Sunteți pe pagina 1din 81

3.

Teoria maşinilor electrice de curent alternativ

Maşinile electrice de curent alternativ au o răspândite


vastă în toate ramurile economiei naţionale. După principiul de
funcţionare şi însuşirile electromagnetice ele se împart în
maşini sincrone şi asincrone. Maşinile asincrone la rândul lor
se împart în maşini cu colector şi fără colector. Numărul de
faze la maşinile de curent alternativ poate fi egal cu unu, doi,
trei ş.a.m.d. În practică sunt utilizate mai cu seamă maşinile
trifazate, care se caracterizează prin construcţie simplă, sunt
optime şi eficiente din punct de vedere economic.
În pofida diverselor construcţii ale maşinilor de curent
alternativ funcţionarea lor se bazează pe principiul rotirii în
spaţiu a câmpului magnetic.
La maşinile sincrone viteza unghiulară a câmpului
magnetic învârtitor este egală cu viteza unghiulară a rotorului,
deci câmpul magnetic şi rotorul se rotesc sincron şi de aceea
aceste maşini poartă denumirea de maşini sincrone. Maşinile
sincrone se utilizează cel mai frecvent ca generatoare de curent
alternativ sau alternatoare. De obicei ele sunt instalate la staţiile
electrice ca hidrogeneratoare sau turbogeneratoare. Afară de
aceasta maşinile sincrone tot mai des sunt utilizate ca motoare
în acţionări electrice.
La maşina asincronă viteza unghiulară a rotorului poate
fi mai mică sau mai marc decât a câmpului magnetic învârtitor
şi de aceea această maşină poartă denumirea de asincronă.
Maşinile asincrone sunt utilizate în majoritatea cazurilor ca
motoare electrice pentru antrenarea mecanismelor şi maşinilor
de lucru. Maşinile asincrone cu înfăşurarea rotorului turnată
din aluminiu sunt numite maşini cu rotor în colivie, iar
maşinile cu înfăşurarea rotorică bobinată conectată de obicei la
trei inele de contact se numesc maşini cu rotorul bobinat.
Maşinile indicate mai poartă denumirea de maşini asincrone
fără colector. Dacă înfăşurarea rotorică a maşinii asincrone este
conectată la colector, o astfel de maşină este numită asincronă
cu colector. Aceste maşini au o utilizare mai redusă datorită
239
construcţiei complicate şi prezenţei colectorului în circuitul
înfăşurării rotorice.

3.1. Înfăşurările maşinilor electrice de curent


alternativ

3.1.1. Înfăşurări statorice

Înfăşurările statorice reprezintă o combinare de bobine


plasate în crestăturile miezului magnetic şi conectate astfel
încât, străbătute de curenţi alternativi, produc în întrefier un
câmp magnetic învârtitor, care la rândul lui induce în ele
tensiuni electromotoare.
Înfăşurarea este partea de bază a maşinii şi conţine
următoarele elemente principale:
Spira constituie două conductoare legate în scrie,
acoperite cu material izolam, aflate unul faţă de altul la distanţă
egală cu pasul înfăşurării (fig. 3.1, a).
Secţia constituie două sau mai multe spire înseriate,
acoperite cu material izolant, cu laturile plasate în două
crestături dispuse la distanţa pasului înfăşurării (fig. 3.1, b).
Latura secţiei reprezintă partea secţiei plasată într-o
crestătură şi izolată de ea.

a) b) C)

240
Fig. 3.1. Elemente ale înfăşurărilor de curent alternativ şi semnificaţia
lor: a – spiră , b – secţie (bobină) c – grup de secţii

Fig. 3.2. Înfăşurări în tobă (a) şi toroidală (b).

Două sau mai multe secţii conectate în serie sau în


paralel şi plasate în crestături ce urmează una după alta
formează un grup de secţii sau bobine (fig. 3.1,c).
Un grup sau mai multe grupuri de secţii conectate în
serie sau în paralel formează o fază.
După modul de echipare a înfăşurărilor în crestături ele
pot fi împărţite în înfăşurări în tobă (fig. 3.2, a) şi toroidale
(fig.3.2, b; 3.3, a, b). La înfăşurările în tobă laturile secţiilor se
plasează în crestături pe partea interioară a miezului
fieromagnetic, fiind înlănţuite de fluxul magnetic util. Aceste
înfăşurări sunt utilizate practic peste tot în fabricarea maşinilor
electrice de formă cilindrică.
La maşinile cu înfăşurările toroidale secţiile sunt plasate
în aşa fel, că o latură se află pe partea interioară a miezului, iar
alta pe partea lui exterioară. Prin urmare, laturile lui dispuse pe
partea exterioară a miezului nu sunt înlănţuite de fluxul
magnetic util şi nu iau parte la producerea puterii utile. Datorită
acestui fapt înfăşurările toroidale nu sunt utilizate pe larg în
maşinile de formă cilindrică. Înfăşurările toroidale sunt
utilizate mai frecvent la maşinile axiale cu două rotoare (fig.
3.3, b). Construcţia acestor maşini permite a folosi ambele
laturi ale secţiei pentru producerea puterii utile.

241
Fig. 3.3. Înfăşurări toroidale utilizate la maşina cilindrică (a) şi la
maşina axială (b).

Înfăşurarea de curent alternativ polifazată este compusă


2p
din m faze decalate la un unghi de în spaţiu şi parcurse de
m
curenţi de fază defazaţi în timp la acelaşi unghi.
Pasul înfăşurării se numeşte deschiderea bobinei
măsurată în unităţi de lungime sau în numere de crestături
dintre latura de ducere şi latura de întoarcere a secţiei.
Independent de unităţile de măsură, pasul înfăşurării este
întotdeauna aproximativ egal, sau egal cu pasul polar şi în
unităţi de lungime poate fi exprimat astfel:
pD
y =t = (3.1)
2p
Pasul polar calculat în numere de crestături este egal cu
Z
t= 1 (3.2)
2p
Z1 este numărul de crestături la periferia interioară a statorului.
Pasul înfăşurării y calculat după relaţia
Z
y2 = 1 (3.3)
2p

242
este numit pas diametral.

Fi g. 3.4. Variaţia pasului la înfăşurări. Fig. 3.5. Înfăşurare în tobă


cu sase zone.

Atunci când y = y1 < t , pasul este numit pas scurtat, iar


când y = y3 > t , este numit pas lungit (fig. 3.4).
În practică se elaborează maşini electrice cu înfăşurări
cu pas diametral sau scurtat. La echiparea înfăşurării în
crestături, fiecărei faze îi revine un anumit număr de crestături,
care formează zona de fază. Zonei de fază îi revine lungimea
arcului egal cu:
pD t
= (3.4)
2p� m m
pD
sau radiani electrici.
2p� m
Pentru maşinile trifazate la care m=3, zonei de fază îi
3,14 p 360 � 1
corespund = = 60 grade electrice. Astfel de
2 pm 6
înfăşurări numesc cu şase zone (fig. 3.5). Fiecare zonă ocupă
câte două segmente de cerc egale. Uneori la echiparea
înfăşurărilor ele sunt montate în crestături în aşa fel ca fiecare
înfăşurare de fază să ocupe consecutiv toate crestăturile ce îi
aparţin. Înfăşurările de acest tip cu zona care cuprinde
2p p
= 120 grade electrice sunt numite înfăşurări cu trei zone.
3
Aceste înfăşurări dispun de un factor de înfăşurare redus şi se
folosesc la motoarele electrice asincrone cu colector şi cu două
243
viteze. Exemplele aduse mai sus se referă la înfăşurările
trifazate.
Pasul înfăşurării poate fi exprimat în unităţi relative în
raport cu pasul polar, adică:
y
b= (3.5)
t
unde mărimea 1 - b constituie scurtarea relativă a pasului
(fig.3.4.).
După cum s-a menţionat, fiecare fază are un anumit
număr de crestături care îi aparţin. Dar crestăturile se împart nu
numai între faze, ci şi între poli, lucru care este necesar pentru
a crea numărul respectiv de poli.
Numărul de crestături care îi revin unui pol şi unei faze
se calculează astfel:
Z
q= 1 (3.6)
2p m
În cele mai multe cazuri numărul q este un număr
întreg, fapt care demonstrează că fiecare fază are un număr
egal de crestături sub fiecare pol. Dacă q este un număr
fracţionar, atunci înfăşurarea se numeşte cu q fracţionar. În
acest caz numărul de crestături sub fiecare pol al fiecărei faze
nu este acelaşi. Înfăşurări de acest tip se utilizează pentru
maşinile cu un număr mare de poli. Înfăşurările cu numărul q
fracţionar contribuie la înăbuşirea armonicilor de ordin
superior.
Unghiul format de axele a două crestături vecine este
2p p
g= (3.7)
Z1
După numărul de laturi plasate în crestătură, înfăşurările
pot fi: într-un strat sau două straturi.
Maşinile de puteri mici şi medii sunt echipate cu
înfăşurări statorice într-un strat şi în două straturi cu secţiunea
circulară a conductoarelor (fig. 3.6, a, b). Secţiile acestor
înfăşurări sunt moi şi în crestături se montează uşor, în mod
manual sau mecanizat (fig. 3.7). Înfăşurările maşinilor de
244
puteri considerabile, mai mari de 100 kw, sunt realizate din
conductori profilaţi. Laturile secţiilor în mod obligatoriu sunt
montate în crestături în două straturi (fig. 3.8), iar secţiile
confecţionate din conductori profilaţi sunt rigide (fig. 3.9).

Fig. 3.6. Crestături statorice cu Fig.3.7. Secţie moale


înfăşurare într-un strat (a) şi în
două straturi (b): 1 - conductor
circular, 2 - izolaţie carcasa,
3 - garnitură izolanta, 4 - pană.

Înfăşurările în două straturi cu conductori profilaţi sunt


realizate cu pas scurtat, datorită cărui fapt sunt înăbuşite
armonicile de ordin superior din curba tensiunii electromotoare
de fază. Capetele înfăşurărilor în două straturi se dispun mai
uşor la echiparea înfăşurării, lucru care sporeşte productivitatea
echipării lor.

Fig. 3.8. Crestătură cu înfăşurare Fig. 3.9. Secţie rigidă


de secţii rigide din conductori
profilaţi: 1 - conductor. 2 - izolaţie tub.
3 - izolaţie crestătură 4 - izolaţie garnituri

245
dintre straturi, 5 - izolaţie garnituri sub
pană. 6 - pani; 7 - izolaţie ţamiluri sub straturi.
La maşinile asincrone cu două sau mai multe viteze
înfăşurările sunt dispuse şi în trei straturi din care două aparţin
primei înfăşurări, iar al treilea aparţine celei de a doua
înfăşurări.
După numărul de fază înfăşurările se clasifică în:
monofazice, bifazice, trifazice, polifazice. După aranjarea
capetelor bobinelor, înfăşurările statorice ale maşinilor de
curent alternativ pot fi clasificate în înfăşurări cu capetele în
două etaje, în trei etaje şi cu capetele aranjate în coroană.

3.1.2. Cerinţele de bază înaintate la realizarea


înfăşurărilor

Înfăşurarea maşinii electrice de curent alternativ


realizează două funcţiuni de bază: produce un câmp magnetic
învârtitor în întrefier la motorul electric sau produce o tensiune
electromotoare la bornele generatorului.
Pentru a realiza aceste funcţiuni, înfăşurărilor li se
impun următoarele cerinţe:
a) înfăşurarea trebuie să posede o anumită rigiditate
mecanică, termică şi electrică;
b) valoarea tensiunii la care se calculează înfăşurarea
trebuie să corespundă clasei materialului izolant utilizat;
c) valoarea curentului la care se dimensionează
înfăşurarea trebuie să corespundă valorii temperaturii la care a
fost calculată înfăşurarea;
d) bobinele înfăşurării trebuie conectate astfel încât ele
să producă câmpul magnetic învârtitor;
e) fluxul magnetic produs de curentul înfăşurării trebuie
să străbată întrefierul şi să înlănţuiască înfăşurarea rotorului sau
să se închidă prin corpul rotorului;
g) axele înfăşurărilor de fază trebuie să fie decalate la
unghiuri egale, dacă nu se urmăresc scopuri speciale;

246
j) numărul de crestături pe stator, în care se dispune
înfăşurarea statorică nu trebuie să fie egal cu numărul de
crestături în care se dispune înfăşurarea rotorica.
3.1.3. Înfăşurări colivie

Înfăşurările în colivie reprezintă înfăşurări


scurtcircuitate, care de obicei sunt realizate din bare turnate din
aluminiu sau confecţionate din cupru. Barele sunt repartizate în
crestături şi scurtcircuitate cu inele frontale din ambele capete,
respectiv din aluminiu sau cupru. Prin ştanţare crestăturile
rotorului pot căpăta diverse configuraţii. Configuraţia
crestăturilor influenţează asupra caracteristicilor de pornire ale
motoarelor asincrone. Pentru acest lucru crestăturile rotorice în
colivie sunt executate de o înălţime mai mare sau sunt duble, şi
stanţate în două etaje.
Numărul de poli la înfăşurările în colivie corespunde
numărului de poli ai înfăşurării stalorice şi se formează
automat la conectarea înfăşurării statorice la reţea. Unghiul de
defazaj al tensiunilor electromotoare induse în barele coliviei
este egal cu
360 �p
g2 = (3.8)
Z2
unde Z2 este numărul de crestături pe rotor.
1
Numărul de spire la înfăşurarea în colivie este w2 = ,
2
iar numărul de faze m2 = Z 2 .

3.2. Forţele magnetizante ale înfăşurărilor statorice


de curent alternativ

Înfăşurările maşinilor electrice de curent alternativ


situate în spaţiu sub un anumit unghi, străbătute de curenţi
variabili în timp şi defazaţi la acelaşi unghi, produc o forţă de
magnetizare (magnetizantă) învârtitoare în întrefierul maşinii
electrice, echilibrată de tensiunea magnetică. Această forţă de
magnetizare la rândul ci produce un câmp magnetic căruia îi
247
corespunde inducţia magnetică din întrefier. Câmpul magnetic
învârtitor induce în înfăşurările maşinii electrice tensiuni
electromotoare.
Forţa de magnetizare la maşinile electrice nu are o
repartiţie sinusoidală, nu e sinusoidal şi câmpul magnetic, prin
urmare, conţine o serie de armonici de ordin superior. Acest
câmp magnetic nesinusoidal induce în înfăşurările maşinii
t.e.m. care conţin armonici de ordin superior. Prezenţa
armonicilor atât în curba inducţiei magnetice, cât şi în curba
t.e.m. provoacă pierderi suplimentare, care reduc randamentul
şi ridică temperatura maşinii.
Studierea acestor fenomene contribuie la luarea unor
măsuri necesare în etapa de proiectare a maşinilor electrice
pentru a înăbuşi efectiv armonicile de ordin superior.

3.2.1. Forţa magnetizantă a înfăşurării concentrate


cu pas diametral

Se consideră o maşină electrică compusă din doi cilindri


fieromagnetici concentrici despărţiţi prin întrefierul nemagnetic
(fig. 3.10, a). Cilindrii sunt asamblaţi din tole de oţel
electrotehnic izolate între ele.
Pe partea inferioară a cilindrului exterior, în crestături,
pD
sunt situate două bobine. Distanţa = t constituie pasul
2p
polar diametral (fig. 3.10, b), unde D reprezintă diametrul
interior al cilindrului exterior. Deschizătura bobinei sau pasul
înfăşurării este presupus egal cu pasul polar, adică:
y =t .
Ambele bobine au acelaşi număr de spire wB şi sunt
plasate în patru crestături (1,2,3,4) (fig. 3.10, b), formând o
înfăşurare monofazată concentrată.
Curentul electric sinusoidal variabil în timp
i = I m cos w1t , (3.9)

248
străbătând circuitul ambelor bobine, produce două perechi de
poli N şi S. Câmpul magnetic produs de curentul electric
străbate întrefierul de patru ori.

Fig. 3.10. Modelul maşinii electrice tn secţiune cu înfăşurarea


concentrată (a) şi statorul desfăcut în plan (b).

Dispunerea periodică a bobinelor în spaţiu conduce la


formarea unui număr de poli cu periodicitate alternantă.
Pentru a determina legile de repartiţie a forţei
magnetizante în întrefier se presupune că: întrefierul este
uniform, permeabilitatea cilindrilor magnetici este infinit de
mare, liniile inducţiei magnetice în întrefier sunt
perpendiculare pe suprafeţele cilindrilor maşinii şi diametrul
D? d .
Pentru simplitate, luând în consideraţie că mărimea
lungimii întrefierului δ este cu mult mai mică decât diametrele
cilindrilor feromagnetici, maşina este desfăşurată într-un plan
(fig. 3.1l, a). Acest lucru nu deformează esenţial distribuţia
câmpului magnetic din întrefier.

249
Fig. 3.11. Câmpul magnetic din întrefier (a) şi curbele forţei
magnetizante (b). 238
Conform legii circuitului magnetic pentru conturul
închis Г, simetric plasat în raport cu crestătura 1 (fig. 3.1l, b),
se poate scrie:
� H e dl = iwB (3.10)
considerând că pentru sectoarele feromagnetice m � �, atunci
H Fe = B / m � 0 .
Linia de integrare este aleasă în aşa fel ca să coincidă cu
liniile inducţiei magnetice din întrefier şi prin urmare:
H l = H = const
Circuitul magnetic pentru conturul U conţine două
sectoare d1 şi d 2 şi deci putem scrie expresia:
d1 0


H1dl1 + �
H 2dl2 = iwB . (3.11)
0 d2
Luând în consideraţie că
l1 = l2 = l = d1 = d 2 = d ;
şi H1 = - H 2 = H .
Deoarece întrefierul este uniform, obţinem:
2d H = iwB ;
1 iw 1
sau H = � B = FBt = l FBt , (3.12)
d 2 d
unde λ este coeficientul permeabilităţii magnetice pentru
întrefierul uniform, iar
iw w 2I
FBt = B = B cos w1t (3.13)
2 2
reprezintă forţa magnetizantă a unei bobine pentru mărimea δ a
întrefierului.
Înmulţind partea stingă şi dreaptă a expresiei (3.12) prin
μ0, obţinem

250
m0
m0 H = FBt (3.14)
d
* Prin neglijarea reluctanţei miezului magnetic la diferite scări mărimile H şi F reprezintă după
formă aceeaşi curbă.
m0
sau BBt =FBt (3.15)
d
Bobinele dispuse periodic în serie creează în spaţiul
întrefierului o undă a forţei magnetizante FB,t de formă
dreptunghiulară variabilă în timp şi spaţiu (fig. 3.1l, b),
conţinând un spectru de armonici. La altă scară, această undă
reprezintă inducţia magnetică repartizată în spaţiu şi timp.
Luând în consideraţie că numărul de spire al înfăşurării
monofazate este w=pwB, se poate scrie expresia pentru valoarea
forţei magnetizante relative la un pol:
i w 2I
F f ,t = w = cos w1t (3.16)
2p 2p
Unda (monofazată) dreptunghiulară a forţei
magnetizante dezvoltată în serie Fourier (fig. 3.1l, b) conţine
armonicile impare şi se scrie astfel în raport cu axa 00´ :
v =�
vc
F f ,v = �F ft cos p .
v =1 t
(3.17)
Amplitudinea armonicii de ordinul v, conform teoriei
seriilor Fourier, se determină prin expresia:
p
p 2
cp 4 p (3.18)
F fmv =
40�Fft =0 cos v
t
dx =
pv
F ft =0 sin v
2
2 wI
unde F ft =0 = (3.19)
2p
Substituind în (3.19) expresia (3.18), obţinem:
4 2 wI p
F fmv = � sin v (3.20)
pv 2p 2

251
Pentru amplitudinea fundamentalei (v=1) forţei
magnetizante relativă la întrefierul unui pol, pentru înfăşurarea
monofazată, obţinem:
---------------
La neglijarea reluctanţii miezului magnetic la diverse scări mărimile B şi F reprezintă după
formă aceeaşi curbă.

2 2 wI wI
F fm1 = Fm1 = = 0,9 (3.21)
pp pp
Conform celor demonstrate, expresia pentru forţa
magnetizantă se scrie în formă generală pentru spectrul de
armonici impare, pe care le conţine unda de formă
dreptunghiulară:
v =�
vc
F fv = �F fmv cos w1t cos p (3.22)
v =1 t
Din expresia (3.20) reiese că amplitudinea
fundamentalei forţei 4 magnetizante spaţiale este de - ori mai
mare decât valoarea maximă a curbei spaţiale dreptunghiulare,
iar amplitudinile armonicilor respective descresc invers
proporţional cu ordinul armonicilor.

3.2.2. Forţa magnetizantă a înfăşurării monofazate


uniform repartizată in crestături. Factorul de repartizare

Forţa magnetizantă creată de curentul înfăşurării


monofazate concentrate analizate în paragraful precedent
conţine, după cum s-a menţionat, armonici de ordin superior,
care provoacă pierderi suplimentare, ce conduc la încălzirea
inadmisibilă a maşinii. Pentru a înăbuşi armonicile de ordin
superior şi a îmbunătăţi forma curbei forţei magnetizante, se
recurge la repartizarea bobinelor înfăşurării concentrate în
crestături.
Se consideră o maşină în secţiune transversală (fig.
3.12, a) la care statorul desfăşurat în plan este cel din
fig.3.12,b. Înfăşurarea monofazată este repartizată în 12
crestături, fiecărui pol revenindu-i câte q=3 crestături. Bobinele
conţin câte wB spire repartizate în spaţiu sub un unghi γ, care
252
fiind parcurse de curenţi produc forţe magnetizante ai căror
fazori sunt decalaţi la acelaşi unghi γ (fig. 3.13, a). Datorită
repartizării înfăşurării, forma curbei forţei magnetizante
reprezintă o curbă în trepte, ce se apropie de cea sinusoidală
(fig. 3.13, b). Această curbă rezultantă se obţine prin însumarea
curbelor dreptunghiulare ale forjelor magnetizante, produse de
fiecare bobină în parte. Fiecare din bobine, fiind parcursă de
curenţi, creează în întrefier forţe magnetizante. Pentru bobina
plasată în crestăturile 1-1´ această forţă este:

v cp
FBv1 = �FBmv1 cos w1t cos , (3.23)
v =1 t
iar pentru bobina plasată în crestăturile 2-2´ ea este:

�cp �
FBv 2 = �FBmv 2 cos w1t cos v � - g � (3.24)
v =1 �t �
pentru bobina plasată în crestăturile 3-3´

�cp �
FBv 3 = �FBmv 3 cos w1t cos v � - (q - 1)g � . (3.25)
v =1 �t �

Fig. 3.12. Modelul maşinii electrice, în secţiune cu înfăşurarea


repartizată (a) şi statorul desfăcut fn plan (b).

Seriile (3.23)-(3.24) conţin fundamentalele cu


amplitudinile egale Flml=F2m1=F3m1. Fazorii (vectorii) forţelor
magnetizante sunt decalaţi (pentru fundamentală) la un unghi y,
iar armonicile de ordin superior, de exemplu de ordinul trei,

253
sunt decalate la un unghi de 3γ ş.a.m.d. Însumarea geometrică a
fazorilor pentru fundamentală este reprezentată în fig. 3.1,c.
Amplitudinea forţei magnetizante rezultantă creată de q
bobine (fig. 3.13,c) pentru armonicile de ordinul întâi
(fundamentala) se scrie astfel:
3g qg
Fqm1 = 2 R sin = 2 R sin , (3.26)
2 2
unde R este raza circumferinţei circumscrise poligonului
format din amplitudinile fazorilor Flml, F2m1, F3m1. Din acelaşi
poligon obţinem că:
g
F1m1 = F2 m1 = F3m1 = FBm1 = 2 R sin . (3.27)
2

Fig. 3.13. Fazorii forţei magnetizante (a), curbele forţei magnetizante


(b) şi Însumarea fazorilor forţei magnetizante (c) ai înfăşurării
repartizate.

Raportul dintre suma geometrică a forţei magnetizante,


creată de q bobine repartizate în 2q crestături, şi suma
aritmetică a forţei magnetizante, creată de q bobine concentrate
în 2 crestături, se numeşte factor de repartizare a înfăşurării

254
qg
Fqm1 2 R sin
kq1 = = 2 (3.28)
qFBm1 q 2 R sin g
2
sau Fqm1 = qFBm1k q1 ,
qg 2
unde factorul de repartizare kq1 = sin este întotdeauna
q sin g 2
mai mic ca unitatea şi indică cu cât se micşorează forţa
magnetizante ce revine la un pol, la repartizarea înfăşurării în
crestături.
Fundamentala forţei magnetizante rezultantă, variabilă
în timp şi spaţiu, poate fi exprimată astfel:
cp
F f = Fm1kq1 cos w1t cos (3.29)
t
Valoarea forţei magnetizante pentru orice armonică de
ordinul v este
v
cp
F fv = �Fmv � kqv cos w1t cos v , (3.30)
1 t
unde
qg
sin
kqv = 2 (3.31)
vg
q sin
2
este factorul de repartizare al armonicii respective.

3.2.3. Forţa magnetizantă a înfăşurării monofazate


repartizate cu pas scurtat. Factorul de scurtare

Repartizarea înfăşurării, după cum s-a menţionat,


conduce la înăbuşirea parţială a armonicilor de ordin superior.
Grafic acest lucru se explică prin apropierea curbei forţei
magnetizante de curbă sinusoidală.
Pentru a apropia şi mai mult această curbă de sinusoidă
şi, prin urmare, pentru a spori înăbuşirea armonicilor
255
superioare se recurge şi la alte măsuri nu mai puţin eficiente.
Una din aceste măsuri este scurtarea pasului înfăşurării
repartizate. Astfel de înfăşurări repartizate cu pas scurtat în
majoritatea cazurilor sunt realizate în două straturi.

Fig. 3.14. Modelul maşinii electrice în secţiune cu înfăşurarea cu pas


scurtai (a), şi statorul desfăşurat în plan (b).

Să analizăm cazul când dispunem de o maşină electrică


cu înfăşurarea repartizată şi pasul y scurtat, adică cu
deschizătura bobinei y mai mică decât pasul polar τ. Secţiunea
transversală a modelului maşinii electrice cercetate este
imaginată în fig. 3.14, a. Modelul conţine 2p=4 poli şi 16
crestături sunt grupate în patru grupuri I, II, III, IV, câte trei în
fiecare grup.
Laturile bobinelor sunt repartizate uniform între straturi,
în aşa fel ca o latură a unei bobine să fie plasată în stratul
inferior, iar alta în stratul superior. De exemplu, (fig. 3.14, a, b)
laturile bobinelor (1,2,3) din grupul I sunt plasate în stratul
superior, iar laturile (1´,2´,3´) în stratul inferior, în acelaşi mod
procedându-se şi cu celelalte bobine.
În fig. 3.15,a este prezentată curba forţei magnetizante
produsă de înfăşurarea monofazată cu pasul scurtat, care după
cum se vede se apropie şi mai mult de sinusoidă.
Forţa magnetizantă rezultantă F relativă la un pol al
înfăşurării cu pas scurtat, repartizată în două straturi, poate fi
determinată ca suma tensiunilor magnetice a două înfăşurări
256
monofazate într-un strat, repartizate cu pas diametral, decalate
y
în spaţiu la un unghi (1–β)π (fig. 3.15,a,b), unde b =
t
reprezintă raportul dintre deschiderea bobinei, sau pasul
înfăşurării şi pasul polar. Fiecare din cele două înfăşurări conţin
w
câte spire.
2

Fig. 3.15. Curbele forjei magnetizante (a) şi însumarea fazorilor forţei


magnetizante (b) ai înfăşurării cu pas scurtat.

Amplitudinea fundamentalei forţei magnetizante


rezultante Fml se determină prin însumarea geometrică a
amplitudinilor fazorilor forţelor magnetizante F1ml şi F2ml
relative la un pol al înfăşurărilor respective, valoarea cărora,
pentru curentul maxim, este:
2 2 wkq1 I 2 wkq1I
F1m1 = F1m 2 = = (3.33)
p p 2 p p
Conform fig. 3.15,b
�pb � 2 2wkq1ks1
F1m1 = 2 F1m1 sin � �= I, (3.34)
�2 � pp
unde

257
pb
k s1 = sin (3.35)
2
este numit factor de scurtare. Expresiile pentru amplitudinile
armonicilor de ordin superior se scriu astfel:
2 2 wI
Fmv = kqv k sv , (3.36)
vp p
unde
vpb
k sv = sin . (3.37)
2
Pentru armonicile de ordin superior factorul de scurtare
este mult mai mic ca unitatea şi prin urmare scurtarea pasului
contribuie la apropierea curbei în trepte de sinusoidă.
Prin selecţionarea valorii factorului de scurtare în
�1 �
limitele admisibile � - 1�se poate înăbuşi una din armonici
�3 �
b
pentru care vp = p . Deseori pentru a înăbuşi parţial
2
armonicile vecine de ordinul 5 şi 7, care au o amplitudine mai
mare decât celelalte armonici în raport cu amplitudinea
1
fundamentalei, se scurtează pasul înfăşurării cu .
6
Produsul kqv � k sv = k wv se numeşte factor de înfăşurare
pentru armonica respectivă.
Pentru fundamentală factorul de înfăşurare este valabil
pentru v=1, adică:
k w1 = kq1 � k s1. (3.38)
Conform celor spuse, amplitudinea forţei magnetizante
a înfăşurării monofazate pentru armonica respectivă este
2 2 wI
Fmv = k wv , (3.39)
pp
iar pentru fundamentală

258
2 2 wI
Fm1 = k w1. (3.40)
pp
Aşadar, repartizarea şi scurtarea pasului înfăşurării
contribuie la apropierea curbei forţei magnetizante şi inducţiei
în întrefier de curba sinusoidei, lucru care conduce la ridicarea
calităţii tensiunii produse de maşină şi reducerea pierderilor.

3.3. Producerea câmpului magnetic învârtitor


circular de sistemul trifazat de curenţi

Analizăm modelul unei maşini trifazate cu trei


înfăşurări A, B, C (fig. 3.16) concentrate, cu acelaşi număr de
spire pe fază.
Înfăşurările de fază AX, B-Y, C-Z sunt dispuse în câte
2p
două crestături şi decalate în spaţiu la un unghi de .
3
Fazele sunt parcurse de sistemul de curenţi trifazaţi,
2p
defazaţi în timp la unghiul egal cu .
3
Curenţii de fază se scriu astfel:

ia = 2 I cos w1t (3.41)


� 2p �
w1t -
ib = 2 I cos � � (3.42)
� 3 �
� 4p �
w1t -
ic = 2 I cos � � (3.43)
� 3 �

259
Fig. 3.16. Modelul maşinii electrice trifazate cu înfăşurare concentrată.

Aceşti curenţi, parcurgând înfăşurările de fază, produc


forţe magnetizante ale căror fundamentale pot Q exprimate
astfel:
cp
FA = Fm1 cos w1t cos (3.44)
t
� 2p � �xp 2p �
FB = Fm1 cos � w1t - �cos � - � (3.45)
� 3 � �t 3 �
� 4p � �xp 4p �
FC = Fm1 cos � w1t - �cos � - � (3.46)
� 3 � �t 3 �
În expresiile de mai sus (3.44) - (3.46)
2 2 w1k w1
F1m1 = I,
p p
unde k w1 = k s1 = k q1 = 1.
Prin descompunerea produsului cosinusurilor în suma
cosinusurilor expresiile (3.44) – (3.46) se scriu astfel:

� xp �
FA = 0,5Fm1 cos �w1t - �+
� t �
(3.47)
� xp �
w1t +
+0,5 Fm1 cos �
� t � �

260
� xp �
FB = 0,5Fm1 cos � w1t - +
� t �

(3.48)
� xp 4p �
+0,5 Fm1 cos �w1t + - �
� t 3 �
� xp �
FC = 0,5 Fm1 cos �w1t - +
� t �

(3.49)
� xp 8p �
w1t +
+0,5 Fm1 cos � - �
� t 3 �

Termenii de pe locul 2 din dreapta expresiilor (3.47) -


(3.49) variabili în funcţie de x şi t decalaţi între ei la un unghi
2p
egal cu prezintă o succesiune inversă (fig.3.17, a) suma
3
cărora este egală cu zero, adică
� � xp � � xp 4p �
0,5Fm1 � cos �w1t + �+ cos � w1t + - �+
� � t � � t 3 �
(3.50)
� xp 8p � �
w1t +
+ cos � - ��= 0
� t 3 � �
Şi dimpotrivă termenii de pe locul întîi din dreapta
expresiilor (3.47) - (3.49) coincid în fază (fig. 3.17,b) şi prin
însumare dau pentru fundamentala rezultantei forţelor
magntizante valoarea
� xp �
F1 = 1,5 Fm1 cos �w1t - (3.51)
� t �

Expresia obţinută reprezintă o undă a forţei
magnetizante învîr-titoare, care produce un câmp magnetic
numii cimp tnvîrtitor circular. Amplitudinea fundamentalei
forţei magnetizante rezultante este de 1,5 ori mai mare decît
amplitudinea fundamentalei forţei magnetizante de fază.

261
Fig. 3.17. Diagramele fazoriale ale forţelor magnetizante de succesiune
directă (a) şi inversă (b).

Unda forţei magnetizante învîrtitoare practic nu se


deformează in spaţiu, ci se deplasează cu o amplitudine
constantă. Aceasta ne demonstrează că variaţia mărimii forţei
magnetizante în timp este compensată de mişcarea ei în spaţiu,
adică:
� xp �
F1 = 1,5 Fm1 cos �w1t - =
� t ��
(3.52)
� p �
= 1,5 Fm1 cos �w1 (t + Dt ) - ( x + Dx) �
� t �
de unde urmează că
xp xp p
w1t - = w1t + w1Dt - - Dx
t t t
adicâ
p Dx tw1
Dx = w1Dt ; = .
t Dt p
sau
Rd g tw1 w1
= = = W1. (3.53)
dt p p
Prin urmare, unda forţei magnetizante învîrtitoare are o
viteză unghiulară constantă Ω1.
Pentru a constata dependenţa dintre turaţia n1 şi
frecvenţa f1 folosim expresiile cunoscute:
262
W1 = 2p n1 şi w1 = 2p f1; w1 = pW1
obţinem că
w1 f 1
= 2p n1 sau n1 = 1 ; (3.54)
p p s
Trecând la turaţie pe minut pentru f1 = 50 Hz, obţinem:
60 f1 rot
n1 = (3.55)
p min
Pentru a determina spectrul armonic al cîmpului
magnetic învârtitor, care conţine v armonici impare, se scrie
expresia forţei magnetizante pentru fiecare fază în parte, în
formă generală, astfel:
xp
FAv = Fmv cos w1t cos v (3.56)
t
� 2p � �xp 2p �
FBv = Fmv cos �w1t - cos v � -
� � (3.57)
� 3 � �t 3 �
� 4p � �xp 4p �
FCv = Fmv cos � w1t - �cos v � - � (3.58)
� 3 � �t 3 �
sau
� px�
FAv = 0,5Fmv cos � w1t - v �+
� t �
(3.59)
� px�
+0,5 Fmv cos �w1t + v
� t � �
� � xp 2p �

FBv = 0,5Fmv � cos �w1t - v + (v - 1) �+

� � t 3 �

(3.60)
� xp 2p �
+0,5 Fmv cos �w1t + v - (v + 1) �
� t 3 �
� � xp 4p �

FCv = 0,5Fmv � cos �w1t - v + (v - 1) �+

� � t 3 �

(3.61)
� xp 4p �
+0,5 Fmv cos �w1t + v - (v + 1) �
� t 3 �

263
Rezultanta armonicii de ordinul v va fi egală cu suma
componentelor directe şi inverse
� px� px
Fv = 0,5Fmv {cos � w1t - v �+ cos+ (w1t - v +
� t � t
2p � px 4p �
+ (v - 1) ] + cos � w1t - v + (v - 1) �+
3 � t 3 �
(3.62)
� px� � px 2p �
+ cos � w1t + v �+ cos � w1t + v - (v + 1) �+
� t � � t 3 �
� px 4p �
+ cos � w1t + v - (v + 1) � }
� t 3 �
Pentru armonicile de ordinul –6k+l (k=0, l, 2,...)
rezultanta forjei magnetizante este
� xp �
Fv = 1,5Fmv cos � w1t - v �=
� t �
(3.63)
3 2 wk w1 � xp �
= I�w1t - v
p vp � t � �
şi se roteşte în aceeaşi direcţie cu fundamentala, cu viteza
unghiulară
w
W1 = 1 (3.64)
vp
Spectrul acestor armonici este constituit din armonicile
1,7,13,19,...
Deoarece armonicile de ordinul v=6k+3, adică pentru
3,9,15,... multiplele armonicii 3 sunt decalate între ele în spaţiu
2p
la un unghi v , la conectarea înfăşurării trifazate în stea
3
suma lor este nulă.
Pentru armonicile de ordinul v=6k + 5, care includ seria
5,11,17,... şi au o rotaţie inversă fundamentalei, este valabilă
expresia:

264
� px�
w1t + v �=
Fv = 1,5Fmv cos �
� t �
(3.65)
3 2 wk w1 � px�
= I� w1t + v
p vp � t �

Se poate demonstra că viteza unghiulară a acestor
armonici este
w
Wv = 1 (3.66)
vp
Prin urmare, viteza unghiulară a armonicii de ordinul v
este de v ori mai mică decât a fundamentalei. Aceasta se
explică prin faptul că numărul de poli ai armonicii de ordinul v
este de v ori mai mare.
Armonicile de ordinul 2k+2=v de asemenea sunt nule,
deoarece unda forţei magnetizante este simetrică în raport cu
axa absciselor.

3.4. Producerea clmpului magnetic învlrtitor


circular de sistemul bifazat de curenţi

Examinăm o maşină electrică bifazată cu două


înfăşurări A-X şi B-Y concentrate, echipate în patru crestături
statorice. Axele înfăşurărilor sunt decalate în spaţiu la un unghi
p
egal cu (fig.3.18, a), înfăşurările fiind alimentate cu curenţi
2
de fază defazaţi în timp la acelaşi unghi
i A = 2 I cos w1t (3.67)
� p�
iB = 2 I cos � w1t - � (3.68)
� 2�
Curenţii de fază IA şi IB produc corespunzător forţele
p
magnetizante FA1 şi FB1, defazate cu acelaşi unghi (fig. 3.18,
2
b).

265
Fi g. 3.18. Modelul maşinii electrice bifazate (a) şi curbele forjelor
magnetizante de fază (b).

Forţele magnetizante de fază se presupune că au o


repartiţie sinusoidală în spaţiu şi pot fi exprimate astfel:
xp
FA1 = Fm1 cos w1t cos v (3.69)
t
� p � �xp p �
FB1 = Fm1 cos �w1t - � cos � - � . (3.70)
� 2 � �t 2�
Prin transformarea acestor funcţii trigonometrice
obţinem:
� px� � px�
FA1 = 0,5Fm1 cos � w1t - �+ 0,5 Fm1 cos � w1t + (3.71)
� t � � t �

şi
� xp � � xp �
FB1 = 0,5Fm1 cos � w1t - �+ 0,5Fm1 cos � w1t + - p � (3.72)
� t � � t �
Prin însumarea termenilor din partea dreaptă a
expresiilor de mai sus obţinem:
� xp � � xp �
0,5Fm1 cos � w1t - �+ 0,5Fm1 cos � w1t + - p �= 0, (3.73)
� t � � t �
iar
� xp � � px�
0,5Fm1 cos � w1t - �+ 0,5 Fm1 cos � w1t - =
� t � � t ��
(3.74)
� xp �
= Fm1 cos �w1t - .
� t ��

266
Fig. 3.19. Rotirea In spaţiu a fazorului forjei magnetizante rezultante.

p
Două faze decalate cu un unghi în spaţiu prin care
2
se stabileşte un sistem bifazat de curenţi defazaţi în timp cu
p
acelaşi unghi produc o undă a forţei magnetizante, care
2
produce un câmp magnetic învârtitor circular. Amplitudinea
forţei magnetizante rezultantă este egală cu amplitudinea
forţei magnetizante de fază. Valorii maxime a forţei
magnetizante îi corespunde
� px�
cos �w1t - =1
� t ��
sau
px
w1t = =0
t
de unde:
tt
x = w1 = 2 f1t t
p
La creşterea unghiului ω1t punctul a marcat pe undă se
va deplasa cu distanta x, iar viteza undei va fi egală cu derivata
lui x în raport cu timpul, adică:

267
dx d �w1tt � 2t
V= = � �= . (3.75)
dt dt �p � T
Urmează că într-o perioadă de timp câmpul magnetic
face o rotaţie completă (fig. 3.19).
Analiza şi dovezile expuse mai sus demonstrează că
pentru a produce un câmp magnetic învârtitor circular este
necesar un sistem simetric de înfăşurări decalate la un unghi
2p
, parcurse de un sistem de curen¡i defaza¡i în timp la
m
2p
acelaşi unghi . Ecuaţia forţei magnetizante care descrie în
m
mod matematic unda forţei magnetizante produce acest câmp
magnetic învârtitor se scrie astfel:
� px�
F1 = Fm1 cos �w1t - . (3.76)
� t �

În principiu câmpul magnetic învârtitor poate fi produs
şi de un sistem de înfăşurări de curenţi ncsinusoidali, însă în
acest caz distribuţia inducţiei magnetice în întrefier este
deformată şi variaţia ei în spaţiu este nesinusoidală, ceea ce
conduce la amplificarea spectrului armonic al maşinii electrice.
Câmpul magnetic pulsatoriu produs de înfăşurare
monofazată parcurs de un curent pulsatoriu în timp poate fi
descompus în două câmpuri magnetice învârtitoare cu direcţii
de rotaţie contrare. Amplitudinile forţelor magnetizante
învârtitoare sunt egale cu jumătate din amplitudinea forţei
magnetizante pulsatoare (3.71), (3.72).
Valoarea maximă a forţei magnetizante coincide
întotdeauna cu axa fazei în care curentul are valoare maximă.
În sistemul simetric trifazat de înfăşurări parcurse de un sistem
de curenţi pulsatorii, întotdeauna asistă o succesiune directă şi
alta inversă a forţelor magnetizante învârtitoare. Succesiunea
directă produce un câmp magnetic învârtitor, iar succesiunea
inversă este nulă. Acest caz corespunde rotaţiei directe a
câmpului magnetic. La permutarea cu locurile a două faze de
alimentare a maşinii electrice între ele succesiunea directă a
268
forţelor magnetizante devine inversă şi este nulă, iar cea
inversă devine directă şi produce un câmp magnetic învârtitor,
care se roteşte în direcţie opusă. Procedînd astfel, adică
pcrmutînd cu locurile două faze se poate schimba direcţia de
rotaţie a câmpului magnetic.
Succesiunea fazelor reţelei de alimentare este
întotdeauna aceeaşi şi este determinată la montarea reţelei şi de
aceea motorul electric, conectat la reţea fără a schimba
succesiunea fazelor, se roteşte numai într-o direcţie.
Frecvenţa industrială în majoritatea ţărilor lumii este de
50 Hz. Deoarece numărul de poli este întotdeauna un număr
întreg, turaţia motoarelor electrice este discretă şi poate avea
valorile:
rot
pentru 2 p = 2 � n1 = 3000
min
rot
iar pentru 2 p = 4 � n1 = 1500
min
rot
şi pentru 2 p = 6 � n1 = 1000
min
ş.a.m.d.

3.5. Schemele înfăşurărilor

Pentru a uşura elaborarea şi studierea înfăşurărilor unei


maşini se recurge la interpretarea lor grafică printr-o schemă
electrică. Schema electrică reprezintă o îmbinare de elemente
ale înfăşurării imaginate prin intermediul unor semnificaţii
convenţionale, ce corespund proceselor electromagnetice care
au loc în maşina electrică.
La redarea grafică a schemei electrice a maşinii se
presupune că miezul feromagnetic este desfăşurat în plan,
laturile bobinelor înfăşurării sunt simbolizate prin drepte şi
legate între ele prin drepte înclinate, care schematic reprezintă
capetele înfăşurării. Săgeţile indică direcţia curentului din
flecare latură de bobină, iar curenţii de aceeaşi direcţie
269
formează un pol. Valoarea şi densitatea curentului din laturi
este neglijată, iar distanţa dintre două laturi vecine este
specificată în grade electrice.
Deseori pentru a ne închipui mai bine felul cum se
aranjează capelele bobinelor înfăşurării se recurge la imaginea
simplificată a secţiunii transversale prin maşina electrică, unde
semnificaţia ieşirilor înfăşurării trifazate sunt notate A-X, B-Y,
C-Z. Pentru a construi o schemă se impun mai întîi datele
iniţiale m, 2p, z, se calculează q şi γ şi se construieşte steaua
crestăturilor şi, în sfîrşit, schema corespunzătoare.

3.5.1. Diagrama de fazori şi steaua crestăturilor

Pentru realizarea înfăşurărilor de curent alternativ şi


construcţia schemelor se face apel la diferite metode. De cele
mai multe ori pentru a construi schema înfăşurării se recurge
mai întîi la construcţia diagramei de la zori a t.e.m., sau mai
bine zis la steaua crestăturilor.
Deoarece, în majoritatea cazurilor, curba câmpului
magnetic din întrefier la maşinile de curent alternativ practic
este considerată sinusoidală, urmează că tensiunea
electromotoare de fază este sinusoidală şi deci şi tensiunile
electromotoare induse în conductorii crestăturilor sunt
sinusoidlc şi pot fi prezente în complex prin fazori.
Pe periferia interioară a statorului maşinii electrice de
curent alternativ sunt repartizate uniform cerstăturile, iar
unghiul geometric dintre două crestături vecine poate fi
determinat după formula
360
g= (3.79)
Z1
Însă maşina electrică în caz general are 2p poli şi, prin
urmare, unghiul electric de decalare dintre două crestături
vecine va fi egal cu:

270
360 � p
g= (3.80)
Z1
Acesta este unghiul de defazaj dintre doi fazori ai t.e.m.
care aparţin de două crestături arbitrare vecine. Evident că
pentru maşina electrică cu o pereche de poli 2p=2 numărul
fazorilor va fi egal cu numărul crestăturilor. Dacă numărul de
poli este 2p > 2, atunci obţinem p stele, care se suprapun una
peste alta. Fazorii tensiunilor electromotoare se numesc raze-
fazori şi numărul lor poate fi determinat cu expresia
k� Z1
nR = (3.81)
p
kz1
unde k=1, 2, 3 şi se ia acea valoare a lui k, pentru care este
p
un număr întreg.
Prin compunerea fazorilor laturilor bobinelor grupului
de secţii, care aparţin unei faze, se obţine fazorul rezultant al
tensiunii electromotoare a unei faze. Procedînd la fel cu fiecare
din cele mx faze, obţinem tensiunile electromotoare pentru
fiecare fază.
Aplicaţie. Să se construiască steaua crestăturilor şi
diagrama pentru o înfăşurare cu următoarele date:
Z1 = 24, 2 p = 4, m1 = 3.
Unghiul de defazaj dintre două crestături
360 � 2
g= 30 grad .el.
24
Numărul de crestături pe pol şi fază
Z 23
q1 = 1 = = 2.
2 pm1 4 � 3
Numărul de raze-fazori
Z � k 24 � 1
nR = 1 = = 12.
p 2
Diagrama t.e.m. de fază este prezentată în fig. 2.21,b,c.

271
3.5.2. Înfăşurarea într-un strat cu capetele dispuse în
coroană

La înfăşurările trifazate (fig. 3.20,a) într-un strat cu


bobinele de aceleaşi dimensiuni, capetele bobinelor se dispun
în coroană. Această înfăşurare, din punct de vedere tehnologic,
este mai avantajoasă, deoarece bobinele sunt egale şi procesul
lor de producere este mai simplu, iar plasarea lor în crestături
se simplifică. Capetele bobinelor formează o coroană (fig.
3.20,b,c) uşor străbătută de curentul de aer, care intensifică
procesul de răcire.
Să analizăm procesul de construcţie a schemei unei
înfăşurări cu datele iniţiale m1=3, 2p=4, Z1=12. Pentru maşinile
electrice de producţie industrială înfăşurările cu numărul redus
de crestături practic nu sunt întrebuinţate. Pentru simplitate să
analizăm acest caz. Mai întâi se determină numărul razelor
pentru steaua crestăturilor.
Z � k 12 � 1
nR = 1 1 = = 6;
p 2
unghiul decalării razelor
360 � p 360 � 2
g= = = 60 grad .el.
Z1 12
numărul de crestături pe poli şi fază
Z 12
q1 = 1 = = 1.
2 pm1 12

272
Fig. 3.20. Schema înfăşurării în coroană (a), aranjarea capelelor
înfăşurării (b, c), steaua crestăturilor (d) şi steaua t.e.m. de fază (e).

Se construieşte steaua crestăturilor, conform datelor


obţinute din calcul, cu şase raze decalate între ele la un unghi
de 60 grade electrice. Deoarece numărul de poli 2p=4, se obţin
două stele suprapuse cu câte şase raze. Pentru prima stea
secvenţa fazorilor este 1,2,3,4,5,6, iar pentru a doua stea este
7,8,9,10,11,12 (fig. 3.20,d).

Fig. 3.21. Schema înfăşurării trifazate cu m = 3, z1 = 24,2p = 4.

273
Crestăturile statorului desfăşurat sunt imaginate cu
drepte notate de la 1 până la 12. Din diagrama fazorilor (fig.
3.20,e) reiese că pentru a obţine o t.e.m. pe fază de valoare
maximă se Însumează pentru faza A fazorii 1,4,7,10, pentru
faza B fazorii 3,6,9,12 şi pentru faza C fazorii 5,8,11,2, în
schemă acest lucru este realizat prin unirea laturilor bobinelor
în secvenţa pentru faza A (1-4 şi 7-10), pentru B (3-6 şi 9-12) şi
pentru C (5-8) şi (11-2).
Bobinele care aparţin unei faze se leagă între ele în aşa
fel ca suma t.e.m. să fie maximă. în sistemul trifazat curentul
din două faze arbitrare are aceeaşi direcţie, iar în a treia are
direcţie opusă. Conform celor spuse direcţia curentului din faze
se indică prin săgeţi. Dacă curenţii din laturile bobinelor ce
urmează una după alta au aceeaşi direcţie, atunci ele formează
un pol. Schema înfăşurării este corect construită dacă numărul
de poli formaţi corespunde datelor iniţiale. În fig. 3.21 este
prezentată schema înfăşurării, steaua şi diagrama fazorială ale
înfăşurării cu capetele în coroană pentru următoarele date
iniţiale: m1 = 3, Z1 = 24, 2p = 4.
3.5.3. Înfăşurări trifazate cu capetele şi două etaje

Înfăşurările cu capetele în două etaje sunt echipate din


bobine de diverse mărimi. Pentru ca rezistenţele şi inductanţele
de fază să fie respectiv egale între ele, bobinele ce aparţin unei
faze sunt de diverse dimensiuni. În fig.3.22 sunt arătate
schema, echiparea capetelor şi imaginea frontală a capetelor
înfăşurării cu capetele bobinelor în două etaje cu numărul q
întreg pe poli şi fază.
Capetele bobinelor la înfăşurările în două etaje sunt
dispuse în două plane (fig.3.22,c) şi nu se află la aceeaşi
distanţă de miezul fieromagnetic. Prin urmare, şi inductanţele
de dispersie nu sunt egale, fapt, ce constituie un dezavantaj
pentru aceste înfăşurări, înfăşurarea cu capetele în două etaje
are o tehnologie simplă atât la realizarea bobinelor cât şi la
echiparea ei pe armătură pentrup par.

274
Fig. 3.22. Schema (a), legătura capetelor (b), dispunerea capetelor în
etaje (d), vederea frontală a capetelor (c) unei tnfăşurări trifazate.

Această înfăşurare este mai des utilizată la maşinile


electrice cu puterea de 5-7 kW. Dezavantajele de bază constau
în următoarele: bobinele sunt concentrice şi prin urmare
capetele ce leagă laturile bobinelor nu sunt egale, cele
exterioare sunt mai lungi, iar cele interioare mai scurte, fapt
care conduce la consumarea neraţională a cuprului. Capetele
înfăşurărilor de fază au inductanţe diverse, iar pentru valoarea
lui p impară dimensiunile grupurilor de bobine ale unei faze nu
sunt egale şi, deci, tehnologia producerii şi echipării înfăşurării
se complică.

275
Fig. 3.23. Înfăşurare cu capelele în trei etaje

3.5.4. Înfăşurări trifazate cu capetele în trei etaje

Înfăşurările cu capetele dispuse în două etaje prezintă


dezavantaje, deoarece în acest caz toate bobinele unei faze au
dimensiuni şi forme diferite. Pentru a exclude acest dezavantaj
se utilizează înfăşurări în trei etaje. Fiecare fază în acest caz are
bobinele cu capetele dispuse într-un plan, iar înfăşurarea
trifazată are capetele dispuse în trei etaje. Dacă numărul q de
crestături pe pol şi fază este par, atunci capetele fiecărui grup
de bobine pot fi îndoite în părţi opuse (fig. 3.23, c). Dispunerea
capetelor în modul indicat duce la micşorarea relativă a
276
lungimii capetelor bobinelor şi reducerea consumului de cupru,
material deficitar.
3.5.5. Înfăşurări într-un strat cu bobinele şablon

Maşinile electrice de putere relativ mică în care pot fi


utilizaţi pentru efectuarea înfăşurărilor conductori cu secţiuni
mici, circulare, deseori sunt echipate cu înfăşurări asamblate
din bobine cu aceeaşi dimensiune şi formă, numite înfăşurări-
şablon.
Înfăşurările de acest tip pot fi clasificate în simple, cu
capetele bobinelor dispuse în părţi opuse şi cu bobinele
echipate în lanţ.
La înfăşurarea simplă, în şablon, capetele bobinelor la
ieşirea din crestătură sunt îndoite în aceeaşi parte (fig. 3.24).
Înfăşurările cu capetele dispuse în părţi opuse pot fi realizate
numai pentru q număr întreg şi par. De aceea capetele
bobinelor sunt îndoite în părţi opuse, aceasta duce la scurtarea
lungimii capetelor bobinelor, înfăşurările cu bobinele echipate
în lanţ cu capetele bobinelor îndoite într-o singură parte pot fi
realizate cu pas scurtat.

Fig. 3.24. Schema înfăşurării simple cu bobine şablon.

277
Fig. 3.25. Schema fnfaşurării cu fazele intercálale.

3.5.6. Înfăşurări cu intercalarea fazelor şi cu


numărul q pe pol şi fază fracţionar

Pentru a înăbuşi acţiunea negativă a armonicilor la


funcţionarea maşinii electrice se recurge la diverse procedee.
Două din aceste procedee pot fi realizate la înfăşurările
montate într-un strat. Înăbuşirea parţială a armonicelor de
ordinul 5 şi 7 poate fi asigurată prin intercalarea fazelor (fig.
3.25). Intercalarea poate fi unilaterală sau bilaterală. La
intercalarea bilaterală fazele sc intercalează din ambele părţi
ale grupurilor de bobine.
Înăbuşirea armonicilor de ordin superior poate fi efectiv
realizată prin distribuirea neuniformă a laturilor grupurilor de
bobine care aparţin unui pol şi unei faze (fig. 3.26). La o astfel
de repartizare numărul crestăturilor pe pol şi fază este un
număr fracţionar, şi prin urmare q poate fi exprimat astfel
q =b+c/d (3.82)

278
Fig.3.26 Schema fnfaşurării cu q frac’ionar (a), steaua crest[turilor (b)

Pentru a realiza o astfel de înfăşurare grupurile de


bobine coresdpunzătoare unei faze se despart în două
subgrupuri, din care una conţine (b+1) bobine, iar alta b
bobine.
Numărul q poate fi scris şi în altă formă, de exemplu
astfel:
bd + c
q=
d
Din această expresie reiese că q va fi fraqionar, dacă din
(bd+c) bobine o parte din ele sunt grupate câte b+1 bobine
formînd grupul c, celelalte se grupează în d-c grupuri câte b
bobine.
În fîg, 3.26 este imaginată schema înfăşurării cu datele
iniţiale m1=3, 2p=4, Z1=18. Se calculează
Z 18 1 1� 2 +1 3
q= 1 = =1 = =
2 pm1 4 � 3 2 2 2
Z 18 1
y= 1 = =4
2p 4 2
279
reiese că bd + c = 1�2 +1 = 3
bobine pe fază, din care b+l = l + l=2 bobine vor forma primul
grup, iar b=l al doilea grup. Steaua crestăturilor şi aranjarea
capetelor sunt arătate în fig. 3.26, b, c.

3.5.7. Înfăşurări în două straturi

Laturile bobinelor la înfăşurările în două straturi sunt


suprapuse astfel ca una din laturile bobinei să se afle în partea
inferioară a crestăturii, iar altă latură în partea superioară. În
fiecare crestătură sunt plasate două laturi a două bobine,
formînd două straturi: unul inferior, altul superior. Înfăşurările
în două straturi sunt folosite pe larg în producerea maşinilor
electrice de diverse puteri. Avantajele acestor înfăşurări sunt
evidente. Ele dispun de un pas scurtat şi reprimă eficient
armonicile, fiind tehnologice în producţie.
Înfăşurarea trifazată în două straturi prezintă două
înfăşurări într-un strat, cu pas diametral, decalate între ele cu
mărimea scurtării pasului, adică cu (1 - b )p . În fig. 3.27, a, b
este arătată înfăşurarea în două straturi şi diagrama crestăturilor
cu datele iniţiale m1=3, 2p=4, Z1=12, iar schemele fazelor în
parte sunt ilustrate în fig. 3.28, a, b, c.

3.6. Câmpul magnetic, componentele lui şi


inductivităţile înfăşurărilor

În maşina electrică câmpul magnetic învârtitor are


caracter extrem de complicat. Calculul acestui câmp magnetic
constituie problema de bază în soluţionarea obiectivelor teoriei
maşinilor electrice.

280
Fig. 3.27. Schema înfăşurării în două straturi şi steaua crestăturilor.

Fig. 3.28. Schemele fazelor înfăşurării în două straturi.

281
Ca obiect de cercetare maşina electrică constituie un
corp compus din mai multe piese, de diverse configuraţii şi
dimensiuni ce au diferite însuşiri magnetice şi electrice, iar
unele din ele se mişcă în raport cu altele, în cele mai multe
cazuri cu veteze variabile. La cele enumerate se mai poate
adăuga că oţelul feromagnetic şi cuprul înfăşurărilor îşi
schimbă însuşirile magnetice şi electrice în procesul
funcţionării maşinii, respectiv la saturaţia sistemului magnetic
şi la ridicarea temperaturii maşinii. Aceste fenomene ce au loc
la funcţionarea maşinii electrice complică abordarea problemei
de calcul a câmpului magnetic. Pentru a simplifica soluţionarea
acestor probleme de calcul se fac unele neglijări suplimentare,
care nu înrîuresc esenţial asupra proceselor fizice ce au loc în
maşina electrică.

Fig. 3.29. Câmpul magnetic în maşina electrică: în secţiunea


transversală (a) şi longitudinală (b).

În expresiile analitice ce descriu matematic modelul


maşinii electrice, în majoritatea cazurilor se neglijează saturaţia
miezului magnetic, adică permeabilitatea sectoarelor de oţel
este socotită extrem de mare. Câmpul magnetic este concentrat
în fond numai în spaţiul întrefierului şi în jurul părţilor laterale
ale înfăşurărilor (fig. 3.29, a, b). În maşina de curent alternativ,
după cum s-a menţionat, câmpul magnetic prezintă un caracter
periodic variabil în timp şi spaţiu. Periodicitatea spaţială a
câmpului magnetic reprezintă repetarea distribuţiei acestuia la
282
deplasarea lui cu o perioadă. Datorită acestui fapt este suficient
a calcula câmpul magnetic în limita unei perioade sau a unei
semiperioade, lucru ce conduce la economisirea timpului de
calcul şi mijloacelor.
În teoria modernă de calcul a câmpului magnetic s-a
constatat că distribuţia lui are caracter periodic şi la nivelul
crestăturilor, ceea ce face posibil a calcula mai exact câmpul
magnetic produs de curenţii înfăşurărilor maşinii electrice.

Fig. 3.30. Câmpul magnetic de dispersie al crestăturilor.

Mărimile de bază ce caracterizează câmpul magnetic


sunt inducţia câmpului magnetic şi intensitatea câmpului
magnetic. Cunoscînd repartiţia densităţii curentului J din
înfăşurări, poate fi soluţionată problema determinării inducţiei
magnetice şi a parametrilor maşinii recurgând la legile şi
relaţiile enunţate mai sus (vezi cap.l).
Liniile fluxului magnetic se închid în sectoarele
feromagnetice, unde permeabilitatea magnetică este ridicată, şi
dimpotrivă, în sectoarele neferomagnetice, unde
permeabilitatea este redusă numărul lor scade considerabil.
În pofida faptului că câmpul magnetic este unitar în
timp şi spaţiu, pentru analiză, în teoria maşinilor electrice, el
este considerat ca fiind compus din două componente: câmpul
magnetic al întrefierului şi cel de dipersie. Câmpul magnetic al
întrefierului ia parte la producerea cuplului electromagnetic util
şi se închide străbătînd lungimea întrefierului δ (fig. 3.29).

283
Câmpul magnetic de dispersie poate fi divizat după zonele de
existenţă în fluxul de dispersie al crestăturilor (fig. 3.30, a, b) şi
al capetelor de înfăşurări (fig. 3.31).

Fig.3.31. Câmpul magnetic de dispersie al capetelor înfăşurării.

Acţiunea utilă a maşinii electrice de inducţie este bazată


pe acţiunea fundamentalei câmpului magnetic ce întretaie
întrefierul, acest câmp magnetic fiind de bază şi util.
Dar câmpul magnetic întotdeauna mai conţine şi un
spectru de armonici de grad superior care nu iau parte la
producerea cuplului electromagnetic util. Aceste armonici ale
câmpului magnetic sunt componente ale câmpului magnetic de
dispersie şi constituie fluxul de dispersie diferenţial, deoarece
el prezintă diferenţa dintre câmpul magnetic total şi câmpul
magnetic al fundamentalei.
In fig. 3.30, b este imaginat fluxul magnetic de dispersie
care în partea de jos a crestăturii se deformează esenţial şi
practic se închide între dinţii vecini. Acest flux magnetic este
numit de dispersie prin capetele dinţilor.

3.6.1. Câmpul magnetic al întrefierului

Rolul principal în transformarea energiei în maşina


electrică îl joacă câmpul din întrefier. Energia acestui câmp
constituie 90 – 95 la sută din energia magnetică concentrată în
câmpul magnetic al întregii maşini. Particularităţile de bază ale
acestui câmp magnetic sunt determinate de construcţia maşinii
284
electrice. Pentru calculul maşinilor electrice clasice rămîn
valabile următoarele ipoteze:
– lipsa curentului din întrefier, ceea ce simplifică
calculul câmpului magnetic, deoarece acest câmp poate fi
descris matematic utilizînd ecuaţia
�2 A �2 A �2 A
+ + = 0, (3.83)
dx 2 dy 2 dz 2
unde A este potenţialul magnetic scalar;
– liniile de inducţie ale timpului magnetic în lungimea
maşinii se află în planuri perpendiculare axei arborelui maşinii
(adică axei z) şi reprezintă aceeaşi distribuţie în spaţiu, din care
cauză acest câmp magnetic poate fi acceptat bidimensional, şi
pentru descrierea matematică a acestui câmp poate fi folosită
ecuaţia (3.83) într-o formă mai simplă, adică:
�2 A �2 A
+ =0 (3.84)
dx 2 dy 2
Deci pentru descrierea câmpului magnetic se poate
folosi sistemul de coordonare carteziene X,Y. Valoarea
inducţiei magnetice din întrefier poate fi scrisă pentru
fundamentală astfel:
F � px�
B1 = m0 m1 cos � w1t - (3.85)
d � t ��
În expresia (3.85) este neglijată saturaţia mediului
feromagnetic, iar suprafeţele cilindrice ale statorului şi
rotorului sunt presupuse netede.
În practică la calculul câmpului magnetic se ia în
consideraţie saturaţia mediului magnetic. Acest lucru este
considerat cu ajutorul factorului de saturaţie kμ, care determină
gradul deformaţiei curbei câmpului magnetic din întrefier.
Expresia inducţiei magnetice momentană pentru întrefier, la
considerarea factorului de saturaţie se scrie astfel:
m � px�
B1 = 0 Fm1 cos � w1t - (3.86)
kmd � t �

285
factorul kμ, determină valoarea relativă a tensiunii magnetice
care revine miezului feromagnetic şi se determină astfel:
F
k m = 1 + Fe , (3.87)
Fd
unde FFe şi Fδ sunt forţa magnetizantă în miezul feromagnetic
şi, respectiv, forţa magnetizantă a întrefierului. În starea
nesaturată a miezului magnetic al maşinii electrice curba
inducţiei magnetice este practic cosinusoidală. La un grad
arbitrar de saturaţie curba inducţiei magnetice se deformează,
îndepărtînduse de la sinu soidă (fig. 3.32). Factorul de saturaţie
poate fi determinat din raportul:
Bm1
= km . (3.88)
Bm

Fig. 3.32. Explicativă la determinarea factorului de saturaţie.

Pentru maşinile de uz industrial factorul de saturaţie


variază în limitele 1,1–1,6. Se ştie că suprafeţele, respectiv
interioară şi exterioară, ale statorului şi rotorului sunt
încrestate, lucru care complică calculul câmpului magnetic.
Analiza poate fi simplificată prin considerarea factorului Karter
kδ. Folosind factorul kδ expresia pentru valoarea instantanee a
inducţiei magnetice se scrie astfel:
m F � px�
B1 = 0 m1 cos � w1t - (3.89)
k m kd � t ��
Factorul kδ, după cum s-a menţionat, ţine seama de
prezenţa crestăturilor pe suprafeţele celor două armături,

286
statorică şi rotorica. Mai frecvent factorul kδ este exprimat ca
produsul a doi factori kδ1 şi kδ2, adică:
kd = kd 1 � kd 2 , (3.90)
unde kδ1 şi kδ2 sunt factorul Karter pentru statorul încrestat şi
respectiv pentru rotorul încrestat. Pentru stator avem
t1
kd 1 = , (3.91)
t1 - g t d
iar pentru rotor
t2
kd 2 = (3.92)
t2 - g t d
4 �bc bc 1 � bc ��
2
unde g t = � arctg - ln � 1- �� , (3.93)
p� 2d 2d 2 � 2d ��
bc este deschizătura crestăturilor, iar t1 > t2 reprezintă pasul
crestăturilor statorice şi respectiv rotorice.
b
Pentru 2 � c �10 obţine
d
t
kd = (3.94)
t - (0, 75bc - d )
Având la dispoziţie curba experimentală a repartiţiei
inducţiei magnetice în întrefier, factorul Karter poate fi
determinat astfel (fig. 3.33):
B
kd = d . (3.95)
Bmd 1

Fi g. 3.33. Explicativă la determinarea factorului Karter.


287
3.6.2. Inductrvităţile înfăşurărilor

Parametrii de bază ai maşinilor electrice sunt


inductivităţile şi rezistenţele înfăşurărilor. Rezistenţele pot fi
determinate cunoscând secţiunea transversală, lungimea şi
materialul din care sunt produşi conductorii înfăşurărilor.
Determinarea inductivităţilor este mai dificilă şi se realizează
prin calculul câmpului magnetic. Pentru a determina
inductivitatea proprie a unei înfăşurări de fază statorică, mai
întîi se determină inducţia magnetică. Prin neglijarea saturaţiei
miezului feromagnetic expresia pentru amplitudinea
fundamentalei inducţiei magnetice poate fi scrisă astfel:
m 2 2w k
Bm1 = 0 ' 1 w I , (3.96)
dpp
unde d ' = d �kd , iar fluxul magnetic maxim
2
Фm = Bm1t ld . (3.97)
p
Substituind valoarea lui Bml, obţinem
2 m 2 2 w1 � k
Фm = t ld . 0 ' � w1 I (3.98)
p dp p
Prin urmare, fluxul total îmbrăţişat de spirele fazei este:
2 m0 2 2 w12 � kw21
Y mf = w1 � kФ
w1 � m = l t d I (3.99)
p d ' d 'p p
Inductivitatea proprie a înfăşurării pe fază statorică
reprezintă raportul dintre valoarea maximă a fluxului total şi
valoarea maximă a curentului fazic, adică
Y mf 2 m 2 w12 � kw21
L fA = = t ld 0' . (3.100)
2I A p d p p
Inductivitatea mutuală dintre două faze poate fi scrisă
astfel:
Y mfAB
L fAB = , (3.101)
2I B
288
unde
Y mAB = Y mf cos g AB (3.102)
Prin urmare
Y mf
L fAB = cos g AB (3.103)
2I B
Luînd în consideraţie că
2p 4p
g AB = şi g AC = ,
3 3
rezultă că
1
cos g AB = cos g AC = -
2
sau
L fA
L fAB = L fBC = - (3.104)
2
Semnul minus indică că direcţia liniilor magnetice ale
fluxului magnetic total coincide cu poziţia fluxului fazei A şi au
sens contrar pentru fazele B şi C.
Inductivitatea mutuală dintre una din fazele statorice şi
una din fazele rotorice, la coincidenţa axelor, se scrie astfel:
2m 2 w1k w1 � w2 k w2
L fAa = 0' t ld . (3.105)
pd p p
Deseori se utilizează noţiunea de inductivitate ciclică
proprie de bază a unei faze, care exprimă legătura dintre
câmpul magnetic învârtitor produs de toate trei faze şi această
fază (de exemplu A):
Y Y + Y mAB + Y mAC
L11 = 11 = mA (3.106)
2I 2I A
unde
Y mA = 2 I A L fA (3.107)
Y mAB = 2 I B L fAB = - 2 I B �
0,5L fA (3.108)
Y mAC = 2 I C L fAB = - 2 IC �
0,5 L fA (3.109)

289
Substjluind în (3.106) expresiile (3.100), (3.107),
(3.108), (3.109) şi considerînd că I A + I B + I C = 0 obţinem:
2
2�3m0 t �l �w �k �
L11 = � d � 1 w1 � (3.110, a)
pd '
p � p �
Conform [5] Y mA , Y mAB , Y mAC , I A , I B , IC reprezintă vectori
spaţiolemporari.
Prin analogie pentru rotor
2
2�3m 0 t � l �w � k �
L22 = � d � 2 w2 � (3.110, b)
pd '
p � p �
Inductivitatea ciclică mutuală a unei faze a armăturii
rotorice şi cele m1 foze ale armăturii statorice este
2�m1 t � l w� k � w � k
Lm12 = � d 1 w1 2 w 2 (3.111)
pd '
p p
Inductivitatea ciclică mutuală a unei faze a armăturii
statorice şi m2 faze ale armăturii rotorice este:
2�m2 t � l w �k � w� k
Lm 21 = � d 2 w2 1 w1 (3.112)
pd '
p p

3.6.2.1. Inductivitâtile de dispersie

Inductivitatea totală de dispersie a unei înfăşurări este


egală cu suma componentelor provocate de fluxurile magnetice
de dispersie, în diverse zone ale maşinii, care nu iau parte la
producerea t.e.m. sau a cuplului electromagnetic util.
Ls = Ls c + Ls z + Ls d + Ls c + Ls f (3.113)
unde:
Lσc – inductivitatea de crestătură;
Lσz. – inductivitatea prin capetele dinţilor;
Lσd – inductivitatea diferenţială;
Lσf – inductivitatea frontală.
Inductivităţile de mai sus sunt provocate de fluxurile
magnetice de dispersie, care se închid în planuri perpendiculare
laturilor înfăşurării, în lungul maşinii. Expresia pentru fluxul
290
total de dispersie, corespunzător componentelor inductivităţilor
de dispersie, pentru stator, poate fi scrisă astfel:
Ys 1 = Ys c1 + Ys 21 + Ys d 1 + Ys f 1 (3.114)
şi pentru rotor
Ys 2 = Ys c 2 + Ys z 2 + Y s d 2 + Ys f 2 (3.115)

Fig. 3.34. Explicativă la determinarea coeficientului permeanţici


specifice.

Calculul inductivităţilor de dispersie este bazat pe teoria


câmpului magnetic şi se reduce la determinarea energiei
magnetice Wm a câmpului magnetic, corespunzător inductivi
taţii respective. De exemplu pentru a determina inductivitatea
de dispersie de crestătură se recurge la o expresie cunoscută a
energici magnetice
Wm = 0,5Ls c I 2 , (3.116)
care serveşte pentru a determina în continuare fără a mai
efectua deducerea lor sunt indicate expresiile finale pentru
fiecare componentă în parte.
Inductivitatea de crestătură este
l
Ls c = 2m0 w12 d lc , (3.117)
pq1

291
unde coeficientul permeanţei specifice a crestăturii pentru o
crestătură de formă dreptunghiulară (fig. 3.34) este:
�h h �3b + 1 y
lc = �2 + 1 � ;b = ,
�b2 3b1 � 4 t
unde h1, h2, b1, b2 sunt dimensiunile crestăturii.
Inductivitatea de dispersie la capetele dinţilor este
provocată de fluxul magnetic ale cărui linii de inducţie se
închid (corespunzător rotoric sau statoric) prin capatele dinţilor,
nepătrunzând în corpul armăturii respective (fig. 3.35):
l
Ls z = 2 m0 w12 d ls z , (3.118)
pq
unde coeficientul permeanţei specifice la capetele dinţilor este:
� d' �d ' �
2 �3b + 1
ls x = �1,1 - 0,35 � �- 0, 26 � .
� b1 � b1 � � 4
� �

Fig. 3.35. Închiderea fluxului prin capetele dinţilor.

Inductivitatea de dispersie diferenţială este:


l
Ls d = 2 m0 w12 d ls d ,
pq
unde coeficientul permeanţei specifice de dispersie diferenţială
are expresia

292
t z1
ls d = (0, 7 + 1, 0) . (3.119)
12d � kd
Expresiile indicate mai sus sunt juste pentru înfăşurările
trifazate în două straturi. Limitele 0,7–1,0 indicate în 3.119
depind de scurtarea pasului şi raporturile b1/tz şi b1/δ. Formulele
pentru coeficienţii permeanţei specifice de dispersie sunt
valabile şi pentru rotor.
Inductivitatea de dispersie frontală este provocată de
fluxul magnetic închis în jurul capetelor frontale ale înfăşurării:
l
Ls f = 2m0 w12 d ls f , (3.120)
pq
unde
bt q1
ls f = 0,34 .
ld

3.7. Tensiunile electromotoare induse în înfăşurările


maşinilor de curent alternativ

Înfăşurările maşinilor electrice, fiind parcurse de curenţi


alternativi, produc câmp magnetic învârtitor. După cum s-a
menţionat, procesul de producere a câmpului magnetic
învârtitor este divers, însă procesul de inducere a tensiunii
electromotoare în înfăşurări de acest câmp pentru maşinile
electrice rotative este unul şi acelaşi. Acest proces se bazează
pe mişcarea relativă dintre conductori şi câmp sau dintre
bobinele înfăşurării şi câmpul magnetic.
Se consideră o bobină (fig. 3.36) dispusă în două
crestături ale rotorului. Axa bobinei este plasată la un unghi γ B
în raport cu axa statorică OO'. Deschizătura bobinei este egală
cu γy şi corespunde pasului înfăşurării y = τ. Unda inducţiei
magnetice produsă de sistemul de curenţi statorici
B(g ,t ) = Bm1 cos p ( W1t - g ) (3.121)
se roteşte în raport cu bobina rotorică cu viteza unghiulară Ω1.

293
Axa câmpului magnetic trece prin punctul a căruia îi
corespunde valoarea maximă a componentei radiale a inducţiei
magnetice Bn şi este legată rigid de acest punct. Această axă
pentru momentul i este deplasată în raport cu axa imobilă OO´
cu un unghi Ω1t. Fluxul fascicular Ф înlănţuit de bobină
străbate aria cilindrică formată de generatoarea lδ şi arcul τ
căruia îi corespunde raza R, fiind egal cu
ФB = � Bn ds = �dФ, (3.122)
s s

unde Bn = Bm1 cos p ( W1t - g ) .


Elementul de arie poate fi exprimat astfel:
ds = Id Rd g , (3.123)

iar fluxul elementar ce străpunge această arie va fi egal cu


dФ = Bn Rd g (3.124)
Prin ipoteză unda magnetică în momentul dat t este
nemişcată. Atunci fluxul magnetic fascicular poate fi
determinat prin integrarea expresiei (3.120) în intervalul
� p p�
� g B - şi g B + �;
� 2 2�
p
gB+
2
ФB = � ld �
R�Bm1 cos p ( W1t - g ) d g =
p
gB-
2
p
gB + (3.125)
B � l � R 2=
= m1 d sin ( pg - w1t )
p p
gB -
2
p
= ld ��t Bm1 cos ( w1t - pФ g B ) = mB cos
t ( pw1 - g B ) .
2
Fluxul maxim înlănţuit de bobină este egal cu aria
haşurată (fig. 3.36).
Fluxul total al bobinei va fi:
294
Y B = wФ
B B = Y mB cos ( wt1 -p g B ) (3.126)
unde ΨmB este amplitudinea fluxului total.

Fig. 3.36. Explicativă la determinarea fluxului magnetic total şi a Le.m.

Conform legii inducţiei electromagnetice, tensiunea


electromotoare indusă de acest flux este:
dYB
e=- = w1Y mB sin ( w1t - pg B ) =
dt
� p�
= w1twФB mB cos � wt1 -p g B - �= (3.127)
� 2�
� p�
= Em1 cos �w1t - pg B - � ,
� 2�
iar pentru γB = 0
� p�
e = Em1 cos �w1t - � , (3.128)
� 2�
unde
295
Em1 = 2 E1 = w1wФ B mB . (3.129)
Considerând că w1 = 2p f1 , obţinem pentru valoarea
efectivă a t.e.m.
wB �2p f1
EФ1 = = 2p 1 mB B .
f ФmB w (3.130)
2
Prin urmare, se constată că tensiunea electromotoare
w
variază 1 în timp cu frecvenţa după legea sinusului şi întîrzie
2p
p
în timp faţă de fluxul magnetic cu un unghi de .
2
Pentru înfăşurare cu pasul scurtat integrarea este
� gp gp �
efectuată în intervalul � g B + , g B - �schematizarea fiind
� 2t 2t �
artătată în fig.3.37, b.
gp
gB+
2
ФB = � Bm1 cos p ( w1t - g ) d g =
gp
gB-
2
gp
gB + (3.131)
B � 2 =
= m1 ld �R sin ( pg - w1t )
p gp
gB -
2
2B � l �R p
= m1 d cos ( w1t - pg B ) sin b
p 2
sau
2 Bm1 �
ld �
R
ФB = ks cos ( w1t - pg B ) , (3.132)
p
unde
gp p
k s = sin = sin b
t 2 2
este factorul de scurtare.

296
Fig. 3.37. Fluxul magnetic al bobinei: cu pas polar (a),
cu pas scurtat (b).

Fluxul total, pentru g B = 0 şi considerarea expresiei


(3.132)
2wB Bm1 � t ks
ld ��
Y B = wФ
B B = cos wt1 (3.133)
p
Prin derivarea expresiei (3.133), pentru tensiunea
electromotoare se obţine:
dw Y
e = - B B = w1wB Y mB k s sin w1t = Em1 sin w1t , (3.134)
dt
unde
Em1 = w1wФ B mBk s (3.135)
Em1
Considerînd că E1 = şi w1 = 2p f1 , şi substituind în
2
(3.135), obţinem:
Em1 2p f1
1 =
EФ = wmBk BФs =f w2pk mB 1 B s (3.136)
2 2
Reiese că pentru o bobină cu pas polar, tot fluxul
magnetic străbate aria cuprinsă de bobină (fig. 3.37, a), iar
pentru cea cu pas scurtat numai o parte a fluxului străbate aria
cuprinsă de ea (fig. 3.37, b).
Pentru o înfăşurare repartizată (fig. 3.38) şi compusă
din q bobine conectate în serie cu wB spire echipate în
crestături, decalate în spaţiu între ele la un unghi γz se poate
determina fluxul total cu relaţia:
297
Y = pwФ
B( +
f 1Ф +
f 2Ф f 3 ), (3.137)
unde Ф f 1 , Ф f 2 , Ф f 3 sunt fluxurile fasciculare corespunzătoare
bobinelor 1, 2, 3. Dacă se ia ca axă de referinţă la integrare axa
OY, atunci prin integrare:
p
- -g z
2
Фf 1 =
p
�Bm1 cos ( w1t - g ) �ld Rd g = Фm cos ( w1t + pg z ) (3.138)
+ -g z
2
p
+
2
Фf 2 = �Bm1 cos ( w1t - g ) �ld Rd g = Фm cos w1t
p
(3.139)
2

Fig. 3.38. Explicativă la determinarea fluxului total şi t.e.m. pentru o


fază repartizată.

p
- +g z
2
Фf 3 =
p
�Bm1 cos ( w1t - pg ) �ld Rd g = Фm cos ( w1t - pg z ) (3.140)
+ +g z
2
2 Bm1 �
ld �
R
unde Фm = .
p

298
Fiecăruia din fluxurile fasciculare Ф f 1 , Ф f 2 , Ф f 3 îi
corespunde unul din fluxurile totale
B m cos ( wt1 +p g z )
Y f 1 = wФ (3.141)
Y f 2 = wФ
B m cos wt1 (3.142)

Fig. 3.39. Însumarea fazorilor tensiunilor electromotoare.

Y f 3 = wФ
B m cos ( wt1 -p g z ) (3.143)
Aceste fluxuri induc corespunzător în flecare bobină
t.e.m.
dY f 1
e1 = - = w1wФ
B m sin(wt1 +p g z ) (3.144)
dt
dY f 2
e2 = - = w1wФ
B m sin wt1 (3.145)
dt
dY f 3
e3 = - = w1wФ
B m sin(wt1 -p g z ) (3.146)
dt

unde Em1 = w1wФ


B m
sau
e1 = Em1 sin(w1t + pg z ) (3.147)
e2 = Em1 sin w1t (3.148)
e3 = Em1 sin(w1t - pg z ) (3.149)

299
Fazorii t.e.m. sunt defazaţi între ei cu un unghi pγz. gr.el.
(flg 3.39). Deoarece bobinele sunt identice, reiese că
Em1 = Em 2 = Em3 = EmB
şi conform desenului (fig.3.39)
q� g g
Emq = R sin ; iar EmB = R sin .
2 2
Observăm că t.e.m. Emq, când înfăşurarea este
repartizată, ea este egală cu suma geometrică a t.e.m. ale
bobinelor. Raportul acestei tensiuni electromotoare la suma
aritmetică a t.e.m. a bobinelor se numeşte factor de repartizare
qg
Emq sin
kq = = 2 (3.150)
qEmB q sin g
2
sau
Emq = q �EmB � kq = w1 �wB ��qФ m k�q (3.151)
Pentru valoarea efectivă obţinem:
2p f1
Eq = wФq � mk �q (3.152)
2
Pentru o înfăşurare cu q crestături de pol şi p perechi de
poli, cu pas scurtat vom avea pentru fluxul total al înfăşurării:

Y = p ��
q wq �
kq �s � m cos w
kФ t1 =
(3.153)
= w�w1 � m cost w1 = Y m cost w1

unde w = p �� q wq , iar k w1 = kq � ks (vezi paragrafele


3.2.2,3.2.3), iar t.e.m. instantanee de fază şi pentru valoarea
efectivă
dY
ef = - = w1Y m sin w1t (3.154)
dt
şi pentru valoarea efectivă
w1w � kФ
EФ1 = f w k
w1 m
= 2p m 1 �w1 (3.155)
2
300
3.8. Cuplul electromagnetic al maşinilor de curent
alternativ

Se consideră o maşină electrică compusă din doi cilindri


concentrici, întrefierul format de cilindri este uniform şi are o
mărime constantă egală cu „δ". Armăturile, miezurile
magnetice cilindrice sunt echipate cu înfăşurări polifazate
parcurse de curenţi cu pulsaţia ω1 şi respectiv ω2. Armăturile
sunt mobile una faţă de alta şi viteza lor unghiulară relativă
este Ω. Curenţii din înfăşurări sunt de sucesiunc directă şi
creează în întrefier inducţiile magnetice B m1 şi B m 2 , care se
rotesc respectiv, faţă de armăturile lor cu viteza un ghiulara
w w
W1 = 1 şi W 2 = 2 . Considerînd că numărul de poli p1 şi p2
p p
este acelaşi.

Fi g. 3.40. Explicativă la determinarea cuplului electromagnetic.

Permeabilitatea miezului feromagnetic pentru fiecare


din armături m � � şi deci miezul magnetic nu este saturat.
Vectorul inducţiei magnetice B m1 este deplasat de la
axa de referinţă imobilă A cu un unghi W1t , iar vectorul
inducţiei B m 2 este deplasat de la axa mobilă a cu un unghi

301
W 2t (fig 3.40). Suma geometrică a vectorilor B m1 şi B m 2 este
egală cu
B m = B m1 + B m 2 (3.156)
Pentru a determina cuplul magnetic este necesar a
calcula energia magnetică concentrată în întrefierul maşinii, fn
regim staţionar unghiul β12 dintre vectorii inducţiilor magnetice
este constant, deci şi cuplul electromagnetic va fi constant.
Cuplul mediu poate fi exprimat astfel
� Wm
M= (3.157)
d g B �B =const
m1 m2

pentru orice poziţie a rotorului faţă de stator.


Energia magnetică concentrată într-un element de
volum plasat în întrefier va fi:
B2
dW = dV (3.158)
2 m0
unde B = Bm sin pa este inductanţa magnetică înmagazinată în
elementul de volum
dV = d � ld �R� da , (3.159)
Substituind în ecuaţia (3.158) valoarea lui B, obţinem:
Bm2
dW = sin 2 ( pa )dV (3.160)
2 m0
sau
B2
dW = m � �sin 2 ( pa ) �
���d ld � R� da (3.161)
2 m0
Integrînd expresia obţinută în intervalul 0–2π, obţinem:
d� ld �R 2� 1 1 �2p p �� d ld �R 2
W= Bm � a - sin 2 p � = Bm (3.162)
2 m0 � 2 4p �0 2 m0
şi înlocuind valoarea lui Bm2 = Bm2 1 + Bm2 2 + 2 Bm1Bm 2 cos b12
obţinem:

302
p ��
d ld �
W=
2 m0
(
R 2
)
Bm1 + Bm2 2 + 2 Bm1 Bm 2 cos b12 (3.163)

Dacă rotim rotorul în direcţia opusă sensului mişcării


acelor ceasornicului cu un unghi dβ, presupunînd curenţii în
înfăşurări constanţi, atunci unghiul dintre axele A şi a se
măreşte cu dβ, iar unghiul β12 se micşorează cu dβ12, rezultă că
dβ şi β12 diferă numai cu semnul
d b = -d b12 = pd l (3.164)
db
Sau d g = - 12
p
Substituind voloarea lui γ în (3.157), obţinem:

dW d � pp ��
d ld �
R �
M = -p = �- 2 Bm1Bm 2 cos b12 �=
d b12 d b12 � 2 m0 �
(3.165)
pp ��
d ld �
R
= Bm1Bm 2 sin b12
m0

Aşadar, cuplul electromagnetic variază funcţie de


unghiul β12 format de vectorii Bm1 şi Bm2 la modificarea sarcinii.

3.9. Pierderile şi randamentul maşinilor de curent


alternativ

Procesul de transformare a energici este însoţit de


pierderi, ce se transformă în căldură, contribuind la ridicarea
temperaturii maşinii. Drept măsură a pierderilor va fi cantitatea
de căldură care este emisă într-o unitate de timp la
transformarea energiei. La funcţionarea maşinii electrice în
diverse părţi ale ei apar pierderi provocate de diverse fenomene
fizice care au loc în aceste părţi. Aceste procese se desfăşoară
ca rezultat al variaţiei în timp şi spaţiu a câmpurilor magnetice
şi curenţilor electrici. Natura pierderilor este foarte diversă şi
totuşi ele pot fi clasificate în pierderi principale şi

303
suplimentare. Pierderile principale le constituie pierderile
magnetice (din miez), electrice (din înfăşurări) şi mecanice.
Pierderile suplimentare sunt provocate de curenţi
electrici şi câmpuri magnetice care se închid prin piesele
constructive ale maşinii. Deseori ele sunt neglijate fiind mici în
raport cu pierderile principale. Pierderile care au loc la
transformarea energiei, exprimate în putere elctrică, se numesc
pierderi de putere si se notează ΣΔP.
Pierderile ΣΔP determină mărimea randamentului
maşinii electrice şi durata de „viaţă" a maşinii.

3.9.1. Pierderile electrice

Pierderile principale electrice sunt provocate de curenţii


electrici care străbat înfăşurările electrice
DPel = m � I 2 rQ , (3.166)
unde m este numărul de faze, I este curentul prin faza
respectivă, iar
l
rQ = r kr s w ,
s
-3
unde r = kr 10 (0, 0172 - 0, 0175)W � m (3.167)
este rezistenţa specifică a cuprului la temperatura de 20°C, ls
este lungimea medie a spirei, w – numărul'de spire al
înfăşurării, S – secţiunea transversală a conductorului, iar kr –
factorul de refulare al curentului electric din conductorul plasat
în crestătură.
Factorul de refulare indică de câte ori se măreşte
rezistenţa conductorului plasat în crestătura maşinii. Cimpul
magnetic de dispersie Фσ nu se repartizează uniform pe
înălţimea crestăturii (fig. 3.41,a) şi de aceea în păturile
conductorului, plasate spre baza crestăturii, t.e.m. indusă în
aceste straturi este mai mare decât în păturile plasate spre
deschizătura crestăturii.
Acest fenomen duce la repartizarea ncuniformă a
densităţii j a curentului (fig. 3.41,b) în lungul înălţimii
304
crestăturii. Deci, curentul, fiind deplasat spre deschizătura
crestăturii, străbate o arie mai mică şi prin urmare rezistenţa
conductorului devine mai mare. Acest fenomen are loc în
conductorii cu secţiune mare în înfăşurările statorice la
maşinile sincrone şi asincrone de mare putere, în înfăşurările
rotorice scurtcircuitate la maşinile asincrone.

Fig. 3.41. Închiderea fluxului de dispersie (a); graficul densităţii


curentului (b).

Fi g. 3.42. Schema transpoziţiei conductorilor înfăşurării.

La generatoarele de mare putere secţiunea transversală


a conductoarelor poate fi atît de mare, încât pierderile electrice
pot atinge mărimi considerabile. Pentru a reduce eficient aceste
pierderi, conductorii înfăşurării sunt divizaţi în conductori
elementari şi transpuşi astfel în crestături ca fiecare conductor
elementar să treacă prin toate poziţiile posibile pe înălţimea
crestăturii (fig. 3.42). Astfel se obţine repartizarea uniformă a
densităţii curentului în conductori, inductivităţile de dispersie a
conductorilor conectaţi în paralel devin practic egale şi se
micşorează evident pierderile.
Efectul de refulare a curentului în coliviile rotorice, la
motoarele asincrone, este folosit pentru a îmbunătăţi
caracteristicile de pornire ale motorului, adică de a limita
curentul şi a mări cuplul de pornire.

305
Pierderi electrice există şi în rezistenţele tranzitorii, de
contact dintre perii şi inelele de contact la maşinile sincrone şi
asincrone. Aceste pierderi depind de căderea de tensiune pe
contact şi de mărimea curentului şi se exprimă astfel:
DPep = DU p I . (3.168)
Căderea de tensiune depinde de calitatea periilor, de
presiunea periilor asupra inelelor, de direcţia curentului.

3.9.2. Pierderile magnetice

Pierderile magnetice principale au două componente,


prin histerezis şi prin curenţi turbionari.
Pierderile prin histerezis sunt determinate de starea
magnetică a corpului feromagnetic şi depind de valoarea
inducţiei magnetice, de sortul oţelului, frecvenţa variaţiei în
timp a inducţiei magnetice. Pierderile pot fi calculate după
formula lui Steinmetz:
DPh = Ph � B1,56 �f1 �
VFe (3.169)
unde Ph este constanta care depinde de sortul oţelului, B –
inducţia maximă, f1 – frecvenţa, iar VFe, – volumul
fieromagnetic.
Pierderile prin curenţi turbionari sunt provocate de
variaţia fluxului magnetic, care induce în tolele maşinii
electrice tensiunii electromotoare, sub acţiunea căror apar
curenţi numiţi turbionari
DPt = Pt �B2 � dt �VFe �f 2 (3.170)
unde Pt este constanta, care depinde de sortul oţelului, iar δt –
grosimea tolelor.
Determinarea pierderilor magnetice este o problemă
complicată, în practică se utilizează expresia simplificată care
ţine cont atăt de pierderile prin histerezis, cât şi de cele prin
curenţi turbionari
�f � 2
DPm = k m � p1/ 50 � 1 ��B �mFe , (3.171)
�50 �

306
unde Km este factorul ce ţine cont de variaţia nesinusoidală a
inducţiei magnetice, de deformaţia structurii cristaline a
oţelului la ştanţarea tolelor, pl/50 sunt pierderile specifice la
inducţia magnetică de 1,0 T şi frecvenţa de 50 Hz, iar β –
exponentul puterii, care pentru tolele de grosime 0,5 mm
variază pentru diverse sorturi de oţel feromagnetic în limitele
(1,3 – 1,5).
Pierderile magnetice suplimentare sunt provocate de
fundamentala fluxului magnetic al maşinii electrice, care
pulsează în întrefier din cauza formei dinţate a armăturilor
feromagnetice.
Aceste pierderi pot fi împărţite în pierderi de suprafaţă
şi prin pulsaţie.
Natura apariţiei pierderilor de suprafaţă se explică prin
faptul că întrefierul dinţat dispune de o permeabilitate
magnetică variabilă, care duce la variaţia inducţiei magnetice
în întrefier. Această pulsaţie are o frecvenţă ridicată egală cu
w
fz = z 1 , (3.172)
2p
unde z – numărul de dinţi în lungul întrefierului, iar ω 1 –
pulsaţia. Frecvenţa f1 atinge mărimi de până la 1000 Hz, din
care cauză fluxul magnetic nu pătrunde în miezul
feromagnetic, însă induce în straturile superficiale ale
armăturilor t.e.m. sub acţiunea cărora prin aceste straturi
extrem de subţiri se închid curenţi turbionari. Pierderile
provocate de aceşti curenţi depind de mărimea deschizăturii
crestăturilor, de frecvenţa pulsaţiei inducţiei magnetice, de
lărgimea întrefierului, numărul de dinţi ctc.
Pierderile prin pulsaţie sunt rezultatul pulsaţiei inducţiei
magnetice în dinţii armăturilor. La mişcare relativă a
armăturilor permeabilitatea magnetică a întrefierului variază şi
în dinţii armăturilor sunt excitaţi curenţi turbionari. Pierderile
prin pulsaţie depind de inducţia magnetică pulsatoarc, masa
dinţilor, frecvenţa pulsaţiilor.
Pierderile de suprafaţă şi pierderile prin pulsaţie există
atît în dinţii armăturii statorice cât şi în cei ai armăturii rotorice,
307
mărimea lor nu este considerabilă, constituind 3 – 6 % din
pierderile principale. Ca urmare ele deseori sunt neglijate.

3.9.3. Pierderile mecanice

Pierderile mecanice apar ca rezultat al frecării dintre


diverse piese sau dintre corpuri şi mediu. O parte considerabilă
a pierderilor o constituie pierderile ce au loc în lagărele
maşinii, la frecarea periilor de inelele de contact sau colector, la
rotirea rotorului în aer, apă, hidrogen sau alt mediu, pierderile
la ventilaţie etc.
Pierderile în lagărele de alunecare depind de construcţia
lor de viscozitate şi temperatura unsorii utilizate, fn rulmenţi
pierderile pentru maşinile electrice cu puterea până la 2000 kW
pot fi determinate recurgând la expresia empirică
F
Pr = k f �R � Vc , (3.173)
Dc
unde Kf = 0,001 – 0,002 este factorul de frecare, FR – forţa apli-
cată la rulmenţi, Vc – viteza la centrul bilelor, Dc – diametrul
circumferinţei trasate prin centrul bilelor.
Deseori rulmenţii nu sunt în stare să suporte forţe mari
la maşinile electrice de mare putere, şi în loc de rulmenţi sunt
utilizate lagăre de alunecare. În acest caz factorul de frecare are
o valoare ce variază în limitele (Kf =0,002 – 0,003), utilizînduse
formula indicată mai sus.
Pierderile de ventilaţie dispun de două componente: una
corespunzătoare ventilatorului şi alta sistemului de ventilaţie,
adică:
DPv = DPv1 + DPv 2 (3.174)
Pentru motoarele asincrone cu palete de ventilaţie pe
inelele de scurtcircuitare
2
� n1 �
DPmax = kt � � (3.175)
�1000 �

308
unde n1 – turaţia, Da – diametrul exterior al carcasei statorice,
iar KT = 5 pentru 2p=2 şi KT = 6 pentru 2p ≥ 4.
Determinarea pierderilor mecanice provocate de
frecarea în lagăre şi ventilaţie prezintă anumite greutăţi, aşa că
formulele indicate dau posibilitate de a determina aceste
pierderi aproximativ.
Pierderile la frecarea periilor de inelele de contact se
calculează după formula:
DPmec = k f �
Pp �Sp �Vc (3.176)
unde
Kf – factorul de frecare pentru inelele de contact 0,15 –
0,2,
Sp – suprafaţa de contact dintre inele şi perii,
Ve – viteza liniară pe suprafaţa de contact dintre inele şi
perii; Pp – presiunea speefică a periilor.
Valorile pentru Kf şi Pp depind de sortul periilor şi sunt
indicate în STAS.

3.9.4. Pierderile auxiliare

Afară de pierderile auxiliare ce au loc ca rezultat al


pulsaţiei inducţiei magnetice în întrefier şi apariţiei efectului de
refulare ce provoacă pierderi electrice în conductoare, mai
există aşa-numitele pierderi auxiliare care nu se supun unui
calcul exact.
Aceste pierderi au loc în scuturile maşinilor electrice, în
plăcile de strîngere statorice, bandaje etc. Izvoarele lor sunt
fluxurile magnetice de dispersie, care se închid prin aceste
piese. Pentru motoarele asincrone cu puterea de până la 100
kW aceste pierderi constituie aproximativ (0,5 – 1) % din
puterea consumată din reţea. Pentru maşinile electrice (STAS
11828-75) mărimea medie a acestor pierderi constituie 0,5%
din puterea nominală consumată de motoare electrice şi
restituită de generatoarele electrice. Pentru maşinile sincrone,
la pierderile electrice statorice se adaugă de asemenea şi
pierderile ce au loc în înfăşurările de excitaţie.
309
Randamentul. Cunoscând pierderile maşinii electrice,
putem calcula randamentul. Pentru motoare:
� �DP �
( P1 - �DP ) P1 = �
h = 100 � 1- ��
100, (3.177)
� P1 �
iar pentru generatoare:
h = 100 �

� ( P1 - �DP) /( P2 + �DP) �100 =
��

=�

1-
�DP � ��
100
(3.178)
� P2 + �DP �
Prima formulă (3.177) este comodă pentru a calcula
randamentul motoarelor, deoarece puterea consumată de motor
P1 poate fi măsurată direct prin intermediul wattmetrului, iar
expresia (3.178) este comodă pentru generatoare din aceleaşi
considerente (P2 poate fi măsurat direct).
Randamentul maşinilor electrice de asemenea poate fi
calculat recurgând la formula:
P
h = 2 100 (3.179)
P1
in care se ia raportul dintre puterea utilă P2 şi consumată P1
însă această formulă poate fi utilizată numai pentru maşinile
electrice ce au un randament mai jos de 70%. Se explică
aceasta prin faptul că la măsurarea puterii erorile constituie 2 –
3% şi sunt comparabile cu pierderile ce au loc în maşină.

3.10. Încălzirea şi răcirea maşinilor de curent


alternativ

Puterea maşinii este limitată de temperatura ci de


încălzire. Se tinde a folosi materiale izolante cu o temperatură
admisibilă şi rigiditate termică ridicată. Aceste tendinţe sunt
antagoniste, deoarece folosirea materialului izolat cu
caracteristici termice bune ridică costul maşinii, deşi lungesc
durata de viaţă. Soluţionarea corectă a acestei probleme poate
fi realizată prin optimizare.
310
3.10.1. Procesul termic la funcţionarea maşinii
electrice

După punerea în funcţiune a maşinii electrice are loc un


proces tranzitoriu termic care spre deosebire de cel
electromagnetic are o durată mai mare. Acest proces tranzitoriu
este însoţit de creşterea temperaturii maşinii electrice şi de
expedierea unei părţi din căldură în mediul ambiant. Spre
sfîrşitul acestui proces termic cantitatea de căldură cedată
mediului ambiant practic este egală cu cantitatea emisă de
pierderile ce au loc în maşina electrică. Ca urmare, procesul
termic se echilibrează şi temperatura maşinii devine constantă.
Căldura produsă de pierderile ce au loc în maşina
electrică este transmisă mediului ambiant prin convecţie şi
radiaţie. Temperatura maşinilor electrice moderne de uz
industrial este comparativ joasă şi transmiterea căldurii
mediului ambiant prin radiaţie poate fi neglijată.
În maşinile electrice căldura este evacuată prin
convecţie artificială sau naturală. Transmiterea căldurii prin
termoconductibi-lilate predomină între corpurile solide
componente ale maşinii electrice (oţel, cupru, fontă etc.).
Maşina electrică constituie un corp neomogen compus din
diferite metale şi materiale izolante care au o
termoconductibilitate diversă. Pentru materialele izolante este
caracteristică conductibilitatea termică joasă, însuşire ce
împiedică răcirea intensă a maşinii la creşterea volumului ace-
steia.
În regim staţionar cantitatea de căldură expediată în
mediul ambiant este proporţională cu:
DP = P (1 - h ). (3.180)
Aceste pierderi de putere ridică temperatura maşinii 0 în
raport cu temperatura mediului ambiant Q a cu τ grade.
Diferenţa
t = Q - Qa (3.181)

311
reprezintă depăşirea temperaturii maşinii faţă de mediul
înconjurător şi este o mărime constantă la o sarcină constantă,
pentru construcţia dată a maşinii.
Aşadar pierderile
DP = P(1 - h ) = kt ��
S t (3.182)
unde Kt este factorul de transfer de suprafaţă a căldurii, S –
suprafaţa de răcire, iar τ prezintă depăşirea temperaturii
mediului ambiant. În conformitate cu (3.182) depăşirea
temperaturii
P (1 - t ) DP
t= = (3.183)
kt � S kt �
S
Din expresia (3.183) reiese că diferenţa τ dintre
temperatura maşinii şi a mediului înconjurător creşte la
miqorarea randamentului şi a suprafeţei de răcire. De aceea
sunt juste măsurile luate în proiectarea maşinilor electrice
pentru a ridica randamentul, adică a micşora pierderile ce au
loc în maşină. Pe de altă parte, se recurge la mărirea suprafeţei
de contact dintre maşină şi mediul înconjurător. Pe partea
exterioară a carcasei maşinilor electrice fiind prevăzute nervuri
ce măresc suprafaţa de răcire.

3.10.2. Bilanţul energetic termic

Se consideră o maşină electrică cu conductibilitatea


termică a părţilor ei componente constantă. Fiind considerată
corp omogen, depăşirea temperaturii în diverse puncte în raport
cu mediul înconjurător este aceeaşi.
Pentru regimul tranzitoriu, conform legii conservării
energiei termice, ecuaţia diferenţială în descrierea matematică a
acestui proces cu ipotezele acceptate se poate scrie:
DPdt - C �m� dt = kt ��S t dt (3.184)
unde C este capacitatea specifică de căldură, iar m – masa
corpului.
Pe măsură ce temperatura corpului se ridică, cantitatea
căldurii ce este evacuată în exterior creşte treptat, iar partea de
312
căldură care ridică temperatura maşinii se micşorează treptat.
La un moment dat practic toată căldura este expediată în
exterior şi creşterea depăşirii de temperatură dτ = 0. În acest
caz ecuaţia diferenţială (3.184) se scrie astfel:
DPdt = kt �� S t �dt (3.185)
de unde
DP
t� = . (3.186)
kt �S
τ fiind numit depăşirea maximă a temperaturii corpului. Ţinând
cont de (3.184) şi (3.185) ecuaţia bilanţului termic poate fi
scrisă astfel:
t �� kt �Sdt - C � m� dt = kt �C� t dt (3.187)
sau
(t � - t ) �kt �Sdt = C � m� dt (3.188)
C� m
Notînd prin T = , obţinem:
S� kt
dt t � - t
= (3.189)
dt T
sau
dt dt
=
T t �-t
Considerînd că în momentul t = 0 corpul maşinii avea
depăşirea iniţială a temperaturii τ0, în raport cu mediul
înconjurător, prin integrarea ambelor părţi obţinem:
� t � t
t = t �� 1 - e �+ t 0 e
T T
(3.191)
� �
� �
unde T este constanta termică de timp, care se măsoară în
unităţi de timp.
Dacă depăşirea iniţială de temperatură τ0 = 0, atunci:
� t �
t = t �� 1 - eT � (3.192)
� �
� �

313
însă dacă nu are loc procesul de ridicare a temperaturii, adică
t � = 0, atunci reiese că temperatura corpului scade după legea
exponenţială şi deci:
t
t =t0 e T (3193)

3.10.3. Curbele de încălzire şi răcire

Expresia (3.191) demonstrează că depăşirea de


temperatură la încălzirea şi răcirea maşinii electrice în funcţie
de timp are un caracter exponenţial. Procesul de încălzire este
însoţit de creşterea temperaturii τ (fig. 3.43,a) după o curbă
exponenţială ce se apropie asimptotic de mărimea t �1 , căreia îi
corespund anumite valori ΔP. Acest proces are loc la majorarea
sarcinii antrenate de maşina electrică, prin urmare la creşterea
pierderilor ΔP, sau la (reducerea) slăbirea procesului de răcire,
adică la micşorarea mărimii Kt.
Procesul de răcire este însoţit de scăderea depăşirii de
temperatură (fig. 3.43,b) până aproximativ la mărimea t �2 şi
are loc la micşorarea sarcinii maşinii, adică la miqorarea
pierderilor ΔP, sau la intensificarea procesului de răcire
artificială, prin majorarea factorului Kt.

Fig. 3.43. Curbele de încălzire (a,b) şi răcire (c,d) a maşinii electrice.

314
Dacă maşina electrică este pusă în funcţiune după un
repaos îndelungat, adică depăşirea de temperatură t 0 = 0 ,
atunci curba creşterii de temperatură este descrisă de expresia
3.192 şi interpretarea ei grafică este dată în fig. 3.43, c.
Dacă maşina este deconectată de la reţea, atunci are loc
procesul de răcire (fig. 3.43, d) şi temperatura descreşte până la
temperatura mediului ambiant. Depăşirea de temperatură
t � = 0 , iar constantă de timp T, fiind invers proporţională
produsului Kt � S are o valoare mică pentru maşinile electrice
bine ventilate cu o suprafaţă considerabilă de răcire.
Derivatei în orice punct al unei curbe îi corespunde
tangenta dusă prin acel punct la curba dată. Prin urmare,
tangenta dusă prin punctul O' (fig. 3.43,a) la curba 1 taie
(separă) segmentul O ' N = t �1 - t 0 şi ND = T , conform
relaţiei:
dt t � - t 0
= (3.194)
dt T
Aşadar, constanta T indică în cât timp maşina electrică
sc va încălzi până la t �, dacă căldura n-ar fi transmisă în
mediul amHant. Însă în realitate numai o parte din căldură
contribuie la încălzirea maşinii, cealaltă fiind transmisă în
mediul înconjurător, de aceea pentru t=T temperatura atinge
numai valoarea corespunzătoare punctului P.
Pentru maşinile moderne procesul termic tranzitoriu
practic se epuizează pentru t=4T, adică maşina atinge depăşirea
de temperatură egală cu t � pentru t = (3 – 4) T (fig. 3.43, d, c).

3.10.4. Ventilarea maşinilor electrice

La funcţionarea maşinilor electrice este necesară o


anumită intensitate de circulaţie a mediului de răcire.
Asigurarea circulaţiei este realizată prin intermediul unor
dispozitive speciale de răcire. Maşinile rotative de exemplu
sunt echipate cu dispozitive de ventilaţie. Ventilaţia asigură
315
circulaţia mediului de răcire şi evacuarea căldurii din locaşele
formate de piesele maşinii, unde se formează medii stătute,
care contribuie la ridicarea temperaturii maşinii. Afară de
aceasta ventilaţia mai contribuie şi la ridicarea factorului kt.
Factorul kt după cum s-a constatat, depinde mai întîi de
tempertura corpului şi de viteza mişcării mediului de răcire faţă
de corp. La temperatura de 100°C în stare liniştită, nemişcată a
W
mediului de răcire, kt 0 = (15 - 20) 20 . Sub acţiunea
m C
ventilatoarelor curenţii de aer capătă o viteză care contribuie la
ridicarea valorii lui kt 0 .
Formula empirică cu ajutorul căreia se poate calcula
valoarea lui Kt pentru diverse valori kt 0 se scrie astfel:
kt = kr 0 (1 + k V ) (3.195)
k – (0,5 – 1,5), V – viteza relativă dintre suprafeţele de răcire
ale maşinilor electrice şi aer.

Fig. 3.44. Motorul asincron scria AI cu gradul de proteclie IP 23 cu


ventilaţie proprie.

Relaţia (3.195) arată că creşterea neînsemnată a vitezei


duce la sporirea factorului kt şi prin urmare răcirea este destul
316
de intensă. Dimpotrivă, creşterea considerabilă a vitezei
circulaţiei mediului de răcire duce la sporirea însemnată a
factorului Kt însă puterea consumată la ventilaţie este ridicată,
fapt ce duce la micşorarea randamentului maşinii electrice.
După modul de ventilare maşinile electrice pot fi
împărţite în maşini cu ventilaţie naturală şi maşini cu ventilaţie
artificială.
Maşinile electrice cu ventilaţie naturală de obicei
dispun de o putere de până la 1 kW. Pentru aceste maşini este
caracteristică utilizarea ineficientă a masei active, în raport cu
maşinile electrice de mare putere. Prin urmare, şi răcirea lor
poate fi asigurată fără dispozitive speciale de ventilaţie.
Maşinile cu ventilaţie artificială, la rîndul lor, pot fi
împărţite în maşini cu ventilaţie proprie şi independentă. La
maşinile asincrone cu ventilaţie proprie ventilatorul reprezintă
paletele turnate împreună cu înfăăurarea în colivie, repartizate
uniform pe ambele inele de scurtcircuitare. Părţile laterale ale
înfăşurării staiorice la maşinile asincrone se încălzesc mai
repede şi au o temperatură mai înaltă decât celelalte părţi, de
aceea pentru a intensifica răcirea lor în partea internă a
scuturilor sint prevăzute două difuzoare pe ambele părţi (fig.
3.44). La motoarele asincrone (scria AI) cu gradul de protecţie
de execuţie închisă este prevăzut un ventilator fixat pe arbore
în exteriorul motorului, prin intermediul căruia suprafaţa
exterioară a maşinii este ventilată. Curenţii de aer spală
suprafaţa motorului trccînd cu o viteză marc prin canalele
formate de nervuri care sunt uniform repartizate pe partea
exterioară a carcasei motorului. Pentru a îndrepta curenţii de
aer în lungul nervurilor statorului şi a proteja ventilatorul, el
este acoperit cu o carcasă de protecţie perforată, cu jaluzele.
Pentru motoarele asincrone cu gradul de protecţie IP 54,
de puteri considerabile, este prevăzut de asemenea şi un
ventilator aflat în interiorul motorului pentru a intensifica
răcirea părţilor laterale ale înfăşurărilor statorice.

317
Fig. 3.45. Molorul asincron cu vcnlila|ia indepcndenlă.

Maşinile de mare putere de obicei sunt înzestrate cu


dispozitive speciale de ventilaţie şi în calitate de agent de răcire
folosesc hidrogenul, uleiul, apa distilată. Aceste maşini au un
sistem de ventilaţie forţată, la care circulaţia mediului de răcire
poate fi deschisă sau închisă şi asigurată de pompe şi
ventilatoare antrenate din exterior. În fig. 3.46 este imaginată
maşina asincronă CДH3-2 cu ventilaţie proprie, ciclică închisă.

318
Fig. 3.46. Maşina sincronă CAH3-2 cu ventilaţie proprie ciclică închisă.

319