Faţa lui nem işcată părea sculptată.
- E u n m are sa c rific iu ... un schim b total pe care îl voi
su g e ra ... D acă cer prea m ult, trebuie să m i-o spui. în să cred că
e exact ceea ce-ţi convine. A ltă pauză. S ocietatea n o astră de
Misiuni Străine a primit în sfîrşit promisirmea unui vicariat m China.

158
C înd toate form alităţile vo r fi îndeplinite, cînd tu vei fi dobîndit
p reg ătirea n ecesară, vrei să fii prim u l p reo t care să încerce
aventura?
Francis n u scotea o vorbă, n u se u rn ea din loc. Z idurile
păreau să se fi prăbuşit în jurul lui. A sem enea propunere era atît
de neaşteptată, atît de fantastică, încît i se tăiase răsuflarea. Să-şi
părăsească ţara, prietenii şi să se îm barce către necunoscut, să
sară în g o l... N u în d răzn ea să-şi im agineze. Totuşi, încet,
misterios, un entuziasm ciudat puse stăpînire pe el. Răspimse cu
o voce întretăiată:
- D a . . . m ă voi duce.
M ac cel R oşu se aplecă şi luă m îna lui Francis în ale sale.
Ochii săi erau um ezi, iar privirea lor fixă, sfîşietoare.
- M ă aşteptam la asta, dragul m eu. Şi ştiu că îm i vei face
cinste. Dar, te înştiinţez că asta nu va fi o partidă de pescuit la
somon!

159
 IV
IO\CCnyEÎJtmc (DlihC СН19{Я

Era la începutul anului 1902.0 corabie chinezească, foarte

înclinată într-o parte, plutea alene. U rca im ensitatea galbenă a
rîului Ta H oang, în provincia Chek-Kow , la m ai m ult de o mie
cinci sute de kilom etri de Tientsin, îm podobită c u o figură de
proră puţin obişnuită: im preot catolic, de talie mijlocie, cupîslari
în picioare şi cască colonială pe cap. C ălare pe bom pres şi cu
breviarul ţinut m echilibru pe un gemmchi, Francis încetă o clipă
să citească cu glas tare cuvinte chinezeşti. Fiecare silabă îi părea
gîtlejului său epuizat că posedă tot atîtea inflexiuni cît o gam ă
crom atică. C a să se odihnească, el lăsă privirea să-i rătăcească
peste m işcătorul peisaj b run şi ocru. Sătul de cele zece nopţi
petrecute în gaura aceea strimtă, gratificată cu num ele de cabină
între punţi, şi avid de o adiere de aer curat, îşi făcu drum spre
partea din faţă, traversînd m asa om ogenă de pasageri, lucrători
de ferm ă, împletitori de coşuri şi tăbăcari din Sen Siang, bandiţi
şi pescari, soldaţi şi negustori, care se duceau la Pai-Tan, înghesuiţi
cot la cot, fum înd, flecărind şi gătind bucate printre cuştile de
raţe şi porumbei, printre pm'ceii priponiţi şi o capră, singură, care
se zvîrcolea sub o plasă.
Cu toată ferm a lui hotărîre de a n u face nazuri, zgom otul,
spectacolul şi m iresm ele acestui sfîrşit de călătorie, în aparenţă
interm inabilă, puseseră răbdarea lui Francis la grea încercare.

160
L a gîndul că v a ajunge în aceeaşi seară la Pai-Tan, le m ulţum ea
lui Dum nezeu şi sfîntului Andrei.
Deşi se apropia de capătul călătoriei, nu reuşea încă să creadă
că face parte integrantă din acest univers, nou şi fantastic, atît de
depărtat, atît de străin, atît de neverosim il de deosebit de tot
ceea ce văzuse vreodată sau sperase să vadă. Viaţa lui îi apărea
brusc ca deviată, după o curbă grotescă, de la cursul ei natural,
îşi înăbuşi un suspin. Pe cînd alţii urm au calea dreaptă şi normală,
firea sa bizară trebuia să o ia pe u n drum abătut şi întortocheat.
D espărţirea de ai săi fusese rece. N ed, din fericire, m urise
cu trei luni m ai înainte, punct final la epilogul xmei existenţe
vrednice de m ilă. D ar Polly... S pera d in toată inim a să o
regăsească într-o zi. îl consola faptul că Judy obţinuse un post
de dactilografa în birourile m unicipale din Tynecastle şi că acest
post com porta posibilităţi de înaintare.
C a să p rin d ă curaj, scoase din buzunarul de la piept
scrisoarea care îi confirma numirea. îi fusese adresată de abatele
Mealey, care plecase de la parohia Saint Dominic şi îşi consacrase
tot tim pul administraţiei M isiunilor Străine. Francis o prim ise la
Universitatea din Liverpool, unde, vrem e de un an, se dăruise cu
pasiune studiului intensiv al limbii chineze.

Dragul meu Francis,

Sîntfericit că-ţipot da veşti bune! Am aflat că cesiunea

parohiei din Pai-Tan, în vicariatul din Chek-Kow, făcută în
favoarea noastră de către administraţia Societăţii Misiunilor
Străine, vafl ratificată de Congregaţia Propagării Credinţei.
Am hotărît astă-seară, la reuniunea Societăţii Misiunilor din
Tynecastle, că nimic nu se mai opune plecării tale. în sfîrşit,
poţi să porneşti spre sfinta ta misiune în Orient.
A tît cît m-am putut informa, Pai-Tan este un ţinut
fermecător, situat în interior, dar la marginea unui fluviu

161
plăcut; este un oraş înfloritor, unde se fabrică îndeosebi coşuri
de nuiele. Cerealele, carnea, păsările de curte, fructele
tropicale abundă acolo. Dar cel mai important e că misiunea
noastră binecuvîntată este prosperă, deşi puţin izolată şi din
nenorocire fără preot oficiant de un an. Regret că nu am
fotografii, dar sediul este dintre cele mai satisfăcătoare.
Cuprinde o capelă şi un prezbiteriu, înconjurate cu o incintă,
însuşi cuvîntul face să visezi aventura; îţi aminteşti cum,
cînd eram copii, ne jucam de-a indienii? Dar iartă-mi
entuziasmul!
M ai interesantă însă este statistica; ataşez aici un
exem plar după ultimul raport al părintelui Lawler, care s-a
retras la San Francisco de un an, raport trimis cînd a plecat
din Pai-Tan. N-am nevoie să analizez aici documentul pe
care îl vei studia fără îndoială în cele mai mici amănunte,
însă ţin totuşi să subliniez că în mai puţin de trei ani a fo st
atinsă cifra rotundă de 1000 de botezuri, din care doar a
treia parte au fo st administrate p e patul de moarte. Patru
sute de convertiţi au serbat Paştele. Nu este îmbucurător,
Francis? Aceasta dovedeşte că graţia lui Dumnezeu ajunge
la sufletul păgînilor, chiar şi în sunetul gongurilor din
templele idolatre.
Drag prieten, sînt fericit că ţi s-a dat postul acesta de
încredere. Şi sînt convins că munca ta neobosită va spori
recolta. Mă bucur să primesc prim ul tău raport. Simt că în
sfîrşit ţi-ai găsit calea şi că micile tale excentricităţi de
comportare şi de limbaj care ţi-au dăunat în trecut nu vor
mai f i o piedică în calea activităţii tale zilnice. Umilinţa,
Francis, este însăşi viaţa sfinţilor. Mă rog pentru tine înflecare
seară.
îţi voi scrie mai tîrziu. Aşteptînd, pregăteşte-ţi bagajele,
îţi vor trebui sutane groase, indispensabili scurţi şi te sfătuiesc
să porţi o centură. Adresează-te la Hanson & Sons. Sînt
serioşi şi, mai mult, veri cu organistul de la catedrală.

162
 Poate ne vom revedea mai curînd decît îţi închipui. Noile
tale funcţii mă vor transforma poate într-un călător neobosit
în faţa Eternului. Ce minunat a rfi să ne întîlnim în grădinile
umbroase din Pai-Tan?
încă o dată, toate felicitările şi toate urările mele de
bine.

Fratele tău devotat întru lisus Hristos,

A nselm M ealey
Secretarul Societăţii M isiunilor Străine
Dioceza din Tynecastle.

A proape de apus, o agitaţie intensă cuprinse pasagerii

corăbiei chinezeşti, ceea ce dovedea că în curînd vor ajunge la
destinaţie. Pe coam a unui val, după o cotitură a fluviului, corabia
pătrunse într-un g o lf larg şi noroios, ticsit cu o flotă de sampane.
Şi Francis scrută cu un ochi avid oraşul care se ridica în trepte pe
m arginea rîului. Sugera un stup, bîzîind de sunete şi sclipind cu
lumini galbene. La picioarele lui, în nămolul moale, printre trestii,
erau eşuate o m ulţim e de bărci şi plute care se detaşau în
depărtare, pe ecranul unor m unţi trandafirii şi translucizi.
Sperase că m isiunea îi va trimite o barcă, dar singura luntre
particulară îl aştepta pe dom nul Chia, un negustor bogat din Pai-
Tan, care, liniştit şi îm brăcat în satin, ieşea pentru prim a oară
afară din m ăruntaiele corăbiei chinezeşti. Acest personaj, cam la
treizeci şi cinci de ani, avea înfăţişarea unui bătrîn, avea pielea
galbenă şi netedă, iar părul atît de n egru că ai fi crezut că e ud.
închis într-o trufaşă rezervă în tim p ce K apong-ul se învîrtea în
jurul lui, el nu îi aruncă nici o privire lui şi totuşi preotul se simţea
examinat minuţios.
Num eroasele ocupaţii ale comisarului pricinuiră o oarecare
întîrziere debarcării lui Francis şi cufărului său de metal. Urcînd

163
în sampan, strîngea cu grijă la p iqjt o umbrelă cadrilată, cu culorile
tartanului Chisholm , pe care i-o dăruise episcopul M acN abb, la
plecare.
Se simţi adînc m işcat cînd văzu m ulţim ea care se înghesuia
la marginile debarcaderului. Să fie aceasta congregaţia venită să-i
ureze bun venit? Ce prim ire reconfortantă la term inarea lungului
şi plictisitorului său voiaj! Inim a îi bătea aproape dureros în piept.
D ar vai, se înşela. N im eni n u venise să-l salute. Fu silit să-şi
croiască drum printre oamenii care-1 măsurau cu priviri indiferente.
C înd ajunse în p artea de sus a treptelor, se opri. în ain te a lui,
surîzători, îm brăcaţi curat în albastru şi purtînd, ca să fie
recunoscuţi, o imagine în culori a Sfintei Famihi, se prezentau doi
chinezi. Cele două m ici siluete se apropiară cu zîmbetul pe buze,
bucuroşi să-l vadă - facînd m ereu plecăciuni adînci şi multe cruci.
Prezentările fiară mult mai puţin dificile decît se temuse. Se informă
emoţionat:
-C in e sîn te ţi?
- N oi sîntem H osarm ah şi P hilom ena W ang, catiheţii
dum neavoastră, părinte.
- Aparţineţi Misiunii?
- Da, da. Părintele L aw ler a construit o misiaone m inunată.
- Vreţi să m ă conduceţi acolo?
- Desigur, să m ergem! însă poate aţi consim ţi m ai întîi să
onoraţi cu prezenţa, nevrednica noastră locuinţă.
- V ă mulţumesc. D ar ard de nerăbdare să ajung la Misiune.
- Fireşte, vom m erge m ai întîi la M isiune. Avem o lectică şi
hamali pentru onoratul părinte.
- Sînteţi foarte binevoitori, însă prefer să m erg pe jos.
Surîzînd m ereu, totuşi cu o um bră de regret, H osarm ah se
întoarse şi schim bă repede cîteva cuvinte, cam aspre, cu hamalii
care înconjurau lectica şi îi lăsă să plece. R ăm aseră doi, unul luă
cufărul, celălalt um brela şi porniră.
Străzile erau m urdare şi întortocheate. Francis sim ţea însă

164
о nespusă plăcere să-şi dezmorţească picioarele după îndelungata
inactivitate de pe corabie. îl încălzea o ardoare binecuvîntată.
C u toată înstrăinarea, sim ţea bătînd pulsul acestei om eniri care
m işuna ca furnicile. A ceste inim i, aceste suflete, trebuia să le
cîştige! O bservă că unul din cei doi W ang se oprise şi-i vorbea;
- Pe strada F ab rican ţilo r de P lase se găseşte o locuinţă
plăcută; nu costă decît cinci taeli pe lu n ă... poate onoratul părinte
ar dori să petreacă noaptea acolo?
- N u, nu. H osannah. Să m ergem la Misixme.
T ăcere. P hilom ena tuşi. F ran cis n u înţelegea de ce nu
m ergeau mai departe. Hosannah zîm bi poUticos şi exphcă:
- A ic i, părinte, sîntem la M isiune.
M ai întfi Francis nu înţelese nimic. înaintea lor, pe m aiginea
rîului, se întindea un teren pustiu, ars de soare, m încat de ploi,
înconjurat de un povîm iş de caolin sfarîmat. Intr-o extremitate se
zăreau resturile unei capele de cărăm idă nearsă, fără acoperiş,
cu im zid crăpat şi cu celelalte dărîm ate. F oarte aproape, o
grăm adă de m oloz reprezenta fără îndoială răm ăşiţele unei case.
Tufe de iarbă sălbatică creşteau peste tot. O singură clădire se
m ai v edea printre ruine, p uţin dărăpănată, învelită însă cu un
acoperiş de paie; era un staul.
Timp de trei minute, Francis răm ase încremenit de stupoare,
apoi se întoarse încet spre cei doi, care, strînşi unul într-altul,
slăbuţi, curăţei şi impasibiU, îl priveau ca doi fraţi siamezi.
- Ce s-a întîm plat?
- E r a o M isiime foarte frumoasă, părinte. Costase scump şi
noi strînsesem bemii ca s-o construim . D ar vai, bunul părinte
Law ler a aşezat-o prea aproape de apă şi diavolul a trimis m ultă
ploaie.
- D ar congregaţia? C e-a devenit?
- Sînt oam eni răi, fără credinţă de D um nezeul din cer.
Vorbeau repede, luîndu-şi cuvintele din gură, gesticulînd.
- Bunul părinte trebuie să înţeleagă cît depinde el de catiheţii

165
săi. Vai, după plecarea părintelui Law ler, salariul n o stru de
cincisprezece taeli pe lună nu a m ai fost plătit. A şa că n-am putut
să instraim cum ar fi trebuit oile acestea necredincioase.
Zdrobit, consternat, părintele Chisholm întoarse privirea.
Iată în ce stare se găsea M isiunea sa! A m intirea scrisorii pe care
o avea în buzunar îl um plu deodată de furie. Cu pum nii strînşi, se
apucă să reflecteze.
Cei doi W ang îl înecau sub un val de cuvinte şi căutau să-l
convingă să se înapoieze în oraş. Cu greu ajunse să se debaraseze
de p rezen ţa lo r plictisitoare şi prea binevoitoare. C el p u ţin
singurătatea îi aducea o oarecare uşurare.
H otărît, îşi duse cufărul în staul. A ltădată, H ristos se
m ulţum ise cu aşa ceva. M ai erau încă puţine paie pe păm întul
bătătorit. Fără apă şi provizii, cel puţin va avea un pat. Despechetă
cuverturile, încercînd să-şi facă un culcuş. D eodată răsim ă un
gong. Sări afară din grajd. Dincolo de zidul prăbuşit, lîngă templul
cel m ai apropiat, unul dintre acelea care se înşirau pe colină, un
bonz venerabil, îm brăcat cu o mantie galbenă vătuită şi cu pîslari
greoi, lovea plictisit într-un disc de metal, în crepusculul nepăsător
care se consum a repede. Cei doi preoţi - cel al lui Buddha şi cel
al lui H ristos - se inspectară în linişte, apoi bătrînul se întoarse
fără să-şi schimbe expresia, urcă cîteva trepte şi dispăru. Noaptea
cădea repede. Francis îngenunche în întunecimea zidurilor ruinate
şi ridică ochii către prim ele constelaţii. Se ru g a cu o sum bră
convingere.
- O h ! D oam ne, vrei să plec de la nimic. E răspimsul T ău la
vanitatea m ea, la arogantul m eu respect om enesc. Şi e bine aşa.
Voi lucra, voi lupta pentru Tine. N u m ă voi da niciodată învins...
niciodată... niciodată!
în ap o in d u -se în staul, în cercă să doarm ă cu tot bîzîitu l
a scu ţit al ţîn ţa rilo r şi z b o ru l m etalic al c ă ră b u şilo r în aerul
înăbuşitor. D eodată se trezi zîm bind. N u se sim ţea eroic, ci m ai
c u rîn d rid ico l. S fîn ta T ereza a c o m p arat v iaţa cu o n o ap te

166
p etrecu tă în tr-u n hotel. D esigur, acela în care coborîse el n u
prea sem ăna a Ritz.
în sfîrşit, zorile apărură. Se sculă. Scoţînd potirul din cutia
de cedru, im proviză pe cufărul său un altar şi celebră liturghia,
îngenuncheat pe păm întul din staul. A poi se sim ţi înviorat, bine
dispus şi fericit. Chiar venirea lui H osannah W ang nu-i m icşoră
deloc buna dispoziţie.
- O noratul p ărinte ar fi trebuit să m ă lase să oficiez eu
liturghia. Noi smtem plătiţi pentm asta. Şi acum mergem să căutăm
o locuinţă în strada Fabricanţilor de Plase?
F rancis reflectă. Se hotărîse să răm înă pe loc pînă cînd
situaţia se va lim pezi, însă trebuia să găsească totuşi un centru
m ai potrivit pentm a-şi exersa misirmea. Răspunse:
- Să m ergem îndată.
Străzile erau pline de lume. Cîinii alergau printre picioarele
lor, porcii se bălăceau în bălţile rîului. Copiii îi urmăreau cu strigăte
şi glum e. C erşetorii im plorau, inoportuni, cu m in a întinsă. U n
bătrîn care-şi aşeza m arfa pe strada F abricanţilor de Lanterne
scuipă cu ură spre diavolul străin. La uşa judecătoriei se instalase
un bărbier ambulant care mînuia lungi brice. Nenorociţii abundau;
ca şi schilozii, iar orbii, ciupiţi de vărsat, înaintau lovind încet
drum ul cu im lung baston de bam bus, scoţînd un şuierat curios,
ascuţit şi prelung. Cam era înaltă pe care i-o arătă Wang, cu pereţii
de hîrtie şi bam bus, era suficientă pen tm celebrarea slujbelor.
Din micile sale economii, plăti prăvăliaşulm Hrmg chiria pe o Im ă
înainte şi îşi aşeză cm cifixul şi m icul acoperăm înt de altar. îl
preocupa lipsa patrafirelor cu podoabele altam lui. C onvins că
va găsi totul din abundenţă la M isiunea sa „prosperă", nu adusese
aproape nim ic. Dar, cel puţin esenţialul era instalat.
Wang intră după el în prăvăUa de la parter. Coborînd, Francis
îl văzu pe Hung luînd doi taeli de argint din cei pe care-i dăduse el
şi trecîndu-i lui Wang cu un salut politicos. C u toate că ar fi vm t să
respecte obiceiurile predecesom lui său, Francis se sim ţi bm sc
cuprins de indignare. Afară, în stradă, i se adresă liniştit lui Wang;

167
 - Regret, Hosaim ah, dar nu pot să-ţi plătesc cincisprezece
taeli pe lună.
-Părintele Lawler îi plătea De ce onoratul părinte nu i-ar plăti?
- Sînt sărac, H osannah, cum a fost Stăpînul m eu înaintea
mea.
- Cît va plăti bunul m eu părinte?
- N im ic, Hosannah. N ici eu nu sînt plătit. D om nul din cer
ne va recom pensa.
Surîsul lui W ang nu se şterse.
- Atunci, poate că Hosarmah şi Philom ena vor m erge unde
vor fi apreciaţi. L a Sen Siang, metodiştii plătesc cu şaisprezece
taeli pe catiheţii cei mai respectaţi. însă, fără îndoială, bunul părinte
îşi va schim ba părerea. Va întîm pina m ulte greutăţi în Pai-Tan.
Poporul respectăyeng-iAMa oraşului; legile vîntului şi ordinii sînt
deranjate de infiltrarea străinilor.
A şteptă răspunsul preotului. în să Francis tăcu. L iniştea
deveni încordată. Apoi Wang se înclină politicos şi-l părăsi.
F rancis îşi sim ii inim a strînsă cînd chinezul dispăru.
Procedase bine indispui iîndu-1 pe binevoitorul W ang? Desigur.
Ei nu erau creştini, ci opc'itunişti şi linguşitori care nu erau dispuşi
să-l iubească pe D um nezeu decît în m ăsura în care le aducea
bani. Pe de altă parte, ei reprezentau singurul p m c t de contact
pe care îl avea cu com unitatea sa. Sentim entul singurătăţii îl
cuprinse, înfiicoşător.
Zilele treceau şi această oribilă izolare sporea, agravată de
inactivitate şi neputinţă. înaintaşul său, Lawler, clădise pe nisip,
h icom petent, credul, beneficiind de m ari resurse, um blase
distribuind bani şi recoltîndnum e, botezîndpe oricine; dobîndise
astfel o listă de creştini atraşi num ai de m om eala farfuriei de orez.
Victimă inconştientă a m ii de şmeeherii subtile, legănat de iluzii,
vanitos şi foarte fericit de succesul său, um pluse zadarnic lungi
rapoarte. Trecerea sa nu lăsase nici o urmă. Nimic nu m ai subzista
din străduinţele sale, poate doar, la fimcţionarii oraşului, amintirea
dispreţuitoare a lam entabilei sale prostii de străin.

168
 în afară de o sum ă infim ă, d estinată cheltuielilor sale de
întreţinere, şi un bilet de cinci livre pe care Polly i-1 furişase în
m înă la plecare, Francis nu poseda absolut nimic. Fusese avertizat
că ar fi inutil să ceară asistenţă asociaţiei eparhiale, nou fondată.
Scîrbit de exem plul lui Lawler, îşi făcea o glorie din sărăcie. îşi
ju ră solem n să nu cum pere congregaţia. Va m unci prin graţia lui
D um nezeu şi cu ajutorul celor două mîini ale sale.
Totul era încă de făcut. A tîm ă o inscripţie la uşa capelei sale
improvizate; rezultatul fu nul: nimeni nu veni să asiste la liturghie.
Cei doi W ang îşi dăduseră osteneala să răspîndească pretutindeni
zvonul că este sărac şi că nu are de distribuit decît vorbe amare,
încercă o reuniune în aer liber, nu departe de Palatul de Justiţie,
îşi băturăjoc de el; remmţă. Eşecurile sale îl umileau. Un servitor
chinez predicînd confucianismul pe străzile Liverpoolului ar fi avut
mai m ult succes. îndărătnic, îşi astupa urechea la glasul demonului
şiret care îi sugera să adm ită că este incom petent.
Se ruga, se ruga cu disperare. C redea cu înfocare în
eficacitatea mgăciunii.
„Oh! Doam ne! m -ai ajutat de atîtea ori, ajută-m ă şi acum.
T erog!“
în unele m om ente, furia îl orbea. D e ce fusese trim is, cu
pretexte am ăgitoare în această gaură pierdută? Sarcina depăşea
forţele um ane şi chiar pe aceea a lui Dum nezeu! Lipsit de orice
mijloc de comunicare, izolat în interiorul teritoriului, la şapte sute
de kilometri de misionarul cel m ai apropiat, părintele Thibodeau
din Sen Siang, el nu putea rezista.
întreţinută de cei doi W ang, ostilitatea populară la adresa
lui creştea. Se obişnuise cubaţjocurile copiilor. Acum, cînd trecea,
un grup de tin a i, haimanale, se adunau şi-l urmăreau cu mitocănii.
Dacă se oprea, u nul dintre ei avansa şi îşi făcea nevoile în
apropierea lui. Intr-o seară, pe cînd se înapoia acasă, la căderea
nopţii, o piatră veni din întuneric şi-l lovi drept în fiamte.
Instinctul de luptă al lui Francis se deşteptă bruse. Pansîndu-şi

169
rana, îi veni o idee; se întrerupse şi se adinei în gînduri. D a ...
trebuia neapărat să stabilească un contact cu oamenii aceştia...
şi poate, oricît de prim itivă ar fi această nouă iniţiativă îl va ajuta.
A doua zi de dimineaţă închirie cu un suplim ent de doi taeli
pe lună căm ăruţa din spatele dughenei lui Hung, ca să instaleze
u n m ic dispensar. D um nezeu ştie că el nu avea prea m ulte
cunoştinţe. însă urm ase un curs de prim ajutor şi din îndelunga sa
intimitate cu familia Tulloch învăţase cîteva noţiuni de igienă.
Mai întîi, nimeni nu mdrăzni să vină la el, fâcîhdu-l să transpire
de disperare. în să puţin cîte puţin, din curiozitate, una sau două
persoane veniră să-l consulte. Bolile bîntuiau în oraş şi m etodele
doctorilor chinezi erau barbare. El obţinu un oarecare succes.
N u cerea nici o plată, nici convertire. Clientela sa crescu treptat.
Scrise doctorului Tulloch o scrisoare presantă, adăugind şi cele
cinci livre de la m ătuşa Polly, şi-l im ploră să-i expedieze
pansam ente, bandaje şi orice leacuri indispensabile. C apela
răm înea goală, însă dispensarul era adesea plin.
Seara se lăsa pradă sinistrelor sale m editări printre ruinele
Misiunii. Imposibil să clădeşti ceva pe pămîntul acesta de eroziune.
Şi el contem pla, cu o p oftă nebună, colina însorită de la Jade
Vert Vif, pe panta căreia, acoperită cu cedri, erau presărate zeci
de tem ple. Ce poziţie m ăreaţă pentru a ridica b iserica lui
Dumnezeu!
Terenul acesta aparţinea unui judecător civil pe num e Pao,
m em bru al acestei coterii de negustori şi m agistraţi - aliaţi toţi
prin căsătorie - care ţinea în m înă toate afacerile oraşului. Pao
înşuşi ieşea puţin. Dim potrivă, aproape în toate după-am iezele,
vărul său, un dem n m andarin în vîrstă de patruzeci de ani, gras şi
scimd, care-i adm inistra terenurile, venea să supravegheze sau
să plătească lucrătorii care m unceau în carierele de argilă de lîngă
pădurea de cedri. Mistuit de săptămînile trăite în singurătate, mâhnit
şi persecutat, Francis nu m ai e raîn tr-o stare norm ală. N u avea
nim ic, nu era nimic. Totuşi, într-o bună zi îndrăzni să se apropie

170
de im punătorul m andarin, în m om entul în care acesta traversa
drum ul ca să-şi găsească lectica. N u îşi dădea seam a de
incorectitudinea acestui demers direct. La drept vorbind, nu prea
ştia ce face: încerca, orice s-ar întîm pla, să dea o lovitură.
- A m adm irat adesea această frum oasă proprietate pe care
dum neavoastră o administraţi cu atîta înţelepciune.
Sub e fe c tu l s u rp riz e i, v ă ru l d o m n u lu i P ao m ă su ră
neînsemnata siluetă a străinului cu ochii de foc şi căruia un bandaj
îi înco n ju ra fruntea. C u o po liteţe glacială, suportă ofensele
repetate ale preotului asupra gram aticii, form ulă scurt cîteva
rem arci nepoliticoase asupra propriei persoane, asupra um ilei
sale fam ilii şi m izerabilelor sale posesiuni, observaţii generale
asupra timpului, recoltelor şi dificultăţilor prin care trecuse oraşul
în anul precedent ca să se debaraseze, cu ajutorul banilor, de
bandiţii din W ai-Chu; apoi, cu un gest precis, deschise portiera
lecticii. D ar Francis, am eţit, insistă să aducă iar vorba despre
proprietatea Jade Veri V if
Atunci mandarinul zâmbi cu răceală:
- D om eniul Jade Vert V if este o perlă fără preţ; are o
suprafaţă de şaizeci m ous... umbrit, bine udat, cuprinde cîm pii...
şi în afară de asta, o carieră foarte bo g ată de arg ilă de prim a
calitate pentru fabricarea ţiglei, oalelor şi cărămizilor. Dom nul
Pao nu doreşte să-l vîndă. A refuzat cincisprezece mii de dolari
de argint.
L a preţul acesta, de zece ori superior celor m ai nebune
preţuiri ale sale, picioarele lui Francis se m uiară. Febra îl părăsi.
Se sim ţi deodată uşor, cu capul gol, ruşinat de absurdele visuri
cărora li se abandonase. C u durere de cap, m ulţum i vărului lui
Pao şi m urm ură scuze confuze.
Chinezul acesta scund, cultivat, sigur pe sine notă tristeţea
dezam ăgită a preotului şi o Imnină lăuntrică străbătu m asca lui
atentă şi rezervată.
- D e ce a venit Shang-Foo printre noi? N u sînt oare

171
necredincioşi de recuperat în ţara lui? Noi nu smtem necredincioşi.
Avem însă propria noastră religie. Zeii noştri sînt mai vechi decît
ai voştri. C elălalt 5/iang-F oo a fabricat m ulţi creştini vărsînd
cîteva picături de apă peste muribunzi şi cîntînd „Y a... Ya!“ sau
dînd de m încare şi haine acelora care cîntau nu contează ce, ca
să-şi îm brace corpul şi să-şi um ple stomacul. Tot asta doreşte să
facă şi Shang-Foo?
Francis îl privi. Faţa lui slabă era lividă şi um bre proiunde i
se adînceau sub ochi. întrebă calm:
- C redeţi cu adevărat că aceasta este am biţia m ea?
U rm ă o pauză stranie. Deodată, vărul dom nului Pao plecă
ochii.
- Iertaţi-m ă, zise el încet. N u înţelesesem . Sînteţi un om
einstit.
O oarecare sim patie străbătea din confuzia lui.
- Regret că terenul vărului m eu nu este disponibil. Aş putea
să vă fiu de folos intr-alt fel?
V ărul dom nului Pao aştepta un răspuns cu o am abilitate
nouă, ca şi cînd ar fi dorit să-şi repare greşeala. Francis reflectă
o clipă, apoi întrebă cu inim a grea:
- A ţi p u tea să-m i spuneţi sincer dacă se găsesc pe aici
adevăraţi creştini?
Vărul dom nului Pao răspunse încet:
- Poate. în să nu trebuie să-i cauţi la Pai-Tan.
Se întrerupse, apoi reluă:
- A m auzit spunîndu-se că s-ar găsi într-un sat din m unţii
Kwang.
El arătă cu un gest spre munţii îndepărtaţi.
- Satul acela ar fi creştin de m ai m ulţi ani. în să e departe.
La m ulte leghe de aici.
O rază pătrunse în sumbra durere în care se cufunda sufletul
lui Francis.

172
 - A sta m ă interesează într-adevăr. Puteţi să-m i daţi şi alte
amănunte?
C elălalt clătină din cap cu regret.
- Este o localitate m ică pe înălţimi, de-abia cunoscută. Vărul
m eu a auzit vorbindu-se despre ea cu ocazia com erţului său cu
piei de oi.
Zelul lui Francis îl îndem na să insiste.
- A ţ i putea să vă informaţi dum neavoastră? Aţi putea să-mi
procuraţi inform aţii asupra drum ului care duce în sat?... Poate o
hartă?
V ărul dom nului P ao reflectă, apoi, grav, făcu un sem n
afirmativ din cap.
- Se poate! îi voi cere dom nului Pao. în afară de asta, nu
voi uita să-i spun că am avut îm preună o onorabilă discuţie.
Salută şi se retrase.
R eco n fo rtat de această speranţă neaşteptată, F rancis se
înapoie la îngrăditura în ruine unde, cu ajutorul cîtorva cuverturi,
al um n burduf şi al cîtorva ustensile cumpărate în oraş, instalase o
tarabă primitivă. In tim p ce pregătea puţin orez, mîinile îi tremurau
de em oţie. U n sat creştin! Trebuia cu orice preţ să-l găsească!
Pentru prim a dată, după atîtea luni de deznădejde, se sim ţi din
nou condus, inspirat de Dumnezeu.
A b s o rb it de g în d u ri, ră m a se n e m iş c a t în lu m in a
crepusculului, cînd îl treziră strigătele discordante ale corbilor
care îşi disputau un stîrv la m arginea apei. Fu silit să se ducă
să-i izgonească. Şi aici, în tim p ce oribilele păsări băteau din
aripi şi croncăneau în jurul său, văzu că prada lor era cadavrul
unei fetiţe nou-născute.
Fremătînd de milă, ridică trupul ciopîrţit al sărmanei creaturi
şi constată că fusese strînsă de gît, apoi aruncată în apă. înfăşură
rămăşiţele într-o cîrpă albă şi leîngropă într-un colţ al îngrăditurii.
Recitind apoi întruna rugăciunile m orţilor, gîndi: „D a, cu toate
îndoielile m ele, ei au nevoie de m ine în această stranie tară“ .

173
 După cincisprezece zile, într-o zi din vara timpurie, era gata.
P use o tăbliţă v o psită la u şa aşezăm întului său din strada
F a b ric a ţilo r de P la se , a n u n ţîn d în c h id e re a te m p o ra ră a
dispensarului. Apoi, cu ajutorul unor curele, îşi fixă pe spate un
sul de cuverturi şi provizii şi, înarm at cu umbrela, pom i curajos la
drum . H arta furnizată de v ărul dom nului Pao era foarte bine
executată; în colţuri, balaurii scuipau foc, dar conţinea o mulţime
de detalii topografice pînă la munţi. A colo harta devenea vagă şi
m ici schiţe de anim ale înlocuiau num ele locurilor. însă, după
conversaţiile lor şi încredinfindu-se propriului simţ de orientare,
Francis îşi reprezenta destul de bine drum ul de urmat.
Se îndrepta către pasul Kwang.
Tim p de două zile traversă un ţinut plăcut; după cîm puri
verzi de orez, ude, u rm au păduri de brad ale căror ace căzute
form au u n covor m oale şi elastic sub paşii săi. Foarte aproape
de K w ang, trav ersă o vale adăpostită, unde în floreau din
abimdenţă rododendronii sălbatici şi, mai încolo, în aceeaşi după-
amiază de vis, găsi o livadă de caişi înfloriţi al căror miros îi pişcă
nările ca spum a şampaniei. Apoi începu urcuşul pantelor drepte
şi rîpoase.
Frigul devenea mai aspru cu fiecare pas. Noaptea, ghem uit
la adăpostul unei stînci, asculta vîntul şuierând şi bubuitul ca de
tunet al apelor precipitate de topirea zăpezilor în trecători. Ziua,
albul scînteietor şi aspru al culm ilor îl orbea. A erul îngheţat
pătrundea în plămîni.
A cincea zi ajunse în vîrful lanţului muntos, un pustiu de gheţuri
şi de stînci, şi se bucură să coboare pe celălalt versant. Poteca
ieşea iar pe u n v ast platou înverzit, care continua cu coline
rotunjite. A colo erau păşunile despre care îi vorbise vărul
domnului Pao.

174
 Pînă acum , m unţii îi serviseră pentru a se orienta pe drumul
întortocheat; de aici încolo trebuia să conteze pe providenţă, pe
busola sa şi pe bunul său sim ţ scoţian. M erse fără şovăială spre
vest. Ţinutul îi am intea de zona de nord a Scoţiei. Întîlnea turm e
m ari de capre şi oi care păşteau, stoice, şi fugeau îngrozite la
apropierea lui. Surprinse şi fuga rapidă a unei gazele. C u ţipete
înnebunite, m ii de raţe zburau din cuiburile lor ascunse printre
tufele de iarbă dintr-o mlaştină şi întunecară cerul. Cum proviziile
lui se sfîrşeau, se grăbi să-şi um ple traista cu ouă proaspete.
N ici potecă, nici arbori nu se vedeau pe platoul acesta,
începea să-şi piardă orice speranţă că v a descoperi satul. în să
în a noua zi, devrem e, atunci cînd se gîndea să se întoarcă, zări în
faţa ochilor prim a casă de cînd părăsise pantele. Se grăbi spre
coliba de păstor, însă u şa era înţepenită cu noroi; era nelocuită.
Pe cînd se înapoia plouat şi dezam ăgit, văzu u n tînăr care urca
colina în urm a turm ei sale.
In vîrstă cam de şaptesprezece ani, era m ic şi nervos ca şi
oile sale; faţa-i intehgentă şi veselă exprima mirare. Era îmbrăcat
cu pantaloni scurţi de piele de oaie şi cu o pelerină de lînă. La gît
avea o cruciuliţă de Yuan de bronz, subţire ca hîrtia de veche ce
era, pe care era gravat grosolan un porumbel. Părintele Chisholm
contem plă în tăcere crucea antică şi chipul plăcut al băiatului. în
sfîrşit, cuvintele îi veniră pe buze, îl salută pe tînăr şi se inform ă
dacă era din saml Liu.
- V in din saml creştin. M ă num esc Liu-Ta. Tatăl m eu este
unul dintre preoţii satului.
Liniştea se restabih. M isionaml crezu preferabil să nu întrebe
m ai mult. Se mărgini să spună:
- V in de departe. Şi eu sînt preot. îţi voi fi recunoscător
dacă m ă vei duce la tine.
Sam l se în tin d ea într-o vale accidentată, la o distanţă de
cinci li către vest, şi se com punea din treizeci de case ascunse
între coline; îm prejm uit cu ziduri de piatră, era înconjurat de mici

175
cîm puri de cereale. îl dom ina o bisericuţă de piatră, situată în
m ijlocul unei coline, după o bizară piram idă de piatră, um brită
deu n g m A g o .
A bia p ătru n se în sat că toată populaţia - bărbaţi, fem ei,
copii şi cîini - î l înconjură numaidecît, înghesuindu-se de curiozitate
în jurul lui şi ca să-i ureze bun venit. Πtrăgeau de mînecă, îi atingeau
ghetele şi-i exam inau um brela cu strigăte de admiraţie. In acest
tim p. Ta le dădea explicaţii rapide într-un dialect necunoscut.
M ulţim ea aceasta num ăra vreo şaizeci de persoane - de im tip
prim itiv şi robust, cu p rivirea naivă şi prietenoasă - ale'căror
trăsături trădau legături consangvine. Ta îl aduse imediat pe tatăl
său, Liu-Chi, u n om ca la cincizeci de ani, scund şi îndesat, cu o
înfăţişare dem nă şi sim plă, cu o bărbuţă căruntă.
Vorbind rar, ca să fie înţeles, Liu-Chi declară:
- N e b u cu răm că aţi venit, părinte. Veniţi la m ine să vă
odihniţi puţin înainte de rugăciune.
îl conduse pe părintele Chisholm către cea m ai m are dintre
locuinţe, construită pe o temelie de piatră, lîngă biserică, şi-l pofti
curten ito r în tr-o cam eră jo a să şi răcoroasă. L a extrem itatea
acestei săli, F rancis văzu o spinetă de m ah o n şi o pendulă cu
roată, portugheză. înm ărm urit, m ut de m irare, Francis nu putea
să-şi desprindă privirea de la pendulă. Pe cadranul de aram ă era
gravat: ТА абоиа, 1632.
în să L iu-C hi nu-i lăsă tim p să studieze obiectele m ai de
aproape, căci întrebă:
- D o riţi să ţineţi dum neavoastră liturghia, părinte, sau
preferaţi s-o fac eu?
Ca în vis, părintele Chisholm înclină capul în direcţia celuilalt.
Involuntar, răspunse:
- D um neavoastră... vă rog.
E ra pradă imei im ense confuzii .în să sim ţea că e important
să nu lăm urească brutal misterele astea punînd întrebări. Trebuia
să se iniţieze încetul, cu răbdare, observînd totul în jurul lui.

176
 D upă о ju m ă ta te de oră, to ţi erau adunaţi în biserieă. D e
dimensiuni mici, fusese clădită cu gust, în stilul Renaşterii, în care
se m anifesta o influenţă arabă. A vea trei arcade sim ple perfect
proporţionate. U şa şi ferestrele erau susţinute de stîlpi drepţi.
Zidurile erau împodobite cu m ozaicuri neterminate.
Chisholm se aşeză în prim ul rînd al unei congregaţii atente,
înainte de a intra, fiecare se spălase pe m îini cu m are ceremonie.
C ea m ai m are parte dintre bărbaţi şi cîteva fem ei îşi puseră pe
cap bonete de rugăciune. Deodată cineva lovi într-un clopot iară
lim bă, iar Liu-C hi se apropie de altar îm brăcat într-un veşm înt
de un galben şters, încadrat de o parte şi de alta de cîte im tînăr.
Se întoarse şi adresă un salut cerem onios părintelui Chisholm şi
întregii congregaţii. Apoi începu slujba.
Francis asistă în g enuncheat, ţeapăn, im obil, ca la u n
spectacol în vis. îşi dădea seam a că cerem onia era o bizară
supravieţuire, o reflectare înduioşătoare a hturghiei. Fără îndoială,
Liu-Chi nu ştia nici un cuvînt latin, fiindcă el slujea în Hmba chineză.
Spuse m ai întîi: Confiteor, apoi Credo. C înd u rcă la altar şi
deschise cartea de rugăciuni im prim ată pe pergam ent pe pupitrul
său de lem n, Francis identifică lim pede pasaje din Evanghelie,
psalmodiate solemn în lim ba chineză. Era o traducere originală...
C u evlavie, îşi ţinea răsuflarea.
Congregaţia întreagă înaintă ca să se împărtăşească. Chiar
şi copiii de sîn erau aduşi pînă la treptele altamlui. Liu-Chi coborî
purtînd un potir cu vin de orez. îşi înm uie degetul m are şi-l puse
pe buzele fiecărui credincios.
înainte de a părăsi biserica, asistenţa se reuni în jurul statuii
Salvatorului, apoi aprinse b astonaşe de tăm îie şi le aşeză pe
candelabm l m asiv de la picioarele statuetei. în sfîrşit, fiecare se
prosternă de trei ori şi se retrase respectuos.
Părintele Chisholm rămase în urmă, cu ochii plini de lacrimi,
m işc a t de a c e ste c u c e rn ic ii c o p ilă re ş ti şi sim p le, to a te
asem ănătoare celor la care fusese de atîtea ori m artor în Spania.

177
F ireşte, ce re m o n ia n u avea n ici o v a lid itate - el zîm bi u şo r
gîndindu-se la indignarea abatelui Tarrant la vederea ei însă nu
se îndoia că trebuie să fie plăcută lui Dum nezeu.
Liu-Chi îl aştepta afară ca să-l însoţească la el acasă. Acolo
fusese pregătit un ospăţ. înfometat, părintele Chisholm făcu mare
cinste tocanei de oaie şi delicioasei ciorbe de varză în care pluteau
găluşti şi ciudatei m încări de orez cu m iere sălbatică. In viaţa sa
nu m încase bucate afit de gustoase.
Ospăţul term inat, el începu să-l chestioneze pe Liu-C hi cu
tact. A r fi p referat să i se taie lim ba d ecît să-l m îhnească. Cu
blîndeţe şi încrezător, bătrînul îi dădea explicaţii. Convingerile
sale erau creştine, naive ca ale unui copil şi, curios, am estecate
cu tradiţii din Tao-te. P oate chiar, gîndea am uzat în sinea lui
părintele Chisholm , şi cu un pic de nestorianism pe d e a su p ra ...
L iu-C hi povestea că credinţa lo r se transm itea din tată în
fiu, de generaţii. Fără să fie total despărţit de restul lum ii, satul
era totuşi foarte îndepărtat. E ra atît de m ic, atît de strîns în el,
încît străinii nu pătrundeau aici decît foarte rar. Ei form au o m are
familie. Existenţa lor pastorală le era suficientă. Recoltau cereale,
şi aveau oi din abundenţă, chiar în epoca celor mai cumplite Upsuri.
Brînzeturile se păstrau în burdufuri de oaie, şi fabricau, cu fasole,
două feluri de unt - roşu şi negru, num it chiang. Se îm brăcau cu
lînă scărm ănată cu m îinile lor şi cu piei de oaie pentru a se apăra
de fiig. Preparau de asem enea, cu ajutom l acestor piei, un fel de
pergament foarte preţuit la Pekin. Pe platourile lor trăiau o mulţime
de mici capre sălbatice. D in cîndîn cînd, un m em bm al famiUei se
ducea să vîndă aceste produse.
M icul trib num ăra trei preoţi, destinaţi preoţiei chiar din
copilărie. O zecim ală de orez le era dată pentru unele servicii
religioase. M anifestau o cucernicie aparte cu privire la Cele Trei
Sfinte Persoane, Sfînta Treim e. N u văzuseră niciodată, de cînd
îşi puteau am inti, hirotonisirea unui preot. Părintele Chisholm
ascultase foarte atent şi puse în sfîrşit întrebarea care-1 preocupa
cel mai mult;

178
 - N u m i-aţi spus, de cînd datează com unitatea dum=
neavoastră?
Liu-Chi îl scrută pentru ultim a dată pe vizitator. A poi cu un
zîm bet liniştit, se ridică şi se duse în cam era vecină, de unde se
întoarse numaidecît cu un pachet înfăşurat în piei de oaie. îl întinse
în tăcere preotului, pe care îl privi despachetînd această comoară;
apoi, văzîndu-1 p e părintele C hisholm absorbit de conţinutul
pachetului, se retrase cu paşi tiptil.
E ra ju rn a lu l p ărintelui R ibiero, red actat în portugheză,
înnegrih mînjit, dar încă lizibil. Cunoscînd limba spaniolă, Francis
p u tu să-l d escifreze cu uşurinţă. In teresu l ex trao rd in ar al
docum entului îl făcea să uite dificultăţile. N em işcat, răm ase
cufimdat acolo, m îna sa întorcînd încet, din cînd în cînd, o pagină.
Trei sute de ani trecuseră; vechea pendulă oprită îşi reluase tic-
tacul.
M anuel Ribiero, m isionar din Lisabona, sosise la Pekin, în
1625. F rancis îşi reprezenta exact portughezul, un tîn ă r de
douăzeci şi n o u ă de ani, m icuţ, vioi, cu obrazul m at, cu ochi
arzători, iimil totuşi. La Pekin, tînărul m isionar intrase în graţiile
părintelui A dam Schall, celebml iezuit german, misionar, curtean
şi astronom, m are prieten şi fondator al canonului extraordinar al
împăratului Chun-Chin. Timp de m ai mulţi ani, părintele Ribiero
îm părţise cu el, într-o oarecare m ăsură, favoarea de care se
bucura acest om uimitor, aht de abil să supravieţuiască intrigilor
com plicate ale Curţii Celeste şi care propaga credinţa creştină
pînă îh haremul imperial, zăpăcindu-şi duşmanii cei mai mverşunaţi
p rin predicţia exactă a com etelor sau eclipselor, autor al unui
n o u calendar şi care ştiuse să-şi facă prietenii puternice şi să
cucerească titluri distinse, pentm el şi pentru toţi urm aşii săi.
Apoi portughezul se rugase să fie trimis la regii din Tartaria.
A dam Schall cedase dorinţei sale. O caravană somptuos echipată
şi form idabil înarm ată se organizase şi părăsise Pekinul în ziua
Adormirii Maicii Domnului, în 1629. Totuşi, nu putuse să-şi atingă

179
scopul. A tacaţi p rin surprindere de o hoardă de bandiţi pe
v ersantul de nord al m u nţilor K w ang, apărătorii săi cei m ai
curajoşi aruncaseră arm ele ca să poată fugi m ai uşor. Com orile
caravanei fiiseseră prădate. Părintele Ribiero scăpase, însă grav
rănit de săgeţile de silex, neputînd să salveze din dezastru decît
efecte personale şi esenţialul echipam entului său ecleziastic.
Pierdut în zăpadă, se încredinţase lui Dumnezeu şi se oferise jertfa,
însă frigul îi îngheţase rănile. în ziua urm ătoare se tîrîse pînă la o
colibă de ciobani, în care răm ăsese şase luni, între viaţă şi moarte,
în acest tim p, la P ek in se aflase din sursă sigură că părintele
R ibiero fusese m asacrat. N u se trim isese deci nici o expediţie
să-l caute.
C înd portughezul observase că se însănătoşeşte, încercase
să-l anunţe p e A dam Schall. în să tim pul trecea şi el răm înea.
Aceste platouri vaste, ierboase îi dăduseră un nou sens al valorilor,
aici dobîndise obiceiul contem plării. Pe de altă parte, trei m ii de
li îl despărţeau de Pekin, distanţă care a r fi pus pe gînduri şi pe
om ul cel m ai curajos. E l se hotărî să reunească pe loc cîţiva
ciobani şi să întemeieze un sat. Ridicase o biserică. Astfel ajunsese
prietenul şi pastorul nu al regelui Tartariei, ci al acestui um il cătun.

C u un suspin, Francis închise jurnalul. Se lăsa seara şi el

stătea încă acolo, adîncit în gînduri, obsedat de viziuni. A poi
se rid ic ă şi se duse la p ira m id a de p ietre din v e c in ă ta te a
bisericii. în g en u n c h e şi se ru g ă m u lt tim p pe m orm întul
părintelui Ribiero.
Petrecu opt zile în satul lui Liu-Chi. Fără a jigni pe nimeni, îi
convinse să-i perm ită să confirm e toate botezurile şi căsătoriile.
O ficie liturghia. C u blîndeţe, la m om entul potrivit, sugeră
îndreptarea unor practici. I-ar fi luat prea m ult tim p ca să readucă
satul la o ortodoxie strictă: i-ar fi trebuit luni, nu ani. Avea vreo
im portanţă? Va proceda treptat. C om unitatea aceasta m ic ă îi
părea proaspătă şi sănătoasă ca u n m ăr fimmos.

180
 Le povesti fium oase legende. Seara se aprindea un foc mare
înaintea casei lui Liu-Chi şi sătenii se aşezau toţi în jurul lui: stînd
pe prag, Francis vorbea acestui auditoriu tăcut şi atent, cu осЫ
scăpărători. N u se m ai săturau să afle că religia lor era răspîndită
în lumea întreagă. Erau încîntaţi de descrierea măreţelor catedrale
din Europa, de m iile de credincioşi care se duc la Sim ţul Petru,
regi m ari, prinţi puternici, oam eni de stat şi nobili seniori, ca să
adore pe acest D um nezeu d in C er pe care şi ei îl adorau aici,
Stăpînul şi Prietenul lor. Această comuniune creştină, despre care
pînă acum nu avuseseră decît o vagă idee, îi um plea de orgoliu.
Pe feţele acestea suspendate de buzele lui, pe care ju c a u
um bre şi lumini, se zugrăvea o uim ire fericită şi Francis îl simţea
pe părintele R ibiero foarte aproape, surâzător, m ulţum it de el.
U neori era ispitit să renunţe la Pai-Tan şi să se consacre acestor
oam eni sim pli. C e fericit ar fi el aici! A r polei cu atîta dragoste
această bijuterie veche, descoperită brusc în acest pustiu. în să
nu, satul era prea m ic, prea depărtat. N -ar putea ajunge niciodată
centrul unei adevărate misiuni. Respinse hotărît ispita.
Tînărul Ta îl urm a pretutindeni. A cum nu se m ai num ea Ta,
ci losif, căci îşi alesese acest num e pentru a fi botezat din nou.
în c u ra ja t de noul num e, îl rugase pe F rancis să-i perm ită să
slujească liturghia şi acesta consimţise, suiîzînd, deşi lo sif nu ştia
nici o silabă latinească.
în ajim ul plecării, părintele C hisholm stătea în faţa casei,
cînd apăru losif; expresia lui, de ohicei veselă, era tristă: venea
însă primul să asculte ultima discuţie. La vederea tînărului, preotul
înţelese deodată regretele acestuia şi avu o inspiraţie fericită.
- losif! Ţ i-ar plăcea să m ergi cu m ine d acă tatăl tău ar
consimţi? Ai putea să-mi fii foarte folositor.
Tînărul sări în sus de hucurie, apoi căzu la picioarele preotului
şi-i sărută mîna.
- Stăpîne, speram că m i-o veţi cere. Tatăl m eu este de
acord. V ă voi servi din toată inima.
- C alea noastră v a fi adesea grea, losif!

181
 - însă vom fi împrevină, Stăpîne, şi vom învinge greutăţile.
Părintele C hisholm îl ridică pe tînăr. E ra mişcat. Sim ţea că
acţionase cu înţelepciune.
A doua zi term inară pregătirile de plecare. în g rijo rat şi
surîzător, lo s if îşi făcea de lucru, îm povărînd peste m ăsură cei
doi căluţi cu părul des pe care îi încărcase încă din zori. Băieţii
m ai m ici se adunaseră în juru l lui, căci plecarea aceasta făcuse
vîlvă. în b iserică, părin tele term ină să-i m ulţu m ească lui
D um nezeu. C înd se ridică, Liu-C hi îi făcu sem n să-l urm eze în
cripta sanctuarului. D intr-im cufăr de cedru, scoase un patrafir
magnific, în întregime brodat cu aur. Satinul era pe alocuri subţire
ca hîrtia, totuşi, veşm întul era neatins, bun de întrebuinţat, deşi
de o valoare nepreţuită. B ătrînul surise cînd v ăzu expresia
zugrăvită pe chipul lui Francis.
- V ă place acest um il obiect?
- A re o lucrătură foarte aleasă.
-L uaţi-1. Este al dum neavoastră.
Toate protestele lui răm aseră zadarnice. Liu-Chi stăruia să-i
o fer această m inune. în fă şu ra t într-o p în ză de cînepă nouă,
patrafirul fu vîrît în sacul lui losif.
în sfîrşit, Francis trebui să-şi ia răm as-bun. îi binecuvîntă şi
le promise solemn că va reveni înainte de şase luni. D ata viitoare,
călătoria va fi m ult m ai uşoară, călare şi cu lo s if călăuză. A poi
am îndoi încălecară căluţii şi, unul lîngă altul, urcară pe platouri.
Tot satul îi urmări cu priviri pline de iubire.
Părintele Chisholm şi losif îşi grăbiră caii. Credinţa lui Francis
era reînsufleţită, m agnific întărită. îl susţinea o nouă speranţă.

3
Vara care urmase după înapoierea lor la Pai-Tan se scursese.
A notim pul rece se apropia. lo s if ajută să repare staulul, astupă

182
crăpăturile c u noroi şi caolin. D ouă paturi de lem n se sprijineau
acum de zid şi un brasero ţinea loc de vatră pe pămîntul bătătorit.
losif, a cărui poftă de mîncare era excelentă, adunase o baterie
respectabilă de ustensile de bucătărie. Tînărul, m ai puţin angelic,
ajunsese să fie bine cim oscut: flecărea bucuros, preţuia grozav
laudele, ocazional se putea arăta încăpătinat şi şterpelea, cu o naivă
îndemînare, pepenii verzi bine copţi ai zarzavagiului vecin.
Francis era încă hotărît să nu părăsească um ilul lor adăpost
pînă cînd nu vedea ce întorsătură vor lua evenimentele. Puţin cîte
puţin, cîteva suflete tim ide se furişară în capela lui din strada
F abricanţilor de Plase. Prim a fusese o fem eie bătrînă; scosese
un şirag de m ătănii din sacul care îi servea de haină; era atît de
sfioasă, că o vorbă ar fi fost de-ajuns să o ia la fugă.
Francis se abţinuse cu greu să-i adreseze cuvîntul şi a doua
zi revenise cu fiica ei.
N u m ărul ja ln ic de restrîns de credincioşi nu-1 descuraja
nicidecum . Hotărârea sa de a nu converti nici prin m ăguliri, nici
prin daruri era de necUntit. Dispensarul m ergea admirabil. Aparent,
lip sa lui fusese regretată. L a întoarcere, o adevărată ciu le de
m iracole se înjghebase la u şa lui H im g. P ractica îi exersase
judecata şi chiar dibăcia. Tot soiul de boli treceau prin faţa lui;
afecţiuni de piele, colici, tuse, enterite, îngrozitoare afecţiuni de
ochi sau de urechi, plăgi care p roveneau m ai ales ca urm are a
murdăriei şi a promiscuităţii. Simpla igienă şi un tonic amar йсеаи
adevărate ininuni. Puţin hipermanganat valora cît greutatea lui m aur.
In m om entul în care m icul lui stoc era pe sfîrşite, răspimsul
la cererea adresată doctorului Tulloch sosi sub form a unei cutii
mari plină cu vată, bandaje, tinctură de iod şi antiseptice, ulei de
ricin şi cloruri, pe fundul căreia se găseau aceste cuvinte scrise în
grabă pe o reţetă:

Sfinţia Voastră! Credeam că eu eram cel care visa să

meargă să îngrijească bolnavii la tropice! De cînd eşti medic?

183
Atîta rău: vindecă ce poţi şi omoară restul. Aici sînt cîteva
bagatele care îţi vor f i de folos.

„Bagatelele" în chestiune constau dintr-o m ică trusă cu im

bisturiu, foarfeci şi forceps. într-un post-scriptum adauga; Bagă
de seamă că fa c un raport asupra activităţii tale la Asociaţia
medicilor britanici. Papei şi la Chung-Lung-Soo.
Francis zîm bi la această gliimă, însă recunoştinţa îl sufoca.
Susţinut astfel în eforturile sale şi întărit de prezenţa lui losif, simţea
u n entuziasm nou. N u m uncise niciodată atît de greu, nici nu
dormise m ai bine în viaţa lui.
Totuşi, mtr-o noapte de noiembrie fii deşteptat brusc dintr-un
som n uşor şi tulbure. Frigul era înţepător. în întunericul nemişcat
percepu respiraţia adîncă şi calm ă a lui lo s if Se strădui o clipă
să se debaraseze de vaga sa nelinişte, în să nu reuşi. Se sculă,
avînd grijă să nu îl trezească pe tovarăşul său adormit şi ieşi afară
în ogradă. N oaptea îngheţată îl izbi ca un pumnal, aerul îi străbătea
dureros plăm înii la fiecare respiraţie. Pe cer nu lucea nici o stea,
însă zăpada îngheţată răspîndea un alb ciudat şi luminos. Liniştea
părea să se întindă pe o sută de leghe împrejur. Era impresionat.
D eodată, în acest calm i se p ăru că aude u n scîncet slab şi
nelămurit. Sigur că se înşela, eiscultă fără să perceapă ceva. Cînd
se înapoie în să în staul, se auzi iar ceva asem ănător cu piuitul
stins al unei păsări rănite. Se opri nehotărît, apoi, încet, se îndreptă
spre locul de unde părea că vine sunetul pe care-1 auzise.
în afara îngrăditurii, la vreo zece m etri m ai jo s pe cărare se
împiedică de o formă întunecată; o femeie căzută, cu faţa afundată
în zăpada îngheţată şi aspră. E ra m oartă, însă sub ea, ascuns în
veşm intele ei, la piept, descoperi un bebeluş care mişca.
Se aplecă şi luă în braţe m icuţa fiinţă, rece ca u n peşte, însă
atît de dulce. Inim a îi bătea să se mpă. Alergînd, alunecmd, căzînd
aproape, se duse spre staul şi-l chem ă pe lo s if

184
 L ingă brasero bine încălzit, la lum ina şi la căldura flăcării,
preotul şi ajutorul său se aplecară asupra copilului. N u avea m ai
mult de un an. La lumina focului, ochii lui negri şi sălbatici priveau,
neîncrezător. D in vrem e în vrem e, scîncea.
- Ii e foam e, zise losif, perspicace.
încălziră puţin lapte şi-l vărsară într-un potir de împărtăşanie.
A poi părintele C hisholm rupse o bucată de pînză curată şi o v m
ca o m eşă în gîtul strim t al flaconului. C opilul supse cu poftă.
C inci m inute m ai tîrziu, laptele era băut şi bebeluşul dorm ea.
Preotul îl înfăşură într-o cuvertură de pe patul lui.
Era adînc mişcat. Simplicitatea sosirii acestei mici fiinţe în
staul, venit din întunecim ile reci, îi apărea ca un sem n al lui
D um nezeu. N im ic în hainele m am ei nu conţinea cea m ai m ică
indicaţie asupra originii sale, în să trăsăturile lui, m arcate de
m izerie, erau fine şi de tip tătar. O bandă de nom azi trecuse în
ajun; poate că, doborâtă de frig, fem eia se oprise aici să m oară.
C ăută un num e pentru copilaş. E ra ziua Sfintei A nna. D a, o va
boteza Anna.
- M îine, losif, va trebui să căutăm o fem eie care să se ocupe
de acest dar al Cerului.
lo sif ridică din umeri.
- N im eni nu va adopta o fetiţă, stăpîne.
-N u - m i propun să fac să fie adoptată, zise părintele sever.
E l vedea lim pede drum ul de urm at. C opilaşul acesta
încredinţat lui de Dum nezeu va fi primul la temelia orfelinatului pe
care îl visa de la sosirea în Pai-Tan. Va avea n ev o ie de ajutor,
desigur. M ai tîrziu, bunele surori vo r veni - însă era încă prea
departe. A şezat pe păm întul bătătorit, lîngă jăraticul cu sclipiri
roşiatice, contemplîndu-şi mintiscula protejată adormită, înţelese
că ea era garanţia cerească a succesului întreprinderii sale.

lo sif fu cel care, m ereu la curent cu toate bufele, îl informă

pe părintele C hisholm despre b o ala fiului dom nului Chia.
Anotim pul rece se prelungea, m unţii K w ang erau încă acoperiţi

185
de zăpadă şi losif, suflînd m ereu, vesel, în degetele sale amorţite
de fiig, flecărea după liturghie, în timp ce preotul şi cu el puneau
la loc podoabele sacerdotale.
- M îna m ea este paralizată ca şi a m icului Chia-Yu.
Chia-Y u îşi ju p u ise degetul m are, nu se ştia cum , dar, ca
urm are, cele „cinci elem ente“ ale sale erau tulburate; tum oarea
se răpîndise în tot braţul, care se um flase, iar corpul copilului,
d escărnat, ardea. îl în g rije a u trei m edici din o raş şi i se
adm inistraseră doctoriile cele m ai scumpe. A cum fusese trimis
degrabă un m esager la Sen Siang ca să procure un panaceu făcut
din ochi de broască luaţi în timpul ciclului lunei Dragonului.
—Se va vindeca, conchise losif, optimist, cu un zîm bet care
făcea să-i lucească dinţii albi. Hao kao nu greşeşte... spre fericirea
domnului Chia, căci Yu este unicul său fiu.
Patru zile m ai tîrziu, la aceeaşi oră, două lectici închise, dintre
care una goală, se opreau în faţa capelei din strada Fabricanţilor
de Plase şi, puţin mai tirziu, silueta vărului domnului Pao, înfăşurată
într-o tunică vătuită, se închna grav înaintea părintelui Chisholm.
M ai întîi se scuză că-1 deranjează, apoi îl rugă pe părinte să-l
întovărăşească la dom nul Chia.
Uluit de ceea ce părea că se subînţelege din invitaţia aceasta,
Francis ezită. Fam iliile Pao şi Chia erau de două ori legaţi prin
căsătorii şi afaceri. Cele două familii erau foarte influente. După
întoarcerea sa din satul Liu, se întîmplase destul de des ca Francis
să-l întîlnească pe vărul dom nului Pao, subţire, distant şi cinic
într-o m ăsură acceptabilă, de altfel şi văr prim ar cu domnul Chia.
El îşi dăduse seama că marele mandarin îl stima. însă vizita aceasta
neaşteptată era o foarte m are dovadă de încredere. îm b răcă
pardesiul şi îşi puse pălăria, cuprins de o subită team ă.
In casa lui Chia dom nea o linişte profundă. Verandele închise
cu grilaj erau pustii, bazinul cu peşti era îngheţat. Paşii lor răsunau
solemn în curţile goale. D ouă tufe mari de iasomie învelite în saci
străjuiau uşa de aur roşu ca doi uriaşi adormiţi. D in apartamentul

186
fem eilor, situat în cealaltă parte a teraselor, se auzeau suspine
înăbuşite.
Se întunecase în cam era în care Chia-Yu şedea pe un kang
încălzit, păzit de trei m edici bărboşi, în haine luxoase, aşezaţi pe
rogojini de trestie. D in cînd în cînd, unul dintre ei se apleca şi
punea cîte ш cărbune în kang-u\ în form ă de cutie. într-im colţ,
u n p reo t taoist, îm b răcat într-o tu n ică de culoarea ardeziei,
m urm ura vrăji ca să gonească diavolul, cu acom paniam ent de
flaute, după peretele de bam bus.
Yu fusese un copil fhrm os, de şase ani, cu obrazul de fildeş
vechi şi cu ochii de cărbune. C rescut în cea mai strictă tradiţie de
respect pentru părinţi, era adorat, însă nu răzgîiat. Acum , răpus
de o febră persistentă şi de dureri atroce, sta întins pe spate şi
gem ea; oasele lui aproape străpungeau pielea, buzele uscate se
schim onoseau, iar ochii priveau fix în tavan, fără să se m işte.
Braţul drept, livid, um flat, era învelit într-un plasture m urdar şi
presărat cu bucăţi m ici de hîrtie imprimată. Cînd vărul domnului
Pao şi părintele intrară, o linişte adîncă puse stăpînire pe cam era
bolnavului; apoi taoistul îşi reluă m urm urul, în tim p ce cei trei
medici, mai ţepeni ca niciodată, continuau să supravegheze kang-λύ..
A p lecat spre copilul care zăcea în nesim ţire, cu m îna pe
fiamtea lui arzătoare, părintele Chisholm nu se iluziona asupra
rezultatului unei intervenţii. Dificultăţile actuale nu ar fi nimic în
com paraţie cu persecuţiile care ar urm a unei intervenţii inutile.
Insă starea disperată a micuţului şi pericolele aşa-zisului tratament
îi dădură curaj. începu să desfacă uşor, dar repede, hao kao-\x\,
infecta cataplasm ă pe care o întîlnise de atîtea ori la dispensar. în
sfîrşit ehberat, braţul fu spălat în apă călduţă, mai că plutea ca un
burduf plin de putreziciuni şi pielea întinsă luci, verzui. Cu inim a
bătînd, Francis continuă fără ezitare. Scoase din buzunar m icuţa
trusă, cadoul lui TuUoch, şi luă de-acolo unicul bisturiu. Conştient
de lipsa sa de experienţă, vedea totuşi bine că fără intervenţia
aceasta copilul m uribund va expira fără îndoială. Simţea că era

187
observat de toţi ochii care, în aparenţă, erau fixaţi aiurea şi ghicea
spaim a grozavă şi îndoiala care îl înăbuşeau pe vărul dom nului
Pao, care sta în picioare, nem işcat, în spatele lui. A dresă în gînd
o scurtă rugă sfîntului Andrei; în sfîrşit, cu o m înă fermă, înfipse
bisturiul şi practică o incizie lungă şi profimdă.
P uroiul ţîşni im ediat din rană şi se scurse în ligheanul de
p ăm în t aşezat dedesubt. Se degajă un m iros oribil, greţos.
N iciodată Francis n u respirase cu atîta recunoştinţă. Presă rana
din două părţi, ca s-o cureţe de puroi; um flătura scăzuse la
jum ătate şi fu aşa de m ulţumit încît îi veni ameţeală.
Cînd în sfîrşit îşi reveni, după ce pansase rana cu com prese
um ede şi cîrpă curată, se surprinse m urmuiînd prosteşte în engleză:
„Cred că, cu puţin noroc, se va dezumfla!" Era formula obişnuită
a bătrînului doctor Tulloch...
C u toată nervozitatea sa, se străduia, retrăgîhdu-se, să pară
degajat şi recom andă vărului dom nului Pao, care-1 însoţise tăcut
pînă la lectică:
- C înd se va deştepta, să i se de o supă hrănitoare. D ar
deloc hao kao. M îine voi veni iar.
Din ziua următoare, micului Yu îi mergea bine. Febra a p ro b e
dispăruse, dorm ise bine şi băuse m ai m ulte ceşti cu supă de pui.
Fără bisturiul m iraculos şi strălucitor, neîndoios că ar fi murit.
- Continuaţi să-l alimentaţi, zise părintele Chisholm plecînd
- şi de astă dată zîm bea s in c e r-, voi reveni mîine.
-M ulţum esc.
Vărul domnului Pao tuşi.
- N u e necesar.
D upă o tăcere jenantă, reluă:
- V ă sîntem adînc recunoscători. D om nul Chia era distrus
de durere, însă acum , fiul lui vindecîndu-se, şi lui îi e m ai bine,
aşa că în curând v a fi în stare să se arate.
M andarinul se înclină, cum îinile discret ascunse în mîneci şi
dispăru.

188
 Părintele C hisholm coborî strada cu paşi m ari - refuzase
îhdîrjit lectica - pradă unei am are şi arzătoare indignări. A sta era
toată recxmoştinţa lor - îl puneau la uşă, fără un cuvînt, eînd el
scăpase viaţa acestui copil cu riscul, poate, al propriei existenţe! ...
D e la început pînă la sfîrşit nici nu îl zărise pe acest m izerabil!
Chia care, încă pe jo n ca cu care sosise, nu binevoise să-l onoreze
cu o privire. Sttmgea pumnii, luptîhdu-se cu demonul său familiar:
- D oam ne, dă-m i seninătate! N u lăsa ca acest blestem at
păcat al mîniei să m ă stăpînească astfel! Redăblîndeţe şi smerenie
inimii mele. Dă-mi umilinţă, Doamne! La urm a urmelor, m ila Ta,
p rovidenţa Ta div in ă au salvat acest copil. Facă-se v o ia Ta,
D oam ne, nu a mea! E u sînt resem nat. Dar, D oam ne! - deodată
furios - totuşi trebuie să recunosc că, orice s-ar spune, sînt nişte
ingraţi.
C îteva zile, Francis evită cu grijă cartierul negustorilor. N u
numai orgoliul său fusese rănit. Asculta ш linişte flecărelile lui losif,
care relata progresele rapide ale vindecării m icului Yu şi descria
generozitatea domnului Chia faţă de învăţaţii doctori, darurile sale
la tem plul din L ao Tseu, răsplătind vrăjile care îl scăpaseră pe
fiul său preaiubit de dem onul căruia îi căzuse pradă.
- N u e remarcabil, dragul m eu părinte, că dărniciile nobilului
m andarin sînt răspîndite asupra atîtor oameni?
- C u totul rem arcabil, aprobă părintele C hisholm , scurt şi
aspra, dar în sinea lui clocotea.
D upă o săptăm înă, eînd era gata să închidă dispensarul la
sfîrşitul unei după-am ieze goale şi nefolositoare, îl văzu deodată
pe dom nul Chia apărînd discret după un flacon în care preparase
nişte hipermanganat.
Tresări brusc de mînie, dar nu rosti nici un cuvînt. Negustorul
îm brăcase un costum luxos; o m ăreaţă robă de satin negru, cu o
jachetă galbenă, cu cizm e de velur brodat, într-una avînd înfipt
evantaiul de cerem onie. Pe cap purta o bonetă m ică de satin. Pe
chipul lui se vedea întipărită o demnitate solemnă; m ici apărători

189
de aur îi protejau unghiile foarte lungi. Expresia sa cultivată şi
inteligentă, m anierele delicate arătau buna educaţie. însă pe faţa
lui era zugrăvită o uşoară melancolie.
- A m venit, zise el.
-în tr-a d e v ă r.
Tonul lui Francis nu avea nimic încurajator. Continuă să agite
soluţia violet.
- A u fost atîtea chestiuni de aranjat, atîtea afaceri care m-au
absorbit. în să acum - se înclină, resem nat - iată-mă.
- Şi ce vreţi? întrebă Francis scurt.
O uşoară surpriză apăru pe faţa dom nului Chia.
- Să devin creştin, fireşte.
Se lăsă u n m o m en t o linişte ca de m orm înt. D upă toate
regulile, clipa aceasta trebuia să fie suprem a recom pensă a atîtor
luni de eforturi sterile, m inunatele prem ise ale secerişului; şeful
neîm blînzit se oferea cu capul plecat să prim ească botezul. Insă
faţa părintelui Chisholm nu exprima nici cea mai m ică bucurie. îşi
m uşcă buzele nerăbdător, apoi întrebă încet;
-A v e ţi credinţă?
- N u , îi răspunse trist.
- Doriţi să prim iţi o instruire religioasă?
- N - a m tim p. Făcu o uşoară plecăciune. D oresc num ai să
devin creştin.
-D o re s c ? Ce înţelegeţi dum neavoastră prin asta?
Dom nul Chia zîmbi vag.
- N u e limpede? Sînt gata să profesez reUgia dumneavoastră.
- N u, n u e lim pede. Şi n u o doriţi deloc. D e ce aţi venit
aici?
Sîngele urcase în obrajii preotului.
- C a să m ă achit de datorie, răspunse sim plu dom nul Chia.
Dum neavoastră mi-aţi făcut un imens serviciu. A ş vrea, la rîndul
m eu, să fac tot ce stă în puterea m ea pentru dum neavoastră.
Părintele C hisholm cutreiera încăperea iritat. Tentaţia era

190
puternică şi avea o m are dorinţă să-i cedeze, dar nu putea. Atunci
mînia izbucni.
- N u e cinstit. E rău. D um neavoastră nu aveţi nici dorinţa
de a fi creştin, nici credinţa. D acă v-aş prim i, aş fi un falsificator
faţă de Dumnezeu. Dumneavoastră nu-mi datoraţi nimic. Şi acum
plecaţi v ă rog.
M ai înfii, dom nul Chia nu voi să-şi creadă urechilor.
- Vreţi să spuneţi că refuzaţi să m ă admiteţi?
- Exprim aţi foarte politicos gîndul m eu, bom băni părintele
Chisholm.
O schimbare miraculoasă se operă în atitudinea negustomlui.
Ochii lui străluceau, aerul lui m elancohc căzu ca un văl. Se stăpîni
cu greutate; deşi părea gata să sară în sus de bucurie, se stăpîni.
Se înclină de trei ori, după toate regulile, şi reuşi chiar să-şi
controleze vocea.
- R egret că n u m ă puteţi prim i. Sînt nedem n, fireşte. Cu
toate astea, poate că, într-un fel...
Se întrerupse, făcu iar trei plecăciuni, apoi ieşi de-a-ndă-
ratelea.
Seara, pe cînd părintele C hishohn şedea lîngă brasero, atît
de întunecat la faţă încît losif, care pregătea de m ult o farfurie
suculentă cu orez, cu midii de nu, de-abia îndrăznea să-l privească,
afară izbucniră deodată petarde. Şase servitori ai dom nului Chia
supravegheau pe drum, cu m are cerem onie, detunăturile. Apoi,
vărul domnului Pao înaintă, se închnă şi dădu părintelui Chishohn
un pergam ent învelit într-o hîrtie roşie.
- D om nul C hia vă roagă să binevoiţi a-i face onoarea să
prim iţi acest cadou neînsemnat; titlurile proprietăţii colinei Jade
Vert Vif, inclusiv carierele de argilă roşie. D om eniul este al
dum neavoastră, liber de orice sarcini pentru totdeauna. Dom nul
C hia vă roagă, în afară de aceasta, să prim iţi în serviciul
dum neavoastră douăzeci din lucrătorii săi ca să ridicaţi toate
construcţiile de care aveţi nevoie, pînă la term inarea lor.

191
 Francis era aşa de uluit, mcît amuţi. Contempla silueta vărului
dom nului Pao şi a dom nului Chia, care se retrăgeau într-un calm
desăvîrşit. A poi parcurse enervat docum entele şi strigă foarte
vesel:
-Io sif,Io sif!
lo s if veni alergînd, tem îndu-se de o nouă nenorocire.
Expresia stăpînului său îl linişti. Se duseră mipreună pîhă 1a colina
Jade Vert V if şi acolo, în lumina lunii, printre cedrii mari, amândoi
intonară Magnificat cu glas tare.
Francis, cu capul descoperit, răm înea absorbit de viziunea
a ceea ce avea să creeze el pe această m inunată poziţie. Se rugase
cu credinţă şi rugăciunea sa fusese ascultată.
losif, căruia frigul aspru îi atfţa pofta de m încare, îl aştepta
fără să se plîn g ă şi se bucura de fericirea care se reflecta pe
chipul preotului, felicitîndu-se în acelaşi timp că avusese prezenţa
de spirit să tragă oala de pe foc.

4
După un an şi jumătate, în mai, cînd întreaga provincie Chek-
K ow se bucura de un interval scurt, însă plăcut, între brum ele
iernii şi căldurile toride ale verii, părintele Chisholm trecea pragul
noii Misiuni Sfîntul Andrei.
Niciodată nu încercase o m ulţumire afrt de liniştitoare. Aerul
cristalin în care se roteau în zbor porum bei albi era blînd şi plăcut.
Cînd ajunse la m arele sm ochin care, după planurile sale, um brea
curtea de onoare a M isiunii, aruncă peste um ăr o privire în care
m îndria se am esteca cu puţină team ă şi uim ire, ca şi cînd un
asem enea m iracol ar fi putut să dispară în noapte.
Totuşi, în ain tea lui, strălucitoare şi m ăreţe, se în ălţau o
biserică frumoasă, străjuită de cedri, casa lui, unde jaluzelele stacojii

192
dădeau о notă vie, apoi m icuţa şcoală, infirm eria spaţioasă, cu
uşa deschi2 Îndu-se în zidul exterior; în fine, o altă incintă, umbrită
de arbori de p a p a ia şi catalpa, d in grădina lui n o u desenată şi
plantată.
Suspină cu zîmbetul pe buze, binecuvîntind preţioasa carieră
de argilă care, d ato rită n u m ero aselo r experienţe de ardere, îi
furnizase cărămizi de un încîntător roz pastel. Misiunea sa devenise
astfel o sim fonie în roşu. M ulţum ea Cerului, de altfel, pentru un
şir de miracole; inepuizabila generozitate a domnului Chia; iscusinţa
răbdătoare a lucrătorilor, cvasiincoruptibilitatea arhitectului şi chiar
vrem ea splendidă care favorizase cerem onia inaugurării, cu o
săptăm înă înainte, în prezenţa fam iliilor Chia şi Pao.
Niimai pentru sim pla plăcere de a contem pla clasele goale,
le vizită pe toate: şi pe furiş, ca u n şcolar, prin ferestre, adm ira
tablele negre, toate noi, de pe pereţii daţi cu var, băncile verzi,
confecţionate cu m îinile lui, ca şi tablele negre. îi încălzea inim a
să ştie că el contribuise personal la m obilarea acestei încăperi.
D ar am intirea a ceea ce îi răm înea încă de făcut îl conduse spre
extremitatea grădinii, unde, lîngă uşa m ică, alături de ateherul său
particular, era instalat un cuptor de cărăm idă.
Foarte fericit, dezbrăcă sutana veche şi, în pantaloni scurţi
cu bretele şi cu mînecile sumese, apucă o lopată de lem n şi începu
să fărîm e argila um edă. A doua zi trebuia să sosească cele trei
surori. C asa lo r era term inată, îm podobită cu perdele albe şi
strălucind de curăţenie. Dar ambiţia sa supremă, construcţia unei
loggia, unde ele s-ar p u tea odihni şi m edita, nu era com plet
term inată; îi m ai trebuia un cu p to r de cărăm izi din propria-i
fabricaţie. Tot modelînd pămîntul argilos, modela în gînd şi viitorul.
Nim ic nu era m ai important decît sosirea acestor călugăriţe,
îşi dăduse seam a chiar de la început; venirea lor îl costase m ari
eforturi şi rugi fierbinţi: trebuise să scrie scrisori peste scrisori
părintelui M ealey şi chiar episcopului, în tim p ce m isiim ea lua
fiin ţă treptat. N um ai u n arhanghel, gîndea el, ar p u tea să

193
convertească chinezii adulţi. Rasa, ignoranţa, ascendentul unei
credinţe mai vechi, toate acestea constituiau obstacole puternice
dacă cineva voia să le înfiîngă în m od cinstit; şi pe Atotputernic l-ar
dezgusta să se tot aştepte de la El m iracole pentru fiecare caz în
parte. E adevărat că acum , cu biserica asta frum oasă şi nouă,
suflete p ocăite, din ce în ce m ai num eroase, se aventurau la
liturghie. C ongregaţia lui num ăra şaizeci de persoane. C înd
sunetele Kyriei se înălţau, păreau să fie o mulţim e.
C u toate acestea, cele m ai dragi speranţe ale sale se
îndreptau spre copii. A ici, copiii se puteau cum păra, s-ar putea
zice, pe nim ic. F oam etea, o m izerie sfîşietoare şi tradiţia
confiicianistă făceau, m ai ales din fete, o m arfă S r ă valoare.
D intr-un foc şcoala s-ar popula cu elevi, hrăniţi şi îngrijiţi chiar
de surorile Misiunii. Ei s-ar ju ca cu cercul, ar înveseli grădinile cu
rîsetele lor, ar învăţa să citească şi catehismul. Viitorul aparţinea
copiilor şi copiii vor aparţine lui Dumnezeu.
Zîmbi la propriile-i gînduri, privind întruna cărbunii în cuptor,
în cursul acestor lungi luni, petrecute printre aceşti străini, năzuise
adesea la o relaxare, la un contact cu oam enii din rasa sa. M aica
M aria-Veronica de origine bavareză, petrecuse cinci ani la Bunul
A jutor din Londra, iar celelalte două călugăriţe care o însoţeau,
o franţuzoaică, sora Clotilde, şi o belgiancă, sora M artha, trăiseră
şi ele la Liverpool. Sosind direct din Anglia, ele îi vor aduce cel
puţin o adiere din aerul ţării lui.
P uţin neliniştit, fiindcă îşi dăduse m ultă osteneală să iasă
lucrurile bine, trecu în revistă pregătirile de primire pentm a doua
zi: cîteva petarde, după obiceiul chinezesc, însă nu prea m ulte,
de team ă să nu sperie doam nele, la debarcader, unde le aşteptau
trei dintre cele m ai bune lectici din Pai-Tai. C eaiul v a fi servit
ch iar cînd v o r sosi la M isiune. D upă un m om ent de odihnă,
b inecuvîntarea - bănuia că le vor plăcea florile - şi apoi un
ospăţ de gală.
îi veni să rîd ă la gîndul m eniului acestui supeu. Ei bine!

194
sărmanele se vo r obişnui repede cu m încarea m odestă... în ceea
ce-1 priveşte, pofta de m încare este aproape inexistentă. In timpul
construcţiei M isiunii, nu prea ştie cu ce s-a hrănit; m ereu cocoţat
pe schele sau studiind planuri cu arhitectul domnului Chia, înghiţea
în grabă puţin orez dres cu soia. D ar cu ocazia asta, lo sif fusese
trimis la oraş, de unde aducea fructe de m aghier, chow-chow şi,
delicateţe rară, dropie proaspătă de Shan-Si, din Nord.
D eodată, u n zgom ot de paşi îi întrerupse m editaţia. înălţă
capul. C înd se întoarse, uşa se deschise. C ălăuzite de un băiat
zdrenţăros, de pe chei, intrară trei călugăriţe. C um veşmintele lor
de călătorie erau pline de praf, arătau jenate şi neliniştite. Ezitară,
apoi înaintară şovăind, neîncrezătoare, pe aleea grădinii. Prima,
care trebuia să aibă patruzeci de ani, era fium oasă şi cu o înfăţişare
mîndră. Chipul ei era fin m odelat, ochii albaştri cu ploape grele
aveau o privire autoritară. Palidă de oboseală, în să d reaptă în
m îndria ei, se silea să ţină capul sus. D e-abia privi la Francis şi i
se adresă într-o chinezească acceptabilă:
- Binevoieşte să ne duci im ediat la părintele misionar.
U im it de aspectul lor jalnic, le răspunse în aceeaşi limbă:
- Eraţi aşteptate abia m îine...
-T reb u ie deci să ne întoarcem la corabia aceea îngrozitoare?
Trem ura de o indignare abia stăpînită.
- D u-ne im ediat la stăpînul dumitale.
El răspimse încet în engleză:
- E u sînt părintele Chisholm.
O chii ei, care inspectau clădirile M isiunii, se îndreptară
neîncrezători asupra acestui omuleţ cum înecile suflecate. Cercetă
cu o deznădejde crescîndă veşmintele lui de lucru, mîinfte murdare,
ghetele m înjite şi noroiul care ajunsese să-l m urdărească pînă şi
pe obraji. El m im nură stîngaci:
- R egret... sînt profund m îhnit că n-am p u tu t veni în
înftmpinarea dxmmeavoastră.
O chpă, resentimentul birui:

195
 - о m an ifestare de b u n venit ar fi p ărut firească după o
călătorie de n o u ă m ii de kilom etri ! însă... scrisoarea indica
limpede...
E a îl întrerupse cu un gest scurt:
- Binevoiţi să ne arătaţi apartam entele noastre. Tovarăşele
m ele - refuza m îndră să adm ită propria oboseală - sînt complet
extenm te.
Francis ar fi vrut să le explice, dar văzîndu-le pe cele două
călugăriţe cu priv irile fixe şi neliniştite, se opri. în tr-o tăcere
penibilă, le conduse la locuinţa lor.
- C red că v ă veţi sim ţi bine. Voi trim ite să vi se aducă
bagajele. Poate vreţi accepta să cinaţi astă-seară la m ine?
- V ă mulţumim. Imposibil.
Tonul fu rece. C u ochii înlăcrimaţi, îşi netezeşte hainele de
drum.
- D ar dacă aţi putea să ne procuraţi lapte şi fhicte, m îine
vom fi gata să începem treaba.
învis şi umilit, se înapoie acasă, se spălă şi se schimbă. Printre
hîrtiile sale găsi scrisoarea din Tien Tsin şi o exam ină cu multă
atenţie. D ata sosirii era 9 m ai, adică m îine. R upse scrisoarea în
bucăţele. Se gîndea la dehcioasa dropie, care nu-şi m ai avea nici
un rost. Jos se lovi nas în nas cu losif, care se înapoia vesel, cu
braţele încărcate de firguieli.
- lo s if ! D u fructele pe care le-ai cu m p ărat la Casa
Călugăriţelor. A poi ia restul şi împarte-1 săracilor.
- D a r , stăpîne...
încrem enit de tonul acestui ordin şi de expresia preotului,
lo sif se abţinu să răspundă; apoi îi pieri toată veselia şi murmură:
- B in e , stăpîne.
C u b u zele strînse, tăinuind p a rc ă o durere neaşteptată,
Francis se îndreptă spre biserică.
A doua zi dimineaţă, cele trei călugăriţe asistară la liturghie.
Term ină puţin m ai repede rugăciim ile de m ulţum ire către

196
D um nezeu în speranţa inconştientă că poate o va găsi afară pe
maica M aria-Veronica. D ar nu văzu pe nim eni; iar ea nu veni să
se sfătuiască cu el. O oră m ai tîrziu, o găsi însă în clasă, şezînd la
catedră şi scriind. Se ridică liniştită.
- V ă rog luaţi loc, m aică.
-M ulţum esc.
Răspunse politicos, însă răm ase în picioare, cu tocul în mînă,
cu hîrtia de scrisoare întinsă pe pupitru.
- î m i aşteptam elevii.
- V e ţi avea douăzeci chiar în după-am iaza asta. îi aleg de
cîteva săptămîni...
Se străduia să vorbească pe un ton degajat şi binevoitor.
- Sînt copii inteligenţi.
Eazîm bigrav.
- Vom face pentru ei tot ce putem .
- Avem şi un dispensar. Sper că m ă veţi ajuta şi acolo. N u
sînt prea îndem înatic, însă, cu toată ignoranţa m ea, se pot face
aici lucruri uimitoare.
- D acă îm i veţi indica orele de funcţionare a dispensarului,
voi lucra cu plăcere.
Se aşternu iar tăcerea.
D incolo de politeţea şi calm ul ei, ghicea o adîncă rezervă.
Cu privirea plecată, se plim ba slîngaci de colo pînă colo. Deodată
jirivirea i se opri pe o m ică fotografie înrăm ată de pe pupitru.
- O h , ce fium os!
E l vorbi aşa, într-o doară, d in dorinţa de a rupe barierele
care-i despărţeau.
- D a , este frum os.
O chii ei cu pleoape grele se îndreptară spre im aginea care
reprezenta un m ăreţ şi vechi castel, ale cărui turnuri albe, crenelate
se detaşau pe un fundal de pini întunecaţi, în tim p ce la picioarele
lui, o serie de grădini şi terase se întindeau pînă la m arginea unui
lac.

197
 - Este castelul Anheim.
- A m m ai auzit acest num e. Este im castel istoric, desigur.
Locuiţi în apropiere?
P entru prim a oară, ea îl privi drept în ochi. C hipul ei era
total inexpresiv.
- F oarte aproape, răspunse ea.
Tonul vocii ei puse capăt convorbirii. Părea că aşteaptă un
răspvms, însă сш п el tăcea, ea reluă prompt;
- Surorile mele şi cu m ine sîntem foarte dornice să colaborăm
la dezvoltarea m isiunii. D um neavoastră nu veţi avea decît să ne
daţi instrucţiuni, iar noi le vom executa. Totodată - şi vocea ei
luă o inflexiune tru faşă - , sper că ne veţi lăsa şi o oarecare
libertate de acţiime.
El o privi fără să înţeleagă.
- Ce vreţi să spim eţi?
- D u m n e a v o a stră c u n o a şte ţi ca n o n u l d u p ă care ne
conducem ? Este în parte contem plativ. A m dori să trăim , pe cît
se poate, retrase.
Privi drept înainte.
- A m vrea să luăm m asa singure, să avem un m enaj inde­
pendent.
El roşi.
- N iciodată nu m -am gîndit altfel. C ăsuţa va fi m ănăstirea
dumneavoastră.
- M ă autorizaţi deci să conduc treburile mănăstirii noastre?
Francis înţelese perfect ce voia ea, şi se simţi foarte mîhnit,
însă, contrar tuturor aşteptărilor, zîm bi puţin trist:
- V ă rog. Insă fiţi atente la cheltuieli. Sîntem foarte săraci.
- Ordinul m eu îşi ia asupră-şi cheltuielile întreţinerii noastre.
El nu putu să se oprească să n u întrebe:
- O rdinul dum neavoastră nu recom andă sfînta sărăcie?
- Desigur, replică ea imediat, însă nu zgîrcenia.
în picioare, unul în faţa celuilalt, tăceau. Ea se crispă brusc.

198
cu răsuflarea scurtă, cu degetele strînse în ju ru l tocului. Obrajii
preotului ardeau. D eşi încercă, nu putu s-o privească în faţă.
- V ă voi trimite prin lo sif orarul dispensarului şi al slujbelor
religioase. Bxmă ziua, soră.
D u p ă p lecarea lui, ea se lăsă în ce t pe scaim cu p rivirea
pierdută, cu o m ască de nepătruns p e faţa sem eaţă. A poi, o
singură lacrim ă îi alunecă pe obraz. Cele m ai rele tem eri ale ei se
concretizau. Îndîrjită, m uie tocul în cerneală şi reluă scrisoarea.

... Scum pul meu frate, de ceea ce mă temeam s-a

întîmplat şi, din nou, trufia dispreţuitoare a neamului
Hohenlohe, p e care n-o p o t stăpîni, m-a dus în păcat. Insă
cine m-ar putea,dojeni? El a venit aici, curăţat de noroi şi
aproximativ ras — am putut constata tăieturile de lamă pe
obrazul lui - înarmat cu toată autoritatea sa stîngace. Ieri
am observat imediat cît este de burghez.
însă azi-dimineaţă s-a depăşit. Te îndoieşti, dragă conte,
căAnheim este un castel istoric? A rfi trebuit să izbucnesc în
rîs cînd ochii lui s-au fixa t pe fotografia asta: o ştii, e aceea
pe care amjăcut-o în ziua în care mama venise să se plimbe
cu noi; ea m-a însoţit pretutindeni; e singura comoară
trecătoare p e care o port cu mine. M ai că ar f i vrut să mă
întrebe: „L-aţi vizitat într-un turneu Cook*? ". Aveam poftă
să răspund: „Aici m-am născut", însă orgoliul meu m-a
oprit. De altfel, dacă aş f i făcut-o, probabil că a rfi continuat
să-şi privească ghetele, pe alocuri pline de noroi, şi ar f i
murmurat: „ Oh! într-adevăr? Domnul Nostru s-a născut
într-un staul".
E ceva în el care frapează imediat. îţi aminteşti de Herr
Spinner, prim ul nostru preceptor ?... Eram odioşi cu el... iar
el ridica deodată asupra noastră nişte ochi de cîine bătut.

* Celebră agenţie turistică (n.r.).

199
umil, însă supus. Ochii părintelui sînt la fel. Desigur, tatăl lui
a fo s t lemnar, ca şi al domnului Spinner, şi a trebuit să lupte
pentru existenţa lui precară, cu o umilinţă încăpăţînată. Insă,
dragă Ernst, nu privesc viitorul fără spaimă, pierdută în
ţin u tu l acesta străin şi izolat, unde totul ia proporţii
exagerate. Risc să pierd noţiunile care-mi sînt familiare,
cedînd unui fe l de intimitate mintală cu o fiinţă p e care o
dispreţuiesc instinctiv. Această oribilă veselie fam iliară!
Trebuie ca eu să le fa c p e Martha şi p e Clotilde să înţeleagă
pericolul. Sărmana Clotilde! A fo st bolnavă ca un dine, încă
de la Liverpool.
Sînt hotărîtă să fiu binevoitoare şi să lucrez cît mă ţin
puterile, însă numai o desprindere completă, o rezervă
absolută vor putea...

Se întrerapse şi privirea ei stranie şi tulburată se pierdu iar

în direcţia ferestrei.

Părintelui C hisholm nu-i fu greu să rem arce că cele două

surori căutau să-l evite.
Clotilde, m icuţă şi delicată, nu avea încă treizeci de ani; pe
buzele ei palide, flutura un zîm bet timid. Foarte cucernică, atunci
cînd se m ga, cu capul aplecat într-o parte, lacrim ile curgeau din
ochii ei verzi, lim pezi. M artha era cu totul diferită; trecuse de
patruzeci de ani, era o ţărancă grasă şi solidă, cu tenul oacheş, cu
m ulte riduri în jurul ochilor. Activă, avea un fel deschis de a vorbi,
iar cadrul ei natural părea să fie bucătăria sau curtea păsărilor.
Cînd el le mtitoea din întimplare în grădină, sora belgiană se
apleca schiţînd o scurtă reverenţă, în tim p ce faţa anem ică a lui
Clotilde se colora nervos; ea îi adresa un â m b e t, apoi am îndouă
se grăbeau să dispară. Francis ştia bine că vorbeau pe socoteala
lui. A desea era gata să le oprească brusc şi să le declare: „N u vă
fie aşa team ă de m ine! E ridicol să v ă feriţi aşa. Preţuiesc m ai
m ult decît am aerul.“

200
 Se stăpînea totuşi. N u avea de ce să se plîngă. Surorile îşi
îndeplineau serupulos datoria, cu m inuţiozitate şi conştiincios.
Acoperăm inte noi pentru altar, cusute fium os, se îngrăm ădeau în
sacrisite. Descoperi chiar şi u n patrafir brodat, fructul unei lungi
şi răbdătoare m unci. B andaje şi pansam ente, bine m ulate, de
măsuri diferite um pleau dulapul dispensamlui.
Copiii care veniseră erau instalaţi confortabil în dormitorul
vast de la parterul casei călugăriţelor şi, de atunci, clasa răsuna
de micile lor glasuri sau zum zăia în ritmul imei lecţii repetate. De
afară, la adăpostul unei tufe, cu breviarul în mînă, Francis asculta.
M ica şcoală îi era foarte d rag ă şi se bucurase grozav cîn d o
deschisese; acum , însă, n u pătru n d ea acolo decît foarte ra r şi
niciodată fără să aibă im presia că este un intrus. Se închidea în el
însuşi, făcea faţă acestei situaţii cu o logică am ară. E ra foarte
simplu. M aica M aria-V eronica era bună, rafinată, delicată, total
devotată sarcinii sale. Totuşi, chiar de la sosire, ea resim ţise o
aversiune spontană faţă de el. N u poţi reacţiona îm potriva unei
astfel de situării. L a urm a urmelor, el nu avea nim ic atrăgător, nu
era un tip care să placă femeilor. în să decepţia ei nu răm înea m ai
puţin crudă.
Dispensaml îi reunea de trei ori pe săptămînă. In timpul celor
p atru ore, M aria-V eronica îl asista. T reaba o interesa în tr-atît
încît uita uneori să-l ţină la distanţă. în asem enea m om ente, deşi
abia schim bau cîteva cuvinte, se stabilea între ei o oarecare ea-
maraderie.
într-o zi, la o lună după sosirea ei, şi pe cînd el term ina de
pansat un grav panariţiu, ea exclam ă fără să vrea:
- Aţi fi fost un bim chirurg.
El roşi.
- M i-a plăcut întotdeauna să m ă servesc de m îinile m ele.
- Sînt, într-adevăr, foarte dibace.
Era foarte mulţumit. Niciodată atitudinea ei nu fusese atît de
prieten o asă. T erm inînd lu eru l, în tim p de F ran cis a ran ja
medicam entele, ea îi aruncă o privire întrebătoare:

201
 - Voiam să vă întreb... sora Clotilde are prea m ult de lucru
pentru a o ajuta pe sora M artha să pregătească m esele copiilor.
N u este prea puternică şi m i-e team ă să nu se obosească excesiv.
D acă n-aveţi nim ic de obiectat, aş dori să-i angajez un ajutor.
-B ineînţeles...
C onsim ţise num aidecît, foarte fericit că ea binevoise să-i
ceară părerea.
- D oriţi să vă caut un servitor?
- N u, m ulţum esc. A m deja în vedere un cuplu.
A doua zi de dirnineaţă, cînd traversă curtea, văzu în balconul
mănăstirii, aerisind şi scuturând feţele de masă, siluetele cunoscute
ale lui H osannah şi P h ilo m en a W ang. E nervat, se opri brusc,
apoi se îndreptă spre casa călugăriţelor.
O găsi pe M aria-V eronica în cam era pentru lenjerie,
numărând cearşafurile. Se grăbi să-i spună:
A

- Scuzaţi-m ă că v ă deranjez. Insă... aceşti se rv ito ri... mă

tem că nu vă vor m ulţum i...
Ea se întoarse încet spre el şi trăsăturile ei exprim au o vie
contrarietate.
—N u credeţi că eu sînt cea care trebuie să hotărăsc?
A

- N u vreau să m ă am estec în ce nu m ă priveşte. Insă e de

datoria m ea să vă înştiinţez că oamenii aceştia sînt departe de a fi
cinstiţi.
Strânse din buze dispreţuitor.
- A sta este opinia dum neavoastră despre m ila creştină?
El îngălbeni. îl punea într-o situaţie falsă. C u toate acestea,
continuă:
- Sînt obligat să fiu practic. La Misiune, eu vorbesc şi pentru
dumneavoastră.
- V ă rog să nu vă ocupaţi de m ine. Zîm betul ei era glacial.
Sînt perfect capabilă să-m i p ort singură de grijă.
- V ă asigur că aceşti W ang sînt nişte secături.
E a răspunse cu o em fază voită:

202
 - E u ştiu că au fost nedem n trataţi. M i-au povestit.
în clipa aceea, m înia lui izbucni:
- V ă sfătuiesc să vă descotorosiţi de ei.
- N i c i gînd.
Vocea ei era aspră şi metalică. Bănuise de la început şi acum
avea dovada. P entru că ieri, la dispensar, renunţase o clipă la
rezerva ei, el se grăbise, sub acest pretext de nim ic, să-şi afirme
autoritatea şi să se am estece în ceea ce nu-1 privea. H otărî să nu
m ai facă niciodată o asem enea greaşeală.
- M i-aţi spus că-m i voi administra casa după voia mea; v-aş
ruga să vă amintiţi şi să vă ţineţi de cuvînt.
Francis tăcu. N u m ai putea adauga nimic. Intenţia lui era s-o
ajute, însă alesese o cale greşită. Se îndepărtă, conştient că relaţiile
lor, pe care le crezuse m ai bune, v o r fi de azi înainte şi m ai
încordate.
Situaţia aceasta îl m îhnea grozav. îi venea greu să-şi păstreze
seninătatea în decursul întîlnirilor, prea frecvente, pe care cei doi
W ang, trium fători, ştiau să le provoace zilnic. într-o dimineaţă,
pe la sfîrşitul lui iulie, cînd losif îi aduse dejunul compus din fiucte
şi ceai, tînărul avea degetele rănite şi o expresie fericită şi confuză
totodată.
- Stăpîne, iertaţi-m ă, însă a trebuit să-i adm inistrez o
corecţie lui W ang, acest ticălos.
Părintele Chisholm se ridică, cu o expresie severă:
- Şi pentru ce, losif?
losif plecă mîhnit capul:
- Trăncănesc răutăţi pe socoteala noastră. C instita m aică
este o m are doam nă şi noi nu sîntem decît ţărână pe lîngă ea.
- Toţi sîntem ţărână, losif.
Părintele schiţă un zîm bet slab.
—El spune şi m ai rău...
- N o i trebuie să ştim să suportăm insultele.
—E mai rău de-atît, stăpîne. El crede că totul îi e perm is. Şi
o fură pe cinstita m aică m ai ceva ca în codru.

203
 E ra exact. A titudinea preotului о făcuse pe m aica M aria-
Veronica indulgentă la adresa celor doi Wang. Hosannah devenise
intendentul casei călugăriţelor, în tim p ce Philom ena se ducea în
fiecare zi la piaţă cu coşul pe m înă şi n u uita să se înfrupte din
plin. La sfîrşitul lunii, sora M artha plătea notele cu bilete de bancă
date de cinstita m aică, iar ticăloşii, elegant îmbrăcaţi, se duceau
în oraş să încaseze de la toţi furnizorii comisioane considerabile.
A ceastă tîlhărie organizată era inadm isibilă pentru zgîrcenia
scoţiană a lui Francis. încruntat, îl întrebă pe losif:
- Sper că nu l-ai lovit pe W ang?
- Vai! M ă tem că l-am burduşit destul de zdravăn, stăpîne.
- Sînt foarte supărat pe tine, lo s if C a pedeapsă, m îine vei
fi liber. Şi poţi să-ţi cum peri haina aceea nouă pe care o doreşti
de atîta timp.
D upă-am iază, la dispensar, M aria-V eronica rupse liniştea
obişnuită înainte ca el să fi introdus bolnavii;
- Cum văd, aţi hotărît să-l m altrataţi pe nenorocitul acesta
de W ang?
Francis răspunse num aidecît:
- D im potrivă, el este cel care vă m altratează.
- N u vă înţeleg.
- îşi bate jo c de dum neavoastră. E un pungaş în răit şi
dum neavoastră îl lăsaţi să vă fure.
Ea îşi m uşcă buzele.
- N u cred. A m obiceiul să m ă încred în servitorii mei.
- Foarte bine. Vom vedea.
Liniştit, încheie discuţia.
Λ

In săptămînile următoare, riduri de îngrijorare îi scobiră faţa.

îi era greu să trăiască lîngă o persoană care îl detesta, îl dispreţuia
şi căreia îi era şe f spiritual. Spovedaniile M ăriei-Veronica - de
fapt nu m ărturisea nim ic - îl chinuiau şi pricepea că şi pentru ea
erau o tortură. Chiar şi cînd, în fiecare zi, îi punea ostia pe buze şi
cînd degetele lungi şi subţiri ţineau învehtoarea altarului în lumina

204
palidă, chipul delicat, cu ploape trem urătoare şi vene albastre,
părea că îl dispreţuieşte. O dihna lui era tulburată şi toată noaptea
cutreiera grădina. Pînă acum , dezacordurile lor se lim itaseră la
sfera autorităţii faţă de ea. R etras în sine, m ai tăcut ca oricînd,
începuse să se team ă de m om entul în care se va vedea obligat
să-i impună voinţa lui.
Înainte de toamnă, ocazia se prezentă, pricinuită foarte simplu
de lipsa ei de experienţă. Totuşi, Francis nu putea trece peste
datoria lui. Suspinînd, se duse la casa călugăriţelor.
- Maică, începu e l - şi, neplăcut surprins, observă că tremura;
era în picioare înaintea ei, cu ochii fixaţi asupra faim oaselor sale
ghete - , vă duceţi de cîtv a tim p în oraş în tovărăşită de sora
Clotilde?
M irată, ea răspunse:
- E x a c t.
Francis făcu o pauză. Neîncrezătoare, îl întrebă batjocoritor:
- V r e ţi să ştiţi ce facem acolo?
- Ştiu. Se străduia să răm înă calm. V ă duceţi să vizitaţi săraci
şi bolnavi, pînă la pod. Este meritoriu. Şi totuşi, trebuie să încetaţi.
- Să îndrăznesc să întreb de ce ?
în ce rca să se arate to t atît de degajată ca şi el, dar fără a
izbuti prea bine.
- L a drept vorbind, aş prefera să nu vă dau nici o explicaţie.
Nările ei aristocratice fremătau.
- D acă îm i interziceţi actele de caritate, am dreptul să ştiu
de ce?
- lo s if spune că sînt bandiţi prin îm prejurim i. W ai-C hu a
reluat lupta. Soldaţii lui sînt periculoşi.
Ea izbucni într-un rîs sfidător.
- N u m i-e fiică. Toţi bărbaţii din fam ilia m ea sînt soldaţi.
- Foarte interesant - o privi ferm - , însă dum neavoastră nu
sînteţi bărbat, iar sora Clotilde şi m ai puţin. Iar soldaţii lui Wai-
C hu nu au nimic com un cu fercheşii ofiţeri de cavalerie din înalta
nobilime bavareză, credeţi-mă!

205
 N iciodată nu-i vorbise pe tonul ăsta. Fem eia roşi m ai întîi,
apoi îngălbeni. Trăsăturile ei, întreaga persoană se crispară.
- Felul dum neavoastră de a vedea este vulgar şi laş. Uitaţi
că m -am consacrat lui D um nezeu. E u am venit aici gata pentru
orice - boală, eatastrofe, m oarte dacă ar fi necesar, însă nu ca să
aud baliverne de rom an poliţist.
El răm ăsese cu ochii la ea, părînd să o ardă ca două flăcări.
Inflexibil, urmă:
- Să încetăm aşadar să spunem baliverne. Fără îndoială că
ar fi puţin im portant să fiţi răpite. Cu toate acestea, am un m otiv
imperios să vă lipsesc de excursiile dum neavoastră caritabile. în
China, atitudinea faţă de fem ei este cu totul diferită de aceea cu
care sînteţi obişnuită. Fem eile sînt excluse din viaţa publică de
mai multe secole. Dumneavoastră îi şocaţi profund circulînd libere
pe străzi. Din punct de vedere religios, asta stînjeneşte răspîndirea
credinţei. D e aceea vă interzic să vă m ai duceţi în Pai-Tan fără
escortă şi fără perm isiunea mea.
Ea roşi ca racul, de parcă ar fi pălm uit-o. Ţeapănă, însă, nu
replică nimic. El vru să plece cînd se auziră paşi grăbiţi pe culoar,
iar sora M artha intră ca vîntul. în agitaţia ei, nu-1 observă pe
Francis, care răm ăsese oarecum după uşă. N u avu tim pul nici să
rem arce atm osfera în co rd ată din cam eră. T ulburată, o privea
doar pe Maria-Veronica. îşi fiîngeam îinile.
- A u şters-o... au luat totul... cei optzeci de dolari pe care
mi i-aţi dat ieri ca să plătesc facturile... argintăria... chiar şi crucea
de sid ef a sorei Clotilde... au dispărut... au dispărut.
- Cine a plecat? Cuvintele ieşeau greu de pe buzele crispate
ale maicii Maria-Veronica.
—Cum ? N u înţelegeţi? Cei doi W ang... aceşti hoţi m urdari...
V -am spus m ereu că sînt necinstiţi şi ipocriţi.
Francis nu îndrăzni să o privească pe m aiea superioară. E a
răm ase nem işcată, iar pe el îl cuprinse o ciudată m ilă pentru ea.
Stîngaci, el se făcu nevăzut.

206
 Părintele C hisholm se în to rcea acasă şi, cu toate grelele
preocupări care îl obsedau, îl zări pe dom nul Chia şi pe fiul său
stînd pe m arginea bazinului şi privind crapii, cu aerul că aşteaptă.
Am îndoi erau bine îm brăcaţi ca să facă faţă fi-igulm; era o zi „de
şase haine“, spim eau localnicii; tatăl îl ţinea pe fiul său de mînă.
Apusul se întindea încet şi prelungea um bra smochinilor, părînd
că ezită să-i învăluie şi să şteargă acest plăcut tablou.
Ca obişnuiţi ai Misiunii, se simţeau aici la largul lor; îi zîmbiră
părintului Chisholm , care se grăbi spre ei, şi cei doi îl salutară cu
o curtoazie cerem onioasă. D ar dom nul Chia, pentru prim a oară,
refuză politicos cînd preotul îi pofti în casă.
- Dim potrivă, am venit să vă rugăm să poftiţi la noi. Astă-
seară, de fapt, plecăm la refugiul nostru din munţi. A m fi nespus
de fericiţi dacă aţi consim ţi să ne întovărăşiţi.
- Dar, zise Francis m irat, începe iam a!
- E drept, prietene, că eu şi nedem na m ea fam ilie nu ne-am
aventurat pînă acum în vila noastră izolată din munţii Kwang decît
în timpul căldurilor m ari de vară.
D upă o pauză scurtă, dom nul Chia reluă binevoitor:
- D ar inovaţia asta va fi poate şi m ai plăcută. A m strîns
acolo o cantitate m are de lem ne şi provizii. N u credeţi, părinte,
că ar fi edificator să m editaţi puţin printre piscurile înzăpezite?
C ăutînd să pătrundă în labirintul acestor vorbe, părintele
Chisholm îi aruncă negustom lui o privire întrebătoare.
- W ai-Chu este pe cale să jefu iască oraşul?
D în d din u m eri, do m n u l C h ia îşi m an ifestă d isc re t
dezaprobarea faţă de o întrebare aşa de precisă, însă nici nu
cUpi.

207
 - Dimpotrivă, i-am dat lui Wai un tribut considerabil şi l-am
instalat confortabil în tabăra sa de iarnă. Sper că va răm îne mai
m ulte zile la Pai-Tan.
Tăcu. Părintele Chisholm mcruntă din sprîncene, năucit de-a
binelea.
- Totuşi, dragul m eu prieten, alte m otive îl îndeam nă pe
înţelept să se retragă în singurătate. V ă im plor să veniţi cu noi.
Preotul dădu u şo r din eap.
- R egret m ult, dom nule Chia... dar sînt foarte ocupat la
M isiune... C um aş putea să părăsesc acest nobil aşezăm înt pe
care-1 datorez generozităţii dum neavoastră?
Dom nul Chia zîmbi binevoitor.
- P entru m om ent, condiţiile de viaţă de aici sînt foarte
sănătoase; dacă vă răzgîndiţi însă, nu uitaţi să m ă înştiinţaţi; Yu,
căruţele trebuie că sînt deja încărcate. Yu, dă m îna omului acesta
sfînt după m oda englezească.
Părintele Chisholm strînse cu căldură m îna copilului. Apoi îi
b in ecu v în tă pe am îndoi. R egretul care persista în atitudinea
domnului Chia îl neliniştea. îi privi mdepărtîndu-se cu inima grea.
O bsesia aceasta co n tinuă să-l urm ărească tim p de două
zile. Z ărea foarte rar călugăriţele. Timpul se înrăutăţea. Stoluri
m ari de păsări migratoare zburau spre sud. Cerni întuneeat atîraa
ca de plumb deasupra tuturor vieţuitoarelor. Totuşi, afară de cîţiva
fiilgi, zăpada nu se hotăra să cadă. Chiar veselul losif, îm potriva
obiceiului său, se arăta nem ulţum it şi îşi exprim a dorinţa să se
înapoieze acasă la el.
- E m ult tim p de cînd nu m i-am văzut părinţii. S-ar cuveni
să le fac o vizită.
P resat de întrebări, el bom băni şi arătă cu un gest vag că
circulau zvonuri sinistre, anunţîhd calamităţi venind din Nord, Est
şi Vest.
-A şte a p tă cel puţin sosirea spiritelor rele înainte de a pleca,
losif.

208
 Părintele C hisholm încerca să glum ească ca să îm prăştie
tem erile servitorului său şi pe ale sale.
A doua zi dimineaţă, după hturghie, Francis se duse în oraş,
hotărît să culeagă informaţii precise. Străzile erau pline, în aparenţă
viaţa continua nestingherită, în să locuinţele m ari răm îneau
posomorite, iar multe dughene erau închise. In strada Fabricanţilor
de Plase îl găsi pe H ung bătînd în grabă scînduri la ferestre.
- N u se m ai poate tăgădui, ShangFoo!
Şiretul bătrin se opri o clipă ca să-l privească pe preot, pe
deasupra ochelarilor săi micuţi.
- B oala... boala... care te face să tuşeşti... M oartea Neagră.
A iăcut deja ravagii în şase provincii. Oamenii fug ca vîntul. Primul
caz s-a produs ieri-seară şi la Pai-Tan. O fem eie a căzut m oartă
la P oarta M anciuriană. Se ştie ce în seam n ă asta. D a, da, cînd
foam etea am eninţă, lum ea fuge, cînd bîntuie cium a, fuge la fel.
Viaţa nu este uşoară cînd se m înie zeii.
U rcîn d colina ca să se înapoieze la M isiune, părintele
Chisholm se sim ţea urm ărit de suflul flagelului. D eodată se opri
brusc. Lîngă zidul M isiunii, în mijlocul drumului, zări trei şoareci
morţi. Expresia consternată care se zugrăvi pe chipul lui dovedea
că înţelege sensul acestui avertisment. Tresări, gjndindu-se la copii.
Se duse să caute petrol ca să stropească leşurile. A poi apucă
resturile cu un cleşte de sobă şi le îngropă în păm înt.
R ăm ase pe gînduri. O raşul era la opt sute de kilom etri
depărtare de orice post telegrafic. A trim ite un m esager la Sen
Siang cu un sam pan sau chiar cu ajutorul poneiului cel m ai iute
însem n a cel puţin şase zile. Totuşi, treb u ia cu orice preţ să ia
legătura cu lumea exterioară. Apoi, deodată, chipul lui se lumină,
îl găsi pe losif, îl apucă de braţ şi-l duse în cam era lui. Grav, îi
explică:
- losif! Vreau să-ţi încredinţez o m isiune foarte importantă.
Vei îm prum uta luntrea cea nouă cu m otor a dom nului Chia. îi
spui kapong-uhii că dom nul Chia şi cu m ine te-am autorizat. îţi
ordon chiar să fiiri luntrea la nevoie. Ai înţeles?

209
 - Da, părinte, zise Io sif cu ochii strălucitori, ăsta n-ar fi un
păcat.
- O dată ajuns în luntre, te vei duce cu toată viteza Ia Sen
Siang. îl vei găsi la M isiune pe părintele T hibodeau. D acă nu
este acolo, te vei duce la birourile C om paniei A m ericane a
Petrolului. A dresează-te şefului. Spune-i că aici este cium ă şi că
avem nevoie prestanţă de doctorii, de provizii, de medici. în sfîrşit,
te duci la poştă şi vei trimite aceste două telegram e pe care le-am
redactat. U ite... iată foile... una vicariatului din Pekin, cealaltă
Spitalului G eneral din N ankin. Iată banii; am încredere în tine,
losif, că vei şti să te arăţi demn. Şi acum pleacă... pleacă... Bunul
Dum nezeu să-ţi ajute!
Simţi o adevărată uşurare cînd, o oră m ai tîrziu, îl văzu pe
tînăr coborînd colina cu sacul albastru în spate, cu trăsăturile lui
inteligente concentrate într-o hotărîre dîrză. C a să vadă m ai bine
cînd va pomi luntrea, preotul se urcă în tumul bisericii. însă de-abia
ajunse în vîrf, că se şi întim ecă. Pe cîm pia v astă p u tu să vadă
două panglici m işcătoare de oam eni şi de anim ale, care păreau,
de la d istanţa asta, c ît furnicile: una se îndrepta spre oraş, iar
cealaltă îl părăsea.
Fără a întîrzia m ai m ult, coborî şi traversă grădina ca să se
ducă la şcoală. Pe coridorul de lemn, sora M artha, în genunchi,
freca podeaua. El se opri:
- U nde este einstita m aică?
E a ridică m îna udă ca să-şi îndrepte legătura de pe cap:
- în clasă.
Şi adăugă, şoptind complice:
- N u prea e în apele ei în ultim a vreme.
Francis intră în clasă, unde se făcu im ediat linişte. Vederea
rîndurilor de chipuri atente îi strînse inim a de groază. Repede,
repede, îşi înăbuşi intolerabila spaimă. M aria-Veronica întoarse
spre el o faţă palidă şi enigm atieă. Se apropie de ea şi îi vorbi
încet:

210
 - Se zvoneşte că în oraş ar fi epidem ie. M ă tem că este
vorba de cium ă. în acest caz ar trebui ca totul să fie gata aici.
Se opri şi, cum ea tăcea, reluă:
- C u orice preţ trebuie să evităm contagierea copiilor. Adică,
să izolăm şcoala şi casa dum neavoastră. Voi pune im ediat să se
ridice o barieră. C opiii şi cele trei surori n u o vor trece, iar una
dintre surori va trebui să răm înă totdeauna de santinelă la intrare.
El se opri o clipă ca să-şi regăsească stăpînirea de sine.
- N u vi se par prudente m ăsurile acestea?
E a îl privi în faţă fără să se tulbure.
- Foarte bine v en ite!...
- Doriţi să discutaţi cu m ine unele am ănunte?
- D um neavoastră ne-aţi obişnuit deja cu izolarea.
El avu aerul că nu înţelege.
- Ştiţi cum se răspîndeşte flagelul?
-D a .
U rm ă o tăcere. A poi Francis se îndreptă spre uşă, copleşit
de acest refuz încăpăţînat şi dezarmant.
- Dacă Dum nezeu ne trimite această m are încercare, trebuie
să colaborăm cu orice preţ. Să încercăm să uităm ceea ce avem
a ne reproşa.
- C u atît m ai bine, într-adevăr. Să le trecem sub tăcere.
Tonul ei glacial, supus în aparenţă, lăsa să se întrevadă un
abis de dispreţ.
Francis ieşi din clasă. Trebuia să admire totuşi curajul acestei
femei. La noutăţile pe care i le anunţase, cele m ai multe fem ei ar
fi fost îngrozite. „Fără îndoială, gîndi el, va trebui să fim toţi cel
puţin la fel de curajoşi."
C onvins de necesitatea de a se grăbi, traversă curtea şi îl
căută pe m aistrul dom nului Chia şi şase lucrători dintre cei care
clădiseră biserica. De-abia sosiţi, îi puse să îm prejm uiască cu un
zid gros spaţiul delimitat de el, apoi îl înconjură cu un şanţ în care
se puteau vărsa dezinfectante la nevoie. Lucrările continuară toată

211
ziua şi se term inară doar noaptea tîrziu, dar acum m ănăstirea şi
şcoala erau ocrotite. C hiar după plecarea lucrătorilor, el nu-şi
găsi odihna; o nelinişte clocotea în el. Transferă cea m ai m are
parte a proviziilor în locul îngrădit, cărind în spate sacii cu cartofi,
faină, aducînd untul, slănina, iaurtul şi toate conservele Misiimii.
A duse aici şi m ica sa rezervă de doctorii. A ceastă activitate îi
procură o oarecare uşurare. A poi îşi consultă ceasul şi constată
că se făcuse trei dimineaţa. Se duse la biserică şi îşi petrecu restul
nopţii m mgăciuni.
Cînd se lum ină de ziuă, înainte ca M isiunea să se fi trezit, se
duse \a.yamen-\A principalului magistrat. Pe Poarta Manciuriană,
m ulţim ea fugarilor veniţi din provinciile contam inate pătrundea
fără problem e în oraş. în num ăr m are, se aşezau lîngă zidul
oraşului, sub cerul liber. în tot lungul acestuia trecea pe lîngă
forme liniştite, ghemuite şi acoperite cu saci prin care trecea vîntul,
şi el auzea tuşea lor sfîşietoare. Inim a lui era plină de m ilă pentru
aceşti nenorociţi extenuaţi, atinşi, în cea m ai m are parte, şi care
suportau cu um ilinţă suferinţe fără speranţă; îl cuprinse o dorinţă
arzătoare, im perioasă de a-i ajuta. U n b ătrîn m ort, era întins,
gol, dezbrăcat deja de hainele de care nici nu m ai avea nevoie.
Faţa lui ridată, ştirbă privea spre cer.
îm boldit de com pasiune, Francis sosi 1а>^а/ие/г-и1 justiţiei,
în să acolo îl aştepta o p en ib ilă surpriză. V ărul d om nului Pao
plecase. Toţi Pao îşi părăsiseră locuinţa ale cărei obloane trase
păreau ochi orbi.
Furios, pătrunse repede în curte. Culoarele erau pustii, sala
principală, în care paşii lui răsunau, era goală. N u găsi pe nim eni
în afară de cîţiva conţopişti care se strecurau m uteşte pe lîngă
pereţi. Unul dintre ei îl informă că Prim ul M agistrat fusese nevoit
să se ducă la înm orm întarea unei rude îndepărtate, la Chientin, la
o distanţă de o m ie două sute de kilometri. Curînd, preotul, fiînt
de oboseală, înţelese că toţi funcţionarii de oarecare im portanţă

212
se văzuseră „obligaţi" să părăsească Pai-Tan. Administraţia civilă
a oraşului dăduse bir cu fugiţii.
O cută adîncă, ca o rană, se săpase între ochii înspăim întaţi
ai lui Francis. N u avea altă p o sibilitate decît să se d u că la
cantonam ent. D ar se îndoia de succesul stăruinţelor sale. D upă
ce banditul W ai-Chu supusese com plet provincia căreia îi cerea
cu cruzime „daruri voluntare" autoritatea armatei regulate nu era
decît o închipuire. Trupele erau triniise la vatră sau reduse automat
cînd banditul anunţa una dintre năvălirile sale periodice asupra
oraşului. C înd Francis ajunse la cazarm ă, nu găsi acolo decît o
duzină de soldaţi în tunici de dril murdare.
în cercară să-l oprească la poartă: în s ă nim ic nu îl p u tea
opri în starea de spirit în care se găsea. D in propria lui autoritate,
pătrunse într-o sală în care un tînăr locotenent, îm brăcat într-o
uniform ă curată şi bine croită, sta întins alene lîngă fereastra de
hîrtie şi, cu un aer m editativ, îşi curăţa d inţii cu ajutorul unei
răm urele de salcie.
L ocotenentul Shon şi p reotul se m ăsurară din priviri -
m ilitarul elegant cu o rezerv ă politicoasă, celălalt cu furia
întunecată şi disperată care-1 însufleţea.
- O raşul este am eninţat de o epidem ie îngrozitoare, zise
Francis, străduindu-se să vorbească pe un ton reţinut, dar sigur.
C aut o persoană cu curaj şi autoritate ca să com bată acest grav
pericol.
Schon continua să-l exam ineze pe preot cu sînge rece.
- Generalul W ai-Chu are m onopolul autorităţii. Iar el pleacă
mîine laTu-en-lai.
- Lucrurile vor fi însă mai lesnicioase pentru cei care rămîn.
V ă conjur să m ă ajutaţi.
Shon ridică nepăsător din umeri.
- N im ic n u m i-ar plăcea m ai m u lt decît să cooperez cu
Shang-Foo, fără speranţă de recom pensă şi num ai pentru binele
umanităţii suferinde. însă nu dispun decît de cinci sute de soldaţi
şi n-am cu ce să-i hrănesc.

213
 - A m trim is un m esager la Sen Siang, ca să cer ajutoare.
Vocea lui Francis deveni m ai tăioasă.
- Vor sosi curînd. D ar în aşteptare trebuie să acţionăm cît
m ai repede, să punem refugiaţii în carantină spre a îm piedica
epidem ia să se răpîndească în oraş.
- C ium a a început deja să facă ravagii, replică Shon calm.
In strada Lucrătorilor de Coşuri s-au semnalat mai m ult de şaizeci
de cazuri. Cei m ai mulţi au murit, ceilalţi sînt în agonie.
U rgenţa m ăsurilor care trebuia luate încorda încă m ai m ult
nervii preotului; revoltat, refijză energic să se dea învins. Făcu un
pas înainte.
- V reau să-i ajut pe oam enii aceştia. D acă dum neavoastră
nu veniţi, m ă voi duce singur. însă sînt absolul sigur că veţi veni.
Pentru prim a dată locotenentul păru mişcat. Cu tot aerul lui
de dandy, era un viteaz hotărît să obţină avansarea; se respecta
suficient pentru a fi refuzat preţul oferit de W ai-Chu ca să intre în
serviciul lui, întrucît oferta i se păruse dezonorantă. Cum nu avea
însă nici cel m ai m ic interes pentru concetăţenii lui, cînd intrase
preotul ezitase să se ducă să-şi caute oam enii pe care-i avea în
strada O relor P ierdute. Se sim ţea acum plasat într-o situaţie
neplăcută şi supărătoare, dar, contrar voinţei lui nu se lăsă
impresionat. Maşinal şi în silă, aruncă beţişorul de salcie, se ridică
şi îşi fixă revolveral la centură.
- N u este o arm ă de precizie, ci m ai curînd un sim bol la
vederea căruia cei m ai devotaţi dintre oamenii mei sînt îndemnaţi
5 i

să dea ascultare ordinelor.

Ieşiră îm preună în ziua tristă şi cenuşie.
D upă ce trim isese treizeci de oam eni în strada O relor
Pierdute, p o rn iră spre v izuinele om eneşti care form au strada
Lucrătorilor de Coşuri. Cium a făcea aici ravagii; se năpustise ca
m uştele care se abat asupra bălegarului. C ocioabele acestea
plantate la m arginea fluviului, în noroi, se prăvăleau unele peste
altele, focare de m urdărie, paraziţi şi boli. Francis îşi dădu seam a

214
că dacă nu se vo r lua m ăsuri im ediate, epidem ia se va propaga
aici ca focul pe dîra de p ra f de puşcă. In tim p ce ieşeau tîrîndu-se
din prim a baracă, preotul zise;
- Trebuie să găsim o clădire unde să adăpostim bolnavii.
Shon reflecta. Se distra cum nici nu-şi im aginase. Preotul
acesta străin nu se schim base la faţă cîn d se aplecase asupra
ciumaţilor. Or, locotenentul ţinea la m are stim ă sîngele rece.
- M ergem să rechiziţionăm >^ame«-ul Y u-sih (B irourile
Imperiale de înregistrare).
D e m ai m u lte luni, Shon se g ăsea în term eni răi cu
adm inistraţia aceasta, căci directorul îl lipsise de partea lui de
impozit.
- Sînt sigur că palatul acestui prieten absent ar fi cel m ai
nimerit pentru spital.
Peste cîmp, se duseră h.yamen-VL\ înregistrării, un palat vast,
bogat m obilat, situat în cartierul cel m ai plăcut al oraşului.
Shon pătrunse în casă îm pingînd uşa. Francis răm ase acolo
cu doisprezece oam eni ca să facă pregătirile necesare înainte de
sosirea bohiavilor, iar locotenentul p lecă cu restul. Puţin după
aceea fură aduşi în lectici primii bolnavi şi culcaţi la lînd, pe pături
întinse pe jos.
în n o aptea asta, pe cînd F rancis u rca spre M isiune sleit
după lunga zi de mimcă, auzi, m ai putem ie decît m uzica funebră,
m onotonă şi neîncetată, tărăboiul u nor orgii dezlănţuite şi, din
cînd în cînd, cîte un foc de arm ă tras de păcătoşii lui W ai-Chu,
care jefuiau prăvăliile închise. Puţin cîte puţin, liniştea se restabih
în oraş. L um ina lunii îi îngădui părintelui C hisholm să distingă
bandiţii care fugeau în grupuri prin poarta de Est, dînd pinteni
cailor furaţi peste cîmpuri. Respira uşurat văzîndu-i plecînd.
Luna dispăru după colină. Zăpada începu în sfîrşit să cadă.
Cînd Francis ajunse la intrarea zidului de caolin, fulgii eenuşii se
învîrtejeau. Prăfoasă, orbitoare, zăpada catifela întunericul, se
strîngea pe pleoapele lui, i se aşeza pe gură; ningea atît de des

215
încît, într-un m inut, păm întul fu tapetat cu alb. Se opri afară, în
albul îngheţat, şi strigă uşurel. M aica M aria-V eronica apăru la
intrare cu o lanternă care arunca pe zăpadă un luciu spectral.
D e-abia îndrăzni s-o întrebe:
- Toată lum ea e bine?
-D a.
D e bucurie, inim a încetă să-i bată. Trecură cîteva cUpe, apoi
îşi am inti deodată că e rupt de oboseală şi că nu m încase nim ic
toată ziua. în cele din urm ă, zise:
- A m stabilit un spital în oraş... nu este ideal... dar am făcut
tot ce-am putut.
A ştep tă puţin, în speranţa că ea va vorbi, copleşit de
dificultăţile situaţiei şi de enorm itatea a ceea ce voia să-i ceară.
- D acă una dintre surori ar putea... ar binevoi să vină să ne
ajute să-i îngrijim... aş fi foarte recunoscător.
T ăcere. P resim ţea că buzele ei vor pronunţa cu răceală:
,d<ie-aţi ordonat să răm înem aici. D um neavoastră ne-aţi oprit să
ne ducem în oraş.“
Poate că, în pofida vălului de fulgi de zăpadă, ea zări chipul
lui pustiit, trăsăturile trase, aşa că zise simplu:
- V o i m erge eu.
Francis resp iră uşurat. C u toată adversitatea pe care o
m anifesta faţă de el, era incomparabil superioară M arthei sau lui
Clotilde.
- Va trebui să vă m utaţi \?iyamen. îm b răcaţi-v ă bine. Şi
pregătiţi tot ce va fi necesar.
D upă zece m inute luă în spate sacul călugăriţei şi coborîră
îm preună spxQyamen, în tăcere. Paşii lor lăsau două urm e negre
în zăpadă, net depărtate una de cealaltă.
A doua zi dim ineaţă, şaisprezece bolnavi internaţi în ajun
m uriseră. în să se aduceau de trei ori pe atîta. C ium a aceasta
pulmonară depăşea în virulenţă cele mai mortale veninuri. Oamenii
erau loviţi ca de trăsnet şi m ureau în două zile. Părea că le îngheaţă

216
sîngele, că distruge p lăm înii b o ln av ilo r care scuipau bale
transparente pline de m icrobul fatal. A desea „trecea“ m ai puţin
de o oră între ultim ul zîm bet fără griji al im ui om încă sănătos şi
rictusul agoniei.
C ei trei doctori din Pai-Tan n u reu şiseră să oprească
epidem ia cu acupunctură. C hiar de a doua zi renunţară să m ai
vîre acele în m em brele bolnavilor şi plecară pe ascuns căutîndu-şi
un loc m ai prielnic unde să-şi exercite arta.
Pînă la sfîrşitul săptămînii, cazurile se înmulţiră în oraş. Panica
reuşise să învingă apatia populaţiei. Ieşirile din oraş, către sud,
erau blocate de care, lectici, catîri supraîncărcaţi şi o populaţie
isterizată şi ameninţătoare.
Frigul, înăsprit, se abătuse asupra ţin u tu rilo r ca o plagă.
Zdrobit, surm enat, nedorm it, Francis îşi dădea seam a totuşi că
această calam itate care lovea Pai-Tanul nu reprezenta decît un
infim fingment dintr-o imensă tragedie. Lipsit de ştiri noi, nu putea
cunoaşte toată întinderea dezastrului: o suprafaţă de două sute
de m ii de kilom etri era supusă flagelului şi o jum ătate de m ilion
de m orţi zăceau sub zăpadă. Francis ignora că lum ea civilizată
se întorcea cu m ilă spre China şi că expediţii se organizau repede
în Am erica şi în A ngha în vederea combaterii epidemiei.
Fiecare zi făcea ca aşteptarea să fie m ai chinuitoare. lo sif
nu dădea nici im sem n de viaţă. A jutoarele de la Sen Siang nu
vor sosi oare niciodată? D e douăsprezece ori pe zi se ducea la
chei, în speranţa că va zări luntrea.
L a începutul celei de-a două săptămîni, lo sif veni, în sfîrşit,
obosit, slăbit, însă zîmbind; îşi făcuse pe deplin datoria. Se izbise
de m ii de obstacole. T oată ţara era agitată; Sen Siang era un
infern; M isiunea era distrusă de boală. însă el insistase. Expediase
telegramele, apoi, curajos, aşteptase ascunzîndu-şi luntrea într-un
m ic g o lf al fluviului. Şi acum aducea o scrisoare. M ai mult: im
doctor, o veche cunoştinţă a părintelui, unul dintre prietenii săi,
va sosi cu corabia de ajutor.

217
 C u inim a bătînd puternic, cuprins de un ciudat presentiment,
părintele Chisholm deschise misiva şi citi:

E xpediţia sanitară a lordului C hek -K ow L eighton .

Dragă Francis,
lată-mă în China, după cinci săptămîni, cu expediţia
Leighton. Nu te va surprinde dacă îţi vei aminti că de copil
visam vapoare şi jungle exotice, ceea ce trebuia să mă aducă
aici. La drept vorbind, eu însumi îmi închipuiam că uitasem
toate nebuniile astea. Totuşi, cînd s-a fă cu t apel la medicii
v o lu n ta ri p e n tru e x p e d iţii sanitare, m -am p o m e n it
înscriindu-mă. In orice caz, nu dorinţa de a deveni erou
naţional m-a îndemnat, fără îndoială, ci o reacţiune, mult
tim p înăbuşită, îm potriva vieţii m ele m onotone din
Tynecastle şi poate, trebuie să-ţi mărturisesc, şi speranţa că
te voi revedea.
De la sosirea mea pătrund din ce în ce mai mult în
interiorul ţării, încercînd să ajung pînă la sfînta ta prezenţă.
Telegrama ta la Nankin a fo st comunicată cartierului nostru
general şi eu am aflat a doua zi, la Hai-Chang. L-am rugat
imediat p e Leighton, care este o persoană excelentă, în ciuda
titlului său, să-mi permită să vin să-ţi dau o mînă de ajutor.
S-a învoit şi mi-a dat unul dintre ultimele noastre vase cu
motor. Am sosit la Sen Siang şi mă străduiesc să aduc stocurile
necesare. După ce voi termina îmbarcarea, voi veni, fără
îndoială, la douăzeci şi patru de ore după servitorul tău.
Aşteptîndu-mă, ai grijă şi de tine. Mai tîrziu îţi voi povesti
noutăţi. In grabă, cu bine, al tău W illie T ulloch.

Preom l zîm bi uşor, pentru prim a oară după atîtea zile. Se

simţi profimd şi intim întărit N u era prea uirnit: eraînfirea lui Tulloch
să se devoteze unei asemenea cauze. Curajul lui fia reînsufleţit de
acest noroc neaşteptat reprezentat de sosirea prietenului său.

218
 N u ştia cum să-şi stăpînească nerăbdarea. A doua zi, abia
anunţată corabia de ajutor, porni în grabă spre chei. înainte chiar
ca vasul să fi acostat, Tulloch sări pe păm înt. Puţin m ai bătrîn şi
mai greoi, însă, altfel, acelaşi scoţian, liniştit, prost îmbrăcat, timid,
plin de prejudecăţi, puternic ca un bou din H ighlands, sim plu şi
cinstit. Fără voia Iui, ochii preotului se um plură de lacrimi.
- D ragul m eu Francis, iată-te în sfîrşit!
W illie nu spuse nim ic m ai mult. îşi strînseră mîinile de m ai
m ulte ori, zăpăciţi de em oţie, căci placid itatea lor nordică le
in terzicea orice altă dem onstraţie. în cele din urm ă, doctorul
m urm ură, conştient că trebuie să s p m ă ceva:
- N - a ş fi crezut niciodată, coborihd Strada M are din Darow,
că ne vom regăsi într-un ţinut asem ănător! încercă că rîdă Iară
să izbutească. U nde-ţi sînt cizm ele şi pardesiul de cauciuc? N u
se poate să um bli într-im oraş contam inat cu ghetele astea. E ra
şi tim pul să te supraveghez.
- O să ai mai m ult de furcă cu spitalul nostru, adăugă Francis
zîmbind.
-Ce?
Doctorul ridică din sprîncenele decolorate.
- A i un spital aici? H ai repede să-l vedem .
- îndată ce vei fi gata.
D upă ce dădu ordin echipajului să-l urm eze cu stocurile
aduse, TuUoch plecă alături de preot, sprinten în ciuda proporţiilor
lui, cu ochii vii pe faţa roşcovană. Părul rar lăsa să se vadă cîţiva
pistrui pe craniul rozaliu, în tim p ce puncta, clătinînd din cap,
detaliile oferite de prietenul lui.
Cînd ajunseră \a.yamen, se mulţumi să spună, zîmbind ironic:
- Sînteţi adăpostiţi admirabil!
Strigă către hamaUi săi să aducă cutiile înăuntru.
De-abia intrat în spital, începu să-l inspecteze repede; ochii
lui parcurseră totul cu o privire atentă şi manifestară o curiozitate
neaşteptată la vederea maicii M aria-Veronica care li se alăturase.

219
D upă ce îl m ăsură scurt cu privirea pe Shon, îi strînse cordial
m îna. în sfîrşit, cînd toţi patru se găsiră la intrarea în suita de
încăperi care form au sala principală, el le spuse liniştit;
- P ărerea m ea e că aţi făcut ceva m inunat. Şi sper că nu
aşteptaţi de la m ine m iracole senzaţionale. U itaţi toate ideile
dum neavoastră preconcepute şi spuneţi-vă că nu sînt tînărul şi
frum osul m edic încărcat cu un laborator de buzunar despre care
se vorbeşte în rom ane. Sînt aici ca să lucrez cu dum neavoastră,
ca dum neavoastră, adică întocm ai ca rm negru. N-am o picătură
de vaccin, m ai întîi pentru că nu serveşte la nimic - poate doar în
rom ane - şi, în sfîrşit, pentru că întreg stocul adus în China a fost
epuizat în cursul prim ei săptămîni. Rem arcaţi, adăugă el sarcas­
tic, că asta n-a stăvilit epidem ia. A m intiţi-vă că boala aceasta
este, chiar de la prim ele sim ptom e, aproape întotdeauna fatală,
în asem enea cazuri, spunea bătrînul m eu tată (şi zîm bi uşor), un
gram de precauţii face m ai m ult decît o tonă de doctorii. Aşa că,
cu voia dum neavoastră, ne vom ocupa m ai întîi de morţi.
Toţi tăcură, căutînd să pătrundă bine sensul acestor cuvinte.
Locotenentul Shon zîmbi.
- C avadrele se adună pe străzi cu o repeziciune extra­
ordinară, declară el. Şi nu e tocm ai o plăcere să te îm piedici în
întuneric şi să cazi în braţele puţin prim itoare ale unui mort.
Francis, jen at, privi chipul im pasibil al M ăriei-Veronica.
L ocotenentul m ergea adesea cam prea departe.
D octorul se apropie de o ladă şi o desfăcu atent.
- P rim ul lucru im portant de făcut e să fii echipat cores­
punzător. Ştiu bin e că dum neavoastră, cei doi, credeţi în
Dum nezeu, iar locotenentul în Confucius.
El se aplecă şi scoase din ladă cizm e de cauciuc.
- Eu cred însă în profilaxie.
Continuă să despacheteze stocurile aduse; le distribui bluze
şi ochelari, dojenindu-i că neglijaseră precauţiile elem entare.
Observaţiile lui erau calme, obiective.

220
 - înţelegeţi, deci, sărm ani inocenţi... E ste de-ajuns să vă
tuşească un bolnav în ochi şi v-aţi ars... Penetrarea corneei. Se
ştie asta din secolul alXTV-lea... O am enii aceia purtau viziere
făcute din clei de p eşte ca să se ferească de cium a adusă de
vînătorii de m arm ote din Siberia. Ei bine, m aică, voi reveni puţin
m ai tîrziu şi voi exam ina bolnavii. Părintele, Shon şi cu m ine ne
ducem să facem o plim bare.
Fiindprea ocupat, Francis neglijase să vegheze la îngroparea
rapidă a cadavrelor înainte ca ele să fi fost devorate de şoareci,
îngropările individuale nu mai erau posibile în pămîntul îngheţat;
mai mult, sicriele Upseau de mult timp. Tot combustibilul din China
n-ar fi de-ajuns ca să se ardă o asem enea acum ulare, căci, după
cum rem arcase Shon, nim ic nu este m ai puţin inflam abil decît
carnea de om îngheţată. N u m ai răm înea decît o singură soluţie
practică: săparea rmui şanţ mare, dincolo de zidurile oraşului, în
care se aruncă v ar nestins; rechiziţionară căruţe care, conduse
de soldaţii lui Shon, hurducăiau de-a lungul străzilor, apoi îşi
descărcau povara lor funebră în acest m orm înt comun.
D upă trei zile, cînd oraşul fu curăţat şi nu m ai răm ăseseră
decît schelete rătăcite, pe jum ătate devorate şi tîrîte de cîini pe
cîmpuri, fiiră luate măsurile cele mai severe. Temîndu-se ca spiritele
părinţilor lor să nu fie pîngărite în acest m orm înt impur, oamenii
îşi ascundeau morţii sub păm înt sau sub acoperişurile locuinţelor
lor.
La instigarea doctorului, locotenentul Shon promulgă un edict
în urm a căruia orice persoană recunoscută vinovată de acest dehct
era înipuşcată. Cînd căruţele scîrţîiau pe stradă, traversînd oraşul,
soldaţii strigau:, Д duceţi-vă morţii sau veţi muri voi înşivă“ .
în acelaşi tim p, erau distruse fără m ilă unele cartiere care
ofereau un teren prielnic flagelului. Experienţa şi nevoia îl făceau
pe doctor nem ilos. Soldaţii intrau în case, m utau m obilele,
distrugeau pereţii de bam bus cu securea, răspîneau p etrol şi
ardeau resturile. Strada Lucrătorilor de Coşuri fu distrusă printre

221
primele. Revenind ars, înnegrit, cu securea încă în mînă, Tulloch
privi grav spre preotul care se tîra alături de el pe străzile goale:
- Tu nu eşti făcut pentru asem enea lucruri, Francis. Eşti atît
de extenuat încît eşti pe punctul să cazi. U rcă deci şi te odihneşte
cîteva zile pe colină cu copiii tăi pentru care îţi faci atîta sînge rău!
- Frum os ar fi! O m ul lui D um nezeu să se odihnească în
tim p de oraşul ard e!
- Cine ar şti-o în orăşelul ăsta uitat de toţi?
- Toate actele noastre au un m artor, zise Francis cu un
zîmbet misterios.
T ulloch întrerupse brusc convorbirea. C înd ajunseră la
yamen, se întoarse şi privi cu un aer sum bm cerni, care se înroşea
de reflexele flăcărilor.
-In c e n d iu l Londrei era o necesitate imperioasă.
Apoi, deodată, mînios:
- Ce dracu’, Francis! Sinucide-te dacă vrei, dar scuteşte-mă
de m otivele tale!
în cep eau să se resim tă de această continuă tensiune. De
zece zile, Francis nu lepădase hainele înăsprite de sudoarea
îngheţată. Din cînd în cînd, ascultînd de poruncile lui Tulloch, îşi
scotea cizm ele şi îşi freca picioarele cu ulei de rapiţă; cu toate
acestea, suferea groaznic de o degerătură inflam ată la degetul
m are de la piciorul drept. E ra m ort de oboseală, iar m unca lor
era din ce în ce m ai multă.
N u av eau altă apă decît zăpada topită, căci puţurile
deveniseră nişte blocuri de gheaţă. A găti era aproape imposibil.
Totuşi, Tulloch ceruse ca toţi să se adune la am iază ca să ia masa
îm preună şi să uite pentru un m om ent coşmarul în care trăiau. In
timpul acestor mese, hotărât, el se arăta vesel; adesea punea plăci
la gram ofonul pe care îl adusese. A vea un stoc inepuizabil de
povestiri din ţară şi de anecdote culese de la „G eorgie“ din
Tynecastle, la care recurgea adesea. Triimiful lui era să aducă un
slab surîs pe b u zele M ariei-V eronica. L ocotenentul Shon nu

222
înţelegea niciodată glumele, dar i le explica politicos. Se întîmpla
adesea ca Shon să întîrzie puţin la aceste dejunuri. Presuptm eau
că întîrzie ca să consoleze vreo fată, cruţată, ca şi ei, p în ă în
prezent de flagel, totuşi locul lui gol le pricinuia o nelinişte pe care
fiecare o ascundea cu grijă.
La capătul celei de-a treia săptăm îni era evident că M aria-
V eronica ajunsese la capătul puterilor. C um Tulloch se plîngea
de lipsă de loc Inyamen, ea sugeră:
- D acă am lua ham acuri din strada Fabricanţilor de Plase,
am putea să dublăm num ărul bolnavilor noştri şi ar fi m ai bine
instalaţi.
Doctorul se opri şi o privi încuvunţînd:
- Cum nu m -am gîndit m ai cufînd la asta? E o idee grozavă!
Ea roşi la auzul acestor laude, lăsă ochii în jo s şi se sili să
înceapă iar să m ănînce. în să fii incapabilă să înghită un bob de
orez. Braţul îi trem ura atît de tare, încît îi căzu furculiţa. Mai roşie
ca niciodată, repetă de m ai m ulte ori gestul ducerii furculiţei la
gură fără să reuşească: cu capul plecat, îndura o absurdă umilinţă.
A poi, fără să zică un cuvînt, se ridică şi părăsi sala.
Ceva m ai tîrziu, părintele Chisholm o găsi ocupată într-una
din sălile rezervate fem eilor. N iciodată nu văzuse pe nim eni
sacrifîcîndu-se atît de constant şi cu atîta abnegaţie. Ea îndeplinea
pe lîngă bolnavi cele m ai um ilitoare corvezi, acelea pe care chiar
şi un m ăturător chinez le-ar fi refuzat. N u îndrăzni nici m ăcar să o
privească, atît de reci erau raporturile lor. De mai m ulte zile, nu-i
adresase nici m ăcar un singur cuvînt direct.
- M aică, doctorul Tulloch socoteşte... noi toţi apreciem că
vă surmenaţi. A r trebui să vină sora M artha să vă înlocuiască.
E a nu-şi recăpătase decît o aparenţă din distanta ei răceală.
A ceastă sugestie o tulbură din nou. Se încruntă.
-V re ţi să spuneţi că nu-mi îndeplinesc datoria cum trebuie?
-D e p a rte de mine un asemenea gjnd. V ă achitaţi admirabil...
- Atunci de ce vreţi să m ă goniţi?

223
 Buzele-i tremurau.
Răspunse stîngaci:
- Este în interesul dumneavoastră.
Tonul lui păru că o jigneşte profund. Stăpînindu-şi lacrimile,
răspunse furioasă:
- N u vă ocupaţi de mine! Prefer să fiu copleşită de m uncă
decît de m ila dum neavoastră.
N u m ai era nim ic de adăugat. R idică ochii spre ea, însă ea
privea încăpăţînată în jos. O părăsi întristat.
Zăpada, care încetase o săptămînă, începu din nou să cadă,
inepuizabilă. Francis nu văzuse niciodată o zăpadă asemănătoare,
fulgi enormi şi atit de m oi care sporeau liniştea nefirească. Casele
erau ca zidite în această linişte albă. Pe străzi, viscolul îngrămădea
zăpada, ceea ce le întrem pea activitatea şi se adăuga la suferinţele
bolnavilor. Inim a lui era m ereu îndurerată. în cursul acestor zile
interminabile, simţul timpului, al spaţiului şi ai fricii îl părăsise. Se
apleca asupra muribrmzilor, îi ajuta cu o compătimire nesfîrşită în
priv ire şi gînduri dezlînate îi treceau prin creierul cuprins de
am eţeală... Hristos ne-a prom is suferinţa... Această viaţă nu este
decît o pregătire a celei care va urma... A tunci EKimnezeu ne va
seca toate lacrim ile... Şi nu vor m ai fi nici doliu, nici dureri.
N om azii erau opriţi acum dincolo de ziduri, un d e erau
dezinfectaţi şi puşi în carantină pînă cînd se ştia sigur că nu sînt
contaminaţi.
Intr-o zi, pe cînd se înapoiau de la barăcile de izolare, ridicate
în grabă, Tulloch, nem aiputind răbda, îl întrebă furios:
- Oare infernul e m ai rău decît asta?
Francis răspunse zăpăcit de oboseală, m ergînd foarte greu,
fără fanfaronadă şi fără să se tulbure:
- Infernul înseam nă să fi pierdut orice speranţă.

N im eni nu ar putea să spună de cînd începuse epidem ia să

dea înapoi. Imposibil de determinat efortul m axim al salvatorilor.

224
nici întorsătura decisivă a muncii lor. M oartea nu m ai alerga vizibil
pe străzi. Cele m ai oribile colibe nu m ai erau însă decît cenuşă,
sub zăpadă. Valmile de fugari veniţi din nord se împuţinară simţitor.
S-ar fi putut spune că norul greu, întunecat care-i apăsa se risipea
încet spre sud.
Tulloch îşi rezum ă sentimentele într-o fiuză vagă şi cinică:
- N um ai D u n m ezeu l tău poate să ştie dacă am reuşit,
Francis... Eu cred...
Se întrem pse înspăimîntat, epuizat, sfîrşit. Blestemă.
- A z i sînt anunţate m ai puţine cazuri... să ne odihnim puţin
sau voi înnebuni.
în seara aceea, am îndoi, pentru prim a oară, îşi iau un scurt
răgaz şi părăsesc spitalul ca să urce la M isiune şi să petreacă
noaptea acolo. E ra trecut de zece şi cîteva stele luceau slab pe
bolta întunecată a cerului.
D octorul se opri în vîrful colinei pe care o urcase cu greu
şi c o n te m p lă g in g aşa silu e tă a M isiu n ii, ilu m in a tă de albul
păm întului. Zise m ai calm ca de obicei:
- Ceea ce ai constm it tu aici este un plăcut loc de recreere,
Francis, şi nu m ă m ir că te-ai căznit atît ca să-ţi păzeşti droaia de
copii. D acă am p utut să contribui şi eu puţin, sînt cu adevărat
fericit.
C u buza răsfrîntă batjocoritor, reluă:
- Cred că nu-i dezagreabil să trăieşti aici, alături de o femeie
ca M aria-Veronica!
Preotul îl cunoştea prea bine ca să se supere şi îi răspunse
cu un 2âmbet obosit şi rnîhrdt:
- C red, dim p o triv ă, că ea g ăseşte treab a asta foarte
dezagreabilă!
- D e ce?
- A i observat doar foarte bine că nu m ă poate suferi!
Tăcură. Tulloch îi aruncă preotului o privire enigmatică.
- C eea ce ai tu m ai sim patic, om sfînt, e m odestia ta
exagerată.

225
 M erseră m ai departe.
- Să intrăm şi să bem ceva. Putem aprecia ca un rezultat
pozitiv faptul că ne-am făcut datoria faţă de acest flagel şi l-am
învins. N e putem simţi deasupra nivelului obişnuit al brutei, însă
nu încerca să-m i dovedeşti prin asta existenţa sufletului.
Instalaţi în cam era lui Francis, flecăriră pînă tîrziu în noapte.
In fraze scurte, Tulloch îşi bătu joc de cariera lui. N u făcuse nimic,
nu dobîndise nim ic, în afară de gustul pentru whisky. A cum , la
virata m aturităţii, devenise sentimental şi dorea să-şi întemeieze
un căm in. Voia să rişte o căsătorie, după ce va fi încercat riscul
am ăgitor al aventurii la tropice. Se scuză cu un zîm bet lămurit:
—Tata doreşte să preiau cabinetul lui. Vrea să-i dau o droaie
de nepoţei... Ştii, bătrîne, tata vorbeşte adesea de tine... De al
său Voltaire catolic.
O evocă în sfîrşit, cu o afecţiune duioasă, pe sora sa Jane,
căsătorită acum şi confortabil instalată la Tynecastle. Apoi, brusc,
fără să-l privească pe Francis, adăugă;
- I-a trebuit m ult timp pînă să renunţe, fără regret, la celibatul
monahal.
Pe seam a lui Judy păstră o tăcere suspectă. îi vorbea însă
m ereu despre Polly, pe care o întîlnise, tot puternică, la Tynecastle
acum şase luni.
- Ce fem eie grozavă! Crede-m ă, asta-i una care-ţi rezervă
surprize. Polly a avut şi va avea întotdeauna o inim ă şi un curaj
care rezistă la orice încercare!
Puţin cîte puţin, aţipi fiecare în fotoliul său.

La sfîrşitul săptămînii, epidemia descreştea vizibil. Căruţele

funerare nu m ai circulau decît rar de-a lungul străzilor, bandiţii
încetară să m ai tabere asupra oraşului, iar zăpada nu m ai cădea.
Sîmbăta următoare, părintele Chisholm, de pe balconul său de la
M isiune, aspira aerul îngheţat cu o adîncă şi pioasă recunoştinţă.
D in foişorul său p u tea contem pla copiii care se zbenguiau.

226
nepăsători faţă de pericol. R esim ţea m inunata uşurare a celui
care vede ivindu-se aurora după o noapte bîntuită de vise urîte.
D eodată zări o siluetă m ilitară care se desprindea, sumbră,
pe povîm işurile de zăpadă şi care suia grăbită spre M isiune. M ai
mtii crezu că e unul din soldaţii locotenentului. Apoi, puţin surprins,
îşi dădu seam a că era chiar Shon în persoană.
Era prim a vizită a tînărului ofiţer. Puţin mirat, Francis coborî
în înfimpinarea lui. Pe prag, expresia lui Shon îi îngheţă lui Francis
zîmbetul de bun venit. Palid ca o lămîie, cu trăsăturile descompuse,
grav, el transpira uşor de atîta grabă; m ergea cu tunica deschisă,
neglijenţă aproape de necrezut la el, care um bla întotdeauna pus
la patru ace.
Locotenentul nu pierdu timp.
-V e n iţi Ыуатеп num aidecît. Prietenul dum neavoastră,
doctorul, este bolnav.
Francis se sim ţi deodată străbătut de un fior ca de u n duş
îngheţat. II priv i p e Shon şi i se păru că a trecut un secol pînă
putu să vorbească:
—L ucra prea m ult. E epuizat.
Ochii negri şi duri ai lui Shon chpeau imperceptibil.
- D a , e epuizat.
Tăcerea continuă. A tunci Francis ştiu că e un caz disperat.
Foarte palid, îl însoţi im ediat pe locotenent.
N u scoaseră nici un cuvînt pînă la jum ătatea drumului. Apoi
Shon, cu o concizie militară, fără a-i menaja sentimentele, povesti
ceea ce se petrecuse. D octorul Tulloch intrase obosit şi vm sese
să-şi toarne un pahar de alcool. In tim p ce turna băutura, o tuse
violentă îl făcuse să se clatine şi-l obligase să se rezeme de m asa
de bam bus, faţa îi devenise cenuşie şi o spumă brună i se ivise pe
buze. M aria-V eronica se grăbise să-l susţină, însă, înainte de a
se lăsa în voia ei, el spuse zîm bind ciudat: tim pul să chem aţi
preotul“.
C înd ajung \a.yamen, o pîlcă învăluitoare cade ca un nor
obosit pe acoperişurile încărcate de zăpadă. Se grăbesc să

227
intre. Tulloch este întins în căm ăruţa din fund, pe гш îngust pat
de cam panie, acoperit cu o pătură de m ătase violet. C uloarea
vie a ţesăturii sporeşte paloarea-i în g rozitoare şi aruncă un
reflex livid pe faţa lui. Zăpăcit, Francis constată fulgerătoarele
p ro g re se ale bolii. W illie d e-ab ia m ai este de recunoscut.
F e b ra îl sfîrşise d eo d ată, ca şi cîn d l-ar fi co n su m at de
săptăm îni. L im ba şi buzele îi sînt um flate; ochii, sticloşi, sînt
deja injectaţi.
M aria-V eronica, în g en u n c h e a tă lîn g ă pat, sch im b a o
co m p resă cu zăp ad ă pe fruntea bolnavului. F oarte dreaptă,
rigidă, im punea trăsătu rilo r sale o im obilitate de statuie. Se
ridică fără im cuvînt la intrarea lui Francis şi a locotenentului.
Francis aleargă la căpătîiul bolnavului. Groaza îl înăbuşă.
M o artea devenise p en tru el o com panie fam iliară în cursul
acesto r săptăm îni, era un oaspete zilnic şi oribil, cu care se
obişnuise. D ar u m b ra m o rţii se în tin d e de astă dată asupra
prietenului său; o durere n o u ă şi sfîşietoare se abate asupra
lui.
Tulloch este încă lucid; ochii lui congestionaţi îl recimosc pe
Francis.
- Căutam aventura, am găsit-o pe cea mai mare. Schiţează
un zîm bet. A poi adaugă, cu pleoapele închise: D ragul m eu, m ă
sim t slab ca im puişor.
Francis se aşază pe un scaun de nuielele lîngă pat. Shon şi
M aria-Veronica răm în m fundul camerei.
T ăcerea p lan ează în încăpere şi aşteptarea dureroasă,
insuportabilă se agravează cu înfiorătoarea im presie că asistă
indiscreţi la o dram ă tainică.
- E ş ti instalat confortabil?
- A r putea fi mai rău. Dă-mi, deci, o picătură din acel whisky
japonez. A sta m ă va ajuta. Scum pul m eu prieten, o m oarte ca
asta este foarte banală... C oncluzia clasică a rom anului... Şi eu
care detest asta!

228
 Cînd Francis îi dă să bea o gură de alcool, el închide ochii şi
pare că se odihneşte. Im ed iat în să în cepe să delireze c u voce
joasă;
- în c ă u n p ah ar, b ă ie te! F ir-a r să fie! A sta face b in e.
M i-am băut porţia în cocioabele din Tynecastle. A cum iată-mă,
totuşi, în acest scum p D arow . Pe malul rîului, cînd dulcea
primăvară a trecut... îţi am inteşti cîntecul ăsta, Francis? Este
unul dintre favoritele mele. Cîntă-1, Jane... M ai tare... N -audbine,
în întunericul...
Francis în cle şte a ză m ax ilarele şi se străduieşte să-şi
stăpînească suspinele care îi urcă în piept.
- H aid e... h a id e , c in stite p ă rin te. O să m ă lin iştesc şi o
să-m i economisesc puterile... E ciudat... acest fenomen... în sfîrşit,
toţi trebuie să treacă pe-aici.
M urm ură apoi ceva nelăm urit, bolboroseşte inconştient.
Părintele îngenunche lîngă el. Cere ajutor şi inspiraţie. Se simte
însă inert, pradă imui soi de toropeală. A fară, oraşul nu m ai este
decît o fantom ă silenţioasă. Crepusculul invadează camera.
Maria-Veronica se scoală, aprinde o lampă, apoi se întoarce
în ungherul cel m ai îndepărtat; în penum bră, buzele ei se m işcă
tăcute, iar degetele, sub rochie, înşiră mătăniile.
Starea lui Tulloch se înrăutăţeşte: limba neagră şi gîtul umflat
fac din greţuri un chin. însă, deodată, iată-1 m ai bine; ochii i se
întredeschid.
- Cît e ceasul? horcăie el cu o voce înăbuşită. L a noi... ar fi
cinci, ora ceaiului. îţi am inteşti tu, Francis? Toată trupa în jurul
mesei mari, rotunde?
O lungă tăcere...
- îl vei scrie bătiînului m eu tată şi-i vei spune că fiul său n-a
dat dovadă de slăbiciune. E ciudat... nu reuşesc în că să cred în
Dumnezeu.
- A cum nu are nici o im portanţă...
Francis n u prea ştie ce spune. Plînge şi, um ilit că îşi dă pe
faţă slăbiciunea, cuvintele îi vin la întîmplare, orbeşte.

229
 - D im m ezeu crede în tine.
- N u - ţi face iluzii... nu m ă pocăiesc.
- O rice suferinţă um ană este un act de pocăinţă.
Tăcerea se aşterne din nou. Preotul nu m ai zice nimic. Slab,
Tulloch ridică o m înă şi o lasă să cadă pe braţul lui Francis.
- D ragul m eu, nu te-am iubit niciodată ca acum ... pentru că
nu încerci să-mi salvezi sufletul cu sila. Tu înţelegi... Pleoapele îi
cad iar, obosite. M ă doare capul îngrozitor.
Vocea i se stinge. Epuizat, rămîne întors pe spate, respiraţia
lui e din ce în ce m ai scurtă, gîfîie; cu ochii daţi peste cap, pare că
vede dincolo de tavan. Gîtul i se astupă şi nu m ai poate nici să
tuşească.
Sfîrşitul este aproape. Maria-Veronica îngenimchează lîngă
fereastră, cu spatele spre ei, cu faţa în întuneric. Shon răm îne în
picioare la capul patului şi nici o trăsătură nu i se clinteşte.
D eodată, ochii lui W illie, în care m ai strălucea încă o slabă
lum ină, se întorc spre Francis. A cesta înţelege că doctorul
în cearcă zadarnic să şoptească; vîră un b raţ pe sub ceafa
m uribundului şi apropie urechea de gura lui. M ai întîi nu distinge
nimic. Apoi, vag aude:
- B ătălia noastră... Francis... aş da m ai m ult de şase pence
pentru iertarea păcatelor mele.
Orbitele lui Tulloch se um plu de umbră. Se lasă pradă unei
im ense oboseli. Preotul ghiceşte m ai m ult decît aude ultim ul lui
suspin. C am era pare deodată m ai liniştită. Ţinîndu-şi prietenul
ca o m am ă pe fiul ei, recită cu o voce înăbuşită şi sugrum ată. De
Profundis.
- D in adîncul abisului. D oam ne, eu am strigat către Tine,
Doamne, ascultă-mi glasul...
Se ridică, în sfîrşit, închide ochii lui W illie şi îi îm preim ă
mîinile nemişcate.
Părăsind încăperea, o vede pe sora M aria-V eronica m ereu
p ro stern ată la fereastră. A poi, ca în v is, se în to arce spre

230
locotenent şi vag surprins, observă că um erii lui Shon se scutură
convulsiv.

Λ
O

E pidem ia de cium ă s-a sfîrşit, în să o grea apatie apăsa

asupra ţinutului învăluit în zăpadă. Cîm purile de orez erau doar
lanuri îngheţate. Cei cîţiva ţărani răm aşi pe ţarinile lor nu puteau
să lucreze un păm înt atît de tare.
In oraş, supravieţuitorii se iveau ca după o grea letargie şi-şi
reluau viaţa obişnuită. Negustorii şi m agistraţii nu se întorseseră
încă. De altfel, drumurile îndepărtate erau impracticabile. Nimeni
nu-şi am intea să fi trăit un anotim p atît de aspru. Toate potecile
erau desfundate, iar pe lanţul m u n ţilo r K w ang, în depărtare,
bubuiau avalanşe, trîmbe minuscule de fum alb. Rîul, în sus, era o
m asă solidă de gheaţă, pustiu, arid şi cenuşiu peste care vîntul
v isco lea un p r a f de zăpadă orbitor. In vale se deschisese o
trecătoare. Enorm e blocuri de gheaţă se aruncau şi se ciocneau
între ele sub P odul M anciurian. M izeria dom nea şi foam etea
devenea din ce în ce m ai am eninţătoare.
O singură corabie se aventurase printre gheţurile plutitoare
şi urcase din Sen Siang ca să aducă m erinde şi doctorii furnizate
de E xpediţia de A jutoare L eighton, dar şi poşta, care nu m ai
venise de mult. D upă o scurtă oprire, corabia plecase, ducîndu-i
spre N ankin pe colegii veniţi cu doctorul Tulloch.
în cutia de scrisori Francis găsi o com unicare importantă.
Intorcîndu-se din fundul grădinii de la Misiime, imde o cruce mică
de lem n negru străjuia m orm întul doctorului Tulloch, părintele
C hisholm ţinea scrisoarea în m înă preocupt de vizita pe care o
anunţa. Spera ca opera lui să fie apreciată ca satisfăcătoare:
desigur, era m îndru de ceea ce înfăptuise. N um ai dacă timpul s-ar

231
m ai îndulci şi dacă zăpada s-ar topi în m ai puţin de cincisprezece
zile.
A jungînd la biserică, o văzu pe M aria-V eronica coborînd
scara. Trebuia s-o înştiinţeze; nu rupea tăcerea care se stabilise
între ei decît atunci cînd afaceri urgente îl sileau să o facă.
- M a ic ă , adm inistratorul principal al Societăţii M isiunilor
S trăine, canonicul M ealey, a p lecat să inspecteze m isiunile
chinezeşti. S-a îm barcat de cinci săptăm îni. N e va vizita luna
viitoare.
Făcu o pauză.
- A m ţinut să vă înştiinţez... pentru cazul în care dum n­
eavoastră aţi vrea să-i adresaţi vreo plîngere.
îm b ră c a tă bin e ca să se apere de frig, călu g ăriţa rid ică
faţa cu o expresie de nepătruns. C u greu îşi stăpîni o tresărire
bruscă. îl în tîlnise destul de rar, aşa că acum , fiind lîngă el, o
izbi schim barea care survenise în înfăţişarea lui în săptăm înile
din urm ă. Slăbit, ch ip u l lui lăsa să i se v ad ă oasele sub piele,
ochii păreau m ai m ari în obrajii scofîlciţi, radiind parcă o lumină
stranie. U n im puls crud puse stăpînire pe ea.
- N -am să-i adresez decît o cerere.
Vorbea instinctiv; surpriza noutăţii adusese la suprafaţă un
gînd bine ascuns.
- îi voi cere să m ă m ute la o altă M isiune.
Urm ă o tăcere îndelungată. Spusele ei nu-1 surprinseră, totuşi
se simţi mîhnit şi învins.
- N u vă simţiţi bine printre noi?
- N u pentru că nu m -aş sim ţi bine... V -am spus că, intrînd
în acest ordin religios, eram hotărîtă să accept orice.
- Chiar şi apropierea silită a cuiva pe care îl dispreţuiţi?
Ea roşi, revoltată. C u inim a buhuindu-i în piept, continuă:
-D um neavoastră vă dispreţuiţi singur. E uşor de văzut Lucrul
este m ult m ai grav... face parte din dom eniul spiritual.
- Spiritual? N -aţi putea să încercaţi să-mi explicaţi?

232
 ~ Sim t - gîfîia - că dum neavoastră m ă tulburaţi... în viaţa
m ea interioară... în credinţa mea.
- într-adevăr, e foarte serios.
El privi scrisoarea fără s-o vadă, cocoloşind-o între degetele-i
osoase.
- A sta m ă întristează... în aceeaşi m ăsură, fără îndoială, în
care ceva vă opreşte să-mi mărturisiţi... Poate este o neînţelegere.
L a ce anum e faceţi aluzie?
- Credeţi c-am întocm it o Ustă?
C u toate că se stăpînea, sim ţi că se enervează.
- Ideile dunm eavoastră... D e exem plu, atitudinea dum ­
neavoastră în m omentul agoniei doctorulm TuUoch... şi apoi după
m oartea lui.
- V ă rog, continuaţi.
- E ra ateu şi totuşi i-aţi prom is virtual o răsplată veşnică...
lui, unui necredincios...
El protestă energic:
- D um nezeu nu ne judecă după credinţele noastre... ci după
faptele noastre.
- N u era catolic... nici m ăcar creştin!
- Cum definiţi dum neavoastră un creştin? Acela care merge
la biserică o zi din şapte şi care m inte, calom niază şi îşi înşală
aproapele în timpul celorlalte şase? Zîmbi uşor. Doctorul TuUoch
nu făcea aşa. A m urit însă ca să salveze pe alţii... cum a făcut şi
Hristos.
E a se încăpăţînă.
- E ra un liber-cugetător.
- Fica m ea, şi contem poranii D om nului N ostru îl socoteau
un îngrozitor liber-cugetător... de aceea l-au răstignit.
E ra palidă, incapabilă să m ai continue.
- O asem enea com paraţie este inadm isibilă... este o
blasfemie!
- Credeţi?... H ristos era aşa de îngăduitor... şi umil.

233
 E a roşi ca racul.
- El a stabilit anumite norme. Doctorul vostm Tulloch nu li
se conforma. O ştiţi. Şi, la urm a urmelor, cînd era inconştient, nu
i-aţi administrat Sfîntul Mir.
-A d e v ă ra t. Poate c-ar fi trebuit s-o fac...
El stătea acolo, adîncit în gînduri amare, descurajat. D ar se
msenină.
- Poate că totuşi bunul Dum nezeu îl va ierta.
Tăcu apoi şi, cu o sinceritate m işcătoare, întrebă simplu;
- N u este aşa că şi dumneavoastră aţi avut o afecţiune pentm el?
Ea ezită şi plecă ochii.
- D a... Cine ar fi putut face altfel?
- A tunci să nu ne certăm pe tem a asta. E ste ceva ce nu
trebuie să uităm . H ristos ne-a învăţat. Biserica ne învaţă... însă
nimeni nu ţine socoteală de aceste învăţături. Dacă însă credinţa
individului este sinceră, nim eni nu este pierdut. N im eni. N ici
budistul, nici mahomedanul, nici taoistul... nici măcar cel mai пе£Д1
dintre canibali care a devorat vreodată un m isionar... D acă ei
sînt de bună-credinţă, vor fi salvaţi. A şa este im ensa m ila a lui
Dumnezeu. D e ce nu i-ar face plăcere atunci să vadă prezentîndu-se
la Judecata de apoi un agnostic cu obraji rum eni şi să-i spună,
puţin maliţios: „Ei bine! vezi tu, iată-Mă, în ciuda a tot ceea ce ai
putut crede. P ătrunde în această îm părăţie a cărei existenţa ai
negat-o cinstit.“
încercă să surîdă, dar cînd văzu expresia călugăriţei, suspină
şi clătină din cap.
- D eplîng sentim entul pe care-1 încercaţi. Ştiu că am un
caracter dificil şi poate credinţa m ea este puţin aparte. D ar
dum neavoastră aţi îndeplinit aici o operă măreaţă... copiii vă sînt
foarte ataşaţi... şi în tim pul ciumei...
Se întrerupse.
- Ştiu că nu ne înţelegem prea bine... însă M isiimea ar suferi
m ult dacă aţi pleca.

234
 îi aruncă o privire rugătoare, plină de o um ilinţă disperată.
A ştepta un răspuns. A poi, cum ea nu spunea nim ic, plecă.
M aria-V eronica se duse în sufragerie ca să supravegheze
m asa copiilor. M ai tîrziu, în celula ei sărăcăcioasă, se plim ba
încoace şi încolo, cuprinsă de o agitaţie extraordinară pe care
nim ic nu o potolea.
D eodată, în disperarea ei, se aşeză şi se apucă să continue
una din interm inabilele epistole pe care, zi de zi, ca o supapă a
em oţiilor ei şi în acelaşi tim p ca penitenţă şi consolare, le scria
regulat fratelui său.
C u tocul în m înă, se cabnă. Faptul că scria o liniştise deja.

I-am spus că mă văd obligată să-mi cer transferul. Ideea

mi-a venit aşa, deodată, ca o consecinţă a celor ce am fo st
nevoită să îndur în tăcere şi, de asemenea, puţin ca o
ameninţare. Eram surprinsă eu însămi auzind cuvintele ce-mi
ieşeau din gură. Totuşi, cînd ocazia s-a prezentat, n-am putut
să rezist, simţeam nevoia imperioasă să-l izbesc, să-l rănesc,
însă, mult iubitul meu Ernst, nu sînt mai fericită... După o
clipă de triumf, în care l-am văzut întristîndu-se, întunecîndu-se,
agitaţia şi chinul meu au sporit. Privirea mea se pierde în
imensitatea asta dezolantă şi cenuşie, aşa de deosebită de
ferm ecătorul nostru peisaj de iarnă, cu lumină aurie, cu
clopoţeii săniilor şi acoperişurile încărcate de zăpadă ale
viselor elveţiene... şi îmi vine să plîng... pînă ce îmi pocneşte
inima.
Ceea ce m-a învins este tăcerea lui, această răbdare
stoică, această luptă mută. Ţi-am vorbit despre devo­
tamentul lui în timpul ciumei, cum circula printre bolnavii
respingători cu riscul unei morţi rapide şi oribile, fără să-i
acorde o importanţă mai mare decît dacă ar coborî strada
înspăimîntătorului său sat din Scoţia. Ei bine! nu atît curajul
lui, dar tăcerea în curaj, ceea ce este atît de inimaginabil

235
 eroic. Cîndprietenul lui, doctorul, a murit, l-a ţinut în braţe
jd râ să se gîndească la contagiune, fără să se păzească de
cheagurile de sîngeprimite în obraz la ultimul acces de tuse.
Şi dacă ai f i văzut expresia lui... acea compătimire şi acea
totală abnegaţie... îmi sfişia inima! Numai mîndria m-a oprit
să plîng înaintea lui! Apoi treaba asta m-a exasperat. Ceea
ce mă întristează nespus e că ţi-am sens, altădată, că trebuie
dispreţuit. Ernst, n-aveam dreptate!... închipuieşte-ţi că
asemenea mărturisire vine de la sora ta atît de încăpăţînată!
Nu mai pot să-l dispreţuiesc. Pe mine însămi mă dispreţuiesc,
însă îl detest. Nu vreau, nu mă voi lăsa cu nici un preţ coborîtă
la nivelul lui de dezolantă simplitate.
Celelalte două călugăriţe au fo s t cucerite. Ele îl adoră,
încă o umilire p e care trebuie s-o suport. Martha, ţăranca
vînjoasă cu mîinile aspre, însă stupidă, egata să adore orice
sutană. în să Clotilde, timidă, roşind întruna, această
creatură blîndă şi sensibilă i-a devenit absolut devotată. în
timpul carantinei sale forţate, ea confecţionase în onoarea
lui un macat de p a t căptuşit, moale şi cald, cu adevărat
magnific. L-a chemat apoi pe losif, servitorul lui, rugîndu-l
să-l pună pe patul părintelui; ea este prea modestă ca să
poată şopti măcar cuvîntulpat în prezenţa lui. lo s if a zîmbit:
„Regret, soră, dar n-are p a t“. Pare că doarme p e podea,
fă ră altă cuvertură decîtpardesiul lui, un veşmînt verzui, de
o vechime venerabilă, la care ţine şi de care zice cu mîndrie,
mîngîindu-i mînecile roase pînă la urzeală: „îl am de pe cînd
eram elev la Hollywel".
Martha şi Clotilde s-au informat despre regimul lui,
neliniştite şi convinse că el nu se hrăneşte cum se cuvine.
Expresia lor era aceea a unor mame leoaice indignate să
afle ceea ce eu ştiam mai de mult, anume că el mănîncă
pîine neagră şi cartofi cu sos de soia.

236
 „Iosif este însărcinat să fiarbă cartofi pe care îi pune
apoi într-un coş, iar cînd i se fa ce foam e, el mănîncă un
cartof rece, după ce l-a înmuiat în sos de soia, se miorlăia
Clotilde. Adesea, cartofii mucegăiesc înainte să se golească
coşul. “
„E îngrozitor, nu-i aşa? am replicat scurt. însă un stomac
care n-a fo s t niciodată obişnuit cu bucate delicate nu suferă
cînd nu le are. “
„Da, maică", a răspuns Clotilde şi s-a retras roşind.
A r ţine bucuroasă post timp de o săptămînă ca el să
aibă parte de o singură masă bună, caldă. Oh! Ernst, ştii ce
oroare am de călugăriţele astea exaltate şi servile, care ridică
ochii la cer şi leşină într-un slugarnic extaz atunci cînd văd
un preot. Niciodată, niciodată nu mă voi umili în halul ăsta.
Eu am fă cu t un jurăm înt la Coblenz cînd m-am călugărit şi
l-am reînnoit la Liverpool... şi voi respecta acest jurămînt...
chiar la Pai-Tan. Dar sosul de soia! Nu îţi poţi închipui ce-i
asta. Un lichid des, roşiatic, cu un gust de apă stătută în
care ar f i fo s t macerat lemn! M a n a -V eronica ridică ochii la
auzul unui zgom ot neobişnuit. E m st...ed e necrezut... plouă.
încetă să m ai scrie, incapabilă să continue, şi lăsă tocul. Cu
ochii întunecaţi şi neîncrezători, ascultă zgom otul neobişnuit al
ploii care curgea şiroaie pe ferestre, ca nişte lacrim i grele.

D upă cincisprezece zile încă ploua. C erul posom orit, cu o

culoare ca de seu, vărsa şiroaie un potop de ape. Picături m ari
săpau în scoarţa de zăpadă noroioasă. Z ăp ad a părea eternă.
Bucăţi mari, îngheţate cădeau de pe acoperişul bisericii cu o viteză
accelerată şi se afundau în zăpada m uiată din grădină. Rîuleţe de
apă de ploaie curgeau peste gheţuşul parţial topit, săpau şanţuri,
subminau povîmişurile de zăpadă adunată, care, încef se dizolvau
într-un torent de apă m urdară. M isiunea în treag ă era o vastă
m laştină plină de apă. A poi se zări o bucăţică de păm înt negru.

237
apariţie com parabilă cu a m untelui Ararat. Puţin cit puţin, alte
petice ieşeau la lum ină, se uneau, alcătuind un peisaj de iarbă
galbenă şi de pu stiu ju p u it, m încat de ploaie. Şi ploua m ereu.
Acoperişurile M isiunii se stricau, iar jgheaburile de pe acoperişuri
revărsau adevărate cataracte. Copiii, plăpînzi şi îngheţaţi, erau
adunaţi în sala de clasă, unde sora M artha plasase găleţi ca să
adune apa care p ica din tavan. Sora C lotilde, cu u n guturai
zdravăn, făcea lecţiile adăpostită sub um brela maicii superioare.
Pămîntul afinat din grădina Misiunii nu putea rezista acţiunii
com binate a dezgheţului şi a ploii care îl duceau în partea de jos
a colinei, în ravine gălbui în care pluteau plantele smulse de şareta
şi tufele de leandri. Crapii din heleşteu se învîrteau zăpăciţi de
inundaţie. Arborii erau subminaţi puţin cîte puţin. Veni o zi în care
stejarii verzi şi catalpaşii se clătinară încet, săltaţi pe rădăcinile
lor despuiate care se m işcau ca nişte pale tentacule, pentru a se
prăbuşi apoi la pămînt. Duzii albi, sădiţi de curînd, avură aceeaşi
soartă; apoi finm oasa alee de pruni şi chiar zidul interior fură
luate de şuvoaie. Singuri, în m area noroioasă, cedrii şi banyanul
uriaş rezistau.
în ajrmul sosirii canonicului Mealey, părintele Chisholm, cu
inim a grea, inspectă dezastrul după ce dăduse co piilor bine-
cuvmtarea. Se întoarse spre Fu, grădinarul, care mergea lîngă el.
- în to td eau n a am u rît dezgheţul. C a să m ă pedepsească,
bunul Dum nezeu a trimis o catastrofă.
Ca cei m ai mulţi grădinari. Fu nu era optimist.
- M arele Shang Foo, care soseşte de dincolo de ocean,
v a avea o foarte proastă părere despre noi. Ah! N um ai dacă el
ar fi văzut, astă-primăvară, crinii m ei înfloriţi 1
- Curaj, Fu! Pagubele nu sînt ireparabile.
- Toate p lan taţiile m ele sînt pierdute, zise F u p e un ton
lugubru. Va trebui s-o luăm de la început.
- A sta-i viaţa... întotdeaim a trebuie s-o luăm de la început
atunci cînd totul e pierdut!

238
 C u toate îndem nurile lui, cînd intră în biserică, Francis se
simţi adînc deprimat. îngenuncheat înaintea altarului luminat, i se
p ă ru că aude u n g îlg îit subteran care se am esteca cu vocile
copilăreşti şi ascuţite, intonînd Tantum Ergo. Insă susurul apei
era un sunet atît de obişnuit urechilor lui, spiritul lui era aşa de
co p leşit de aspectul lam etabil pe care-1 v a în făţişa M isiunea
vizitatorului său, încît îşi zise că e pradă unei halucinaţii.
Cînd, după terminarea slujbei, losif curăţă luminările şi părăsi
sacristia, Francis parcurse încet nava văruită în care plutea un
abur um ed. Sora M artha trecea prin curte cu copiii, ducîndu-i la
m asă. M aica superioară şi sora C lotilde se m ai rugau încă, în
genunchi, pe parchetul umed. Trecu pe lîngă ele în linişte; apoi se
opri brusc. G uturaiul sorei era un ad ev ărat potop, iar buzele
Măriei-Veronica erau vinete de frig. In sinea lui, avea convingerea
ferm ă că ele nu m ai trebuia să răm înă aici.
Se întoarse şi le spuse:
- Regret, însă trebuie să închid biserica.
U rm ă o pauză. Surorile fură surprinse, dar se ridicară,
ascultătoare, şi porniră în linişte după el, spre ieşire. Francis zăvori
uşa cea m are şi le urm ă în penum bră.
O clipă după aceea im vuiet surd răsună, apoi crescu cu un
bubuit de tunet subteran. Sora Clotilde scoase un ţipăt, iar Francis,
întorcînd capul, văzu frum oasa clădire a bisericii clătinîndu-se.
Lucea, umedă, în ultimele reflexe ale apusului, se clătina cu graţie;
în cele din urm ă cedă, ca o fem eie obosită. D e spaim ă, inim a lui
se opri o clipă. A tunci se auzi o trosnitură puternică şi biserica,
subm inată de ape, se prăbuşi. O parte se surpă, clopotul căzu la
păm înt, restul nu m ai era decît o imagine oribilă şi nelăm urită de
bîm e smulse şi geam pulverizat. Din biserica m ult iubită nu m ai
răm îneau la picioarele lui decît dărimături.
O chpă, încremenit de şocul dureros, răm ase nemişcat, după
care se îndreptă grăbit spre ruine. A ltarul nu m ai era decît un
m orm an de moloz, tabem aculul îmbucătăţit sub o bîmă. N u putu
să salveze nici m ăcar Sfintele Veşm inte; patrafirul lui preţios,

239
relicv a lui R ibiero, era num ai zdrenţe. în picioare, cu capul
descoperit, sub rafalele ploii, auzi deodată lam entările sorei
M artha.
- D§ ce... de ce ne-ai pedepsit aşa? gem ea ea, frîngîndu-şi
m îinile. Doam ne! Doam ne! Ce nenorocire m ai m are decît asta
ne-ai fi putut trimite?
El murmură, fără să se clintească, m ai mult ca să-şi întărească
propria-i credinţă decît pe a călugăriţei:
- D a c ă m ai întîrziam zece minute... toţi eram morţi...
Ce puteau face? Părăsiră dăiîmăturile împrăştiate în întuneric
şi în ploaie.
A doua zi, la orele trei, pimctual, sosi canonicul Mealey.
T urbulenţa fluviului um flat de inundaţie silise jo n c a să
ancoreze la cinci li m ai jos de Pai-Tan. Imposibil de găsit o lectică;
roabe solide, brancarde lungi precum coarnele plugului, cu roţi
de lem n - erau, după cium ă, singurele vehicule întrebuinţate de
cîţiva ham ali ca să-şi ducă clienţii la destinaţie. A cest m od de
locom oţie era incom patibil cu dem nitatea. în să nu exista altă
soluţie. C a urm are, canonicul, stropit de noroi şi cu picioarele
bălăbănindu-se, fu nevoit să ajungă la M isiune cu acest echipaj.
Trebui să renunţe la m odesta prim ire pregătită cu grijă de
so ra C lotilde: u n cîntec de b u n sosit executat de copii agitînd
drapele m icuţe. S tînd de santinelă în balconul lui, părintele
C hisholm îl văzu venind pe oaspetele lui şi se grăbi spre poartă
ca să-l prim ească.
-D ra g u l m eu părinte, strigă M ealey întinzîndu-şi membrele
înţepenite şi strîngînd cu căldură mîinile lui Francis. Iată cea mai
finm oasă clipă din viaţa mea! în fine, te revăd! Ţ i-am spus că o
să vizitez Orientul. Toată lum ea civilizată se interesează azi de
suferinţele şi nenorocirile Chinei şi nu puteam să m ai întîrzii cu
realizarea acestui proiect.
Tăcu brusc, înspăimîntat, contemplînd dezastrul peste umărul
celufialt

240
 - Dar... ce văd? U nde este biserica?
- C eea ce vezi este to t ce a răm as.
- Dărîm ăturile astea? Vorbeai de un aşezămînt înfloritor.
- A m avut ghinion!
Francis vorbea calm.
- Dar, realm ente, nu înţeleg nim ic... e foarte tulburător!
Francis îl întrem pse cu un zîm bet ospitalier:
- După ce vei fi S c u t o baie caldă şi-ţi vei fi schimbat hainele,
îţi voi povesti totul.
După o oră, trandafiriu, spălat, îmbrăcat într-un costum nou
de tusor*, A nsehn îşi agita lingura într-o supă fierbinte cu un aer
vexat.
- T rebuie să m ărturisesc că n-am fost niciodată, în viaţa
m ea, aşa de dezam ăgit... Sosind aici, la hotarele extrem e ale
Chinei...
Duse o Imguiu de supă la gura cu buze lacome. Se îngrăşase
în ultimii ani. Puternic, cu um eri largi, avea o ţinută fium oasă, cu
tenul proaspăt şi ochii lim pezi, iar m îinile-i grăsulii ştiau să fie,
rînd pe rînd, cordiale sau onctuoase.
- Sim ţeam o bucurie nebună să celebrez liturghia cea m are
în biserica dumitale, Francis! Temeliile aceastea trebuie să fi fost
prost construite.
- M iracolul este că au fost construite o dată!
- Să nu vorbim prostii. A i avut destul tim p să te instalezi.
Dar, în num ele Cerului, ce le voi povesti la înapoiere? R îse cu
amărăciime. Promisesem Biroului Central al Societăţii Misiunilor
Străine, la L ondra, o conferinţă intitulată: „Sfîntul A ndrei sau
D um nezeu în m i jlocul Chinei". întim plarea aceasta m ă pune, da,
ne pune pe toţi într-o situaţie neplăcută.
O vrem e se făcu finişte.

*Mătase produsă de larvele unor fluturi originari din Japonia, China

şi India (n.r.).

241
 - Fireşte, ştiu că ai avut greutăţi, reluă Mealey, împărţit între
supărarea şi sim patia lui. D ar cine nu are? Te asigur că am avut şi
noi partea noastră. M ai ales după ce au fuzionat cele două ramuri
ale noastre... după m oartea episcopului M acNabb.
Părintele Chisholm încremeni sub lovitură.
- A m urit?
- Da, da. B unul bătrîn a plecat dintre noi. O pneum onie...
în m artie trecut. D e fapt, nu m ai era la înălţim ea misiunii lui, era
confuz, foarte ciudat. Sfîrşitul a fost o eliberare. S-a stins în pace.
L-a urm at ajutorul lui, episcopul Tarrant, şi a izbutit admirabil.
Tăcerea se restabili. Părintele Chisholm îşi trecu m îna peste
ochi. Aşadar, M ac cel R oşu nu m ai era... îl năpădiră amintirile;
ziua aceea de neuitat, cînd pescuiseră în Stinchar un som on aşa
de frumos, privirea lui m ioapă şi inteligentă atît de reconfortantă
cînd era chinuit la H ollyw el; şi vocea lui calm ă, la u ltim a lor
convorbire de la Tynecastle, înainte de apleca în China: „Continuă
lupta, Francis, întru gloria lui D um nezeu şi a scum pei noastre
Scoţii!“
A nselm se gîndea, cu o generozitate amicală.
- Ei bine! trebuie să ştii să faci faţă împrejurărilor. Fiindcă
sînt aici, voi face tot posibilul să înlătur greutăţile. A m dobîndit
m ultă experienţă. Te interesează poate să ştii cum am finanţat
so cietatea no astră? C am p an ia de p ro p ag a n d ă o rg an izată de
m ine personal la L ondra, la L iverpool şi la Tynecastle a strîns
treizeci de m ii de livre sterline şi ăsta n u este decît u n început!
îşi descoperi dinţii albi într-un surîs satisfăcut. N u te lăsa abătut,
d rag u l m eu. N u spun că to ate astea s-au în tîm p la t d in vina
dumitale... Mai întîi o vom ruga pe m aica superioară să dejuneze
cu noi; îmi pare o femeie inteligentă; apoi vom discuta împreună,
tem einic, afacerile parohiei.
Cu m are greutate se smulse Francis am intirilor sale fericite
de odinioară.
- M aicii superioare n u-i place să ia m asa decît în casa
călugăriţelor.

242
 - N u ştii dunm eata cum să o iei.
M ealey privi de sus figura plăpîndă a vechiului său camarad
de şcoală şi adaugă cu o m ină veselă:
- Sărmane Francis! N u trebuie să doreşti să înţelegi femeile!
Va veni, fii liniştit, m ă voi ocupa eu de asta.
A d o u a zi, în tr-ad ev ăr, M aria-V eronica apăru la ora
dejunului. Anselm era foarte bine dispus după o noapte excelentă
şi o dim ineaţă p etrecută inspectînd energic ruinele M isiunii.
Im presionat de vizita la şcoală, o prim i pe m aica superioară, cu
to ate că o p ărăsise abia de cinci m in u te, cu o dem nitate
călduroasă.
- Sîntem cu adevărat foarte onoraţi, m aică. U n păhăruţ de
Xeres? Nu? V ă asigur că este perfect, Amontillado alb. A călătorit
p rea m ult - şi surise graţios - în tovărăşia m ea. G ăsiţi poate că
m ă răsfăţ? Ce vreţi, am dobîndit siăbiciim ea asta în Spania!
Se aşezară la m asă.
- E i bine! F rancis, ce m eniu ne oferi? Sper că nim ic din
m isterioasa hrană chinezească, cuiburi de păsări sau piure de
bambus? Ha! Ha! Rîdea în hohote Mealey, servindu-se din rasolul
de pui. Trebuie să m ărturisesc totuşi că sînt sedus de mîncărurile
orientale. Astfel, în cursul călătoriei noastre, care a fost destul de
zbucium ată, tim p de p atru zile, nim eni n u s-a arătat la m asa
căpitanului afară de mine; ni s-a servit acolo m încare chinezească
— chow mein.
M aica Veronica ridică ochii:
- Chow mein - num iţi asta m încare chinezească? Eu
credeam că e num ele dat de americani artei chineze de a pregăti
rămăşiţele mîncărilor.
El o privi cu gura căscată.
- S c u m p ă m aică! Chow mein
îi aruncă o priv ire lui F rancis ca să-i ceară părerea, apoi
începu să rîdă.
Întorcîndu-se ca să poată ajunge m ai bine la castronul de
salată pe care i-1 prezenta losif, continuă:

243
 - în afară de m încări. O rientul are ceva extraordinar de
fascinant. Noi ceilalţi, occidentalii, n-am avut dreptate acuzîndu-i
prea uşor pe chinezi că sînt o rasă inferioară. Personal, sînt gata
să string m ina oricărui chinez, cu condiţia ca el să creadă în
D um nezeu şi... - pufiii în rîs - în antiseptice.
Părintele Chisholm aruncă o privire scurtă, jenată, spre losif,
care răm ase însă nem işcat, doar cu nările fremătînd.
- Şi acum , zise M ealey, pe un ton solem n, plin de em fază,
avem de vorbit lucruri m ai serioase. în tinereţea noastră, maică,
cinstitul părinte îm i pricinuia m ereu greutăţi. Acum eu trebuie să-l
scot dintr-ale sale.

Reuniunea nu avu alt rezultat decît o povestire amănunţită a

tot ceea ce înfăptuise A nselm în Anglia.
Scăpat de obhgaţiile unei parohii, se consacrase în întregime
operei m isiunilor, ştiind că Sfîntul P ărinte ţinea m ai ales la
propagarea credinţei şi era doritor să dea concursul cel m ai activ
acelora care se dăruiau cu abnegaţie acestei cauze.
E l nu întîrziase să se distingă. M ai întîi călători din oraş în
oraş, unde ţinu predici de o elocvenţă pasionată. Geniul lui de a-şi
face relaţii era preţios, căci nu le neglija niciodată. înapoindu-se
de la M anchester sau de la Birmingham , se aşeza la birou şi scria
vreo zece scrisori încîntătoare, m ulţum ind astfel unei persoane
pentm deliciosul dejim, alteia pentru ш dar generos în favoarea
misiunilor. în curînd, corespondenţa lui luase asemenea proporţii
încît fusese nevoit să angajeze un secretar particular.
Foarte repede ajunse o personalitate im portantă la Londra,
în c e p u tu rile sale în am v o n u l din W e stm in ste r fu se se ră
senzaţionale. Fem eile înnebuniseră întotdeauna după el. Fusese
adoptat im ediat de coteria fetelor bătrîne, cucernice şi bogate,
care colecţionau în palatele lor particulare, la sudul parcului, pisici
şi preoţi. în acelaşi an fusese num it m em bru corespondent la
Athenaeum. Sporirea neaşteptată şi rem arcab ilă a fondurilor

244
Societăţii M isiunilor îi adusese o scrisoare m ăgulitoare em anînd
chiar de la Rom a.
Ajuns canonic, cel m ai tînăr din dioceza N ordului, nu stîmi
invidia nici xmei persoane cu această dem nitate. Chiar cinicii care
atribuiau înaintarea lui rapidă unei activităţi supraabundente a
glandei tiroide trebuia să-i recunoască talentul în afaceri. Manierele
lui dem onstrative nu-1 îm piedicau să gîndească cu sînge rece.
Ştia să socotească şi să-şi plaseze cu inteligenţă fondurile. In
cinci ani, întem eiase două noi m isiuni în Japonia şi un sem inar
chinezesc la N ankin. D e curînd instalate, birourile Societăţii
M isiunilor Străine din Tynecastle erau impozante, bine adaptate
scopului lor şi nu erau grevate de nici o datorie.
Pe scurt, A nselm reuşise în viaţă. C u episcopul Tarrant,
care îl susţinea, avea to ate şan sele să sp o rească în că şi m ai
m ult opera lui admirabilă.
Două zile după această reunirme oficială cu Francis şi M aria-
Veronica, ploaia încetă şi im ediat un soare palid îşi trimise razele
anemice spre pămîntul uitat. Mealey se bucură grozav. Şi, glumind,
îi spuse lui Francis:
- A m adus tim pul fiaimos! Sînt oameni care vin după soare.
Pe m ine, soarele m ă urmează!
îşi despachetă aparatul fotografic şi începu să ia o m ulţim e
de vederi. Deborda de energie. Sărea din pat dim ineaţa strigmd:
Boy! Boy! ca lo sif să-i pregătească baia. Ţinea liturghia la şcoală.
D upă un dejun copios, pornea, pe cap cu casca colonială, în
m înă cu un baston gros şi cu aparatul în bandulieră.
F ăcea num eroase excursii, căuta chiar să evoce discret
amintirile ciumei printre ruinele şi cenuşa din Pai-Tan. La fiecare
scenă dezastmoasă murmura cu smerenie: ,3inecuvîntată fie mîna
lui D um nezeu!“ Se oprea brusc la una din porţile oraşului şi, cu
un gest dram atic, se adresa tovarăşilor săi:
-A ştep taţi! Trebuie să fotografiez asta. Lum ina e perfectă.
D um inică coborî la dejun nespus de vesel.

245
 - A m о idee. Voi putea să ţin oricum conferinţa asta. O voi
intitula,p ericolele şi dificultăţile misionarilor. Activitatea lor în
timpul ciumei şi al inundaţulori ‘. Azi-dimineaţă am S cut o fotografie
magnifică a ruinelor bisericii. Va fi un clişeu superb: „Dumnezeuîi
pedepseşte pe cei pe care-i iubeşte“ . E m inunat, nu-i aşa?
In ajunul plecării însă, atitudinea lui Ansefin se schimbă, iar
tonul lui deveni grav, cînd, seara după cină, şedea pe balcon în
tovărăşia misionarului:
- Trebuie să-ţi mulţumesc, Francis, că ai acordat ospitalitatea
dum itale unui călăto r ca m ine. D ar n u sînt p rea m u lţum it de
dum neata. N u v ăd cum vei reclădi biserica asta. Societatea nu
poate să-ţi acorde nici u n credit.
- N -am cerut niciodată.
Francis, care se supraveghease riguros în tim pul celor
cincisprezece zile, începea să sim tă că îşi piede răbdarea.
M ealey îi aruncă o scrută privire.
- N um ai d acă ai fi re u şit m ai b in e cu b o g aţii n eg u sto ri
chinezi; dacă, de exem plu, pe prietenul dum itale, dom nul Chia,
ai fi putut să-l converteşti.
- N u o voi face...
Răspunsiuile lui Francis deveneau încă şi m ai sciute ca de
obicei.
- S -a arătat de o rară generozitate. N u voi m ai cere nici
m ăcar obolul unui singur tael.
Anselm dădu din um eri plictisit.
-T re a b a dumitale, bineînţeles... însă trebuie să-ţi spun sincer
că sînt îngrozitor de dezam ăgit de rezultatele dumitale. Să luăm
procentajul convertirilor dum itale. N u se poate com para nici pe
departe cu celelalte statistici ale noastre. N oi facem grafice la
direcţia centrală şi dum neata m archezi nivelul cel m ai scăzut al
tabelei.
Părintele Chishokn privea drept înaintea lui, cu gura închisă.
Replică cu o ironie neobişnuită:

246
 - C r e d că rezultatele m isionarilor variază după capacităţile
lor individuale.
- Şi după zelul lor. A nselm , susceptibil, era jignit. De ce te
încăpăţînezi să nu foloseşti catiheţi? E un obicei imiversal. Ia trei
oam eni activi; cu patruzeci de tael pe lună, o m ie de botezuri nu
te vo r costa decît o m ie cinci sute de dolari chinezeşti.
Francis n u răspunse. Se rugă din tot sufletul să se poată
stăpîni şi să accepte această um ilire ca şi cînd ar fi m eritat-o.
- D um neata nu ştii cum să-i iei, continuă Mealey. Priveşte
cum trăieşti. D um neata ar trebui să fii cineva, să-i impresionezi
pe oam enii de-aici, să ai lectica dum itale, servitori...
- Greşeşti, răspunse Francis cu voce fermă. Chinezi detestă
fala. Ei num esc asta timien. Şi preoţii care d au dovadă de aşa
ceva sînt consideraţi nepoliticoşi.
Anselm roşi.
- Desigur, faci aluzie la vulgarii lor preoţi păgîni.
- Ce im portanţă are?
Părintele Chishohn îşi perm ise un zîm bet scurt.
- M are parte din preoţii lor sînt nobili şi buni.
Tăcerea care urm ă era încărcată. A nselm , şocat, îşi închise
nasturii de la haină, cu un gest hotărît.
- D upă asta, evident, nu-i nim ic de adăugat. T rebuie să
mărturisesc că atitudinea dumitale îmi pricinuieşte o durere adîncă.
Şi m aica superioară este jenată. C hiar de cînd am sosit, m i-am
dat seam a că ea n u te aprobă.
Se ridică şi se retrase în cam era lui.
Francis m ai întîrzie în pîcla care se ridica. A ceastă ultim ă
acuzaţie îl atinse simţitor: temerile lui cele mai negre se realizaseră.
N u se m ai pu tea îndoi de faptul că M aria-V eronica form ulase
cererea de a fi transferată în altă parte.
A doua zi dimineaţă, canonicul M ealey plecă. Trebuia să se
în to arcă la N ankin, să stea o săptăm înă la vicariat şi apoi să
continue călătoria la N agasaki, de unde se ducea să inspecteze

247
cele şase misiuni japoneze. Valizele erau închise, o lectică îl aştepta
gata să-l ducă la joncă; îşi luase deja răm as-bun de la surori şi de
la copii. îm brăcat în ţinută de călătorie - cu ochelari de soare,
casca colonială drapată cu un voal verde - avu, în vestibul, o
ultim ă convorbire cu părintele Chisholm.
- Ei bine, Francis, zise el, întinzmdu-i m îna ca să se împace
cu el. Să nu ne despărţim pe fondul unei neînţelegeri. D arul
comunicării nu le este dat tuturor. Presupun că intenţiile dumitale
sînt curate. Se ridică. E ciudat. M ă grăbesc să plec. A m patim a
călătoriei în sînge. A dio, la revedere. A u f wiedersehen! Şi
Dum nezeu să te binecuvînteze!
C oborînd plasa contra ţînţarilor, intră în lectică. G em înd,
hamalii se îndoiră sub greutatea lui şi porniră. Ajungînd la poarta
M isiunii, agită o batistă albă în sem n de adio.
A proape de apusul soarelui, în m om entul în care obişnuia
să se plim be, - oră care îi era m ai scum pă ca toate, - clipa în
care, în pu ritatea lum inii care se stinge, cel m ai m ic sunet se
repercutează în depărtare, părintele C hisholm m edita printre
ruinele bisericii. Aşezat pe o rămăşiţă de zid, se gîndea la bătrînul
său profesor (nu ştia de ce, dar se sim ţea întotdeauna copil cînd
se gîndea la M ac cel Roşu) şi îşi reamintea îndemnurile lui să aibă
curaj. Avea mare nevoie în momentul acesta. In ultimele săptămîni,
efortul constant de a se stăpîni faţă de tonul superior al oaspetelui
său îi epuizase forţele. Şi totuşi, poate că A nselm avea dreptate.
N u dăduse el greş în faţa lui D um nezeu şi înaintea oam enilor?
R ealizase foarte puţin şi acest puţin, care costase atît, oricît de
im perfect ar fi fost, era aproape distrus. C um să continue?
Disperarea şi descurajarea îi um pleau sufletul.
Şezînd cu capul plecat, nu auzise zgom otul de paşi. M aica
M aria-Veronica fu silită să-i atragă atenţia:
- V ă deranjez?
El ridică ochii şi tresări surprins.
-N u ... nu. Cum v e d e ţi-n u îşi putu reţine im zîm betrm hnit-,
nu fâceam nimic.

248
 Tăcură, bl lumina înserării, faţa călugăriţei părea de o paloare
cadaverică. El nu putea distinge tresărirea nervoasă a obrajilor
ei, dar o sim ţea rigidă şi încordată.
C u o voce slabă de tot, ea zise:
- A m ceva să v ă spun. Eu...
-C e ?
- Fără îndoială, cuvintele m ele vă vor părea umilitoare, însă
m ă sim t obligată să vorbesc. Eu... eu vă cer iertare.
C uvintele îi veniră m ai întîi cu greu, apoi se precipitară şi
izbucniră ca un torent:
- M ă căiesc am ar şi din fundul inim ii de purtarea m ea faţă
de dumneavoastră. Chiar de la prim a noastră întîlnire, atitudinea
m ea a fost scandaloasă, vinovată. M ă stăpînea demonul orgoliului.
El a fost întotdeauna cel m ai m are duşm an al m eu, chiar pe cînd
eram mică şi zvârleam tot ce-mi cădea în m înă în capul guvernantei
m ele. Sînt m ai m ulte săp tăm în i de c în d în cerc să v in la
dum neavoastră... ca să vă m ărturisesc asta... în să orgoliul m eu,
păcatul m eu înrădăcinat, m -a oprit... în aceste zece zile, inim a
m ea a sîngerat pentru dum neavoastră... pentru rănile şi umilinţele
pe care le-aţi îndurat de la acest p reo t cu spirit grosolan şi
m onden, care nu este dem n să vă lege şiretul de la ghete. Părinte,
m ă detest; iertaţi-m ă, iertaţi-mă...
Vocea ei se stinse într-un suspin. îngem m che înaintea lui,
ascuzmdu-şi capul în mîini, cu umerii zguduiţi.
C erul era com plet incolor; doar o lucire verde-pal tivea
silueta mrmţilor. Lum ina aceasta ireală dispăm repede şi penum ­
bra îi înfăşură în m antia ei. După o vrem e, tim p în care ea nu lăsă
să-i scape decît o singură lacrim ă care i se rostogoli pe obraz, el
o întrebă:
- Aşadar, nu m ai doriţi să părăsiţi M isiunea?
- N u, nu... - i se rupea inim a - , dacă dum neavoastră
consimţiţi să rămîn. N -am cunoscut niciodată pe nim eni pe care
să doresc atît de m ult să-l servesc... Inim a dum neavoastră este

249
cea m ai bună, sufletul dumneavoastră cel m ai fium os din cite am
întilnit vreodată.
- T a c i, copilul m eu! Sînt o sărm ană fiinţă neînsem nată...
Aveaţi dreptate... sînt un om vulgar.
-P ă rin te , cruţaţi-mă!
Suspinele îi zdruncinau întreaga fiinţă.
- Şi dum neavoastră sînteţi o m are doam nă. în ochii lui
D um nezeu sîntem am îndoi copiii săi. D acă am putea să lucrăm
împreună... ajutîndu-ne în tăcere...
- V ă voi ajuta din toate puterile m ele. N u e nim ic pe lume
să nu pot face. E foarte uşor să scriu fi:atelui meu. El va reconstmi
biserica. Este im ens de bogat şi o va face din toată inima. Num ai
dacă dum neavoastră aţi voi să consim ţiţi, să m ă ajutaţi... să m ă
ajutaţi să-mi înving mîndria.
T ăcerea se prelungea. Suspinele ei se potoliră. O m are
blîndeţe um plu inim a preotului. încercă să o ridice, însă ea se
opuse. Atunci el îngenunche lîngă ea şi, fără să se roage, îşi îndreptă
privirea în noaptea pură şi senină, acolo unde, cu mai multe secole
înainte, în um bra unei grădini, un alt om , sărac şi sim plu, care-i
vedea pe amîndoi, îngenunchease la fel.

Intr-o dim ineaţă însorită din anul 1912, părintele Chisholm

era ocupat să separe m ierea de ceara din faguri, în ateherul lui, o
casă ţărănească în stil bavarez, situată la extremitatea grădinii de
zarzavaturi; simplu, practic, cu un strung cu pedală şi alte ustensile,
de care era tot atît de m ulţum it ca şi în ziua în care m aica M aria-
Veronica îi dăduse cheia. Parfum ul cald al zahărului topit plutea
în aer. O g ăleată m are de m iere aurie era aşezată pe păm înt,
printre aşchii de lem n proaspăt cioplit. Pe m asa de lucru, într-o

250
tingire de aram ă, se odihnea ceara roşcată din care, m îine, urm a
să fabrice luminări. Şi ce luminări! A rdeau cu o flacără regulată şi
m iroseau ftumos: nici la Sfîntul Petru, desigur, nu aveau pereche.
înăbuşind un suspin, îşi şterse fiuntea; unghiile lui scurte erau
acoperite cu p e te de ceară. A poi, luînd g ăleata cu m iere şi
închizînduşa, traversă grădinile M isiunii. Era fericit. Dim ineaţa
se deştepta în gînguritul graurilor cuibăriţi în bîm e, în răcoarea în
care zorile scăldau iarba um edă de rouă, şi gîndea că nici o fericire
pe lum e nu o eg ala p e aceea pe care i-o procura m unca lui.
D ucea o v iaţă sim plă, legată de p ăm în tu l care nu i se p ăruse
niciodată departe de cer.
P ro v in cia era p ro sp eră şi populaţia, u itîn d inundaţiile,
foametea, ciuma, trăia în pace. Trecuseră cinci ani de cînd contele
E m st von H ohenlohe reconstruise biserica; iar M isiunea, deşi
m odestă, era înfloritoare. B iserica era m ai încăpătoare, însă m ai
scundă decît cea veche. O clădise solid, regretînd p u ţin că n u
p u tuse întrebuinţa nici ghipsul, nici stucul, în stilul m onastic
inaugurat de regina M argaret în Scoţia, cu m ulte secole înainte.
C lasică şi severă, cu tu m u l foarte sim plu şi capelele boltite în
patru colţuri, îi devenise atît de fam iliară încît se obişnuise pînă
într-atît încît prefera simplitatea ei stilului elegant al vechii capele.
E ra solidă şi putea rezista la orice încercare.
Şcoala se mărise; se adăugase un azil nou pentm copii. Două
cîmpuri vecine, irigate, perm iseseră instalarea unei ferme model,
cu cocină şi curte de păsări, unde sora M artha, cu gleznele ei
subţirele, în saboţi şi cu sfîntul veşm înt ridicat, arunca grăunţe cu
punrnul, sporovăind veselă în lim ba ei natală.
C o n g reg aţia se co m p u n ea din d o u ă sute de credincioşi
co nvinşi; nici u n u l d in tre ei nu în g en u n ch ea în silă în ain te a
altarului. Orfelinatul, cu num ărul pensionarilor triplaţi, începea
să răsplătească îngrijirile răbdătoare şi pricepute. Fetele m ai în
vîrstă le ajutau pe călugăriţe, ocupîndu-se de cei m ici. U nele
erau încă novice, altele urm au să-i părăsească în curînd, să se

251
în to a rc ă în lum e. L a C răciun, o fată de n o u ăsp rezece ani se
căsătorise cu un ferm ier din satul Liu. în cursul ultimei sale vizite
pastorale la Liu - expediţie foarte reuşită şi din care se înapoiase
să p tă m în a tre c u tă —, tîn ă ra fem eie îi m ărtu risise, p uţin cam
ruşinată, că în curînd va avea de celebrat u n botez.
Schimbă în m îna cealaltă greaua povară de miere - era acum
un om uleţ de patruzeci şi trei de ani, încovoiat, cu articulaţiile
noduroase de reumatism, cu părul încărunţit - şi un fir de iasomie
îi biciui obrazul. Grădina era de o fiaunuseţe cum nici nu visase c-ar
putea fi, ceea ce, de asem enea, era opera M ăriei-Veronica.
Fireşte, fusese întotdeauna îndem înatic, dar niciodată nu
avusese noroc cu florile, pe cînd m aica superioară avea un
adevărat dar pentru grădinărit. Seminţele fuseseră aduse din ţara
ei; iar butaşii veniseră delicat învăluiţi în saci. Prin corespondenţă
îşi procurase răsaduri provenind din grădini celebre din Canton
şi Pekin - de unde erau originari şi porum beii albi ai M isiunii,
blînzi, dar obraznici. P reotul îi era recunoscător pentru toate
aceste fiaimuseţi de care era înconjurat acest sanctuar scăldat în
soare, zum zăind de cîntece şi glasuri.
C aram aderia lor sem ăna puţin cu grădina aceasta. Seara,
în cursul plimbării zilnice, o înfilnea, atentă, cu mîinile în mănuşi,
tăind bujorii m ari albi care se înm ulţiseră, îndreptînd o creangă
de clematită, stropind azaleele de un galben-auriu. în acest cadru
discutau despre nevoile Misiunii. Q teodată tăceau. Iar cînd licuricii
îşi aprindeau felinarele în grădină, fiecare se retrăgea în camera sa.
L ingă poarta superioară zări copii care defilau, doi cîte doi
în incintă. E ra ora cinei. Surise şi se grăbi. V ăzu aşezîndu-se în
jurul mesei din anexa nouă a dormitorului douăzeci de mici capete
de un negm-albăstrui, cu mutriţe galbene vioaie. Maria-Veronica
supraveghea la un capăt şi Clotilde la celălalt. M artha, ajutată de
novicele chineze, turna fiertura de orez într-o arm ată de ceşti
albastre. Arma, copilul găsit în zăpadă, împărţea ceştile cu expresia
ei obişnuită de îmbufiiare.

252
 Vuietele încetară chiar din prag. Părintele aruncă o privire
de copil ruşinat spre m aica superioară şi puse găleata de m iere
pe masă, triumfător.
- A stăzi avem m iere proaspătă, dragii m ei! E aproape un
păcat: sînt sigur că nim eni nu are poftă!
P roteste ascuţite ca vacarm ul u n ei turm e de m aim uţe
izbucniră numaidecît. Stăpînindu-şi un zîmbet, clătină din cap cu
reproş, privindu-1 pe Prîslea, un solemn m andarin de trei ani care,
pe cale să-şi în g h ită lingura, se legăna cu un aer absent, cu
ftmduleţul lui nu prea stabil pe bancă.
- N u po t să cred că un copil cum inte poate să găsească
vreo plăcere în legănarea asta! Spim e-m i, Sim forian - e curios
cum noii convertiţi căutau întotdeauna cele mai extraordinare nume
de sfînţi ca să le dea copiilor lor. Spune-mi, Simforian... nu ţi-ar
plăcea m ai m ult să înveţi catehismul decît să m ănînci miere?
-M ie re , răspunse Sim forian serios.
C opilul privi spre faţa aspră şi ridată, care se pleca asupra
lui. Apoi, surprins de propria-i îndrăzneală, izbucni în lacrimi şi
căzu de pe bancă.
Părintele Chisholm îl ridică rîzînd şi-l linişti.
- E ş ti cuminte, Simforian. Bunul Dum nezeu te iubeşte mult.
Şi pentru că ai spus adevărul, vei avea o porţie dublă de miere.
M aica M aria-V eronica îl privi dezaprobator. îi va spune
fără îndoială, întovărăşindu-1 pînă la uşă:
- Părinte, să nu uităm disciplina.
în să astăzi - era departe de epoca cînd el răm înea afară
ascultînd zum zetul clasei, nefericit şi nehotărît, neîndrăznind să
pătrundă în atm osfera aceasta îngheţată - nimic nu-1 oprea să se
joace cu copiii. El îi iubise dintotdeauna şi num ea asta privilegiul
lui monahal.
C um era de aşteptat, M aria-V eronica îl conduse pînă la
uşă; dar, deşi părea preocupată, nu-1 dojeni. Spuse, ezitînd puţin:
—lo sif m i-a povestit azi-dim ineaţă ceva straniu...

253
 - D a, ştrengarul are poftă să se însoare. E firesc. îm i bate
m ereu capul cu necesitatea şi avantajele unei odăi care ar trebui
grabnic clădită la poarta de la intrare... nu pentru el, desigur, nici
pentru viitoarea lui soţie... ci numai pentru marele bine al Misiunii.
- N u, nu e vorba de odaie. Fără să zîm bească, ea îşi m uşcă
buza. A m aflat că se construieşte în strada Lanternelor; e un loc
central şi proiectele în chestiune sînt m ult m ai am biţioase decît
ceea ce ne-am im aginat noi...
Tonul ei era extrem de amar.
- A u fost angajaţi zeci de lucrători şi nenum ărate luntre cu
piatră albă sosesc fără încetare din Sen Siang. V ă asigur că se
consacră acestui proiect sum e cum num ai m isionarii americani
pot plăti. în curînd vom avea deci la Pai-Tan un im pozant
aşezăm înt, cu o şcoală pentru băieţi şi una pentru fete, un teren
de jo c, bucătării populare pentru îm părţirea gratuită a orezului,
un dispensar şi un spital condus de un doctor.
Fu obligată să se întrempă, căci ochii lui erau plini de lacrimi.
- C e aşezăm înt?
Pusese întrebarea m aşinal, fiindcă presim ţea răspunsul.
- O altă m isiune. Protestantă de data asta. A m etodiştilor
americani.
U rm ă o pauză lungă. în calm a lui izolare, nu întrevăzuse
niciodată posibilitatea aşezării u n o r intruşi la Pai-Tan. M aica
superioară, chemată în sufragerie de Clotilde, îl părăsi într-o linişte
dureroasă.
Se îndreptă în cet spre locuinţa lui; dar un nor întuneca
lum inoasa dim ineaţă. Ce se va întîm pla cu tum ul său de fildeş?
C u o m işcare puerilă, resim ţea aceeaşi senzaţie de nedreptate ca
altădată, cînd era copil, la cules de m ure, şi altul descoperea
tufele pe care el le considera ca pe proprietatea lui. Ştia ce dihonii,
ce rivahtăţi bîntuiauprin misiuni, m eschine invidii, certuri asupra
unor problem e de doctrină, deşartele acuzaţii care transform au
credinţa într-un infernal tu m babei în ochii chinezilor, atît de

254
îngăduitori de felul lor. Fiecare striga care m ai de care: „Aici!
Aici!“ Vai! Dar, privind bine, nu răm înea decît mînie, zarvă şi ură.
A casă îl găsi p e lo s if în arm at cu o m ătură, fâcîndu-se că
este o cupat în vestibul ca să aib ă o cazia să schim be între ei
doleanţe.
- A aflat părintele regretabila sosire a acelor americani care
adoră Diunnezei falşi?
- Taci, losif! răspimse sever preotul. Ei nu adoră Dum nezei
falşi, ci pe acelaşi adevărat D um nezeu, ca şi noi. D acă m ai spui
asem enea prostii, nu vei avea niciodată odaia ta.
lo sif ieşi cu capul plecat, m orm ăind.
D upă-am iază, părintele C hisholm se duse în Pai-Tan, pe
strada Lanternelor, ca să-şi dea seam a de exactitatea noutăţilor,
într-adevăr, o nouă m isiune se înălţa repede şi echipe num eroase
de zidari, dulgheri şi salahori lucrau & ă odihnă. Văzu un şir întreg
de lucrători circu lîn d de-a lungul unei schele încovoiate sub
greutatea lor, ducînd coşuri cu cărăm izi lustruite de Soochin, de
cea m ai fină calitate. Evident, acest aşezăm înt avea să fie de un
lux princiar.
în tim p ce sta privind gînditor spectacolul acesta, observă
prezenţa dom nului Chia alături de el. îl salută în tăcere pe vechiul
său prieten.
D iscutară despre tim pul frum os şi m ersul afacerilor, însă
Francis intuia ceva mai mult decît obişnuita amabihtate în purtarea
negustorului.
într-adevăr, după îndeplinirea cerinţelor politeţii, dom nul
Chia îi spuse cu un aer nevinovat:
- E plăcut să contem pli im exces de virtute, însă mulţi sînt
de părere că e de prisos. P ersonal, îm i place să m ă plim b în
grădinile m isionarilor. Totuşi, cînd aţi sosit, aţi fost foarte aspru
tratat; sînt m u lţi ani de atunci. F ăcu o p au ză b in ev o ito are şi
plină de subînţeles. Pare foarte probabil, chiar pentru un um il
cetăţean ca m ine, că noii m isio n ari ar p u tea fi p rim iţi atît de

255
p ro st la sosire, în cît ei se vo r vedea în regretabila situaţie să
plece.
Părintele Chisholm se înfîoră, pradă unei ispitiri diavoleşti.
Am biguitatea, chiar m odestia bîrfelor negustom lui echivalau cu
cele m ai rele ameninţări. D om nul Chia, pe căi subtile şi secrete,
exercita în district o influenţă decisivă. Francis îşi da perfect de
bine seam a că i-ar fi de-ajim s să răsprmdă pe un ton nepăsător:
„A r fi o m are nenorocire ca astfel de calamităţi să-i lovească pe
m isionarii care vor veni... în să cine se poate îm potrivi voinţei
C erului?“ ca să înlăture pericolul care am eninţa să-i risipească
enoriaşii. D ar se abţinu şi-i îi p ăru ch iar rău că întrevăzuse o
asem enea eventualitate. Sim ţind o sudoare rece curgîndu-i pe
fhm te, răspunse cu o voce care se străduia să fie fermă:
- N um eroase sînt porţile cerului. N oi alegem una, aceşti
noi predicatori intră printr-alta. D e ce să le refuzăm dreptul de a
practica virtutea în felul lor? D acă ei o doresc, să vină!
N u observă în privirea liniştită a dom nului Chia scînteia de
resp ect care străluci o clipă. A dînc tulburat, se despărţi de
prietenul lui şi începu să urce colina. Obosit, intră în b isericăşise
opri în faţa crucifixului din altar. Cu ochii fixaţi asupra coroanei
de spini, spuse o rugăciune, im plorînd harul curajului, al
înţelepciunii şi al toleranţei.

Pe la sfîrşitul lui iunie. M isiunea m etodistă era aproape

terminată. Cu toată m ărinim ia lui, părintele Chisholm nu se putu
hotărî să urm ărească progresele construcţiei; evitase cu inim a
grea strada Lanternelor. Insă cînd losif, care nu neghja să-i aducă
toate detaliile penibile, îl înştiinţă că sosiseră doi diavoli străini,
m icuţul preot suspină, îm brăcă cele m ai frim ioase haine, puse
m îna pe um brela scoţiană şi înarm at cu gînduri bune, se duse să
le facă o vizită.
C înd trase clopoţelul, sim etul trezi un ecou între pereţii de
curînd tencuiţi, imde plutea un m iros de vopsea. D upă xm m inut

256
de aşteptare, sub porticul de sticlă colorată, auzi paşi grăbiţi şi o
fem eie scundă, ofilită, în vîrstă, îm brăcată cu o rochie cenuşie şi
cu o bluză închisă pînă sus deschise uşa.
-B u n ă ziua, doamnă. Sîntpărintele Chisholm. M i-ampermis
să vin să vă urez bun sosit la Pai-Tan.
Tresări nervos şi în ochii ei albaştri, sterşi, flutură o scurtă
spaimă.
- A h , da! Poftiţi înăuntru... E u sînt doam na Fiske. Wilbur...
soţul m eu... doctorul Fiske... este sus. Sîntem singuri şi com plet
izolaţi. Foarte repede, întrerupse protestele şi scuzele. N u, nu...
intraţi vă rog.
E l u rcă în u rm a ei şi pătrunse într-o încăpere înaltă şi
răcoroasă, u nde un bărb at de vreo patruzeci de ani, cu obrajii
raşi şi cu m ustaţă, tot aşa de scund ca şi soţia lui, era cocoţat pe
un scaun fără spetează şi aşeza metodic cărţile în rafturi. In spatele
lentilelor groase, ochii m iopi păreau inteligenţi şi timizi. într-un
larg şort de bum bac, picioarele subţirele arătau jalnic. Coborînd
de pe scaun, alunecă, gata să cadă.
- Fii atent, Wilbur, te rog! strigă soţia lui, întinzînd m îna ca
să-l oprească. Apoi ea făcu prezentările. Dacă vreţi, să luăm loc...
încercă să zîm bească.
- D in nenorocire, n-avem m obilă... D ar, în C hina te
obişnuieşti cu orice.
Se aşezară. Amabil, părintele Chisholm îi complimentă:
- Aveţi aici o clădire magnifică!
- Da, aproape, se scuză doctorul Fiske. Avem m ult noroc.
Dom nul Chandler, regele petrolului, s-a arătat foarte generos faţă
de noi.
Tăcerea care se lăsă fu puţin jenantă. O am enii aceştia erau
cu totul altfel de cum îşi închipuise preotul. Nici el nu era un uriaş,
dar cei doi Fisker erau cu adevărat atît de mici încît n-ai fi îndrăznit
niciodată să devii agresiv cu ei. M icuţul doctor erablînd, erudit
şi discret, cu buzele înflorite de un zîm bet uşor, timid. Soţia lui -

257
stînd în lum ină, Francis o putu studia în voie - părea liniştită şi
rafinată, iar cu m iinile fium înta febril fie m edalionul de aur de la
gît, fie părul ei brun, coafat şi des, care, după cum observă Francis
şocat, era o perucă.
D eodată d octorul F iske tuşi şi spuse sim plu, fără nici o
introducere:
- Cred că sosirea noastră aici nu vă face prea m ultă plăcere.
- O h, nu! N ici vorbă.
La rîndul său, preotul se simţi stingherit.
- Ştim asta din experienţă. Era în Lan-Hi, un ţinut fermecător.
A r fi trebuit să vedeţi piersicii noştri. A m fost acolo singuri timp
de nouă ani. Apoi a venit un alt misionar. N u era m isionar catolic,
se grăbi el să adauge, însă... noi nu eram prea mulţumiţi, nu-i aşa,
Agnes?
- Adevărat, dragul meu. E a clătină din cap, tremurînd. însă
am trecut şi peste asta. Sîntem aici, părinte, de m ultă vreme...
—D e cît tim p sînteţi în China?
- D e peste douăzeci de ani. A m p lecat extrem de tineri.
C h iar din z iu a căsăto riei noastre. N e-am co n sacrat viaţa
propovăduirii Evangheliei. Ochii ei se înceţoşară, însă zîm bi cu
curaj. Wilbur, să-i arătăm părintelui fotografia lui John.
Se ridică şi luă cu m îndrie o ram ă de argint de pe policioara
şemineului încă goală.
- E fiul n o stru cînd era la H arvard, înainte de a obţine o
bursă R hodes pentru O xford. D a, el este în A nglia... Se ocupă
cu opere sociale printre docherii din Tynecastle.
La acest num e, politeţea lui încordată dispăru.
- Tynecastle! D ar e foarte aproape de m ine.
Ea îl privi încîntată, zîmbitoare, strîngînd drăgăstos fotografia
la piept.
- N u-i ex traordinar? C e m ică e lum ea! P use repede
fotografia la loc. Acum am să vă aduc puţină cafea şi clătite făcute
de m ine... e o retetă de familie.

258
 N ici nu vru s-audă protestele preotului.
- N u m ă deranjează. Ţin m ult ca W ilbur să ia doza lui de
răcoritoare la ora asta. Suferă de o afecţiune a duodenului. Trebuie
să-l îngrijesc, nu-i aşa?
Venind aici, se gîndise să rămînă numai cinci minute; nu plecă
decît după o oră.
Originari din N oua Anglie, cei doi erau născuţi la Biddeford,
în M aine, unde copilăriseră şi se căsătoriseră în spiritul credinţei
lor. în tim p ce-i povesteau tinereţea lor, Francis evoca cu simpatie
o cîm pie vălurită, unde perdele de m esteceni argintii ascundeau
m area ceţoasă, im de casele de lem n alb se adăposteau sub
boschete de arţari şi viţă de vie, căţărată pe oţetarii care se
colorează iam a în p u rp u ră catifelată. îşi înch ip u ia graţioasa
clopotniţă albă a satului, cu clopotele sunînd cu toată puterea şi
siluetele întunecate pe străzile îngheţate, ocupîndu-se liniştite de
treburile lor. D ar fam ilia Fisker alese o cărare m ult m ai aspră.
S uferiseră m ult. A m îndoi erau să m o ară de holeră. în tim pul
revoltei Boxerilor, cei m ai m ulţi tovarăşi de-ai lor de la M isiune
fuseseră m asacraţi; şi ei petrecuseră şase luni într-o închisoare
respingătoare, am eninţaţi zilnic să fie executaţi. D ragostea lor
unul pentru altul şi p e n tm fiul lor era m işcătoare. în ciuda
emotivităţii ei, doamna Fiske manifesta o grijă m aternă neînfiîntă
faţă de cei doi bărbaţi.
C u toate antecedentele ei, A gnes F iske era rom antică şi
poseda o com oară de am intiri p e care o p ăstra cu deosebită
grijă. îi arătă lui Francis o scrisoare veche de un sfert de secol,
scrisă de m în a scum pei sale m am e, în care notase reţeta
faim oaselor clătite, precum şi o buclă din părul lui John, închisă
cu grijă în m edalionul ei. în sertarele sale, sus, păstra o m ulţim e
de amintiri asemănătoare, pachete de scrisori îngălbenite, buchetul
ei de nuntă, unul din prim ii dinţi ai fiului ei, panglica pe care o
purtase la prim ul ei bal la Biddeford...
Sănătatea ei era plăpîndă; o dată M isiim ea bine instalată.

259
socotea să-şi ia şase luni de vacanţă şi să plece în A nglia, la fiul
ei. Şi cu o seriozitate care dovedea bunăvoinţa ei, se angajă faţă
de părintele Chisholm să-i ducă scrisorile în Anglia.
Cînd el îşi luă răm as-bun în cele din urmă, ea îl însoţi dincolo
de portic, unde dom nul Fiske răm ase, pînă la poarta grădinii.
Ochii i se um plură de lacrimi.
- N u p o t să vă spun cît sînt de m işcată şi recunoscătoare
p e n tru b u n ă ta tea d u m n ea v o a stră şi p e n tru v iz ita aceasta
prietenească... m ai ales pentru W ilbur. în ultim ul loc unde am
fost am îndxuut ură şi un bigotism înfiorător. N u de mult, un tînăr
misionar, o bmtă, l-a lovit şi l-a lăsat leşinat la căpătîiul unui bolnav
sub pretext că ar fi amăgit sufletul nemuritor al acestui om. Femeia
îşi stăpîni emoţia. Vom colabora dacă veţi binevoi. W ilbur este
rm doctor foarte bun. Chemaţi-1 oricînd aveţi nevoie.
A poi îi strînse călduros m îna şi se întoarse. P ărintele
C hishohn se înapoie acasă perplex. Timp de cîteva zile răm ase
fără ştiri noi de la fam ilia Fiske. însă sîmbătă, de sfîntul Andrei,
prim i din partea lor cîtev a prăjiturele. L e duse, calde încă,
înfăşurate într-im şervet alb, în sufrageria copiilor.
Sora M artha încruntă din sprîncene.
- Femeia asta îşi închipuie că noi nu ştim să facem prăjituri?
- D oreşte num ai să se arate binevoitoare, M artha. Să ne
dăm osteneala să fim la fel.
De m ai m ulte luni, sora Clotilde era chinuită de o dureroasă
iritaţie a pieUi. încercase, fără rezultat, tot felul de loţiuni. Ajunsese
să ţină chiar nouă zile de post ca să se vindece. Părintele Chishohn
observă că îşi scărpina m ereu mîinile înroşite de mîncărime. Cam
fără voie, îi scrise un bilet doctorului Fiske.
Doctorul sosi în m ai puţin de o oră, exam ină liniştit bolnava
în prezenţa m aicii superioare, apoi, fără cuvinte savante, aprobă
tratam entele aplicate pînă atunci, însă m ai pregăti un rem ediu
special pe care trebuia să-l ia din trei în trei ore, şi plecă. D upă
zece zile, bubuliţele dispărură, iar sora Coltilde se simţea excelent.

260
Dar, după prim a bucurie, m ărturisi la spovedanie o îndoială care
o tulbura.
- Părinte... m ă rugasem cu atîta fervoare... şi...
-M is io n a ru l protestant a fost cel care te-a vindecat?
- D a , părinte.
- Asta nu este ceva care să-ţi zdruncine credinţa. Dum nezeu
ţi-a îndeplinit rugăciunea. N oi toţi nu sîntem decît instrumentele
sale. U n zîm bet fugar trecu p e buzele lui. N u u ita sentinţa lui
Lao-Tseu; „Sînt multe religii, dar nu este decît o raţiune şi noi toţi
sîntem fiaţi“.
în aceeaşi seară, cînd se p lim b a p rin grădină, M aria-
Veronica, cu un oarecare regret, recunoscu:
- A m ericanul acesta... e un m edic bun.
E l aprobă dînd din cap.
- Are xm suflet minunat.
C ele do u ă m isiuni îşi urm au drum urile lor paralele, fără
conflicte. Pai-Tan le oferea un cîm p destul de vast şi fiecare evita
să-l jignească pe celălalt. înţelepciunea părintelui Chisholm, care
nu urm ărise nicio d ată să obţină conversiuni interesate, dădu
rezultate. Unul dintre credincioşii lui care încercase să frecventeze
M isiunea din strada L anternelor fusese trim is înapoi, însoţit de
scrisoarea:

Dragă Chisholm,
Omul acesta este un rău catolic, însă ar f i un metodist
şi m ai rău. Să a veţi p a rte num ai de bine. P rieten u l
dumneavoastră într-unicul Dumnezeu.
Dr. W ilbur F iske

P.S. Dacă unul din enoriaşii dumneavoastră ar avea

nevoie să fie internat în spital, nu ezitaţi să mi-l trimiteţi: şi
fiţi sigur că nu voi semăna în sufletul lui nici o îndoială cu
privire la infaibilitatea lui Borgia!

261
 In im a p reo tu lu i se încălzi. „D o am n e, gîn d ea el, dacă
oam enii ar practica m ai m ult bunătatea şi toleranţa, aceste două
virtuţi, s-ar coborî paradisul pe păm înt.“
M od estia lui F iske nu lăsa să se ghicească m eritele sale
decît foarte greu; era arheolog şi u n sinolog distins. Trim itea
com unicări savante revistelor orientaliste din ţara lui. Pasiunea
p en tru po rţelan u l din C hien-L ung şi colecţia sa din „fam ilia
neagră“ din secolul al 18-lea, alcătuită cu u n gust rafinat, era cu
adevărat adm irabilă. C a cei m ai m ulţi bărbaţi m ici de statură,
conduşi de soţii, el adora discuţia. Aşa că nu trecu m ult şi Francis
şi cu el se înţeleseră destul de bine ca să discute mereu, cu cuvinte
voalate şi precaut, cîteodată, vai! cu arţag, punctele asupra cărora
religiile lor difereau. Li se întîmpla, cînd se lăsau duşi de ardoarea
discuţiei, să se d espartă cu oarecare răceală, căci doctorul era
pizm aş şi irascibil. D ar totul se aplana foarte repede.
- D ragul m eu Chisholm , m ă gîndeam la o predică pe care
am auzit-o odată prom m ţată de doctorul Elder Cum m ings, unul
dintre cei m ai distinşi teologi ai noştri, în care spiuiea: „Cea mai
m are nenorocire astăzi este progresul Bisericii Catolice, datorită
intrigilor funeste şi diabolice ale preoţilor ei“ . Eu ţin să te asigur
că, după ce te-am cunoscut, m -am convins că em inentul
Cum m ings spunea prostii!
Francis, zîmbind şi nu prea, consultă diferite lucrări teologice
şi, după cîteva zile, îl anunţă pe celălalt cu un aer oficial:
- D ragul m eu Fiske, în catehism ul cardinalului Cuesta am
g ăsit fraza asta: „Protestantism ul este o p ractică im orală,
blesfem atoare faţă de D um nezeu, degradantă p entru om şi
p ericu lo asă pentru societate". V reau să te asigur, d ragul m eu
F iske, cum că înainte chiar de a avea onoarea să te cunosc,
consideram declaraţiile cardinalului de neiertat! Şi ridicînd pălăria,
se îndepărtă solemn.
Chinezii care asistau la scenă avură impresia că ,M icul diavol-

262
străin-cuprins-de-spasm e-de-rîs M ethody“ îşi pierduse com plet
raţiunea.
»
A

Intr-O zi foarte vîntoasă, pe la sfîrşitul lui octombrie, părintele

C hisholm întîlni pe P odul M anciurian pe excelenta soţie a
doctorului.
Doam na Fiske venise să-şi facă tîrguielile şi avea într-o m înă
o sacoşă, iar cu cealaltă îşi ţinea pălăria.
- D um nezeule m are, exclam ă ea, ce tare suflă vîntul! Voi
avea atîta p ra f în păr încît va trebui să-l spăl şi astă-seară!
Obişnuit cu această singură excentricitate, păcat neînsem nat
al acestui suflet candid, Francis nu zîm bi. Orice pretext era bun
pentru doam na Fiske spre a face aluzie la oribilul ei smoc de păr
fals ca şi cum ar fi avut o claie de păr. Pe Francis îl m işca această
inocentă înşelătorie.
- Sper că totul m erge bine la dum neavoastră.
E a zîm bi cu capul plecat, preocupată de pălăria ei.
- E u sînt cît se poate de bine, în să W ilbur a devenit
m orocănos fiindcă plec mîine. Se va simţi prea singur bietul de
el. D ar şi dum neavoastră sînteţi întotdeauna singur. Ce existenţă
soUtară duceţi! Tăcu, apoi reluă; Fiindcă plec în Anglia, spuneţi-mi,
ce-aş putea face pentru dum neavoastră? M -am gîndit să-i aduc
lui W ilbur flanele calde pentru iarnă; Anglia n-are rival în lume
pentru lînuri. Vreţi să vă aduc şi dum neavoastră?
El refuză cu un gest, zîmbind, apoi îi veni o idee.
- Dacă într-o zi nu veţi avea nimic mai bun de făcuf duceţi-vă
s-o vedeţi pe scum pa m ea m ătuşă bătrînă la T ynecastle. Se
num eşte M iss Polly Bannon. Aşteptaţi, vă voi da adresa ei.
însem nă în grabă adresa cu un capăt de creion pe o bucată
de hîrtie ruptă de la pachet. Ea o puse în m anşon.
- Ce să-i spun din partea dum neavoastră?
- Spuneţi-i că sînt foarte bine, că sînt fericit... şi că locuiesc
într-un loc minunat. Spuneţi-i că, după soţul dumneavoastră, sînt
personajul cel mai important în China.

263
 E a îi aruncă o privire afectuoasă.
- P o a te îi v o i s p u n e m ai m u lt d e c ît v ă în c h ip u iţi
dum neavoastră. Fem eile sporovăiesc între ele. L a revedere. Să
veniţi din cînd în cînd să-l vizitaţi pe Wilbur. Şi îngrijiţi-vă bine!
îi strînse m în a şi îşi continuă drum ul - o fem eie m icuţă,
plăpîndă, cu o voinţă de fier.
îi prom isese că se v a duce să-l v ad ă pe doctor, însă
săptămînile treceau, una după alta şi el părea să nu aibă niciodată
un m om ent de răgaz. Trebuia să se ocupe de casa lui lo s if Cînd
odăiţa fu construită, avu loc căsătoria; se oficie o liturghie m are
şi o cerem onie solem nă, la care şase copii duceau trena miresei.
D upă instalarea lui lo s if şi a tinerei sale soţii, Francis se duse în
satul Liu, cu tatăl şi finţii lui lo sif Nutrea de mult gîndul să creeze
o filială a M isiunii sale acolo. Le vorbea de construirea unui mare
drum com ercial care să traverseze m unţii Kw an. M ai tîrziu va
avea fără îndoială un preot m ai tînăr ca asistent, aşa că acţiunea
lui ar pu tea să se în tin d ă pînă la coline. în ain te de a-şi pune
proiectele în execuţie, îi stim ulă pe prietenii lui să m ărească
suprafeţele însăm înţate cu cereale şi să desţelenească şaizeci de
mu de păm înt arabil împrejur.
A ceste ocupaţii îi ofereau o bună scuză. C u toate acestea,
în1îlnindu-l pe Fiske cinci luni mai fitziu, se simţi plin de remuşcări.
însă doctorul părea într-o excelentă dispoziţie; veseha lui discretă,
înclinată spre glumă, nu putea să aibă decît o expbcaţie plauzibilă.
-într-adevăr. Rise puţin, apoi îşi reluă aerul serios obişnuit.
Aveţi dreptate. Soţia m ea se înapoiază luna viitoare.
- Sînt foarte fericit. D ar e o călătorie lungă, pe care o v a
mtreprinde singură.
- A avut fericirea să găsească o tovarăşă de drum foarte
plăcută.
- Soţia dum itale este atît de binevoitoare. Ştie să-şi atragă
simpatii.
- E ste m ai ales dotată cu u n m are talen t de a se ocupa cu

264
ceea ce nu o priveşte deloc. Doctorul Fiske fii cuprins de o iritate
nelalocul ei. Prom iteţi-m i că veţi veni cînd se va înapoia A gnes
să cinaţi cu noi.
Părintele Chisholm nu accepta decît rar invitaţiile deoarece
felul său de viaţă nu-i perm itea să prim ească la rîndul lui, însă
rem uşcarea îl sili să prom ită că va veni.
- M ulţum esc, cu plăcere.
După trei săptămîni, promisiunea îi fu reamintită, spre marele
lui regret, printr-un bileţel cu antetul din strada Lanternelor;, A stă-
seară, fără greş la şapte şi jum ătate".
Invitaţia îl deranja, căci vecerniile erau fixate la şapte. Făcu
deci slujba m ai devrem e, îl trim ise pe lo s if să-i caute o lectică şi
de astă dată plecă cu m are pom pă.
M isiunea M etodistă, strălucit iluminată, degaja o atmosferă
de sărbătoare. C oborînd în curte, spera că nu v a asista la o
recepţie de am ploare şi dm ată. N u p en tru că s-ar fi tem ut de
societate, dar viaţa lui interioară se desfaşurase în aşa fel în toţi
aceşti ani încît rezerva sa scoţiană, m oştenită de la tatăl lui, se
accentuase şi-l făcuse taciturn cu necunoscuţii.
Se sim ţi u şm a t cînd pătrunse în sala de sus, îm podobită
toată cu flori şi panglici de hîrtie m ulticoloră şi nu le găsi decît pe
gazde, care îl aşteptau în picioare în faţa şemineului; ambii aveau
obrajii roşii de căldura camerei, ca nişte copiii care se bucură de
o petrecere. Lentilele grose ale doctorului scînteiau cînd îi ură
bun-venit. D oam na Fiske îi luă călduros mîna:
- Sînt fericită că vă văd, sărmană creatură părăsită şi rătăcită!
Prim irea ei era sincer cordială. N u m ai era deloc timidă.
- V ăd că sînteţi fericită că v-aţi înapoiat, dar sînt sigur că aţi
făcut o călătorie minunată!
- Da, desigur. O călătorie grozavă. D ragul nostru fiu este
m ulţum it de m unca lui. Cît aş fi vrut să fie şi el aici astă-seară!
Flecărea, ingenuă ca o fetiţă cu ochii sclipitori de em oţie. A m
atîtea lucruri să v ă povestesc. în să veţi auzi toate acestea în
prezenţa celeilalte com esene a noastră.

265
 Francis nu se putu îm piedica să nu ridice din sprîncene.
- D a, vom fi p atru astă-seară. O doam nă... de care, cu
toate ideile noastre diferite, m -am ataşat foarte mult. E în vizită
aici...
Se întrerupse la v ederea preotului care încrem enise şi
continuă intimidată:
- Bunul m eu părinte, m ai ales nu fiţi supărat pe mine!
Se întoarse spre u şă şi b ătu din palm e ca la un sem nal
convenit. U şa se deschise şi intră m ătuşa Polly.

§
în această după-am iază din septem brie 1914, nici Polly,
n ic i s o ra M a rth a n u d ă d e a u n ic i c e a m ai m ic ă a te n ţie
împuşcăturilor îndepărtate care se auzeau dinspre munţi. In timp
de M artha pregătea m asa de seară, în strălucitoarele ei cratiţe
de aram ă, Polly, lîngă fereastră, călca un m aldăr de voaluri ale
surorilor. în trei luni, cele două femei deveniseră inseparabile, ca
două găini b rune într-un coteţ străin. îşi respectau una alteia
calităţile respective. M artha lăudă lucrurile croşetate de Polly,
zicînd că erau cele m ai reuşite din cîte văzuse vreodată, în tim p
ce Polly, exam inînd ca o cunoscătoare broderiile de cruciuliţă
ale M arthei, admise pentm prim a dată în viaţa ei că este inferioară
la capitolul ăsta. Pe de altă parte, aveau astfel un subiect
inepuizabil de discutat.
A cum Polly iimezise rufăria şi, apropiind fiem l de obraz ca
să cerceteze dacă se încălzise, suspină:
- Iar arată obosit.
Cufundată în gînduri, M artha puse lem ne pe foc, continuînd
să m estece în supă.
- Cum ar putea să arate m ai bine? N u m ănîncă nim ic.

266
 - C înd era tînăr avea o bm iă poftă de m încare.
Călugăriţa belgiană ridică din um eri, exasperată.
- N - a m v ăzu t nicio d ată u n p reo t care să m ănînce atît de
puţin. Ah! A m cunoscut unii care erau nişte m încăi, nu glum ă,
îm părţitorului nostru de pom eni din M etiers îi trebuia şase porţii
de peşte pe durata postului Paştelui. E u am părerile m ele. Cînd
nu m ănînci destul, stom acul se m icşorează şi în final nu m ai poţi
m îhca
în să P olly nu era cu totul de aceeaşi părere.
- Ieri, cînd i-am dus cîteva scone de-abia scoase din cuptor,
le-a privit şi m i-a zis: „C um aş putea să m ănînc gîndindu-m ă că
m ii de oameni aici, lîngă noi, sînt înfometaţi?“
- Ei! A u existat totdeauna înfometaţi. în ţara asta au obiceiul
să m ănînce iarbă.
- în să el e convins că toate vo r m erge şi m ai rău din cauza
tuturor războaielor astea.
S ora M arth a g u stă din oala cu supă şi dădu din cap
aprobator. însă, cînd se întoarse spre Polly, se posom ori:
- A u fost în to td eau n a războaie şi foam ete. L a Pai-Tan,
bandiţii sînt pîinea noastră zilnică. Trag cîteva focuri de arm ă,
cum fac şi acum , apoi oraşul le plăteşte u n b ir şi ei se întorc în
munţi.
- E i , ia spune-m i, a g u stat5соие-е1е m ele?
- A m încat una. D a, a găsit-o excelentă. Şi apoi m i-a
recom andat să dau tot cuptorul m aicii noastre superioare pentru
săraci.
- A cest bun părinte m ă va înnebuni. Sora M artha, în afara
bucătăriei, era cea m ai blîndă creatură, însă aici lua o înfăţişare
înflăcărată, ca şi cînd ar fi fost capabilă de furii înspăimîntătoare.
Să dea, m ereu să dea! El şi-ar da şi pielea. Ştii dum neata ce s-a
întîmplat iam a trecută? într-o zi ningea în oraş şi el şi-a dat haina,
o fiaimoasă haină nouă pe care noi, surorile, o lucrasem din cea
m ai bună stofă de lîhă de import. A dat-o unui oarecare neisprăvit.

267
pe jm nătate îngheţat. Aveam o poftă m are să-i spun drept în faţă
p ărerea m ea, te asigur, în să m aica superioară a p referat să-i
vorbească ea însăşi. El a privit-o cu privirea aceea foeirte m irată
care te face să te ruşinezi: „D e ce nu? L a ce ar folosi să predici
E vanghelia dacă nu trăim creştineşte? H ristos şi-ar fi dat cu
siguranţă h a in a acestui cerşetor. D e ce să n-o dau şi eu?“ . Iar
cînd m aica i-a replicat ferm că noi îi făcusem cadou această haină,
el a răspuns, dîrdîind de fiig :, A tu n ci e m eritul dum neavoastră,
nu al m eu!“ E ste de necrezut! N im eni n u ar crede aşa ceva în
ţara m ea, im de econom ia e considerată o virtute. D ar destul! Să
ne aşezăm şi să m încăm pu ţin ă supă. D acă aşteptăm p în ă va
termina de m încat hota asta de copii flămînzi, vom muri de foame.
Cînd se înapoie din oraş, părintele Chisholm trecu prin faţa
ferestrei care nu avea perdea şi le zări mîncînd. Chipul lui îngrij orat
se lum ină o clipă şi le adresă un m ic zîmbet.
L a început, sosirea n eaşteptată a lui P olly îi pricinuise
oarecare tem eri. Totuşi, ea cîştigase toate inim ile; se adaptase
de m inune regulilor M isiunii şi gusta aici acea plăcere liniştită pe
care i-ar fi procurat-o o excursie la Blackpool. Nici chmatul, nici
anotim pul nu o d eranjaseră şi se furişa liniştită spre b an ca ei
preferată din grădina cu zarzavaturi, unde tricota în ore întregi
printre verze, cu um erii drepţi, cu gura pe jum ătate închisă, cu
privirea pierdută în depărtare şi mulţumită, în zornăitul andrelelor
ei, cu pisica galbenă a Misiunii care torcea de să-şi piardă sufletul,
pe jum ătate ghem uită în fustele ei. Era în cei m ai buni termeni cu
bătrânul Fu, şi grădinarul găsea fără încetare un pretext oarecare
s-o facă să-i adm ire legum ele, care crescuseră foarte finrmoase,
sau ca să-i aprobe un oarecare pronostic meteorologic, supărător.
în raporturile ei cu călugăriţele, n u le deranja, n u îşi aroga
nici cel mai mic privilegiu. Tactul ei instinctiv atingea perfecţiunea
şi asta provenea din felul ei liniştit, ca şi din prozaica simpUtate a
obiceiurilor sale. N u fusese niciodată aşa de fericită. Speranţa ei
cea m ai scumpă - să ia parte la activitatea m isionară a lui Francis

268
- se realizase. îl vedea în apostolatul lui, la care poate contribuise
şi ea, deşi n-ar fi îndrăznit niciodată să form uleze un asem enea
gînd. D urata şederii ei, fixată m ai întîi la două luni, se prelungi
pînă în luna ianuarie.
N u avea decît un singur regret, acela că n u putuse să
întreprindă m ai cuiînd această călătorie. D eşi îi fiisese devotată
trup şi suflet lui N ed, m o artea lui n u o eliberase de to ată
responsabilitatea. Judy răm înea o pricină de griji constante, cu
fanteziile şi frivolitatea ei, cu capricioasele ei schim bări de
dispoziţie. De la primul ei serviciu la municipaHtea din Tynecastle,
trecuse prin vreo ju m ă ta te de duzină de posturi de secretară,
fiecare apreciat iniţial ca perfect corespunzător, apoi abandonat
cu dezgust. D e la o carieră în dom eniul funcţionăresc se
reorientase spre învăţăm înt, v rînd să devină institutoare. D ar
cursurile Şcolii N orm ale o plictisiseră repede şi nutri gîndul să
intre la m ănăstire. în faza asta, la douăzeci şi şapte de ani,
descoperise brusc cum că adevărata ei vocaţie era să îngrijească
bolnavi şi intrase la Spitalul General Northumberland ca infirmieră.
A ceasta fusese îm prejurarea care îi prilejuise lui Polly prezenta
libertate care - vai! - p ărea d o ar de m om ent. F iindcă, după
doar patru luni, vitregiile vieţii de infirm ieră o descurajaseră pe
Judy şi începură să curgă scrisori pline de arţag şi nem ulţum iri,
dîndu-i de înţeles m ătuşii Polly că trebuie să se întoarcă în grabă
la sărm ana ei nepoată neglijată.
Francis, închipuindu-şi viaţa pe care o ducea m ătuşa Polly la
ea acasă - încetul cu încetul, fiindcă nu era niciodată vorbăreaţă - ,
ajunse să o vadă ca pe o sfîntă. Totuşi, liniştea ei nu era aceea a
unei statui. Avea slăbiciunile ei, iar geniul său pentru intervenţii
inoportune răm ăsese neschim bat. D e exem plu, din proprie
iniţiativă şi călăuzită de o loială dorinţă de a-1 ajuta pe Francis,
reuşise să readucă două suflete rătăcite care, în cursul uneia dintre
expediţiile ei la Pai-Tan, se ataşaseră de persoana ei, şi mai ales
de punga ei. F rancis avusese m ult de lucru ca să o scape de
Hosannah şi Philom ena Wang.

269
 Preotul găsea o m are îm bărbătare din conversaţiile zilnice
cu ea, ceea ce era de-ajuns să-l facă să o aprecieze pe această
uim itoare fem eie. A cu m în încercările cu care se trezi brusc
confruntat, recurse la bunul ei simţ.
Pe cînd se înapoia acasă, le zări pe verandă pe sora Clotilde
cu A nna, aşteptîndu-1. Oftă. N u va avea oare niciodată pace ca
să se gîhdească în linişte la ştirile îngrijorătoare pe care le primise?
Chipul întunecat de obicei al lui Clotilde era congestionat. O păzea
de aproape pe tînără m ai ceva ca o tem niceră, ţinînd-o strîns cu
m îna proaspăt pansată. O chii fetei scînteiau sfidător. Şi m irosea
a parfum.
Privirea întrebătoare a părintelui dezlănţui un flux de cuvinte;
- A trebuit să cer m aicii superioare perm isiunea să v-o aduc
pe A nna. L a u rm a urm elor, ea este sub supravegherea m ea
directă, în atelierul de coşuri.
- Şi apoi, soră? întrebă părintele Chishohn, străduindu-se
sărăm înăcalm .
Sora Clotilde trem ura de indignare şi de enervare.
- A m suportat m ulte din partea ei: insolenţă, neascultare,
lenevie... Ştiam că le îndem na pe celelalte să facă la fel ca ea şi,
în plus, firra! C hiar şi acum s-a parfum at cu apa de colonie a lui
M iss Bannon. în să de astă dată...
- Ce este, soră?
Sora Clotilde roşi şi m ai mult. Scena era m ult m ai penibilă
pentru ea decît pentm vinovată.
- A început să lipsească nopţile. Ştiţi şi dum neavoastră că
soldaţii dau tîrcoale prin preajmă. A petrecut noaptea trecută cu
unul din oam enii lui W ai-Chu. Patul ei nici nu era desfăcut. Şi
cînd am încerat s-o dojenesc azi de dim ineaţă, s-a zbătut şi m -a
muşcat.
Părintele C hisholm se întoarse spre A nna. îi p ă re a de
necrezut ca fetiţa pe care o ţinuse în braţe în noaptea aceea de
iarnă, cea care îi fusese dăruită de Cer, să fie acea care stătea

270
асш п în faţa lui, îm bu& ată şi nesupusă. N u avea nici douăzeci de
ani, însă era foarte dezvoltată, cu piept m are, cu privirea grea şi
buzele um flate ca un fruct copt. Fusese întotdeauna deosebită
de celelalte: îndrăzneaţă, nepăsătoare şi nesupusă. El îşi zicea:
„D e data asta, orice m orală nu m ai are rost: A nna nu are nici o
înclinaţie spre virtute!“
El avea însă o îngrijorare atît de grea, încît vocea lui răm ase
blîndă cînd o întrebă:
- Ce ai de spus, A nna?
-N im ic .
-N im ic , părinte, reluă sora Clotilde cu voce şuierătoare.
Anna îi aruncă o privire plină de ură.
- R ău ne răsplăteşti. Arma, pentru străduinţa noastră de a
te creşte dacă te porţi aşa. N u eşti fericită între noi?
-N u .
- D e ce?
- N - a m cerut eu să vin la mănăstire. N ici nu m-aţi cumpărat
m ăcar. M -aţi avut degeaba. M -am rugat destul.
- D oar nu te rogi toată ziua. A i şi lucrul tău.
- N u vreau să îm pletesc coşuri.
- Ei bine! Ţi se va da altceva de lucru.
- Ce oare? C roitorie? A ţi v rea să cos toată viaţa?
Părintele Chisholm să strădui să zîmbească.
- D esigur că nu. C înd vei şti să faci toate aceste lucruri
folositoare, unul dintre tinerii noştri te va lua în căsătorie.
Fata avu un rînjet care spunea limpede: ,3 u n ii dumneavoastră
tineri nu sînt pe placul m eu“ .
E l tăcu. A poi îi spuse cu am ărăciune că această nere-
cunoştinţă îl m îhnea adînc:
- Nim eni nu te reţine aici îm potriva voinţei tale. Insă atît cît
vor continua tulburările, vei rămîne. în oraş ai fi expusă la pericole
grave. Toată om enirea este expusă u nor grave pericole. A ici,

271
însă, eşti în siguranţă. D ar trebuie să te supui regurilor. D u-te
acum şi ascultă de sora Clotilde. D acă nu, m ă voi supăra grozav.
Le îngădui să plece, ragm d-o pe sora Clotilde să o poftească
pe m aica superioară la el. Le privi traversînd curtea, apoi intră
încet în casă. N -avea oare destule griji şi iară povestea asta?
Cinci minute m ai tirziu, cînd Maria-Veronica intră în cameră,
el priv ea de la fereastră spre oraşul care se întindea jos. D upă
cîteva clipe spuse:
- Scum pă prietenă, am să-ţi dau ştiri rele. P rim a este că
probabil vom avea război şi aici înainte de sfîfşitul anului.
M aica superioară îl privea liniştită, aşteptînd. El se întoarse
şi-o privi.
- V in de la dom nul Chia. Războiul este inevitabil. D e mulţi
ani provincia asta este dom inată de W ai-Chu. D upă cum ştii, el
i-a adus pe ţărani în sapă de lem n cu taxele şi im pozitele lui.
D acă nu i s-ar fi supus, satele ar fi fost distruse, iar fam iliile
ţăranilor m ăcelărite. în să oricît de odios ar fi el, negustorii din
Pai-Tan au convenit întotdeauna să-l plătească. A cum , u n alt
războinic se îndreaptă spre districtul nostru: generalul Naian, care
vine din Yang Tse-ul inferior. D espre el se spune că nu este atît
de rău, ca W ai-Chu şi se pare că vechiul nostru prieten Shon i s-
a alăturat. C red că urm ăreşte să cucerească provincia lui Wai,
adică să-i îm pileze el pe locuitorii acesteia. Va pom i asupra Pai-
Tan-ului. N u se p o t cum păra am bii conducătorii. N u poate fi
plătit decît învingătorul. A şa că cei doi se vor bate.
Eazîm biuşor.
- B ănuiam toate astea m ai de m ult. D e ce sînteţi astăzi atît
de pesimist?
- Poate din pricin a am eninţărilor războiului. îi aruncă o
privire încordată. Va fi, desigur, o luptă pe viaţă şi pe m oarte.
Zîmbetul m aicii M aria-Veronica se accentuă.
- N ici dum neavoastră, nici eu nu ne tem em de luptă,
răspunse ea.
D upă o nouă tăcere, întoarse privirea.

272
 - M ă gîndesc, fireşte, la situaţia noastră: sîntem foarte
expuşi aici, în afara zidurilor oraşului. D acă Wai atacă Pai-Tan,
noi vom fi pe lin ia de foc. D ar m ă gîndesc m ai ales la acest
sărm an popor, atît de m izerabil, de înfom etat, de neajutorat.
A m ajuns să-l iubesc din toată inim a. Tot ceea ce cer ei este
să fie lăsaţi în pace, ca să-şi p o a tă culege h ran a de pe cîm p
şi să trăiască în linişte la casele lor, cu fam iliile lor. D e ani buni
sînt victimele unui tiran. Acum, fiindcă un alt tiran ocupă scena,
li se vo r da puşti, da, în m îinile oam en ilo r din co n gregaţia
noastră, vo r fîlfîi drapelele, însoţite de obişnuitele strigăte de
„Independenţă şi Libertate“ . Li se inoculează ura. Apoi, pentru
că cei doi tirani îi obligă să o facă, nenorociţii se vor arunca
unii asupra altora. Şi pentru ce? D upă m asacru, cînd fum ul şi
îm puşcăturile v o r înceta, im pozitele v o r fi m ai grele, iar
opresiunea m ult m ai nem iloasă decît înainte. Suspină. C um să
nu deplîng soarta acestei sărm ane om eniri?
E a avu u n gest de protest.
- N u aveţi o părere prea grozavă despre război. U nele sînt
însă drepte şi glorioase. Istoria o dovedeşte. Fam ilia m ea a luat
adesea parte la războaie.
El nu răspim se o b u n ă b u cată de vrem e. C înd în cele din
urm ă se în to a rse spre ea, cearcăn ele din ju ru l o ch ilo r se
adînciseră. Vorbi încet, cu greutate:
- E ciudat că puteţi spune aşa ceva în asem enea m om ente.
Se opri şi plecă privirea. M icile noastre dificultăţi de aici nu sînt
decît ecoul unei şi m ai m ari dezordini.
îi venea din ce în ce m ai greu să continue, însă trebuia.
- D om nul C hia a prim it ştiri, p rin curieri speciali, de la
prietenii săi din Sen Siang. Germania a invadat Belgia şi a declarat
război Franţei şi M arii Britanii.
Se întrerupse. F aţa ei se descom puse, nu scoase o vorbă,
însă răm ase cu capul nemişcat, încremenită.
El reluă:

273
 - Vor afla şi ceilalţi curînd. D ar nu trebuie să lăsăm ca
raporturile noastre aici la M isiune să fie tulburate de toate acestea.
- N u trebuie.
R ăspunsese m aşinal, căci privirea ei era aiurea, la m ii de
kilom etri depărtare.

Prim ul sem n veni după cîteva zile; un m ic drapel belgian,

cusut în grabă cu fir de culoare pe un pătrat de m ătase, flutura la
fereastra camerei sorei M artha. în aceeaşi zi, M artha ieşi grăbită
de la dispensar şi porni spre casa călugăriţelor cu un nou elan,
m anifestîndu-şi zgom otos satisfacţia de a găsi ceea ce aştepta;
ziare. U n cotidian am erican publicat la Shanghai, Intelligence,
venea neregulat, în pachete, cam o dată pe lună. Se duse grăbită
la fereastră şi cu degetele trem urîndu-i între speranţă şi team ă
smulse banderolele. Pareurse foile dintr-o privire, apoi seoase o
exclamaţie indignată;
- Doam ne! C um e eu putinţă!
Fără să ridiee eapul, făcu un semn spre Clotilde eare intrase
în cam eră atrasă de aceeaşi forţă m agnetică.
- Priveşte, soră! Ei sînt la Louvain şi catedrala este în ruine,
distrusă de bom bardam ente. Şi M etrieux, la zece kilom etri de
m ine, ras de pe faţa păm întului. Oh! D oam ne, un oraş pe cît de
frumos pe atît de înfloritor!
Apropiate de nenorocirea lor comună, cele două călugăriţe
se aplecară asupra ziarelor, punctînd lectura cu com entarii
îngrozite.
- Şi altarul a fost distrus! Martha îşi ftîngea mîinile. Metrieux!
M ă dueeam aeolo eu tata cu căruţa cînd aveam şapte ani. Era un
drum bine om oscut... A m cumpărat de aeolo douăsprezeee gîşte
cenuşii... şi aeum...
Clotilde, eu pupilele dilatate, eitea relatarea bătăliei de pe
Marna.
M aiea superioară intrase şi se aşeză liniştită la masă. Clotilde
nu-i rem arcase prezenţa, M artha însă o zărise cu colţul ochiului
şi era exasperată.

274
 în ăb u şită de indignare, cu v o cea răguşită, ea arătă un
paragraf:
- A scultă asta, soră C lotilde: „D e la un m artor dem n de
crezare aflăm că m aicile de la m ănăstirea Louvain au fost violate
de năvălitori. Se confirm ă că un m are num ăr de copii nevinovaţi
au fost m asacraţi..."
Clotilde era palidă ca fildeşul.
- A ş a a fost şi în războiul fianco-prusac. Sînt inumani. Nu-i
de m irare că acest ziar am erican le zice huni!
Şuierase cuvîntul.
- N u v ă p o t îngădui să vorbiţi despre com patrioţii m ei în
aceşti term eni, interveni Maria-Veronica.
C lotilde se în to arse deodată, uluită, sprijinindu-se de
pervazul ferestrei. în să M artha era pregătită să riposteze.
- C om patrioţii dum neavoastră, m aică? în locul d u m ­
neavoastră n-aş fi atît de m îndră! N işte barbari brutali. A sasini
de fem ei şi copii.
- A r m a ta germ ană este com pusă din gentlem eni. N u dau
crezare acestei foi vulgare. N u relatează decît minciuni.
M artha îşi puse mîinile în şolduri. Vocea ei aspră, de ţărancă,
era plină de ură:
- E ste adevărat ceea ce scrie în acest ziar vulgar despre
invadarea unei ţărişoare liniştite de către arm ata dum neavoastră
de gentlemeni?
M aica superioară păli şi m ai tare decît Clotilde.
- G erm ania trebuie să aibă u n drept sub soare.
- A şa că ucide şi jefuieşte, aruncă în aer catedralele şi piaţa
în care m erg eam cînd eram o copilă, fiindcă G erm ania vrea
soarele şi luna, scroafa lacomă...
- Soră!
D em nă chiar şi în agitaţia ei, m aica superioară se ridică.
E ste o dreptate pe lum ea asta. G erm ania şi A ustria n-au fost
niciodată tratate cu dreptate. Şi nu uita că fratele m eu luptă chiar

275
acum pentru a fauri noul destin al ţării sale. îţi interzic deci, ca
superioară a ta, să pronunţi calomnii precum cele care îţi necinstiră
adineauri buzele.
U rm ă o p auză grea, după care M aria-V eronica se pregăti
să părăsească încăperea. înainte de a ajunge la uşă, M artha strigă:
- Ilustrul dum neavoastră destin nu este încă făurit. Aliaţii
vor cîştiga războiul.
M aria-V eronica îi adresă un zîm bet rece, p lin ă de m ilă,
apoi ieşi.
V rajba sporea pe m ăsură ce noi ştiri ajungeau la M isiunea
în d ep ărtată, am en in ţată ea în săşi de război. C u toate că
franţuzoaica şi belgiana nu-şi arătaseră pînă atunci m are simpatie
una pentru cealaltă, acum erau strîns legate. M artha o proteja pe
C lotilde, care era m ai slabă, îşi făcea griji pentru sănătatea ei,
oblojea tuşea cronică a acesteia şi îi punea deoparte porţii alese
din toate m încările. îm preună, fără să se ascundă, îm pleteau
m intene şi ciorapi ca să trim ită bravilor răniţi. Vorbeau despre
patriile lor m u lt iubite fără să se ferească de prezenţa m aicii
superioare, cu suspine şi subînţelesuri, avînd însă grijă să n-o
jignească. Apoi M artha sugera, pe un ton semnificativ:
- Să ne rugăm un m om ent pentm gîndurile noastre intime.
M aria-V eronica suporta m îndră şi în linişte. Şi ea se ruga
pentru victoria alor săi. Părintele C hishohn privea cele trei feţe
ridicate spre cer într-o rugăciune fierbinte pentru victoriile ţărilor
lor, în vrem e ce el, îngrijorat şi neliniştit, urm ărea m işcările lui
W ai pe dealuri, şi aflînd de m obilizarea generală decretată de
N aian, se ruga să fie iar pace... siguranţă pentm enoriaşii lui... şi
suficientă hrană pentru copii.
D eodată sora C lotilde, în clasa ei, începu să-i înveţe pe
copii La Marseillaise. O făcea într-ascuns, în tim p ce m aica
superioară era ocupată la ateliem l de coşuri, tocm ai în cealaltă
extremitate a Misiunii. Copiii, buni imitatori, învăţară repede. Apoi,
într-o dim ineaţă, cînd M aria-V eronica traversa obosită curtea.

276
cu о expresie vizibil chinuită, auzi de la fereastra clasei lui Clotilde
imnul naţional francez cîntat de copii şi acom paniat de pian.
O clipă, M aria-V eronica se clătină; apoi expresia ei deveni
dură, îşi adună tot curajul şi continuă drum ul cu capul sus.
într-o după-amiază, pe la sfîrşitul aceleiaşi luni, Clotilde era
în clasă. E levele sale, du p ă ce ex ecutaseră ca în fiecare zi La
Marseillaise, îşi term inau lecţiile lor de catehism . Sora Clotilde,
după obiceiul pe care şi-l luase de curând, le spuse:
- îngenuncheaţi, dragi copii, şi să spunem o m ică rugăciune
pentru bravii soldaţi francezi.
Copiii, ascultători, înghenuncheară şi repetară după ea de
trei ori „B ucură-te, M arie“ ... C lotilde v ru să dea sem nalul de
ridicare, cînd avu surpriza să o descopere pe m aica superioară,
în picioare, la spatele ei. Maria-Veronica era liniştită şi surâzătoare.
Fără să privească spre C lotilde, se adresă clasei;
- Şi acum , copii, n u-i aşa că-i d rept să repetăm aceeaşi
rugăciune şi pentru bravii soldaţi germani?
Clotilde se face verde. Se înăbuşea.
- E clasa m ea, m aică.
M aria-V eronica p ărea că n-o aude.
- H a i, dragii mei, pentru bravii germani, ,3 u cu ră-te, M aria,
cea plină de har“ ...
Gîfîind, cu buzele strânse, Clotilde ridică m îna şi o păknui pe
m aica superioară. Se lăsă o tăcere cumplită. Apoi Clotilde izbucni
în hohote de plîns şi ieşi în goană din încăpere. M aria-Veronica
nici nu se clinti. C u acelaşi surâs binevoitor li se adresă copiilor:
- Sora Clotilde este b o h av ă. Aţi văzut cum m -a lovit? Vom
term ina lecţiile de azi împreună. în să m ai întîi, dragii m ei, hai să
spunem de trei ori Ave M aria pentru bunii soldaţi germani.
C înd sfîrşiră rugăciunea, ea se aşeză la catedră şi deschise
cartea.
Seara, intrând pe neaşteptate în dispensar, părintele Chisholm
o găsi pe sora Clotilde ocupată să-şi pregătească o doză puternică

277
de somnifer. Tresări brusc cînd îl văzu venind şi trebui să deşerte
lingura pe care o ţinea în mînă. Incidentul din clasă o adusese la
m arginea puterilor. Bolborosi:
- Iau un m ic calm ant pentru stom ac. M ă doare!
în să el înţelesese destul de bine după cantitate şi după
purtarea ei, că lua m edicam entele ca sedative.
- N u exageraţi, soră, conţine prea m ultă morfină.
D upă ce plecă sora, el închise sticla în dulapul cu otrăvuri,
în dispensarul gol, înspăim întat de pericolul la care se expuneau
aici, chinuit de zădărnicia acestui război îndepărtat şi crud, simţi
crescînd în el un val de m înie îm potriva urii imbecile dintre cele
trei fem ei: sperase că buna înţelegere se va restabili, în să se
produsese contrariul. C u buzele strînse, luă brusc o hotărîre.
D upă şcoală, a doua zi, le chem ă pe cele trei călugăriţe. Le
lăsă să stea în picioare în faţa biroului său, privindu-le sever,
îm potriva obiceiului său şi le adresă, aproape cu am ărăciune,
următoarele cuvinte:
- C onduita dum neavoastră actuală m ă m îhneşte profund.
N im ic nu o justifică.
Trecură cîteva secunde în tăcere; Clotilde fierbea.
- D ar atitudinea noastră e justificată!
Scotoci în buzunarul rochiei ei şi, tremurînd, scoase o tăietură
de ziar mototolită:
- Citiţi, vă rog. Purcede de la un prinţ al Bisericii...
El p arcurse articolul care cita un discurs al cardinalului
Am ette, pronunţat de la înălţim ea am vonului de laN otre-D am e
din Paris:
- „Dragii m ei camarazi ai arm atelor franceze şi glorioşii lor
ahaţi, Dumnezeu Atotputernicul este cu noi. Dumnezeu ne-a ajutat
să atingem gloria noastră trecută. El ne va ajuta din nou la ceasul
primejdiei. Diminezeu este alături de bravii noştri soldaţi în bătălii,
el le întăreşte braţele şi îi fortifică împotriva duşmanului. Dumnezeu
îi apără pe ai săi. Dum nezeu ne va da victoria“... Se opri, incapabil
să cotinue.

278
 U rm ă о tăcere glacială. Clotilde dădu din cap triumfătoare,
iar M artha îşi savura răzbunarea. însă nici M aria-Veronica nu se
dădu bătută. în linişte, ea scoase din sacul negru de pînză care-i
atîm a la centură o tăietură de ziar îndoită cu grijă.
- N u ştiu nim ic despre opinia îndoielnică a unui cardinal
francez. Dar iată o declaraţie com ună a arhiepiscopilor din Koln,
M iinchen şi Essen.
C u vocea liniştită şi semeaţă, citi:
- „P opor p rea iubit al patriei noastre. D um nezeu este cu
noi în această luptă pentru dreptate, în care am fost tîrîţi fără voia
noastră. N oi vă ordonăm deci, în num ele lui D um nezeu, să vă
bateţi pînă la ultim a picăm ră de sînge pentru onoarea şi gloria
ţării voastre. D um nezeu ştie, în înţelepciunea şi în corectitudinea
Sa, că dreptatea este de partea noastră şi el ne v a da...
-D e -a ju n s!
Francis o întrerupse, luptîndu-se să se stăpînească, însă era
cuprins de m înie şi de disperare. Chiar aici, sub ochii lui, regăsea
esenţa răutăţii şi a ipocriziei umane. Inutilitatea existenţei îi păru
de neînvins, fără speranţă.
Răm ase abătut cu capul în mîini, apoi murmură:
-N u m a i Dum nezeu ştie cît îl dezgustă toate aceste zadarnice
apeluri.
în furia lui, se ridică şi începu să um ble în lungul şi-n latul
camerei.
Biruit de em oţie, se ridică brusc şi începu să se plim be prin
încăpere.
- N u p o t să co m b at contradicţiile dintre cardinali şi
arhiepiscopi, cu alte contradicţii. N-aş îndrăzni s-o fac. Cine sînt
eu? U n um il preot scoţian, pierdut în China îndepărtată, m pragul
unui conflict între bandiţi. D ar nu vă daţi seam a de nebunia şi de
laşitatea întregii afaceri? N oi, Sfînta B iserică Catolică şi toate
bisericile creştinătăţii, noi luăm parte la războiul m ondial! M ai
mult, noi îl sfinţim? Trimitem milioane de credincioşi să fie mutilaţi

279
şi m asacraţi, să le schilodească trupul şi sufletul, să ucidă şi să fi
ucişi, cu un â m b e t fâţamic şi cu binecuvîntarea noastră apostolică.
M uriţi pentru patrie şi păcatele voastre vor fi iertate! Patriotism!
Regele sau împăratul! Zece mii de predicatori îngîmfaţi strigă din
amvon: ,J)a ţi Cezarului ce este al Cezarului..."
Se întrerupse cu pum nii stririşi, cu ochii înflăcăraţi.
- N u m ai există nici un Cezar astăzi, ci num ai financiari şi
oam eni de stat care vo r să posede m ine de diam ant în A fiica de
Sud, sau cauciucul din Congo, reducîndu-1 la sclavie. Hristos a
predicat iubirea universală. A predicat frăţia între oameni. N u a
urcat mxmtele ca să strige: „Ucideţi, ucideţi! Haide, plin de ură,
înfigeţi baioneta în pîntecele fi:ntelui vostru". N u cuvintele Sale
răsună astăzi în catedrale, ci glasuri crim inale şi laşe. B uzele îi
trem urau. C um putem îndrăzni noi, în num ele lui D um nezeu pe
care îl servim în aceste ţări străine şi pe care le socotim păgîne,
să venim ca să-i convertim pe locuitorii lor la o doctrină pe care
noi o renegăm cu fiecare act al nostru? C reştinism ul - religia
m incinoşilor! O afacere de clasă, de bani şi de vrăjm ăşii
naţionahste, de războaie imorale!
Se opri brusc, cu picături de sudoare în sprîncene, cu o
expresie chinuită.
- De ce nu profită de ocazie Biserica? Ce şansă să-şi justifice
pretenţiile de m ireasă a lui H ristos! în loc să predice ura şi vrajba,
să strige pretutindeni prin gura arhiereilor şi a tuturor preoţilor:
„A runcaţi arm ele. N u trebuie să om orîţi. V ă poruncim să nu
luptaţi." Sigur, vor fi persecuţii şi m ulte execuţii. D ar aceia vor fi
m artiri, nu crim inali. M oartea va decora, nu va pîngări altarele
noastre.
Vocea lui coborî, deveni m ai calm ă, oarecum profetică.
- B iserica va avea de suferit pentru laşitatea ei. O viperă
hrănită la sîn va m uşca sînul într-o zi. A consfinţi puterea armelor
echivalează cu a invita la distrugere. Va veni vrem ea cînd m ari
forţe armate se vor dezlănţui şi se vor întoarce împotriva Bisericii,

280
corupîndu-şi copiii cu iniile şi alungînd-o din nou, um bră timidă,
în catacom be.
Se lăsă o linişte grea. M artha şi Clotilde lăsară capul în jos,
em oţionate fără vo ia lor. D ar M aria-V eronica, cu o oarecare
aroganţă care m arcase aceste ultim e zile de gîlceavă, îi aruncă o
privire lim pede, rece, înăsprită de o licărire sarcastică.
- U n d iscu rs im p resio n an t, p ărin te... dem n de acele
catedrale pe care le blam ezi... D ar nu cum va sînt vorbe goale de
vrem e ce nu le puneţi în aplicare... aici, în Pai-Tan?
Fruntea lui se acoperi de roşeaţă, apoi se linişti. Făiăm înie,
îi răspunse:
- A m interzis cu desăvîrşire tuturor oam enilor congregaţiei
să participe activ la conflictul crud care ne ameninţă. Le-am cerut,
dacă vor izbucni tulburări, să se refugieze cu fam iliile lor între
zidurile M isiunii. A ccept consecinţele, oricare ar fi ele...
Cele trei surori îl priviră. O uşoară tresărire trecu pe m asca
de nepăsare şi rece a M ăriei-Veronica. Totuşi, cînd le văzu ieşind,
îşi dădu seama că nu erau împăcate. O temere nedefinită îl înfioră.
în cerca o senzaţie ciudată; tim pul îi părea suspendat, parcă în
aşteptarea a ceva ce trebuia să se întîm ple.

V
într-o dum inică dim ineaţa fii deşteptat de ceea ce se tem ea
cel m ai mult: bubuituri asurzitoare de artilerie. Se sculă repede şi
alergă la fereastră. D e pe înălţim ile care se ridicau spre vest, la
cîţiva kilom etri, şase tunuri uşoare începuseră să bom bardeze
oraşul. Francis se îm b răcă repede şi coborî. In aceeaşi clipă,
lo sif sosea alergînd de pe verandă.
- O stilităţile s-au declanşat, stăpîne. Ieri-seară, generalul

281
N aian a îm presurat Pai-Tan şi soldaţii lui Wai îl atacă. Oam enii
noştrii au sosit la porţile Misiunii.
Preotul aruncă o privire în direcţia aceea şi pom nci;
- Dă-le drumul numaidecît.
Servitorul alergă să deschidă porţile, iar el dădu fuga la
orfelinat. Copiii luau m icul dejun, liniştiţi. U na sau două fetiţe
scînceau, îngrozite de zgomotul îndepărtat. El umbla printre mese,
încercînd să zîmbească:
- N u sînt decît petarde, dragii m ei. Tim p de cîteva zile le
vom auzi mereu...
Cele trei surori supravegheau sufrageria. M aria-V eronica
era de un calm m arm orean, însă el observă im ediat că sora
Clotilde era tulburată. Părea că se stăpîneşte cu greu, cu m îinile
încleştate vîrîte în mînecile lungi. La fiecare detunătură îngălbenea.
A rătînd din cap spre copii, el încercă să glum ească, spre a-i da
curaj.
- D e-am putea să-i ţinem m ereu la m asă, şi să m ănînce.
Sora M artha izbucni în rîs.
- Ah, da. A r fi minunat!
Cînd Clotilde se străduia să schiţeze un zîm bet, se auzi iar
bubuitul tunului. Francis părăsi im ediat sufrageria şi pom i spre
ghereta de unde lo s if şi Fu supravegheau porţile larg deschise.
Mulţimea de credincioşi se înghesuia aici cu familii şi bagaje; tineri
şi bătrîni, o părticică din omenirea suferindă, sărmane fiinţe um ile
şi simple, înspăknîntate.
Inim a i se um plu de bucurie la gîndul că putea să le ofere un
adăpost. Z idurile solide de cărăm idă îl ocroteau. B inecuvîntă
vanitatea care-1 îndemnase să le constmiască aşa de înalte. Urmări
cu o stranie tandreţe o sărm ană bătrînă în zdrenţe, a cărei faţă
plină de zbîrcituri trăda o existenţă de răbdătoare lipsuri şi care
sosea tîrînd cu greutate un pachet cu care se instală într-un colţ al
curţii suprapopulate. Apoi, liniştită, se apucă să pregătească un
pum n de fasole într-o cutie veche de lapte condensat.

282
 Fu răm ase netulburat lîngă părintele Chisholm , însă chipul
schim bat al lui losif, viteazul, trăda o oarecare team ă. Căsătoria
îl schim base, nu m ai era băiatul fără griji, ci un tată şi un soţ cu
responsabilităţi şi cu gospodăria lui.
- A r trebui să se grăbească! bom bănea el neîncetat. Trebuie
să închidem porţile şi să le baricadăm .
Părintele Chisholm puse m îna pe um ărul lui:
- Să nu închizi pînă ce n-au intrat toţi, losif.
- V o m avea necazuri, răspunse tînărul, ridicînd din umeri.
U nii dintre cei care se găsesc aici au fost chem aţi la arm e de
Wai, şi el va fi foarte nem ulţum it cînd va vedea că au preferat să
vină la noi decît să se bată.
- Totuşi, nu se vo r bate! replică părintele hotărît. H aide,
nu-ţi pierde curajul! în alţă drapelul în tim p ce eu supraveghez
porţile.
lo s if plecă b o m bănind şi după cîtev a m inute drapelul
M isiunii, o cruce a Sfîntului A ndrei de un albastru închis pe un
fond de mătase azur flutura în bătaia vîntului. Părintele Chisholm
tresări de orgoliu şi o fulgerare de bucurie îi străpunse inim a.
Acest drapel sem nifica pacea şi buna înţelegere, un drapel neutru,
care proclam a iubirea tuturor.
Cînd intră şi ultimul întîrziaf porţile fură încuiate provizoriu,
în m omentul acela. Fu atrase atenţia preotului asupra pădurii de
cedri, la o depărtare de circa două sute cincizeci de m etri, în
stînga clădirii. In acest crîng, chiar pe colina de la Jade, apăruse
un tun lung. Vag, el deosebi între crengi tunicile verzi ale soldaţilor
lui Wai care săpau tranşee şi consolidau poziţia bateriei; Francis
nu era un expert în m aterie, însă tunul i se păru o arm ă m ult mai
puternică decît tunurile m ici care erau acum în acţiune. Şi chiar
cînd îl m ai cerceta, o flacără scînteietoare îi luă vederea, urm ată
im ediat de o detunătură form idabilă şi de zgom otul asurzitor al
obuzului care zbură pe deasupra capetelor lor.

283
 Schim barea fii prom ptă. Bom bardam entului acestei piese
grele care bătea oraşul îi răspunse artileria lui N aian care nu era
în să eficientă. Im ediat, lovituri scurte începură să cadă peste
Misiune. U n obuz căzu în grădina de zarzavaturi, anmcînd o ploaie
de pămînt. Imediat izbucniră în curte strigăte de spaimă şi Francis
fu silit să-şi strîngă enoriaşii în biserică.
Vacarmul şi confuzia creşteau. In clase, copiii îşi ieşiseră din
minţi. D ar m aica superioară potoli spiritele. Blajină şi zîmbitoare,
dominînd cu vocea ei izbucnirile de obuz, strînse copiii în jurul ei,
le spuse să-şi astupe urechile cu degetele şi-i îndem nă să cînte cu
glas tare. C înd se liniştiră cu toţii, traversară repede curtea şi
coborîră în pivniţele mănăstirii. Soţia lui lo sif şi cei doi copii ai lor
erau deja acolo. E ra ciudat spectacolul oferit de feţele palide ale
micuţilor, în penum bră, printre stocurile de ulei, de luminări şi de
gulii dulci, sub rafturile în care sora Martha îşi aranjase conservele.
Din pivniţă se auzeau mai slab şuierăturile obuzelor. D ar din cînd
în cînd, ca urm are a unei lovituri violente, clădirea se zguduia
pînă în temelii.
Polly răm ase jo s cu copiii în tim p ce M artha şi Clotilde se
zoreau să pregătească dejunul. Clotilde, fricoasă de felul ei, îşi
pierduse aproape cu desăvîrşire capul. C um traversa curtea, o
bucăţică de schijă îi atinse obrazul.
- O h ! D oam ne! strigă ea, prăbuşindu-se. M -auom orît!
Palidă ca o m oartă, începu să se căineze.
- N u m ai vorbi prostii! zise M artha, apucînd-o de um eri şi
scuturînd-o. Hai să ducem puţină m încare bieţilor copilaşi.
Părintele C hisholm fusese chem at de lo sif la dispensar. O
fem eie fusese u şo r rănită la mînă. C înd sîngele fu oprit şi rana
pansată, preotul îi trim ise pe lo sif şi pe victim ă în biserică, apoi
se duse repede la fereastră ca să vadă ravagiile p ricinuite de
obuze şi de prăbuşirea clădirilor atinse în oraşul Pai-Tan. Jurase
să răm înă neutru, însă nu-şi putu stăpîni dorinţa grozavă, care-1
tulbura, de a asista la înfringcrea acestui m îrşav Wai.

284
 Deodată, de la postul său de observaţie văzu u n detaşam ent
de soldaţi de-ai lui N aian ieşind prin Poarta M anciuriană. Defilau
ca o coloană de fiimici cenuşii, puţin în dezordine, şi începură să
urce colina. Erau cam vreo două sute. îi privea fascinat. M ai întîi
înaintară repede, îm pingîndu-se im ul pe altul; îi v e d e a perfect
desenîndu-se pe verdele viu al colinei. Aplecat, fiecare om înainta,
cu puşca în m înă, cîte zece m etri, apoi se arunca la păm înt.
Timul lui W ai continua să îm proaşte oraşul c u proiectile.
Siluetele cenuşii se apropiau. Se tîrau acum pe brînci; dificila lor
ascensiune se săvîrşea sub un soare arzător. La o su tă de paşi de
pîlcul de chiparoşi, lipindu-se de păm înt, soldaţii făcură o pauză
care dură m ai bine de trei minute. Apoi şeful lor le dăd u semnalul.
C u un urlet, se ridicară şi porniră la asalt.
A coperiră repede ju m ă ta te din distanţă; în c ă vreo cîteva
secunde şi obiectivul era atins. D ar pîrîitul m itralierelor răsună în
aerul lim pede. Trei stăteau la pîndă sub chiparoşi. Sub lovitura
brutală, surprinşi, invadatorii părură că se opresc. U n ii căzură pe
b rîn ci, alţi pe spate, alţii răm aseră o clipă în g en u n ch i, p arcă
rugîndu-se. C ădeau în toate felurile, oarecum c o sm ic , apoi
răm aseră nem işcaţi în plin soare. Ţăcănitul m itralierelor încetă.
Liniştea şi căldura răm aseră atotstăpînitoare, pînă cîn d bubuitul
tunului cel m are readuse totul la viaţă - totul, a fa ră de m icile
siluete întinse pe coasta verde a dealului.
Părintele Chisholm stătea încrem eniţ cu sufletul chinuit Ăsta
era războiul. A ceastă pantom im ă distrugătoare, în m u lţită de
m ilioane de ori, se petrecea în acest m om ent pe o scară mult mai
în tinsă pe bogatele cîm pii ale Franţei. T rem urînd, se rugă cu
înflăcărare:
- D oam ne, lasă-m ă să trăiesc şi să m or p e n tru pace.
D eodată, privirea lui rătăcită zări o m işcare pe colină. U nul
am tre soldaţii lui N aian nu m urise. în ce t şi cu g re u , se tîra în
direcţia M isiunii. Se vedea după m işcările lui, din ce în ce m ai
încete, că îl p ărăseau puterile. P înă la u rm ă se o p ri com plet
epuizat, culcat pe o parte la vreo cincizeci de m etri d e poarta de

285
sus. Francis gmdi că a m urit..., JSiu mai e nevoie să înfiunt moartea;
dacă m -aş d uce acolo, aş prim i un glonţ în cap... nu trebuie să
m ă duc.“ Dar, aproape involuntar, părăsi dispensarul şi se îndreptă
spre poarta de sus. Se sim ţi oarecum ruşinat deschizînd-o, însă,
din fericire, nim eni de la M isiune nu privea în direcţia lui. Se
aventură pe terenul descoperit, în plin soare.
Statura lui scundă, veşm intele şi um bra sa neagră nu prea
atrăgeau atenţia. D e la feresterele M isiunii nu putea fi observat,
însă din pilcul de chiparoşi îl urm ăreau num eroase priviri. Nu
îndrăznea să se grăbească.
Rănitul respira cu un horcăit sacadat. C u am îndouă mîinile
îşi apăsa abdomenul sfîrtecat. Privirea omului se agaţă de Francis
într-o întrebare înspăimîntată.
Francis îl luă în spate şi-l duse la M isiune. îl puse jo s ca să
închidă poarta, apoi îl trase încet la adăpost. D upă ce-i dădu să
bea, plecă să o caute pe M aria-Veronica şi o rugă să improvizeze
un pat în dispensar.
în cursul după-am iezei se încercă un alt atac zadarnic con­
tra poziţiei tunului cel mare. La căderea nopţii, preotul, ajutat de
losif, adună încă cinci răniţi. Dispensarul luă o înfăţişare de spital
de campanie.
A doua zi, bom bardam entele se succedară neîntrerupt.
Vuietul era continuu. Oraşul era grav avariat şi se făcuse o spărtură
în fortificaţiile dinspre apus. D eodată, în unghiul porţii de vest,
Francis zări o coloană im portantă de partizani ai lui W ai care
înainta spre parapetul în ruine. D escurajat, bănui că aceştia vor
pătrunde în oraş, însă nu putea fi sigur.
Restul zilei trecu într-o stare de nelinişte chinuitoare. Pe la
sfîrşitul după-am iezei, le îngădui copiilor să iasă din pivniţă şi
enoriaşilor din biserică ca să ia o gură de aer. Cel puţin erau toţi
nevătămaţi.
Cînd term ină vizita, îl văzu pe lo s if lîngă el, arătînd pentru
prim a dată cu adevărat înspăimîntat.

286
 - Stăpîne, a v en it aici un m esag er din p ăd u rea de cedri,
unde se găseşte tunul lui Wai.
La poarta principală, trei soldaţi de-ai lui Wai priveau printre
bare, iar un ofiţer, fără în d o ială com andantul p o stului, gîndi
părintele Chisholm, stătea lîngă ei. Fără să ezite, Francis deschise
poarta şi se duse la ei:
- Ce doriţi de la m ine?
Ofiţerul era m ic, îndesat şi de vîrstă m edie, cu faţa grosolană
şi buze groase. Respira cu gura deschisă şi îşi arăta dinţii galbeni.
A vea pe cap u n c h ip iu ascuţit, era îm b ră ca t cu o u n ifo rm ă
verde şi cu o centură de piele îm podobită cu un ciucure verde.
M oletierele se term inau pe nişte vechi pantofi de tenis.
- Generalul Wai are onoarea să vă prezinte mai multe cereri.
M ai întîi trebuie să încetaţi să m ai strîngeţi răniţii duşmani.
Sîngele se urcă brusc în obrajii lui Francis.
- Răniţii nu fac nici un rău. N u m ai pot lupta...
Celălalt nu luă în seam ă protestul.
—Al doilea, generalul Wai vă oferă prilejul să contribuiţi la
aprovizionarea lui, dîndu-i pentru început opt sute de kilogram e
de orez şi toate conservele am ericane pe care le aveţi.
-N -a v e m hrană suficientă nici pentru noi. C u toate bunele
sale intenţii, Francis sim ţea că clocoteşte de furie. N u puteţi să
ne jefuiţi aşa.
C a şi m ai înainte, căpitanul trecu şi peste v e s t argum ent.
Se întoarse încet şi aruncă frazele peste umăr, ca pe nişte insulte:
- A l treilea, veţi evacua imediat oamenii pe care-i adăpostiţi
aici. Generalul Wai are impresia că se găsesc printre ei dezertori
din arm ata lui. D acă e cazul, vor fi îm puşcaţi. Toţi oam enii în
stare să poarte armă trebuie să se angajeze imediat sub drapelul lui.
D e data asta, părintele C hisholm nu făcu nici o obiecţie.
R ăm ase drept şi palid, cu pum nii strînşi, cu ochii arzînd de
indignare. Vedea roşu.

287
 - Şi dacă aş refuza să m ă conform ez acestor ordine atît de
moderate? Chipul încăpăţînat abia zîmbi.
- Veţi fi foarte rău trataţi, vă asigur. Spre m area m ea părere
de rău, m ă voi vedea obligat să în d rep t tunul asupra dum ­
neavoastră şi în cinci minute M isiunea va fi făcută p raf şi pulbere.

Tăcere. Cei trei soldaţi se strîmbau şi făceau semne tinerelor

fem ei de dincolo de ziduri. Francis vedea situaţia aşa de clar de
parcă ar fi fost gravată în oţel. îi venea să urle sub am eninţarea
acestor cerinţe nesăbuite şi a pericolului că va fi nimicită Misiunea;
nu putea face însă nim ic decît să cedeze. Şi capitularea asta nu
va fi decît începutul vexaţiunilor care, cu fiecare zi, vor deveni şi
m ai m ari. C u gura uscată, cu ochii aţintiţi în păm înt, se sim ţea
cuprins de o m înie grozavă.
- G eneralul W ai trebuie să înţeleagă că, pentru a strînge
toate aceste provizii, trebuie tim p... ca şi pentru a-i pregăti pe
credincioşii m ei să plece. Ce term en îm i acordă?
- Pînă mîine, replică prom pt ofiţerul. Cu condiţia ca pînă la
m iezul nopţii să-m i aduceţi personal, la bateria m ea, o cantitate
suficientă de cutii de conserve şi de obiecte de valoare drept
cadou acceptabil.
Tăcere. Francis îşi sim ţea inim a strînsă pînă la a se înăbuşi.
Minţi, şoptind:
- D e acord. N u am nici o alternativă. V ă voi aduce astă-
seară gajul.
- V ă felicit pentru înţelepciunea dum neavoastră. V ă voi
aştepta şi, m ai ales, căutaţi să nu daţi greş!
Din tonul căpitanului răzbătea o ironie grea. îl salută pe preot,
strigă un ordin către oam enii săi şi se întoarse călcînd greu spre
pădurea de cedri.
Francis intră în M isiune pradă unei furii ajunsă la apogeu.
Zgomotul uşii de fier închizîndu-se în urm a lui deşteptă în creierul

288
lui о serie de ecouri înfrigurate. Ce stupiditate din partea lui să-şi
im agineze că va putea să scape dintr-o asem enea încercare! E l.. .
p orum belul păcii! S crîşnea din dinţi lăsîndu-se pradă m îniei
îm potriva lui însuşi. C u asprime, îl goni pe lo sif şi pe toţi cei care
se apropiară de el, în vîrfial picioarelor, cu speranţa să citească
pe faţa lui un răspuns la tem erile lor.
De obicei, cînd era tulburat se re&gia în biserică, însă acum îi fii
imposibil să se plece, murmurînd: ,E)oamne, primesc şi m ă supun“.
Se duse în camera lui şi se lăsă să cadă pe fotoliul de răchită.
Incapabil să-şi stăpînească gîndurile, se cufundă într-un tum ult
foarte departe, de b lîn d eţe şi toleranţă. C e se va întîm pla cu
cuvintele lui firumoase? Ce se va întîm pla cu ei?
O altă remuşcare îl chinuia: inutihtatea, stupiditatea, prezenţa
lui Polly la Misiime într-un asem enea m om ent. Şoptind, o ocăra
pe doam na Fiske fiindcă intervenţia ei o adusese pe sărm ana lui
m ătuşă în situaţia asta. D oam ne! D e ce trebuia să se abată toate
grijile din lume asupra um erilor lui? Se ridică dintr-o săritură. N u
putea, da, nu va ceda din slăbiciune, la am eninţarea nebunească
a lui W ai şi la aceea m ai apropiată şi m ortală a acestui tun care,
în im aginaţia lui înfiigurată, lu a proporţii gigantice şi devenea
sim bolul tuturor războaielor şi al tuturor m ijloacelor concepute
de om ca să m asacreze om enirea.
C um um b la p rin cam eră, în co rd at şi plin de sudoare, se
auzi un ciocănit la uşa lui şi intră m ătuşa Polly.
- î m i pare rău că te deranjez, Francis... însă, dacă vrei să
m ă îngădui o clipă...
E a schiţă u n zîm bet, sim ţin d că afecţiunea lui îi conferă
privilegiul de a pătrunde în intimitatea lui.
- Ce doreşti, m ătuşă Polly?
Face un efort să pară Uniştit. Poate avea noutăţi, un al doilea
m esaj de la Wai.
- A ş fi bucuroasă dacă ai încerca, acest passe-m ontagne*,
Francis. N -aş vrea să fie prea largă. îţi va ţine de cald la iarnă.

*Căciuliţă care acoperă ceafa şi urechile (fr.) (n.r.).

289
 Imnărmurit, Francis privea îm pletitura pe care i-o întindea.
N u prea ştia dacă ar trebui să rîdă sau să plîngă. Gestul îi sem ăna
perfect lui Polly. Cînd va sima trom peta Judecăţii de apoi, ea îi
va oferi, fără îndoială, o ultim ă ceaşcă de ceai. N u putea decît
să-i facă pe p lac şi să o lase să-i probeze boneta pe ju m ătate
terminată.
- N u-i rău, m urm ură ea cu ochi critic, poate p uţin prea
largă la gît.
C u capul înclinat şi m uşcîndu-şi buza superioară, num ără
ocheţii pe cîrUgul de os.
- Şaizeci şi opt. Voi scădea patru. M ulţumesc, Francis. Sper
că nu te-am deranjat prea mult.
Preotului i se um plură ochii de lacrimi. Sim ţea irezistibila
tentaţie de a se arunca la gîtul ei şi a plînge cu lacrim i amare.
- M ătuşă Polly, m ă zbat în nişte dificultăţi îngrozitoare. In
num ele Cerului, ce trebuie să fac?
Tăcu o clipă, privind-o îndelung, apoi murmură:
- N u te tem i de pericolul care ne paşte, Polly?
E azîm biuşor.
- T em erile te îm bătrînesc. Şi apoi, de ce m -aş tem e? N u
veghezi tu peste noi toţi?
Această credinţă neclintită în el fii ca o gură de aer proaspăt.
O privi strîngîndu-şi lucrul, înfigînd cîrUgele şi plecînd liniştită, cu
un m ic sem n de încuviinţare din cap. Sub aerul ei degajat se
ascundea o profundă experienţă. A cum nu m ai ezită asupra a
ceea ce trebuia să facă. îşi luă pălăria şi haina şi se furişă spre
po arta de jos.
De-abia ieşit din Misiune, fl învălui întunericul admc al nopţii.
C u toate acestea, coborî colina Jade Vert V if cu pas sigur, fără
să se sinchisească de nici un obstacol. La Poarta M anciuriană i
se ordonă să se oprească şi la lum ina vie a unei lanterne, fu
cercetat de santinele. Bănuia că va fi foarte uşor recunoscut - la

290
ш тш гш пеЬг, înfăţişarea lui era familiară oamenilor din oraş. Avu
un noroc neaşteptat. Printre cele trei santinele, una făcuse parte
dintre soldaţii lui Shon în timpul epidemiei de ciumă. Om ul garantă
im ediat pentru el şi, după ce schim bă cîteva cuvinte cu tovarăşii
săi, se declară gata să-l conducă la locotenent.
Străzile erau pustii, astupate pe alocuri de dărîm ături peste
care plutea o tăcere sinistră. D intr-o secţiune îndepărtată din est
venea, din cînd în cînd, zgomotul unei împuşcături. Grăbindu-se
pe urm a paşilor repezi şi mlădioşi ai călăuzei, pe Francis îl încerca
un ridicol sentiment de vinovăţie.
Shon era instalat în vechiul său cantonam ent şi se odihnea
puţin, îm brăcat, pe patul de cam panie pe care m urise doctorul
Tulloch. N u era bărbierit, m oletierele lui erau m urdare de noroi
şi avea cearcăne de oboseală. C înd Francis intră, el se ridică
într-uncot.
- Ei bine, zise el încet, visam la dum neavoastră, prietene, şi
la excelentul dum neavoastră aşezăm înt de pe colină.
Se ridică de pe pat, ridică fitilul de la lam pă şi se aşeză la
masă.
- N u doriţi un ceai? N ici eu. D ar sînt fericit că vă văd.
R egret că nu pot să vă prezint pe generalul N aian. C onduce un
atac în cartierele de est... doar dacă nu execută cîţiva spioni. E
un om foate luminat.
Francis se aşeză la m asă şi tăcu. îl cunoştea destul de bine
p e Shon ca să-l lase m ai întîi să-şi golească oful. D ar în seara
asta avea m ai p u ţin de spus ca de obicei. A runcă preotului o
privire prevăzătoare, apoi zise:
- D e ce nu form ulaţi cererea, prietene? îm i cereţi poate un
ajutor pe care nu pot să vi-1 dau? A m fi venit să ocupăm M isiunea
dum neavoastră de acum două zile dacă nu ne-am fi tem ut că
vom fi aruncaţi în aer de infam ul Sorana.
- V ă gîndiţi la tun?
- D a, tonul, răspunse Shon cu o ironie politicoasă. îl ştiu

291
prea bine şi de m ult timp... Iniţial se afla pe o canonierâ fiunceză...
A poi l-a cum părat generalul Hsiah. L-am cucerit de două ori în
lupte m ari şi de fiecare dată el l-a răscum părat de la şeful meu.
Apoi Wai şi-a găsit la Pekin o concubină care l-a costat douăzeci
de m ii de dolari de argint. E ra arm eancă, foarte fimmoasă şi se
num ea Sorana. Cînd s-a săturat de ea, a schimbat-o pentm tunul
lui H siah. A ţi asistat ieri la zadarnica şi ucigătoarea noastră
încercare de a-1 captura. N u e posibil. E fortificat... în cîm p
deschis, cum să putem traversa, protejaţi doar de insuficienta
n oastră artilerie? Poate că vom pierde războiul... tocm ai cînd
eram sigur de înaintarea m ea sub ordinele lui Naian.
U rm ă o pauză. Preotul propuse:
- D ar dacă am captura tunul acesta?
- N u , nu m ă ispitiţi. Shon clătină din cap cu o tainică
am ărăciune. Insă vă prom it, dacă arm a aceasta puţin onorabilă
cade în mîinile m ele, că voi avea grijă să o scot definitiv din luptă.
- Vom putea să ne apropiem foarte, foarte m ult de tun.
Shon ridică brusc capul şi cercetă atent chipul lui Francis.
O sclipire de em oţie se citea în privirea lui.
Părintele C hishohn se aplecă spre el cu buzele strînse.
- în seara asta, ofiţerul lui W ai, care com andă bateria, a
venit să ceară de la m ine să-i d au alim ente şi bani înainte de
m iezul nopţii, sub am eninţarea că va bom barda M isiunea dacă
nu m ă ţin de cuvînt...
Voia să continue, însă socoti că e inutil să spună m ai mult.
Timp de un minut, nimeni nu spuse nimic. Shon, iară a avea aerul,
se gîndea. în sfîrşit, zîmbi: cel puţin m uşchii feţei sale schiţară un
zîmbet, însă ochii lui nu exprim au nici o veselie.
- Prietene, continuu să vă consider ca pe un trimis al Cerului.
U n nor întunecă faţa hotărîtă a preotului.
- A stă-seară nu m ă gîndesc la Cer.
D upă o oră, F rancis şi S hon p ărăseau cantonam entul şi,
prin P oarta M anciuriană, se îndreptară spre M isiune. Shon

292
dezbrăcase u n ifo rm a şi se îm brăcase cu o b lu ză albastră şi
pantaloni de hamal, sumeşi pînă la genunchi. Pe cap avea o pălărie
turtită şi ducea în spate un sac plin, legat cu sfoară. Silenţios, la
trei sute de m etri în urm a lui veneau douăzeci de soldaţi.
La jum ătatea drum ului cohnei Jade Vert Vif, Francis atinse
braţul tovarăşului său.
-E rîn d u lm e u .
- N u - i greu.
Shon îşi m ută încet povara pe um ărul celălalt.
- Şi poate că sînt m ai obişnuit să car decît dum neavoastră.
A junseră la adăpostul zidurilor misiunii. N u se zărea nici o
lumină. Silueta singurului lucru pe care-1 iubea Francis era doar o
m asă de um bră fără apărare. D om nea o linişte absolută. Deodată,
din locuinţa de la poartă auzi melodia pendulei pe care i-o dăduse
lui lo sif drept cadou de nuntă. Erau orele unsprezece. Shon repetă
oam enilor lui ultim ele instrucţiuni. U nul dintre ei, căţărat pe zid,
tuşi cu u n zg o m o t care păru că răsună pîn ă în cealaltă parte a
m unţilor. Shon m u rm u ră cîteva înjurături la adresa acestuia.
O am enii nu aveau un rol important. In dram a care se pregătea,
Francis şi cu el erau principalii actori. Preotul ghicea că prietenul
lui îl urmăreşte prin întuneric.
- V ă daţi exact seam a de ceea ce se v a întîm pla?
-D a.
- C înd voi trage în bidonul cu petrol, acesta v a lua foc
instantaneu şi va incendia cordita. în să m ai înainte ca eu să fi
scos revolverul, încercaţi să vă îndepărtaţi p e cît posibil.
Zguduitura va fi puternică.
D upă o clipă, reluă:
- Să m ergm dacă sînteţi gata. Şi, p en tru D um nezeul
dum neavoastră, ţineţi torţa la distanţă de sac.
A dunîndu-şi to t curajul, F rancis scoase chibriturile din
buzunar şi aprinse trestia despicată. Apoi o ridică, ieşi din um bra
zidului M isiunii şi se îndreptă, pe faţă, spre pîlcul de chiparoşi.

293
Shon îl urm a ca u n servitor, purtînd sacul în spate, încovoiat şi
gem înd zgom otos sub povară.
Distanţa era scurtă. La capătul diunbrăvii se opri şi strigă în
direcţia celor ce pîndeau printre copaci:
- A m venit, după cum ne-am înţeles. Conduceţi-mă la şefiil
vostru.
După un m om ent percepură o m işcare în spatele lor. Francis
se întoarse iute şi văzu doi dintre oamenii lui Wai.
- Vă aşteptam, Vrăjitorule. Fiţi iară team ă şi urmaţi-ne. Fură
escortaţi de-a lungul imui adevărat labirint de tranşee puţin adînci
şi de piram ide de bam bus ascuţite, pînă în m ijlocul pilcului de
copaci. Inim a preotului încetă deodată să bată. Greaua piesă de
artilerie era acolo, protejată de o ridicătură de păm înt şi de crengi
de cedru, cu servanţi în ju r gata pentru orice eventualitate.
- A ţi adus to t ceea ce am cerut?
Francis recrmoscu vocea ofiţemlui care-i vorbise mai înainte.
M inţi de astă dată cu m ai m ultă uşurinţă:
- A m adus un sac m are cu conserve... care v ă vo r face cu
siguranţă plăcere.
-N u m a i atît?
Căpitanul bateriei înaintă în lumină.
- A ţ i adus şi bani?
-D a.
- U n d e s în t?
Căpitanul aruncă sacul.
- N u acolo, se grăbi să intervină Francis, tresărind, banii
sînt în punga mea.
Căpitanul îl privi cu o sclipire de lăcom ie în ochi. U n grup
de soldaţi se apropie cu ochii fixaţi asupra preotului.
-A sc u lta ţi toţi.
Francis le atrăgea atenţia, făcînd un efort disperat.
îl văzu pe Shon în penum bră, apropiindu-se pe nesim ţite
d e tu n .

294
 - V ă rog, vă im plor să nu distrugeţi M isiunea.
Faţa căpitanului exprim a doar dispreţ. Zîm bi batjocoritor.
- Veţi fi liniştiţi pînă m îine. în um bră, cineva rise. A poi le
vom proteja pe fem eile voastre.
F rancis sim ţi că îi stă inim a în loc. Shon, prefacîndu-se
extenuat, lăsase jos sacul, sub gura tunului şi, părihd m ereu ocupat
să-şi şteargă fruntea, se apropie încet de preot. M ulţimea soldaţilor
creştea şi m anifesta o oarecare nerăbdare. F rancis se lupta să
cîştige puţin tim p pentru Shon.
- N u m ă îndoiesc de cuvîntul dum neavoastră, însă aş dori
să am o oarecare asigurare din partea generalului Wai.
- G eneralul W ai este în oraş. îl veţi vedea m ai tîrziu.
Tonul căpitanului era nerăbdător şi înaintă ca să-şi primească
banii. C u coada ochiului, Francis îl v ăzu pe Shon scoţînd
revolverul. în acelaşi tim p percepu locul loviturii şi ciocnirea
glonţului de bidonul din sac. Fiind sigur de explozie, nu înţelegea
de ce nu se întîmplă nimic. Shon trase trei lovituri scurte. Francis
văzu petrolul care se răspîndea afară din sac. D ezgustat, gîndi
mai repede decît loviturile de revolver: „Shon s-a mşelat. Gloanţele
nu dau foc petrolului. Sau poate nu este decît petrol în bidon.“ îl
văzu pe Shon trăgînd în mulţime, zbătîndu-se să păstreze distanţa
ca să poată trage cu arma, chemîndu-şi disperat în ajutor oamenii
săi. îl m ai văzu pe căpitan şi doisprezece oam eni aruncîndu-se
asupra locotenentului. E xasperat şi furios totodată, în să cu
aceeaşi încetineală calculată cu care ar fi aruncat undiţa exact în
locul unde s-ar găsi un somon, ridică braţul şi aruncă torţa aprinsă.
Aruncarea sa fii atît de precisă încît flacăra descrise o traiectorie
ca o com etă în noapte şi căzu în plin pe sacul îm bibat cu petrol,
în aceeaşi clipă percepu flacăra care ţîşni, făcînd să erupă o ploaie
de păm înt şi auzi o detunătură asurzitoare, în timp de un vîrtej de
aer fierbinte îl aruncă la pămînt. N u i se întîmplase niciodată să-şi
piardă cunoştinţa; acum i se părea însă că se prăbuşeşte, cade în
întuneric şi în gol. C ăuta zadarnic să se agaţe de ceva, căzînd
mereu, pînă la anihilare şi uitare.

295
 C îndîşi reveni, era întins pe pămînt, neputincios, dar întreg,
iar Shon îl trăgea de urechi ca să-l trezească. C a în vis, vedea
cerul înroşindu-se deasupra lui. C u trosnituri şi huruituri, ca un
rug, tot lem nul chiparoşilor ardea.
- T u n u l este distrus?
- Da, gata cu el. Şi treizeci dintre soldaţii lui Wai au sărit în
aer împreună cu tunul. Dinţii lui străluceau, albi, pe chipul negricios.
Prietene, vă felicit. N -am văzut o asem enea ispravă în viaţa mea.
în că im a şi m ă convertesc la creştinism!

în cele cîteva zile care urm ară, părintele Chisholm fia pradă
unei teribile confiozii mintale şi spirituale. Dar aventura sa îl adusese
şi într-o stare de extremă extenuare fizică. N u avea nimic dintr-un
erou de rom an de aventuri. Era doar un om uleţ de peste patruzeci
de ani, cu răsuflarea scurtă şi forţele uzate. Se sim ţea zdruncinat
şi slăbit. Dureri de cap persistente îl obligau să se tîrască în camera
lui de m ai m ulte ori pe zi şi să-şi cufionde fruntea în apa rece din
lighean. Dar dincolo de această suferinţă fizică, în sufletul lui era
un am estec haotic de triu m f şi rem uşcări, ca şi de o neîncetată
uim ire cum că el, preotul lui D um nezeu, ridicase m îna ca să-şi
m asacreze sem enii. C u greu găsea alinare, zicîndu-şi că luase
apărarea oamenilor care îşi încredinţaseră viaţa în mîinile lui. Cel
m ai ciudat chin era amintirea leşinului sub efectul exploziei. Aşa
o fi m oartea? O uitare totală...
Nimeni, în afară de Polly, nu băniua că el părăsise M isiunea
în seara asta. O observă pe m ătuşa sa care îşi plim ba privirea de
la el, care era tăcut şi obosit, la trunchiurile chiparoşilor uscaţi,
singurii care m arcau locul unde fusese tunul. Fraza b anală pe
care i-o adresase era plină de subînţelesuri: „Cel care ne-a scăpat
de această pacoste ne-a făcut un straşnic serviciu".
Luptele continuau în m ahalalele oraşului şi în m unţi, spre
est. P atru zile m ai tîrziu ajunse vestea la M isiune că situaţia se
întorcea împotriva lui Wai.

296
 Sfîrşitul săptămînii veni cu un timp cenuşiu, cu un cer acoperit,
plin cu nori ameninţători. Sîmbăta, îm puşcăturile răsunau în Pai-
Tan, de fapt, cîteva pîrîituri spasm odice. D in balcon, părintele
Chisholm observa şirurile de siluete îmbrăcate în uniforma verde
a lui Wai care se retrăgeau prin poarta de vest. M ulţi aruncaseră
arm ele de team ă să nu fie capturaţi şi îm puşcaţi ca rebeli. Era,
Francis îşi dădea seam a, indiciul sigur al înfiîngerii lui W ai şi al
faptului că el ajunsese la im com prom is cu generalul Naian.
N u departe de M isiune, dincolo de zidul superior, unde un
pîlc de bam buşi îi ascundea privirii observatorilor din oraş, se
strînseseră o parte dintre soldaţii lui W ai. Vocile lor, neclare dar
îngrijorate, se auzeau limpede pînă la M isiune.
Spre ora trei după-am iază, sora Clotilde veni foarte agitată
la părintele Chisholm care se plim ba prin curte, prea tulburat ca
să se poată odihni.
-A rm a aruncă provizii peste zidul de mai sus. Sînt sigură că
soldatul ei este acolo... vorbea cu el.
Propriii lui nervi erau gata să plesnească.
- N u e nim ic rău să-i hrăneşti pe cei flămînzi.
- D ar este un asasin! Oh! C em le, vom fi cu toţii m asacraţi
în paturile noastre.
- N u v ă faceţi atîtea griji pentru soarta dum neavoastră.
Răbufiii plictisit: M artiriul este calea cea m ai dreaptă spre cer.
L a căderea nopţii, soldaţii se revărsau în puhoi afară din
oraş. V eneau pe Podul M anciurian şi o apucau pe drum ul spre
Jade Veri Vif, p e lîngă M isiune, într-o derută totală. Feţele
m urdare ale o am enilor erau m arcate de graba cu care se
retrăgeau. N oaptea urm ătoare, foarte întunecată, fu străpunsă
de strigăte şi detunături, de galopuri de cai şi de flăcări de torţe în
cîm pia îndepărtată. Preotul privea m elancolic acest spectacol de
la poarta superioară. D eodată sim ţi în spatele lui paşi uşori. Se
întoarse. N u fii d ecît parţial surprins recunoscînd-o pe Arma,
învăluită pînă la bărbie în m antia ei de uniform ă, în m înă cu un
pachet bine înfăşurat.

297
 - U nde te duci, Anna?
E a îşi stăpîni un strigăt înăbuşit, însă îşi reveni numaidecît,
ursuză şi obraznică.
- E treab a m ea.
- N u vrei să-m i spui?
-N u .
E l se liniştise acum , atitudinea lui se schimbase. L a ce bun
s-o reţină cu de-a sila?
- A i hotărît să ne părăseşti, A nna, evident. Şi nim ic nu te
poate face să-ţi schim bi părerea.
Ea replică pe un ton amar;
- M -aţi surprins acum ; d ar data viitoare nu m ă voi lăsa
prinsă.
- Inutil să vorbeşti de data viitoare, Anna. Scoase cheia din
buzunar şi deschise poarta: Poţi să te duci.
Simţi că fata încremenise, fixîndu-1 cu privirea ei întunecată.
Apoi, fără un cuvînt de recunoştinţă sau de adio, apucă pachetul
şi ieşi prin poarta întredeschisă. Curînd, silueta ei se pierdu în
m ulţim ea de pe drum.
El răm ase acolo, cu capul descoperit, în timp ce gloata trecea
prin faţa lui. Deodată, glasurile deveniră mai ascuţite şi, la lumina
torţelor, apăru u n grup de cavaleri. Se apropiau repede lovind
cu cravaşa în dreapta şi în stînga pe toţi cei care îi stinghereau.
La nivelul porţii, un cavaler îşi sili calul spumegînd să se oprească.
Faţa lui fiind luminată, privirea preotului întîlni o mască demonică,
un cap de m ort cu ochii mijiţi, cu o fiamte îngustă. Om ul îl insultă,
apoi ridică m îna într-un gest ameninţător. Francis nu se urni din
loc. Desăvîrşita sa imobihtate, nepăsarea şi totala lui resemnare îl
dezarm ară p e celălalt. Cînd el ezită se auziră strigăte; „înainte,
Wai, înainte... La Tu-en-lai! Sîntem urmăriţi!“
Wai lăsă jos m ma cu arma cu un ciudat fatalism. Dădu pinteni
calului, însă se întoarse în şa şi scuipă cu ură în direcţia preotului.
Apoi noaptea îl înghiţi.

298
 A doua zi dim ineaţa soarele strălucea şi clopotele M isiunii
bateau cu toată puterea. Fu, din proprie iniţiativă, se căţărase în
clopotniţă şi se agăţase de funia cea m are, cu barba lui rară
balansîndu-se în cadenţă. Cea mai m are parte a refugiaţilor, veseli,
se pregăteau să se întoarcă acasă şi nu aşteptau decît sem nalul
p reotului ca să plece. Toţi copiii se zbenguiau în curte sub
su p ra v e g h e re a M ă rie i-V eronica şi a lui M a rth a , care se
îm păcaseră suficient ca să se suporte la o distanţă de doi metri.
Şi C lotilde se ju ca; cu veselie dădea, pentru cei m icuţi,
drum ul unui balon şi rîdea cu ei. Polly, stînd dreaptă în colţul
favorit din grădina de zarzavaturi, făcea ghem un scul de lînă, ca
şi cînd ritmul vieţii sale n-ar fi fost nicicînd tulburat.
C înd părintele C hisholm coborî încet treptele scării de la
casa lui, lo sif îi ieşi bucuros înainte, cu copilaşul său în braţe.
- S-a sfîrşit, stăpîne, N aian e victorios. N oul general e un
om m are. N u va m ai fi război în Pai-Tan. A prom is-o. N e vom
bucura de pace în tot restul zilelor noastre.
Sălta uşurel copilul în braţe, drăgăstos, triumfînd:
- Tu nu te vei bate, m icul m eu Joshua, nu vei cunoaşte
lacrim ile şi sîngele. E pace! Pace!
Inexplicabil, preotul simţi o adîncă m îhnire. Ciupi obrazul
drăgălaş al bebeluşului în sem n de dezm ierdare. îşi stăpîni apoi
un suspin şi zîm bi. Toţi alergau spre el - copiii săi şi oam enii pe
care îi iubea, pe care îi scăpase cu p reţul principiilor sale cele
m ai sănătoase.

10
C hiar la sfîrşitul lui ianuarie se p u tu ră aprecia pe deplin
binefacerile acestei victorii. M ătuşa Polly plecase în Anglia de o
săpătmînă. Despărţirea fusese dureroasă, însă avea convingerea
că era hotărîrea cea m ai înţeleaptă.

299
 în dim ineaţa aceasta, ducîndu-se la dispensar, se întreba
pînă unde se v a m ai lungi coada pentm orez. în ajun ajunsese la
extremitatea zidului Misiunii. Wai, furios de înfrîngerea lui, arsese
toate recoltele pe o im ensă suprafaţă. R ecolta de cartofi fusese
slabă. Orezăriile, pe care numai femeile le putuseră cultiva, fiindcă
oam enii erau m obilizaţi şi boii rechiziţionaţi, nu dăduseră nici
jum ătate din randam entul obişnuit. Toate m erindele erau rare şi
seumpe. In oraş, conservele se vindeau cu de cinci ori preţul. Şi
preţurile urcau în fiecare zi.
Francis se grăbi să intre în clădirea aglom erată. C ele trei
surori erau acolo, fiecare cu cîte un cauc de lemn, înaintea unei
cutii cu orez. V ărsau cîte trei uncii de orez în fiecare cană care li
se întindea. Francis supraveghea scena. Oamenii aceştia sărmani
erau răbdători, liniştiţi, însă huruitul neîntrempt al grăunţelor uscate
producea un neîncetat şuier în încăpere. Zise încet către M aria-
Veronica:
- N u mai putem continua. Mîine va trebui să împărţim numai
o ju m a te de raţie.
- Foarte bine, zise ea, facînd un gest de încuviinţare.
Evenimentele recente au încercatK) din greu, gjndi el găsind-o
m ai palidă ca de obicei. N u ridica ochii din cutia de orez.
F rancis se duse p în ă la po arta exterioară, o dată sau de
două ori, num ărînd cîţi m ai aşteptau. în sfîrşit, spre m area lui
uşurare, coada începu să se subţieze. Traversă din nou curtea şi
coborî în pivniţe ca să verifice stocurile. D in fericire, dăduse cu
două luni înainte un ordin care fusese cu punctualitate executat,
în să stocul de orez şi de cartofi, din care se scoteau cantităţi
m ari, scădea în proporţii îngrijorătoare.
Se gîndi. Cu preţuri exorbitante se puteau aprovizona din
Pai-Tan. Se hotărî brusc să telegrafieze în metropolă, pentm prima
dată în istoria Misiunii, ca să sohcite un ajutor imediat. O săptămînă
m ai tîrziu i se răspunse: Absolut imposibil de acordat ajutor.
Am intiţi-vă că noi sîntem în război; din fericire, dum­

300
neavoastră nu. Mă consacru Crucii Roşii. Cu prietenie,
Anselm Mealey.
F rancis rupse depeşa verde cu o faţă inexpresivă. D upă-
amiază, cu toate resursele financiare ale M isiunii, se duse în oraş.
însă era prea tîrziu; nu se găsea m ai nim ic de cumpărat. Piaţa de
grîne era închisă. Magazinele cele mai importante nu ofereau decît
produse perisabile: cîţiva pepeni, ridichi şi peşti de rîu.
îngrijorat, se opri la M isiunea din strada Lanternelor şi avu
o lungă convorbire cu doctorul Fiske. Apoi, la întoarcere, făcu o
vizită la casa dom nului Chia.
Domnul Chia îl primi cu bunăvoinţă. Băură împreună în micul
birou cu zăbrele, unde plutea un m iros de m irodenii de lem n de
cedru.
- într-adevăr, aprobă dom nul C hia grav. Situaţia răm îne
neliniştitoare. D om nul Pao a plecat la C hek-K ow ca să încerce
să obţină cîteva prom isiuni de la noul guvern.
- C u oarecare sanşă de succes?
- F ă r ă îndoială.
M andarinul adaugă puţin cinic:
- însă promisirmile nu hrânesc pe nimeni.
- Se spunea că ham barele conţin stocuri de m ai m ulte tone
de orez.
- Generalii! Naian şi-a însuşit totul. El a golit toate rezervele.
- Dar, în fine, zise preotul, încruntînd din sprîncene, nu poate
să înfom eteze populaţia. L e-a prom is m area cu sarea ca să-i
cîştige de partea lui.
- A cum îşi exprim ă m oderat opinia cum că, după el, o
oarecare scădere a populaţiei ar fi o binefacere pentru comunitate.
U rm ă o pauză. Părintele Chisholm adăugă:
- C el puţin e bine că doctorul F iske aşteaptă stocuri
considerabile. C entrul său din P ekin i-a prom is că-i va trim ite
trei corăbii încărcate cu cereale.
-A h !

301
 Se făcu tăcere.
- N u păreţi convins?
D om nul Chia răspunse cu un zîm bet binevoitor:
- Sînt două m ii de li de Ia Pekin la Pai-Tan. Şi oam enii
trebuie să mănînce pe tot drumul. După um ila m ea părere, stimatul
m eu prieten, trebuie să socotim şase luni de mari lipsuri. Asemenea
situaţii sînt foarte frecvente în China. însă ce contează? Poate că
noi vom muri. China rănîne.
A doua zi de dim ineaţă părintele C hisholm fu nevoit să
respingă coada pentru orez. I se rupea inim a, dar fusese nevoit
să o facă şi trebuise să închidă porţile. îi ordonă lui lo sif să scrie
o pancardă cu indicaţia că adevăraţii nevoiaşi puteau să se înscrie
la locuinţa lui. îi va cerceta personal.
în apoindu-se în casă, îşi puse în gînd să stabilească o
raţionalizare p en tru M isiune. O începu chiar din săptăm îna
următoare. La acest regim, mai întîi miraţi, apoi mormăind, copiii
rămaseră nepăsători. Ca amorţiţi, cereau m ereu mai mult la fiecare
masă. Insuficienţa zahărului şi a dulciurilor îi întrista cel mai mulL
Slăbeau.
Misiunea metodistă rămîhea fără ştiri despre proviziile trirnise.
D e trei săptămîni erau aşteptate cele trei corăbii şi doctorul Fiske
nu putea să-şi ascundă neliniştea. Bucătăria sa populară gratuită
fusese închisă de o lună. în Pai-Tan, p opulaţia se tîra, sfîrşită,
apatică.
Atunci populaţia se puse în mişcare; pribegia începu şi spori,
fenomen vechi precum China însăşi: plecarea liniştită a oamenilor,
a fem eilor şi a copiilor din oraş spre Sud.
L a aceste simptome i se stiînse inima părintelui Chisholm. îl
obseda situaţia m icuţei sale com unităţi slăbite, condam nată la
suferinţe şi foamete. Trase repede o concluzie practică din lenta
procesiune care se desfăşura dinaintea ochilor lui.
C a şi în tim pul cium ei, îl chem ă pe lo sif, îi dădu cîteva
instrucţiuni scurte şi-l pom i la drum.

302
 în dim ineaţa urm ătoare, după plecarea lui losif, se duse în
sufragerie şi dădu fiecărui copil cîte o p orţie dublă de orez. în
pivniţă nu m ai era decît o ladă cu smochine. Le împărţi la fiecare
cîte un fruct dulce şi lipicios.
Acest surplus la porţia obişnuită înveseli numaidecît pe toată
lumea. D ar M artha, care nu uita că pivniţele erau goale, privi la
părinte şi bîlbîi, perplexă;
- Ce se petrece, părinte? E ceva... sînt sigură.
- O să ştii sîm bătă, M artha. D e-acum , rugaţi-o pe m aica
superioară să dea m ereu porţii duble.
M artha pom i să îndeplinească însărcinarea, dar, lucru ciudat,
nu o descoperi nicăieri pe m aica superioară.
Toată după-amiaza, M aria-Veronica nu se arătă. N u se duse
nici în clasa de împletit, pe care o supraveghea în fiecare miercuri,
la sala de coşuri. L a trei, tot nu apăruse. Poate că uitase. Puţin
după cinci se arătă în sufragerie, palidă, liniştită, fără să se scuze
p entru absenţă. Seara, la m ănăstire, C lotilde şi M artha fură
deşteptate am îndouă de u n zgom ot neobişnuit care provenea,
precis, din cam era M ăriei-Veronica.
C onsternate, schim bară im presii pe şoptite şi a doua zi
dim ineaţă, într-un colţ al spălătoriei, uitîndu-se la ea, o văzură
traversînd curtea dem nă, dreaptă, însă m ai încet ca de obicei.
- E zdrobită, în sfîrşif zise Martha. Sfîntă Fecioară! Ai auzit-o
ieri-seară cum suspina în cam era ei?
Clotilde răsucea un colţ de rufa între degete.
- Poate a aflat de vreo înfringere a nem ţilor de care noi nu
ştim încă.
- D a, da... trebuie să fie c ev a teribil. M artha se crispă
deodată. Adevărat, dacă n-ar fi o afurisită de nem ţoaică, m i-ar fi
m ilă de ea.
- N u am văzut-o niciodată plîngînd, zise Clotilde privind şi
răsucind peticul de pînză. Este foarte mîndră. Situaţia asta trebuie
să-i fie îngrozitor de penibilă.

303
 - Orgoliul este m ai puternic decît durerea. Crezi că ne-ar fi
com pătim it ea pe noi dacă am fi cedat prim ii? Totuşi, trebuie să
m ărturisesc... ch! H ai să ne vedem de călcat.
D um inică dis-de-dim ineaţă, o cavalcadă m ică se apropie
de M isiune venind dinspre m unte. Prevenit de losif, părintele
C hisholm se grăbi spre căsuţa de la poartă ca să-i prim ească pe
L iu Chi şi pe cei doi tovarăşi ai lui care veneau din sat. Strînse
mîinile bătrînului păstor de parcă n-ar mai fi vrut să le dea drumul.
- Sînteţi cu adevărat bun. Bunul D um nezeu vă va răsplăti.
L iu Chi zîm bea naiv, im presionat de aceasta prim ire
călduroasă.
- A m fi venit m ai curînd, însă am pierdut m ult tim p pînă să
adunăm caii.
A dusese treizeci de cai de munte, cu coam a deasă, în fiîuri,
însă nu înşeuaţi şi care duceau coşuri mari pe spate. Caii mestecau
mulţumiţi de finul pus dinaintea lor. Inima preotului era uşurată de
o grea povară. Ii invită pe cei trei oam eni să se ducă să se răco­
rească Ia losif, a cărui soţie pregătise o gustare, şi le recom andă
ca după dejun să se odihnească.
O găsi pe m aica superioară în cam era cu lenjerie, unde
distribuia liniştită cele necesare pentru săptămîna următoare: feţe
de masă, cearşafuri şi şervete, Marthei, lui Clotilde şi uneia dintre
elevele m ai în vîrstă. N u încercă să-şi ascundă mulţumirea.
-P re g ă tiţi-v ă de o surpriză. D in cauza foam etei, ne vom
refixgia în satul Liu. Acolo vom găsi totul din abundenţă. Zîmbi.
Soră M artha, sînt sigur că vei învăţa să găteşti berbecul în m ai
m ulte feluri pîn ă ne vom întoarce. Ştiu că veţi aprecia această
experienţă. Iar pentru c o p ii... va fi o vacanţă frumoasă.
După ce trecu primul m om ent de surpriză M artha şi Clotilde
zîm biră, încîntate la gîndul schim bării în viaţa lor m onotonă şi
surescitate de aventură.
- V ă aşteptaţi, fără îndoială, să fim gata în cinci m inute!
bom băni M artha veselă, aruncînd o privire întrebătoare, pentru

304
prim a dată după m ulte săptăm îni, spre m aica superioară, ca şi
cînd aştepta aprobarea ei.
E ra un p rim pas spre iertare. în să M aria-V eronica stînd
acolo nepăsătoare, părea că nu observă nim ic.
- Da, trebuie să vă pregătiţi cît mai repede, răspimse părintele
Chisholm, aproape bucuros. Cei mai mici vor fi instalaţi în coşuri,
celelalte eleve v o r face cu schim bul, m erg în d pe jo s şi călare
alternativ. Nopţile sînt calde şi fioimoase. Liu Chi va veghea asupra
tuturor. Plecînd astăzi, trebuie să ajungeţi în sat într-o săptămînă.
Clotilde izbucni în rîs.
- Vom arăta ca o şatră de ţigani.
Preotul dădu din cap.
- lo sif va prim i o colivie cu porum beii m ei poştaşi. Veţi da
drum ul cîte un u ia în fiecare seară ca să-m i aducă ştiri despre
călătoria voastră.
- Cum , strigară M artha şi C lotilde, într-un glas. D u m ­
neavoastră nu veniţi cu noi?
- Poate că o să vă urm ez m ai tîrziu. Francis era m ulţum it că
era dorită prezenţa lui. înţelegeţi că cineva trebuie să răm înă la
M isiune. M aica superioară şi dum neavoastră veţi fi pionierii.
Maria-Veronica zise încet:
- E u n u p o t să m erg.
Tăcură. M ai întîi, Francis crezu că ea face aluzie la cearta
lor şi că nu dorea să le însoţească pe celelalte două, însă o singură
privire îl făcu să înţeleagă că nu acesta era motivul.
Spuse pe un ton convingător;
- Va fi o excursie fiaunoasă. Schim barea aceasta de aer vă
va face bine.
E a dădu încet din cap.
- în curând voi fi nevoită să întreprind o lungă călătorie...
Tăcerea se prelungi cîteva m inute. A poi, foarte calm ă, ea
vorbi fără ca vocea ei să trădeze cea m ai m ică emoţie:
- T rebuie să m ă înapoiez în G erm ania... ca să dispun de

305
bunurile mele... în favoarea ordinului nostru. Fixă cu privirea un
punct în depărtare. Fratele m eu a căzut la datorie.
M ai înainte tăcerea era grea, acum, însă, se aşternu o linişte
de m oarte.
Deodată, Clotilde izbucni în lacrimi. Apoi M artha lasă capul
în jo s în sem n de simpatie. Părintele Chisholm, adînc întristat, le
privi pe rînd, apoi le părăsi fără un cuvînt.

L a două săptăm îni după sosirea prim ului grup la Liu, fu

rîn d u l M ariei-V eronica să plece. U ltim ul bilet, adus de un
porumbel, spunea că' toţi copiii erau instalaţi în condiţii primitive,
însă confortabile, şi că erau sănătoşi în aerul tare de m unte.
P ărintele C hisholm avea toate m otivele să se felicite pentru
inspiraţia lui. Şi totuşi, însoţind-o pe M aria-V eronica pînă la
debarcader, în urm a celor doi ham ali încărcaţi cu bagajul ei,
suspendat pe două prăjini sprijinite pe um eri, se simţi dezolant
de părăsit.
Stăteau alături pe chei în tim p de oamenii rînduiau bagaj ele
în sam pan. în urm a lor, se întindea oraşul din care se ridica un
m urm ur de descurajare. Sub ochii lor, ancorată în mijlocul rîului,
jonca era gata de plecare. A pa întunecată care plescăia lovindu-se
de maluri se confunda cu orizontul cenuşiu.
El nu găsea cuvinte să-şi exprim e sentim entele. M aria-
Veronica însemnase atît de mult pentm viaţa lui; graţioasa şi distinsa
femeie îl ajutase, îl încurajase şi îi fusese tovarăşă în atîtea încercări.
Crezuseră că eforturile lor erau indestmctibil legate. Şi iată că ea
îl părăsea pe negîndite, aproape pe furiş şi, pe deasupra, sub
povara unei neînţelegeri vagi şi dureroase. C u un suspin, îi adresă
unzîm betm îhnit
- C h iar d acă ţara m ea se luptă îm potriva ţării d u m ­
neavoastră, amintiţi-vă că... eu nu sînt duşm anul dumneavoastră.
A ceastă declaraţie sobră îi era atît de caracteristică şi în
acelaşi tim p tot ceea ce adm ira la el, încît îi zdruncină hotărîrea

306
de a răm îne tare. Privi la om ul de lîngă ea, la scunda faţa slabă,
părul rar, şi lacrimile îi tulburară fium oşii ei ochi.
- Scum pul m eu... scum pul m eu prieten... nu v ă voi uita
niciodată.
îi strînse afectuos şi îndelung m îna. A poi, repede, sări în
vasul care trebuia s-o ducă la joncă. E l răm ase pe m al, rezem at
de vechea sa um brelă scoţiană, cu ochii m ijiţi ca să se ferească
de reflexele soarelui în apă, pînă cînd vasul nu m ai fii decît un
prmct plutitor care pierea la m arginea cerului.
F ără ca ea să fi bănuit, el pusese în b agajele ei m icuţa
Fecioară Spaniolă, pe care i-o dăduse odinioară părintele Tarrant.
Era singurul obiect de o oarecare valoare pe care-1 avea şi ea îl
adm irase adesea.
în fine, se înapoie la M isiim e cu inim a grea. în grădina pe
care o crease ea şi pe care o iubise atît de m ult, se opri,
recunoscător să găsească acolo liniştea şi pacea. A erul era plin
de parfum ul crinilor. B ătrînul Fu - grădinarul era singurul său
tovarăş în M isiunea goală - curăţa azaleele cu o m înă uşoară şi
sigură. Preotul se sim ţi sfîrşit de toate evenim entele care se
desfăşuraseră recent. U n capitol din viaţa lui se încheiase; pentru
prim a dată sim ţi că îm bătrîneşte. Se aşeză pe b ancă la um bra
sm ochinului şi îşi propti coatele pe m asa de lem n de brad pe
care ea o instalase acolo. Bătrînul Fu, care îşi continua treaba, se
făcu că nu observă nim ic cînd, după o clipă, Francis îşi ascunse
fataînmîini.

11
Tot la um bra fiunzelor mari de smochin, aşezat la m asa din
grădină, îşi răsfoia jurnalul personal; mîinile lui, ca sub efectul unei

307
iluzii optice, erau pline de vene şi tremurau uşor. Desigur, bătrînul
F u nu-1 m ai supraveghea, doar dacă nu cum va printr-o crăpătură
din cer. îl înlocuiseră doi tineri grădinari care se aplecau asupra
stratului de azalee, în tim p ce părintele Chu, un preot chinez mic,
blind şi timid, se plimba cu breviarul înm m ă la o distanţă respectabilă,
aruncîndu-i din timp în timp o privire plină de afecţiune filială. Sub
soarele de august, în curtea Misiunii, totul tremura în căldura uscată
şi lirminoasă, scînteietoare ca un lichid auriu. De la terenul dejoacă
veneau strigătele vesele ale copiilor în recreaţie: erau orele
unsprezece. Copiii săi ori, mai degrabă se corectă, el cu o grimasă,
copiii copiilor săi... T im pul trecea într-adevăr prea repede,
acumulînd, adăugind, unul după altul, anii pe umerii lui, fără ca el să
fi ajuns să pună ordine în viaţa lui.
O faţă trandafirie, rotim dă şi veselă apăru dinaintea lui,
privindu-1, pe deasupra unui pahar m are cu lapte. Se încruntă
cînd se apropie m aica M aria-M argareta, iritat că i se ream intea
v îrs ta p rin necontenite atenţii. L a u rm a urm elor, n-avea decît
şaizeci şi şapte de ani... în fine, şaizeci şi opt luna viitoare...
aproape nimic... şi se sim ţea m ult m ai bine decît mulţi tineri.
- N u te-am rugat să nu-m i m ai aduci asta?
E a zîm bi liniştită, viguroasă, activă şi mămoasă.
- V e ţi avea nevoie astăzi, părinte, dacă vreţi n eapărat să
faceţi un drum aşa de lung, inutil şi obositor. Făcu o pauză. N u
văd de ce părintele C hu şi doctorul Fiske nu s-ar duce singuri?
-A d e v ă ra t?
- N u , cu adevărat nu.
- Scumpă soră, e mare păcat. Spiritul dumneavoastră trebuie
să fie puţin earn mărginit.
E a rise cu îngăduinţă şi încercă să-l convingă:
- L ăsaţi-m ă să-l previn pe Joshua că renunţaţi la drum ul
acesta.
- Spune-i să vină cu caii înşeuaţi şi gata de plecare într-o
oră.
E a îl părăsi clătinînddin cap cu un aer de reproş; iar el zîmbi

308
grozav de satisfăcut că trium fase. A poi, bîndu-şi laptele cu
sorbituri m ici, fără să m ai fie nevoie să se strîm be, fiindcă ea nu
m ai era acolo, începu să-şi citească jurnalul. Deprinsese de curînd
obiceiul acesta ca să m editeze pe în d elete asupra vieţii lui pe
care o evocau aceste foi uzate şi îndoite la colţuri.
în dim ineaţa asta, caietul se deschise la octombrie 1917.

Cu toată situaţia net ameliorată la Pai-Tan, excelenta

recoltă de orez şi întoarcerea micuţilor de la Liu, desfăşurată
în perfecte condiţii, mă simţeam deprimat; astăzi, totuşi, un
mic incident m-a fă c u t ridicol de fericit.
Fusesem nevoit să lipsesc timp de patru zile ca să asist
la conferinţa anuală p e care prefectul apostolic a socotit că
este bine să o inaugureze la Sen Siang. Misiunea fiin d atît de
depărtată, ar f i trebuit, după mine, să mă scutească de
asemenea corvoadă. Noi sîntem la o asemenea distanţă unii
de alţii, părintele Surette, care l-a înlocuit p e sărmanul
Thibodeau, cei trei preoţi chinezi din Chek-Kow, părintele
Van Dwyn, olandezul din Rakai şi cu mine încît, cu adevărat,
o reuniune aiba putea să justifice această lungă călătorie p e
fluviu. Dar, în sfirşit, trebuia „să schimbăm idei". Fireşte,
m-am opus creştinării cu forţa, m-am aprins şi am cititfraza
vărului dom nului Pao: „ M isionarii voştri sosesc cu
Evenghelia şi pleacă cu ţara noastră în buzunar". Am fo st
foarte rău judecat de părintele Surette, un misionar energic,
dotat cu muşchi solizi p e care îi întrebuinţase ca să distrugă
frumoasele altare budiste de p e marginea drumurilor, p e o
rază de douăzeci de li de p e Ungă Sen Siang, şi care, în afară
de asta, se lăuda că a bătut recordul rugăciunilor scurte
spunînd cincizeci de mii într-o zi.
în timpul călătoriei, la înapoiere, am fo st cuprins de
remuşcări. De cîte ori nu m-am văzut obligat să notez în
acest jurnal: „încă un eşec. Doamne, ajută-mi să-mi ţin

309
limba. “ Şi cu siguranţă, la Sen Siang, m-au calificat drept
bătrîn original.
Pentru a mă mortifica, am hotărît să nu-mi iau cabină
p e corabie. Vecinul meu de punte, era încărcat cu o cuşcă cu
şoareci mari, graşi, p e care îi mînca, treptat, sub privirea
mea dezaprobatoare. Pe lîngă asta, ploua cu găleata şi eu
mă simţeam rău, aşa cum meritam.
Cînd, în fine, am părăsit corabia la Pai-Tan, mai mult
mort decît viu, am găsit o sărmană bătrînă care mă aştepta
p e cheiul pustiu. Apropiindu-mă, am recunoscut-o pe mama
Hsu, aceea care îşifierbea fasole într-o cutie de unt în curtea
Misiunii. Este cea mai săracă, cea mai modestă dintre
enoriaşii mei.
Spre uimirea mea, cînd m-a văzut, s-a luminat la faţă.
Vorbind repede, m-a încredinţat că îi lipsisem atît de mult,
încît de trei zile venea, p e ploaie, în fiecare după-amiază, cu
nădejdea că voi sosi. îm i dădu şase turte mici de ceremonie,
cu zahăr şi cu faină de orez, care nu sînt fă cu te pentru
mîncare, ci se ofereau ritual statuilor lui Buddha, statuile p e
care le dărîmăpărintele Surette. Gestul era comic... însă ce
bucurie să ştii că, cel puţin pentru ofiinţă, eşti indispensabil
şi drag...

M ai 1918. într-o dimineaţă însorită, prima echipă de

tineri colonişti a plecat să se instaleze la Liu. Erau gata să
plece doisprezece bărbaţi şi douăsprezece fem ei, printre
plecăciunile şi în entuziasmul general şi sub o avalanşă de
sfaturi practice din partea bunei noastre m aici M aria-
Margareta. Deşi mă temusem grozav de venirea ei, fiindcă o
comparam mereu, în dezavantajul ei, cu Maria- Veronica, ea,
Maria-Margareta, este bună şi veselă şi, deşi călugăriţă,
posedă intuiţii uimitoare în legătură cu exigenţele patului
conjugal.

310
 Bătrîna M eg Paxton, vînzătoarea de scrum bii din
Cannelgate, îmi spunea altădată, ca să mă încurajeze, că eu
sînt tot aşa de prost pe cit par; totuşi, nu sînt mai puţin mîndru
de inspiraţia mea de a fonda în satul Liu o colonie compusă
din cele mai bune elemente din Misiunea Sf. Andrei. Nu se
poate găsi ocupaţie p e loc pentru toată tinereţea aceasta
care se ridică. Şi ar f i o prostie să-i aruncăm p e drumuri
după ce i-am adunat, i-am crescut şi i-am instruit p e
dţeltuiala noastră. Liu, pe de altă parte, va beneficia de acest
aport nou. Pămîntul satului este bogat, climatul înviorător.
Cînd vor f i destul de numeroşi, voi instala acolo un preot
tînăr. Va trebui ca Anselm să-mi acorde unul: îl voi bate la
cappînă cînd va consimţi...
Astă-seară sînt obosit de toate emoţiile şi ceremoniile
acestea: slujbele de căsătorie nu sînt puţin lucru, iar
discursurile de ceremonie ale chinezilor îmi prăpădesc corzile
vocale. Poate deprimarea mea nu este decît o reacţie fizică.
Am o reală nevoie de vacanţă, mă simt obosit. Familia Fisker
a plecat într-un concediu de şase luni şi se duce să-şi viziteze
fiul, care s-a stabilit în Virginia. Ei îmi lipsesc. înlocuitorul
lor, reverendul Ezra Salkins, mă face să apreciez din plin
blîndeţea şi bunăvoinţa lor. Shang F o o -м/ Ezra este lipsit şi
de una, şi de alta; e voluminos, cu un surîs mereu strălucitor
şi cu o strîngere de mînă de-ţi rupe falangele. De-abia m-a
zărit că a şi declarat cu vocea sa tunătoare: „ Totdeauna la
dispoziţia dumneavoastră, fratele meu, dacă po t să vă fiu
de folos! “
I-aş invita bucuros p e cei doi Fisker la Liu, însă dintr-o
singură trăsătură Ezra ar acoperi mormîntul lui Ribiero cu
inscripţii: Fratele m eu, eşti salvat? Hait! sîntposac şi părtinitor,
fă ră îndoială, din pricina băuturii ăşteia de prune, din care
maica Maria-Margareta m-a silit să gust la masa de nuntă...
Sîntfoarte fericit că am primit o scrisoare lungă, datată

311
10 iunie 1922, de la maicaMaria-Veronica. După ce suferise
atîtea vicisitudini, asprele încercări ale războiului, umilinţele
armistiţiului, fusese în sfirşit numită superioară la mănăstirea
Via Sistina, la Roma. Este casa-mamă a ordinului său.
Fondată de mult, este situată între Corso şi Quirinal şi
domină biserica Sfinţii Apostoli. Este o funcţie înaltă, însă
ea nu merită numai atît. Pare fericită... Şi-a găsit liniştea.
Scrisoarea aceasta îmi aduce tot parfumul Oraşului Etern...
- aşa ar zice Anselm - de care eu sînt atît de legat. îndrăznesc
deci să mă gîndesc că-mi voi îndeplini proiectul cînd concediul
de convalescenţă, am înat de două ori, îmi va f i în fin e
acordat şi mă voi duce în pelerinaj la Roma, ca să-mi tocesc
acolo tălpile ghetelor p e mozaicul de la Sfintul Petru şi cu
ocazia aceasta să-i fa c o vizită maicii Maria- Veronica. Cînd
i-am scris lui Anselm, în aprilie, ca să-l felicit pentru noua
lui demnitate: rector al bisericii-catedrală din Tynecastle,
m-a asigurat, în răspunsul lui, că voi obţine un asistent în
mai puţin de şase luni şi „ concediul de care am atîta nevoie “
înainte de sfirşitul anului.
Un fio r de fericire mă străbate pînă în măduva bătrî-
nelor oase la gîndul că un astfel de vis s-ar putea realiza. Ar
trebui să fa c economii ca să-mi cumpăr haine convenabile.
Ce-ar gîndi demna stareţă de la Sfinţii Apostoli, dacă micul
zidar p e care-l onorează cu binevoitoarea ei prietenie ar
purta pantaloni cîrpiţi în fund?

1 septem brie 1923. Agitaţie generală. Preotul meu cel

nou a sosit astăzi; în fine, am un coleg şi asta îmi pare prea
frum os ca să fie adevărat.
Mai întîi, frazele emfatice ale lui Anselm mă făcuseră
să sper că-m i va trim ite un zdravăn tînăr scoţian, de
preferinţă cu pistrui şi cu păr blond, însă mai tîrziu mi-am
dat seama că este vorba mai curînd de un tînăr ecleziast

312
chinez, fo rm a t în sem inarul din Pekin. Cu umorul meu
necuviincios, nu le înştiinţasem p e surori. De săptămîni bune
se bucurau să primească şi să răsfeţe un misionar tînăr,
proaspăt debarcat din Europa. Clotilde şi Martha sperau că
va f i un francez bărbos, iar sărmana Maria-Margareta ţinuse
nouă zile post special ca să fie un irlandez. Faţa ei curată şi
albă, împurpurată, părea pictată cînd a venit la mine alergînd
şi exclamînd p e un ton tragic: „Noul misionar este un
chinez". Dar părintele Chu este desăvîrşit în felu l său; nu
numai că e calm şi blînd, dar poţi intui la el acea extra­
ordinară viaţă interioară care este admirabila prerogativă
a chinezilor. Am avut ocazia să cunosc mai mulţi preoţi chinezi,
în rarele mele pelerinaje la Sen Siang, şi asta m-a frapat.
Dacă nu m-aş teme că pa r pedant, aş zice că cei mai buni
dintre ei ştiu să împletească înţelepciunea lui Confucius cu
virtutea lui Hristos.
Şi acum presupun că am să mă îmbarc pentru Roma
luna viitoare... prim a mea vacanţă după nouăsprezece ani.
Sînt întocmai ca şcolarii care pocnesc capacele pupitrelorşi
cîntă:

Vacanţa a venit,
Copiii au înnebunit!...

M ă întreb dacă maicii Maria-Veronica îi mai place

compotul de ghimber. îi voi duce un borcan oricum, chiar
dacă ea preferă acum macaroanele. Viaţa e frum oasă! Prin
fereastra mea văd cedrii cei tineri legănîndu-se veseli în ritmul
vîntului. Voi scrie din nou la Shanghai ca să-mi reţină biletul
de călătorie. Trăiască bucuria!

O c to m b rie 1923. Ieri a sosit o telegramă care îmi

anulează călătoria la Roma; mă înapoiez dintr-o plimbare

313
p e marginea fluviului, unde am întîrziat mai mult urmărind
pescuitul cu ajutorul cormoranului, p e o ceaţă uşoară. E un
pescuit stupid sau poate aşa mi se părea mie fiindcă eram
trist. Se trece peste gîtul acestor păsări mari un inel care le
împiedică să înghită peştele. Stau nepăsătoare înapoia
corăbiei şi nu manifestă nici cel mai mic interes pentru ceea
ce se pregăteşte. Deodată se aruncă în apă, se aude un
clipocit, apoi apar ciocurile lor mari, cu guşile atît de pline
de peşti încît cozile lor ies în afară şi se zbat. Gîtul păsărilor
se mişcă neliniştitor. Li se golesc guşile de pradă şi sărmanele
zburătoare clatină capul, buimăcite, însă gata să înceapă
din nou. Intr-adevăr, se aşază iar îmbufnate, ca s-o ia mereu
de la cap.
Şi dispoziţia mea era întunecată, eram Dumnezeu ştie
cît de dezamăgit! în picioare, la marginea apei de culoarea
ardeziei, încreţită de vîntul serii, printre trestiile încîlcite ca
părul, lîngă ţărm, mă gîndeam nu la Roma, ci la rîurile din
Tweedside, în care alergam cu picioarele goale în apa limpede
după păstrăvi, cu o undiţă de răchită.
De cîtva timp, gîndurile mele se întorc din ce în ce mai
frecvent către copilăria mea, căreia îi port o amintire atît de
vie, atît de caldă, încît îmi pare că am trăit-o ieri: e un
oarecare semn de bătrîneţe... Visez chiar, cîteodată, cu un
duios regret, la dragostea mea de adolescent: Nora mea
scumpă...
Evident, decepţia măface sentimental, ceea ce înseamnă
că mă voi consola repede, însă la sosirea telegramei îmi zic:
„asta a fo st o lovitură grozavă!", cum spunea bătrîna Meg.
lată-mă aproape resemnat la un exil definitiv. Fără
îndoială că teoria care zice că o întoarcere în Europa tulbură
pacea interioară a misionarului este perfect întemeiată. La
urma urmelor, noi ne consacrăm în întregime şi fă ră gînd de
înapoiere. îm i voi sfirşi zilele aici. Şi în fin a l mă vor culca în

314
p eticul acesta de păm înt scoţian în care doarme Willie
Tulloch.
De altfel, e drept şi logic că o vizită la Roma îi este mai
necesară lui Anselm decît mie. Fondurile societăţii nu p o t
suporta cheltuielile a două călătorii. Şi fără îndoială el va
şti să explice mai bine Sfintului Părinte înmulţirea „ turmelor
s a le “, cum ne numeşte el. Acolo unde limba mea s-ar
împletici, a sa ar şti să cucerească şi să obţină şi ajutorpentru
toate misiunile străine. Mi-a promis să-mi descrie activitatea
lui cu de-amănuntul. Trebuie să mă plim b la Roma prin
mijlocirea lui, să obţin o audienţă în închipuire şi să o regăsesc
p e Maria-Veronica în spirit. N-am putut să mă hotărăsc să
accept propunerea lui Anselm ca să petrec un concediu scurt
la Manila. Acest oraş vesel şi tulburător nu mi-ar f i convenit
şi aş f i rîs să mă văd debarcînd în port, gîndindu-mă la
Mlaştinile Pontine...

O lună m ai tîrziu... lată-l pe părintele Chu instalat, cum

se cuvine, în satul Liu şi porumbeii noştri se încrucişează p e
cer. Ce bucurie să-mi văd planul realizîndu-se punct cu punct!
Mă întreb dacă Anselm îi va descrie Sfintului Părinte această
preţioasă mică oază pierdută în vastul deşert... uitată de toţi,
afară de Dumnezeu...

22 noiem brie 1928. Cum să traduc în cuvinte accesibile

o întîmplare sublimă — într-o fra ză seacă, aridă? Sora
Clotilde a murit noaptea trecută. Moartea este o temă asupra
căreia n-am insistat deloc în cursul acestor scurte notiţe
asupra vieţii mele atît de imperfecte. De asemenea, de un
an, mătuşa Polly s-a stins pe cînd dormea, la Tynecastle,
fără să sufere. La capătul zilelor ei atinsese bunătatea pură;
n-am scris totuşi nimic cînd am prim it scrisoarea pătată de
lacrimi, în care Judy îmi dădea vestea cu aceste cuvinte:

315
„Polly a murit la 17 octombrie 1927“. Este о inevitabilitate
în moartea acelora cărora le cunoşti meritele. Dar sînt alţii...
cîteodată, noi, preoţii bătrîni, şovăim ca după o revelaţie...
De cîtevazile Clotilde slăbea din ce în ce mai mult. Cînd
m-au chemat, puţin după miezul nopţii, am fo s t izbit de
înfăţişarea ei atît de schimbată. Am trimis imediat să fie
chemat Joshua, fiu l mai mare al lui lo s if să fu g ă după
doctorul Fiske, însă Clotilde, cu o expresie stranie, m-a oprit.
Mi-a dat să înţeleg cu un zîmbet că nu mai era nevoie să se
deranjeze Joshua. A vorbit puţin; dar suficient.
Cînd mi-am amintit cum, cu ani în urmă, îi reproşasem
vehement, că lua calmante, îmi venea săplîng de stupiditatea
mea. Nu mă gîndisem niciodată de-ajuns la Clotilde: purtarea
ei încordată pe care nu o putea stăpîni, teama morbidă că
roşeşte, teama de oameni, propria nervozitate ofăceau puţin
atrăgătoare, uneori ridicolă. A rfi trebuit să înţelegem luptele
p e care o asemenea fire le ducea împotriva ei însăşi ca să le
stăpînească, ar f i trebuit să sesizăm invizibilele victorii, în
schimb toţi remarcau doar eşecurile.
De un an şi jum ătate ea suferea de o tumoare la stomac,
în urmă unui ulcer cronic. Cînd aflase că doctorul Fiske nu
putea să o vindece, ea îl făcuse să-i promită că va păstra
secretul şi se înarmase pentru ultima luptă. Înainte să mă f i
chemat, suferise deja prima hemoragie, care o epuizase. A
doua hemoragie se produse p e la ora şase, în dimineaţa
următoare, şi de data asta fusesefatală. Intre timp, vorbeam...
dar nu îndrăznesc să relatez această convorbire. Frazele ei
întretăiate ar părea fără sens... poate s-ar preta la zeflemele...
şi lumea nu se schimbă cu jutorul ironiilor.
Sîntem toţi dezolaţi, mai ales Martha. Ea îmi seamănă;
e puternică ca un catîr şi va mai trăi mult timp. Sărmana
Clotilde! Mă gîndesc la ea ca la o blîndă creatură, atît de
avidă să se sacrifice încît zelul ei era cîteodată fă ră rost. Să

316
vezi un chip înseninîndu-se, acceptînd liniştit moartea, fără
teamă... aceasta înnobilează inima unui om.

30 n oiem brie 1929. Astăzi s-a născut cel de-al cincilea

copil a lui losif. Cum se scurge viaţa! Cine s-ar f i gîndit că
acest băiat brav, timid, flecar, supărăcios va deveni într-o zi
cap de fam ilie? Apetitul lui evident pentru zahăr a rfi trebuit
să-mi atragă atenţia. A devenit un adevărat personaj im­
portant, mereu ocupat de fam ilia lui şi nepăsător fa ţă de cei
p e care el îi socoteşte că nu ar trebui să-iprim esc —mai că şi
eu mă tem de el.

O săptăm înă m ai tîrziu. Alte noi localuri... Cizmele de lux

ale domnului Chia au fo s t atîrnate la Poarta Manciuriană.
Este o mare onoare aici... şi mă bucur pentru bătrînul meu
prieten, a cărui natură ascetică, contemplativă şi generoasă
afo s t întotdeauna devotată raţiunii şifrumuseţii, care a avut
un cult pentru ceea ce este etern.
Ieri a venit poşta. Fără să-mi f i dat seama de imensul
succes pe care l-a avut la Roma, bănuiam de mult timp că
Anselm va ajunge un prinţ al Bisericii. In sfirşit, activitatea
lui în favoarea Misiunilor i-a adus o recompensă potrivită
din partea Vaticanului. lată-l numit episcop de Tynecastle.
Poate succesul altuia este unul dintre lucrurile cel mai greu
de admirat. Strălucirea aceasta ne răneşte vederea. Insă
acum, în apropierea bătrîneţii, am vederea slabă. Gloria lui
Anselm nu mă afectează, mai curînd sînt fericit ştiind cît de
încîntat trebuie să fie el însuşi. Invidia este o trăsătură
detestabilă! A r trebui să ne amintim că cei învinşi au încă
totul dacă îl au p e Dumnezeu.
Aş vrea ca această mărinimie să fie meritorie, însă nu
este o înălţare sufletească din partea mea, ci doar o înţelegere
simplă a diferenţelor care ne deosebesc, p e Anselm şi pe mine...

317
Să aspir la cîrja de episcop ar f i p u r şi simplu ridicol din
partea mea. N oi am pornit împreună, însă Anselm m-a
depăşit cu mult. El şi-a fructificat din plin talentele, aşa cum
citesc în Tynecastle Chronicle; „Poliglot desăvîrşit, muzician
de valoare, se interesează de artă şi de ştiinţă în dioceza lui
şi num ără nenum ăraţi prieteni printre personalităţile
influente “. Ce noroc! Viaţa mea lipsită de evenimente n-a
numărat niciodată decît şase prieteni, şi toţi, afară de unul,
de origine modestă. Va trebui să-i scriu lui Anselm ca să-l
felicit, făcîndu-l să înţeleagă totuşi că eu n-o să-i cerfavoarea
prieteniei sale. Viva Anselmo! Sînt trist să constat cît de plină
a fo s t viaţa ta, p e cînd eu am înfăptuit atîta de puţin. M-am
izbit de obstacole atît de numeroase şi atît de grele în lupta
mea pentru Dumnezeu!

30 decem brie 1929. E aproape o lună de cînd n-am mai

scris în jurnalul acesta... nu de cînd am prim it ştiri de la
Judy. încă mi-e greu să form ulez ce s-a petrecut acolo,
departe... şi aici, în inima mea. Mă măguleam că a ş fl atins
stadiul resemnării senine cu privire la exilul meu definitiv.
Sînt cincisprezece zile de cînd eram destul de mulţumit de
mine;făcusem socoteala achizitiilor recente ale Misiunii: patru
orezării în lungul fluviului, cumpărate anul trecut, lărgirea
staulului situat dincolo de pîlcul de duzi albi şi o nouă
crescătorie de cai; apoi mă dusesem la biserică ca să ajut
copiii să aranjeze pom ul de Crăciun. E una din ocupaţiile
mele favorite, în parte din pricina acelei lamentabile obsesii
care m-a urmărit de-a lungul întregii mele existenţe şi pe
care cinicii ar socoti-o jară îndoială refulare a instinctului
patern: o dragoste pentru copii - de la blîndul Copil-
Dumnezeu pînă la cel mai mizerabil dintre micii orfani cu
pielea galbenă prim iţi vreodată la Misiunea Sflntul Andrei.
Construisem o superbă iesle, cu un acoperiş nins de vată

318
adevărată şi plasasem boul şi m ăgarul puţin în spate.
Pusesem deoparte tot felu l de surprize, lumini colorate şi o
măreaţă stea de cristal, ca să le atîrn de crengile bradului.
Eram înconjurat de ochi strălucitori şi de un zumzăit de voci
—cu această ocazie, distracţia în biserică este permisă.
Mă simţeam minunat de vesel la gîndul nenumăraţilor
pomi care se înalţă în toate bisericile din lume întru cinstirea
frum oasei sărbători a Crăciunului, atît de mişcătoare chiar
pentru necredincioşi, de vreme ce glorifică maternitatea.
Una dintre elevele m ari trim isă la maica M aria-
Margareta veni în fugă şi-mi aduse o telegramă. Ştirile rele
nu sosesc întotdeauna destul de repede, mai e nevoie să le
lansezi atît de repede la antipozi? Cînd am citit-o, trebuie să
mă f i schimbat lafaţă, căci ofetiţă izbucni în lacrimi. Bucuria
care mă iluminase se stinse brusc.
Poate este absurd să iau lucrurile în tragic. Judy nu
avea nici douăzeci de ani cînd am părăsit-o, plecînd la Pai-
Tan. însă cu gîndul am trăit alături de ea. Raritatea
scrisorilor ei le făcea să pară nişte perle dintr-un şirag de
mătănii. Greaua ereditate a lui Judy o dirijase nemilos. Ea
n-a ştiut niciodată prea bine încotro merge şi nici ce vrea.
însă prezenţa lui Polly alături de ea o oprise să cedeze
propriilor capricii. In timpul războiului ea cîştigase bani buni,
ca multe alte fem ei tinere, muncind într-o uzină de muniţii,
îşi cumpărase o blană şi un pian — îmi amintesc perfect
scrisoarea care îmi aducea această minunată veste. Rămase
apoi credincioasă serviciului, datorită elanului care însufleţea
populaţia. Acesta afo st momentul ei de glorie. Cînd războiul
s-a sfirşit, ea avea peste treizeci de ani, oportunităţile erau
rare şi curînd abandonase gîndul că şi-ar purtea fa ce o
carieră; se resemnase să trăiască liniştită Ungă Polly,
împărţind micul apartament din Tynecastle, cu speranţa că
îi va veni mintea la cap o dată cu vîrsta. Judy manifesta o

319
 bizară suspiciune fa ţă de sexul opus şi nu fusese niciodată
atrasă de ideea de a se căsători. La moartea lui Polly avea
patruzeci de ani. Totuşi, nu trecuseră opt luni de la moartea
lui Polly şi Judy se măritase... apoi fusese părăsită.
Nu trebuie să ascundem faptul că fem eile fa c lucruri
ciudate înainte de menopauză. Dar nu asta a fo s t explicaţia
jalnicei comedii. Polly îi lăsase lui Judy prin testament
aproape două mii de lire sterline, destul pentru a-i asigura o
rentă anuală modestă. Abia cînd am prim it scrisoarea lui
Judy am înţeles cum fusese convinsă să-şi convertească
averea în bani lichizi şi să-i transfere soţului, cinstitului şi
manieratului soţ pe care, aparent, îl întîlnise prima oară într-o
pensiune din Scarborough.
Fără îndoială a rfi uşor de scris mai multe volume... de
fin ă psihologie... în mare tradiţie victoriană... p e această
temă, insistînd p e nota burlescă furnizată de insondabila
prostie omenească. Telegrama care-mi fusese adusă lîngă
pomul de Crăciun rezuma epilogul acestui lamentabil roman.
Se născuse un copil din această tardivă şi precară unire, iar
Judy murise la naştere.
Refiectînd mai bine, îmi dau seama că existenţa frivolă
şi nestatornică a lui Judy se desfaşurase întotdeauna sub
semnul ameninţărilor virtuale. Ea era rezultatul concret nu
al păcatului - mi-e groază de acest cuvînt! -, ci a slăbiciunii
şi prostiei omeneşti. Judy era raţiunea, explicaţia prezenţei
nostre p e acest pămînt, tragica evidenţă a morţii noastre
comune. Şi acum, tragedia mortală se perpetuează în condiţii
diferite, însă tot atît de esenţial lamentabil. Nu p o t să suport
cu sînge rece gîndul acestui nenorocit nou-născut de care nu
se poate ocupa nimeni, în afară de moaşa care fusese la
naştere: aceea care mi-a vestit evenimentul. Este uşor de
închipuit cine poate fi: una dintre acele făcătoare de îngeri
care le găzduiesc p e mamele nenorocite sau nevoite să se

320
ascundă... îi voi răspunde imediat, îi voi trimite ceva bani,
oricît de puţini am. Cînd sîntem sortiţi la sfinta sărăcie, sîntem
straniu de egoişti, uitînd de teribilele datorii p e care viaţa ni
le poate impune! Sărmana Nora... sărmana Judy... sărman
copil fă ră nume...

19 iunie 1 9 3 0 . 0 minunată zi de vară însorită şi care îmi

aduce o mare uşurare cu scrisoarea primită în această după-
amiază. Copilul a prim it numele de Andrew, ca umila mea
Misiune, ceea ce îmi măguleşte bătrîna mea vanitate de parcă
aşf i eu însumi bunicul bietului micuţ. Poate că, vrînd nevrînd,
acesta este rolul ce-mi revine. Tatăl a dispărut şi noi nu vom
fa ce nici un efort ca să-i găsim urma. Dar dacă trimit o
oarecare sumă lunar, această femeie, doamna Stevens, care
pare o bravă creatură, va avea grijă de Andrew. Şi asta mă
fa ce să zîmbesc... existenţa mea de preot a fo s t un amestec
de ciudăţenii... însă a creşte un copil, de la o distanţă de zece
mii de kilometri constituie apogeul ciudăţeniei!
Ei, dar stai aşa! Mi-am atins eu însumi coarda sensibilă
folosind expresia „ existenţa mea de preot ". Căci zilele trecute,
într-una din prieteneştile noastre dispute, parcă referitor la
Purgatoriu, Fiske mi-a declarat, cu înflăcărare, fiindcă eu
triumfam: „Argumentele dumneavoastră evocă totodată
dervişii învîrtitori ca şi înalta Biserică Anglicană “!
Asta mi-a dat de gîndit. Cred că pe Ungă educaţia mea,
incalculabila influenţă a dragului Daniel Glennie mi-a dat o
înclinare spre un liberism exagerat. Sîntatîtde legat de religia
în care m-am născut, p e care o propovăduiesc cîtpot de bine
de peste treizeci de ani şi care m-a dus întotdeauna, fără
greşeală, la izvorul tuturor bucuriilor şi al unei nemărginite
mile. Totuşi, izolat cum sînt aici, credinţa mea s-a simplificat,
s-a decantat cu vîrsta. Am îndepărtat cu grijă toate şicanele
şi tertipurile doctrinei. Cinstit vorbind, nu p o t să admit că o

321
creatură a lui Dumnezeu va arde înfocurile Gheenei, pentru
veşnicie, fiindcă din întîmplare a mîncat un cotlet vinerea.
Dacă noi vom poseda esenţialul - dragostea de Dumnezeu
şi de aproapele nostru —vom f i desigur salvaţi. Şi nu e oare
vremea ca toate bisericile din lume să nu se mai urască mu­
tual şi să se unească? Lumea este un singur corp, a cărui
sănătate depinde de milioanele de celule care îl alcătuiesc,
şi inima fiecărui om constituie una din aceste celule.

15 d ecem b rie 1932. Astăzi, noul patron al Misiunii

noastre are trei ani. Sper că a avut o aniversare fericită, iar
eu nu am mîncat prea multe din caramelele pe care mi le-a
trimis Burley, cofetarul din Tweedside, după cum îl rugasem.

1 septem brie 1935. Oh, Doamne! Nu îngădui să devin

un bătrîn vorbă lungă... acest ju rn a l nu conţine decît
însemnări cu privire la un copil pe care nu l-am văzut şi nu-l
voi vedea niciodată. Eu nu p o t să mă întorc în Anglia, el nu
poate veni aici. Chiar şi îndîrjirea mea trebuie să se încline
înaintea acestei imposibilităţi. L-am consultat p e doctorul
Fiske, însă el a declarat că acest climat a rfi ucigător pentru
un copil englez atît de mic.
Totuşi, trebuie să mărturisesc că mă frămînt. Scrisorile
doamnei Stevens lasă să se înţeleagă că a avut nenorociri în
ultimul timp. Ea s-a mutat la Kirkbridge, un oribil oraş in­
dustrial, dacă-mi amintesc bine, unde se fabrică ţesături de
bumbac, nu departe de Manchester. Tonul său s-a schimbat
şi mă întreb uneori dacă nu cumva Andrew o interesează
doar în măsura în care îi aduce bani. Preotul ei mi-a dat
excelente relaţii despre ea. Pînă în prezent, a fo s t chiar
admirabilă.
Fireşte, este întru totul greşeala mea. A r f i trebuit să
asigur viitorul lui Andrew încredinţîndu-l uneia dintre

322
excelentele noastre instituţii catolice. însă... el este singura
„ legătură de singe “ care-mi rămîne, amintire vie a scumpei
mele Judy, pierdută... N-am putut să mă resemnez cu această
soluţie atît de impersonală... presupun că e tot incorigibila
mea ciudăţenie care mă fa ce să mă împotrivesc la ceea ce
este oficial... Ei bine! Dacă e aşa, Andrew şi cu mine... va
trebui să îndurăm consecinţele... sîntem în m îinile lui
Dumnezeu şi el va face...

Aici, părintele Chisholm vru să întoarcă pagina, cînd atenţia

îi fu atrasă de tropote de cai în curtea M isiunii. E zită, ascultă,
regretînd oarecum că trebuia să renunţe să viseze. D ar zgom otul
sporea şi se auzeau glasuri însufleţite. Stiînse din buze, resemnat.
Apoi, întorcînd pagina, luă tocul şi adăugă rm paragraf.

30 aprilie 1936. Sîntgata să plec la colonia din Liu, cu

părintele Chu şi fam ilia Fisker. Ieri, Chu a venit să mă
consulte cu privire la un păstor p e care l-a pus în carantină
de teamă că ar putea avea variolă. Am hotărît să mă duc
să-l văd eu însumi. Cu cai buni şi p e drumul nostru cel nou,
nu ne va lua decît două zile. Apoi, cum făgăduisem de mult
doamnei Fiske şi doctorului că le voi arăta satul nostru
model, le-am propus să ne însoţească. Este ultima ocazie
cînd îmi voi putea ţine promisiunea, căci ei se înapoiază în
America la sfîrşitul lunii. lată-i că sosesc. Se bucură nespus
de excursia asta... îl voi dojeni aspru pe doctor, p e drum,
pentru insolenţa de a mă face derviş învîrtitor...

12
Soarele se lăsase spre creasta golaşă a colinelor care
înconjurau îngusta vale. Călărind în fruntea m icului convoi cu

323
gîndul tot la satul L iu unde lăsase m edicam ente părintelui Chu
p e n tru păsto ru l bolnav, părintele C hisholm se resenm ase să
facă în că un p opas de o noapte înainte de a ajunge la M isiune
cmd, deodată, la o cotitură a drumului, întîlni trei soldaţi în uniforme
m urdare de bum bac, gîrboviţi şi cu puştile pe um ăr. N im ic
ex trao rd in ar în acest spectacol: provincia m işuna de trupe
neregulate, de solaţi lăsaţi la vatră, cu arm e de contrabandă,
rătăcind în bande. Francis trecu pe lîngă ei, murmurând: ,d*acea
să fie cu voi“, apoi lăsă calul la pas ca să-l ajungă şi ceilalţi. însă
cînd se întoarse, fu surprins să vadă groaza zugrăvită pe feţele
celor doi ham ali ai M isiunii m etodiste şi o spaim ă subită în ochii
servitorului său.
- S-ar spune că sînt soldaţii lui Wai, explică Joshua, arătînd
înapoi pe drum ... Şi vin şi alţii!
Preotul se întoarse repede, sufocat. D ouăzeci de oam eni,
îmbrăcaţi în gri-verde, se apropiau pe cărare ridicînd un uşor nor
de p ra f Pe panta colinei, învăluită în umbră, mergînd în dezordine,
se arătară apoi alţi douăzeci.
Preotul schim bă cu Fiske o privire elocventă.
- Să zorim caii.
U n m om ent m ai tîrziu, cele două părţi se întîlniră. Părintele
Chisholm îi salută zîmbind ca de obicei şi continuă să înainteze cu
calul pe m ijlocul drumului. Soldaţii, cu gura deschisă, îl lăsară să
treacă, zăpăciţi. Singurul om călare, cu u n chipiu rupt pe cap,
care părea să fie şeful lor fiindcă avea cusut anapoda pe m înecă
un galon de caporal, îşi opri căluţul păros, neştiind ce să facă.
- Cine sînteti dunm eavoastră? U nde vă duceţi?
- Sîntem m isionari şi ne întoarcem la Pai-Tan.
Părintele C hisholm răspunse calm , după care se întoarse şi
îşi continuă drumul. D epăşiseră trupa zdrenţăroasă care-i privea
cu m irare: el, d octorul şi doam na Fiske, apoi Joshua şi cei doi
hamali.
Caporalul ezita încă, însă părea m ulţum it. Întîlnirea n-ar fi

324
prezentat nici un pericol, nim ic senzaţional dacă deodată cel mai
în vîrstă dintre cei doi ham ali nu şi-ar fi pierdut capul. L ovit cu
patul puştii cînd trecu printre soldaţi, îşi pierdu cumpătul, lepădă
povara şi o luă la fugă ţipînd spre hăţişurile de pe colină.
Părintele Chisholm îşi reţinu un strigăt. în crepusculul care
se lăsa, soldaţii răm aseră nem işcaţi, bănuitori. A poi răsună o
îm puşcătură urm ată de o alta, apoi de alta.
E courile se în to rceau de p e coline. Silueta albastră a
ham alului dispăru, strecurîndu-se prin hăţişuri; strigăte de pro­
test indignat izbucniră printre soldaţi. Fără să m ai stea pe gînduri,
îi înconjurară pe misionari, furioşi şi gălăgioşi.
- U rm aţi-ne, ordonă im ediat caporarul, căruia părintele
Chisholm îi păru suspect.
- N u sîntem decît m isionari, protestă înflăcărat doctorul
Fiske. N-avem nim ic. Sîntem oam eni cinstiţi.
- Oamenii cinstiţi nu fug. Trebuie să vă ducem la şeful nostru,
Wai.
- V ă asigur...
- W ilbur! in terv en i d o am n a F iske. N u faci decît să
înrăutăţeşti situaţia. în zadar m ai discuţi.
înconjuraţi de aproape de soldaţi, se văzură siliţi să facă
drum ul înapoi. D upă ce parcuseseră cinci li, tînărul ş e f apucă
spre vest, pe albia secată a unui torent care şerpuia printre dealuri.
L a gura unei grote, se opriră.
C irca o sută de soldaţi echipaţi ca vai de lum e şedeau
răspîndiţi, mestecînd betel, căutîndu-se de păduchi şi c u ră ^ d u -şi
noroiul uscat între degetele de la picioare. Şezînd turceşte pe o
p iatră netedă, în ain tea unui foc de b aleg ă uscată, cu spatele
rezem at de peretele văgăunii, W ai-Chu mînca.
Avea aproximativ cincizeci şi cinci de ani; lat în spate şi cu o
burtă proem inentă, căpătase o expresie m ai nepăsătoare şi mai
sinistră încă. Părul lui unsuros, lung şi despărţit de o cărare pe
mijloc, îi cădea pe finntea atît de brăzdată de încruntarea continuă

325
a sprîncenelor, încît ochii oblici păreau reduşi la două crăpături,
în u rm ă cu trei ani, un glonţ îi rupsese dinţii şi b u za de sus.
Cicatricea era îngrozitoare. Totuşi, Francis recunoscu în el, fără
să stea pe gînduri, pe călăreţul care îl scuipase în obraz la porţile
M isiunii în noaptea în care se retrăgeau. Pînă atunci, situaţia nu-1
tulburase; acum însă, sub această privire piezişă inum ană care,
sub m asca de indiferenţă, îl recunoscuse, preotul sim ţi inim a
oprindu-i-se brusc.
în tim p ce caporalul povestea volubil amănuntele capturării
lor, W ai continua să m ănînce cu o expresie im penetrabilă; cele
două bastonaşe stabileau, între cana lipită de bărbie şi gură, un
fl\ix neîntrerupt de orez lichid şi m ici bucăţele de cam e de porc.
Deodată, doi soldaţi urcară spre văgăună alergînd şi tîrîndu-1 între
ei pe ham alul fugar. C u vm ultim efort, îl azvîrliră jos, în lum ina
nesigură a focului. Nenorocitul căzu în gemmchi la picioarele lui
W ai-Chu, cu m îinile legate la spate, gîfîind şi clănţănind din dinţi
înnebunit de groază.
W ai continua să m estece. A poi, liniştit, scoase revolverul
de la centură şi trase. Hamalul, atins, căzu din genunchi pe brînci;
corpul tresări, apoi răm ase nemişcat. U n lichid roşiatic se scurse
din craniul zdrobit. Ecourile loviturii nu se stinseseră încă şi Wai
îşi reluă masa.
Doam na Fiske scoase un strigăt înăbuşit, dar soldaţii de-abia
ridicară capul. C ei doi oam eni care aduseseră victim a o traseră
deoparte şi o deposedară sistem atic de ghete, haine şi de cîteva
m onede de aramă. Zăpăcit şi îngreţoşat, preotul m urm ură totuşi
către doctorul Fiske, care sta în picioare, foarte palid, Imgă el:
- F i i calm... nu arăta nimic... sau sîntem pierduţi.
Aşteptară. Inutila crim ă crease o atm osferă plină de spaimă.
La un semn al lui Wai fu adus al doilea hamal şi aruncat în genunchi.
Preotul, cuprins de am eţeală, aştepta îngrozit.
în să W ai spuse doar, adresîndu-li-se:
- O m ul acesta, servitorul vostru, v a pleca im ediat la Pai-

326
Tan şi îi va încunoştinţa pe prietenii voştri că sînteţi m om entan
sub p ro tecţia m ea. O asem enea ospitalitate m erită desigur un
cadou. Poim îine la am iază, doi dintre oam enii m ei se vor duce
să-l aştepte la o jum ătate li de Poarta M anciuriană. Va fi singur.
Wai făcu o pauză ameninţătoare. Sper că va aduce darul benevol.
- N u v e ţi c îş tig a n im ic d a c ă n e r e ţin e ţi a ic i, a firm ă
d o c to ru l F isk e c u v o c e a tre m u rîn d de in d ig n are. V -am m ai
spus-o: n -a v e m nici o avere personală.
- C inci m ii de dolari de persoană vor fi de-ajuns, nu m ai
m ult
Fiske respiră m ai liber. Suma, deşi importantă, nu împovăra
prea m ult M isiunea lui, care era destul de bogată.
- Atunci, lăsaţi-mi soţia să însoţească trimisul. Va avea grijă
ca să vi se trim ită bani.
W ai se făcu că n u înţelege. F rancis se tem u, tim p de o
secundă, că tovarăşul său va face ceva necugetat; însă Fiske se
întoarse îndurerat lîngă soţia lui. M esagerul fu trim is de caporal
cu o lovitură brutală de picior în fundul văgăunii. Wai se ridică şi
în tim p ce oam eni lui se preg ăteau să se retragă, se îndreptă
nepăsător spre calul său, deşi se vedeau picioarele goale ale
cadavrului aruncat în tufiş.
Se aduseră în sfirşit caii m isionarilor şi cei patru prizonieri
fură siliţi să încalece, legaţi unii de alţii. Apoi cavalcada pom i în
noaptea care se lăsa peste m unţi.
Im posibil să schim bi două cuvinte în ritm ul acestui galop
dezlănţuit. Părintele C hisholm se lăsă în voia gîndurilor care se
îndreptau toate spre om ul care aştepta răscum părarea.
N u de m u lt, W ai, în n e p u tin ţa lu i, se lăsa se p rad ă
num eroaselor excese. D in situaţia de conducător al războiului,
dominînd districtul Chek-Kow, cu o armată de trei mii de oameni,
întreţinută de diverse sate prin taxe şi im pozite de pe vrem ea
cînd trăia într-un lux feudal în castelul lui fortificat din Tu-en-lai,
căzuse încetul cu încetul foarte jos. L a apogeul carierei sale plătise

327
о concubină la Pekin cu 50 000 de tael. A cum era silit să trăiască
din jafuri. B ătut m ăr de doi dintre rivalii m ercenari, se alăturase
m ai înlîi partidei lui Min-Tuan: apoi, într-un acces de furie, trecuse
de partea adversarilor lor, Yu-Chi-Tui. La drept vorbind, nimeni
nu ţinea la o colaborare atît de schimbătoare. Degenerat şi vicios,
lupta doar în propriul său interes. Oam enii săi dezertau adesea.
Ferocitatea lui crescuse direct proporţional cu am ploarea redusă
a operaţiunilor lui. A cum nu comanda decît două sute de oameni,
ceea ce nu-i permitea decît să jefuiască şi să incendieze, semănând
pretutindeni teroare. C a şi L ucifer după cădere, îşi hrănea ura
din gloria trecută; devenise duşmanul speţei umane.
N o ap tea p ă re a nesfîrşită. T recură un lanţ de înălţim i,
traversară p rin v ad două rîuleţe, apoi se bălăciră tim p de o oră
prin m laştini. în afară de astea şi de poziţia stelei polare, după
care înţelese că se îndreptau spre vest, părintele C hisholm nu
înţelegea deloc p e unde m erg. L a vîrsta lui, obişnuit cu un cal
blînd care m ergea buiestru, zdruncinăturile galopului îl făceau să
se sim tă ca o păpuşă fără oase. Se gîndi însă cu m ilă că şi cei doi
Fisker îndurau chinul acesta de dragul bunului D um nezeu. Iar
Joshua, sărm anul băiat, deşi supus, era atît de tînăr încît trebuia
să fie m ort de fiică. Preotul îşi spuse că im ediat ce se va întoarce
la M isiune îi va oferi poneiul la care băiatul rîvnea în taină de şase
luni. închise ochii şi se rugă pentru salvarea tuturor.
Zorii îi găsiră într-un pustiu de stînci şi de nisip, nelocuit şi
fără altă vegetaţie decît cîteva tufe rare de iarbă aspră şi galbenă,
însă, în m ai puţin de o oră, vuietul unui torent le ajunse la urechi
şi, după un povîm iş, descoperiră citadela în ruine din Tu-en-lai,
o adim ătură de cocioabe din cărăm izi nearse, agăţată pe flancul
rîpei, înconjurată de un zid crenalat, spart şi înnegrit, care purta
urmele num eroaselor asedii. Pe m al se distingeau stîlpii smălţuiţi
ai unui templu budist, S ră acoperiş. D upă ce trecură de metereze,
coborîră de pe cai şi Wai, fără un cuvînt, intră îq casa lui, singura
care părea locuibilă. Aerul dimineţii era rece şi umed. M isionarii

328
aşteptau trem urînd în ciutea cu păm înt bătut, încă legaţi unii de
ceilalţi. Femei şi bătrîni ieşeau din cavernele din rîpă şi se apropiau
de soldaţi ca să flecărească şi să-i cerceteze pe prizonieri.
- A m fi fericiţi dacă am avea puţină hrană şi ne-am putea
odihni, se adresă părintele Chisholm mulţimii.
- M încare şi odihnă. C uvintele fură repetate şi trecute din
gură în gură printre cei de faţă, ca o curiozitate amuzantă.
Preotul continuă cu răbdare;
- Vedeţi cît de obosită este doam na m isionară.
într-adevăr, doam na Fiske se îm pleticea de oboseală, gata
să leşine.
- P o a te cineva ar fi dispus să-i ofere puţin ceai cald.
- Ceai... ceai cald, repetă mulţimea ca un ecou, apropiindu-se
şi mai mult.
E rau acrun atît de aproape de m isionari, încît puteau să-i
atingă. Deodată, unul dintre ei, cu un gest de m aim uţă lacomă, se
agăţă de lanţul de la ceasul doctorului Fiske. Sem nalul acesta
dezlănţui o adevărată năvală asupra prizonierilor - bani. Biblie,
inelele de cununie şi chiar un vechi port-creion de argint cu m ină
al lui Francis. în trei m inute, m icul grup fu po sed at de tot ce
avea, în afară de haine.
D upă ce învălm ăşeala se potoli, o fem eie zări la pălăria
doam nei Fiske o pafta de sticlă neagră. Im ediat se aruncă în sus,
doam na Fiske se zbătu, scoţînd un strigăt ascuţit de disperare,
în să în zadar: paftaua, pălăria şi peruca răm aseră în m îinile
adversarei, iar craniul chel lucea caraghios şi gol în frigul înţepător.
N eaştep tata apariţie îi făcu să tacă, apoi se auziră glum e
batjocoritoare şi strigăte vesele. D oam na Fiske îşi acoperi faţa
cu mîinile şi plînse cu lacrimi fierbinţi. Doctorul, care încerca să
acopere capul soţiei sale cu batista, nu reuşi decît să le aţîţe pofta
să-i fure şi pătratul de m ătase colorat. „Sărm ana femeie“, gîndea
părintele, întorcînd privirea cu milă.
Sosirea caporalului puse capăt rîsetelor. M ulţim ea se

329
îm prăştie cîn d prizo n ierii fură conduşi către u n a din grote,
prevăzută cu o uşă din scînduri solide, care se trîhti cu zgom ot în
urm a lor şi fu zăvorită. Fură lasaţi acolo.
- Ei bine, zise părintele Chisholm după un tim p, cel puţin
sîntem singuri.
U rm ă o clipă de tăcere. Doctorul, şezînd pe păm înt, îşi luă
în braţe soţia care plîngea întruna şi zise cu vocea dureroasă:
- Şi-a p ierdut părul în urm a unei scarlatine. C hiar în anul
sosirii nostre în C hina şi ea a suferit grozav la gîndul că ar putea
să se bănuiască că n-are păr, de aceea am luat toate precauţiile
ca să nu se afle.
- Şi nimeni nu va afla nimic, se grăbi să mintă preotul. Joshua
şi cu m ine vom fi tăcuţi ca m orm întul. C înd ne vom înapoia la
Pai-Tan, totul se v a îndrepta.
- în ţeleg e-m ă, A gnes scum pă, te rog... n u m ai plînge,
dragostea m ea.
Suspinele în ăbuşite se reduseră, apoi se opriră. D oam na
Fiske ridică în cele din urm ă ochii roşii şi um flaţi de lacrimi, sub
un craniu ca u n ou de struţ.
- Eşti prea brm, m urm ură ea printre sughiţuri.
- I a t ă , m i-au lăsat asta, zise părintele C hisholm şi scoase
dintr-un buzunar interior o basm a cafenie de bum bac. Poate vă
este de folos.
E a o luă, recu n o scăto are şi şi-o legă în ju ru l capului,
înnodînd-o cu o fim dă după ureche.
- A răţi foarte cochetă acum a, draga m ea, zise doctorul
Fiske, bătînd-o uşurel pe umăr.
-A d e v ă ra t?
Fem eia zîm bi uşor, mulţumită. îşi recăpătase curajul.
- Şi acu m să ne dăm osteneala să facem diCcsXyao-fang
locuibil.
N u puteau face m are lucru: grota n u avea m ai m ult de trei
metri adîncime şi nu conţinea decît rămăşiţe de veselă în colţurile

330
întunecate şi umede. Aerul şi lumina nu pătrundeau înăuntru decît
prin crăpăturile uşii. E ra sinistră ca un m orm înt. însă, extenuaţi
peste m ăsură, se întinseră pe păm înt şi adorm iră.
D u pă-am iază, scîrţîitul uşii îi deşteptă. O rază de soare
traversaj^ao-^ang-ul şi o fem eie în vîrstă intră aducînd un vas cu
apă caldă şi două pîini negre. îl privi pe părintele Chisholm care
îi întinse o pîine doctorului Fiske, apoi o rupse liniştit pe cealaltă
şi o îm părţi cu Joshua. Faţa întunecată şi posacă a fem eii, ceva
din înfăţişarea ei trezi atenţia preotului.
- C um , exclam ă el, dar asta este Arma!
F ără să răspundă, ea se întoarse şi ieşi.
- O cunoaşteţi pe fem eia asta? întrebă Fiske repede.
- N u sînt sigur. B a da, totuşi. A fost crescută la M isiune şi a
fugit
—N u este chiar o răsplată pentm învăţăturile dumneavoastră.
P en tru p rim a dată, doctorul F iske m anifestă o oarecare
amărăciune.
- V o m vedea, răspunse Francis.
N oaptea dorm iră prost. Disconfortul lor devenea din oră în
oră m ai penibil. Se ridicau să respire aerul um ed care trecea prin
crăpăturile uşii.
Doctorul scîncea:
- Pîinea asta îngrozitoare! M i-a întors stom acul pe dos.
A doua zi la prînz, A nna reveni cu apă caldă şi cu o farfurie
de ham ei. Părintele C hisholm avu grijă să n u i se adreseze pe
nume.
- Q t tim p vom m ai răm îne aici?
M ai întîi, ea nu vru să spună nimic, apoi zise nepăsătoare:
- C ei doi oam eni s-au dus la Pai-Tan. L a întoarcerea lor
veţifiUberi.
Doctorul Fiske interveni repede:
- N - a ţi putea să ne procuraţi o hrană m ai brmă şi cuverturi?
Aţi fi bine plătită.

331
 Ea clătină din cap şi fugi înspăimîntată. Dar după ce închise
uşa şi trase zăvorul, le spuse printre scîndurile uşii:
- P lătiţi-m ă dacă vreţi. D ar nu veţi avea m ult de aşteptat.
N u-i nimic...
- N im ic ! protestă F iske gem înd cînd ea se îndepărtă. Aş
v rea s-o văd dacă ar suferi ca m ine de stomac!
- N u te descuraja, W ilbur, îl îndem nă doam na Fiske din
întuneric. Am inteşte-ţi că am m ai trecut prin aşa ceva.
- Da, însă eram tineri. N u acum , bătrîni, uzaţi şi pe cale să
ne întoarcem acasă... Iar acest Wai... are un dinte contra noastră,
a m isionarilor, pentru că am contribuit la schim barea ordinii de
pe vrem ea cînd crim a era o afacere rentabilă.
E a insistă:
- T rebuie cu orice preţ să ne păstrăm cum pătul. H ai se
încercăm să ne distrăm ... N u să v orbim - voi doi aţi începe o
polem ică pe tem a religiei. M ult mai folositor ar fi un joc. Cel mai
prost posibil. Să ju căm „anim al, vegetal sau universal“. Joshua,
dorm i? Ei bine, ascultă, am să-ţi explic jocul.
C u o rîvnă eroică, se aruncară fără cruţare în jo cu l acesta.
Joshua se arăta de o dibăcie n eaşteptată. A poi, rîsul vesel al
doam nei F iske se stinse deodată şi un calm apăsător se abătu
asupra tuturor. O apatie desăvîrşităurm ă însufleţirii lor, întreruptă
de scurte suspine, de mişcări neliniştite.
- D oam ne, trebuia să se fi înapoiat pînă acum . Toată ziua
fiuza asta revni fără încetare pe buzele lui Fiske. Faţa şi mîinile lui
ardeau. îl apucaseră frigurile în lipsa aerului şi a som nului.
R ăm aseră în starea asta p în ă la căderea serii, cînd strigăte şi
lătrături de cîini le sem nalară sosirea cuiva. Apoi se lăsă o linişte
deprimantă.
In sfîrşit, un zgom ot de paşi se apropie şi uşa se deschise
brusc. L a u n ordin, se tîrîră afară p e brînci. A erul p ro asp ăt al
nopţii şi spaţiul fiber din jurul lor îi umplea de un sentiment aproape
delirant de libertate.

332
 - Să m ulţum im Cerului! strigă Fiske. Sîntem scăpaţi.
Soldaţii îi escortară pînă la W ai-Chu.
Şezînd pe o rogojină, lîngă o lam pă şi cu o lulea în gură,
Wai îi prim i într-o încăpere înaltă, prost întreţinută, în care plutea
u n m ios dulce-am ar, de opium . L îngă el era un soldat al cărui
b raţ era înconjurat de un bandaj însîngerat. A lţi cinci oam eni,
între care şi caporalul, stăteau în linie de-a lungul peretelui, cu
nuiele de palmier în mîini.
O tăcere am eninţătoare se aşternu la intrarea prizonierilor.
Wai îi privi cu o cruzim e concentrată şi chibzuită. Era o cruzime
tainică, mai degrabă simţită decît vizibilă, ascunsă în spatele măştii
sale impasibile.
- D arul b enevol n-a fost plătit, declară el pe un ton plat,
care nu trăda nici o em oţie. C înd oam enii m ei s-au apropiat de
oraş, ca să-l prim ească, unul a fost ucis şi celălalt rănit.
P e părintele C hisholm îl trecu u n fior. D e ce se tem ea se
întîmplase. El declară:
- Fără îndoială că m esajul n-a ajuns la destinaţie. Servitorul
îngrozit a fugit acasă, la Shan See, fără să se ducă la Pai-Tan.
- Tu vorbeşti prea m ult. Zece lovituri peste picioare!
Preotul se aştepta la asta. Pedeaspa era aspră, căci vîrful
nuielei lungi, m înuită de un soldat, îi sfîşie pielea de pe picioare şi
coapse.
-T rim isu l era servitorul nostru, zise doamna Fiske, nepufînd
să-şi stăpînească indignarea, cu obrajii roşii pe faţa palidă. N u
este greşeala lui Shang Foo dacă a fiigit.
- Şi dum neata vorbeşti prea m ult. Să i se dea douăzeci de
palme.
Fu pălm uită puternic, în tim p ce doctorul Fiske trem ura şi
se zbătea în zadar lîngă ea.
- Spune-m i deci, fiindcă ştii atît de m ulte, dacă servitorul
vostru a fugit, de ce emisarii m ei au fost aşteptaţi şi atacaţi?
P ărintele C hisholm ar fi putut să răspundă că garnizoana

333
din Pai-Tan este întotdeauna în stare de alarm ă şi gata să tragă
asupra oricărui partizan al lui W ai îndată ce apare. Ştia că asta
era explicaţia, însă socoti mai cuminte să tacă.
- A cum nu m ai eşti atît de vorbăreţ? Zece lovituri pe umeri
fiindcă tace cu încăpăţînare.
Fu bătut din nou.
- L ăsaţi-ne să ne întoarcem la M isiunile noastre, se ruga
Fiske cu mîinile întinse, gesticulînd ca o femeie nervoasă. V ă dau
solemn cuvîntul m eu că veţi fi plătit fără nici o întîrziere.
- N u sînt atît de prost.
- Atunci trimiteţi grabnic un alt soldat în strada Lanternelor,
cu un mesaj scris de m îna mea. Trimiteţi-1 numaidecît.
- Ca să fie masacrat ca şi ceilalţi? Să i se aplice cincisprezece
lovituri fiindcă m ă ia drept un imbecil.
Sub lovituri doctorul izbucneşte în lacrimi.
- Sînteţi dem n de m ilă, suspină el. V ă iert însă, căci m i-e o
m ilă neţărm urită de dumneavoastră!
Se făcu o pauză.
în pupilele contractate ale lui W ai se putea desluşi o rapidă
scînteie de satisfacţie. Se întoarse spre Joshua. Băiatul era solid
şi bine făcut, iar W ai avea nevoie de recruţi.
- Spune-m i, dacă te-aş ierta, ai fi gata să te angajezi sub
steagul meu?
- Sînt sensibil la această propunere onorabilă, răspunse
hotărît Joshua. D ar e imposibil.
- Renrmţă la drăceasca ta credinţă străină şi vei fi cruţat.
Părintele Chishokn trecu printr-o spaimă grozavă şi se pregăti
să-l audă pe băiat că îşi reneagă credinţa.
- V o i m uri fericit pentru adevăratul D um nezeu din cer.
-T re ize c i de lovituri acestui m izerabil recalcitrant.
Jo sh u a nu scoase nici un sunet. P rim i loviturile cu ochii
plecaţi, fâră un geamăt. D ar părintele Chisholm tresărea la fiecare
lovitură.

334
 - îl veţi sfătui acum pe servitorul vostru să se căiască?
-N ic io d a tă .
P reotul răspunse hotărît, cu sufletul ilum inat de curajul
tînărului.
- D o u ăzeci de lovituri p e ste p icio arele acestui rebel
îndărătnic.
L a a d o u ă sp re z e ce a lo v itu ră a p lic a tă p este flu ierele
picioarelor, se auzi o trosnitură scurtă. O durere cumplită străbătu
m em brul rupt. „D oam ne, gîndi Francis, iată ce înseam nă să ai
oase bătrîne.“
Wai îi exam ină cu aerul că ar vrea să term ine.
- N u pot continua să v ă m ai ţin aici. D acă banii nu sosesc
pînă m îine, presim t că vi se va întîm pla o nenorocire.
Şi, nepăsător, îi concedie. Părintele C hisholm de-abiaputu
să se tîrască pentru a traversa curtea. C înd ajunse \dLyao-fang,
doam na Fiske îl ajută să se aşeze, îngenunche lîngă el şi îi scoase
gheata şi ciorapul.
Doctorul, care îşi m ai revenise, reduse fiactura.
- C u m să fac fără aţele... n-am decît bandajele astea. Vocea
lui ascuţită tremura. E o fiactură gravă. Dacă nu stai perfect liniştit,
se va complica. Uite cimi îmi tremură mîinile. Ajută-ne, Doamne!
Trebuie să ne întoarcem în ţară luna viitoare. N u m ai sîntem atît...
- T e rog, Wilbur.
îl linişti atingîndu-luşor. El isprăvi pansam entul în tăcere.
A poi ea adăugă;
- Să încercăm să nu ne pierdem curajul. D acă cedăm acum,
ce se v a alege m îine de noi? E m ai bine să fii pregătit pentru
orice.
Dimineaţa, cei patru fiiră conduşi în curte, unde era adunată
toată populaţia din Tu-en-lai care sporovăia în aşteptarea unui
spectacol. Li se legară m îinile la spate şi li se trecu o prăjină de
bam bus sub braţe. Apoi, doi soldaţi apucară capetele prăjinii şi,
ridicînd prizonierii, ocoliră de şase ori piaţa, m icşorînd m ereu

335
cercul ca să ajungă înaintea casei găurite de gloanţe unde şedea
Wai.
Chinuit de durerea din piciorul rupt, m ai m ult decît pentru
această stupidă m işelie, părintele Chisholm resim ţea o cumplită
descurajare, care îi sporea deznădejdea, la v ederea acestor
creaturi ale lui D um nezeu care găseau că lacrim ile şi sîngele
se m e n ilo r lo r sîn t u n prilej de sărbătoare. T rebuie să se
îm p o triv ească oribilei îndoieli că D um nezeu ar fi p utut crea
asem enea fiinţe u m an e... că D um nezeu nu există.
V ăzu că m ai m ulţi soldaţi erau înarm aţi cu puşti şi speră că
suferinţele lor se vo r sfîrşi curînd. D ar după o pauză, la un semn
al lui Wai, fiiră obligaţi să se întoarcă şi să pornească repede pe
o potecă în jos, pînă la fluviu. Acolo, sub ochii mulţimii adunate,
fură tîrîţi pe fundul apei; fiecare era legat cu o funie de un par
în fip t la ţărm , la o adîncim e de un m etru şi ju m ătate sub apa
curgătoare.
Schimbarea, după ameninţarea imediată a execuţiei, era atît
de neaşteptată, contrastul cu m urdăria sordidă a cavernei îi făcea
să se simtă m ult m ai bine. Biciuirea apei îi însufleţea. Era limpede
ca lacrim a şi rece cum venea din torentele de pe m unte. Piciorul
preotului nu-1 m ai durea. Doam na Fiske zîm bea chiar. Curajul ei
îţi rupea inim a. Buzele ei schiţară cuvintele;
- Cel puţin iată-ne îmbăiaţi.
în să după o ju m ă ta te de oră se produse o schim bare.
Părintele Chisholm nu îndrăzni să-şi privească tovarăşii. Rîul, la
început răcoritor şi însufleţitor, părea din ce în ce m ai rece. După
o senzaţie de toropeală plăcută, m em brele lor erau cuprinse ca
într-o m enghină de gheaţă. F iecare bătaie de inim ă care forţa
sîngele în arterele îngheţate necesita u n efort dureros. Capul,
congestionat, plutea, ca despărţit de corp, într-o ceaţă roşcată.
C u toată terib ila am eţeală, preotul se străduia să regăsească
raţiunea acestei torturi; îşi aminti nelăm urit că se num eşte ordalie
de apă, sadism interm iten t, co n sac ra t de trad iţie, a cărei

336
paternitate i se atribuia tiranului Chang. Pedeapsa corespundea
destul de bine intenţiilor lui W ai, fiindcă exprim a o speranţă că
preţul de răscumpărare va fi totuşi plătit. La gîndul acesta, Francis
îşi înfrînă un geamăt, căci, dacă aşa stăteau lucrurile, nici chinurile
lor nu erau aproape de sfîrşit.
—E extraordinar. D inţii doctorului clănţăneau şi vorbea cu
m are greutate: D urerea asta... prezintă o perfectă asem ănare cu
angina pectorală... trecere interm itentă a sîngelui prin sistem ul
c irc u la to r co n tractat. O , D o am n e lisu se , în c e p u el să se
lamenteze. De ce. D um nezeu al oştirilor, ne-ai părăsit? Sărm ana
m ea soţie... Slavă D om nului, a leşinat. U n d e sînt? A gnes...
Agnes...
Era inconştient.
îngrozit, preotul întoarse privirea spre Joshua. O chii lui
congestionaţi de-abia distingeau capul tînărului - părea decapitat:
Sfîntul loan Botezătorul pe o tipsie curgătoare. Sărmane Joshua!
şi sărmane losif! Ce suferinţă va îndura dacă îl va pierde pe întîiul
născut!
Francis i se adresă blînd:
- Fiul m eu, curajul şi credinţa ta sînt o întărire pentru mine.
- N u - i nim ic, stăpîne.
Pauză. P reotul, adînc m işcat, făcu im efort ca să reziste
toropehi care-1 cuprindea.
- Voiam să-ţi spun, Joshua, că la în ap o ierea nostră la
M isiune, calul care-ţi va plăcea va fi al tău.
- Credeţi dum neavoastră, stăpîne, că ne vom m ai întoeirce
vreodată la Misivme?
- D acă nu ne vom m ai întoarce, Joshua, Bxmul D um nezeu
îţi va da în cer un cal şi m ai friimos.
D upă un tim p, Joshua reluă cu o voce slabă:
- Cred, stăpîne, că aş prefera m icuţul ponei de la M isiune.
O hulă pătrunde în urechile lui Francis şi le întrerupe discuţia,
însoţită de un întuneric adînc. C înd preotul îşi reveni, erau toţi

337
înapoi în grotă, îngrămădiţi rmul peste altul, uzi leoarcă şi îngheţaţi.
O vrem e nu se clinti, aşteptînd să-şi redobm dească simţurile, şi îl
auzi pe Fiske vorbind cu soţia lui, cu vocea aceea plîngăreaţă din
ultima vreme;
- C el puţin iată-ne afară din... rîul acela groaznic!
- Da, scumpul m eu W ilbur, însă, şi cred că nu m ă m ai înşel,
mîine ne vor m uia iar. Tonxxl ei era liniştit, ca şi cmd discuta meniul
pentru cină. Să nu ne facem iluzii, dragul m eu. D acă ne lasă în
viaţă o fac num ai aşa ca să ne om oare cît m ai îngrozitor posibil.
- Şi ţie... nu ţi-e frică, A gnes?
- D eloc, şi nici nu trebuie să-ţi fie frică. Trebuie să aratăm
acestor păgîni... şi părintelui cum ştiu să m oară bunii creştini din
N oua Anglie.
- Scum pa m ea A gnes, eşti curajoasă.
Preotul simţi presiunea afectuoasă a femeii pe braţul soţului.
E ra extrem de m işcat, adînc înduioşat de soarta tovarăşilor săi,
aceşti trei oameni, atît de diferiţi şi fiecare atît de drag inimii sale.
N u era oare n ici un m ijloc de scăpare? E l se gîndea, cu dinţii
strînşi, cu fruntea lipită de pămînt.
EHipă o oră, cînd aceeaşi fem eie veni să le aducă un blid cu
orez, el se aşeză între ea şi uşă.
- A nna! N u nega, ştiu că eşti A nna. N -ai oare nici o
recunoştinţă pentru tot ceea ce am făcut pentru tine la M isiune?
N u... - cînd ea încercă să-l îm pingă - nu te voi lăsa pînă ce nu
m ă vei fi ascultat. Tu eşti încă copilul lui Dumnezeu. N u poţi asista
cum sîntem omorîţi. îţi cer, în num ele lui Dum nezeu, să ne ajuţi.
- N u p o t să fac nim ic.
în întunericul grotei, era im posibil să-i vezi faţa. D ar vocea
ei, tot îmbufiiată, era supusă.
- Poţi face m ult. L asă uşa deschisă. N im eni nu se va gîndi
să te certe.
- L a ce ar folosi asta? Toţi caii sînt păziţi.
- N oi n-avem nevoie de cai, A nna.

338
 о sclipire de curiozitate îi lum ină o clipă faţa.
- D acă aţi pleca pe picioare, aţi fi prinşi pînă mîine.
- Vom lua un sam pan şi ne vom lăsa duşi de curent.
-Im p o sib il. Clătină din cap vehem ent. Curenţii repezi sînt
foarte periculoşi.
- E m ai bine să fii înecat în aceşti curenţi decît aici.
- N u-i treaba m ea unde vă înecaţi, declară ea.
Apoi, cu o subită îndîrjire:
- N i c i nu vreau să vă ajut.
Pe n e ^ d i t e , doctoral Fiske, în întuneric, apucă m îna Annei:
- A scultă, A nna. Ia m îna m ea şi fii atentă. Trebuie să ne
ajuţi, înţelegi? L asă uşa deschisă astă-seară.
D upă o pauză, ezitînd încă. Arm a reluă, retrăgîndu-şi încet
mina;
-A stă -se a ră , imposibil.
-T re b u ie.
—Voi face-o mîine... mîine... mîine.
C u o subită schim bare de atitudine, ieşi din grotă cu capul
plecat. U şa se închise cu zgom ot în urm a ei.
Şi hniştea recăzu, m ai grea, asupra tuturor. Nim eni nu credea
că fem eia îşi va ţine cuvîntul, şi chiar dacă ea va avea intenţia, ce
însem na prom isiunea ei pe lîngă ceea ce-i aştepta a doua zi?
- Sînt bolnav, declară trist doctorul Fiske, lipindu-se de
um ărul soţiei sale. în întuneric, auzeau zgom otul din pieptul lui.
H ainele m ele sînt tot ude. înţeleg eţi asta?... A cest sunet surd
este condensarea unui lob. D oam ne! Şi eu care credeam că
torturile inchiziţiei nu puteau fi depăşite.
N oap tea părea fără sfîrşit. D im in eaţa sosi în fine, rece şi
cenuşie. Chiar din zori se auziră zgom ote în curte. Doam na Fiske
se ridică, cu o expresie sublim ă de curaj pe faţa ei pahdă şi ridată,
încă legată la cap cu turbanul.
-P ărin te Chisholm, dumneavoastră sînteţi decanul slujitorilor
lui D um nezeu. V ă rog să vă rugaţi înainte ca m artiriul nostru să
înceapă.

339
 El îngenunche lingă ea. Toate mîinile se împreunară. Şi el se
rugă din tot sufletul, aşa cum nu se rugase niciodată în viaţa lui.
A poi, soldaţii veniră să-i caute.
Slăbiţi, găsiră lîul mai rece ca în ajrm. Fiske urlă cînd îl siliră
să intre în apă. Pentru părintele C hisholm totul devenea vag...
cufundarea în apă, m edita el, purificarea prin apă, o picătură e
de-ajuns să salveze un om . C îte picături sînt aici? M ilioane şi
m ilioane... patru sute de m ilioane de chinezi aşteaptă mântuirea,
pentru fiecare o picătură de apă...
-P ă rin te le m eu! B unul m eu părinte C hisholm ! D oam na
F iske îl chem a cu ochii sticloşi de o veselie subită. Ei ne
supraveghează de pe m arginea rîului. Să le arătăm ce de sîntem
în stare! Să dăm exem plu! Să cîntăm . C e cîntec cunoaştem cu
toţii? Imnul de Crăciun, desigur. E un refren m inunat Hai, Joshua...
W ilbur... să cîntăm cu toţii.
Şi intonă cu o voce piţigăiată: Adestefideles ...
Tîrziu, după-am iază, fură duşi în grotă. D octorul se întinse
în tr-o rină. R espiraţia lui devenise sacadată. C u o înfăţişare
triumfătoare, anunţă:
-P n e u m o n ie . A m băgat se seam ă ieri. La ciocnire, m atită
respiratorie, horcăituri pîrîitoare. lartă-m ă, Agnes, scum pă, însă
sînt nespus de m ulţum it
Toţi tăcură. E a începu să-i dezm ierde fruntea, cu degetele
zbîrcite de apă.
îl m ai dezm ierda încă la sosirea A nnei. N u adusese nici o
hrană. Stătea lîngă u şă şi, după ce îi p rivi, îi anunţă cu voce
morocănoasă:
- A m dat m încarea dum neavoastră gardienilor. E i găsesc
că este o glum ă grozavă. Plecaţi repede, înainte să se observe
fuga dumneavoastră.
în liniştea m orm întală, părintele C hishohn sim ţi că îi sare
inim a din loc. Era imposibil să părăsească grota asta cu propriile
puteri. El îi zise:

340
 - Dm nnezeu te va binecuvînta, tu nu L-ai uitat şi nici El nu te
va uita.
Fata nu răspunse nim ic. îl privi cu ochii ei im penetrabili şi
întunecaţi, în care Francis nu reuşise să citească niciodată, nici
m ăcar în prima seară cînd o găsise în zăpadă. Totuşi, el era profund
mulţumit fiindcă ea justifica, în ochii doctorului Fiske, învăţăturile
pe care i le transm isese el. D upă o clipă, ea dispăm fără zgom ot
în noapte.
A fară era întuneric beznă. Se auziră glasuri şi rîsete în;;ao-
fang-vS. vecin. în faţă, locuinţa lui Wai era luminată. In grajdurile
vecine şi în locuinţa soldaţilor pîlpîiau lumini slabe. U n cîine lătră
d eodată şi îi făcu să tresară. S laba lo r speranţă era o no u ă
suferinţă, a cărei intensitate îl sufoca. Precaut, părintele încercă
să se ţină pe picioare. N u izbuti, căzu cu greu şi fruntea i se
um plu de sudoare.
Piciom l său um flat îi refuza orice serviciu. Atunci îi şopti lui
Joshua la ureche să-l ia pe doctorul pe jum ătate leşinat pe um erii
lui şi să-l ducă pînă la sampan. îi privi plecînd, însoţiţi de doam na
Fiske; tînărul, îndoit sub povara lui, se aţinea în um bra deasă a
stîncilor. O piatră care se rostogoli îl făcu să tresară şi zgom otul
i se păru atît de puternic că putea deştepta şi morţii. A poi respiră
liniştit: nimeni, în afară de el, nu auzise. După cinci minute, Joshua
reveni. Sprijinit de um erii tînărului, Francis se tîrî cu greu pînă la
potecă.
Fiske era întins pe fundul sam panului, cu soţia lui alături.
Preotul se aşeză în spate. R idicîndu-şi piciorul rupt cu am bele
m îini, îl aşeză, ca pe o bucată de lem n, ca să nu-i stingherească
mişcările. Joshua sări în sam pan şi desprinse odgonul, în tim p ce
preotul apucă singura vîslă ca să plece cît m ai repede.
D eodată, un ţipăt răsună de pe culm ea falezei, urm at de un
altul şi apoi de zgom otul cu iv a care fuge. T ărăboiul izbucni
pretutindeni, cîinii începură să latre furioşi. în sfîrşit, torţe se

341
aprinseră şi se rostogoliră repede de-a lungul potecii care cobora
spre n u , în acom paniam ent de ţipete şi de un galop dezlănţuit.
B uzele preotului se m işcară, spre deosebire de tot corpul,
care răm ase imobil. Tăcu, însă Joshua, care se lupta cu odgonul,
îşi dădea seam a şi singur de pericol; o poruncă n-ar fi făcut decît
să sporească confuzia.
în sfîrşit, cu un icnet, tînărul sm ulse parul şi căzu pe spate.
Im ediat preotul sim ţi că se desprind şi, din toate puterile care îi
m ai răm ăseseră, cu ajutorul unicei vîsle, îndreptă sam panul spre
m ijlocul apei. Se răsuciră puţin în apă, lîngă m al, apoi, încet,
sam panul alim ecă la vale. în faţa lor, lansaţi pe urm a lor, zărea
acum , la lum ina torţelor, un grup care alerga pe m al. Se auzi o
îm puşcătură, urm ată de altele neregulate. G loanţele ricoşau pe
suprafaţa apei cu un şuier ascuţit. Părintele Chisholm aruncă o
privire în perdeaua întunecată din faţa ochilor săi, cu o uşurare
aproape febrilă; îm puşcăm rile se îndepărtau, cînd, deodată, o
greutate enorm ă se abătu peste el. Capul i se întoarse sub puterea
izbiturii a ceea ce socoteşte el că ar fi o piatră. D ar în afară de
această izbitură care l-a zăpăcit, nu sim te nici o durere. R idică
m îna şi îşi pipăie faţa: este um edă. U n glonţ rătăcit îi traversase
maxilarul superior, apoi ieşise prin obrazul drept. Răm ase liniştit.
Focul încetă. Nim eni, în afară de el, nu fusese rănit.
Rîul îi ducea acum într-o viteză vertiginoasă. Era cît se poate
de sigur că trebuie să se verse, m ai curînd sau mai tîrziu în Hwang:
altă cale nu exista. Se aplecă spre Fiske, care se trezise din leşin,
şi se strădui să-l încurajeze:
- C u m te simţi?
- N u prea rău pentru un m uribund, zise el, reprimîndu-şi un
acces de tuse. R egret că n-am fost m ai viteaz, Agnes.
- Sst! N u vorbi, dragul m eu.
Preotul tăcu, trist. Răsuflarea lui Fiske slăbea. El însuşi era
la capătul puterilor. T rebuia să facă u n efort disperat ca să-şi
retină lacrimile.

342
 Im ediat, vuietul apelor se u m flă şi anunţă apropierea
torentelor. Zgom otul pare să-i tulbure vederea. N u m ai distinge
nim ic. C u ajutorul singurei vîsle, m enţinea corabia paralel cu
curentul. Şi cum viteza lor sporeşte, el îşi încredinţează sufletul lui
Dumnezeu.
D in clipa asta, totul îi devine indiferent; nu se m ai întreabă
prin ce miracol rezistă barca lor. Vuietul îl aruncase într-o năuceală
totală. Se agaţă de vîsla nefolositoare, în tim p ce sam panul se
leagănă cînd într-o parte, cînd în alta, după care se aruncă înainte
orbeşte.
în unele clipe se sim t aruncaţi în gol, ca şi cînd barca ar fi
rămas fără fimd. In sfîrşit, o trosnitură sinistră, urmată de o izbitură
violentă şi drumul lor la voia întâmplării se termină; o clipă presupun
c-au eşuat, însă sam panul o porneşte iar şi spum a îi stropeşte pe
cînd se învîrtejesc m ereu m ai departe. D e fiecare dată cînd crede
că au depăşit torentele, un nou vuiet răsună şi îi înghite. într-o
strâmtoare îngustă, sînt aruncaţi puternic pe stînci, smulg crengi
din arborii care se înclină peste torent; dar sam panul se învîrti o
clipă în loc, după care pom i din nou, m ai iute. Preotul îşi sim ţea
creierul cuprins de u n v îrtej, zguduit, strivit, după care se
prăbuşeşte - jo s, m ai jos.
în apele liniştite, m ult m ai jos, tăcerea din ju r îl făcu să-şi
revină. în ain tea lor zări prim a lum ină a zorilor, care sublinia o
vastă întindere de apă m aiestuoasă şi u n peisaj cîm penesc. N u
îşi putea im agina distanţa parcursă, însă presupuse nelăm urit că
trebuie să fi fost considerabilă. Ştia doar că ajunseseră în Hw ang
şi că plu teau liniştit către Pai-Tan. Se căzneşte să-şi m işte
membrele, dar nu reuşeşte, fiindcă slăbiciunea îl făcea neputincios.
Piciorul lui, zdrobit, pare de plumb, iar rana de pe faţă îl înjunghie
ca o durere de dinţi. C u un efort supraom enesc, se întoarce şi se
tîrăşte spre cealaltă extrem itate a bărcii. Se făcuse ziuă. Joshua
este culcat în faţă, cu tm pul ghem uit, însă respiră. D oarm e. în
fiindul şamponului, Fiske şi soţia lui sînt întkişi unul lîngă celălalt.
C u braţul, ea susţinea capul doctorului şi îl ferea, pe cît posibil,
de apa care pătrunsese în corabie. Se trezise, senină şi rezonabilă.

343
P reotul se u ită la ea cu o im ensă adm iraţie. D oarnna Fiske
rezistase m ult m ai bine decît ei toţi la toate încercările. în ochii ei
obosiţi citi răspunsul negativ la întrebarea pe care nu îndrăznea
să o form uleze. E ra lim pede că soţul ei era pe ducă.
F iske respira cu spasm e scurte, bruşte, la intervale rare ...
B o lb o ro sea fără încetare, cu ochii deschişi, cu privirea fixă.
Deodată, o schpire se aprinse în privirea lui. M işcă buzele, s c h i^ d
un zîmbet. M urm urul său deveni clar:
- N u te fă li... scump p rieten ... cu m ila Annei! Se opri ca să
respire. N u bunele dum itale principii... - u n alt s p a s m -, eu am
plătit-o - m răsuflarea lui trecu ecoul unui rîs - cu biletul de cincizeci
de dolari pe care-1 aveam totdeauna în gheata mea. O mică pauză
triumfătoare. D ar D iunnezeu să te binecuMnteze totuşi, scumpul
m eu prieten.
Părea m ai m ulţum it acum , după această suprem ă victorie,
în ch ise ochii şi, cînd soarele se ridică, scăldîndu-i deodată în
lumină, preotul şi nevasta doctomlui constatară că totul se sfîrşise.
în to rs în spatele bărcii, p reotul C hisholm o priveşte pe
doamna Fiske punînd nuinile mortului pe piept. Ameţit, îşi priveşte
propriile mîini. încheieturile sînt pline de ciudate umflături roşii.
C înd le atinse, um flăturile alunecară ca alicele. El se gîndi; „Ce
insectă m -o fi pişcat în som n?“
Mai tîrziu, prin ceaţa matinală care se ridica, zări în depărtare
numeroase luntre plate: era flotila de pescuit cu cormorani. închise
pleoapele dureroase. Sampanul era m înat spre bărci, pe firul apei.
in ceata aune.

13
D upă şase luni, într-o după-am iază, doi tineri m isionari,
părintele Stephen M unsey şi părintele Jerom e Craig, discutau
amănimtele cerem oniei, la o cafea şi o ţigară.

344
 - Trebuie ca totul să fie perfect. Slavă D om nului că vrem ea
e finimoasă!
- Da, nici u n pericol să se schim be, zise părintele Jerom e
clătinînd din cap. N oroc că avem şi o fanfară!
Erai tineri, plini de sănătate şi de vigoare, de încredere în ei
înşişi şi în Dum nezeu. M unsey era american, doctor în medicină,
înalt de un m etru şi optzeci, puţin m ai m ult decît colegul său; dar
um erii părintelui Craig îi aduseseră un loc onorabil în echipa de
box din H olyw ell. D eşi C raig era britanic, avea oarecum aerul
unui american fiindcă urmase doi ani cursurile pregătitoare pentm
misionari la Colegiul Sfîntul Mihai din San Francisco. Acolo Scuse
cunoştinţă cu M unsey. Se îm prieteniseră, se strigau „Steve“ şi
, Je rry “ , cu excepţia situaţiilor în care dem nitatea lor îi obliga să
adopte un ton m ai cerem onios.
- Spune-m i, bătrîne, jo c i baschet după-am iază?
- Hei, apropo, la ce oră faci liturghia m îine, părinte?
F aptul că fuseseră trim işi am îndoi la Pai-Tan cim entase
definitiv prietenia lor.
- A m rugat-o pe m aica M aria-M argareta să treacă pe-aici o
clipă, adăugă Steve, tum îndu-şi o altă ceaşcă de cafea.
C u o înfăţişare colţuroasă şi bărbătească, era cu doi ani mai
în vîrstă decît Craig, care îi recunoştea ascendentul.
- P utem stabili cele din urm ă m ici detalii. E a este atît de
veselă, atît de drăguţă. N e va fi de m are ajutor.
- E o fem eie rem arcabilă. C red cu adevărat, Jerry, că vom
face ceva finm os aici cînd vom fi stăpînii casei.
- Sst! N u aşa de tare. B ătrînul nu este atît de surd pe cît
crezi.
- E o figură! Trăsăturile viguroase ale lui Jerry se îmblînziră
într-un zîm bet plin de subînţelesuri. Ştiu bine că datorită ţie a
scăpat teafăr. în să ca la vîrsta lui să te faci bine după o fractură
la picior, un maxilar zdrobit şi variolă pe deasupra, asta presupune
o rezistenţă ieşită din comun.

345
 - E grozav de slăbit totuşi, zise M unsey cu un aer îngrijorat.
E cît se poate de uzat. Sper că, la înapoiere, călătoria pe m are îl
va pune pe picioare.
- E un om ciudat! lartă-m ă, părinte, c-o spun, dar e extrem
de ciudat. îţi aminteşti patul cu coloane pe care i l-a trimis doamna
Fiske la plecare şi cît de greu a fost să-l convingem să se culce în
el? îţi am inteşti cum repeta: „C um vreţi să dorm dacă m ă sim t
destul de bine ?“
Jerry începu să rîdă.
- D ar cînd a aruncat sosul de carne în capul m aicii M aria-
M argareta? Steve îşi stăpîni un zîmbet. Nu, nu trebuie să alunecăm
pe această pantă. L a urm a urm elor, este u n om de treabă dacă
ştii să-l iei. O ricine ar deveni puţin ciudat după treizeci de ani
petrecuţi aici de unul singur. Slavă D om nului, noi sîntem doi!
Intraţi!
M aica M aria-M argareta intră surîzătoare, cu obrajii roşii,
cu privirea prietenoasă şi veselă. Era foarte m ulţum ită de cei doi
p reoţi pe care îi privea. Iară voie, ca pe doi băieţi drăguţi. Se
pregătea să-i răsfeţe. Tinereţea lor transform a M isiunea. E a se
bucura la gîndul să vadă de cearşafurile lor, să le repare lenjeria
intimă.
- B ună ziua, m aică. V ă putem corupe să prim iţi o ceaşcă
de cafea care stim ulează, dar nu te am eţeşte? D ouă bucăţi de
zahăr? Va trebui să în fn n ă m p ofta dum neavoastră de zah ăr în
postului Paştelui... Voiam să vă vorbim de cerem onia de m îine
pentru plecarea părintele Chisholm.
Se întreţinură prieteneşte şi cu seriozitate timp de o jum ătate
de oră. A poi, m aica M aria-M argareta ciuli urechea. Expresia ei
m aternă se accentuă. Atentă, scoase o inteijecţie neliniştită.
- D um neavoastră îl auziţi? Eu nu. D oam ne, ai grijă să nu
fiigă fără să ne spună. Iertaţi-mă, zise ea ridicîndu-se, trebuie să
m ă duc să-l caut. D acă se udă la picioare, îl va întoarce boala.
Sprijinit în um brela lui veche, părintele Chisholm se plimba.

346
facînd ultim a inspecţie prin M isiunea Sim ţului Andrei. Efortul
acesta neînsem nat îl obosea totuşi. Constată, suspinînd din greu,
că boala îndelungată îl slăbise. E ra u n om bătrîn. D escoperirea
aceasta îl surprinse căci, în inim a lui, se sim ţea ca şi înainte. Şi
m îine va părăsi Pai-Tanul. D e necrezut! El, care se gîndise să-şi
doarm ă som nul de veci lîngă W illy Tulloch, în grădina Misiunii!
îşi ream intea fraze din scrisoarea episcopului „...nu m ai eşti
puternic... grija m eapentm sănătatea dumitale... adînca consideraţie...
să pun capăt activităţii dum itale de m isionar“ . Facă-se voia lui
Dumnezeu!
Ajun^dlarniculciirâtir,îlnăpădiunvaldearnintiri:m onnm tul
lui W illie, al sorei Clotilde, al grădinarului Fu. Clătină din cap ca
un cal pe o păşune p lin ă de insecte: treb u ia să-şi în M n eze cu
orice preţ tendinţa asta de a visa! A ru n că o privire peste zidul
scxmd care înconjura păşunea cea nouă. Sub privirile admirative
ale celor patru fraţi ai săi m ai m ici, Joshua făcea exerciţii cu calul
lui, recom pensă bine m eritată. N u departe de acolo, Iosif, gras
şi mulţumit, se înapoia de la pUmbare cu restul progeniturilor sale
şi îl ducea pe cel m ai m ic într-un cărucior de răchită. îl aducea
acasă.
Plim barea lui se sfîrşise. Pe ascuns, căci se tem ea de ceea
ce îl aştepta a doua zi, Francis parcursese şcoala, dorm itorul,
sufrageria, atelierele de dantelărie şi coşuri, m ica anexă deschisă
cu un an mai înainte, unde copiii orbi învăţau să împletească coşuri.
Cîndva crezuse că asta înseamnă ceva, însă melancolia lui actuală
îl făcea să socotească toate acestea drept nim ic. Se înapoie
m ergîndgreu.
în sala nouă se auzeau instrum entele de alam ă. Schiţă im
zîm bet sau poate încruntă din sprîncene? Vicarii ăştia tineri, cu
manifestările lor gălăgioase şi firile lor neastîmpărate! Ieri-seară
încă, în tim p ce el încerca - în zadar, bineînţeles - să-i facă să
înţeleagă topografia parohiei, doctorul m urm urase: aeroplan.
U nde se ducea? D ouă ore cu avionul pînă în satul Liu. Prim a lui
călătorie acolo necesitase două săptăm îni de mers!

347
 N -a r fi treb u it să se m ai plim be, căci după-am iaza era
răcoroasă. Dar, conştient că nesupunerea se va solda cu o dojană,
se rezem ă m ai bine pe um brelă şi coborî încet colina Jade Vert
V if spre locul p u stiu al vechii M isiuni. C urtea era năpădită de
bam buşi, terenul din vale nu m ai era decît o mlaştină, însă staulul
de cărăm idă nearsă răm ăsese în picioare.
Se aplecă şi trecu pe sub acoperişul înalt, asaltat im ediat de
alte amintiri - ale unui preot lînăr, sobru, atent, plin de zel, ghemuit
lîngă brasero, cu singurul său tovarăş, un tînăr chinez. Prim a lui
liturghie, celebrată aici, pe lada lustruită, fără clopoţel, nici copil
de cor, CU desăvîrşire singur - ce sfîşietoare îi apărea această
am intire! Stîngaci, îngem m che, o siluetă ţeapănă, greoaie şi se
m gă lui Dumnezeu să-ljudece nu pentra faptele, ci pentm intenţiile
sale.
înapoindu-se la M isiune, intră pe o portiţă şi se furişă spre
cam era lui. N oroc neaşteptat: nu-1 zărise nim eni. N -avea poftă
de ,дпаге zarvă“, cum îi spunea el, de zvon de paşi, uşi deschise
şi închise, ceainice cu apă fierbinte, pe care era silit să le înghită.
In să cînd deschise u şa cam erei sale fu surprins să-l găsească
acolo pe dom nul Chia. F aţa lui m utilată асшп, vînătă de fiig, se
lumină de o siabită căldură. Fără să întirzie cu formalităţile, Francis
apucă m îna vechiului său prieten şi o strînse prieteneşte.
- Speram că veţi veni.
- C um aş fi putut să nu vin? Dom nul Chia vorbea pe un ton
trist şi tulburat. D ragul m eu părinte, nu-i nevoie să vă m ai spun
cît regret plecarea dum neavoastră. îndelunga noastră prietenie
m i-a fost nepreţuită.
Preotul răspimse:
- Şi mie îm i va Hpsi prietenia dumneavoastră. M -aţi covîrşit
cu bunătatea şi binefacerile dumneavoastră.
- N -a fost nimic - refuză domnul Chia aceste mulţumiri - în
com paraţie cu nepreţuitul serviciu pe care m i l-aţi făcut. Şi nu
m -am bucruat oare de pacea şi firumuseţea grădinii Misiunii? Fără

348
dm nneavoastră grădina îm i va p ărea pustie şi tristă. Vocea lui
redobîndise o oarecare căldură. Insă poate că veţi reveni după
ce vă veţi însănătoşi.
-N ic io d a tă .
Preotul făcu o pauză, apoi cu un m ic zîm bet, adăugă:
- N u ne vom m ai întîlni decît după viaţa pămînteană, în cer.
Se lasă o linişte pe care domnul Chia fii nevoit să o întrempă:
- Fiindcă trebuie să ne despărţim , s-ar cădea să ne gîndim
o clipă la cei din lum ea cealaltă.
- Gîndurile acestea m ă stăpînesc m ereu...
Dom nul СЫа ezita, pradă unei nelinişti neobişnuite.
- N u m -am gîndit niciodată serios la viaţa care ne aşteaptă
după moarte. însă, dacă ceva din noi ar supravieţui, nimic nu mi-ar
plăcea m ai m ult decît să reînnoim prietenia noastră.
C u toată îndelungata lui experienţă, părintele Chisholm nu
sesiză întreaga semnificaţie a acestei fraze. Zîmbi S ră să răspundă,
iar dom nul Chia, foarte jenat, se văzu obligat să se explice m ai
limpede;
- D rag prieten, m -am gîndit adesea că diversele religii au
partea lo r în cer. O u şoară roşeaţă coloră o brazul lui oacheş.
A cum sim t o ciudată nevoie să pătrund acolo prin aceeaşi poartă
cu dum neavoastră.
Tăcere de m oarte. Chipul încordat al părintelui C hisholm
încremeni.
- N u pot să cred că vorbiţi serios.
- Altădată, sînt m ulţi ani de-atunci, după vindecarea fiului
m eu, nu am fost serios. în să pe-atunci nu cunoşteam regulile
co n d u itei d u m n eav o astră, ab n eg aţia, sen in ătatea, curajul
dum neavoastră. Frum useţea unei religii se judecă după virtuţile
adepţilor săi. P rietene... m -aţi cucerit p rin exem plul dum ­
neavoastră.
Părintele Chisholm îşi duse m ina la fiunte, cu un gest obişnuit,
pentru a-şi ascunde emoţia. Conştiinţa lui îi reproşase adesea că

349
refuzase la început convertirea domnului Chia, chiar dacă nu din
toată inima. Vorbi încet;
- Toată ziua am avut gura am ară de cenuşa eşecurilor mele.
C uvintele d um neavoastră îm i dau curaj. A ceastă clipă îm i
dovedeşte că eforturile m ele n-au fost zadarnice. Totuşi, vă conjur
să nu faceţi asta din prietenie... nu vă convertiţi dacă nu credeţi.
Dom nul Chia răspunse ferm:
- Sînt foarte hotărît. O fac şi din prietenie, şi pentru credinţa
mea. N oi doi sîntem ca nişte fraţi. D um nezeul dumneavoastră va
fi şi D um nezeul m eu. în sfîrşit, chiar dacă veţi pleca mîine, voi fi
fericit, ştiind că, în paradisul Stăpînului nostru, sufletele noastre
se vor întîlni într-o zi.
Mai întîi, preotul fu incapabil să vorbească. Lupta ca să nu-şi
trădeze profunda emoţie. întinse m îna dom nului Chia. C u glasul
stins şi tremurător, îi propuse:
- Să m ergem în biserică.

A doua zi dim ineaţă, tim pul prom itea să fie cald şi senin.
P ărintele Chisholm , trezit de cîntece, sări din patul p e care i-1
lăsase doam na Fiske şi se duse repede la fereastră. Sub balconul
lui, douăzeci de fetiţe de şcoală prim ară, a căror vîrstă nu trecea
de nouă ani, îm brăcate în alb, cu centuri albastre, îl întîmpinau cu
o serenadă: Te slăvim, frum oasă dimineaţă. Francis făcu o
grim asă în direcţia lor.
La începutul celui de-al zecelea cuplet, le strigă;
-D e s tu l. D uceţi-vă la masă!
Ele se opriră, îi zîm biră, cu foile cu note în mînă.
- V ă place?
- Nu... Da. Insă e vrem ea să m ergem Ia m icul dejun.
E le o luară de la început şi cîntară ch iar cîteva cuplete
suplimentare, în tim p ce el se bărbierea. La cuvintele: ,J*e obrazul
tău fraged...“ , el se tăie.
îşi exam ină în oglindă faţa ciupită de variolă, crestată şi
însîngerată;

350
 - D oam ne, am ajuns într-ad ev ăr o sperietoare, trebuie
neapărat să m ă îngrijesc.
Se auzi clopotul chem înd la m icul dejun. Preoţii M unsey şi
Craig îl aşteptau, vioi, respectuoşi, surîzători: unul se grăbi să-i
ofere un scaun, celălalt îi servi farfuria de orez cu peşte. Erau atît
de dornici să-i fie pe lac, în c îtn u stăteau o clipă locului. E l se
încnmtă:
- N u m ai faceţi pe p roştii şi încetaţi să m ă trataţi ca pe
străbunica voastră la aniversarea unui secol de viaţă.
„Trebuie să fim drăguţi cu sărmanul bătrîn“, gîndi Jerry. Avu
un zîm bet angelic.
- Să vedeţi, părinte, noi v ă tratăm ca pe un egal. Fireşte,
dumneavoastră nu puteţi să vă sustrageţi onorurilor cuvenite unui
pio n ier care a croit u n drum . Ştim că nu v ă place. D ar este
recom pensa dum neavoastră m eritată şi nu trebuie să vă îndoiţi
de asta.
- N u sînt nicidecum convins.
Părintele Steve reluă cordial:
- N u vă m ai faceţi griji, părinte. Ştiu ce simţiţi, însă noi vom
şti să v ă continuăm opera. Jerry, vreau să zic părintele Craig şi
cu m ine, proiectăm să dublăm randam entul M isiunii Sfîntului
Andrei. Vom lua douăzeci de catiheţi, bine plătiţi, vom organiza
o bucătărie populară în strada Lanternelor, chiar în faţa prietenilor
dum neavoastră metodişti. Fiţi liniştit, ne vom aşeza drept în faţa
lor. Şi se porni pe un rîs plăcut. Vom face ш adevărat, cinstit şi
tem einic prozelitism catolic. A şteptaţi să vă trim item graficele
convertirilor noastre. Aşteptaţi...
-V a c ile se întorc acasă, zise părintele Chisholm , visător.
Cei doi tineri preoţi schim bară o privire complice.
Părintele Steve i se adresă cu voce blîndă:
- N u uitaţi să vă luaţi regulat doctoria în tim pul călătoriei,
nu-i aşa? Trei linguri pe zi, cu apă. V -am pus o sticlă m are în
bagaj.

351
 - N u m ai e acolo. A m aruncat-o înainte de a coborî.
Deodată, părintele Chisholm izbucni în rîs. Rîse pînă cînd îl
apucă sughiţul.
- Dragii m ei, nu vă îngrijiţi de mine! Sînt un ticălos arţăgos.
Veţi face treabă bună aici dacă n u veţi fi p rea încrezători... fiţi
blînzi şi îngăduitori şi nu încercaţi să-l învăţaţi pe fiecare bătrîn
chinez ceea ce el ştie de m ai m ultă vrem e decît voi.
-D esigur... fireşte... bineînţeles.
- Eu n-am să vă ofer un aeroplan, însă vă las o m ică amintire
folositoare. M i-a fost dată de un preot b ătrîn şi m -a însoţit
aproape peste tot.
Se ridică de la m asă şi luă dintr-un colţ al cam erei vechea
lui um brelă scoţiană pe carte i-o dăruise M ac cel Roşu.
- U m b re la aceasta are rangul ei printre um brele din Pai-
Tan.
P ărintele Jerry o apucă respectuos, ca şi cînd ar fi fost o
rehcvă.
-M ulţum esc, părinte, mulţumesc mult. Ce culori fiumoase!
E chinezească?
- M i-e team ă că e m ai rău de-atît!
Bătrînul preot clătină din cap şi nu vru să explice m ai mult.
Părintele M unsey puse jo s şervetul, facîndim senm discret
spre colegul său.
- Binevoiţi să ne iertaţi, părinte, timpul trece şi noi îl aşteptăm
pe părintele Chu dintr-o clipă într-alta...
Şi se grăbiră să plece.
Francis trebuia să plece la unsprezece. Se înapoie în camera
lui. D upă ce îşi term inase puţinele bagaje, îi m ai răm înea încă o
oră de pierdut. C oborî, atras irezistibil spre biserică. D e-abia
ieşise şi se opri, sincer em oţionat. Toată congregaţia lui, cam
cinci sute, se adunase ca să-l aştepte; în ordine şi în linişte, stăteau
toţi în curte. U n grup venit din satul Liu cu părintele C hu stătea
deoparte, în cealaltă parte erau fetele m ai m ari şi acelea care

352
învăţau lucrul de m înă, în tim p ce copiii lui m ult iubiţi, sub
conducerea m aicii M aria-M argareta, a M arthei şi a patru
călugăriţe chineze, erau orînduiţi în faţă. P riv irile tu tu ro r se
îndreptau spre el cu atîta dragoste, încît simţi că i se um ple inim a
de bucurie.
T ăcerea se făcu m ai adîncă. lo s if era atît de agitat fiindcă i
se acordase onoarea să ţină un discurs. C a prin m inune apărură
două scaune. C în d b ătrînul m isionar se aşeză pe unul din ele,
lo s if se urcă cu greu pe celălalt m al gata să se dea peste cap şi
desfâşură un sul roşu.
- Prea cinstit şi dem n discipol al D om nului din cer, cu cea
mai adîncă amărăciune, noi, copiii dumneavoastră privim plecarea
dum neavoastră în eealaltă parte a nemărginitului ocean...
Discursul era în întregime asem ănător elogiilor oratorice pe
care le îndurase în diverse ocazii, însă m ult m ai plîngăcios ca de
obicei. C u to ate num eroasele repetiţii generale făcute în faţa
fam iliei sale, pe lo s if îl im presiona adunarea im punătoare din
curte. în ce p u să transpire şi pîntecele îi trem u ra ca o piftie.
„Sărm ane bătrîne J o s if ‘, gîndi preotul, ducîndu-se cu gîndul la
băieţelul care alerga, ţinîndu-i fiîul calului, acum treizeci de ani.
D upă ce se sfîrşi discursul, asistenţa intonă Gloria laus la
perfecţie. Cu ochii m ereu fixaţi pe vîifurile pantofilor săi, la auzul
acestor voci curate preotul simţi că se topeşte „Doam ne, se ruga
el, ajută-m ă să nu devin ridicol". C a să-i ofere cadoul de răm as-
bun, cea m ai tînără dintre m icuţele oarbe care învăţau să
împletească coşuri înaintă, îmbrăcată cu fustă neagră şi bluza albă,
călăuzită de instinctul ei şi însoţită de recom andările pe care i le
şoptea maica M aria-M argareta. Cînd ea îngenunche maintea lui,
întinzîndu-i potirul aurit, supraîncărcat cu ornam ente de prost-
gust, com andat la Nankin, ochii preotului nu îi m ai vedeau decît
pe cei ai copilei:
- D u m n e z e u să te b in e c u v în te z e , D u m n e z e u să te
binecuvînteze, m icuţa mea, m urm ură el.

353
 N u putea spune m ai mult.
L ectica de gală a dom nului C hia sosi. O vedea vag, parcă
printr-o ceaţă, şi se folosi de m îinile lui descărnate ca să se urce.
Se form ă o procesiune şi porni printre detunăturile petardelor şi
sunetele instrum entelor de alam ă, dezlănţuite pe neaşteptate de
fanfara înfiin ţată de cu rînd la şcoală. C oborînd colina, încet,
legănat, încerca să nu se m ai gîndească la spectacolul com ic al
fanfarei; douăzeci de şcolari îm brăcaţi în uniform e albastre ca
seninul cerului, sub conducerea unei fetiţe de opt ani deghizată în
tam bur-m ajor, cu un chipiu de b lan ă albă şi cu cizm e, şi care
m ergea în pas de paradă, agitînd un baston. In oraş, din fiecare
p rag îl p riv e a o faţă prietenoasă. L a toate colţurile străzilor,
petarde izbucneau în onoarea lui. La marginea cheiului, m ulţimea
îi aruneă flori în cale.
Vedeta dom nului Chia îl aştepta la debarcader, cu m otorul
la ralanti. Lectica iu lăsată jos şi el coborî. Sosise momentul. Toţi
îl înconjurară, urîndu-i călătorie bună: cei doi preoţi, părintele
C hu, m aica superioară, M artha, dom nul Chia, losif, Joshua...
T oată lum ea se în g h esu ia în ju ru l lui, cîteva fem ei, plîngînd,
îngenuncheară şi îi sărutară m îinile. A r fi vrut să le spună cîteva
cuvinte, însă nu fu în stare să scoate o vorbă. Inim a-i era plină.
C u ochii plini de em oţie, u rcă la bordul vedetei. C înd se
întoarse spre ei, se aşternu tăcerea. La un semnal, copiii intonară
c în te c u llu i f a v o r it- Veni Creător îl păstraseră p en tru u ltim a
chpă. Nobilele cuvinte ale acestui imn, scris de Carol cel M are în
secolul DC, îi fuseseră întotdeauna scum pe şi socotea că este cel
m ai fiumos dintre toate cîntările liturgice. Pe ţărm, toţi cmtau: la-ne
sufletele în stăpînirea ta şi fle toate ale tale şi el să fle tot al
tău.
Doamne, gîndea el, nemaistăpînindu-se, ce frumos din partea
lor... însă ce cum plit! U n spasm îi contractă trăsăturile. Vedeta
pom i şi el ridică mîinile, bineeuvîntîndu-i. Pe faţă i se prelingeau
şiroaie de lacrimi.

354
 V
Ϊ9^βΐίΡθΐΈ :ΰ(^

Monseniorul Mealey, episcop de Tynecastle, întîrziase foarte

m ult. D e două ori, un preot tînăr, binevoitor, ataşat episcopului,
se arătase în cad ru l u şii în tre d esc h ise ca să-i explice că
m onseniorul şi secretarul lui erau reţinuţi la o întrunire şi nu ştia
cînd vo r scăpa.
Părintele îi aruncă o privire aspră peste m arginea ziarului:
- Prmctualitatea este politeţea prelaţilor.
- M onseniorul este o persoană foarte ocupată.
T înărul p reo t se retrase cu u n zîm bet nehotărît, necu-
noscîndu-1 pe acest bătrîn bonz venit din China; îl neliniştea soarta
argintăriei. Întîlnirea era fixată pentru ora unsprezece. A cum era
douăsprezece şi jum ătate.
Fusese introdus în încăperea în care îl aşteptase M ac cel
Roşu. Cîţi ani trecuseră de atunci? D oam ne!... treizeci şi şase de
ani... Clătină din cap cu melancolie. Se distrase înspăirnînlîndu-l
pe m icul preot, însă nu avea nici o dispoziţie pentru ciorovăială.
Indispus în dim ineaţa asta, era şi disperat de nervos. D orea să
ob ţin ă o favoare de la episcopul său. îi era silă să ceară un
serviciu, totuşi trebuia să treacă pe acolo, şi inim a îi bătuse cînd
in v itaţia episcopului îi parvenise la m odestul hotel la care
descinsese în ziua sosirii la Liverpool.
Cu curaj, îşi scoase vesta roasă, îşi îndreptă gulerul ponosit.
N u era aşa de bătrîn. Se sim ţea încă plin de energie. Fiind tîrziu.

355
A nselm îl va reţine, cu siguranţă, la m asă. Va trebui să se arate
vioi, să fie atent ce vorbeşte, să asculte povestirile lui Anselm, să
rîdă de glum ele lui, să nu neglijeze să-l m ăgulească puţin, sau
chiar mai mult. Spera ca Dum nezeu să facă aşa ca ticul său nervos
să nu în ceap ă să-i m işte cicatricea de p e obraz! A sta îi da o
înfăţişare de nebun.
Era unu fără zece. în sfîrşit, o oarecare agitaţie se m anifestă
pe cu lo ar şi, cu un pas hotărît, episcopul M ealey pătrunse în
încăpere. Se grăbise, fără îndoială, înfăţişarea lui era însufleţită,
ochii îi străluceau prieteneşte şi atitudinea lui denota o oarecare
jen ă cînd aruncă privirea spre pendulă.
- Dragul m eu Francis, sînt încîntat să te văd. Te rog iartă-mi
această m ică întîrziere. N u, nu te ridica, te rog. Vom vorbi aici.
E ... m ai intim decît în biroul meu.
V ioi, îşi ap ro p ie u n scaun şi se aşeză lîn g ă p ărin tele
Chisholm, la masă. Puse afectuos o m înă grăsulie şi bine îngrijită
pe mâneca celuilalt şi zise în sinea lui: „Doam ne, cît a îmbătrânit
şi cît de s la b e !"
- Şi cum merge scumpul nostm Pai-Tan? Monseniorul Sleeth
îmi spunea că nu chiar înfloritor. îm i amintesc dezolarea acestui
nen o ro cit oraş d upă cium ă! M îna lui D um nezeu se oprise cu
adevărat prea m ult asupra lui. A h! zilele acelea de pionierat,
Francis, cît le regret cîteodată! Acum , adăugă el zîmbind, nu mai
sînt decît un episcop. M ă găseşti schim bat după despărţirea
noastră pe ţărm ul acela oriental?
Francis îl exam ină pe vechiul său prieten cu o curiozitate
admirativă. Fără îndoială, anii îl îmblînziseră pe A nsehn Mealey.
M aturitatea îi conferise dem nitate, îi m oderase efuziunile de
altădată pînă la a-1 face să aibă un aer afabil. A vea prestanţă.
Chipul lui, de o blîndeţe ecleziastică, era iluminat de aceeaşi ochi
catifelaţi. Se ţinea bine, avea dinţi sănătoşi şi o piele întinsă.
Francis declară cu simplitate:
- Arăţi m ai bine ca oricînd.

356
 Episcopul dădu din cap mulţumit.
- O tempora, o mores! N ici u n u l din noi nu m ai este la
prim a tinereţe. D ar m ă sim t destul de bine. C u drept cuvînt, cred
că o sănătate perfectă este condiţia indispensabilă unei activităţi
eficiente. D acă ai şti cît sînt de ocupat! M i s-a im pus im regim ,
am un m aseur, u n suedez voinic care m ă irăm întă ca pe o cocă.
M ă tem , adăugă el cu o neaştep tată sin ceritate, că ţi-ai cam
neglijat sănătatea...
- A răt ca u n telal pe lingă dunm eata, A nsebu, recunosc...
însă inim a m i-a răm as tînără... ori încearcă.... Şi m ai sînt capabil
să lucrez. Sper că nu eşti chiar nem ulţum it de activitatea m ea la
Pai-Tan?
- Scum pul m eu părinte, eforturile dum itale au fost eroice.
Fireşte, noi sîntem puţin mîhniţi sub raport numeric. Monseniorul
Sleeth îm i arăta chiar ieri cifi:ele...
Vocea lui era plină de bunăvoinţă.
- în a u s u l celor treizeci şi şase de ani pe care i-ai petrecut
acolo, ai convertit m ai puţini oam eni decît părintele L aw ler în
cinci ani. Să nu crezi că-ţi fac reproşrm - ar fi o rem arcă prea
aspră. în tr-o zi, cînd vom avea m ai m u lt tim p, vom discuta în
voie. Pînă atunci... privi spre pendulă, pot să-ţi fiu de folos cu
ceva?
Făcu o pauză, apoi Francis răspunse încet:
- D a ... dacă ai vrea... aş dori o parohie.
Episcopul renunţă imediat la atitudinea blîndă şi afectuoasă,
ridică încet din sprîncene, în tim p ce Francis continuă cu un glas
rugător, dar stăpînit:
- D ă-m i T w eedside, A nselm . P arohia din R enton este
v a c an tă ... - este o parohie m ai m are, m ai bună. D ă parohia din
R enton părintelui din Tweedside. Şi lasă-m i m ie... L asă-m ă să
m ă duc acasă.
Pe faţa fium oasă a episcopului, zîm betul îngheţă.
- D ragul m eu Fjancis, pare că vrei să preiei adm inistraţia
diocezeimele!

357
 - A m m o tiv ele m ele ca să ţi-o cer... Ţ i-aş fi atît de
recunoscător...
C onsternat, pe părintele C hisholm îl trăda vocea... Se
întrerupse, apoi reluă cu glas răguşit:
- Episcopul M acN abb îmi prom isese o parohie în cazul în
care aş reveni în ţară. începu să scotocească în buzunar. A m aici
scrisoarea lui...
Anselm ridică m îna în sem n de protest.
- Cum aş putea ţine promisiunile postume ale predecesomlui
meu?
U rm ă o tăcere.
Apoi, cu o am abilă politeţe, prelatul reluă:
- Bineînţeles, vom 1ш cererea dum itale în considerare. Insă
nu pot să promit nimic. Tweedside m ă interesează în m od deosebit.
C în d voi fi debarasat de povara onorurilor, m ă gîndesc să-m i
construiesc acolo o casă unde să m ă retrag, un m ic C astel
Gandolfo.
T ăcu. U rech ea lui, în că bună, percepuse zgom otul unui
automobil care sosea şi un zvon de voci în vestibul. D iscret aruncă
iar o privire spre ceas, apoi înteţi amabihtăţile.
- î n sfîrşit, toate aste sînt în mîimle lui Dumnezeu. Vom vedea.
- D acă m -ai lăsa să-ţi explic... p ro testă um il Francis. A ş
dori să ofer cuiva un căm in...
- îm i vei spune altă dată.
O altă m aşină se oprise afară şi zvonul de glasuri crescu.
Episcopul îşi ridică sutana violet şi, un ton mieros, plin de regrete,
se scuză:
- E o adevărată calam itate, F rancis, însă trebuie să iug,
to cm ai c în d m ă p reg ăteam p en tru o lu n g ă şi in te resa n tă
conversaţie. A m oaspeţi oficiali la dejun. Prim arul şi consilierii
m unicipali. Vom discuta politică... vai!., conducerea şcolilor, a
staţiunilor balneare, bugetele lor... diverse... T rebuie să fac pe
agentul de schim b zilele astea... însă îmi place asta, Francis, îmi
place nespus de mult!

358
 - N u ţi-ar lua decît de u n m inut...
Fransic tăcu brusc, cu ochii plecaţi.
Episcopul se ridicase demn. Inlănţuindu-1 cu braţul pe după
um eri, îl conduse pînă la uşă pe Francis.
- N u pot să exprim cît m ă bu c u r că-ţi pot spune bine-ai
venit acasă. Voi lua legătura cu tine, nu te tem e. Şi acum trebuie
să te părăsesc. L a revedere, F rancis... D um nezeu să te bine-
cuvînteze.
A fară, un şir lung de lim uzine negre se opreau, u n a după
alta, înaintea înaltului portal al palatului episcopal. Bătrînul preot
zări o faţă roşcovană, sub o p ălărie de catifea, apoi alte feţe,
rigide şi îngîmfate, blănuri şi lanţuri de aur oficiale. U n vînt um ed
sufla şi îl pătrundea pînă în m ăduva oaselor, obişnuit cu soare şi
îm brăcat doar în hainele lui tropicale. în vrem e ce se depărta,
roata unui automobil strivi noroiul dintr-o m ocirlă şi îl stropi pînă
în ochi. Se şterse cu dosul m îinii şi rem arcă cu u n zîm bet
batjocoritor: „Baia de noroi a lui A nselm a fost răzbunată".
T rem ura de frig, însă, cu toată decepţia şi istovirea lui, o
flacără nestinsă îi lum ina sufletul. Căută refugiu într-o biserică.
D e cealaltă parte a străzii se rid ica v asta şi noua clădire a
catedralei, dom inată de o turlă im punătoare, m asă enorm ă de
piatră şi m arm ură care costase un m ilion de lire sterline.
Şchiopătînd, se grăbi spre catedrală.
U rcă peronul lung, apoi se opri brusc. înaintea lui, pe piatra
udă a treptei superioare, era ghem uit un infirm în zdrenţe cu un
afiş pe piept: Ajutaţi un soldat bătrîn, vă rog. Francis îl privi.
Scoase din buzunar ultimul şiling şi îl puse în talerul de metal. Cei
doi soldaţi nedoriţi acum se priviră un m om ent fără să spună
ceva, apoi fiecare întoarse capul.
fntră în catedrala imensă, un vast spaţiu de fiumuseţe şi linişte,
plin de ecouri, cu stîlpi placaţi cu m arm ură, cu ornamente bogate
de stejar şi bronz, u n tem plu cu arhitectură com plicată în care
capela Misiunii lui ar fi putut să treacă neobservată, uitată într-un
colţ al transeptului. Cutezător, înaintă pînă la pristol.

359
 Acolo îngenimche şi se ragă fierbinte, din adîncul sufletului
său pe care nim ic nu îl putea înfiinge:
- D oam ne, m miai o singură dată facă-se voia m ea, nu a Ta!

D upă cinci săptăm îni, părintele C hisholm întreprinse o

expediţie la K irkbridge pe care o am înase de m ai m ulte ori. In
m om entul în care părăsi gara, dm filaturile de bum bac din central
acesta industrial se revărsau lucrătorii - era ora prînzului. Sute
de fem ei cu capul îm brobodit în şaluri se grăbeau, sub ploaia
torenţială, dîndu-se la o parte num ai ca să facă loc tram vaielor
care zăngăneau pe şine.
L a capătul străzii principale întrebă încotro ar trebui să o ia,
trecu de o statuie enormă ridicată în cinstea unui rege al bumbacului
şi ajunse în cartierul cel m ai sărac: o piaţă m izeră înconjurată de
case de rap o rt* . O lu ă ap o i p e o stră d u ţă în g u stă , greu
m irositoare, unde soarele nu pătrundea nici chiar în zilele cele
m ai însorite. C u toată bucuria şi emoţia lui, părintele simţi că i se
strînge inim a. Se aştepta la sărăcie, însă nu la... Gîndi: „C e-am
făcut în prostia şi nepăsarea m ea!“ Descifiu numerele locuinţelor,
îl descoperi p e cel pe care îl căuta şi începu să urce o scară
neaerisită şi nelum inată, cu ferestre m urdare, pline de cadavre
de fluturi de noapte prăjiţi la flacăra gazului de iluminat. O ţeavă
spartă inundase un palier.
L a etajul trei se îm piedică, gata să cadă. U n copil şedea pe
scară - un băieţaş. P reotul priv i p rin b ezn a ceţoasă la chipul
micuţ, palid al copilului care îşi rezema capul într-o mînă, cu cotul
sprijinit pe genunchii colţuroşi. O brazul lui era gălbejit, aproape

♦Imobile construite pentru a fi exploatate (n.r,).

360
transparent. Părea un m oşneag obosit. Putea să aibă vreo şapte
ani. D eodată, copilul ridică puţin capul şi o rază care răzbi prin
geam ul m u rd ar îl lum ină. C înd F rancis îi zări faţa, scoase o
exclamaţie înăbuşită, tulburat peste măsură; chipul părea să fie al
Norei. Ochii m ari, m ai ales, erau identici.
- C um te cheam ă?
D upă un m om ent, copilul răspunse:
-A u d re w .
D upă uşa care se deschidea pe palier, era o singură cam eră
şi o femeie, stînd turceşte pe o saltea găurită, întinsă pe duşumea,
cosea cu înfrigurare, m işcîndu-se ca un autom at. Lîngă ea, pe o
cutie de carton în care erau cîteva ouă, se afla o sticlă. N ici o
m obilă, doar un cazan, o pînză de sac şi o farfiirie spartă. P e o
ladă, se v edea o grăm adă de pantaloni de doc grosolan, pe
jum ătate terminaţi.
C hinul lui Francis era atît de m are că de-abia putu să
vorbească:
- D um neavoastră sînteţi doam na Stevens?
E a dădu din cap în sem n că da.
- A m venit... pentru copil...
E a lăsă să-i cadă lucrul, intimidată; o sărm ană femeie, nici
bătrînă, nici vicioasă, dar prăpădită de necazuri şi abrutizată de
sărăcie.
- Da, am prim it scrisoarea dum neavoastră.
începu, pe un ton plîngăreţ, să dea exphcaţii ca să se justifice,
ca să dovedească nenorocirea care o adusese în starea asta de
mizerie.
El o opri cu blîndeţe: povestea i se citea pe trăsăturile feţei.
Zise:
- îl iau chiar acum cu m ine...
Auzindu-1, fem eia plecă ochii asupra m îinilor um flate, cu
degetele înţepate de nenum ărate îm punsături de ac. Deşi făcea
vm efort să le ascundă, atitudinea lui o impresiona m ai m ult decît
o m ustrare. începu săplîngă.

361
 - Să nu vă închipuiţi că nu-1 iubesc. M -a ajutat mult. îl tratam
bine. în să viaţa este atît de grea.
Şi îl privi neîncrezătoare, neliniştită.
D upă zece m inute, Francis părăsi casa. Lîngă el, A ndrew
m ergea repede, strîngînd la pieptul lui slăbuţ un pachet înfăşurat
în hîrtie. Sentim ente profim de şi com plexe îl încercau pe preot.
Intuia spaim a m ută a copilului faţă de plecarea neaşteptată, însă
presim ţea că num ai tăcerea îl putea linişti. Se gîndea, profund
satisfăcut: ,J)um nezeu mi-a dat viaţă şi m -a adus înapoi din China...
pentru el“ .
M erseră p în ă la gară fără să schim be u n cuvînt. în tren,
A n d rew p rivea pe geam , legănîndu-şi picioarele. E ra atît de
m urdar încît jegul se im pregnase în pielea gîtului. O dată sau de
două ori aruncă spre Francis o privire furişă. G îndurile lui erau
de nepătruns, însă expresia lui trăda team ă şi suspiciune.
- S ă nu te tem i.
- N u m ă tem ...
D ar buza de jo s îi trem ura.
Trenul lăsă în urm ă K irkbridge, plin de fum , şi porni de-a
lungul cîmpiei şi al rîului. O expresie de uimire se zugrăvi pe chipul
copilului. ]^u-şi închipuise că sînt pe lume culori atît de vii, atît de
deosebite de mizeria plumburie a mahalalelor. Cîmpurile şi fermele
făcură loc unui peisaj m ai sălbatic, acoperit de păduri sub care
se zăreau ferigi verzi şi în care se vedeau sclipind torentele prin
vîlcele.
- A colo m ergem noi?
- D a, sosim curînd.
Ajunseră la Tweedside pe la trei după-amiază. Bătrînul oraş,
grămădit pe m arginea rîului, atît de puţin schimbat încît i se părea
că îl părăsise în ajrm, era scăldat de un soare strălucitor. L a
vederea peisajului fam iliar, lui Francis i se puse un nod în gît.
Părăsiră gara m ică şi porniră spre prezbiteriul St. Colom ban.

362
 VI
S!FîîR^i ^*îiL· ii^cEiPurmcm

De la fereastra camerei, monseniorul Sleeth, încruntat, privea

în grădina în care M iss M offat, cu un coş în m înă, aştepta,
împreună cu preotul Chisholm şi cu Andrew, ca Dugal să culeagă
legum ele pentru piînz. Tacita lor înţelegere îi sporea senzaţia că
el însuşi este u n intrus, întărindu-i hotărîrea pe care o luase. Pe
m asă, în spatele lui, se afla raportul, dactilografiat la m aşina lui
po rtativ ă - un docum ent concis şi susţinut, cu concluzii net
defavorabile preotului. După o oră va pleca el însuşi la Tynecastle;
raportul va fi în mîm ile episcopului în aceeaşi seară.
în ciuda satisfacţiei pe care i-o da datoria împlinită, săptămîna
pe care o petrecuse la St. C olum ban îl pusese la grea încercare.
Găsise aici multe m otive de iritare, uneori de îndoială. în afară de
c le v e tirile al c ă ro r c e n tru e ra p io a s a şi o b e z a d o a m n ă
G lendenning, oam enii din parohie nutreau o deosebită consi­
deraţie, s-ar putea spune chiar dragoste pentru excentricul lor
preot. Ieri, fusese nevoit să dojenească aspru o delegaţie trim isă
la el ca să-l asigiue de devotam entul preotului lor. D esigur, se
găseau întotdeauna partizani printre concetăţenii lui! Insă ceea
ce pusese v îrf la toate fusese vizita pastorului prezbiterian, care,
după ce bălm ăjise cîteva fraze, exprim ase speranţa că dom nul
părinte nu-i va părăsi, căci „spiritul“ oraşului nu m ai fusese de
m u ltatîtd e admirabil... Admirabil... într-adevăr!
Pe cînd m edita la toate acestea, grupul din grădină se risipi

363
şi A ndrew alergă la chioşc să-şi caute zm eul. B ătrînul avea
pasiunea fabricării zmeielor, im ense jucării de hîrtie care zburau
- Sleeth treb u ia să adm ită că era o pasiune de p ro st-gust - ca
nişte păsări m onstruoase.
Marţi, cmd îi găsise pe amîndoi mfiăţiţi cu norii prin mijlocirea
unei sfori vibrante, îşi perm isese să-l dojenească;
- Zău, părinte, găsiţi că asta este o ocupaţie care corespunde
demnităţii dumneavoastră?
B ătrînul zîm bise - era stupefiant că om ul nu se revolta
niciodată! R ăspundea întotdeauna cu un zîm bet paşnic, de un
calm exasperant;
- Chinezii îl practică. Şi sînt un popor foarte demn.
-B ă n u ie s c că este unul dintre obiceiurile lorpăgîne.
- Poate. în orice caz, e foarte nevinovat!
R ăm as deoparte, cu nasul roşu de v întul aspru, Sleeth
continuase să se uite la ei.
Se dovedea că bătrînul preot ştia să îm pletească instruirea
cu distracţia. Din cînd în cînd, el ţinea sfoara şi băieţaşul se aşeza
în chioşc şi scria, la dictarea lui, pe fîşii de hutie. Acoperite cu un
scris m ărunt, hîrtiile erau înşirate pe sfoară şi expediate spre cer,
spre bucuria celor doi.
Curios, m onseniorul Sleeth luă din mîinile copilului o hîrtie
scrisă. Scrisul era sim plu şi ortografic. El citi;

P ro m it să mă îm p o trivesc cu ra jo s s tu p id ită ţii,

bigotismului şi cruzimii. A ndrew

P S. Toleranţa este prim a dintre virtuţi. Umilinţa îi

urmează.

încruntat, exam ină textul şi privi m ult hîrtia înainte de a o

înapoia. A şteptă chiar, cu o expresie încrem enită să fie gata şi
cea de-a doua.

364
 Oasele noastre pot să putrezească şi să se întoarcă în
păm întul cîmpurilor, însă Spiritul se desparte, ca să trăiască
p e un plan superior, unde totul este glorie şi lumină.
Dumnezeu este Tatăl unic al tuturor oamenilor.

Îmblînzit, Sleeth se adresă părintelui Chisholm:

-E x c ele n t. Textul acestanu-i din sfîntul Pavel?
- N u . Bătrînul clătină din cap conciliant. Confucius.
Sleeth nu îşi putu crede urechilor. Se întoarse scurt, fără să
spună un cuvînt.
în aceeaşi seară avu neinspirata idee să înfiripe o discuţie
din care bătrînul ieşi cu o uşurinţă uim itoare. L a sfîrşit, întărîtat,
Sleeth izbucni:
- Aveţi o concepţie realm ente ciudată despre Dum nezeu.
- C are dintre noi ar p u tea avea vreo concepţie despre
rXmmezeu? replică preotul, mereu zîmbitor. Cuvîntul ,dDumnezeu“
este o expresie um ană... care traduce adoraţia n oastră faţă de
Creator. Cei care îl adoră cu adevărat pe D um nezeu îl vor vedea,
fiţi» fără teamă...
Spre exasperarea lui, Sleeth sim ţi că roşeşte.
- Găsiţi deci că Sfînta noastră B iserică n u are nici un rol?
- D im potrivă... toată viaţa m ea, singura bucurie a fost să
m ă refugiez la sînul ei. B iserica este sfînta noastră m am ă, ea ne
arată drum ul... nouă, pelerinilor care orbecăim în noapte... însă
poate că există şi alte m am e. Şi poate chiar că unii bieţi pelerini
singuratici ajimg să-şi croiască propriul drum.
D iscuţia - din care acesta era d o ar u n fragm ent - îl
descum pănise pe Sleeth într-atît încît, după ce se retrase, în
noaptea aceea avu un coşmar şocant. Visă că în eparhia adormită,
îngerul său păzitor şi acela al bătiînului Chisholm îşi abandonaseră
protejaţii şi coborîseră în salon să bea ceva.
îngerul lui Chisholm era un heruvim suav, în tim p ce al lui
era un înger bătrîn, cu o privire nem ulţum ită şi cu aripile zbîrlite.

365
B ind am îndoi, cu aripile sprijinite de rezem ătoarele fotoliilor,
schim bau impresii cu privire la sarcinile lor actuale. Singurul re­
proş pe care i-1 făceau lui Chisholm era sentimentalismul lui. D ar
în ceea ce îl privea... găsiră m ulte de criticat. Sleeth transpira în
somn, auzind verdictul final îngerului său:,Д unul dintre cei răi...
plin de prejudecăţi, pedant, peste m ăsură de ambiţios şi, m ai rău
încă, grozav de plicticos".
Sleeth se trezi şi sări în întunericul din cam eră. C e vis
îngrozitor şi descurajator! îl trecu un fior. îl durea capul. N u dădea
crezare, fireşte, acestor vise, nu mai mult decît celor care, imeori,
în afara som nului, dau faptelor o culoare atît de falsă şi sînt cu
to tul deosebite de adevăratele visuri profetice, despre care
vorbeşte Scriptura, precum cel al soţiei lui Faraon. Alungă fixrios
acest coşm ar, ca şi cînd ar fi fost necurat. D ar visul reveni să-l
chinuie acum , cînd se aplecă pe fereastră: „Plin de prejudecăţi,
pedant, peste m ăsură de am biţios şi, m ai rău încă, grozav de
phcticos".
Se pare că se înşelase cu privire la Andrew, căci copilul ieşi
din chioşc ducînd nu zmeul, ci un coş în care, cu ajutorul lui Dugal,
începu să pună piersici şi prune proaspăt culese. Copilul îşi agăţă
coşul plin pe braţ şi pom i spre casă.
Pe Sleeth îl în ce rcă brusc d orinţa vie de a dispărea.
Presupunea că aceste fiucte îi erau destinate şi, vag, îi părea rău
şi îl descum păni. O bătaie în uşă îl dezmetici.
-In tră !
A ndrew intră în cam eră şi puse fiiictele pe dulap. Intimidat
de faptul că se sim ţea observat, debită repede m esajul pe care
şi-l repetase urcînd scările:
- Părintele Chisholm speră că veţi binevoi să prim iţi aceste
fiaicte: prunele sînt foarte parfumate, iar piersicile sînt ultimele pe
care le vom m ai culege.
M onseniorul Sleeth îi am ncă o privire tăioasă copilului,
în tre b în d u -s e d a c ă a c e a stă fra z ă sim p lă n u a v ea u n d u b lu
înţeles.

366
 - U nde este părintele?
- J o s . V ă aşteaptă.
- Ş i m aşina m ea?
- D ugal o va aduce la poartă.
U rm ă o pauză.
Intim idat, A ndrew vru să se retragă.
- A şteaptă! zise Sleeth şi se ridică. N u crezi că ar fi m ai
bine... m ai politicos... să duci fiuctele astea şi să le pui în m aşina
mea?
Copilul roşi, buimăcit, şi se întoarse să plece. Ridicînd coşul,
căzu o prună care se rostogoli sub pat. Stacojiu, se aplecă şi o
apucă stîngaci. Pieliţa catifelată se sparse şi zeam a îi ţîşni printre
degete. Sleeth îl exam ină cu un zîm bet glacial.
- Iată una care nu va m ai preţui m are lucru... N u-i aşa?
Nici un răspuns.
- A m spus: N u-i aşa?
- N u , dom nule.
Ciudatul zîm bet al lui Sleeth se accentuă.
- Eşti un copil extraordinar de încăpăţînat. Te-am observat
toată săptăm îna. Încăpăţînat şi rău crescut... D e ce n u te uiţi la
mine?
C u un efort disperat, copilul ridică privirea. Trem ura ca un
m înz speriat în faţa lui Sleeth.
- C înd nu poţi privi o persoană în faţă, înseam nă că ai un
cuget nu tocm ai curat. In afară de asta, e un sem n de proastă
educaţie. Se vor îndrepta toate astea la Ralston.
Se făcu iar tăcere. Copilul îngălbenise. M onseniorul Sleeth
continua să zîmbească. îşi um ezi buzele:
- D e ce taci? Fiindcă nu vrei să m ergi în căm inul acela?
Copilul bolborosi:
- N u, nu vreau să m erg acolo.
- A i dori totuşi să-ţi faci datoria?
- D a , dom nule.
- Ei bine, atunci vei m erge acolo. Şi cît de curînd. A cum

367
du-te de pim e fiiictele în m aşină. D acă vei izbuti să nu le pierzi
pe drum.
D upă ce copilul ieşi, m onseniorul Sleeth răm ase nemişcat,
cu buzele stiînse pînă ce ajunseră doar o crăpătură pe faţa lui, cu
braţele ţepene de-a Irmgul corpului şi pimmii strînşi.
Cu aceeaşi expresie încrîncenată se duse la m asă. N u s-ar
fi crezut capabil de un asem enea sadism . în să chiar cruzim ea
asta îl uşură. F ără să ezite, inexorabil, luă raportul pe care-l
scrisese în ajun şi-l rupse în bucăţi. D egetele sale se îndîijeau
asupra fo ilo r cu o vio len ţă m etodică. A poi aruncă cît colo
fragm entele de hîrtie, cu un gest de hotărâre irevocabilă.
In cele din urm ă scoase un geam ăt şi căzu în genrmchi.
- Oh! Doam ne! zise el cu voce rugătoare. A jută-m ă să iau
exemplu de la bătiînul acesta! Şi, Doamne... sănumaifîupUcticos.

Ceva m ai tîrziu, după-am iază, după ce m onseniorul Sleeth

plecase, părintele C hisholm şi A ndrew ieşeau din casă pe uşa
din dos. Ochii copilului erau încă umflaţi de plîns, însă străluceau
de bucurie, iar expresia lui era liniştită.
- Ia seam a la floricele, puiule, îi recom andă Francis, şoptind
complice. A m avut destule greutăţi astăzi fără ca Dugal să ne ia
la rost.
In tim p ce A ndrew săpa după lîm e, bătrânul se duse pînă la
chioşc ca să ia undiţele, apoi aşteptă lîngă poartă. C înd copilul
sosi gîfîind, aducînd într-o cutie veche de conserve m om eala care
forfotea, Francis chicoti:
- A i norocul să m ergi la pescuit de păstrăvi cu cel m ai bun
pescar din Tweedside! B unul D um nezeu a făcut peştişorii, A n­
drew, şi noi sîntem aici ca să-i prindem .
M înă în m înă, cele două siluete se făcură din ce în ce m ai
m ici, apoi dispărură în josul aleii care ducea la rîu.

1ХПТЗПЕГ

368
 Din această
colecţie au apărut:
(D DOAMNA CU GAROAFE
(D FRUMOASA GRACIE
® SUB STELE
®GRAN CANARIA
©CITADELA
©CASTELUL PĂLĂRIERULUI
© TR EI IUBIRI

în curs de apariţie:
O A n ii de tin ereţe
O L u m in a N o rd u iu i
O C aiea lu i S h an n o n
O G ră d in a ru l s p a n io l
O O a v e n tu ră în d o u ă lu m i
O D in c o lo de lo c u l acesta
O M o rm in tu l c ru c ia tu lu i
EDITURA ORIZONTURI
EDITURA LUCEAFĂRUL
U I 289000 (259472 * 23862 TVA + 5666 timb.llt.)
U I noi 28,9 (25,95 * 2,38 TVA + 0,57 timb.llt.) 51948389 000424