TREI SCHIŢE UMORISTICE PE

TEMA MORŢII
IULIAN SÎRBU

Ghici cine vine la cină?

Într-o după-amiază (mai spre seară) eram singur acasă. Toţi erau plecaţi pe unde aveau treabă,
numai eu se pare că nu aveam nimic de făcut. Adevărul e că nu mă simţeam prea bine. Mă ţinea un
junghi în partea stângă (aoleu, inima e acolo!) şi eram moale ca o cârpă. M-am dus la bucătărie să-mi
fac un ceai, cu gândul că mă va linişti puţin. După ce-l beau, desigur. Tocmai pusesem lichidul
aburitor în cană, când cineva a sunat la uşă.
Cine să fie la ora asta? M-am uitat pe vizor, dar nu distingeam bine cine era (pe casa scărilor e un bec
chior). Fie ce-o fi! Am deschis uşa. În prag stătea Moartea. Cum adică? Care Moarte, te-ai tâmpit?
veţi zice. Dacă vă spun că era Moartea, aşa cum am văzut-o în tot felul de picturi şi ilustraţii!
Îmbrăcată în negru şi cu coasa în mână. Instantaneu am simţit că mă doare mai tare în stânga. Eram
paralizat. Nu mă puteam mişca şi nici nu puteam scoate un cuvânt.
― Hei, ce stai cu limba în gură? a grăit Moartea. Nu mă inviţi înăuntru?
Cu mişcări de somnambul, m-am dat la o parte şi i-am făcut semn să intre.
― Scuză-mă, cred că te-am speriat puţin! N-am venit la tine. Am venit la vecinul de la trei, dar
trebuie să mai astept… că nu-i încă gata. E doctorul la el şi m-a încurcat şi pe mine, şi pe el. M-am
gândit să aştept aici până o să fie gata, mai ales că şi tu eşti clientul meu. Nu acum, nu te speria,
cândva, în viitor!
Moartea rezemă coasa de perete lângă cuier.
― Sper că nu te încurcă dacă pun asta aici. Şefii ne obligă să umblăm cu tot echipamentul ăsta
ridicol. Cică aşa ne vor recunoaşte pământenii mai uşor.
Ce-i drept, la mine a funcţionat. Am recunoscut-o imediat.
Moartea îşi scoase veşmântul negru şi-l atârnă în cuier. De fapt, avea înfăţişarea unui bărbat bine
făcut, îmbrăcat cu un plover modern şi în blugi. În picioare avea nişte ghete negre. Şi blugii erau
negri. Mi-a trecut prin cap că cineva face glume cu mine. Sau poate era mai grav. Poate individul
folosea o metodă nouă pentru jefuitul locuinţelor. Instictiv, m-am uitat după ceva care să-mi
folosească ca armă de apărare.
― Ştiu la ce te gândeşti, spuse Moartea (acuma nu mai ştiam dacă mai puteam folosi apelativul ăsta).
Stai liniştit, nu am venit să-ţi fac rău. Nu sunt decât unul din slujitorii Morţii. Şi ca să mă crezi, uită-
te puţin la mine.
Am aruncat o privire spre el şi am văzut cum începe să dispară, încetul cu încetul, până nu mai
rămâne nimic din el. Doar recuzita din hol. Ciudat. În loc să mă sperii mai tare, parcă mă simţeam
mai liniştit.
― Ei, vezi că n-ai de ce să te sperii ? se auzi vocea acelui slujitor. Şi începu să prindă contur din nou.
― Să înţeleg că eşti un fel de înger? am reuşit eu să îndrug.
― Se poate spune şi aşa, ca să-ţi fie mai simplu.
Mă uitam la el cu o privire mai puţin inteligentă. Nu prea eram lămurit cum stă treaba. Până la urmă
se pare că nu el era Moartea. Şi totuşi, mă întrebam eu în sinea mea, exista undeva o Moarte care
coordona totul?
― Văd că nu eşti lămurit încă. Hai să-ţi răspund la întrebări, cred că ţi-ai dat seama că-ţi pot citi
gândurile.
Da, simţisem eu că mă cam citea. Aşadar, exista o Moarte supremă care să-i conducă pe aceşti îngeri?
― Nu este nicio Moarte, cel puţin nu aşa cum v-o imaginaţi voi, pământenii. Aaaa, poţi să-mi spui
Vasile, asta ca să comunicăm mai uşor.

Laughing Gas

Da, interesant! Pe Moarte o cheamă Vasile. Sau, mă rog, pe acest mesager al ei.
― Există un fel de Serviciu care se ocupă de cei care mor. E cam greu să-ţi explic, dar am să încerc să
găsesc lucruri cu care eşti familiarizat ca să mă poţi înţelege. Serviciul ăsta are un şef, să-i spunem
Marele Şef sau Moartea, cum vă place vouă să o numiţi. Dacă ai vede-o cum arată! Mamăă!
― Vasile, eu credeam că Moartea trebuie să arate înfricoşător.
Trebuie să fiu nebun. Îi spun Vasile mesagerului morţii.
― Da, aşa şi arată! Înfricoşător de frumoasă. Dar să continui. Noi, îngerii, suntem împărţiţi pe
birouri şi avem grijă de mai mulţi pământeni atunci când vine sorocul. În momentul când vei fi în
pragul morţii o să mă vezi din nou. Chiar dacă asta o să se întâmple în Australia, de exemplu.
― Cum adică? Dacă mor la mama dracului, tot tu vii după mine?
― Da, aşa e regula. Ia spune-mi, ai ceva de băut pe aici?
― Păi am nişte apă plată.
― Eu am întrebat dacă ai ceva de băut, adică ţuică sau whisky sau altceva de genu’.
― Păi am nişte ţuică de la socru-meu, dar voi aveţi voie să beţi?
― Ei, oficial nu prea, dar eu mai încalc din când în când ordinele. Însă numai puţin.
În drum spre cămara unde aveam sticla de ţuică, mă gândeam cum să scap de beleaua asta de aşa-zis
înger. Dar mi-am frânat brusc gândurile. Trebuia să nu mă mai gândesc la nimic. Musafirul meu
putea citi ce-mi trecea prin cap.
― Nu-ţi face probleme, că nu mai stau mult, spuse musafirul meu în timp ce îşi turna băutura în
pahar. Oricum, mă bucur să te cunosc acum, înainte să te iau cu mine.
Sincer, eu nu prea mă bucuram. Nu vedeam cu ce ar fi trebuit să mă încălzească treaba asta. Dar
aveam o întrebare la care chiar eram al dracului de curios să ştiu răspusul.
― Vasile, n-ai putea să-mi spui când o să-mi vină rândul? am întrebat într-o doară.
― Nu! Nu merge aşa! Noi, îngerii Morţii, nu avem acces la datele astea. Suntem anunţaţi doar cu
puţin înainte să se întâmple nefericitul eveniment.
Eram dezamăgit. Speram să mă aleg cu un răspuns mai exact, astfel încât să mă pot pregăti din timp
pentru ultimul drum. Nu de alta, dar n-aş vrea să mă găsească Vasile când va veni pentru mine total
nepregătit sau într-o poziţie dizgraţioasă.
Între timp acesta îşi mai turnă ţuică în pahar şi o dădu peste cap.
― Bună ţuică! Te rog să-i trasmiţi salutări socrului tău. Să-l feliciţi din partea mea pentru marfa asta
grozavă.
Da, mă şi vedeam mergând la socru-meu şi trântindu-i în faţă: „Tată socrule, Moartea îţi transmite
salutări. Apropo, să ştii că i-a plăcut ţuica ta!”.
― Vasile, dar nu-l ai şi pe el drept client?
― Nu, Iulian. Nu e pe lista mea. De asta te-am rugat pe tine să-l saluţi.
Mă gândeam să-i mai pun nişte întrebări, dar Vasile puse paharul pe masă şi se ridică în picioare.
― Trebuie să plec! Vecinul tău e gata de ultimul drum.
L-am condus până în holul de la intrare. Îşi îmbrăcă mantia neagră şi îşi luă coasa rezemată de
perete.
― Gata, am plecat! La revedere!
Şi a dispărut instantaneu. Nici n-am mai apucat să-i spun „la revedere”. Dar oare mai doream să-l
revăd?
Am rămas gânditor, cu sticla de ţuică şi paharul în faţă, mai mult timp. Aşa m-a găsit şi nevasta când
s-a întors din oraş.
― Ei, ce faci? m-a întrebat ea, uitându-se cam chiorâş la mine.
― Nu mă simt prea bine.
― Păi, cred şi eu că nu te simţi bine dacă ai băut atâta ţuică!
M-am uitat mai atent la sticlă şi abia atunci mi-am dat seama că Vasile băuse jumătate din ea. Era
cât pe ce să-i spun soţiei că n-am pus strop de ţuică în gură. Dar m-am oprit la timp. Ce puteam să-i
spun? Că Moartea a fost în vizită la mine şi că am tratat-o cu tărie? Şi că pe Moarte o chema Vasile?
N-am mai comentat nimic. M-am retras în dormitor şi m-am culcat. Am visat că mă pregăteam să
mor, dar nu puteam pentru că nu mai apărea îngerul. Fără el se pare că nu puteam trece Dincolo. Al
dracului Vasile! Întarzia tocmai acum, când aveam mare nevoie de el.
—•—

Întoarcerea din Iad

Mergeam cu paşi şovăielnici pe Strada Mare din oraşul meu. Mă întorceam din Iad şi tremuram tot.
Adică ştiam că mă întorc din Iad, dar nu-mi mai aduceam aminte nimic despre trăirile mele de
Acolo. Cum de am reuşit să scap din Iad era tot o mare necunoscută. Probabil eram primul om care
se întorcea în viaţă din acel loc, cel puţin din câte ştiam eu.
În jurul meu mirosea a ars şi a pucioasă. Oare de unde? mă întrebam eu ameţit de aerul tare al
diminetii. Am întors capul şi m-am privit într-o vitrină. Am tresărit: „Ăsta să fiu eu?”. Nu mă mai
recunoşteam. Faţa mea era neagră, arsă parcă. Hainele de pe mine chiar erau arse şi ieşea fum din
ele. De la mine venea mirosul de ars şi de pucioasă.
Începea să se crape de ziuă şi tot mai mulţi oameni ieşeau din casă îndreptându-se spre serviciu sau
în altă parte unde aveau treabă. Ştiind în ce hal arătam, mergeam cu teamă, gândidu-mă că vor
începe să se uite la mine ca la o ciudăţenie. Şi adevărul era că eram chiar o ciudăţenie.
Şi totuşi nimeni nu se uita ciudat la mine. Ba chiar nu se uitau la mine deloc. Cu toţii îşi vedeau de
drumul lor, fără să-mi arunce vreo privire. Parcă eram invizibil. M-am oprit în faţa unei oglinzi dintr-
o vitrină şi am observat că aceasta îmi reflectă chipul ars şi hainele din care iese fum. În mod normal,
dacă aş fi fost invizibil, ar fi trebuit ca în oglindă să nu fi văzut nimic. Pe lângă mine oamenii
continuau să treacă grăbiţi. Nimeni nu părea să simtă mirosul de ars şi de pucioasă, mirosul iadului.
Şi totuşi cineva părea să mă vadă. Un câine îmi mirosea cizmele arse. Se uită în sus la chipul meu
înnegrit. Nu parea încântat de ceea ce vedea pentru că fugi schelălăind. Cred că văzuse Iadul. Iadul
era intrat în mine. Îl purtam cu mine peste tot pe unde mergeam.
La capătul trotuarului, la oarecare distanţă faţă de mine, un beţiv venea cu paşi împleticiţi. Nu părea
prea sigur de direcţia pe care mergea. Era însă destul de vesel şi cânta un cântec numai de el ştiut.
Poate cam prea vesel pentru o dimineaţă devreme, când lumea încă nu s-a trezit bine. Beţivul ajunse
în faţa mea, înălţă capul şi mă privi direct în ochi. Oare chiar mă vedea sau era numai închipuirea lui
îmbibată în acool? Toată veselia de pe faţa lui dispăruse ca un fum.
Şi atunci se întâmplă ceva ciudat. Beţivul închise ochii şi intră în mine. Am simţit o ameţeală
puternică şi totul se întunecă în jurul meu. Întuneric deplin şi linişte deplină. Era întunericul
Iadului?
—•—

Cel mai enervant tic. Şi atunci i-am făcut să dispară!

Sunt un om total obişnuit. Aş zice că nu am nimic special… asta dacă nu iau în considerare că am un
tic cam enervant. Îmi fac vecinii să dispară. Nu printr-o magie şi nu dispar chiar de tot… în general
îşi dau duhul. Vecinii care mă enervează mor. Unul singur a scăpat cu viaţă, dar e condamnat la
închisoare pentru dublu omor. Pe viaţă !
Dar mai bine să vă povestesc cum s-au întâmplat toate nebuniile astea. În urmă cu ceva ani, chiar nu
are acum importanţă câţi, aveam un vecin deasupra apartamentului meu care începuse să mă
enerveze. Dar nu aşa normal, să zic… mă enerva în draci. Vecinul cu pricina se îmbăta des, în fiecare
zi, mai exact. Şi când venea beat acasă începea scandalul. De sus se auzeau ţipete, urlete. Tot felul de
zgomote neplăcute, ca atunci când îţi baţi femeia şi copiii. Gălăgia se prelungea până târziu în
noapte. Degeaba am vorbit cu vecinul. Promitea că nu o să se mai întâmple, dar a doua zi o lua de la
capăt. Ajunsesem la capătul răbdării şi atunci am zis cu furie: „Să-l ia dracu’!”. Şi în câteva zile l-a
luat într-adevăr. Dracu’. A fost găsit mort într-o pădure de lângă satul natal pe unde se mai ducea din
când în când. Soţia şi copiii au vândut apartamentul şi au venit alţi vecini care deocamdată nu prea
mă enervează.
Credeţi că totul s-a terminat cu moartea vecinului? Ei, aş! Ăsta a fost doar începutul!
Vizavi de mine locuia o familie de profesori ieşiţi la pensie. Oameni de o anumită calitate şi cu care
mă înţelegeam bine. Dar şi-a băgat Diavolul coada şi aici. Am observat că doamna profesoară pleca
des la ţară şi domnul profesor rămânea singur acasă. N-am dat prea mare importanţă acestui fapt,
dar până la urmă lucrurile s-au precipitat. Dar să nu anticipez…
Într-o zi se nimereşte că eram singur acasă, soţia fiind plecată la o prietenă. Aud soneria de la uşă şi
când mă uit pe vizor îl văd pe vecinul de palier (domnu’ profesor, adică). Îi deschid şi el mă invită la
el să degustăm nişte vin pe care tocmai îl primise, nu mai ştiu de unde. M-am mirat pentru că nu mă
mai invitase până atunci, dar am acceptat. M-a invitat în bucătărie, zicând că acolo e mai intim. A
scos o sticlă de doi litri cu vin şi două pahare. Vinul era bun într-adevăr. Am discutat cu domnul
profesor o grămadă de subiecte. La un moment dat am observat că sticla s-a golit. Eu m-am ridicat, i-
am mulţumit şi i-am zis că mă retrag la mine. Vecinul nici nu voia să audă, el mai avea chef să
bea. Mi-a zis că se duce să mai cumpere ceva de băut, şi că eu să mai rămân că nu vrea să bea singur.
Cu greu am reuşit să scap de el şi să mă retrag în apartamentul meu.
Mai trece ceva timp şi se întâmplă să fiu iar singur acasă. Am auzit soneria şi l-am văzut pe vecinul
de vizavi cum se clătina în faţa uşii mele. Era clar beat mangă. M-am făcut că nu sunt acasă, nu mai
voiam să beau cu el… mai ales că era evident că deja consumase suficient. Domn’ profesor, văzând că
nu răspund, s-a mutat la uşa altui vecin de pe palier. Celălalt vecin nu l-a refuzat şi a mers cu el.
Trebuie să precizez că şi vecinul în cauză îi trăgea cu băutura şi făcea şi scandal de se auzea pe toată
scara. Drept să vă spun, ambii vecini începuseră să mă enerveze. Şi i-am trimis la dracu’! Au murit la
diferenţă de o săptămână. Întâi a murit profesorul. Atac de cord. Apoi am auzit că a murit şi celălalt
vecin de palier. Nu am aflat din ce cauză. Dar nici nu m-am agitat să aflu. Aveam deja trei vecini
eliminaţi.
Şi atunci mi-am dat seama că am un tic enervant. Cum trimeteam (în gând, desigur) un vecin în iad,
acesta se şi executa. Dar credeţi că s-a terminat? Da’ de unde!
La etajul unu (cu un etaj mai jos de unde locuiesc eu) era o familie care avea trei baieţi. Doi dintre ei
erau în regulă, dar mijlociul apucase pe drumuri greşite (băutură, droguri etc.). Nu i-aş fi dat
importanţă dacă nu s-ar fi legat de fecioru-meu în mai multe rânduri. Pe de altă parte, de la un timp
şi părinţii parcă o luaseră razna. Se îmbătau des (şi soţul, şi soţia) şi făceau scandal. O dată pe
săptămână dădeau petrecere pe fond de manele şi dansau de se cutremura toată scara. Începuseră să
mă enerveze şi vecinii ăştia!
Tot la etajul unu mai aveam un vecin care îmi cerea mereu bani ca să-şi cumpere băutură. Am făcut
greşeala să-i scap odată nişte bani, după care s-a ţinut ca râia de mine. Asta deşi i-am explicat că nu
sunt milionar şi că n-am bani de împrăştiat. Şi vecinul ăsta mă enerva!
A venit Crăciunul cu mâncărurile specifice şi cu multă băutură asociată. A doua zi de Crăciun am fost
în vizită şi ne-am întors târziu acasă. Cum am ajuns, m-am culcat, aşa că abia a doua zi am aflat că şi
vecinii de la etajul unu au cam dispărut. Dar ce se întâmplase? Cele două familii de la etajul unu s-au
certat. Fiind ameţit de alcool, băiatul mijlociu (despre care v-am zis că mă enerva foarte tare) a luat
un cuţit şi l-a înjunghiat pe vecin. Tatăl băiatului s-a băgat între ei, dar băiatul orbit de furie l-a
înjunghiat şi pe taică-său. Vecinul care se ţinea de mine să-i dau bani a murit pe loc. Celălalt vecin a
fost luat în stare gravă de Salvare. Pe băiat l-au luat poliţaii. Până la urmă a murit şi al doilea vecin la
spital. Băiatul a înfundat puşcăria. Pe viaţă.
Ia să numărăm un pic: vecinul de la trei, cei doi vecini de pe palierul meu şi trei vecini de la unu.
Total şase vecini eliminaţi. Cu gândul. Nu le-am făcut nimic în rest. Pe cuvânt de onoare!
Deocamdată nu mă mai enervează niciun vecin…
Deşi ar fi câinele celor de la trei. Latră cam mult! Să-l ia dracu’!