Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea din Basel

Terminologia trinitară
În
teologia lui Augustin

Profesor:
Student:

Ianuarie 2006
Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………3

I. Aspecte generale ale doctrinei trinităţi în teologia lui Augustin………...….3

II. Terminologia trinitară folosită de Augustin………………………………...4

2.1 Contribuţia lui Augustin la edificarea Trinităţii…………………...4

2.2 Terminologia Trinitară folosită de Augustin……………………….5


a) Substantia……………………………………………………...5
b) Essentia………………………………………………………...7
c) Persona…………………………………………………………8
2.3 Analogiile formulate pentru ilustrarea Trinităţi…………………...9
Amans, amatus, amor…………………………………………...10
Mens, notatia, amor……………………………………………..10
Memoria, intelligentia, voluntas………………………………..11
Concluzii…………………………………………………………………………12

Bibliografie………………………………………………………………………13

2
Introducere

„Să-L cunosc pe Dumnezeu şi sufletul. Nimic altceva, doar pe Dumnezeu şi


sufletul!”1 Aceasta a fost dorinţa supremă a vieţii lui Augustin, aceasta a fost preocuparea
lui cotidiană după ce l-a găsit pe Dumnezeu, acesta a fost „spectacolul frământărilor eului
său”.2
Acest ideal a prins contur în lucrarea sa, „De Trinitate”, operă care a repezentat
lucrarea de căpătâi a lui Augustin. Căutând cea mai potrivită cale de a vorbi despre
pluralitatea persoanelor din Dumnezeire, el descoperă că din toate lucrurile care se spun
despre Dumnezeu, nimic nu este vrednic de El. Astfel, Augustin va căuta cele mai
potrivite cuvinte, plecând de la premisa că este un rău mai mare să taci decât să nu
vorbeşti despre El.3
În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm terminologia prin care Augustin
explică taina Sfintei Treimi, după cum urmează: (I) aspecte generale ale doctrinei trinităţi
în teologia lui Augustin; (II) terminologia trinitară folosită de Augustin în scrierile sale;
(III) analogiile psihologice trihotomice formulate de acesta pentru descrierea Trinităţi, aşa
cum se regăsesc în tratatul său „ De Trinitate”.
Dar înainte de a ne adânci subiectul Trinităţi, menţionăm că în cadrul definiri
acestui subiect trebuie să ne recunoşteam propile limite umane în a înţelege taina Sfintei
Treimi, pentru că acum cunoaştem în parte, dar atunci vom cunoaşte deplin.

I. Aspecte generale ale doctrinei trinităţi în teologia lui Augustin.


Doctrina Trinităţii are de-a face cu istoria creaţiei şi a mântuirii noastre, de aceea
necesită o cercetare temeinică, studierea ei fiind foarte importantă pentru teologie. Când
vorbim despre doctrina Trinităţii, vorbim despre istoria unuia şi aceluiaşi Dumnezeu, care
a creat lumea aceasta, care a mântuit-o şi care este temeiul ultim al oricărei fiinţe.4

1
Paul Tillich, A History of Christian Thought – From Its Judaic and Hellenistic Origins to Existentialism,
Published by Touchstone Book, New York, 1968, p. 111
2
Augustin, Confesiuni, Traducere de Eugen Munteanu, Ediţia a II-a, Editura Nemira, 2006, p. 16
3
Robert P Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and
Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967, pp. 16, 17
4
Augustin, De Dialectica, Traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 21

3
În dezvoltarea teologiei trinitariene Augustin a avut rolul de „mare trâmbiţă a
adevărului” pentru că prin scrierile şi predicarea lui combătea ereziile arianismului,
modalismului sabelian şi eunomianismului. 5
Augustin a fost cel ce a pus temelia doctrinei trinităţii în teologia din vest şi a
schimbat focalizarea de pe „faptele lui Dumnezeu în mântuire(Deus pro nobis)” pe
„relaţiile lui Dumnezeu în trinitate (Deus in se)”. Acesta şi-a dedicat întreaga viaţă
cugetări asupra problemei doctrinei Trinităţii, îngrijindu-se să o explice, să o dezvolte şi
să o apere de atacurile ereticilor şi a scepticilor. 6

II. Terminologia trinitară folosită de Augustin


2.1 Contribuţia lui Augustin la edificarea Trinităţii
Contribuţia lui Augustin în formularea unei teologii trinitare se regăseşte pe larg
în tratatul „De Trinitate”, dar şi în alte lucrări ale sale cum ar fi „De civitate Dei”.
Lucrarea sa „De Trinitate” poate fi împărţită în două mari părţi: a) primele şapte
cărţi prezintă şi apără ceea ce Augustin a primit ca şi învăţătură dreaptă şi sănătoasă
despre trinitate; b) în ultimele opt cărţi ale acestei opere, Augustin formulează acele
imagini triadice ale Trinităţii imprimate în sufletul omenesc, dezvoltând o metodă
reflexivă de contemplare a Trinităţii. Trinitatea sufletului şi a minţii reprezintă, în
concepţia episcopului de Hippo, într-un mod potrivit acel „Imago Dei” pe care vrea să-l
scoată în evidenţă.7
Preocuparea majoră a lui Augustin în cadrul primelor şapte cărţi este să
explice că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt constituie o unitate divină având aceeaşi substanţă
într-o egalitate indivizibilă. El acordă o importanţă deosebită şi salvării sufletului, prin
încredinţarea pe care o avea şi anume că „prin contemplarea imaginii Trinităţii, sufletul se
întoarce la Dumnezeu, Cel a cărui chip îl poartă sufletul”.8
Elementul nou al lucrării lui Augustin este terminologia trinitară folosită de
acesta, care va deveni mai apoi zestre a limbajului teologic trinitarian de mai târziu. În
ceea ce priveşte relaţiile intratrinitare, concepţia lui Augustin cu privire la acestea diferă

5
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 81
6
J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Edited by A&C Black, London, 1993, p. 271
7
George Barrows, Pathways To inner Life, Published by Grand Rapids, Michigan, 1997, p. 20
8
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 83

4
de concepţiile teologiei greceşti. Augustin este cunoscut, în mod deosebit, pentru
analogiile sale psihologice şi pentru ilustrarea Trinităţii.9
2.2 Terminologia Trinitară folosită de Augustin
Sunt două puncte de vedere cu privire la felul în care Augustin îşi fundamentează
terminologia trinitară: 1) unii criticii spun că Augustin apelează la limba greacă cu scopul
de a găsi explicaţii semantice suplimentare pentru a vorbi despre Trinitate; 2) pentru alţii
limba greacă este neimportantă adică fără importanţă pentru viitoarele sensuri ale
termenilor pe care-i va folosi Augustin în opera sa. Totuşi, termeni folosiţi de către
episcopul de Hippo arată clar că raportarea la limba şi literatura greacă este mult mai
complexă decât s-a crezut.
În cadrul relaţiei dintre limba latină şi limba greacă (cu referire la Părinţii
Capadocieni), terminologia trinitară augustiniană este definită prin încă două puncte de
vedere ale celor care o analizează: 1) Augustin este considerat un copist neinspirat al
părinţilor capadocieni, pe motiv că nu ar fi înţeles destul de bine ce au dorit să
construiască aceştia prin terminologia lor; 2) Augustin a fost considerat un creator
original de terminologie teologică referitoare la Dumnezeul trinitar.
Termeni trinitarieni greceşti au fost interpretaţi în limba latină înainte de
Augustin, dar nu cu claritatea cu acare a făcuto episcopul de Hippo în opera sa. În
lucrarea lui Augustin termenii care definesc trinitatea sunt: essentia, substantia, persona,
termeni care îi vom studia în continuare.10
a) Substantia
În cugetările sale, Augustin nu a încetat niciodată să-şi interogheze omul lăuntric
despre cine este şi ce face „Dumnezeu”? El s-a întrebat ce se întâmplă în inimile noastre
când auzim cuvântul de Dumnezeu? Ce se întâmplă în inima noastră, când ne gândim la
acea „substanţă” care transcende lumea noastră, care este veşnică, atotputernică, infinită
şi omniprezentă. El spunea: „Când ne gândim la aceste lucruri, cuvântul care răsună în
inima noastră este „Dumnezeu”. În timp ce cuvântul constituit din sunete trece, cuvântul
pe care îl semnifică sunetele rămâne veşnic”11. – semnificaţia cuvântului este Dumnezeu.

9
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 81
10
Marius David Cruceru, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 133
11
Robert P Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and
Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967, p. 20

5
Augustin susţine că Dumnezeu este substanţă, dar nu în acelaşi fel ca şi creaturile.
În creaturi sunt tot felul de schimbări, pe care le numeşte „accidente” pe când Dumnezeu
este o substanţă inalterabilă şi ne supusă accidentelor adică imuabilă.
Augustin înţelege realitatea consubstanţierii celor trei persoane ale Trinităţii, aplicând
următorul raţionament: „Dacă nu se poate spune nimic despre Dumnezeu în conformitate
cu accidentul, nu se poate spune orice despre Dumnezeu în conformitate cu substanţa.12
Atunci când privim la Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu exprimăm
raportul lor cu substanţa divină, ci relaţiile reciproce care există în El.13 Relaţia între Tatăl
şi Fiul nu este un accident pentru că Fiul nu a început să fie Fiu cândva, El este Fiu din
veşnicie. Deşi statutul de Tată şi Fiu sunt două statute diferite, acest lucru nu afectează cu
nimic consubstanţialitatea lor, deoarece numele lor, Tatăl şi Fiul, nu au în vedere
substanţa ci relaţia dintre ei, şi relaţia nu este un accident pentru că nu se schimbă. 14
Arieni erau de părere că ne-născut şi născut se aplică Tatălui şi Fiului în substanţa lor, dar
nu în relaţiile dintre ei.
Continuându-şi argumentarea cu privire la relaţia dintre primele două Peroane ale
Trinităţii, Augustin se întreabă, care este fundamentul egalităţii Fiului cu Tatăl. Fiul este
egal cu Tatăl din prisma a ceea ce se spune despre Fiul în relaţie cu El Însuşi sau a ceea ce
ni se spune despre Fiul în relaţie cu Tatăl. Augustin ajunge la concluzia că Fiul nu este
egal cu Tatăl în baza a ceea ce se spune prin înrudirea cu cealaltă persoană, ci în baza a
ceea ce ni se spune în relaţie cu Sine Însuşi, adică în conformitate cu substanţa. Şi că este
inadecvat să-L numim pe Dumnezeu substanţă, din punct de vedere terminologic,
deoarece L-am pune în rândul lucrurilor schimbătoare, a lucrurilor simple şi a
accidentelor, care pe bună dreptate pot fi numite substanţe15. Este clar deci că Dumnezeu
este numit substanţă, într-un mod nepotrivit, spune Augustin, şi că El ar trebui numit mai
degrabă esenţă, termen care I s-ar putea atribui într-un mod mai adecvat.

12
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 85
13
Ştef P. Bernard, Sfântul Augustin – Omul. Opera. Doctrina., Editura P.S. George Guiţu, 1994, p. 163-164
14
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 85
15
Robert P Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and
Augustinian Tradition, Published Villanova University Press, 1967, p. 20

6
În continuare ne vom uita deci la modul în care Augustin înţelege Sfânta Treime
ca essentia, cu precizarea că unii critici au fost de părere că la Augustin, substanţa şi
esenţa sunt sinonime16.
b) Essentia
Termenul „essentia”, este folosit de Augustin pentru a afirma unitatea şi indivizibilitatea
Sfintei Treimi, deoarece, spunea el, nu trebuie să se confunde persoanele şi nici esenţa nu
trebuie divizată. Este o singură persoană a Tatălui, o singură persoană a Fiului şi o
singură persoană a Duhului Sfânt, dar Dumnezeirea lor este Una.17
Dumnezeu ar trebui să fie numit esenţă, pentru că doar El este neschimbabil şi
pentru că doar El există cu adevărat, iar lucrul acesta apare ca mărturie în acea veritabilă
imagine când Dumnezeu i se revelează lui Moise prin cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt”
(Exod 3:14).18
Augustin a observat diferenţa de terminologie a grecilor care vorbeau despre „o
(aceeaşi) esenţă şi trei substanţe”, în timp ce predecesorii săi latini vorbiseră de „o
(aceeaşi) esenţă sau substanţă şi trei persoane” – „una essentia vel substantia, tres
personae”. Augustin susţine faptul că termenul de substanţă derivă de la subsistare, aşa
cum esenţă vine de la a fi, astfel că Trinitatea trebuie înţeleasă în termenii de esenţă şi
relaţie.19 Toate aspectele naturii divine, vor fi exprimate cu rigurozitate din puncte de
vedere al limbajului la numărul singular, deoarece esenţa este unică. 20
Teologia greacă se deosebeşte de teologia vestică, prin faptul că teologia greacă scoate în
evidenţă mai pregnant, persoana faţă de esenţă, trinitatea faţă de unitate, în timp ce
teologia latină accentuează esenţa şi unitatea în detrimentul persoanei şi al trinităţii.
Punctul de pornire augustinian a fost unitatea esenţei divine şi nu pluralitatea
persoanelor divine din oikonomia mântuirii. Ruptura dintre theologia şi oikonomia se
datorează demersului „unităţii esenţei divine” a lui Augustin.21 Întreaga oikonomie divină

16
Gordon H. Clark, The Trinity, Edited by Trinity Foundation, Maryland, 1985, p. 50
17
Calvin E. Beisner, God in Three Persons, Published by Tyndale House,Wheaton, 1984, p. 12
18
Robert P. Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and
Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967, p.. 20
19
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 88
20
J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Edited by A&C Black, London, 1993, p. 273
21
Braaten E. Carl & Robert W. Jenson, Christian Dogmatics, Published by Fortress Press, Philadelphia,
1984, p. 97

7
este lucrarea comună a celor trei persoane divine, cu menţiunea că fiecare persoană
divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal.22
Spre deosebire de Augustin, concepţia grecilor despre acţiunea Trinităţii în
oikonomie s-a formulat astfel: Tatăl a fost originatorul creaţiei, Fiul a adus în fiinţă
creaţia şi Duhul Sfânt a desăvârşit creaţia.23
Augustin evidenţiază prin ideea de esenţă divină, unitatea Dumnezeiri în însăţi fiinţa Sa ţi
unitatea în acţiunile ei în detrimentul ideii de monarhie a Tatălui şi a ereziilor derivate din
acesta, care atentau la egalitatea persoanelor Sfintei Treimi.
c) Persona
Prin intermediul termenului persona, Augustin încearcă să stabilească ce anume
au în comun Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca gen sau categorie. Ei nu sunt Tatăl (sau Fiul sau
Duhul) în comun, pentru că ei nu sunt Taţii (sau Fii sau Duhurile) celorlalţi. Iar Tatăl nu
este Fiul, Fiul nu este Duhul şi viceversa, dar totuşi aceştia sunt o singura persoană.
Sunt două probleme care descind din termenul persona : 1) termenul persona
potenţează existenţa a trei dumnezei, pentru că Tatăl este o persoană, Fiul este o persoană
şi Duhul Sfânt este o persoană; 2) din moment ce cele trei Persoane sunt un singur
Dumnezeu în baza unirii inefabile, de ce nu sunt atunci o singură persoană, astfel încât să
nu putem spune trei persoane, chiar dacă noi o numim pe fiecare separat, o persoană, aşa
cum nu spunem „Trei Dumnezei”, chiar dacă îi numim pe fiecare separat, Dumnezeu.24
Elaborându-şi convingerile dogmatice pe baza tezelor celor care au scris despre
Trinitate înaintea lui, Augustin are certitudinea că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu sunt trei
Dumnezei ci un singur Dumnezeu. Augustin face următoarea afirmaţie: „Tatăl naşte pe
Fiul, aşa că Fiul nu este Acela care este Tatăl. Fiul este născut din Tatăl, aşa că Tatăl nu
este Acela care este Fiul. Duhul Sfânt nu este nici Tatăl nici Fiul, ci numai Duhul Tatălui
şi al Fiului, egal şi El cu Tatăl şi cu Fiul, aparţinând la unitatea Treimii.”25

22
Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 100.
23
David Bentley-Taylor, Augustin: Wayward genius, Published by Hodder and Stoughton, London, 1980, p.
55
24
Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine, vol. 3, The
Growth Of Medieval Theology (600-1300), Published by The University Of Chicago Press, Chicago, 1978,
p. 87
25
Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine, vol. 3, The
Growth Of Medieval Theology (600-1300), Published by The University Of Chicago Press, Chicago, 1978,
p. 87

8
Plecând de la aceste afirmaţi, el concluzionează că Scriptura afirmă atât unitatea
cât şi Trinitatea Dumnezeirii. Nu trebuie să considerăm argumentul lui Augustin ca fiind
lipsit de elocvenţă, ci trebuie doar să ţinem cont de faptul că, în explicarea acestui mister,
aşa cum am mai amintit, părinţii greci, pleacă mai degrabă de la cele trei persoane separat
şi ajung la unitate, spre deosebire de latini (Augustin) care pleacă de la unitatea de esenţă
şi ajung la persoane.26
2.3 Analogiile formulate pentru ilustrarea Trinităţi
Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Augustin, chiar mai importantă
decât definirea termenilor tehnici pe care i-a folosit în alcătuirea doctrinei latine cu
privire la trinitate, este conceperea analogiilor care să ajute la explicarea relaţiilor
trinitare interne şi la precizarea identităţii persoanelor divine.
Analogiile trinitare reprezintă puncte de maximă tensiune în procesul creaţiei
teologice augustiniene. Analogiile trinitare augustiniene reprezintă un domeniu de
investigaţie vast şi foarte productiv, deoarece este o alternativă pe care Augustin o găseşte
la Trinitatea greacă.
Prin încercarea de a explica Trinitatea prin arhicunoscutele sale analogii, Augustin
încearcă să descrie Trinitatea din perspectiva relaţiilor şi nu din perspectiva ontologiei
greceşti, care pune accent pe identitatea şi acţiunea Persoanelor.27
Toate aceste analogii se găsesc în cărţile VIII-XV din opera sa cea mai de preţ „De
Trinitate” formând un adevărat tezaur de concepte care vor marca întreaga gândire de
după Augustin după cum urmează: 1) amans, amatus, amor; 2) mens, notitia, amor; 3)
memoria, intelligentia, voluntas; 4) res, visio, intentio; 5) memoria, visio, volitio; 6)
memoria, scientia, voluntas; 7) scientia, cogitatio, amor; 8)memoria Dei, intelligentia
Dei, amor Dei.28
Dintre cele enumerate mai sus, trei analogii au rămas mai utilizate şi foarte des
citate în literatura postaugustiniană, analogii pe care le vom analiza în cele ce urmează:

26
Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine, vol. 3, The
Growth Of Medieval Theology (600-1300), Published by The University Of Chicago Press, Chicago, 1978,
p. 160
27
Marius David Cruceru, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, pp.
133-134
28
Marius David Cruceru, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 134

9
• Amans, amatus, amor
Augustin şi-a extras analogiile din domeniul personalităţii umane, argumentând că de
vreme ce omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este triunic, este
rezonabil ca printr-o analiză a naturii omului să putem găsi o reflectare oricât de vagă, a
caracterului întreit al lui Dumnezeu.
Pornind de la afirmaţia Bibliei că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16),
Augustin a făcut observaţia că există trei elemente necesare în dragoste: unul care iubeşte
– amans, unul care este iubit – amatus, şi dragostea însăşi care îi uneşte pe cei doi amor.
Punctul de cotitură al acestei analogii este faptul că această imagine ar putea
sugera ideea existenţei a doi dumnezei (unul care iubeşte şi altul care este iubit) şi relaţia
dintre ei (iubirea). Acest lucru l-a determinat pe Augustin să redefinească natura
iubirii printr-o altă analogie pe care o vom analiza în continuare.

• Mens, notatia, amor


În efortul de a reda cât mai fidel imaginea trinităţii, Augustin a reconsiderat natura
iubirii, interpretând-o ca o „acţiune internă” a minţii umane. Astfel, el a ajuns să realizeze
că există o trinitate de genuri, între: mintea umană – mens, propria-i înţelegere – notitia,
şi propria-i iubire – amor.29 Imaginea lui Augustin despre Trinitate, se conturează ca
imagine a tri-unităţii minţii umane: mintea, capacitatea ei de înţelegere şi iubirea ei.
Dumnezeu Tatăl este analog minţii - mens, Dumnezeu Fiul ca şi Cuvântul lui
Dumnezeu este analog înţelegerii – notitia, şi Dumnezeu Duhul Sfânt ca şi agent al
dragostei divine este analog dragostei umane – amor.
Această analogie vrea să surprindă un lucru fundamental cu privire la esenţa lui
Dumnezeu: Este un Singur Dumnezeu, existând totuşi trei în acest singur Dumnezeu, aşa
cum există mintea umană, ca singur centru de conştienţă la nivelul căreia există trei
facultăţi operatorii: mintea, capacitatea ei de înţelegere şi capacitatea ei de a iubi.30 Tot în
contextul acestei analogii Augustin adaugă faptul că: Fiul şi Duhul Sfânt „purced” de la
Tatăl, la fel cum înţelegerea şi iubirea „purced” din minte.31
29
Philip Schaff, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1988,
p. 127
30
David Cunningham, These Three are One, Blackwell Publishers, Oxford, 1998, p. 229
31
Philip Schaff, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1988,
p. 128

10
Totuşi din analogie lipseşte starea de egalitate dintre minte pe de-o parte şi
înţelegere plus iubire de cealaltă parte, deoarece mintea era un „lucru” iar înţelegerea şi
iubirea sunt „procese”. Această analogie ar putea sugera că Dumnezeu Tatăl este în
natura Sa divină mai mult decât Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, iar Augustin
se declară împotriva unei astfel de teoretizări.
• Memoria, intelligentia, voluntas
Un alt model de trinitate, care pare să se potrivească cel mai bine în exprimarea
misterului din Trinitate este triadologia latină „memoria, inteligentia, voluntas (memoria,
înţelegerea, voinţa)”.
În concepţia lui Augustin „memoria cuprinde în ea toate procesele cognitive, ea
fiind locusul identităţii de sine a persoanei”32
Este aceeaşi minte care îşi aminteşte, care înţelege şi care voieşte să cunoască,
exact cum Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate acestea sunt acţiunile aceleaşi
minţi, la fel cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt egali în Dumnezeire şi împărtăşesc
aceeaşi substanţă a Dumnezeirii.33 Toţi cei Trei sunt reali în mod absolut, absolut drepţi,
absolut buni şi absolut suverani. Nici unul din membrii Trinităţii nu duce lipsă de ceva ce
oricare din ceilalţi membrii ai Trinităţii ar avea.
Augustin era de părere că această analogie trinitară extrasă din domeniul fiinţei
umane era necesară pentru o doxologie corectă înaintea lui Dumnezeu, deoarece mintea
era chemată să-şi amintească faptele lui Dumnezeu, să caute înţelegerea lui Dumnezeu şi
apoi să voiască, să-L iubească pe Dumnezeu.

Concluzii
În concordanţă cu tradiţia apuseană, concluzionăm că vederea lui Augustin despre
Trinitate accentuează mai mult unitatea de esenţă decât trinitatea lui Dumnezeu. Ideea că

32
Katz Sheri, Memory and Mind – An introduction to Augustin Epistemology, Published by Vilanova
University, Pennsylvania, 1965, p. 2
33
Philip Schaff, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1988,
p. 134

11
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una şi împărtăşesc în mod egal o singură substanţă,
identică, indivizibilă, pare să fie tema centrală a teologiei lui Augustin.
Un alt lucru esenţial la Augustin a fost căutarea imaginii trinităţii în
interiorul sufletului
uman. Dacă sufletul conţine „urmele” trinităţii, atunci trebuie doar să ne uităm în noi
înşine pentru a-L putea descoperi pe Dumnezeu şi oikonomia Lui.
Contribuţiile majore ale lui Augustin la înţelegerea trinităţii au fost analogiile
extrase din domeniul personalităţii umane, care întăresc convingerea credincioşilor că
Dumnezeu este reflectat în creaţia Sa, doar că această creaţie este o palidă reflectare a
ceea ce este Dumnezeu.
De asemenea, tot aici, este de remarcat faptul că din punct de vedere metodologic
Augustin îşi zideşte sistemul, pornind „de jos în sus”, nu de „sus în jos”; nu dinspre
Dumnezeu spre creaţie, ci de la observarea ordinii din creaţie, căreia îi caută o cauză şi un
sens. El are ca punct de plecare antropologia, pentru a-L descoperi pe Cel după
asemănarea căruia am fost făcuţi.

12
Bibliografie

Augustin, Confesiuni, Traducere de Eugen Munteanu, Ediţia a II-a, Editura Nemira,


2006.
Augustin, De Dialectica, Traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991.
Barrows George, Pathways To inner Life, Published by Grand Rapids, Michigan, 1997.
Beisner E. Calvin, God in Three Persons, Published by Tyndale House,Wheaton, 1984.
Bentley-Taylor David, Augustin: Wayward genius, Published by Hodder and Stoughton,
London, 1980.
Braaten E. Carl & Jenson W. Robert, Christian Dogmatics, Published by Fortress Press,
Philadelphia, 1984.
Cruceru Marius David, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2006.
Cunningham David, These Three are One, Blackwell Publishers, Oxford, 1998 .
Gordon H. Clark, The Trinity, Edited by Trinity Foundation, Maryland, 1985.
J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Edited by A&C Black, London, 1993.
Lacugna M. Catherine, God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991.
Pelikan Jaroslav, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine,
vol. 3, The Growth Of Medieval Theology (600-1300), The University Of Chicago Press,
Chicago, 1978 .
Russell P Robert, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint
Augustine and Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967.
Schaff Philip, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company,
Michigan, 1988.
Sheri Katz, Memory and Mind – An introduction to Augustin Epistemology, Published by
Vilanova University, Pennsylvania, 1965.
Ştef P. Bernard, Sfântul Augustin – Omul. Opera. Doctrina., Editura P.S. George Guiţu,
1994.
Tillich Paul, A History of Christian Thought – From Its Judaic and Hellenistic Origins to
Existentialism, Published by Touchstone Book, New York, 1968.

13