Sunteți pe pagina 1din 7

Vasile Dâncu

10 iluzii politice pentru o vară fierbinte


În această vară, politicienii cei mai importanţi nu au plecat în vacanţă. Nu este ceva obișnuit, nu s-a mai
întâmplat. De regulă, se pleca încă de pe la jumătatea lui iulie, apoi în august, undeva pe la sfârșit, se făceau
școli de tineret în staţiuni – la mare sau la munte, unde liderii își umflau mușchii în faţa fetelor de la partid sau a
celorlalţi membri imberbi și spuneau lucruri trăsnite. Dar acum nu şi-au permis să plece și pot să cred că nu au
plecat din frică sau nesiguranţă. Se anunţase pe reţelele sociale digitale că o să se întâmple o așa-zisă revoluţie
și unii nu vroiau să fie departe când se împarte prada, ceilalţi crezând și ei în teoria revoluţiei au rămas,
probabil, pentru a apăra statul, poziţiile lor de putere. Este posibil ca toţi să se fi gândit că poate veni o revoluţie
a străzii care să măture guvernul și să schimbe regimul politic din România.
O primă mare iluzie, aceasta a revoluţiei din august, a ţinut politicienii în priză, chiar dacă o asemenea
răsturnare (nu revoluţie!) se putea întâmpla doar în septembrie 1991, când au fost aduși 10.000 de mineri și erau
alte condiţii, iar statul era încă imprecis definit. Sigur se putea și altfel să cadă guvernul, dar trebuia să fie la
putere cineva care să se sperie și să-și dea demisia, cum s-a întâmplat în cazul tragediei de la Colectiv. Dar, în
acest război de toate zilele, cu o guvernare care a adunat de la început sute de mii de oameni în stradă,
manifestaţiile însemnau deja un fel de normalitate mai zgomotoasă. Iluzia revoluţiei care poate scurtcircuita
procesul lung și anevoios al schimbării democratice înflăcărează încă mintea unora, chiar oameni de bună
credinţă şi fără partizanate politice.
Dar revoluţiile veritabile sunt rare și nu aduc schimbarea rapidă și bună, armonia și progresul. Să studiem ce s-a
întâmplat cu revoluţiile din nordul Africii, revoluţiile cu frumoase nume de flori, cu revoluţia portocalie din
Ucraina sau cu Maidanul. Au fost schimbări prin violenţă, care au dus la destructurarea statelor și nu la
instaurarea democraţiei, a meritocraţiei sau a altor vise din teoria democratică. Revoluţiile care schimbă o
societate sunt cele pașnice, realizate de multe ori prin compromis politic, prin luciditate, prin renunţarea la mari
orgolii personale, prin promovarea unor oameni competenţi, chiar dacă nu provin din familia politică sau
biologică, prin alianţe deștepte sau strategii de dezvoltare îndrăzneţe. Uneori, politicienii care au avut curajul să
se opună naţionalismelor populiste sau conservatorilor de toate felurile au realizat salturi istorice fără să moară
oameni sau să se dea foc oraşelor și instituţiilor.
Iluzia carapacei sau guvernanţa fără exterioritate este cea după care nu e nevoie să colaborezi cu cei din
opoziţie, pentru că oricum ei nu vor decât să te dea jos. Această iluzie este completată de credinţa că, dacă te
concentrezi milimetric pe programul de guvernare și faci în fiecare zi câte ceva, nu mai este nevoie să comunici
sau să explici. Faptele vor construi o carapace prin care te vei apăra eficient. Se mai numește și iluzia faptelor
care vorbesc de la sine și care este alimentată de speranţa că degeaba vorbești în politică, doar faptele creează
voturi. Inutil să spunem că este o mare naivitate și că regula alternativei funcţionează și atunci când o guvernare
are rezultate bune. Memoria socială este foarte scurtă, iar oamenii cred că li s-a făcut o reparaţie, că oricum încă
nu au primit de la guvern cât ar merita, așa că hai să vină și alţii, să mai dea și ei câte ceva. Această iluzie pe
care o împărtășesc de vreo trei decenii cei care ajung la putere este completată de o spaimă, tot iluzorie, a
opoziţiei: dacă guvernanţii cresc salariile și pensiile, noi nu vom mai ajunge la putere, deci trebuie să ne
opunem cu orice preţ. Am demonstrat anterior că nu există recunoștinţă politică eternă din partea electoratului.
O altă iluzie este aceea că strada este singurul instrument eficient pentru a realiza proiectul opoziţiei de
scurtare a guvernărilor. Strada poate să explodeze în proteste spontane, însă emoţia nu durează mult, oricum
este greu de întreţinut, deoarece strada nu poate avea un program și, de regulă, oamenii se ridică pornind de la
indignări morale, nu pentru că fac politică sau au partizanate politice puternice. Folosirea străzii de către
politicieni le creează acestora iluzia că sunt puternici și că nu mai trebuie să facă nimic. Rareori se întâmplă
când politicieni, inteligenţi și talentaţi, ce-i drept, se pot ridica să călărească valurile de emoţie colectivă care s-
au creat în stradă. În cazul acestei iluzii se confundă strada cu electoratul care stă în case și este apostrofat de
către cei care mărșăluiesc revoltaţi la mitinguri. Iluzia mutării conflictului în stradă nu rezolvă un lucru
important: construirea alternativei de către contraputeri, societate civilă sau partidele de opoziţie. Paradoxal,
cultivarea străzii poate crea forţe politice antisistem sau să spulbere partidele tradiţionale, inclusiv pe cele aflate
în opoziţie. Când politicienii mută conflictul în stradă, cel puţin un lucru se va întâmpla cu necesitate: ei pierd
controlul asupra acţiunii politice.
Această iluzie este soră cu alta: folosirea justiţiei pentru a tranșa lupta politică. Până la urmă, așa cum s-a
văzut și din experienţa românească, toate partidele care au trecut pe la putere se plâng de faptul că au fost
victime nevinovate ale luptei anticorupţie. A face denunţuri penale, a-i ataca în justiţie pe ceilalţi pentru tot felul
de lucruri poate fi o tehnică de gherilă, dar nu este o formă de a ajuta la modernizarea societăţii. Când Justiţia
este lăsată să își facă treaba, toată lumea câștigă. Comenzile politice pot deforma sistemul juridic și, până la
urmă, toţi politicienii, și nu doar ei, vor suferi, mai ales că se pierde încrederea în stat și instituţiile lui. Percepţia
lipsei justiţiei sociale, dar și a înfăptuirii justiţiei pentru cei fără mijloace materiale deosebite sunt astăzi
percepţii generalizate în România.
O altă iluzie politică este cea care s-a cuibărit în capul celor care cred că politica poate fi coborâtă la un nivel
oricât de jos, deoarece principiul este să te întâlnești cu masele care pot deveni votanţi: iluzia eternei
reîntoarceri la mase. Politica ar trebui să crească nivelul, să motiveze, să-i ajute pe oameni să-și structureze
aspiraţii politice și comunitare, să folosească partea lor bună. A-i conduce pe oameni folosindu-ne de defectele
lor este o atitudine cinică și care va produce, nu peste multă vreme, mari daune tuturor, inclusiv celor care au
promovat-o. Politica de galerie a fost utilizată, în 2012, împotriva lui Traian Băsescu, acum a fost îmbrăţișată de
intelectuali și politicieni ca demers civic cu rol civilizator. Aș putea să pariez că expresia devenită strigăt de
luptă va reveni în politică și nu va trece mult timp până se va întâmpla acest lucru.
Iluzia diasporei salvatoare a fost și încă este trâmbiţată în momente în care migraţia noastră ar putea fi
instrumentată politic. Diaspora este un concept imaginar, am văzut acum că mulţi vorbesc despre salvarea care
nu poate veni decât de la ea, aceasta fiind compusă din cei mai buni dintre noi, în contrast cu cei care au rămas
acasă. Să privim cu realism, poporul român din diaspora este o realitate complexă, cu lumini și umbre,
asemenea poporului român care a rămas între graniţe. Am întâlnit mulţi oameni care ne fac cinste în ţările unde
lucrează, de la intelectuali, la simpli manipulanţi sau îngrijitoare de bătrâni. Ei merită mai mult din partea
noastră, am propus de mai multe ori public, dar și în proiecte politice, să înfiinţăm un minister al diasporei cu
buget serios, cu fonduri pentru păstrarea identităţii, pentru educaţie și școală în limba română acolo unde sunt
comunităţi mai închegate. Chiar dacă s-au mai făcut eforturi, ne aducem aminte de diaspora, mai ales în
perioada de vot. Ar trebui și mai multe locuri în Parlament pentru diaspora, deoarece a crescut și numărul de
voturi prin care această comunitate participă la alegerile generale și prezidenţiale. Dacă în 2009 au fost la vot
undeva peste 147.000, la turul al 2-lea pentru alegerile prezidenţiale din 2014 au votat 377.651 de români din
diaspora, cei șase reprezentanţi de azi din Parlament ar putea fi poate dublaţi, schimbându-se norma de
reprezentare. Cu siguranţă însă mulţi dintre românii care au experienţa diasporei și se întorc în ţară aduc aici o
cultură modificată, se vede asta în satele bănăţene, ardelene sau bucovinene, dar salvarea României poate veni
numai din partea unei elite politice și intelectuale, indiferent unde s-a format, dacă tot vorbim despre
compoziţie, dar care să înţeleagă ce trebuie făcut pentru modernizarea ţării, dar mai ales ce sacrificii trebuie să
ne asumăm, ce costuri trebuie plătite, ce păcate naţionale și ce boli ale spiritului trebuie lecuite. Diaspora este
necesară în procesul de schimbare a României, dar va putea participa la el în ipostaza în care revin acasă și
participă la tot procesul. Până acum, în 2009 și 2014, diaspora a ajutat aducerea a doi președinţi de dreapta, dar
asta nu a produs o schimbare decisivă a destinului României. Dar pașii spre integrarea sau re-integrarea
diasporei în naţiunea română trebuie făcuţi de către noi, cei din interior, dar nu cu ode și floricele verbale, ci cu
măsuri active și mai multă toleranţă.
Iluzia că putem capta bunăvoinţa Bruxellesului sau Washingtonului pentru una sau alta dintre tabere
este o dominantă a ultimelor decenii. Nimic mai fals decât ideea că, prin ajutorul străinătăţii, vom mătura
adversarul politic de pe scenă. Nicio șansă, străinătatea va reacţiona doar după interese în fiecare moment.
Discursul despre sacralitatea democraţiei este bun doar pentru adormit naivii politicului. Din străinătate nu se
văd clar vinovaţii, se vede clar însă un singur lucru: acolo unde nu este consens politic și este o luptă de uzură
cotidiană, apare un risc de ţară. Sunt periclitate investiţiile străine, decizia politică este nesigură, lipsesc
stabilitatea și previzibilitatea, corupţia poate știrbi interesele economice. Nu contează cine este de vină, pentru
investitori sau pentru analiștii militari, guverne ori asasini economici, important este altceva, nu stabilirea de
vinovăţii. În mod logic, vor investi bani cât mai puţini, vor vrea să ne vândă bani cât mai scump, să ia dobânzi
mai mari și orice fel de resurse cât mai ieftin. Nu e doar legea pieţei, ci chiar o lege a firii.
Iluzia sau naivitatea, dacă nu prostia, că politica se referă doar la cine pune mâna pe putere, cine împarte
bugetul și are pâinea și cuţitul. Politica nu este doar despre jocul secund al confruntării și al competiţiei.
Politica se ocupă cu securitatea unei naţiuni. Când conflictul politic este ireconciliabil, politicienii inteligenţi
trebuie să se uite în jurul lor, să vadă ce alte fenomene se întâmplă, cine mai participă și cine ar putea să câștige
din acest conflict. Mai sigur, să vedem ce putem pierde cu toţii, dincolo de estimarea pierderilor politice sau
câștigurilor celor angrenaţi în conflict. Când, în 2009, s-a descoperit o uriaşă cantitate de gaze și petrol în
Mediterana orientală și în alte zone de la confluenţa ţărilor din zonă, Siria a trebuit să aleagă o strategie, și
alegerea din acel moment a dus la războiul alimentat prin cereri de adâncire a democraţiei care macină ţara
astăzi. În Marea Neagră s-au descoperit rezerve asemănătoare și noi credem că asta nu va influenţa politica
internă? Ar trebuie să fim pregătiţi pentru diferite forme de consens și, mai mult, să pregătim negociatori și
strategi deștepţi pentru vremurile grele care vor veni. Dacă nu vom pune conflictele de orgolii personale între
paranteze, vom fi în mare pericol. Sau chiar suntem deja.
Mai sunt si alte iluzii care participă la menţinerea războiului civil început acum aproape un deceniu. Una dintre
ele este cea a guvernanţilor care confundă câștigarea alegerilor cu garanţia că, timp de patru ani, nu vor
fi deranjaţi indiferent de tipul de management politic pe care îl adoptă sau independent de oamenii pe
care îi promovează în funcţii. În fine, aș mai menţiona iluzia că schimbarea oamenilor duce neapărat la
schimbarea lucrurilor în politică sau în societate. Însă pentru o schimbare majoră, este nevoie de un program
sistematic, în care trebuie să stabilim ce vrem să sacrificăm pentru a trăi mai bine, ce ne asumăm dacă vrem să
fie bani mai mulţi la buget, ce criterii de performanţă folosim ca să nu fim plătiţi toţi la fel, ca în comunism. Nu
în ultimul rând, trebuie să ne asumăm că protecţia socială nu trebuie să facă excese, trebuie ţintită doar la cei
care sunt în imposibilitatea de a produce valoare în societate. Adică pentru schimbare reală este nevoie de curaj,
de luciditate și de eliminarea formelor de populism, nu doar de dărâmarea unor politicieni mai puţin talentaţi.
Astăzi, în politica divizării, iluzia cea mai periculoasă este cea după care distrugerea poveştii comune poate
duce la schimbări politice mai rapide, mai uşoare. Este ceea ce Harari, într-un interviu recent, numeşte
„dublă absenţă” - povestea în care nu mai credem şi cea care încă nu a fost inventată. Ele pot fi foarte utile,
spune autorul lui Homo Deus, comunităţile umane sunt ţinute împreună de acceptarea acestor poveşti comune
despre naţiuni, religii, corporaţii și bani. 20 de milioane de români pot coopera eficient, deoarece ei cred în
povestea naţiunii române. Dar ultima găselniţă a politicienilor noștri este lupta cu poveștile fondatoare. Este o
tendinţă mondială a epocii postadevăr, în epoca fake-news. Fake newsul, devenit regulă, va demistifica, oamenii
se vor înfricoşa şi vor vota orice alternativă. Toate taberele politice vehiculează fake-news fără nicio tresărire
morală, dar oamenii nu pot trăi fără emoţia viitorului, fără speranţă şi poveste. Nu povești despre trecut, ci
povești despre cum este posibil viitorul lor şi al copiilor lor. Această iluzie și dublă absenţă roade astăzi ca un
cancer tăcut ţesutul de solidaritate al societăţii noastre
În 1910, Gustave Le Bon scria într-o carte pe care a numit-o Iluziile teoriilor politice: „Să ne reamintim că
religiile, guvernele, actele politice, într-un cuvânt, tot ce constituie ţesătura existenţei unui popor, se întemeiază
pe sentimente și nu pe motive raţionale. A ști cum să se ocupe de aceste sentimente pentru a influenţa opinia
este rolul real al oamenilor de stat”.
Iluziile și naivităţile politicului le-am putea privi cu indulgenţă sau prin prisma speranţei că vor veni și generaţii
de politicieni care vor schimba stilul nostru de a face politică. Adevăratul pericol este generat astăzi de calitatea
elitelor noastre și mai ales de situaţia că avem „elite neunificate”, „permanent conflictuale”, cum scriu azi
politologii, deci elite care practică doar conflictul și care nu au minime contacte pentru realizarea unor proiecte
comune. Unii spun că politicienii de astăzi nu au calităţi intelectuale pentru înălţimea unor funcţii, dar chiar mai
grav este altceva, că ei nu vor putea face managementul sentimentelor și emoţiilor colective, pentru că taberele
se află într-un conflict nu doar ritualic, ci într-un conflict personal, emoţional total, în care, cu orice mijloace,
indivizi și grupuri vor să se elimine unii pe alţii, să se excludă reciproc din spaţiul politic, nu doar să câștige
puterea. Mai nou, retorica unei violenţe, chiar fizice, acceptate și legitimate politic sau filosofic, începe să-și
facă loc. Este începutul resocializării emoţionale a naţiunii pe liniile de forţă ale unui adevărat război civil. Este
politica separării absolute, a renunţării la dialog și a mesianismului care poate duce la prăbuşire. Când nu mai
acceptăm diferenţele de viziune şi singura alternativă este anularea celuilalt, atunci viitorul este compromis, ţara
se împiedică în ură si nu mai contează cine câştigă. Ştim clar că noi toţi am pierdut. Iluziile politicienilor pot fi
privite doar ca derive cognitive sau naivităţi, dar în acest timp istoric și în acest loc, pot fi semnele unui viitor
dezastru politic și naţional.
Ten political illusions for a hot summer
This summer, the most relevant politicians did not go on vacation. It’s not common, it has not happened before.
As a rule, they used to leave in mid-July, then in August, somewhere at the end of the month, youth schools
were being organized in different resorts - at sea or in the mountains, where leaders were showing their muscles
in front of the party figures or to the other barefaced members while saying crazy things. But now they have not
allowed themselves to leave, and I can believe they have not left from fear or insecurity. It was announced on
the digital social networks that a so-called “revolution” would happen, and some did not want to be far away
when the prey was shared, the others also believing in the theory of revolution have probably remained to
defend the state, their positions of power. It is possible that everyone may have thought that a street revolution
could come to sweep the government and change the political regime in Romania.
A first great illusion, the August Revolution, kept the politicians at full stretch in August, even though such a
turn-over (not a revolution!) could happen only in September 1991, when 10.000 miners were brought in and
there were other conditions, and the state was still imprecisely defined. Of course, the government could fall in
a different manner, but someone had to be in power to be scared and resign, as happened in the case of the
tragedy at Colectiv. But in this everyday war, with a government that gathered from the beginning hundreds of
thousands of people in the streets, the demonstrations were already somewhat a more noisy normality. The
illusion of the revolution, which can short-circuit the long and tedious process of democratic change, still exalts
the minds of some, even people of good faith and without political partisanship.
But real revolutions are rare and they don’t bring fast and good change, harmony and progress. Let’s study what
happened to the revolutions in North Africa, the revolutions with beautiful names of flowers, with the orange
revolution in Ukraine or with the Maidan. There have been changes through violence that have led to the
destruction of states, and not to the establishment of democracy, meritocracy, or other dreams of democratic
theory. Revolutions that change a society are peaceful, often made through political compromise, lucidity,
renunciation of personal pride, the promotion of competent people, even if they don’t come from the political or
biological family, through smart alliances or bold developmental strategies. Sometimes politicians who have
had the courage to oppose populist nationalisms or conservatives of all kinds have made historic leaps with no
people dying or without giving fire to cities and institutions.
The shell illusion or the governance without externality is the one that does not need to work with the
opposition, because they just want to get rid of you. This illusion is filled up by the belief that if you focus
millimetrically on the governmental program and do something every day, there is no need to communicate or
explain. The deeds will build a shell to protect you effectively. It is also called the illusion of facts that speak for
themselves and which is fuelled by the hope that you speak in vain in politics, only the facts create votes. It is
useless to say that it is a great naivety and that the rule of the alternative also works when a governance has
good results. Social memory is very short, and people think they have been reconditioned, they have not yet
received from the government what they deserve, so let others come and give them something. This illusion
shared by those who came to power for three decades is complemented by a fear, also illusory, of the
opposition: if the governors raise wages and pensions, we will no longer be in power, so we must oppose them
at all costs. We have previously shown that there is no eternal political gratitude from the electorate.
Another illusion is that the street is the only effective tool to carry out the opposition’s plan to shorten the
governances. The street may explode in spontaneous protests, but emotion does not last much, however, it is
difficult to maintain it because the street cannot have a program, and as a rule, people rise from moral
indignation, not because they are politically engaged or they have strong political partisanships. By using the
streets as a tool, politicians are building the illusion that they are strong and that they have nothing to do
anymore. Rarely happens when politicians, intelligent and talented, can rise to ride the waves of collective
emotion that have been created in the street. Taking this illusion into consideration, the street is mistaken with
the voters who stay inside their houses and are judged by the marching rebels at the rallies. The illusion of
moving the conflict into the street does not solve an important issue: building the alternative by counterparts,
civil society or opposition parties. Paradoxically, street cultivation can create antisystemic political forces or
scatter traditional parties, including those in opposition. When politicians move the conflict in the street, at least
one thing will happen with necessity: they lose control of political action.
This illusion is sister to another: the use of justice to slice the political struggle. In the end, as seen from the
Romanian experience, all the parties that came to power complain that they were innocent victims of the anti-
corruption fight. Making criminal charges, attacking others in court for all sorts of things can be a guerrilla
technique, but it’s not a way to help the modernization of society. When Justice is left to do its job, everyone
wins. Political commands can deform the legal system, and eventually all politicians, and not just them, will
suffer, especially as confidence in the state and its institutions is lost. The perception of the lack of social
justice, but also of accomplishing justice for those without special material means are today generalized
perceptions in Romania.
Another political illusion is the one who has nestled inside the head of those who believe that politics can be
lowered to the lowest level because the principle is to meet the masses that can become voters: the illusion of
the eternal return to the masses. Policy should raise the level, motivate, help people build their political and
community aspirations, use their good part. Leading people by using their defects is a cynical attitude which
will give rise, not long from now, to a lot of harm to everyone, including to those who promoted them. The so-
called gallery politics was used in 2012 against Traian Băsescu, now embraced by intellectuals and politicians
as a civic endeavor with a civilizing role. I could bet that the expression which became a battle cry will return to
politics and it will not be long before this happens.
The illusion of the diaspora seen as a rescuer has been and is still being thrown at times when our migration
could be politically instrumented. Diaspora is an imaginary concept, we have now seen that many speak of
salvation that can only come from it, from those who represent the best of us, in contrast to those who stayed
home. Let us look realistically, the Romanian people in the diaspora is a complex reality, with lights and
shadows, like the Romanian people that remained between the borders. I have met many people who honour us
in the countries where they work, from intellectuals, to simple operators or caregivers for the elderly. They
deserve more from us, I have constantly suggested, publicly, but also in political projects, to set up a ministry of
the diaspora with a serious budget, with funds for identity preservation, for education and schools in Romanian
language, in places where communities are more connected. Even if efforts have been made, we remember the
diaspora especially during the voting period. There should be more places in Parliament for the diaspora, as the
number of votes by which this community participates in the general and presidential elections has increased. If
in 2009 some 147.000 have voted, 377.651 Romanians from the diaspora voted in the second round for the
2014 presidential election, the six representatives in today’s Parliament could perhaps be doubled, changing the
norm of representation. Certainly, however, many of the Romanians who experience the diaspora and who
return in their country are bringing back with them a changed culture, as it can be seen in the villages of Banat,
Transylvania or Bucovina, but the salvation of Romania can come only from a political and intellectual elite,
wherever it was shaped, if we are still talking about composition, but an elite which understands what needs to
be done to modernize the country, but especially what sacrifices we have to take, what costs must be paid, what
national sins and what diseases of the spirit must be remedied. Diaspora is needed in Romania’s changing
process, but it will be able to be a part of it in the situation in which they come home and participate in the
whole process. Until now, in 2009 and 2014, the diaspora has helped bring two right-wing presidents, but this
has not produced a decisive change in Romania’s destiny. But the steps towards the integration or reintegration
of the diaspora into the Romanian nation must be made by us, the ones inside, but not through poems and verbal
flowerets, but by active measures and more tolerance.
The illusion that we can win the affability of Brussels or Washington for one or other side is a dominant of the
last decades. Nothing more unreal, than the idea that, with the help abroad, we will sweep away the political
opponent on stage. No chance, the foreign nations will react only if they have interests every moment. The
discourse of the sacredness of democracy is good only to put to sleep the naive in politics. From abroad, the
culprits are not clearly visible, but one thing is clear: where there is no political consensus and a daily struggle,
there is a state risk. Foreign investments are at risk, political decision is uncertain, stability and predictability are
lacking, and corruption can crush economic interests. It does not matter who is to blame, for investors or for
military analysts, governments or economic assassins, something else matters, not identifying guilts. Logically,
they will invest as little money as possible, they will want to sell us money as expensive as possible, take more
interest and any kind of resources as cheaply as possible. It’s not just the law of the market, it’s a law of nature.
The illusion or naivety, if not stupidity, that politics refers only to those who put their hands on power, who
divides the budget and has the bread and the knife. Politics is not just about the second game of confrontation
and competition. The politics deals with the security of a nation. When the political conflict is irreconcilable,
intelligent politicians need to look around, see what other phenomena are happening, who is involved and who
else can win from this conflict. More sure, let’s see what we can all lose, beyond estimating the political losses
or the gains of those involved in the conflict. When in 2009 a huge amount of gas and oil was discovered in the
Eastern Mediterranean and other areas of the confluence of the countries in the region, Syria had to choose a
strategy and the choice from that time led to the war which was fuelled by demand for deepening the democracy
that grinds the country today. Similar supplies have been discovered in the Black Sea and we believe that this
will not influence domestic politics? We should be prepared for different forms of consensus and, moreover, to
prepare smart negotiators and strategists for the difficult times that will come. Unless we put conflicts of
personal pride aside, we will be in great danger. Or we are already.
There are also other illusions that are a part of maintaining the civil war that began nearly a decade ago. One of
them is that of the politicians who confuse the winning of the elections with the guarantee that for four years
they will not be disturbed regardless of the type of political management they adopt or the people they advance
in positions. Finally, I would mention the illusion that changing people necessarily leads to changing things in
politics or society. But for a major change, we need a systematic program in which we need to establish what
we want to sacrifice in order to live better, what we take upon ourselves if we want more money in the budget,
what performance criteria we use to create differences in the paying system, and not return to the old communist
practice. Last but not least, we must be aware that social protection must not be excessive, it must be aimed
only at those who are unable to produce value in society. That is, real change requires courage, lucidity and
removing any forms of populism, not just taking down the less talented politicians.
Today, in the politics of division, the most dangerous illusion is that the destruction of the common story can
lead to faster, lighter political changes. This is what Harari calls a “double absence” in a recent interview - the
story we do not believe in anymore and the one that has not yet been invented. They can be very useful, says the
author of Homo Deus, human communities are held together by accepting these common stories about nations,
religions, corporations and money. 20 million Romanians can cooperate efficiently because they believe in the
story of the Romanian nation. But the most recent find of our politicians is the struggle with the founding
stories. It is a worldwide trend of the post-truth epoch in the fake-news era. Turned into a rule, fake news will
demystify, people will be scared and will vote for any alternative. All political sides are spreading fake-news
with no moral upheaval, but people cannot live without the excitement of the future without hope and stories.
They are not stories about the past, but stories about how their future and the future of their children is possible.
This illusion and the double absence erodes today as a silent cancer the solidarity fabric of our society.
In 1910, Gustave Le Bon wrote in a book he called The Illusions of Political Theories: “Let’s not forget that
religions, governments, political acts, in one word, everything that constitutes the fabric of a people’s existence,
are based on feelings and not on rational grounds. Knowing how to deal with these feelings to influence opinion
is the real role of state people”.
The illusions and naivities of politics can be looked at with indulgence or through the hope of generations of
politicians coming to change our style of politics. The real danger today is generated by the quality of our elites,
and especially by the fact that we have “ununited elites”, “permanent conflicts”, as politologists write today, that
is, elites who only practice conflict and who have little contact for joint projects. Some say today’s politicians
do not have intellectual qualities for the importance of some functions, but even more serious is that they will
not be able to manage collective feelings and emotions because the sides are in a not only ritualistic conflict, but
a total personal emotional conflict, in which, by any means, individuals and groups want to eliminate each
other, to exclude each other from the political space, not only to gain power.
More recently, the rhetoric of a violence, even physical, accepted and politically or philosophically legitimated,
begins to push through. It is the beginning of the emotional resocialization of the nation on the lines of force of
a real civil war. It is the politics of absolute separation, of renunciation to dialogue and messianism that can lead
to collapse. When we no longer accept the differences of vision and the only alternative is the cancellation of
the other, then the future is compromised, the country is stumbling in hate and it does not matter who wins. We
know clearly that we all lost. Politicians’ illusions can only be regarded as cognitive or naïve drifts, but at this
time and in this place, they may be signs of a future political and national disaster.