Sunteți pe pagina 1din 304

O filă din ISTORIA Creştinismului Contemporan

Catolic Românesc: CATACOMBELE

Salvaţi catacomba din Cluj


© Teresia Bolchiş Tătaru, 2017

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


BOLCHIŞ-TĂTARU, TERESIA

O filă din ISTORIA Creştinismului Contemporan Catolic


Românesc: CATACOMBELE
SALVAŢI CATACOMBA din CLUJ /
Teresia Bolchiş Tătaru; – Târgu Lăpuş:
Galaxia Gutenberg, 2017
Bibliografie
ISBN 978-973-141-689-2
I. Bolchiş Tătaru, Teresia (autor)

www.galaxiagutenberg.ro

Editura Galaxia Gutenberg


435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel/fax: 0264-243616; 0262-385280
mobil: 0733-979383; 0723-377599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

PRINTED IN ROMANIA

Teresia Bolchiş Tătaru


O filă din ISTORIA
Creştinismului Contemporan
Catolic Românesc:
CATACOMBELE
SALVAŢI CATACOMBA din CLUJ

Galaxia Gutenberg
2017
Motto:
Dacă m'au prigonit pe mine,
vă vor prigoni şi pe voi.
(I.15,20)
Spre catacombele secolului XX.
Scurt istoric. Catacomba din Cluj

La data de 11 Mai, 330, când Împăratul Constantin


cel Mare, muta capitala Imperiului Roman, de la Roma,
pe malul Bosforului, desigur că nu s’a gândit că
înfăptuieşte un act istoric de consecinţe dintre cele mai
negândite şi mai grave, atât pentru Imperiul Roman, cât
şi pentru Istoria întregii Europe. Colonia grecească
Bysantion, de pe Bosfor urmând să devină capitala
Imperiului Roman, cu numele de Constantinopol,
devenit ulterior şi Byzanţ.
Strămutarea capitalei, pe lângă alte multe efecte şi
schimbări, a adus cu sine şi cezaro-papismul, care cerea,
ca în capitala politică a statului să îşi aibă reşedinţa şi
Mitropolia, respectiv Patriarhia, cu alte cuvinte, şi
autoritatea bisericească să se găsească în aceeaşi cetate cu
regatul politic. Această cerinţă a atras după sine una mult
mai gravă, sămânţa unui lung şir de conflicte; Biserica
devenea subalterna puterii politice a împăratului cu
dreptul de inmixtiune în toate problemele sale nu numai
administrative şi de organizare, ci şi teologice şi de
dogmă. Conflictele acestea s’au agravat continuu în
decursul timpului, a secolelor, ducând la schisme care au
contribuit mereu la ruperea unităţii Bisericii creştine, la
sfâşierea Cămăşii lui Christos. Pe această temă, Istoria
Bisericii înregistrează volume şi biblioteci.
Sub acest aspect importanţa Constantinopolului a
cunoscut un drum ascendent pe măsura în care decădea
5
partea vestică a Imperiului Roman. Această cădere s’ar fi
produs, după unii, la anul 395, când Împăratul
Teodosiu I, a împărţit Imperiul între cei doi fii ai săi,
Arcadiu şi Honoriu. Astfel Imperiul Roman de Răsărit
cuprindea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Siria şi
Egiptul. O altă dată pentru căderea Imperiului Roman
este socotită de unii autori, a fi anul 474 când generalul
german Odoacru s’a intitulat rege în locul împăratului
copil Romulus Augustus, de la Roma.
După căderea Imperiului Roman de Apus,
Constantinopolul luând locul Romei, a devenit a doua
Romă, a doua capitală a Imperiului Roman.
După căderea Constantinopolului sub turci, la 1453,
nemaiputându-se vorbi de el ca şi capitală de Imperiu i
s’a atribuit, – continuând să existe în el şi după 1054,
Patriarhia ţărilor devenite ortodoxe, respectiv, „fără
papa”- se aroga în rolul de metropolă conducătoare a
Bisericilor ortodoxe din fostul Imperiu Roman de
Răsărit. Aşa s’a ajuns la noţiunea de „a doua Romă” dar
să se limiteze doar la atribuţiile religioase.
De la 395, respectiv, de la 474 şi până la 1453,
Constantinopolul a fost „a doua Romă”.
S’a ridicat între timp ca putere politică, Rusia.
Moscova, care pretinde că este aşezată tot pe şapte
coline, ca şi Roma, a început să’şi ia foarte în serios rolul
de „capitală” a lumii „drept creştine”. Chiar dacă
documentele atestă întemeierea Patriarhiei Moscovei, la
1588, conceptul a fost enunţat mult mai devreme, în
1510 de către monahul Filoteu din Pskov, cu deviza:
„Două Rome s’au prăbuşit, dar a treia se va ridica, Roma Nouă,
6
şi va dura, iar a IV-a nu va mai fi”! Deviza lui Filoteu s’a
lărgit şi popularizat sub Ivan cel Groaznic (1530-1587)
prin Mitropolitul său, Macarie, care pe la 1547, când îl
cununa pentru prima dată pe Ivan cel Groaznic, la 16
ani, cu Anastasia – se intitula, Mitropolitul Bisericii
Ortodoxe Ruse considerându-se şi centrul
creştinismului, o a treia Romă, în slavonă: „Tretii Rim”.
Această a treia Romă şi-a impus autoritatea printr’o
puternică atitudine de respingere a acţiunii de
reconciliere a Bisericilor, discutată şi stabilită la Sinodului
ecumenic de la Ferrara, Florenţa (1438-1439). Soluţia
reconcilierii Bisericilor, propusă la Sinod, întâmpinată cu
un refuz categoric, se datora discursului anticatolic şi
antiflorentin, clădit de ideologia avântată a celei de a treia
Rome, în vastul spaţiu ecleziastic rus. Pe această bază,
cea de-a treia Romă căuta mereu a se impune, în lumea
ortodoxă, subminând continuu autoritatea Romei celei
de-a doua, a Constantinopolului. Această autoritate şi-a
manifestat-o pregnant în perioada comunistă, după cel
de al doilea război mondial, când a hotărît, în 1946,
soarta Bisericii catolice de rit oriental (greco-catolice)
ucrainiene, iar la sinodul pan-ortodox, din Martie, 1948
şi pe cea a Bisericii Române Unite. Între 30 Mai şi 12
Iunie, 1948, patriarhul Alexei al Moscovei a întreprins o
călătorie în România. Suita ortodoxă română, care’l
însoţea pe Alexei, era condusă de mitropolitul
Ardealului, Nicolae Bălan, de la Sibiu, cel ce declarase că:
„nu’şi va da odihnă oaselor până nu’i va vedea „readuşi” (stârpiţi)
pe uniţi.” Din suită mai făcea parte şi episcopul ortodox
Nicolae Popovici de Oradea. În drum spre Cluj, cu
7
trenul, trecând pe lângă Blaj, i s’a relatat lui Alexei, despre
oraşul reşedinţă a BRU. La care mitropolitul sovietic-rus,
ca un veritabil stăpân, s’a exprimat dur: „în cel mai scurt
timp să nu mai aud de această Biserică”! Era tocmai ceea ce
aştepta şi îşi dorea, Bălan.
Supremaţia asupra ortodoxiei „de a treia Romă” se
pare că Moscova a căutat să şi-o manifeste şi cu prilejul
Sfântului şi Marelui Sinod din Creta, Iunie, 2016, prin
afrontul de neparticipare.
Biruind bolşevismul în Rusia la 1917, Lenin, care avea
ca scop extinderea revoluţiei proletare la nivel mondial,
s’a ocupat intens şi de Biserică, în care vedea o instiuţie
de rezistenţă împotriva extindertii bolşevismului, a
comunismului. Ca urmare, în 1922 a lansat teza, după
care: „suprimarea religiei creştine trebuia făcută cât mai repede
posibil şi fără milă.” Dar în 1941, când pericolul german
se găsea la porţile Leningradului, Stalin şi-a adus aminte
de puterea Bisericii pe care el însuşi, după sfatul şi
exemplul lui Lenin a persecutat-o crunt, că poate fi o
ancoră de salvare, în populaţie, dându’i rezistenţă. Fostul
student la Seminarul Teologic din Tiflis, la dorinţa
mamei sale, Iosif Wisarionovici Djiugaşvili, denumit,
„Stalin”=Ciocanul” perfid şi făţarnic s’a arătat Uniunii
Sovietice, prieten la braţ, cu Serghei, Mitropolitul
Moscovei, arătând că îl ia sub protecţia sa pe Mitropolit,
doar să se roage cu poporul pentru salvarea
Leningradului. După război însă, punându-i-se în faţă
lozinca: „Troia a căzut, Roma a căzut, Leningradul n’a
căzut”! a uitat de „ajutorul Bisericii” năpustindu-se cu şi
mai multă furie asupra ei, cu precădere asupra celei
8
catolice, pe care nu şi-o putea subordona după dementa
ideologie comunistă, bolşevică. Aşa se face, că după
„vânzarea” de la Kremlin, din 9 Octombrie, 1944, de la
ora zece seara, când Winston Churchill, primul ministru
al Marii Britanii, pe un petec de hârtie i-a oferit lui Stalin
jumătae din Europa, acesta s’a repezit, ca o hienă asupra
ţărilor „eliberate” de Armata Roşie, subjugate de soviete,
la sovietizarea lor completă. Un stâlp de rezistenţă
împotriva lui Antichrist, era şi rămânea Biserica catolică,
cu precădere prin al său „conducător”, Papa. Având,
Stalin, în marele său Imperiu, în zona Ucrainei
Subcarpatice, graniţă cu România, pe Tisa, o Biserică de
rit bizantin=grecesc, deci „pe dinafară”, ortodoxă, ca şi
Biserica rusă, dar cu papa, Biserica greco-catolică, sau
Biserica unită cu Roma, asta era un afront la adresa
Moscovei, a Romei celei de-a treia. Cu furie s’a năpustit
asupra ei, în 1946.
La adunarea-consfătuire a chiriarchilor ortodocşi de
la Moscova, din Martie 1948, Congres pan-ortodox, s’a
hotărît şi soarta Bisericii noastre româneşti Unite cu
Roma, greco-catolică, a cărei persecuţie a început încă
din aceea vară. La acest punct, Istoria persecuţiei BRU,
are deja o întreagă literatură; acesta este însă doar
începutul. Constatăm că Istoria persecuţiei, după
arestarea episcopilor, merge şchiopătând, cu goluri
imense, tocmai în mijlocul acelei perioade de persecuţie.
O muncă imensă se deschide în faţa istoricilor de bună
credinţă care doresc, sau vor dori să se ocupe de Istoria
BRU, ducând mai departe munca antecesorilor: Aloisie
Ludovic Tăutu, Zenovie Pâclişanu, N.V.Pantea,
9
Octavian Bârlea şi alţii, la cei contemporani, Nicolae
Bocşan, Ovidiu Ghitta, George Cipăianu, Dna Maria
Riţiu, Alexandru Sechel, Marius Bucur, Sergiu Soica,
Ioan Timbuş, Anton Moisin, Horea Popa, Silviu Sana,
Ciprian Ghişa şi alţii.
***

Credem că această Istorie, a Bisericii Române


Unite, a persecuţiei, poate fi împărţită în câteva
etape:

1)Istoria BRU, de la începuturi la 1948, scrisă de


„clasici”, deşi nu completă. După ale noastre cunoştinţe,
lipseşte partea de la 1918 până la 1948.
2) Etapa a doua, începutul persecuţiei, „Biserica
tăcerii” „Biserica, catacombelor” cu subetapa a) de
la 1948, după arestarea episcopilor, până la expulzarea
Nunţiaturii, în Iulie 1950, perioadă în care au fost
adăpostiţi la Nunţiatură preoţii urmăriţi şi au fost sfinţiţi
preoţi şi 4 noi episcopi, iar în subetapa următoare, b)
încă 2, în locul celor arestaţi, 1 subetapa, c) „victoria”
aparentă a forţelor malefice, până în 1964.
3) perioada de după 1964, a „clandestinităţii
depline” merge până după 1973.

1 Vezi bibliografia: „Persecuţia Bisericii Române Unite” de


Alexandru Raţiu,Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994,
(pag.97-100)
10
4) Etapa a patra am putea-o numi „perioadă de
uşoară destindere” merge ascendent, după 1973, până
în Decembrie, 1989.
5) perioada de „libertate” din Decembrie, 1989,
până în prezent, (2016)cu subetape.
***

Istoria BRU,
etapa a II-a, începutul persecuţiei.

Etapa a doua, începutul persecuţiei, „Biserica


tăcerii” „Biserica, catacombelor” cu subetapa a) de
la 1948, după arestarea episcopilor, până la expulzarea
Nunţiatutii, în Iulie 1950, perioadă în care au fost
adăpostiţi la Nunţiatură preoţii urmăriţi şi au fost sfinţiţi
preoţi şi 4 noi episcopi, iar în subetapa următoare, b)
încă 2, în locul celor arestaţi. 2 subetapa, c)
Episcopii consacraţi „afară” dar în clandestinitate au
fost:
I. Ioan Ploscaru (1911-1998), consacrat episcop la 30
Noiembrie 1948, de către Nunţiul Apostolic Gérard
Patrick O’Hara, asistat de arhiepiscopul romano-catolic
de Bucureşti, Alexandru Cisar. Ploscaru episcop auxiliar
de Lugoj.

2 Vezi bibliografia: „Persecuţia Bisericii Române Unite” de


Alexandru Raţiu, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994, (pag.
97-100)
11
II. Ioan Dragomir (1905-1985), consacrat episcop la
6 Martie 1949, tot de către Nunţiul Apostolic Gérard
Patrick O’Hara, asistat de episcopul auxiliar Ioan
Ploscaru. Dragomir, episcop auxiliar de Maramureş.
III. Iuliu Hirţea (1914-1978), consacrat episcop la 28
Iulie 1949, la fel, tot de Nunţiul Gérard Patrick O’Hara,
ca episcop auxiliar de Oradea.
IV. Alexandru Todea (1912-2002) consacrat episcop
la 19 Noiembrie 1950 de către episcopul romano-catolic
Iosif Schubert, în capela baptisteriului Catedralei
romano-catolice, „Sfântul Iosif” din Bucureşti, asistat de
preotul Gh. Guţiu, devenit episcop de Cluj. Al. Todea,
episcop auxiliar de Blaj.
(PSS dr.Todea, devenit cardinal, se încadrează tot în
această subetapă, deşi sfinţit după expulzarea
Nunţiaturii).
Consemnăm faptul că Nunţiul Gérard Patrick
O’Hara, în cei doi ani, cât a mai stat în România, după
intrarea în clandestinitate a Bisericii Române Unite şi a
presiunii de persecuţie asupra Bisericii romano- catolice,
a consacrat întru episcopi, pentru „Biserica Tăcerii” 8
preoţi, dintre care 3 greco-catolici, de unde se vede grija
de păstor a „episcopului Romei” a Papei, asupra turmei
sale, încredinţată lui de Domnul Isus Christos. Dacă „o
gardă” de episcopi au fost arestaţi, deci smulşi brutal din
mijlocul turmei lor, aceasta nu putea rămâne fără păstor:
„împuternicitul” superior, Papa, prin „aparatul” său s’a
îngrijit de continuitatea păstoririi turmei, a conducerii ei
pe drumul drept de „Calea, Adevărul şi Viaţa” al lui
Christos.
12
Episcopii romano-catolici consacraţi de Nunţiul
O’Hara, sunt:
- Ioan Duma, consacrat 08.12.1948, decedat, 1981.
- Adalbert Boros, consacrat, la 12.12.1948,
Administrator Apostolic de Timişoara, decedat la 6 Iulie,
2003.
- Imre Erös, consacrat la, 02.02.1949, episcop auxiliar
de Alba Iulia, decedat în August, 1950.
- Szilárd István Constantin Bogdánffy, consacrat
la,14.02.1949, episcop auxiliar de Oradea, decedat la 3
Oct. 1953.
- Iosif Schubert, consacrat la 30.06.1950,
Administrator Apostolic de Bucureşti, decedat la 4
Aprile 1969.
Subetapa b) o putem considera de la consacrarea de
episcopi în izolarea şi detenţia de la mânăstirea ortodoxă
Căldăruşani, de lângă Bucureşti.
Tit Liviu Chinezu (1904-1955) consacrat în izolarea şi
detenţia de la Căldăruşani, la 3 Decembrie, 1949, de către
PSS dr.Valeriu Traian Frenţiu, asistat de ceilalţi episcopi
veterani prezenţi în aceeaşi detenţie, PSS dr. Iuliu Hossu,
Ioan Bălan. A murit îngheţat în închisoarea din Sighet,
în cumplita iarnă 1955, când muribund a fost izolat
singur în celulă, iar la comanda directorului închisorii,
Vasile Ciolpan, lucrător la pădure, din Vişău, i-a fost
lăsată deschisă fereastra.
Ioan Chertes (1911-1992) consacrat episcop în
noaptea de Crăciun 24/25 Decembrie, 1949, în izolarea
de la Căldăruşani, de către aceeaşi episcopi veterani ca şi
PSS Chinezu. Chertes, Episcop de Cluj-Gherla.
13
RĂSPUNSUL LUI OCTAVIAN MOISIN, LA
ÎNCEPEREA MARII PRIGOANE CONTRA
BISERICII GRECO-CATOLICE: A DEVENIT
PRIMUL PREOT GRECO-CATOLIC HIROTONIT
ÎN PRIGOANĂ
(8 DECEMBRIE 1948).

Această pagină deosebită


de istorie bisericească, scrisă
la 8 Decembrie 1948 şi
aproape necunoscută, trebuie
prezentată în amănuntele ei.
I-am cerut tatălui meu,
Pr. Octavian Moisin, să-mi
relateze cum au decurs
lucrurile atunci şi am notat
totul în faţa lui la 6 noiembrie
2010. Sunt 10 pagini de
manuscris, pe care le redau în
Anexa 1 de la acest punct. („Mărturia Pr. Octavian Moisin
despre hirotonirea din 8 Decembrie 1948”). Fiind scrise repede
şi prescurtat, se cer expuse separat, culese nu doar
fotocopiate, folosind şi subtitluri proprii pentru a fi
înţelese mai uşor de marele public. Fiecare pagină poartă
semnătura Preotului Octavian Moisin, care să confirme
autenticitatea celor relatate (deşi era destul numele meu,
în calitate de preot şi istoric). Cine a trăit vremurile terorii
comuniste, ca urmărit de Securitate, înţelege la ce risc
s-au expus cei despre care se vorbeşte mai jos. Domnea
spaima în societate; spectrul arestării, torturării şi uciderii
14
era omniprezent zi şi noapte. Ţara era ocupată de
Armata Roşie a lui Stalin. Biserica Română Unită era deja
scoasă în afara legii. Episcopii închişi. Iar cei din 8
Decembrie 1948, de care vorbim, ce au făcut?
a) – O întâlnire providenţială şi hotărârea de
hirotonire a celor trei candidaţi: Moisin, Guţiu şi
Chifor.
Teologii greco-catolici Gheorghe Guţiu şi Liviu
Chifor ceruseră aprobarea de hirotonire ca preoţi
înaintea lui Octavian Moisin. Guţiu de la Blaj şi Chifor
de la Târgu Mureş merseseră împreună la Nunţiatura
Apostolică din Bucureşti în acest scop. Octavian s-a dus
într-una din acele zile la Bucureşti în delegaţie ca inginer
şi „din întâmplare s-a întâlnit cu cei doi”, singuri „pe o
străduţă în apropiere de Institutul de Arte Frumoase,
lângă Catedrala Sf. Iosif” – cum îşi aminteşte el.
„Bucurie, îmbrăţişări.” Au discutat, ei i-au spus lui
Octavian că au venit cu intenţia de a se hirotoni preoţi.
Pe loc, Octavian, plin de bucurie, le spune că şi el vrea să
se hirotonească preot. Atunci, toţi 3 (Gheorghe, Liviu şi
Octavian) au luat hotărârea comună să se hirotonească
împreună, ca primii preoţi greco-catolici în secret după
desfiinţarea abuzivă a Cultului Greco-Catolic. Aşa s-a şi
întâmplat.
b) – Implicarea Arhiepiscopului Alexandru Cisar
şi a Episcopului Anton Durcovici în cazul lui
Octavian.
Situaţia era dramatică după 1 Decembrie 1948,
deoarece toţi Episcopii greco-catolici erau în temniţă şi
nu era cine să-i mai hirotonească, pentru a nu mai vorbi
15
de pericolul la care s-ar fi expus cel care ar fi hirotonit un
preot într-un Cult scos în afara legii. E adevărat că Pr.
Ioan Ploscaru fusese sfinţit ca Episcop al Lugojului la 30
noiembrie 1948, cu o zi înainte de desfiinţarea în plan
legal al Bisericii Române Unite, dar totul a fost discret,
iar Ep. Ploscaru, evacuat din casă, se refugiase pe la
diferiţi credincioşi. (Vezi: Anton Moisin, A doua serie de
Episcopi greco-catolici români care au suferit pentru credinţă,
Sibiu, 2002, p.10). Oricum, cei 3 nu ştiau despre această
consacrare, de aceea s-au orientat spre Episcopii
romano-catolici rămaşi (încă) liberi. În Decembrie 1948
erau aşa: la Bucureşti, Mitropolitul Arhiepiscop
romano-catolic Alexandru Cisar, iar la Iaşi, Episcopul
romano-catolic Anton Durcovici. (Primul a murit
ulterior în condiţii suspecte, cum a recunoscut chiar
dictatorul Gheorghe Gheorghiu – Dej – voi arăta la locul
potrivit, probabil în volumul următor -,iar al doilea a
pierit în temniţă, închis de regimul ateo-comunist; deci,
Cisar a avut, probabil, moarte martirică, Durcovici, în
mod sigur, moarte martirică).
Arhiepiscopul Cisar aflând de hotărârea lui Octavian,
a obiectat, spunând că nu-şi putea lua obligaţia de a-l
întreţine cu familia lui (soţie şi copii mici) în sursele lui
materiale arhidiecezane, ştiut fiind că un episcop avea
obligaţia să asigure întreţinerea preoţilor. În plus, ezita
pentru că se cam temea de urmări, în situaţia grea de
atunci. În mod însă tot mai providenţial, la discuţia lui
Octavian cu Cisar asista şi episcopul Anton Durcovici.
Erau numai ei trei. Durcovici a intervenit imediat şi ferm,
spunându-i lui Cisar: „Nu, acum trebuie hirotoniţi!”
16
Cisar a acceptat. El obiectase invocând obligaţia
întreţinerii deoarece îi spusese lui Octavian că ar dori să-l
hirotonească pe titlul Arhiediecezei Romano-Catolice de
Bucureşti, pe care o conducea şi astfel îşi asuma acea
obligaţie; dar Octavian era inginer, avea leafa lui, se putea
întreţine. Îl cunoştea, fireşte, pe fratele lui Octavian,
anume părintele Laurenţiu Moisin, Parohul Parohiei
Greco-Catolice a Câmpinii Morenilor şi Văii Prahovei,
care era însă şi Consilier honoris causa al Arhiepiscopiei
Romano-Catolice din Bucureşti, fiind totodată în relaţii
de pastoraţie şi cu preoţimea romano-catolică
arhidiecezană. O asemenea hirotonire ar fi fost un
unicat. Chiar şovăise din motivele arătate însă Durcovici
a intervenit şi aşa s-a hotărât hirotonirea diaconului
Moisin Octavian (greco-catolic) de către Mitropolitul
Alexandru Cisar (romano-catolic).
c) – Exerciţii spirituale pregătitoare.
În Biserica Catolică se acordă o deosebită atenţie
exerciţiilor spirituale pentru întregul cler. Cei 3 care se
pregăteau de hirotonire ca preoţi nu au făcut excepţie.
Au mers la Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti,
unde au stat o săptămână la exerciţii spirituale, anume la
Seminarul de la Catedrala „Sf. Iosif”. Li s-a dat o cameră
cu 4 paturi, în al 4-lea stătea părintele Vamvulescu (un
preot şi călugăr foarte bun, cu viaţă spirituală înaltă),
celelalte fiind ocupate de Moisin, Guţiu şi Chifor.
Îndrumarea şi pregătirea lor a făcut-o părintele profesor
Raffael Haag, preot iezuit romano-catolic, (fusese
profesor la Iaşi, în Decembrie 1948 era la Bucureşti),
precum şi sfânta mărturisire (spovadă). Despre acest
17
mentor spiritual, Octavian mi-a spus: „El era la
romano-catolici cea ce era Eugen Popa la
greco-catolici”. Prof Eugen Popa era moralist de mare
valoare, l-am cunoscut bine şi eu în prigoană, pentru că
am dat examene de Morală când urmam în secret
Academia de Teologie, Blaj – Cluj – Oradea în
catacombe” (am mers la un examen cu el pe Feleac/Cluj,
un deal, până la marginea pădurii, pentru a nu fi
interceptaţi de Securitate); tot el a susţinut în faţa
Mitropolitului Alexandru Todea să mă numească
profesor la Catedra de istorie bisericească la Academia
de Teologie Blaj, după reînfiinţarea ei în anul universitar
1990/1991, ceea ce s-a aprobat şi am predat mai mulţi
ani.
d) – Hirotonirea lui Octavian ca preot (8
Decembrie 1948)
8 Decembrie este zi de sărbătoare: Neprihănita
Zămislire a Sfintei Fecioare Maria. Pentru Octavian era o zi
foarte potrivită, pentru că întotdeauna a avut o
devoţiune deosebită pentru Maica Domnului, care de
altfel îi apăruse în vis când era copil, ca într-o viziune, ea
stând pe vârful unui munte din zona Hunedoarei, unde
se născuse Octavian, cu braţele întinse, chemându-l la
Ea, iar pe front scăpase din încercuirea sovietică de la
Don-Stalingrad (1942) rugându-se la Sf. Maria într-un
potop de gloanţe şi obtuze. De menţionat este că
Octavian intenţionase să se hirotonească de Sf. Paşti,
deci în primăvara 1948, în care scop i-a scris Episcopului
Ioan Suciu, Administrator Apostolic la Blaj. Cum zice
însă proverbul: „Omul propune iar Dumnezeu
18
dispune”, lucrurile au decurs altfel. De unde era să ştie
Octavian că la 1 Decembrie 1948 Biserica
Greco-Catolică va fi desfiinţată în plan legal şi că el va fi
primul preot hirotonit în ilegalitate? Episcopul Ioan
Suciu i-a răspuns că nu e potrivită ziua de Paşti pentru
hirotonire, aşa s-a ajuns la ziua de 8 Decembrie, adică la
o săptămână după desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice
„în plan legal,” Dumnezeu arătând astfel că Biserica
prigonită merge înainte, fără nicio înterupere, în pofida
tuturor arestărilor.
Hirotonirea s-a făcut în Capela Seminarului Teologic
de la Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, de
către Mitropolitul Alexandru Theodor Cisar.
În unele texte, apare că ing. chimist Octavian Moisin
a fost hirotonit preot în Capela Seminarului Teologic de
la Arhiepiscopia romano-catolică de București de către
PSS Cisar, iar în altele, că a fost hirotonit în baptisteriul
Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti... În capelă sau
în baptisteriu, nu e mare diferenţă, era tot la
Arhiepiscopia romano-catolică de București, unde se
găsește și Catedrala „Sfântul Iosif” important este că
toate sursele citează același celebrant, pe PSS Cisar, cu
consimţământul Nunţiului Apostolic O’Hara.
Ordinea hirotonirii a fost:
1. Octavian Moisin.
2. Liviu Chifor.
3. Gheorghe Guţiu.
Prin urmare, primul preot greco-catolic hirotonit după
desfiinţarea „în plan legal” a Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco-Catolice (din 1 Decembrie 1948) a fost Octavian Moisin,
19
la 8 Decembrie 1948. Al doilea a fost Liviu Chifor, iar al
treilea, Gheorghe Guţiu – dar şi ei în aceeaşi zi.
Tot atunci au fost hirotoniţi ca diaconi şi 4 teologi
romano-catolici, absolvenţi ai Seminarului Romano-Ca-
tolic Bucureşti:
1. Victor Iacobec.
2. Vittorio Blasutti.
3. Ioan Dragomirescu.
4. Ioan Cervenco.
Au mai asistat la hirotonire (inclusiv la Sf. Liturghie
săvârşită cu acest prilej):
a) Mons. Iosif Schubert, Vicar General, care apoi a
fost consacrat în secret, episcop romano-catolic de
Bucureşti.
b) Teologii seminarişti.
c) Preoţii şi călugăriţele de la Arhiepiscopia
Romano-Catolică Bucureşti.
d) Maria Moisin (soţia Pr. Octavian Moisin).
De menţionat că aprobarea hirotonirii celor trei
clerici greco-catoici ca preoţi, hirotonire în ritul
romano-catolic, s-a dat de către Nunţiul Apostolic la
Bucureşti, Gerald Patrick O’Hara, Arhiepiscop de
Savanah (S.U.A.), care a înştiinţat Vaticanul şi a primit
acceptul, pe cale diplomatică, sub pontificatul Papei Pius
al XII-lea.
La hirotonire, Arhiepiscopul Alexandru Cisar a dat
noilor hirotoniţi facultatea de a celebra Sf. Liturghie, pe
lângă ritul propriu greco-catolic, şi în ritul
romano-catolic, după necesitate celebrând chiar şi trei

20
sfinte liturghii într’o zi (mai ales pentru decedaţi),
aprobare care a rămas perpetuă.
e) – Masa festivă de la Arhiepiscopia
Romano-Catolică Bucureşti.
După hirotonirea celor trei preoţi greco-catolici şi a
celor 4 diaconi romano-catolici, arhiepiscopul
Alexandru Cisar a oferit în salonul arhiepiscopiei o masă
festivă în cinstea lor. L-a aşezat în dreapta sa pe Octavian
Moisin, primul hirotonit în prigoană. Era dovadă de
curaj în acele zile de dezlănţuire a prigoanei, pentru el dar
şi pentru ceilalţi. La masă au mai participat: mons. Iosif
Schubert, preoţi de la Catedrala Sf. Iosif şi Maria Moisin
(soţia lui Octavian Moisin). Ziua de 8 Decembrie 1948 a
fost o zi memorabilă dar evenimentele ei nu se
încheiaseră aici.
f) – Problema jurisdicţiei noilor preoţi. Drumul
spre Nunţiatură – o sfidare a terorii
stalinisto-dejiste. Ceremonialul de la Nunţiatura
Apostolică. Înflăcăratul discurs al Preotului
Octavian Moisin la Nunţiatură.
După hirotonire, noii preoţi aveau nevoie de
jurisdicţie pe Arhidieceza Greco-Catolică de Alba-Iulia
şi Făgăraş, pe titlul căreia au fost hirotoniţi cei trei.
Această jurisdicţie, arhiepiscopul Cisar nu o putea da,
pentru că el o avea numai pentru Arhiepiscopia
Romano-Catolică de Bucureşti. Întrucât Episcopii
greco-catolici erau arestaţi, nu au găsit altă soluţie decât
să rezolve problema la Nunţiatură.
Aşa a avut loc ceea ce aş putea numi „defilarea celor 7”,
de la Arhiepiscopie la Nunţiatură, pe jos, public, în
21
reverendă. Era nu doar un act de mare curaj sub teroarea
stalinistă, ci, pur şi simplu o sfidare a oricărui pericol ce
ameninţa din partea Securităţii şi a Miliţiei. Ceea ce
făceau mai ales cei 3 preoţi greco-catolici era evident
împotriva legii comuniste: Biserica lor era desfiinţată,
Cultul Greco-Catolic interzis, Episcopii şi alţi fruntaşi
arestaţi, iar ei, hirotoniţi în secret, defilau public ca preoţi
prin centrul capitalei! Era o afirmare clară a existenţei în
clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice, a viabilităţii ei
în prigoană. Traseul urmat a fost: Str. General Berthelot,
pe lângă Ministerul Învăţământului, prin spatele Grădinii
Cişmigiu, au traversat str. Ştirbei Vodă, au ajuns pe Str.
Schitu Măgureanu şi, pe prima străduţă pe dreapta – Str.
Pictor C. Stahl – în stânga au ajuns la Palatul Nunţiaturii.
Miliţianul de gardă, văzându-i în reverendă pe cei 3
preoţi şi 4 diaconi, i-a lăsat să intre. Au fost primiţi
imediat de către Nunţiul Apostolic Gerald Patrick
O’Hara, în salonul Nunţiaturii. Acolo a avut loc „un mic
ceremonial de luare de cuvânt.” „Din iniţiativa şi acordul
unanim al noilor hirotoniţi, a fost desemnat în numele
lor să vorbească Pr. Octavian Moisin. Acesta a prezentat
mărturisirea de credinţă şi angajamentul de fidelitate faţă de
Biserica Catolică şi Scaunul Apostolic al Romei şi, în
special devotamentul şi lupta pentru cauza Bisericii Române
Unite cu Roma (Greco-Catolică) aflată în martiriu. A răspuns
Nunţiul Apostolic O’Hara, care i-a felicitat pe noii
hirotoniţi şi le-a mulţumit pentru sentimentele
exprimate, întărindu-i în credinţă şi fapte,
transmiţându-le Binecuvântarea Apostolică a Sanctităţii
Sale Papa Pius al XII -lea.
22
Problema discutată apoi a fost acea a jurisdicţiei. Ea
s-a rezolvat în felul următor:
A) „Lui Octavian Moisin i s-a încredinţat activitatea
pastorală, pe titlul Arhiediecezei de Alba -Iulia şi Făgăraş
(Blaj)”.
B) Pentru ceilalţi 2 preoţi greco-catolici:
a) „Lui Gh. Guţiu i s-a încredinţat pastoraţia
călugăriţelor greco-catolice (Blaj);
b) „Lui Liviu Chifor (călugăr terţiar franciscan,
Târgu-Mureş) i s-a încredinţat pastoraţia în cadrul
misiunii călugărilor greco-catolici”.
Apoi, drept cadou, Nunţiul a oferit fiecăruia un
Breviar comasat şi un Liturghier în limba latină (cu Sfânta
Liturghie romano-catolică tridentină).
Octavian Moisin mai fusese la Nunţiatură, împreună
cu Pr. Roman Karapscinsky, Parohul romano-catolic al
Morenilor. Octavian cerea să i se aprobe hirotonirea în
ritul romano-catolic, aprobare care i-a fost dată apoi prin
Arhiepiscopul Cisar, în vreme ce Karapscinsky a cerut să
i se aprobe transferul său diecezan din România în
Polonia, el fiind polonez, aprobare care de asemenea s-a
dat şi Karapscinsky a plecat în ţara sa.
Acesta era „filmul” evenimentelor din 8 Decembrie
1948, o zi care se cere menţionată în istoricul prigoanei
contra Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco-Catolice.

23
Dovezi privind studiile teologice şi hirotonirea
ca preot a lui Octavian Moisin la 8 decembrie 1948.

Iconiţă şi text scris de mână de către Mitrop. Al.


Cisar, Arhiepiscop Romano-Catolic de Bucureşti:
„Amintire dela sf. hirotonire întru Preot a Sfinţiei
Sale Părintelui Octavian Moisin în ziua de 8
decembrie 1948. Salutare şi binecuvântare în
Domnul + AIC”

24
25
***

26
Alexandru Săsăran

Încadrăm deci în această


etapă, a II-a, în subetapa b) şi
preoţii hirotoniţi la
Nunţiatură, respectiv la
catedrala romano-catolică
„Sfântul Iosif” din Bucureşti,
de la începerea persecuţiei şi
până la expulzarea
Nunţiaturii, Iulie, 1950.
Înafară de cei trei menţionaţi
mai sus, desigur că vor mai fi
fost şi alţii pe care nu’i ştim, de unul însă am aflat şi
anume, Alexandru Săsăran, din dieceza de
Maramureş, hirotonit nu de către PSS Dragomir,
după cum s’a crezut, ci de însuşi Nunţiul Gérard
Patrik O’Hara, la data de 15 Septembrie, 1949.
Alexandru Săsăran (11 Mai, 1924- 12 Iunie, 1973) s’a
născut în Tăuţii Măgherăuş, lângă Baia Mare, la data
aceea judeţul Satu Mare, din părinţii, Ion Săsăran şi
Paulina, născută Costin, ţărani agricultori, nu foarte
bogaţi, dar cu o bună situaţie materială.
Târguşorul Tăuţii Măgherăuş, la ora aceea se numea
Tăuţii de Jos şi aparţinea de judeţul Satu Mare cu
populaţie de meseriaşi, viticultori şi agricultori, unguri şi
români şi puţini minieri veniţi din alte părţi şi aşezaţi aici.
Localitatea era şi este împărţită în două, de pârâul Băiţa,
ce coboră din Pietroasa (1200 m) masiv din lanţul

27
munţilor Oaş-Gutâi, ce închid depresiunea Băii Mari la
ramura de Nord-Vest.
Alexandru Săsăran şi-a făcut şcoala primară în Tăuţii
de Jos, Măgherăuşul la acea dată nu avea şcoală, era mult
prea mic, dar îşi avea parohia şi biserica sa,
greco-catolică, ca şi Tăuţul.
După terminarea şcolii primare, părinţii orientaţi
cultural şi de ambiţie românească, de-a avea un
intelectual în familie, s’a gândit să‘şi dea prima odraslă,
pe Alexandru, la şcoală mai departe.

Alexandru Săsăran, a făcut primele trei clase de


gimnaziu, la „Gheoghe Şincai” în Baia Mare, – ca elev
„internist” la Internatul Liceului, în fond internatul
Bisericii Unite, în clădirea cărei şi funcţiona, vis-a vis de
catedrala, de pe strada Baia Sprie 52, – până în 1940,
când prin Diktatul de la Viena, din 30 August, Ardealul
de Nord a fost cedat Ungariei hortyste.
La intrarea ungurilor în Ardeal, aceştia au declarat, pe
hârtie toate şcolile, existente în Ardealul de Nord, mai
ales medii şi superioare, şcoli ungureşti, deşi
componenţa lor era preponderent românească, în elevi
ca şi în profesori. Să le desfiinţeze nu puteau şi nici nu
era în interesul lor, să le maghiarizeze total şi dintr’odată
iarăşi nu puteau, fiindcă n’aveau elementele necesare
pentru asta şi mai ales profesori, fiindcă şi dintre ei mulţi
erau pe front şi atunci s’a ajuns la un compromis, după
fiecare caz în parte.
Cei doi episcopi ai noştri, greco-catolici, rămaşi în
Ardealul de Nord, sub stăpânirea ungurească, la Baia
28
Mare, dr. Alexandru Rusu şi la Cluj, dr. Iuliu Hossu, care
amândoi vorbeau perfect ungureşte, întrucât au studiat
şi la Budapesta, se străduiau să menţină învăţământul
românesc pentru populaţia românească. Faptul că
vorbeau ungureşte i-a ajutat enorm în demersurile lor la
noile autorităţi. Amândoi au încercat să facă uz şi de
autoritatea lor ca şi conducători spirituali creştini ai
populaţiei româneşti majoritare din zonă. PSS Rusu, şi-a
exercitat această autoritate, pe toată perioada interbelică
asupra Liceului „Gheorghe Şincai.” Sub acest steag a
căutat să obţină menţinerea liceului românesc, fie şi
numai ca o anexă a liceului unguresc, dar n’a reuşit.
Atunci s’a încercat o altă formă, un fel de compromis
care a reuşit şi anume ca elevii români să se pregătească
în particular, după programa ungurească, iar la sfârşitul
anului şcolar să depună examen la liceul unguresc,
examen de clasă, care să le fie recunoscut de autorităţile
ungureşti. Elevii români din Baia Mare îşi depuneau
examenele la fostul liceu „Eminescu” din Satu Mare.
La fel a făcut şi Alexandru parcurgând astfel clasa a
IV-a cursului inferior, apoi examenul de admitere pentru
cursul superior, unde a urmat, tot la fel, cls. V-a, aVI-a şi
a VII-a, până în 1944. Această pregătire particulară a
elevilor români a fost la aşa nivel, încât însuşi profesorii
unguri, care asistau la examene, erau uimiţi,
exprimându-se şi recunoscând, că aceştia sunt mai bine
pregătiţi decât elevii lor de la cursurile de zi, deşi ar
fi trebuit să fi fost chiar invers după cât de puţini erau
ei într’o clasă.

29
Clasa a VIII-a, deci ultima de liceu, Alexandru a
parcurs-o „ordinar” din nou ca „internist” în anul şcolar
1944-1945, la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare,
care s’a redeschis, ca liceu românesc, după război, cu
cadrele reîntoarse din refugiu. Aşa, în Iunie, 1945, deşi în
condiţii istorice, încă tulburi, Alexandru şi-a dat
bacalaureatul.
După marea lui dorinţă de-a deveni preot, s’a înscris
la Seminarul teologic din Oradea, unde în 1945-46 a
absolvit anul I, iar în anul şcolar, 1946-1947, anul doi de
Seminar.
Alexandru Săsăran, ca student dovedindu-se un
teolog de valoare, Preasfinţitul Rusu l-a propus, în 1947
pentru studii la Roma, episcopia oferind şi o bursă în
acest scop dar la care trebuia să mai contribuie şi familia,
întrucât suma oferită de Episcopie nu putea acoperi
toate cheltuielile. Familia, deşi nu era lipsită de mijloacele
necesare, având alte planuri, a răspuns că nu poate
contribui «deocamdată» cu suma cerută, dar «să mai
aşteptăm, poate la anul» iar această aşteptare a fost fatală
pentru toţi. Nerealizarea lui Alexandru prin studii
superioare la Roma a fost o mare pierdere atât pentru el
ca persoană şi pentru familie, cât mai ales pentru Biserică
şi Naţiune, dar după cum ştim că nimic nu se petrece
fără ştirea şi voia Domnului, nu cunoaştem Căile Lui!
Alexandru şi-a continuat studiile teologice la
Seminarul din Oradea, unde l-a avut ca îndrumător şi pe
PSS Ioan Suciu, absolvând III, în anul şcolar 1947-1948.

30
În vara anului 1948, prin decretul nr. 176 din 3
August, Prezidiul Marei Adunări Naţionale (parlamentul
comunist) al RPR (Republica Populară Română) a
hotărît „reforma învăţământului” românesc după model
sovietic, pentru că în România şcoala era românească şi
creştină şi nici decum comunistă, ruso-sovietică, după
cum trebuiau să devină toate în noua colonie sovietică,
ce urma să devină România regimului de „democraţie
populară.” Noul decret aducea cu sine măsurile de
desfiinţare a învăţământului confesional din România şi
indirect şi persecuţia comunistă de comandă moscovită
asupra Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco-Catolice. Toate bunurile materiale şi spirituale ale
BRU au fost confiscate (unele, ca biblioteci, au fost
distruse) şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodox
Române, sau în proprietatea statului comunist.
A început o propagandă forţată şi de teroare, de
trecere „benevolă” a preoţilor şi credincioşilor
greco-catolici la ortodoxia românească de obedienţă
pravoslavnică-moscovită, iar pentru cei ce opuneau
rezistenţă, metodele comuniste de „îmblânzire” a lor, a
opozanţilor, a „recalcitranţilor” era închisoarea. Astfel, la
28 Octombrie, 1948, a fost arestat tot episcopatul
Bisericii Române Unite, urmându’i şi episcopatul
Bisericii romano-catolice din România, a sutelor de
preoţi şi a miilor de credincioşi.
Seminarul teologic din Oradea, ca şi cel din Cluj sau
din Blaj a fost desfiinţat preoţii-profesori luând drumul
martiriului din cumplitele închisori comuniste.

31
Familia Ion şi Paulina Săsăran din Măgherăuş, din cei
trei fii ai lor, aveau în 1948, doi, la şcoală: pe Alexandru,
la Seminarul de la Oradea şi pe fiul mai mic, Florian,
(1929-1998) elev în clasa a VII, deci penultima clasă din
cursul superior, la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia
Mare.
În 27 August, 1948, când se pregăteau de pelerinaj la
mânăstirea Bixad/Ţara Oaşului, de sărbătoarea „Tăierea
Capului Sfântului Ioan botezătorul”, 29 August, cei doi
fraţi Săsăran au fost arestaţi.
Alexandru în 1949-50 (?) a avut un an de suspendare.
Nu ştim în ce a constat acest „an de suspendare” căci
acasă n’a venit. Este posibil să fi rămas în Bucureşti unde
şi-a terminat studiile de teologie, persistând în vocaţia sa
de-a deveni preot şi tot în această perioadă a fost
hirotonit în clandestinitate, presupus că la Nunţiatură în
Bucureşti. S’a presupus deasemenea că a fost hirotonit
de către PSS Dragomir, dar s’a găsit în familie iconiţa de
la hirotonire, 15 Septembrie 1949, pe care o păstra la el,
primită de la ierarhul care i-a acordat taina preoţiei,
Nunţiul Apostolic, Monseniorul Gérard Patrik O’Hara.
După denunţarea la 19 Iulie 1948 de către guvernul
ateu al României, a Concordatului cu Sfântul Scaun,
încheiat la 27 Mai 1927, în 1950 toţi membrii Nunţiaturii
sunt expulzaţi din ţară.
Este arestat a doua oară, din 1952-54. Eliberat, din
1954-1956, Alexandru a frecventat cursurile Facultăţii de
psihologie a Universităţii din Bucureşti. A fost îngrozit şi
revoltat de conţinutul cursurilor de psihologie ce se
predau la facultatea comunistă. Ceea ce se preda nu era
32
studiu de psihologie, nu era decât o vorbărie politică şi
„o psihologie a urii” în care oamenii să se sfâşie unii pe
alţii în cadrul „luptei de clasă”!
Alexandru a fost un tânăr preot de înaltă carismă,
profundă evlavie şi viaţă trăită în spiritul evangheliei lui
Christos. Ardea de dorul de-a forma tineri în spiritul
pedagogiei dragostei lui Isus Domnul şi de a‘şi folosi
toate energiile în acest scop dumnezeiesc. Nu a fost lăsat
să meargă pe această cale; Domnul ştie de ce, iar el şi-a
dus crucea cu resemnare şi neclintită credinţă în voia
Celui Preaînalt, până la capăt.
El şi ca el mulţi alţi preoţi ai Bisericii Unite, tineri
sau mai în vârstă, ar merita, pe lângă episcopii
martiri, să fie ridicaţi la cinstea altarelor.
Părintele Alexandru Raţiu, cu 16 ani de „pension
comunist” împreună cu preoţii şi episcopii
greco-catolici, în cartea sa apărută prima dată în limba
engleză în America, în 1979, „Biserica furată”, iar apoi
tradusă în româneşte şi apărută la Cluj-Napoca, în
editura „Argus” în 1990, scrie la pag. 121, despre
Alexandru Săsăran în cadrul capitolului „Portrete de
episcopi şi preoţi” din închisori: „Părintele Alexandru
Săsăran, născut în 1926 (greşit, 1924) reuşind să urmeze numai
doi (greşit)trei ani de studiu când a avut loc suprimarea bisericii.
Totuşi el a persistat în vocaţia sa, în 15 Septembrie, 1949 a fost
hirotonit de către Nunțiul Apostolic Monseniorul Gerard Patrik
O’Hara. A fost arestat în 1956. La Gherla am stat în aceeaşi
celulă până în 1959, când am fost trimişi în lagărul de muncă. El
era bolnav de ulcer, iar mâncarea de închisoare i-a făcut şi mai rău.
După ce şi-a executat condamnarea de cinci ani, a lucrat la o
33
bibliotecă din Baia Mare. Nu l-am mai întâlnit niciodată, dar am
aflat că a murit în 1975 (greşit, în 1973). Acest tânăr şi-a
sacrificat viaţa pentru biserică fără nici un fel de avantaj personal.
Mulţi alţii au trădat biserica, dar unul ca el nu, şi cine ştie câţi au
mai fost ca el, dar de care n’am aflat. Poate că într’o zi când
comunismul va cădea, numele lor vor fi onorate.”
Alexandru a fost arestat din nou, după liturghia din
12 Aug.1956, celebrată în Piaţa Universităţii din Cluj, de
părintele Chindriş şi Ghiurco. A fost condamnat la
Oradea, a trecut pe la Gherla şi prin „colonia de muncă”
de la Peninsula şi din Deltă, de la Periprava, de unde a
fost „eliberat” pentru DO=Domiciliu Obligatoriu
(creaţie comunistă pentru deţinuţii politici). A făcut trei
ani de DO la Viişoara în Bărăgan, de unde a fost eliberat
în 12 August, 1961.
După eliberarea din 1961, Alexandru a revenit acasă,
în Măgherăuş, la mama sa, Paulina, văduvă, Ion Săsăran
trecând la Domnul în Martie 1950, fără să’şi mai revadă
cei doi fii arestaţi în Aug. 1948.
Alexandru s’a angajat la DSAPC (Direcţia de
Sistematizare, Arhitectură şi Proiectări în Construcţii) în
Baia Mare, ca documentarist tehnic, Direcţie ce
funcţiona în clădirea episcopiei greco-catolice,
desfiinţată de comunişti. A lucrat aici până în 1973 când,
mult prea devreme, a trecut la Domnul.
În publicaţii apare anul morţii lui Alexandru, 1975.
Greşit! A murit în Iunie 1973 şi este înmormântat în
cimitirul de pe str. Horea din Baia-Mare, – în perimetrul
rezervat preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor
greco-catolice.
34
Ne simţim obligaţi a consemna şi noi o mărturie
neobişnuită despre acest tânăr preot al nostru,
Alexandru Săsăran, un veritabil sfânt Pier Giorgio
Frassati., român, care însă din cauza comunismului, nu a
putut să’şi arate dragostea faţă de Domnul şi Natură prin
discipolii săi ca şi sfântul italian, deşi din aceeaşi stofă au
fost croiţi amândoi.
Mica revistă lunară „Deşteptarea credinţei”, Anul XI,
Nr. 2 (119) Februarie, 2000, editată de Asociaţia Biserica
Română Unită – Dej, la pag. 14 înserează articolul:
„Secretul preotului Săsăran Alexandru”, semnat
de dr. Crăciun Ioan – medic – Baia Mare. Redăm
articolul în întregime, pag. 14-15.
„În cartea „Martiri şi mărturisitori ai credinţei” Valentin
Băinţan aminteşte şi de doi preoţi din comuna Tăuţii
Măgherăuş, Săsăreanu Dumitru şi Săsăran Alexandru, ce
au avut de pătimit că nu au semnat trecerea la ortodoxie.
Primul a murit repede de boală şi mizerie lăsând patru
copii pe drumuri: al doilea fiind celib, a cutreierat
temniţele comuniste pentru crima de a nu voi să se
lepede de credinţa sa în Dumnezeu şi neamul românesc.
Într’o zi a venit la mine să mă consulte ca medic: ce
explicaţie pot să‘i dau la ceea ce i s‘a întâmplat în temniţă.
Fiind programat la o nouă bătaie, trei torţionari l-au
culcat pe o masă cu faţa în jos şi l-au bătut peste tălpi,
până au obosit, timp în care el urla de durere la fiecare
lovitură. La un moment dat, ei lovesc, dar el nu mai simte
nici o durere, deşi călăii asudau la „muncă”. Văzând că
nu are dureri, a început să se roage încet. Observându‘l
unul, că îşi face cruce, îl întreabă: ” – Ce faci banditule?”” –
35
Mă rog pentru dumneavoastră, să vă ierte Dumnezeu păcatele.”
Aşa s’au înfuriat, încât l-au aruncat jos de pe masă şi cu
picioarele şi cu pumnii au continuat „lămurirea”.
A venit la mine să mă întrebe ca medic, ce explicaţie
pot da faptului că i-a dispărut brusc durerea. M‘a legat
însă pe viaţă, cu jurământ, să nu spun nimănui, ca să nu
audă mama sa, care s‘ar agita foarte tare pe tema aceasta.
Nici nu am spus nimănui, dar acum că amândoi au
murit, l-am chemat pe fratele său Adrian şi i-am povestit
secretul. Nu ştia nimic, deci nu a spus familiei şi nici alţi
preoţi sau călugări nu ştiau de întâmplare. M‘am
consultat cu un neurolog bun asupra celor petrecute şi
mi-a spus de Mucius Scevola din istoria romană, ce îşi
pedepseşte mâna ţinându-o în foc, pentru că nu a răpus
în luptă pe duşmanul său, Porsenna, regele etruscilor.
Despre Mucius Scevola se spune că avea o boală
sisingamielie, caracterizată prin dispariţia durerii.
Asupra cazului de faţă zicea că dacă ar fi fost lovit şi
peste şira spinării, un hematom produs acolo ar putea
explica fenomenul. Dar torţionarii nu l-au bătut peste
coloana vertebrală.
După ce a ieşit din închisoare, umbla normal, avea
simţurile normale. Am şi eu o vină ca medic, că nu am
insistat să‘mi spună cât a durat această anestezie a durerii.
Loviturile ce le dădeau asupra tălpilor au lezat nervii
plantari şi s‘ar fi putut să diminueze sensibilitatea, dar să
dispară brusc la ambele picioare, nu‘mi pot explica.
Poate alţi neurologi ce vor citi aceste rânduri să facă
cunoscută părerea lor prin intermediul revistei.
*
36
Dacă nu se va găsi o explicaţie obiectivă, rămâne să
cred că este un miracol, Dumnezeu S‘a îndurat de dânsul
şi i-a curmat durerea.
Am socotit că nu mai sunt legat de jurământ,
deoarece şi martorul şi mama sa au trecut în veşnicie de
mult şi acum pot să le încredinţez presei spre publicare.
Am încercat la ziarele locale să publice aceste date, dar
nu e voie să se scrie nimic de bine despre Biserica
Greco-Catolică.”
Dr. Crăciun Ioan,
medic – Baia Mare.
***
Aducem cordialele noastre mulţumiri Domnului,
Virgil I. Trufaşiu, medic octogenar, cu reşedinţa actuală
în California, USA, care cu bunăvoinţă ne-a pus la
dispoziţie articolul sus reprodus din „Deşteptarea
Credinţei.”
***

Etapa a II-a, subetapa c).

Subetapa, c) „victoria” aparentă a forţelor


malefice. De la expulzarea Nunţiaturii, forţele malefice
credeau că victoria le aparţine. BRU a fost ucisă, Biserica
romano-catolică, trunchiată şi redusă la două diecese, iar
Biserica Ortodoxă Română=BOR, subjugată, nu numai
ideologic, ci şi administrativ, depinzând total de
securitate. Cu toate acestea BRU exista. Episcopii care
au depăşit detenţia de la Sighet, PSS Alexandru Rusu,
PSS Iuliu Hossu şi PSS Ioan Bălan se găseau acum,
37
(1955-1956) tot în detenţie, dar ceva mai lejeră, la Curtea
de Argeş, într’o perioadă de „relaxare” a procesului de
exterminare a lor, a episcopilor rămaşi în viaţă. Cum li s’a
oferit o cât de mică şansă, ei au devenit activi pentru
cauza lor, Biserica şi asta nu numai prin memoriile
adresate guvernului şi ajunse şi înafara ţării, în Franţa şi
la Vatican, ci şi prin contactul cu credincioşii şi chiar
hirotoniri făcute în secret. Ne este cunoscut cazul
preotului Sever Riţiu, din comuna Botiz/Satu Mare,
dieceza de Maramureş, născut la 5 Octombrie, 1923,
care a fost sfinţit = hirotonit preot în clandestinitate, la
Curtea de Argeş, de către PSS Alexandru Rusu de
Maramureş, la 17 Noiembrie, 1955.
Această subperioadă de relativă acalmie, în afară, la
suprafaţă, culminează cu liturghia greco-catolică, din 12
August, 1956, din Piaţa Universităţii din Cluj şi ţine până
în 1964, la decretul nr.411 din 24 Iulie, 1964, de
amnestiere şi eliberare a deţinuţilor politici din România,
când episcopii în viaţă, din a doua gardă, sunt puşi în
libertate. PSS Ploscaru, PSS Dragomir, PSS Hirţea, PSS
Chertes, PSS Todea. Cei doi episcopi, în viaţă, din prima
gardă, PSS Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, n’au mai ieşit din
detenţie decât prin moarte.

Etapa a III-a

3) perioada de după 1964, a „clandestinităţii


depline” merge până după 1973. Se puseseră mari
speranţe în vizita la Vatican a şefului statului. Între 21-25
Mai, 1973, „tovarăşul” Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită
38
la Roma. În 26 Mai, 1973, a fost primit în audienţă de
către Papa Paul al VI-lea. Cu toată prudenţa de care
dădea dovadă diplomaţia pontificală privind problema
Bisericii Unite (greco-catolice), a „uniaţiei” desigur că s’a
discutat despre drepturile şi libertatea religioasă „în
socialism” respectiv în România şi legat de aceasta şi
despre situaţia BRU. Chiar dacă, comunicatul Sfântului
Scaun dat publicităţii vorbea foarte puţin despre situaţia
Bisericii Catolice din România, iar problema
greco-catolică nici măcar nu era menţionată, tovarăşul,
după „obiceiul casei” se pare că a făcut unele promisiuni,
pe care însă le-a uitat după ce a închis uşa în urma lui.
Totuşi, după această dată, cu toată lipsa de „confirmare
oficială” s’a simţit o oarecare relaxare; securitatea şi-a mai
slăbit „oleacă” „puţin” „oarecât” chingile, intervenind
practic o uşoară destindere din partea secu, de unde s’au
tras concluziile referitoare la convorbirile de la Vatican,
dar s’a opus cu vehemenţă BOR, aşa încât speranţa
rămânea doar în ocrotirea lui Dumnezeu!
Ocupându-ne de această perioadă, putem afirma, că
odată cu decretul 358, din 1 Decembrie, 1948, de
suprimare oficială a Bisericii Române Unite cu Roma,
greco-catolice, Biserica n’a fost ucisă ci doar sugrumată.
O masă întreagă de credincioşi şi preoţi în frunte cu
episcopii lor fiind trecuţi după gratii asta nu însemna şi
moartea lor, moartea Bisericii. Ea a continuat să existe
atât după gratii, cât şi înafara lor, „în libertate” în spaţiul
României „de democraţie populară” devenită o imensă
închisoare a poporului român sub călcâi sovietic,
„ateist-ştiinţific.”
39
Înafara gratiilor, BRU a coborît în catacombe,
transformată în Biserica tăcerii, a catacombelor.
Puţinii preoţi greco-catolici „netrecuţi” (la ortodocşi) dar
nearestaţi, scăpaţi într’un fel sau altul de închisoare, dar
obligaţi a’şi părăsi parohia şi „a se încadra în câmpul muncii”
a devenit fiecare, acolo unde l-a dus soarta (după ieşirea
din parohie) o catacombă. Unul fiecare din aceşti preoţi
rămaşi credincioşi credinţei şi Bisericii lor, a votului de la
hirotonire, celebrau sfânta liturghie în locuinţa proprie,
într’un secret deplin. În această primă fază, această
celebrare era atât de strict secret păstrată încât nici
membrii familiei, copiii de exemplu, mai mici sau mai
mari, nu aveau voie să ştie de ce o cameră din casa lor
era mereu închisă, în care ei nu aveau voie să intre dar
nici să vorbească nimănui despre ea. Amintim cazul
părintelui Ioan, RUS, de la Băiţa, lângă Reghin, situaţie
descrisă de unul din fii părintelui, Cristian Rus,3 preot,
studiat la Roma. În familia părintelui Rus, trei fii sunt
preoţi, Anton, Cristian şi Aurel, iar o fiică, Paula Maria
este călugăriţă.
Acest absolut secret era necesar, spre paza celor ce
„încălcau legea” căci legea fiind, că BRU este desfiinţată
şi interzisă, nimeni nu mai avea voie a o servi. Cu toate
acestea BRU trăia, exista în catacombe. Acestea erau
răspândite pe tot teritoriul României, acolo unde
ajunsese să trăiască un preot greco-catolic, „netrecut” şi
rămas liber, dar răspândiţi cu precădere pe teritoriul

3Păr. Cristian Rus, „Viaţa tatălui văzută cu ochi de copil” Ed. Buna
Vestire, Blaj, 2009
40
Transilvaniei, a scumpei şi minunatei noastre
Transilvanii, după care s’au bătut în cursul mileniilor, regi
şi împăraţi străini să şi-o supună. Acelaşi lucru doreau
acum stăpânii comunişti, distrugerea şi supunerea
spirituală a Transilvaniei.
Pe la finele anilor ’50, începutul anilor ’60 se părea că
forţele malefice şi-ar fi atins scopul. Preoţii catacombelor
îmbătrâneau, episcopii erau arestaţi, deci nu puteau
întineri Biserica prin noi hirotoniri aşa încât agonia BRU
se părea că începuse. Doar că aşa după cum se exprima
mereu „Prelatul roman” de Augsburg, Domkapitular,
Heinrich Eudenbach (1932-2006) „Nu Vă faceţi griji,
Spiritul Sfânt nu este plecat în concediu”! – şi s’a dovedit că n’a
fost, iar chiar şi dacă, va fi fost (!) a revenit la timp!...
Pe măsură ce se înainta în anii ’60, catacombele se
lărgeau, în sensul că sfânta liturghie celebrată la început
doar de unul singur, acum, la fel, sub absolută camuflare
şi linişte a început a fi accesibilă şi familiei restrânse a
preotului.
Şi a dat Spiritul Sfânt, sub presiunea Occidentului,
decretul 411, din Iulie,1964, de amnestie a deţinuţilor
politici, după ce că la aceleaşi presiuni occidentale,
guvernul comunist român a început cu amnestia încă din
1962-63. În 1964 au fost eliberaţi ultimii 10.014 deţinuţi
politici. Printre ei şi episcopii catolici de ambele rituri,
dar, doar cei în viaţă, din „garda a doua” au avut dreptul
de-a reintra în societate!...Eliberarea episcopilor a fost
suflul de primăvară adus Bisericii tăcerii. Cu toate că
legile privind „desfiinţarea BRU” au rămas aceleaşi din
1948, episcopii eliberaţi şi-au luat în serios şi responsabil
41
misiunea. Cu foarte multă precauţie şi măsuri de
siguranţă şi protecţie atât a persoanei proprii, cât şi a
celor cu care veneau în contact, episcopii clandestini s’au
pus pe treabă, organizând diecesele şi căutând lucrători
în via Domnului, candidaţi la preoţie. Îi căutau pe foştii
profesori de la Seminariile Teologice, de dinainte de
1948, eliberaţi acum şi ei şi cărora dacă le mai permitea
sănătatea, după calvarul detenţiei şi dacă mai aveau
curajul de-a se angaja clandestin la munca de instruire
teologică a tinerilor candidaţi, putând fi astfel, din nou,
de folos Bisericii, se porneau la lucru. Aşa, sub ocrotirea
harului sfânt, via Domnului a început a se popula cu
candidaţi şi profesori. Episcopii aveau din nou multă
treabă, cu toată observaţia şi urmărirea atentă de către
caracatiţa secu, dându’şi reciproc „de lucru.”
Cum a lucrat Spiritul Sfânt, la acest capitol „candidat
la preoţie” în clandestinitate, este un capitol în sine pe
care l-a trăit şi îl povesteşte fiecare dintre aceşti „aleşi”
căci: „Nu voi m’aţi ales pe mine, ci eu V’am ales pe Voi şi V’am
pus ca să mergeţi şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână.” (I.15,
16).
Aici, pana noastră încetează; este mult prea slabă şi
palidă în a putea reda această sfântă lucrare a Spiritului
Sfânt în renaşterea Bisericii în general, a BRU în special.
Vom da cuvântul celor care au ascultat chemarea
Domnului, cu toate piedicile ce le stăteau în faţă, inclusiv
pericolul de-a fi descoperiţi şi deferiţi justiţiei, închisorii
şi chiar exterminării prin execuţie. Tinerii „chemaţi” erau
conştienţi de acest pericol ce’i pândea necontenit,
inclusiv familiile lor şi cu toate acestea hirotonirile în
42
clandestinitate au devenit ceva „obişnuit” iar
catacombele s’au înmulţit. Ca şi înainte, unde trăia un
preot greco-catolic era şi o catacombă, la fel şi acum,
unde „s’a eliberat” un preot greco-catolic, acolo a apărut
şi o catacombă, de care ştia familia dar şi
securitatea=secu. Cu toată activitate reluată de episcopii
clandestini, perioada de după 1964 o putem totuşi
intitula, a clandestinităţii depline, căci persecuţia nu
slăbise iar pericolele erau mari.
Dar catacombele, aceste biserici catolice
clandestine ale creştinismului românesc, n’au fost
doar locuri secrete de rugăciune, ci prin întâlnirea cu
Divinul, la celebrarea sacramentelor, ele au fost şi
platformele de pe care Domnul îşi chema „lucrătorii în
vie.”! Din mărturisirile celor în cauză extragem această
concluzie. Un asemenea „mărturisitor” este părintele
asistent stomatolog, Dumitru Cordoş, parohul bisericii
„Buna Vestire” din incinta spitalului din Negreşti/Oaş.
Un exemplu pe care’l cunoaştem, dar câte nu vor fi fiind,
de care doar Domnul ştie, dar care trebuie aduse la
cunoştinţa comunităţii greco-catolice româneşti, pentru
confirmarea valorii ei în faţa Providenţei şi întărirea în
credinţă a membrilor Bisericii persecutate, pentru
creşterea ei întru Domnul!

43
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL ORADEA

SIMPOZION ŞTIINŢIFIC STUDENŢESC


„MARTORI ŞI MĂRTURISITORI AI
CREŞTINISMULUI ÎN PERIOADA
COMUNISTĂ”
ACTIVITATEA BISERICII UNITE ÎN
CLANDESTINITATE ŞI STUDIUL
TEOLOGIEI ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ ÎN
EPARHIA DE MARAMUREŞ

Coordonator ştiinţific:
PR. PROF. DR. HORIA OVIDIU POP

Student:
PIŢ DANIEL CĂTĂLIN
17-18 Martie 20114

INTRODUCERE
Definiţia teologiei este aceeaşi în timp şi spaţiu
indiferent de condiţiile istorice sau sociale. Pentru a ne
clarifica ce înseamnă ”teologia” sau ”a face teologie”
trebuie mai întâi să recurgem la etimologie. Ştim că în
limba greacă ”Theo-logia” semnifică literar ”Discurs
despre Dumnezeu”. Aceasta ne oferă doar termenii
extremi, anume ”Dumnezeu” şi ”a vorbi”.

4D.Sorretino, Prefazione, în A.STAGLIANO, Teologia e


spiritualita, p.4
44
Definiţia teologiei mai resimte încă climatul raţionalist
şi a implicării Bisericii în apărarea propriei cauze,
forţându-se să legitimizeze credibilitatea credinţei.
Teologia este deci un termen serios, un cuvânt serios şi
prin urmare serioasă trebuie să fie şi abordarea ei.
Teologia este mai mult decât o datorie de împlinit, ea
este o artă de a trăi credinţa în plenitudinea ei, inclusiv în
dimensiunea intelectuală a acesteia. Este un mod de a
purta paşii raţiunii sub îndrumarea Revelaţiei şi de a
degusta critic varietatea fecundă a experienţelor care
determină viaţa celui ce crede şi o face ”vie şi gustoasă”
chiar uneori incertă şi imprevizibilă.
A fi teolog şi deci ”a face teologie” înseamnă a
descoperii palpitaţia vie a unei credinţe iubitoare şi
generoase.
Atât în primele veacuri ale creştinismului cât şi în
zilele noastre, teologia reprezintă aceleaşi valenţe, totuşi
există o diferenţă şi ea este de ordin vocaţional şi
transcede în timp şi spaţiu.5

SCOATEREA ÎN ILEGALITATE A BISERICII


ROMÂNE UNITE
Decretul regimului comunist suprimă total şi brutal
Biserica Unită. În toată perioada dictaturii comuniste,
BRU s’a identificat cu suferinţele, speranţele şi lupta
pentru dreptate a întregului popor, menţionau preoţii
Tertulian Langa şi Ioan Bota, Biserica Greco-Catolică

5Dr.Vasile Marcu, Drama Bsericii Române Unite c Roma


(Greco-Catolice)-Documente şi mărturii Editura. Crater,1997.
45
prin martiriul episcopilor ei, a nenumăraţilor preoţi
(catolici, ortodocşi, protestanţi sau de alte culte) şi laici
au preferat să se jertfească, decât să accepte comunismul
ateu. Şi suferinţele nu au fost puţine pe durata a aproape
un jumătate de secol.
În preajma Crăciunului anului 1948 li s’au luat
credincioşilor bisericile, preoţii şi familiile lor au fost
alungaţi din casele parohiale. Concret familia părintelui
Marian, din Baia Mare, dânsul arestat iar doamna cu trei
copii mici, a stat în curtea casei, cu tot avutul scos afară
din casă, sub o prelată, până aproape de Crăciun şi nu
sunt nici poveşti şi nici exemplu unic, că vorbim la
„general.”
De acum Isus Christos ne dă să’I împărtăşim
suferinţele pentru Biserica Sa.
„Nu Vă lăsaţi amăgiţi de cuvinte, de comitete, de veşti, de
minciuni, rămâneţi fermi în credinţa pentru părinţii şi strămoşii
noştri” – zicea Episcopul Ioan Suciu, îndemnând preoţii
la a adopta atitudinea martirilor, a merge pe urma lui Isus
şi a face exact ceea ce acesta cere, să‘şi ia crucea lor şi să’l
urmeze. Ceea ce au şi făcut.6

Aici începe martiriul mărturisitorilor credinţei şi ai lui


Hristos. Alături de oameni ai bisericii, cei care au căzut
sub tăvălugul represiunilor regimului comunist au fost
oameni politici, oameni de cultură, care nu aveau altă
vină decât aceea de a-şi susţine crezul lor.

6Marcel Ştirban, Din Istoria Bisericii Române Unite (1945-1989)


Ed. Muzeului Sătmărean, 2000, p.324
46
Acum începe activitatea Bisericii Române Unite,
Greco-Catolică, în clandestinătate. Preoţii care refuză
abandonarea credinţei sunt persecutaţi. O parte din ei se
ascund în munţi şi desfăşoară un program pastoral
deosebit cu riscuri enorme. Astfel închisorile de la Aiud,
Gherla, Sighet, Cavnic, Baia-Sprie, Canal, etc. sunt pline
cu preoţi acuzaţi pentru imaginare delicte politice, nu de
conştiinţă.

ACTIVITATEA CLANDESTINĂ, ÎNCEPEREA


INSTRUIRII ŞI HIROTONIRII DE NOI PREOŢI:
Se ştie că în 1948, la suprimarea Bisericii
Greco-Catolice erau 5 episcopi titulari în cele 5 dieceze
şi un episcop vicar al Blajului, la Bucureşti. La Blaj era
Ioan Suciu, Lugojul îl avea pe Ioan Bălan, la Oradea se
găsea Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu pentru Cluj,
Alexandru Rusu pentru Maramureş şi Vasile Aftenie
vicar la Bucureşti. După ce aceştia au fost arestaţi, au fost
consacraţi în secret câte un succesor pentru fiecare dintre
cei şase. Alexandru Todea pentru Blaj, Ioan Ploscaru
pentru Lugoj, Iuliu Hirţea la Oradea, Ioan Chertes în
Cluj, Ioan Dragomir în Maramureş şi Tit Liviu Chinezu
pentru Bucureşti. În 1964, şase din cei doisprezece
muriseră: Ioan Suciu, Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu,
Alexandru Rusu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu.
Destinderea politică din 1964, după moartea lui
Gheorghe-Gheorghiu Dej, după criza din Marea
Caraibilor şi decretul 411 din Aprilie 1964 a determinat
eliberarea majorităţii deţinuţilor politici din închisori. În

47
aceste împrejurări au fost eliberaţi şi episcopii care mai
erau în viaţă.5
Acum se pune problema ca BRU chiar dacă scoasă în
afara legii, să‘şi continue existenţa, să funcţioneze în
catacombe, să aibă o ierarhie: preoţi, episcopi. La această
misiune erau chemaţi preoţii şi candidaţii la preoţie în
acea perioadă. Însă nu doar acest lucru prima, a nu se
uita faptul că în primul rând erau aleşi de Dumnezeu,
pentru opera de mântuire a sufletelor.
S’a început recrutarea de tineri pentru a continua
activitatea BRU, pentru a nu o lăsa să dispară. Biserica în
clandestinitate avea o activitate complexă, se oficiau
liturghii, botezuri, cununii, instruiri de tineri pentru
Taina Preoţiei, pentru a’i sfinţi, hirotoni. Hirotonirile
clandestine de preoţi au început chiar din toamna anului
1964.
Se dorea continuitatea vieţii Bisericii Unite, astfel se
construieşte un sistem de pregătire şi de instruire, o
aşa-zisă „Facultate de Teologie” în catacombe.
Nu doar clericii şi-au păstrat credinţa, ci şi un număr
de credincioşi, care au stat la dispoziţia preoţilor care
activau clandestin. Aceştia îi adăposteau, punându-le la
dispoziţie casele pentru celebrarea Sfintelor Liturghii.
Asemenea persoane s’au găsit în întreaga Eparhie a
Maramureşului, dar în special oficiile liturgice se celebrau
în casele preoţilor sau a familiilor acestora. În localitatea
Târsolţ, Ţara Oaşului, de exemplu se cunoşteau mai
multe case unde se adunau credincioşii pentru a participa
la Sfintele Liturghii celebrate de preoţi veniţi din

48
împrejurimi. La fel era în Maramureş pe Mara, în Hoteni,
Şugatag şi altele sau în Lăpuş.
Astfel de Liturghii în această zonă le oficiau foarte des
preoţii de atunci, Lucian Mureşan, Alexandru Mesaroş
(Mesian), Simion Mesaroş, preoţi care mai apoi vor
deveni capii Bisericii Române Unite. Sacrificiul lor nu era
nesemnificativ, pentru că aria de activitate era foarte
mare, deplasându-se zeci sau chiar sute de kilometri
pentru a satisface nevoile credincioşilor.
Romul Pop. ”Luminile Bixadului” Editura
Scriptorium. Baia-Mare. 2009, p 106
Ibidem, p 110
Interviu cu Pr. Jurja Ionel Nicolae – paroh Comuna
Odoreu. Jud. Satu-Mare. 11.03.2011
Interviu cu Pr.Jurja Ionel Nicolae11.03.2011,Interviu
cu Pr. Iacob Feier 10.03.2011,Interviu cu Pr. Dumitru
Roman Protopop în Satu-Mare, Pr. Simion Mesaroş,
Baia-Mare.
Interviu cu Pr. Jurja Ionel Nicolae – paroh Comuna
Odoreu. Jud. Satu-Mare. 11.03.2011

Credincioşii aveau grijă de preoţii lor, îi ajutau în


activitate, punându-le la dispoziţie vehicule, uneori
căruţe pentru a se deplasa dintr‘o localitate în alta.
De exemplu fiind solicitaţi, într’o noapte preoţii
Lucian Mureşan, Alexandru Mesaroş, Simion Mesaroş şi
socrul său părintele Răfan, au venit de la Ferneziu, într’o
casă din Târsolţ unde au botezat copiii şi apoi li s’au dat
în picioare cizme de cauciuc pentru a putea merge şi la
alte case.
49
Deconspirarea acestor activităţi şi aflarea lor de către
securitate reprezenta un risc foarte mare, atât pentru
preoţi cât şi pentru cei care riscau a’i primi în casele lor.
Regimul ateu încerca să întrerupă continuitatea
apostolică în Biserica Unită.
Perioada studiilor în clandestinitate era îngreunată de
către factorii ostili acelor timpuri, însă în aproape toate
cazurile s’a studiat 4 ani.
Studentul care urma să fie instruit era pus în faţa a
două realităţi: familia care trebuia întreţinută, iar situaţia
materială nu era mereu tocmai bună şi riscul de a atrage
consecinţele care se puteau răsfrânge asupra studentului
şi a familiei acestuia din pricina apartenenţei şi a susţineii
Biserici interzise. De aceea era necesar ca totul să se facă
cu prudenţă, în mare taină. Puţine persoane ştiau despre
cei ce urmau studiile teologice.
Azi se studiază liber, studentul are la îndemână o
multitudine de surse de informaţii şi o multitudine de arii
de pregătire. Cei care studiau în clandestinitate aveau un
manual, o carte pe care o foloseau toţi, fiind dată de
profesor şi după terminarea studiului înapoiată pentru a
putea fi dată şi altuia!
Curicula de studiu nu era foarte elaborată. Ea
cuprindea materiile importante şi absolut necesare,
precum: Teologia Dogmatică Specială, Teologia Fundamentală,
Teologia Morală, Uzul Sacramentelor, Drept Canonic, Istoria
Bisericii, Teologia pastorală.
Profesorii care predau aceste materii, în zona diecezei
de Maramureş au fost: Lucian Mureşan, actualul
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma,
50
Greco-Catolice şi cardinal, Alexandru Mesaroş, Mesian,
actualul episcop al Eparhiei de Lugoj, părintele Vasile
Mare, părintele Augustin Mare, părintele Ilie Bondre
OSBM, părintele ieromonah dr. de Roma, Gheorghe
Marina, părintele Alexandru Sechel. Părinte spiritual era
preotul care era mai aproape de student, cel care avea
posibilitatea de-a se întâlni mai des cu studentul, însă în
cele mai multe cazuri această funcţie o ocupa părintele
inginer Simion Mesaroş.
Examenele erau programate de comun acord în
funcţie de timpul disponibil. Ele se suţineau în locuinţele
preoţilor profesori sau sub forma unei plimbări prin
pădure, de exemplu cele de la Cicârlău-Vii, jud.
Maramureş.
În „câmpul muncii” fiind şi cu familii, studenţii
trebuiau să facă neobservate desele deplasări în alte
localităţi, pentru a se întâlni cu preoţii-profesori,
Metodele de evaluare nu au nimic comun cu cele de
azi. Evoluţia şi activitatea studenţilor erau monitorizate
de profesor, care era garanţia studentului. Nu exista un
registru, un catalog. A ţine astfel de documente erav
foarte riscant, deoarece odată ajunse pe mâna securităţii,
acele notări ar fi compromis întreaga activitate
clandestină a Bisericii. De aceea preotul-profesor era
garanţia studentului în faţa episcopului.
Examenele erau susţinute o dată la 2-3 luni, iar
întâlnirile pentru studiu se făceau odată sau de două ori
pe lună.

51
Deplasările pentru examene şi studi erau dificile
deoarece trebuiau raportate şi argumentate, în legătură
cu distanţa, scopul vizitelor, persoanele vizitate, etc.
Episcopul care făcea hirotonirile şi conducea aceste
acţiuni din catacombe era Ioan Dragomir. El era
înştiinţat de preoţii-profesori cu privire la pregătirea şi
evoluţia viitorului preot. În cele mai multe cazuri,
episcopul, îl cunoştea şi personal pe student, din timpul
procesului de formare. Primul lucru pe care Preasfinţitul
Dragomir îl aducea la cunoştinţă era riscul mare la care
se expun cei care sfidează regimul, riscul la care îşi expun
familiile şi pericolele BRU din catacombe.
Recunoaşterea studiilor din această perioadă nu era o
problemă, deoarece preotul care studiase clandestin era
cunoscut în cercurile, restrânse, în care activa şi în cazul
preotului, cel care primează este harul primit prin
punerea mâinilor de către episcop. Numirea IN
PECTORE, a Preasfinţitului Iuliu Hossu (5 Martie,
1969), cardinal de către Sfântul Părinte Papa Paul al
VI-lea, putea constitui o recunoaştere simbolică a
studiilor tuturor preoţilor pregătiţi în clandestinitate.
Însă după intrarea în legalitate a BRU, preoţii studiaţi în
clandestinitate s’au înscris la facultatea de teologie unde
cu suport legal şi-au susţinut lucrările de licenţă şi de
masterat.
Moartea Episcopului Ioan Dragomir, în Aprilie 1985,
face ca pentru cei care doreau sfinţirea întru preoţie, să
fie mai greu de realizat. Cel care făcea aceste sfinţiri era
Alexandru Todea, la care însă se ajungea greu, deoarece
distanţa de la Baia Mare la Reghin, unde locuia dânsul,
52
nu este de neglijat. Astfel studenţii pregătiţi după
moartea episcopului Dragomir şi cei care n’au apucat să
fie sfinţiţi, au primit Taina Sfintei Preoţii, abia după
evenimentele din 1989.
Hirotonirile în clandestinitate se făceau în mare
secret, în casele preoţilor-profesori, respectiv în
catacombele lor, în Baia Mare sau împrejurimi. Numărul
participanţilor era foarte restrâns: prezent era episcopul,
preoţii-profesori, nici aceştia nu întotdeauna toţi,
candidatul, soţia acestuia dacă era căsătorit şi uneori şi
alţi membri ai familiei, deşi PSS Dragomir, mai ales
imediat după eliberare, în 1964, nu admitea ca familia să
ştie. Se celebrau două Liturghii. La prima se acordau
treptele lectoratului şi diaconatului, iar apoi în cea de-a
doua se acorda Sfânta Taină a Preoţiei, Liturghie la care
concelebra şi noul sfinţit.
Zece studenţi pregătiţi în clandestinitate a căror
sfinţire n’a putut avea loc din cauza plecării la Domnul a
PSS Dragomir, au fost sfinţiţi în 27 Iulie 1990, la Statuia
Ostaşului Român din parcul oraşului Baia Mare, de către
Arhiepiscopul Alexandru Todea, ridicat în 1991 la
treapta de cardinal. A mai participat PSS Lucian
Mureşan, episcop de Maramureş însoţit de un grup de
preoţi, în prezenţa unui însemnat număr de credincioşi,
estimat la peste o mie.
Candidaţii au fost: 1.Albu, Cristinel, Baia Mare;
2.Deac, Gavril, Baia Mare; 3.Dobrican, Mircea,
Şişeşti/Maramureş;4.Feier, Iacob,Negreşti/ Oaş;5.
Lohan, Gheorghe, Negreşti/Oaş;6. Mureşan, Daniel,
Baia Mare 7.Pop, Gheorghe, Baia Mare; 8.Raţiu, Vasile,
53
Baia Mare; 9.Roman, Dumitru/Orăştie, ulterior Satu
Mare; 10.Velea, Gheorghe,Baia Mare.
În eparhia de Maramureş au fost hirotoniţi 28 de
preoţi dintre care 18 în perioada 1964-1984, restul de 10
preoţi aparţinând ordinului călugăresc al „Sfântul Vasile
cel Mare” OSBM.
***
Pr.Jurja Ionel, Pr. Iacob Feier, Pr. Dumitru Roman,
Pr. Simion Mesaroş.

LISTA (sumară)
A CATACOMBELOR

Lista catacombelor este lungă, necrezut de lungă deşi


incompletă, mai lungă decât a bisericilor BRU, la 1948.
Motivul? Într’un sat, într’o parohie, exista o singură
biserică folosită de toţi credincioşii parohiei. În
clandestinitate, fiecare preot „liber” îşi avea catacomba
sa, dar pe lângă asta, în sat mai funcţionau şi altele, casele
credincioşilor, la fel ca şi în perioada primilor creştini,
când fiecare familie, era o „biserică”. Cu timpul
credincioşii unindu-se spre a celebra sacramentele, se
foloseau de catacombele săpate în comun şi folosite în
comun. În „iepoca de aur” din motive de precauţie, spre
asigurarea siguranţei atât a preotului celebrant cât şi a
credincioşilor, al căror număr creştea, se cerea a nu se
celebra mereu în acelaşi loc. Cu tot riscul, credincioşii îşi
puneau la dispoziţie casa spre celebrare, într’o sâmbătă
sau duminică, la unul, în alta, la altul, în cealaltă, deşi în
54
anii 80, spre sfârşit, în unele locuri s’a celebrat luni la rând
în aceeaşi casă, în Maramureş ca şi în Oaş şi posibil să fi
fost la fel şi în alte părţi. Catacombele „moderne” îşi au
istoria lor una fiecare şi în fiecare localitate. Credem cu
convingere, că misiunea supravieţuitorilor, clerici sau
laici, chiar şi acum, încă nu chiar în ceasul al
doisprezecelea, sunt obligaţi a lăsa mărturie scrisă,
documentată, de înregistrare a catacombelor, pe parohii,
protopopiate şi districte, despre această faţă şi fază a
persecuţiei BRU. Din literatura, foarte puţină pe această
linie ce o avem până acum, este de necrezut, ce istorie
prezintă fiecare catacombă şi una dintr’un sat nu este
identică cu alta din satul vecin. De exemplu,
Aliceni-Târşolţ-Cămărzana din Ţara Oaşului. (vezi
literatura).
La Baia Mare:
- Catacomba părintelui Gheorghe Marian, din Baia
Mare, str. Baia Sprie nr.52 care era şi „catedrala clandestină
a Maramureşului” nu degeaba era aproape vis-a -vis cu
catedrala primului episcop greco-catolic al
Maramureşului, 1930, PSS dr. Alexandru Rusu,
episcopul martir, mort în 9 Mai, 1963 în închisoarea din
Gherla. În catacomba părintelui Marian era
„dispeceratul” căruia i s’a adăugat mai târziu, tot ca
dispecerat şi catacomba părintelui Răfan, pentru
credincioşii Diecezei, din Maramureş/Oaş/Lăpuş.
Oamenii se anunţau aici cerând preot pentru liturghia de
duminică şi sărbători şi pentru celebrarea sfintelor
sacramente în satele lor.

55
- Catacomba păr. Eusebiu Fătu (1923-2004) şi-a
terminat studiile în clandestinitate şi a fost hirotonit în
1949 la Nunţiatură de către Nunţiul O’Hara. A fost
arestat în 1952, la Baia Mare, dar eliberat după câteva
luni. Spre „a i se pierde urma” s’a „refugiat” la Oradea,
la familia unui prieten, Alexandru Munteanu, şofer cu
unsprezece copii iar soţia casnică. Părintele Fătu, i-a
pregătit pe cei mai mari pentru prima sfântă
împărtăşaniei, iar cu tatăl, interesat de cele spirituale, a
început „cursuri” de teologie, devenind preot.
- Catacomba din Baia Mare, str.pictorilor 5/A, „a
călugăriţelor” (vezi catacomba din Cicârlău)
- Catacomba părintelui călugăr basilian, Gavril
Sălăjan, de pe Valea Roşie, din Baia Mare.7
- Catacomba părintelui profesor/ istoric Alexandru
Sechel (1918-2006?7?) „de la bloc,” str. Victoriei, un
înger de blândeţe şi calităţi morale, fost profesor la Liceul
Sf. Vasile din Blaj, 1940-45, apoi preot în judeţul Mureş.
După „trecerea” „benevolă” la „sfânta ortodoxie”
sovietică, pentru că s’a încăpăţânat să nu treacă, a fost
eliminat, ca şi toţi preoţii ca el, din societatea românească
prin calificativul „duşman al poporului” şi osândit să’şi
câştige pâinea pentru el şi familie prin diferite munci
necalificate. Timp de 30 de ani şi 9 luni, a „colindat”pe
şantiere, nevoit să se mute dintr’un oraş în altul. Prigoana
securităţii s’a extins şi asupra copiilor, la promovarea
examenelor. A celebrat, pentru familie şi credincioşi,

7 În documentele securităţii este trecut Sălăjan Vasile. Este una şi


aceeaşi persoană cu Gavril – numele de călugăr.
56
serviciile divine în clandestinitate deşi asta însemna
închisoarea. Între 1990-2002 a predat Istoria Bisericii
Universale, Istoria BRU şi Filosofia Scolastică, la
Seminarul greco-catolic „Dr. Alexandru Rusu” din Baia
Mare, iar între anii 1994-2002 a fost vicar general al
Episcopiei de Maramureş.
- Catacomba „parohie” de data aceasta nu „de la
bloc” ci din casă, din str. Ciocârliei, Cartierul Săsar, a
părintelui Felician Soran, preluată după Iunie 1980 când
părintele Soran a trecut la Domnul, de către părintele
Cornel Ardelean, tot un „clandestin” binecuvântat.
- Catacomba părintelui celibatar Simion Cristian,
originar din Bozânta Mare, fost paroh în
Cămârzana/Oaş, cu ani de închisoare pentru credinţă şi
catacombă în Baia Mare, „de la bloc” pe str. Victoriei în
Baia Mare.
- Tot „la bloc” amintim catacomba părintelui Petre
Istrate, din Cartierul Săsar, str. Izei, acelaşi bloc cu a PSS
Dragomir, doar pe altă intrare.
- Pe strada Alexandri, nr. 33, din Baia Mare îşi avea
locuinţa şi catacomba tot un preot model, din
„rezistenţă” părintele Simion Man. Sunt doar unii pe
care îi ştim, deşi ei sunt mult mai mulţi şi nu mai puţin
„valoroşi” decât cei pe care i-am amintit, iar dacă noi nu’i
ştim pe toţi, îi rugăm să ne ierte pentru omisiune, căci
noi nu puteam face o listă completă. Îi rugăm să o facă
cei ce se vor încumeta, după noi la o asemenea muncă
absolut necesară BRU şi societăţii româneşti de azi şi de
mâine.

57
- Catacomba „de la bloc” a părintelui Andrei Răfan,
din Baia Mare şi a părintelui Simion Mesaroş, ginerele
său, devenită în 1973 neîncăpătoare pentru credincioşii
„de la bloc” în care s’au făcut şi hirotoniri: a păr.Simion
Mesaroş (1942 -) în 8 Septembrie, 1973 şi a părintelui
Grigore Balea din Sighet (1920-2006) în noaptea de 10
spre 11 Decembrie, 1983.
La un an de la hirotonirea părintelui Mesaroş, în 1973,
catacomba părintelui Răfan „de la bloc” a devenit
neîncăpătoare, pentru credincioşii ce o frecventau. Cele
două familii au hotărît să schimbe locuinţele. S’au mutat
cu toţii într’un bloc turn, familia părintelui Răfan într’un
apartament de două camere la etajul III, iar familia
Mesaroş, într’un apartament identic, la etajul VI, pe
aceeaşi scară. Se ştia că „domnul Răfan” este preot, că
fusese în parohie din 1942-1948, iar acum „face slujbă
acasă” aşa încât veneau mulţi din bloc la liturghie. Era
nevoie de un preot şi în confesional. Din acest motiv,
preoţii Răfan şi Mesaroş, socru şi ginere din 1975 „au
divizat parohia.” Părintele Răfan, celebra duminica, la
ora 8, pentru cei mai în vârstă iar Simion, în bucătărie
„şedea” în „confesional.” La ora 10, celebra Simion,
pentru tineret în apartamentul său şi ocupa, părintele
Răfan locul în confesional. Această activitate dublă, a
celor două catacombe „de pe aceeaşi scară de la bloc” a
mers până în 1990. Este de subliniat, că pe aceeaşi scară,
la etajul IV locuia văduva Ana cu cinci copii a părintelui
Victor Fanea, din Trip/Băile Bixad, Ţara Oaşului, arestat
după 1948, tocmai pentru că celebra sfânta liturghie
clandestin. Părintele a murit martir al BRU, în detenţia
58
din Delta Dunării, la Jurilovca/Periprava înmormântat
într’un „sicriu” din stuf (!) nimeni nu ştie unde.
*
Pe linia spre Satu Mare, după câte ştim, au existat:
- Catacomba părintelui Gheorghe Bolchiş, (fost preot
în Silvaş şi la mânăstirea Prislop/Haţeg, Boineşti şi
Trip/Ţara Oaşului) apoi locuind în Tăuţii Măgherăuş,
unde veneau oşenii să’i comande părintelui-pictor, câte
o răstignire pe care, după tradiţie să o aşeze: în faţa
bisericii, în cimitir, în ţarină, la răscruce de drumuri.
Acuzat că face propagandă religioasă „mistică” în
populaţie şi „câştig ilicit” şi că „cutreieră” satele din Ţara
Oaşului spre a lua comenzi, ceea ce era tocmai invers,
oşenii îl căutau pe preot şi pentru alte servicii religioase,8
Părintele a fost urmărit pas cu pas de caracatiţa
securităţii! Din dosarul CNSAS, trei volume, rezultă că
s’au ocupat de dânsul nu mai puţin de 42 de „gradaţi” ai
securităţii de la căpitan şi maior în sus, nicidecum, mai
jos! Unul era colonelul Glegoriu Şanta, foarte activ în
zona Băii Mari, privind rezistenţa greco-catolică. Ce
muncă istovitoare aveau aceşti ciorchini de paraziţi!...
Părintele Gheorghe Bolchiş relatează în memoriile
sale, că având nevoie de lapte, s’a gândit să meargă la
prăvălia care’i era în vecini, la cea mai matinală oră
posibilă să nu întâlească pe nimeni pe şosea, să fie obligat
a sta cu cineva de vorbă ca apoi să fie observat şi să’i vină

8Vezi lucrarea: „Ţara Oaşului,în memorii, acum trei sferturi de veac”


de Teresia Bolchiş Tătaru, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2016.
59
„în vizită” te miri cine şi de ce, ca să fie tras de limbă! Dar
– zice părintele- să nu te minunezi, că la ora aceea, „Duhul”
(cel rău!) – cum îi zicea părintele – era pe şosea în jos şi în sus,
prin faţa prăvăliei unde urma să se aducă câteva sticle cu lapte.”
- Catacomba părintelui Bârle, fost preot în Ilba, retras
la Buşag.
- Catacomba din Cicârlău, a preotului-călugăr, Ilie
Bondre OSBM şi a surorii sale Zelia, călugăriţă din
Congregaţia Maicii Domnului. Cu toate că cei doi fraţi
aveau locuinţă în Baia Mare (str.Pictorilor 5/A) pe
pământul moştenit de la părinţi, au construit la
Cicârlău-vii, o casă, cu dependinţe pentru rugăciune şi
meditaţie. A devenit un punct central greco-catolic, unde
anual, din 1979 se ţineau patru serii de exerciţii spirituale:
pentru preoţi, călugăriţe, preotese şi tineri. Catacomba a
fost şi biserica de depuneri de voturi solemne în Ordinul
Basilian şi de hirotoniri, unde, de exemplu de Ziua
Crucii, 14 Sept. 1988, a hirotonit şi mitropolitul
Alexandru Todea.
- Catacomba părintelui călugăr basilian, de la Bixad,
Arsenie, de la Seini, după ce a ieşit din închisoare.
La Satu Mare a funcţionat în toată perioada după
1964 pe str. Gh. Doja nr.5, catacomba călugărilor
basilieni, păr. dr.de Roma din 1933, în limba latină,
Gheorghe Marina şi Leon Bob, ajutaţi de tânărul
seminarist-novice, în clandestinitate, Alexandru-Emil
Jurje, frate cu părintele Ionel Jurje şi nepoţii părintelui
Ilie Bondre. Catacomba basilienilor, prin afluenţa de
credincioşi se situa pe primul loc, în zonă.

60
- În Satu Mare mai funcţiona catacomba părintelui
Sever Paul, fost preot în Moşeni/Oaş, până la arestarea
din 1952, revenit în oraş după amnistia din ’64.
- Tot în Satu Mare, pe str. Paris. nr.5, mai funcţiona
catacomba părintelui Vasile Gavriş, „feciorul popii Gavriş
din Boineşti/Oaş” eliberat din „pensionul tovărăşesc” în
1964.
- Catacomba din Prilog, Ţara Oaşului/jud. Satu
Mare, care înlocuia Mânăstirea Bixad a „unchiului Mihai”
,călugărul basilitan, ce vindeca bolile trupului cu
„buruieni” iar ale sufletului, cu rugăciuni, ajutat de sora
sa Ana. Veneau la el din toată ţara, pentru sfat şi lecuire!
„Casa de pe colina de nord a satului a devenit nu numai pentru cei
din Prilog, ci pentru toată Ţara Oaşului simbolul Bisericii
Greco-Catolice Române. (...)Prilogul a devenit cel mai puternic
centru catolic de spiritualitate al clandestinităţii în zona Oaşului.”
(Păr. canonic, protopop Iacob Feier, Creştinismul catolic
în Ţara Oaşului, pag.114).
Avem chiar un martir
al catacombelor, pe
părintele Victor Fanea
(foto), născut la 17
Octombrie 1919 în
Bixad/ Ţara Oaşului şi
decedat în 4 Iunie 1960, în
lagărul de muncă forţată
„colonia” de la Periprava
din Delta Dunării şi
îngropat nu se ştie unde
într’un sicriu de stuf
confecţionat de „colegii” din colonie, de ţinuţii politici.
61
Părintele Fanea „Martirul de la Bixad” a fost arestat
de Sfânta Maria Mare, în 15 August 1956, pentru că:
„ținea slujbe greco-catolice «în secret»”! Pentru acest
„grav delict” a fost condamnat la zece ani de închisoare.
Părintele Victor Fanea, martir pentru credință era
bolnav de TBC iar munca istovitoare de la stuf, cu
norme inumane, l’a răpus, lăsând acasă o familie cu cinci
copii mici.

În Maramureş/Sighet
La Sighet, mult frecventată a fost catacomba
părintelui Grigore Balea (1920-2006) de pe strada M.
Kogălniceanu, 23. Absolventul de teologie de la Oradea
din 1946 şi-a aşteptat „o viaţă de om” hirotonirea
propusă de PSS Alexandru Rusu pentru 1 Decembrie,
1948, dar evenimentele anului 1948 pentru BRU... A
ajuns să primească Sacramentul Sfintei Preoţii, abia în
noaptea de 10 spre 11 Decembrie, 1983, în catacomba
părintelui Andrei Răfan din Baia Mare, oferit de PSS
Ioan Dragomir. Ca şi a celorlalţi, mulţi, preoţi martiri şi
mărturisitori şi biografia părintelui Grigore Balea este o
adevărată epopee, înainte, dar mai ales după „revoluţia”
din Decembrie 1989. (Vezi bibliografia, T.B.Tătaru,
Maramureş, mândria şi durerea noastră... şi pentru
ceilalţi preoţi din Maramureş.)
- La Sighet a existat catacomba părintelui-profesor
Vasile Paul, moroşan din Crăceşti, azi, Mara, studiat la
Academia teologică din Blaj, pedagogie-psihologie şi
istorie-fililogie la Cluj, în perioada ungurească, când a

62
funcţionat ca profesor de religie la liceul piarist,
romano-catolic din Sighet.
Părintele Vasile Paul din Sighet, a fost un alt apostol
al catacombelor, cu închisoare de teroare la ucrainieni, la
Ujgorod, după 1945, unde a fost chinuit nouă luni,
pentru că în calitate de teolog român şi profesor de
religie, a refuzat semnarea listelor comuniste de aderare
a Maramureşului românesc la Ucraina sovietică.
Părintele Vasile Paul a fost hirotonit la 8 Decembrie,
1987, de către FPSS Alexandru Todea, în Reghin, pe str.
Apalinei 34, în aceeaşi zi, cu părintele Dumitru Cordoş
din Negeşti/Oaş iar la 11 Martie, 1989 a fost hirotonit şi
Cornel Ardelean din Baia Mare, (azi la Sarasău) toţi trei
din dieceza de Maramureş.
- La Sighet a mai funcţionat şi catacomba părintelui
Vasile Hotico.
- Catacomba părintelui Gavrilă Gorzo, din Vişeul de
Sus/ Maramureş. Spre a ieşi din catacomba rămasă
activă şi în „libertatea” „democraţiei originale” a fost
nevoit să construiască biserică, deoarece „iubirea” şi
morala creştină-ortodoxă nu înţelege să dea înapoi lucrul
furat.
- Catacomba părintelui Ioan Dunca Joldea
(1907-1968) din Ieud/Maramureş, „sfântul
Maramureşului” persecutat şi întemniţat de horthysti, ca
preot român angajat pentru drepturile românilor;
persecutat şi întemniţat de cozile de topor comuniste,
pentru motivul de-a fi fost preot catolic român (vezi
bibliografia).

63
- Catacomba părintelui protopop Grigore Riţiu
(1892-1969), din Săpânţa, este una din paginile de
tragedie ale românilor greco-catolici. El este iniţiatorul şi
autorul moral al renumitului „Cimitir Vesel” din Săpânţa
Maramureşului. 9 (vezi bibliografia).
- Catacomba părintelui Vasile Chindriş (1905-1972),
la Cluj, originar din Ieud/ Maramureş, la fel, unul dintre
preoţii „munte de jertfă” Este cel ce a înfiinţat interbelic,
revista greco-catolică, „Viaţa creştină” la Cluj.
- La fel, o pastoraţie de catacombă a desfăşurat în
Maramureş, în Ieud, la Cuhea (Bogdan Vodă),
Dragomireşti şi Botiza, părintele Alexandru Chindriş din
Ieud, văr primar cu preotul celibe, „munte de jertfă”
Vasile Chindriş, din Cluj.
*

Catacombele din Blaj

Încercăm să recuperăm; ca să nu ne încadrăm în


vorba părintelui Mitrofan: „Ne-au plecat ştiutorii în veşnicie
şi... am rămas proşti”! – Nu numai pentru asta, ci pentru a
face un serviciu Istoriei şi Bisericii noastre. Desigur, că la
fel este şi gândul cucernicului nostru interlocutor, care
ne-a relatat:
Catacomba părintelui profesor-savant, Ştefan
Manciulea se afla pe strada, azi, Petru Maior, nr.4, unde
şi-a construit casă, la o margine din hula Blajului. Apoi

9Maramureş – Mândria şi Durera Noastră, Teresia Bolchiş Tătaru,


Ed. „Gutinul” Baia Mare, 2001
64
s-au mai construit şi iar s-au construit case prin preajmă,
azi fiind în plin cartier.
O altă catacombă a fost a părintelui profesor-filosof
Ioan Micle.
Într-o vreme rămăsese un fel de ordinarius, părintele
Iuliu Moga, pictor peisagist foarte talentat. Şi la el acasă
se făcea slujba, cu discreţie.
Sunt aproape convins (părintele canonic Mitrofan),
că şi părintele Judveian Nicolae, decedat mai an, la vârsta
de 100 de ani, slujea acasă deoarece n-a acceptat trecerea.
Până prin anii 1995? a dăinuit aici la Blaj şi părintele
Barna Semproniu aparţinător de Eparhia de Lugoj.
După 1989 cerea episcopului de la Lugoj permisiunea de
a depinde de Blaj, fiind stabilit aici. A decedat la vârstă
înaintată. S-ar putea să defavorizez pe unii preoti al căror
nume nu l-am ştiut şi nici pe ei, dar, o listă aproximativă
de disidenţi-rezistenţi ar mai fi: Dionisie Pop, Gizdavu
Victor, Cipariu Ioan, Sârbu Moise, Sârbu Leon (fraţi),
Sârbu Eugen, (văr cu fraţii), Breazu Ion (cumnat cu fraţii
sau cu vărul lor), Grama Victor, Vultur Ioan, Borcea
Iacob, Dulău Iustin, Pinca Ion, Turcu Ioan, Cristea
Mihai, Oltean Alexandru, Popa Ioan, şi alţii…
„Se pare că în acele vremuri, după interzicere şi după prigoana
cu închisoarea, tot au mai rămas la Blaj rezistenţi greco-catolici
neconvertiţi la ortodoxie, care au desfăşurat munci necalificate pe
unde au putut, dar şi-au păstrat identitatea sacerdotală
greco-catolică. Ne-au plecat ştiutorii în veşnicie şi am rămas
proşti…” Păr.dr. I.Mitrofan.
*

65
Catacomba din Oraşul Victoria, de la poalele
Munţilor Făgăraş, îşi are o istorie aparte şi poate este
catacomba cu viaţa cea mai lungă, din Transilvania „ierei
lumină”. Deservită de părintele dr. în chimie, Octavian
Moisin (1914-2013) istoria catacombei, cum se
împleteşte strâns cu Istoria BRU, din perioada
comunistă a persecuţiei, ca şi cu persecuţia de 26 de ani
din „democraţia originală”, la fel de strâns se împleteşte
şi cu istoria familiei Moisin.
La poalele Făgăraşului, în localitatea Ucea, în perioada
interbelică câţiva cehi şi-au construit o fabrică de
produse chimice. Tovarăşii au hotărît să lărgească vechea
fabrică şi să o profileze pe producţie de armament. Vor
construi un oraş nou, muncitoresc primul din România
care nu va avea biserică. După moartea lui Stalin în
Martie 1953, din anul următor, Ucea a primit un nume
nou, Oraşul Victoria, a se înţelege Victoria socialismului.
În 1914, la Hunedoara, dintr’o familie intelectuală de
patrioţi români s’a născut Octavian Moisin, care a
devenit inginer chimist, meserie ce a practicat-o şi în
război, în calitate de ofiţer. În 19 Noiembie 1942, când
ruşii au început contraofensiva, a fost prins şi ofiţerul
Octavian Moisin, cu mai multe divizii româneşti în
încercuirea „cazanului” de la Cotul Donului. Din trupele
diviziei sale n’a scăpat nimeni în afară de O. Moisin şi
preotul romano-catolic Petre Băcăuanu. Sub ploaia de
gloanţe ale ruşilor care trăgeau de la câţiva metri,
mergeau amândoi ţinându-se de mână şi rugându-se, el
la Sfânta Fecioară Maria, preotul, la Sfântul Anton.
Deodată s’a lăsat aşa o ceaţă groasă în care s’au pierdut.
66
În acele cumplite momente, inginerul ofiţer Octavian
Moisin a făcut legământul că dacă scapă din acel iad, se
va preoţi. Putem spune, că de la început, hotărîrea a fost
a Providenţei, care îl pregătea! După război a lucrat la
Câmpina, dar se pregătea în teologie. A fost hirotonit în
clandestinitate, la 8 Decembrie, – la o săptămână după
emiterea decretului 358 din 1 Decembrie, 1948, de
interzicere a BRU – de către arhiepiscopul mitropolit
romano-catolic de Bucureşti, PSS Cisar, cu
consimţământul Nunţiului Apostolic, Gérard, Patrick
O’Hara, în baptisteriul Catedralei romano-catolice,
„Sfântul Iosif”, din Bucureşti. Este a doua sfinţire, dar
prima întru preot, de la Nunţiatură, din toamna anului
fatidic, 1948, după arestarea episcopilor. Prima a fost
consacrarea întru episcop a lui Ioan Ploscaru, la 30 Nov.
1948, tot în catedrala „Sf. Iosif,” din Bucureşti, celebrată
de către însuşi Nunţiul O’Hara.
Pentru Biserica catolică latină, 8, Decembrie, este o
mare sărbătoare. În 1854, papa Pius al IX-lea a emis
dogma Nepihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria,
adică Maria în sânul mamei ei a fost concepută fără de
păcat. Cea care urma să’L aducă pe Pământ pe
Mântuitorul nu putea fi decât tot atât de curată ca şi
însuşi Fiul ce urma să se nască din Fecioara. Papa a fixat
data sărbătorii pe 8 Decembrie. Patru ani mai târziu, în
11 Februarie, 1858, Sfânta Fecioară i se arată Bernadettei
Soubirou, copila de 14 ani, care la îndemnul părintelui
Peyramal, preotul de Lourdes, o întreabă pe „minunata
Doamnă” cum o cheamă şi cine este? Sfânta Fecioară, la
apariţia din 25 Martie, de Buna Vestire îi spune
67
Bernadettei în dialectul bigore din Pirineii francezi, care
se vorbea în Lourdes: „Que soi era immaculada concepciou”
(Sunt Concepţia Imaculată= Neprihănita Zămislire).
Ofiţerul chimist Octavian Moisin s’a rugat Sfintei
Fecioare să’l apere, şi se va preoţi. Hirotonirea lui a avut
loc de ziua Fecioarei Maria, de 8 Dec. 1948. O
coincidenţă? O, Nu! Tot ceea ce a fost şi a urmat, arată
că, nu! Aici lucra Providenţa, care prin Sfânta Fecioară
Maria, le pregătea pe toate.
Inginerul Octavian Moisin este mutat de la Câmpina,
în Oraşul Victoria, pe un post de conducere a
„Combinatului chimic” tovărăşesc, în oraşul tovarăşilor,
fără biserică! Aceştia însă nu ştiau că duc cu ei un preot
catolic, care încă din prima zi, când tovarăşul inginer
chimist, Octavian Moisin a pus piciorul în Oraşul
Victoria, în 21 Iunie, 1952, în locuinţa lui improvizată a
celebrat prima Sfântă liturghie catolică, de rit bizanin,
greco-catolică. A inaugurat prima biserică din Oraşul
Victoria, catacomba familiei sale, prima catacombă din
zonă. Ce a urmat? Persecuţia sub toate formele: asupra
Bisericii, asupra preotului şi inginerului doctor în chimie
şi om de bază în Combinat, dar care nu corespundea
politic, asupra familiei: şapte copii dintre care doi preoţi
sfinţiţi în clandestinitate, ingineri şi medici. Vezi lucrările
„scriitorilor” familiei, în special a fiului, preot dr în
istorie, Anton Moisin. Catacomba Moisin a funcţionat
neîntrerupt, din 1952 până în Decembrie 1989 şi
continuă să funcţioneze, căci ca şi cele mai multe
catacombe, datorită fundamentalismului ortodox
românesc, s’au transformat, mutându-se din casă, afară
68
în parc, în cimitir, în şură, sau în căminul cultural sau
într’o sală de clasă, sau chiar în biserica greco-catolică,
dar de unde abia intraţi, credincioşii au fost alungaţi, din
nou în stradă ş.a.m.d.
În Oraşul Victoria, unde în perioada comunistă,
ortodocşii erau „pă nicări” exista o singură biserică, în
catacomba familiei Moisin, după 1989, s’au construit trei
biserici ortodoxe şi o capelă. S’a mai construit o biserică
baptistă şi încă două case de rugăciune neoprotestante,
în vreme ce BRU dispune doar de o capelă şi de
catacomba Moisin. Doar BRU oficialităţile n’au fost
dispuse să’i acorde un teren potrivit pentru a se construi
o biserică. Oare acelaşi Spirit Sfânt, după revoluţie „a
plecat în concediu” din Oraşul Victoria? Să nu ne grăbim
cu concluziile, căci aşa, cum ofiţerul Octavian Moisin a
scăpat teafăr de sub ploaia de gloanţe ruseşti, la Cotul
Donului, noi nu cunoaştem Căile Domnului!
Părintele Octavian Moisin a fost numit canonic
metropolitan şi prelat papal, iar în Iunie 2013, la 99 de
ani, a fost chemat la Domnul spre a primi cununa vieţii
veşnice alături de modelul de soţie, mamă şi preoteasă,
Doamna Maria Moisin, trecută ceva mai înainte, la viaţa
de veci. Au fost înmormântaţi la Oradea.

69
- Catacomba PSS Iuliu
Hirţea (1914-1978), episcop
clandestin de Oradea, după
ce a ieşit din închisoare în
1964, a locuit în Oradea pe
str. Magnoliei nr. 5, în spatele
basilicii romano-catolice
unde mergea la liturghie.
Ulterior şi-a cumpărat un
apartament în cartierul
Velenţa, str. Războieni, nr. 64, bl.T/4/48, iar în ultimii
ani, prin 1976-1977, a cumpărat un apartament vis-a-vis
de Seminarul greco-catolic din Oradea pe Bulevardul
Magheru. Deci în tot atâtea locuri, era catacomba pentru
celebrarea a celor sfinte, inclusiv hirotoniri. Cunoaştem
numele câtorva preoţi sfinţiţi în clandestinitate, în 1973,
de către PSS Hirţea, (posibil ca nu toţi să fi fost sfinţiţi în
acelaşi an): părintele Ciaca, părintele Alexandru
Muntean, părintele Mangra, părintele Horia Cosmovici,
părintele Ioan David din Carei şi încă doi din dieceza de
Maramureş, hirotoniţi la Oradea, părintele Gheorghe
Dipşe (decedat) şi părintele Vasile David, OSBM
(decedat) fost profesor de matematică la Liceul
Gheorghe Şincai din Baia Mare.
Tot din OSBM au mai fost hirotoniţi, la Oradea,
„fraţii” călugări: Borota Efrem, la 16 Oct. 1972, şi Pop
Vincenţiu, la 22 Oct. 1972.
Spre a nu se confunda cu părintele Vasile David
OSBM, din Baia Mare, dăm datele de care dispunem
despre părintele Ioan David, fost OSBM, născut la 18
70
Iunie, 1931 în comuna Supuru de Jos, din părinţii
Gheorghe şi Floare. Liceu l-a făcut la Şimleul Silvaniei,
după care s’a îndreptat spre mânăstirea Bixad, unde şi-a
făcut noviciatul, iar apoi armata, timp de trei ani. S’a
căsătorit cu Bighe Livia alături de care a trăit 49 de ani.
Obligat să părăsească călugăria, mânăstirea desfiinţând-o
tovarăşii, totuşi n’a renunţat la preoţie, pregătindu-se cu
PSS Hirţea şi fiind hirotonit în 1973. A fost activ în
pastoraţie atât în clandestinitate cât şi după, contribuind
la consntruirea bisericii din Tăşnad şi a capelei spital din
Carei. A trecut la cele veşnice în Noiembrie 2015, la
Carei unde este înmormântat.
*
- Catacomba , de la
Tranisu, jud Cluj, în
Munţii Apuseni, unde PSS
Hossu a fost numit
profesor şi unde îl vizita
des PSS Hirţea. Şi aici au
avut loc hirotoniri
clandestine.
- La Oradea a mai
funcţionat după 1973,
catacomba părintelui
Alexandru Muntean,
fost şofer, acela la familia
căruia a tras părintele
Eusebiu Făt, din Baia
Mare şi pe care l-a pregătit
în teologie.
71
După câţiva ani, tatăl a fost hirotonit preot,
deschizând catacomba sa la Oradea, din Piaţa Bucureşti,
la bloc. Doi dintre băieţii pregătiţi de părintele Fătu
pentru prima sfântă împărtăşanie, au urmat teologia la
Roma. Părintele celib drd. Iuliu Vasile Muntean, fost
vicar judecătoresc la Oradea, spiritualul tinerilor din
ASTRU şi al cercetaşilor, actualmente este vicar general
al Episcopului John Michael Botean, în Canton (Ohio)
USA. Celălalt frate, Ioan, căruia i se zicea Ionică, a rămas
în Italia. Este căsătorit, are cinci copii şi este profesor de
religie, lângă Bari. Familia părintelui Muntean a fost şi
familia preasfinţitului Hirţea, care a avut grijă de
Preasfinţitul până la capăt.
- Catacomba părintelui Pavel Dragota din Silvaşul
de Sus, care a continuat catacomba părintelui Aurel
Aron, după moartea acestuia. După „revoluţie” părintele
Dragota, protopop onorar de Haţeg, ne-a declarat în
2005, la o vizită în Silvaşul de Sus, că dacă dânsul a
devenit preot i se datorează părintelui Gheorghe
Bolchiş, preot în Silvaşul de Sus, în anii 1930-40. Acesta,
prin orele de religie, i-a făcut catecheza în şcoala primară,
din sat în aşa măsură încât l-a marcat spre preoţie. I-a
rămas îndatorat părintelui Bolchiş pentru toată viaţa,
chiar şi dacă a avut de suferit, ca şi toţi ceilalţi preoţi
martiri şi mărturisitori ai Bisericii Române Unite.
- Casa părintelui Aurel, Aron (succesorul părintelui
Bolchiş)- din Silvaşul de Sus, protopopiatul Haţeg, jud.
Hunedoara, episcopia de Lugoj, – a continuat să
funcţioneze ca şi catacombă şi în deceniul I al mileniului
XXI, deci o catacombă în „libertate” pentru credincioşii
72
greco-catolici din sat, cei care au păstrat în biserica lor,
pe toată perioada comunistă, icoanele de Calea Crucii şi
celelalte însemne catolice, cu toată ameninţarea preotului
ortodox şi încercarea lui de-a le scoate. „Ori el, ori noi”!- au
spus silvăşenii şi inflexibilul preot ortodox a fost obligat
să plece. Dar „fraţii” după „revoluţie” s’au instalat
comod, la Silvaş, sub „oblăduirea” comercială a
mormântului părintelui Arsenie Boca de la Prislop,
mânăstire de patrimoniu a Ordinului călugărilor basilieni
din Ardeal şi gospodărită de parohia greco-catolică din
Silvaşul de Sus, „de când se ştiu”! Ca să constatăm, în
anul Domnului, 2016, că silvăşenii catolici, tot nu au
biserică. A lor, aceea din mijlocul satului, din care preotul
ortodox, în timpul comunismului a fost obligat de
credincioşi, „să plece” azi stă închisă. Nu este folosită
nici măcar de mâna de ortodocşi rămaşi în sat, pentru
care, capela ortodoxă, de pe drumul spre Prislop,
construită în timpul României Mari, tot pentru „mâna de
ortodocşi” veniţi în sat, este prea de ajuns! Greco
catolicii tot într’o catacombă se roagă, în vreme ce
biserica lor, ce stă sub semnul „dragostei frăţeşti” nu este
folosită de nimeni, stă închisă!!! Cu ajutorul Episcopiei
de Lugoj, silvăşenii au cumpărat o casă din sat pe care au
amenajat-o de capelă, aşa încât au şi ei...biserică! Biserica
lor...intrată în tradiţia catacombelor adusă de comunism
la ruină.
*

73
Catacomba din Cluj
Desigur că şi la Cluj, ca şi în alte părţi, au funcţionat
şi alte catacombe: a părintelui Tertulian Langa, a
părintelui Eugen Popa, retras de la Blaj, a părintelui
Matei Boilă şi a altor preoţi, a călugărilor basilieni, a
părintelui Prunduş şi Arieşan Gavril de pe str. Gheorghe
Lazăr nr.20, după închisoare. (Detalii importante, vezi în
biografia părintelui ieromonah Grigore-Gavril Arieşan).
Înainte să se regrupeze comunitatea călugărilor
basilieni, pe Gh. Lazăr, în apartamentul sorei Estera din
CMD, din Gheorgheni/Cluj, în care îl îngrijea pe
părintele Silvestru Augustin Prunduş a funcţionat
catacomba acestuia, unde s’au făcut şi multe hirotoniri...
totuşi o catacombă din Cluj este unică şi de mare valoare!
*
Părintele Pantelimon „Pintea” Aştilean, printre primii
hirotoniţi de PSS Ioan Dragomir, în clandestinitate la
Cluj – după ieşirea episcopului din „pension” în 1964 –
a lucrat ca tehnician într’un laborator la Urgenta, la
Institutul Inimii de pe strada clinicilor universitare din
Cluj. După Decembrie 1989, a trecut la Episcopia
greco-catolică de Cluj-Gherla, unde a fost numit secretar
la Institutul Teologic şi vicar pastoral al diecezei. După
eliminarea împreună cu Lucian Mureşan, actualul
cardinal, din Seminarul Teologic din Alba Iulia, în 1959,
de către tovarăşi, seminaristul Pintea a continuat
legătura, la Cluj, cu preoţii romano-catolici. Aceştia, sub
îndrumarea PSS Márton Áron, de pie memorie, unicul
episcop romano-catolic rămas în Transilvania, au
început să înveţe româneşte spre a’i putea servi pe
74
românii greco-catolici, ce se îndreptau spre ei în nevoile
lor spirituale. Aşa se face că teologul Aştilean s’a
împrietenit cu protopopul romano-catolic, ungur, de
Cluj, Monseniorul Tiriak Árpád. Protopopiatul diecezei
romano-catolice ungureşti de Cluj, deţinea în proprietate
(deţine şi azi) o clădire masivă, de două etaje şi demisol,
pe strada Moţilor nr. 3, din Cluj. Protopopul i-a oferit
prietenului Pintea şi surorii sale, Aurelia, o locuinţă în
această clădire, la etajul I şi o cameră la demisol. Camera
de la demisol este la nivelul trotuarului, aşa încât
dinlăuntru se vedeau bine cizmele securistului care
uneori îşi făcea rondul prin faţa clădirii. În această
încăpere de la demisol, sora terţiară basiliană Aurelia a
amenajat o capelă. Aceasta a fost catacomba şi catedrala
episcopului Ioan Dragomir în care a sfinţit în harul
preoţiei un număr de bărbaţi, tineri sau mai în vârstă care
şi-au dorit a’L servi pe Dumnezeu, ca lucrători în via Sa,
cu patrafir.
Biserica lui Christos a cunoscut catacombele de la
începuturile ei, sub diferite forme, motivaţii şi scopuri, le
cunoaşte şi azi, pe mapamond, după două milenii de
creştinism, şi fiecare catacombă, îşi are valoarea ei în faţa
Domnului şi a Istoriei. Considerăm însă că această
catacombă a BRU, din Cluj este unică în lume. De
ce? Pentru că în această catedrală a clandestinităţii
catolice româneşti a fost oferit harul preoţiei unui număr
însemnat de solicitanţi (cu regret că încă nici în 2016 nu
avem o evidenţă clară, a lor) dintre care unul, Alexandru
Mesian, a devenit episcop de Lugoj, iar altul, Lucian
Mureşan, cardinal. BRU mai are o catacombă, în care a
75
fost sfinţit un viitor episcop, Virgil Bercea, episcop de
Oradea, aceea a PSS Alexandru Todea, de pe str.
Apalinei 34 din Reghin, dar unde nici acolo nu ştim câţi
au primit Sacramentul preoţiei.
*

Iată o mărturie dintr’un interviu al Excelenței


Sale ÎFPSS Lucian Mureșan, din 2006, luat de
Adriana Szabo și transmis pe internet.
Hirotonit într’un beci de bloc. Care a fost
cel mai greu moment pe care l-ați trecut în
perioada comunistă?
„N’aș putea să vorbesc despre un singur moment.
Momente grele au fost mai multe în timpul perioadei comuniste,
dar mi s’a părut că cel culminant a fost atunci când am fost
hirotonit ca preot într’un beci al unui bloc din centrul Clujului,
noaptea, între orele două și patru și eram prezente doar 3
persoane: episcopul celebrant, încă un preot și subsemnatul,
candidat la preoție, iar pe trotuarul de afară se auzeau pașii
securistului. Acela a fost cel mai greu moment pentru noi, dar
Dumnezeu a voit ca eu să fiu preot și s’a desăvârșit lucrarea
și am fost preot.”
Care a fost aportul Preasfințitului
Dragomir la devenirea dumneavoastră ca
preot?
„După întoarcerea sa din pușcărie, am fost primul din
zona de nord pe care l-a hirotonit întru preoție. Episcopul
Dragomir a fost celebrantele care m’a hirotonit preot și îi

76
mulțumesc și mă rog zilnic pentru sufletul său nobil, să îi facă
Dumnezeu parte cu drepții.”
Care a fost persoana sau persoanele care
V’au sprijinit cel mai mult?
„Sigur au fost mai multe persoane care au conlucrat la
formarea mea ca preot, dar îmi aduc aminte cu pietate, cu
evlavie, mai ales de părintele Eusebiu Fătu, care a trecut la cele
veșnice. În ultima vreme el a fost spiritul acestui Institut
Teologic de aici, din Baia Mare.”
Ceasul Domnului pentru catolici.
Ce V’a animat în tot acest timp?
„O speranță pe care nici eu nu puteam să o exprim. Niciodată
nu m’am gândit la ceva concret, dar simțeam că va veni ozi.
Ași cita din cardinalul Alexandru Todea: „Va veni un ceas
al Domnului când Biserica noastră va ieși din nou la lumina
zilei” - și momentul a sosit.”
*

Ordinariatul diecezei de Cluj


al Bisericii Unite
ar trebui să se îngrijească,
de catacomba de la demisolul de pe Moţilor 3,
care încă mai există,
să rămână muzeu
pentru cei de azi şi cei de mâine,
cărora să le arate
organizarea, rezistenţa, lupta şi rugăciunea
Bisericii clandestine
document practic, real,
despre anii grei, de prigoană
77
pus în faţă
tuturor celor ce deja încearcă a spune:
„Ah, dar n’a fost aşa!” – ci aşa cum le convine,
căutând ca să se spele
de crimă şi ticăloşie,
cum vor căuta să’i mintă,
mai ales pe cei de mâine.
*
Ne găsim în ceasul al doisprezecelea în care mai
există vieţuitori consacraţi în catacomba din Cluj şi care
mai deţin, nu numai amintirea cum era amenajată
încăperea pentru hirotoniri ci şi obiecte de cult folosite,
la ora aceea, în catacombă. Spre exemplu, părintele
inginer Simion Mesaroş, vicarul general al eparhiei de
Maramureş, de sub pastoraţia clandestină a PSS
Dragomir, păstrează acasă (deocamdată neexistând un
muzeu), pălăria şi reverenda, episcopului Ioan
Dragomir de Maramureş, cu tiv roşu-violet aşa cum
poartă episcopii catolici. Toate acestea trebuie să
îmbogăţească acest unic muzeu al lumii creştine şi al
Bisericii Române Catolice româneşti de rit oriental,
bizantin.
În afară de asta, pe lângă faptul că un muzeu
îmbogăţeşte zestrea spirituală a unui oraş, a unei
localităţi, pentru Cluj ar fi încă un punct turistic valoros
şi unic în felul său. Muzeul ar fi cel mai potrivit mijloc
de popularizare a Istoriei Bisericii Catolice de rit
oriental, în speţă a Bisericii Române Unite, cu martiriul
78
ei, poate tocmai ceea ce nu’şi doresc cei ce au aruncat-o
în martiriu, dar asta nu înseamnă că noi, fiii ei, să trecem
cu nonşalantă nepăsare pe lângă această valoare unică
în lumea creştină contemporană! Ei, dacă ar fi ea a altei
naţiuni sau chiar a altei religii, cum ar fi devenit deja,
poate chiar monument UNESCO! Prea mult spus, vor
zice unii! Dar dacă ne gândim bine, nepărtinitor, cu
inimă curată şi cu adevărat suflet de creştin, vom vedea
că nu este decât adevărul adevărat, căci nimeni altul nu
este Calea, Adevărul şi Viaţa, decât unic, Christos, iar
aceasta a fost „catedrala Lui”! Ori dacă El, Domnul
nostru nu o merită, atunci cine altcineva va merita
această deosebită consideraţie?!? Deci, salvaţi
catacomba din Cluj.
*

Preasfinţitul Ioan Dragomir, episcopul


CATACOMBELOR.

Toţi cei şase episcopii din garda a doua, clandestini,


au fost episcopii catacombelor, dar din cât cunoaştem,
nici unul n’a fost atât de activ precum PSS Dragomir.
Aceasta se datorează probabil şi faptului că activa pe
teritoriul a două Dieceze, Cluj-Gherla şi Maramureş,
întrucât PSS Ioan Chertes, consacrat pentru Cluj, după
eliberare, datorită chinurilor la care a fost supus în
detenţie, n’a mai avut puterea fizică de-a activa după
cerinţele şi marea nevoie a pastoraţiei.
79
Biografia PSS Ioan
Dragomir încă nu s’a scris ca
şi a celorlalţi episcopi martiri
şi mărturisitori. De ce? Cu
regret, dar nu știm! Sursele
vii de documentare se
împuţinează, ori mărturia lor
este covârşitoare şi nu va
putea fi recuperată niciodată.
1)Ne referim la persoanele
care l-au cunoscut în
perioada activităţii în
clandestinitate. 2) sursa de
documentare ce o oferă preoţii pe care i-a hirotonit în
catacombe. 3) o sursă de documentare deosebit de
valoroasă ne-o oferă dosarul CNSAS. 4) o altă sursă de
documentare o oferă arhivele instanţelor de judecată,
documentele privind derularea proceselor lui, (a lor)
sentinţa de condamnare, declaraţiile ce au survenit
acestora, etc. şi 5) nu în ultimul rând bibliografia vastă,
deja a BRU, apărută după „revoluţie” în care apar
crâmpeie din viaţa şi activitatea episcopilor noştri, din
garda I, din închisori, din garda a II-a, din detenţie şi din
activitatea clandestină. De menţionat sunt autorii:
Silvestru Augustin Prunduş-Clemente Plăianu, Anton
Moisin şi Simion Mesaros, cu precădere despre PSS
Dragomir şi alţii.
Preasfinţitul Ioan Dragomir, (1905-1985) s’a născut
la 11 Octombrie, 1905, în Ariniş pe Someş, la ora aceea

80
judeţul Sălaj / Codru, iar satului în termeni populari, i se
spunea Ardihat.
*
Azi Arinişul este încadrat în judeţul Maramureş, care
ca judeţ se întinde dincoace de Munţii Gutâi, peste
ţinutul Chioar, Lăpuş, Codru şi o parte din Sălaj.
Maramureşul de dincolo de Gutâi, respectiv, Ţara
Maramureşului, de pe Mara, Iza, Cosău şi Vişeu, până la
Tisa, azi este denumit Maramureşul istoric, ceea ce
istoric este incorect. Corect ar fi a se numi această parte,
Maramureşul geografic, dar, azi spre a face deosebirea
între ţinuturile intrate administrativ în Maramureş ca
judeţ, se vorbeşte de Maramureşul rămas la România,
din 1920, de pe Mara, Iza, Cosău şi Vişeu, cu termenul
de „istorice”. Din 1385, când Maramureşul devine
comitat feudal al Ungariei, se întindea de la Gutâi şi până
la Carpaţii Păduroşi, la Nord, iar Tisa, albă şi neagră, încă
de la izvoare era axa lui principală. Acesta era
„Maramurăşul” întreg, cu văile de pe stânga, Mara, Iza,
Cosău şi Vişeu iar pe dreapta pe Valea Bârjabei, Valea
Neagului, Valea Talabârjabei, Valea Tărasului şi Valea
Săpurcei. Maramureşul întreg, respectiv cel de pe dreapta
Tisei este MM „istoric” căci de acolo, din Bedeu de pe
Valea Tărasului a plecat Dragoş Vodă, iar Bogdan, cu
„grosul populaţiei din 300 sate din Bereg şi Ung...”10. Din 1385
şi până în 1920, Maramureşul rămâne neschimbat sub
toată stăpânirea străină. România a pierdut Maramureşul
istoric, de pe partea dreaptă a Tisei, în 1920, din cauza

10 Alexanru Filipaşcu, „Istoria Maramureşului,” Buc. 1940, pag.52


81
necunoaşterii şi aroganţei guvernului Averescu. Nicolae
Iorga zice: „Pierdute azi (localităţile de pe dreapta Tisei)
din nepriceperea noastră”! 11
*
Ioan Dragomir, a făcut şcoala primară în sat, a
continuat la Zalău şi la Baia Mare, iar teologia, la Gherla,
unde câţiva ani a fost profesor la Seminar şi pedagog.
Hirotonit preot celibe, în 1932, la 21 de ani, a
funcţionat în anii 1932-1934, în Maramureşul
„geografic” la Coştiui, Hoteni, şi Ocna Şugătag, pe Mara.
După mai bine de 30 de ani, în pastoraţia clandestină pe
care a început-o părintele Lucian Mureşan, din 1965, a
fost surprins să întâlnească în confesional credincioşi din
Hoteni, Sat Şugătag şi Ocna Şugătag sau Coştiu, care să
înceapă mărturisirea cu formula greco-catolică:
„Mărturisesc lui Dumnezeu şi ţie părinte păcatele mele: mai pe
urmă m’am mărturisit (data) canonul l-am împlinit, de atunci am
păcătuit....” Întrebat credinciosul, de unde cunoaşte
formula, acesta răspundea: „aşa ne-a învăţat părintele
Dragomir”.
A fost trimis la studii, la Strasburg în Franţa şi la
Roma pentru doctorat. Reîntors în ţară a fost numit
protopop de Satu Mare, unde a petrecut perioada
horthystă. În 1944 s’a implicat activ în redeschiderea
şcolilor româneşti din oraş, cu precădere Liceul
„M.Eminescu.”12
11 Nicolae Iorga, „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească
la 1906”, Buc. ediţia a II-a, 1939.
12 Vezi, „Ţara Oaşului în memorii acum treisferturi de veac” Teresia

Bolchiş Tătaru, Ed. Galaxia Gutenberg, 2016, cap. „Baciu Mitru”.


82
Pentru activitatea sa mult prea prodigioasă, ca român
şi greco-catolic, în 1948 a intrat în colimatorul securităţii.
Un timp a stat la mânăstire la Bixad, apoi pentru o
perioadă mai scurtă, a fost adăpostit la preotul din Trip,
după care a fost ascuns la Nunţiatură la Bucureşti. Aici,
la 6 Martie 1949, a fost consacrat episcop de către
Nunţiul Apostolic Gérard Patrick O’Hara, asistat de
către episcopul auxiliar Ioan Ploscaru. După expulzarea
Nunţiaturii, în Iulie 1950, s’a reîntors la Ariniş. Aici a fost
arestat în acelaşi an. Artistul plastic, sculptor, pictor şi
poet, Mihai Olos, din Ariniş „mejdă în mejdă cu casa
părinţilor PSS Dragomir”, el atunci un copilandru de opt
ani, îşi aminteşte de seara arestării ierarhului: „au venit cu
maşina. Din ea s’au repezit în casă nişte oameni întunecaţi. S’au
auzit urlete. Îl băteau cu lanţurile.”
Până în 1964, la amnistierea deţinuţilor politici, a fost
„plimbat” prin întreg gulagul românesc, inclusiv la
Sighet. Timp de 14 ani nu s’a ştiut nimic de dânsul. Când
s’a reîntors, pe uliţa satului s’a adunat lumea după el, ca
la procesiune. Toţi îl credeau mort. S’a reîntors un înviat!
I s’a „oferit” domiciliu „ales” în Ariniş în casa părinţilor
săi care nu mai existau. A fost găzduit cu dragoste şi
veneraţie de către nepotul Traian cu soţia sa Florica, iar
la Baia Mare, la fel, de către fiica acestora Lia Sabău cu
soţul Grigore.
Ca înfăţişare, PSS Dragomir era un bărbat „bine
legat”, de înălţime mijlocie, potrivită, de o ţinută
maiestuoasă, impunătoare, de stejar falnic, ce nu poate fi
doborît, de nimeni şi nicicând. Aceasta era atmosfera ce
o lăsa în urma lui, o degaja întâlnirea cu el. Dar ceea ce
83
era de’a dreptul fascinant, la dânsul, erau ochii! Ochii
căprui, aveau în ei o putere de pătrundere şi demnitate
uimitoare. Cine s’a întâlnit odată cu privirea lui, nu o uită
cât trăieşte! Era o privire pătrunzătoare fără a fi
iscoditoare, sau dură; caldă, fără a fi moale; respectuoasă,
fără a fi umilitoare sau a te umili, când te privea, te
simţeai apreciat acordându-ţi-se o anumită valoare, aceea
pe care o aveai, părintească, fără constrângere,
ocrotitoare fără să’ţi îngrădească libertatea, dar dârză şi
plină de curaj, faţă de iscoditorii securităţii, pentru care
dispreţul său era amestecat cu mila creştină, de
compătimire:„ ce jos aţi decăzut”!
Ca om, român, intelectual şi preot, PSS Dragomir a
dovedit un caracter integru. Deşi i s’a pus în vedere să nu
activeze şi deşi era continuu supravegheat, ceea ce el ştia,
n’ a ascultat de securişti, doar de Biserică şi de îndatoririle
sale ca episcop. „Era de o dârzenie, de un curaj şi de o demnitate
rar întâlnite, mai les atunci când venea în contact cu anchetatorii
de la Securitate sau cu tot soiul de iscoditori. Când era vorba de
organizarea unei manifestări religioase, de pregătirea de hirotoniri,
de o călătorie mai lungă sau mai scurtă pentru stabilirea de contacte
în interiorul bisericii, nu ezita niciodată să participe la ele.” 13 Din
aceeaşi sursă, părintele Mesaroş, care a lucrat cu PSS
Dragomir aproape 20 de ani, – mai strîns, după
hirotonire – spune că nu le dădea voie colaboratorilor să
noteze nimic, de teama ca nu cumva vreun material scris
să cadă în mâinile securităţii şi oamenii să aibă de suferit

13„In Memoriam” Simion Mesaroş, Baia Mare, ed. Scriptorium,


2005.
84
represiuni, care erau de o cruzime satanică, cum numai
securitatea tovărăşască era în stare să ofere! Întrebat
Preasfinţia Sa, despre vreo dovadă scrisă pentru cel
hirotonit, cum vor putea dovedi că sunt preoţi? PSS
Dragomir le-a răspuns: „Faptul că în faţa unor grupuri de
credincioşi Sfânta Liturghie şi consacraţi alături de mine,
este în sine o atestare şi la rându-vă vă veţi atesta unii pe alţii, dar
fără document scris, care v’ar putea expune la consecinţe nebănuit
de grave.”
Notăm din biografia PSS Dragomir, atitudinea lui
intransingentă faţă de Biserica sa, BRU.
Spre finele anilor 70, în cadrul „destinderii,” preotul
Mircea Todericiu din America a sugerat un proiect de
„Modus Vivendi,” prin care face cunoscut că statul
român este de acord ca românii să asculte liturghia latină
în limba română şi că li se vor pune la dispoziţie biserici
şi preoţi în acest scop. Credincioşii din ţară au recţionat
diferit: unii au primit cu bucurie vestea, alţii cu
scepticism, temându-se să nu fie şi aceasta o capcană
de-a securităţii, după cum chiar s’a dovedit ulterior, a fi.
Spre exemplu, nu li s’a dat voie să asculte sfânta liturghie
în bisericile romano-catolice ungureşti uşor accesibile, ci
dacă li s’a destinat o biserică, atunci aceasta era la
kilometri depărtare de centrele populate. De exemplu, la
Baia Mare, biserica nu era nici măcar la Ferneziu, la 8-10
km depărtare, ci şi mai departe, pe Lunci, la încă vreo 5
km şi unde autobuzul circula duminica la ore imposibile,
dimineaţa şi seara.
Episcopul Dragomir cu preoţii lui, precum şi ceilalţi
episcopi clandestini, sau cei din gadra I, în viaţă, PSS
85
Bălan şi Hossu, precum şi episcopii şi preoţii din exil:
PSS Vasile Cristea şi PSS Traian Crişan, Roma, Msgr.
M.Cosma, şi Msgr. Iacob Goia, Paris, Msgr. Octavian
Bârlea, München, Rev.Ioan Tăutu, Rev. Pamfil Cânaţiu,
Roma, Rev.Petru Gherman, Brüxelles şi PSS Louis
Puşcaş, episcopul românilor greco-catolici din America,
au luat atitudine dârză împotriva acestei hotărîri. Cu toţii
arătau că această hotărîre nu este decât o diversiune a
securităţii şi a statului ateu, care, dacă reuşeşte, are motiv
să arate că Biserica Română Unită s’a autodizolvat.
Adică, de acum, de la începutul anilor 80, marea masă a
greco-catolicilor sunt în bisericile lor din sat, „devenite”
ortodoxe. Cei care mergeau la „unguri” au liturghia lor
romano-catolică românească, aşa încât BRU,
greco-catolică unde este? Nicăieri! S’a autodizolvat! Şi cu
asta ortodoxia comunistă, cât şi statul ateu s’au spălat pe
mâini de o belea, mai ales în ce priveşte „Drepturile
Omului”! Dar nici această socoteală n’a adus rezultatul
scontat. Chiar şi credincioşii cei entuziasmaţi la început,
pe parcurs au ajuns să’şi dea seama că nu este decât o
cursă: nici clădirea bisericii nu era corespunzătoare, nici
preotul. Adevărata BRU trăia în catacombe o viaţă
spirituală de încoronare a întregii perioade de persecuţie,
deceniul nouă.
Din această convingere fermă, a PSS Dragomir,
asupra valorii BRU pentru suflete şi poporul român, şi-a
tras, Excelenţa Sa, toată puterea luptei, a rezistenţei, a
suferinţei şi a jertfei ce a depus-o în cursul întregii sale
vieţi, pentru BRU.

86
Hirotonirile în clandestinitate îşi au valoarea lor
istorică. „Hirotonirile în clandestinitate constituie cea mai
autentică dovadă a continuităţii Bisericii Greco-Catolice din
România, chiar dacă guvernul comunist în strânsă colaborare şi
complicitate cu ierarhia Bisercii Ortodoxe Române au făcut toate
eforturile pentru a o suprima. Hirotonirile clandestine au început,
practic, încă din 1948, îndată după suprimarea BRU.”
(Păr.Mesaroş, In Memoriam, 2005, pag. 38) Aceasta a
făcut ca BRU să iasă din catacombe, în Ianuarie 1990,
puternică şi întinerită, confirmând corecta viziune şi
acţiune a episcopilor claustraţi.
Listele hirotonirilor făcute de ceilalţi episcopi şi de
PSS Dragomir în dieceza sa de Maramureş şi în dieceza
de Cluj pe care o deservea, subliniază afirmaţia, chiar
dacă lista este cu goluri (din cauza necunoaşterii noastre
actuale). Listele ce le prezentăm au fost întocmite de
părintele Simion Mesaroş, canonic de Maramureş, iar
noi le-am ordonat cronologic, după data hirotonirii şi
le-am preluat din „In Memoriam” 2005, pag.46-47 şi
48-49.
După un timp, PSS Dragomir a avut voie să’şi
părăsească domiciliul „ales” respectiv DO, „domiciliul
obligatoriu” aşa încât a întreprins călătorii de pastoraţie
în Transilvania şi la Bucureşti. Din lista ce o deţinem, de
la rubrica Observaţii, unde este trecut, Bucureşti sau
Cluj, nu reiese dacă cel hirotonit aparţinea diecezei de
Cluj sau de Bucureşti, sau că observaţia se referă la locul
hirotonirii, Bucureşti sau Cluj. Se ştie că PSS Dragomir,
prin anii 80 se ducea anual la Bucureşti şi hotărît că a
făcut şi acolo hirotoniri.
87
În anul 1981, colaboratorii, în special părintele Simion
Mesaroş au reuşit să’l capaciteze pe PSS Dragomir să se
fotografieze, să ne lase nu numai o amintire, ci şi un
document. A avut loc o adevărată epopee într’o seară de
sâmbătă, când aducând un aparat de fotografiat, s’au
hotărît să se întâlnească la Şişeşti, la casa părintelui Ioan
Şişeşten, viitorul episcop, şi cu cei trei preoţi clandestini
activi, păr. Lucian Mureşan şi fraţii Mesaroş, Alexandru
şi Simion, spre a se fotografia împreună şi separat fiecare
cu episcopul. Dar securitatea le-a zădărnicit acţiunea şi
planul; s’a pus pe urmele lor, a maşinii în care, de pe
strada Iza, din cartierul Săsar/Baia Mare, trebuia să urce
PSS Dragomir, de la locuinţa sa, din bloc, de la etajul I.
Părintele Simion descrie în „In Memoriam” slalomul şi
toate încercările de-a scăpa de „parazitul” din spate,
Dacia galbenă cu care securitatea îi urmărea. Acţiunea
lor, din seara aceea a dat greş. După un timp de
„urmărire” de cca două ore, „ca’n filme” Simion l-a
depus înapoi, pe str. Iza, pe PSS Dragomir, el, cu ceilalţi
doi întorcându-se acasă, la Ferneziu.
Fotografia PSS Dragomir s’a făcut totuşi, cu o altă
ocazie, dar nu şi cu cei planificaţi a se fotografia în
sâmbăta aceea. A mai intervenit însă o „pană”: PSS
Dragomir nu avea cruce pectorală iar dânsul nu voia a se
fotografia decât în ţinută de episcop, după cum şi era.
S’au hotărît atunci să împrumute crucea pectorală de la
unul din „colegi” şi anume de la episcopul
romano-catolic de Timişoara, Adalbert Boroş, fost
rector al Seminarului, consacrat episcop în
clandestinitate, la 12 Decembrie, 1948 de către Nunţiul
88
O’Hara. Cei doi episcopi se cunoşteau încă din
închisoare şi comunicau când era posibil. S’a hotărît ca
părintele Alexandru Mesaroş să plece la Timişoara să
aducă crucea pectorală, împrumutată pentru fotografiere
şi tot dânsul să o ducă înapoi. Deci crucea pectorală, cu
care PSS Dragomir apare în fotografiile făcute în 1981
este a PSS Boroş de Timişoara.
PSS Dragomir a condus dieceza de Maramureş în
„libertate” începând cu 6 Martie, 1949, când a fost
consacrat episcop de către Nunţiul O’Hara, la Bucureşti
şi până la arestarea sa, în 1950. Din 1950 şi până în 1964,
activitatea sa pastorală s’a desfăşurat în „pensionul”
comunist, printre anchete, torturi, batjocuri, presiuni,
condiţii de exterminare etc. până în vara lui 1964, când a
fost „eliberat” cu domiciliu „ales” în satul natal,
Ariniş/pe Someş, sub interdicţia de’a activa, ceea ce a
sfidat energic şi demn, conducând dieceza până la
moartea sa în 25 Aprilie, 1985.
Episcopul Dragomir, împreună cu ceilalţi episcopi
greco-catolici eliberaţi în 1964 din „pensionul”
comunist, au primit invitaţia din partea Sfântului Scaun
de-a participa la lucrările Conciliului Vatican II (deschis
de Papa Ioan al XXIII-lea, la 11 Oct. 1962- şi închis de
Papa Paul al VI-lea, la 8 Decembrie, 1965). Autorităţile
româneşti le-au promis viza şi paşaportul pentru a părăsi
ţara doar cu condiţia de’a nu se mai întoarce, ceea ce ei,
cu toţii – Dragomir, Hirţea, Ploscaru, Todea, Chertes era
foarte suferind – au refuzat. În fruntea lor se înscrie
Emineţa Sa, cardinalul Iuliu Hossu, care a primit din
Partea Vaticanului aceeaşi invitaţie inclusiv cu oferta de-a
89
rămâne la Vatican, pe care venerabilul martir,
mărturisitor şi erou al Bisericii lui Christos şi al Neamului
românesc a refuzat-o cu demnitate şi patriotism: „eu
rămân în mijlocul credincioşilor mei”! Încă o dovadă nu numai
de conştiinţă creştină, a datoriei, ci şi de tărie a credinţei,
de trăire a ei, după cuvintele Mântuitorului, care i-a
„ales” să’I conducă turma, indiferent de pericolele ce’i
ameninţau personal. După anii mulţi şi grei ai detenţiei,
din anii 1948-1964, la unii mai dinainte, eliberaţi, apoi
iarăşi „luaţi” sau după 1948; părăsind ţara îşi asigurau un
„loc călduţ” de viaţă liniştită şi „bine meritată” pentru
„pensie” la Roma sau în altă parte a „lumii libere.” Doar
că ei nu erau „făcuţi” pentru asta, ci pentru a continua
lupta de supravieţuire a Bisericii în care erau angajaţi cu
tot sufletul, devotamentul şi dragostea lor, pentru
Christos şi suflete. Acesta a fost motivul pentru care au
refuzat oferta tovărăşească, cu tot sceptrul detenţiei
cumplite ce li se punea din nou în faţă, pe care abia îl
părăsiseră, ameninţîndu’i din nou. L-au preferat decât
să’şi întineze conştiinţa prin „trădare” cu adevărat, dacă
nu s’ar fi reîntors în ţară, la obligaţiile lor. Aşa se face că
nici sub această formă, episcopii BRU, cei 12
episcopi-apostoli ai BRU „n’au defectat” nici unul de la
misiunea lor, coborînd în catacombe.
Episcopul Dragomir ne-a lăsat un Testament, ca: „Cel
mai mare, mai impunător şi mai măreţ monument din România
să fie înălţat aici, în acest cimitir al martirilor de pe malul Tisei.
Cimitirul închisorii din Sighet de pe malul Tisei, numit cândva „al
săracilor” indiferent cum l-am numi noi sau alţii, el rămâne până
la sfârşitul lumii, Cimitirul Martirilor Bisericii şi al Eroilor
90
Neamului,” tocmai pentru că osemintele nu mai pot fi
identificate. Aici, cu această afirmaţie se greşeşte; în zilele
noastre, cu tehnica modernă, osemintele pot şi ar putea
fi identificate şi azi şi mai târziu, doar că operaţia este
foarte costisitoare, necesită multă muncă, chiar jertfă,
pentru deshumarea lor şi o securitate a lor şi a locului,
specială ceea ce în condiţiile politice din România
„democraţiei originale” nu este posibilă nici la un sfert
de veac de la „înlăturarea” comunismului, încă viu, a
factorului care a generat moaştele!
Spre toamna lui 1984 PSS Dragomir s’a dus la
Bucureşti, de unde nu s’a mai întors decât în sicriu spre
a fi înmormântat în 30 Aprilie, 1985, în cimitirul satului
său natal, Ariniş pe Someş. Ceremonia înmormântării
n’a avut voie să fie făcută în biserica satului în care s’a
botezat şi pe care a servit-o cu devotament, jertfă şi
credinţă nestrămutată toată viaţa lui, ci doar în şura casei
părinteşti. Nici clopotele n’au avut voie să sune, dar au
sunat în Capela Vaticană, unde Papa Ioan Paul al II-lea
a celebrat pentru arhiereul trecut la Domnul un Requiem
(liturghia latină pentru morţi) trimiţând prin secretarul de
stat al Vaticanului, cardinalul Agostini Casaroli, o
telegramă de condoleanţe preoţilor şi credincioşilor din
Maramureş şi binecuvântarea sa apostolică deosebită, pe
care a extins-o la toţi credincioşii din România.
Întrucât, în 1985, securitatea îşi mai slăbise puţin
chingile, nu însă şi „fraţii” ortodocşi, care şi le-au
înăsprit, la înmormântare au participat călugări şi
călugăriţe – desigur, în civil – şi o mare mulţime de
credincioşi. Se citează că, de o parte şi alta a catafalcului,
91
au stat 58 de clerici în frunte cu episcopii activi,
Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru.
Sămânţa bună aruncată de acest neobosit apostol a lui
Christos rodeşte în Maramureş.

Curriculum Vitae14
PSS Alexandru MESIAN, episcop de Lugoj

M-am născut la 22 ianuarie 1937 În localitatea


Ferneziu (Baia Mare), judeţul Maramureş, fiind fiul lui
Alexandru şi Ana Mesaroş. Sunt cel de-al şaselea copil
dintre cei opt copii ai părinţilor noştri: patru fete şi patru
băieţi.
Am urmat şcoala elementară la Ferneziu. Am urmat
şi absolvit Şcoala profesională profil chimie la Baia Mare,
fiind calificat ca laborant chimist (1951-1952).
Am fost angajat ca laborant chimist la Uzina de
Plumb Ferneziu.
- Sunt absolvent al Liceului Teoretic „Gheorghe
Şincai” Baia Mare (1955-1956);
Am fost admis în Dieceza romano-catolică de
Timişoara pentru a urma studii teologice la Institutul
Teologic Romano-Catolic de la Iaşi, unde am fost înscris
ca student teolog în anul 1957/1958;
14Al Prea Sfinţiei Sale, Episcop Alexandru Mesian. PSS Mesian, a fost
hirotonit de PSS Dragomir, în Mai, 1965, după Eminenţa Sa,
Mureşan,cardinal Lucian, Dec. 1964, îl prezentăm totuşi întâi pe PSS
Mesian, deoarece prin biografia Sfinţiei Sale, ne aduce date mai
ample despre Catacomba din Cluj.
92
Pe motiv că provin dintr-o familie greco-catolică din
Transilvania, din dispoziţia Departamentului Cultelor de
la Bucureşti am fost exmatriculat în acelaşi an;
În perioada 1957-1960 am efectuat stagiul militar la
„Grăniceri”;
Din anul 1960 am lucrat în calitate de tehnician,
ulterior tehnician principal, la întreprinderea Mecanică
de Maşini şi Utilaj Minier Baia Mare, în compartimentul
C.T.C. Laboratoare, până în anul 1990, an în care m-am
transferat la Episcopia Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică din Baia Mare, episcopie reînfiinţată în
acelaşi an; aici am funcţionat ca Vicar general.
În perioada 1960-1965, am urmat studiile teologice în
secret, în clandestinitate după orele de serviciu; după
amnistia generală din 1964, când unii episcopi, preoţi şi
profesori de teologie care au supravieţuit închisorilor au
fost eliberaţi, am fost verificat asupra cunoştinţelor
teologice de către profesori de specialitate, în vederea
hirotonirii mele ca preot;
Am fost hirotonit preot în secret la data de 8 mai 1965
de P.S.S. Ioan Dragomir, Episcopul Român Unit al
Maramureşului, în catacomba din Cluj.
Până în anul 1972, nici măcar părinţii nu au ştiut că au
în casă un fiu preot, deşi celebram Sfânta Liturghie zilnic,
în camera mea.
În perioada 1965-1990, timp de 25 de ani ca preot în
clandestinitate, pe lângă activitatea din uzină, în mod
discret făceam şi apostolat, cateheză, oficiam Sfânta
Liturghie, administram Sfintele Sacramente şi m-am
preocupat de formarea de preoţi tineri, atât în Baia Mare
93
cât şi în alte localităţi din teritoriul Eparhiei de
Maramureş.
În vara anului 1990, la Baia Mare, 10 candidaţi la
preoţie care s-au pregătit în clandestinitate pentru
preoţie, au fost hirotoniţi preoţi în libertate în Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, reînviată, de
către Arhiepiscopul şi Mitropolitul Alexandru Todea si
de către tânărul Episcop de atunci al Maramureşului,
P.S.S. Lucian Mureşan.
La 21 ianuarie 1990, la Baia Mare s-a celebrat prima
Sfântă Liturghie greco-catolică publică, în libertate după
anul de tristă memorie 1948; locul acestei celebrări a fost
în faţa Casei de Cultură Municipale; la acel eveniment
foarte mulţi preoţi din generaţia veche, de dinainte de
1948 şi cei care au fost hirotoniţi în clandestinitate,
printre care eram şi eu, am apărut pentru prima dată în
public.
La 20 iulie 1994 Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al
II-lea m-a numit Episcop coadjutor al Prea Sfinţitului
Episcop Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj, iar la 8
septembrie 1994, la Blaj, am fost consacrat episcop de
către Mitropolitul Blajului Î.P.S.S. Lucian Mureşan,
asistat de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului şi de
Episcopul George Guţiu de la Cluj. La acest eveniment
a mai fost consacrat întru Episcop Prea Sfinţitul Virgil
Bercea, Episcopul Diecezei Române Unite a Oradiei.
Prin Decretul nr. 167 din 31 august 1994 al
Preşedintelui României am fost recunoscut ca Episcop
Coadjutor.

94
În luna octombrie 1994 Sfântul Părinte Papa Ioan
Paul al II-lea m-a numit membru al Consiliului Pontifical
pentru Promovarea Unităţii Creştine, din Roma
În anul 1995 acelaşi Suveran Pontif m-a numit
membru al Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog
Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă.
În luna noiembrie 1995 prin retragerea din activitate
a ÎPS Arhiepiscop Ioan Ploscaru, am devenit Episcop al
Eparhiei de Lugoj conform CCEO.
Prin Decretul nr. 38 din 20 martie 1996 al
Preşedintelui României sunt recunoscut în funcţia de
Episcop eparhial al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj.
La 5 mai 1996 a avut loc întronizarea mea festivă ca
Episcop eparhial la Lugoj.
Pe plan local, m-am străduit constant ca raporturile
cu celelalte culte religioase şi în special cu Biserica
Ortodoxă Română să fie foarte bune şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, chiar sunt! Vrednic de amintit aici este
spiritul ecumenic al Î.P.S.S. Nicolae Corneanu,
Mitropolitul Banatului.
În perioada 9-19 iulie 2000 am participat la Baltimore
(Statele Unite ale Americii), la lucrările celei de-a VIII-a
Întâlniri de Dialog Teologic Internaţional între Biserica
Catolică şi Bisericile Ortodoxe.
Din anul 1994 sunt responsabil cu ecumenismul în
cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România.
De-a lungul celor 22 ani de activitate ca Episcop am
participat la foarte multe întâlniri cu caracter ecumenic,
atât în ţară cât şi în străinătate.

95
La data de 7 februarie 2004, Preşedintele României
mi-a acordat Ordinul „Meritul Cultural în grad de
Comandor – Categoria „G” – Culte.
La 15 august 2005, Consiliul Local al Municipiului
Lugoj mi-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al
Municipiului Lugoj.
Pe lângă celelalte atribuţii ca Episcop, m-am
preocupat constant de bunele şi stabilele raporturi dintre
Episcopia Lugojului şi instituţiile administrative şi
culturale locale din teritoriul Eparhiei Lugojului;
menţionez că această Eparhie se întinde pe teritoriul
judeţelor: Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara, Arad şi pe
o porţiune a judeţelor Alba şi Mehedinţi; are, de
asemenea, în îngrijire comunităţile greco-catolice de
limbă română din Serbia, cum ar fi Marcovăţ şi Vârşeţ.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am scris şi reeditat
următoarele cărţi:
1. Albumul catedralei cu fotografii color
2. Scrisori pastorale
3. Viaţa şi idealurile unui tânăr
4. Căsătoria şi familia. Mărturii
5. Ecumenismul, drumul spre unitate creştină
6. Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig
7. Unirea Românilor de la 1700 (reeditare)
8. Maica Domnului de la Scăiuş
9. Episcop Ioan Bălan – exhumarea şi depunerea în
catedrala din Lugoj
10. Maica Domnului de la Scăiuş. Rezumat în limbile
italiană şi franceză;
11. Şematismul Eparhiei de Lugoj;
96
12. Anul Sfânt Marian 2014;
13. 160 de ani de la înfiinţarea Eparhiei de Lugoj.
Funeraliile Ep. Ioan Bălan;
14. File din viaţa mea.

La 8 octombrie 2013 am
coordonat lucrările de
exhumare de la cimitirul
Bellu Catolic din Bucureşti a
Episcopului martir Ioan
Bălan transportate şi depuse
în masa altarului
Catedralei Greco-Catolice
din Lugoj. Aici se aşteaptă
Decizia de beatificare
împreună cu ceilalţi şase
episcopi martirizaţi în timpul
regimului comunist.
Cu ocazia aniversării a 50 de ani de preoţie
(1965-2015), am fost felicitat de Sfântul Părinte Papa
Francisc.
În luna mai 2016, Consiliul Judeţean Timiş mi-a
acordat titlul de Cetăţean de onoare al Judeţului Timiş,
însoţit de un frumos colan aurit.

Chemarea spre preoţie


Atât şcoala elementară şi şcoala profesională chimică,
cât şi liceul le-am parcurs conştient fiind că şcoala,
formarea intelectuală şi morală sunt absolut necesare
pentru orice om care vrea să se realizeze în viaţă. Pentru
97
mine scopul vieţii spre care mă îndreptam era Sfânta
Preoţie. Această vocaţie, această dorinţă, de a deveni
preot am simţit-o încă din familie dar nu era încă foarte
concretizată. La începutul clasei a IV-a mă gândeam să
schimb şcoala de pe Lunci, să urmez la şcoala din Sat,
unde era Domnul Profesor Chira Gheorghe, un foarte
bun dascăl, cu gândul că voi urma anul următor
gimnaziul la Baia-Mare şi apoi liceul, dar ulterior a venit
reforma învăţământului. Pentru mine această reformă a
fost benefică, deoarece ciclul II, respectiv clasele V-VII
care trebuia să le fac la Liceul Gheorghe Şincai din Baia
Mare, erau echivalente cu gimnaziul şi aceste clase le-am
urmat la Ferneziu cu profesori de specialitate.
Odată cu reforma învăţământului, Religia a fost
eliminată din programa şcolară. Părintele profesor de
religie nu mai avea voie să intre în şcoală. Primăvara când
se mai încălzea, ne aduna fie în biserică, fie în casa
parohială. La examenul de religie din clasa a VII-a,
Părintele Ioan Câmpian ne-a declarat în mod public, pe
mine împreună cu alţi doi colegi „Pionieri ai lui Cristos
şi ai Bisericii de mâine”. Acesta era încă un semn vizibil
în drumul spre concretizarea vocaţiei.
Cum Biserica Română Unită, Greco-Catolică, era
scoasă în afara legii din anul 1948 de regimul
ateo-comunist, orientarea noastră era spre Biserica
Romano-Catolică unde ne găseam ca într-un refugiu.
Biserica Romano Catolică n-a fost desfiinţată. Persecuţia
era îndreptată spre cei care nu acceptau să se încadreze
în Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu episcopi,
călugări şi credincioşi.
98
Biserica Greco-Catolică era pusă la grele încercări.
Zilnic auzeai vorbindu-se despre arestări ale celor mai de
frunte preoţi, care preferau închisoarea decât să se lepede
de Cristos şi de Biserica Sa. Eram conştient că, deşi eram
încă un copil, trebuie să fiu continuator al apărării cauzei
Bisericii. Era încă un motiv că trebuie să devin preot
pentru că Biserica are nevoie de preoţi chiar pentru
perioada de clandestinitate.
Contactul cu Biserica Romano-Catolică, de asemenea
a contribuit la formarea mea ca preot. Doream să devin
preot celibatar dacă aceasta era şi voinţa lui Dumnezeu.
În vreme de persecuţie soarta preoţilor căsătoriţi este
mai dureroasă. Atâtea cazuri existau, când preotul era
luat din familie şi dus la închisoare dând mărturie de
credinţă iar familia, soţia şi copiii rămâneau acasă fără
sursă de existenţă, fără serviciu, trăiau numai din mila
altora. Cu toate acestea, multe familii de preoţi s-au
comportat exemplar, dând mărturie de credinţă, atât
preotul cât şi soţia acestuia şi copiii. Aici doresc să
amintesc un caz special, al familiei Părintelui Gheorghe
Marian din Baia-Mare care mai bine a acceptat să meargă
în închisoare decât să-şi lepede credinţa catolică, iar
doamna preoteasă cu cei patru copii de şcoală a fost dată
afară din casa parohială şi a locuit sub un nuc câteva
săptămâni în luna octombrie, dar cu multă demnitate. A
acceptat această jertfă pentru Dumnezeu şi l-a încurajat
pe Pr. Marian să rămână ferm în credinţă, căci dânsa
preia toate obligaţiile familiei.
„Nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupurile, ci de cei ce
ucid şi sufletele”.
99
Pentru preotul celibatar, în timp de persecuţie situaţia
a fost mai uşoară, comparativ cu cei căsătoriţi. Hotărârea
mea încă de copil era ca să devin preot celibatar.
Niciodată nu mi-am pus întrebarea că ar putea fi o
alternativă căsătoria. Eram foarte convins că în ceea ce
mă priveşte pe mine este să rămân celibatar ca să mă pot
dedica total slujirii Bisericii.
Este bine ştiut că în Biserica Greco-Catolică Română
tânărul care doreşte să devină preot poate să-şi aleagă
înainte de hirotonire forma de slujire: preot căsătorit sau
preot celibatar. Am tot respectul pentru preoţi, fie
căsătoriţi, fie celibatari15. Dacă acum ar trebui să iau o
hotărâre asupra preoţiei, aş alege indiscutabil aceeaşi
formă de, preot celibatar.

Studiul teologiei în secret


Trecerea în veşnicie a lui Nicolae (15 octombrie 1960)
a coincis cu un nou început de pregătire teologică
temeinică în vederea Sfintei Preoţii.
Înainte de a merge în armată (1956-1957) am studiat
limba latină în particular, cu profesorul pensionar
Josefus Levandovski din Baia-Mare. De asemenea,
m-am familiarizat cu tratatul de Dogmatică
Fundamentală Vol. I de Mitropolitul Dr. Vasile Suciu.
De fapt, eu mă pregăteam pentru a intra la Institutul
Teologic Romano-Catolic de la Iaşi începând cu anul

15Ei, preoţii şi-au asumat riscurile vieţii fie căsătoriţi, fie celibatari şi
cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le
revin stării lor.
100
universitar 1957-1958. Întrucât am fost exmatriculat la
comanda Departamentului Cultelor din Bucureşti, pe
motivul că sunt greco-catolic (religie interzisă de Statul
ateo-comunist) am fost luat în armată pentru a îndeplini
stagiul militar.
Pentru greco-catolicii români nu era nicio cale legală
de a studia teologia. Singura cale de a studia teologia era
calea ilegală, adică singur, în secret. Eu am fost îndrumat
cu multă înţelepciune de cei doi teologi exmatriculaţi de
la Institutul de Teologie Romano-Catolică de la
Alba-Iulia (1958) din anul IV de studii: Lucian Mureşan
din Ferneziu (actualmente P.F. Lucian Cardinal
Mureşan) şi Pantelimon Aştelean, de pie memorie, din
Cluj-Napoca, care a fost hirotonit preot în noiembrie
1964 şi apoi, după 1989, vicar general şi profesor de
Teologie la Cluj-Napoca.
După efectuarea stagiului militar (1957-1960), prin
noiembrie 1960 pot să spun că am început studiul
teologic după un program foarte bine pus la punct: zilnic
aveam un program stabilit de mine, de patru ore de
studiu, în camera mea. Nu mi s-a părut deloc greu
comparativ cu liceul seral. La liceul seral era foarte
obositor transportul. Programul de liceu era după
terminarea serviciului la uzină, până seara pe la ora 23
când ajungeam acasă. După orele de serviciu mă
odihneam puţin, ajutam puţin în gospodărie şi aveam
timp suficient de rugăciune şi studiu. La început nu
aveam o metodă de a învăţa singur. În cele din urmă am
aflat cea mai bună metodă de a învăţa singur, prin metoda
fişelor. Am folosit multă hârtie, am scris şi copiat multe
101
fraze care trebuiau învăţate pe de rost. Aceste fişe le
purtam în buzunar şi când aveam puţin timp liber le
citeam şi le reciteam până reuşeam să înţeleg şi să reţin
ca apoi să pot transmite şi altora cele învăţate. Am luat
pe rând cele patru Tratate de Teologie Dogmatică ale
Mitropolitului Dr. Vasile Suciu: Dogmatică
Fundamentală 2 Volume şi Dogmatica Specială 2
Volume – Apologetica, Morala: Principii de morală şi
Poruncile; Istoria Bisericii, Uzul Sacramentelor,
Hodegetica, Omiletica, Catehetica, Ascetica şi Mistica,
Studiul Biblic, Liturgica etc.
Prin studiu şi rugăciune am reuşit să-mi formez nu
numai cunoştinţe teologice ci şi convingeri religioase
solide. Uneori studiul se transforma în contemplaţie.
Simţeam prezenţa Învăţătorului care mă asista şi mă
făcea să înţeleg anumite adevăruri de credinţă. Mă
gândeam cum studenţii teologi din Institutele teologice
au profesori care le explică anumiţi termeni, se pot
consulta când au neclarităţi, iar noi cei care studiam în
secret, nu aveam pe nimeni şi ne era interzis să
comunicăm cu alţii.
Eu care studiam acasă singur, fără profesori, l-am
rugat mereu pe Isus Cristos să mă lumineze ca să pot
înţelege cât mai bine această învăţătură teologică. Fără să
exagerez, pot să spun că am simţit permanent, în mod
spiritual asistenţa lui Isus Cristos în timpul pregătirii mele
teologice. Chiar dacă la început nu înţelegeam anumite
învăţături, pe parcurs, prin repetare şi reflecţie reuşeam
să-mi clarific aceste nelămuriri.

102
Noi am început studiul teologic cu ajutorul Bunului
Dumnezeu pentru a deveni preoţi când în România nu
exista niciun episcop greco-catolic liber; toţi erau în
închisori. Unii dintre ei muriseră deja martiri. Va mai
scăpa un episcop care să ne hirotonească? Nu se
întrezărea nici o şansă. Totuşi, noi continuam să ne
pregătim. Din partea noastră făceam tot ceea ce
omeneşte era posibil, iar rezolvarea hirotonirii noastre o
lăsam în voia lui Dumnezeu.
Pregătirea teologică, adică studiul materiilor de bază
care mi s-au cerut a durat cinci ani, adică din 1960 până
în 1965, ceva similar ca şi când aş fi fost într-un institut
teologic. Evident că studiul teologic nu s-a terminat aici,
ci continuăm mereu să studiem şi să trăim viaţa în
credinţă.
O întâmplare...
Într-o dimineaţă, când eram la programul de studiu16
cu cartea de Teologie Specială vol. II pe masă, cu toate
fişele pe care îmi făceam notiţele, cineva bate la uşă şi
intră în cameră. Erau trei persoane de la Baia Mare,
însoţiţi de mama mea. Nu reţin exact numele lor dar erau
persoane cunoscute, oficialităţi de la Consiliul Judeţean
de partid. Erau oameni paşnici!
Veniseră cu maşina şi parcaseră în apropierea casei
noastre şi porniseră în plimbare spre Barajul Firiza.
Trecând pe lângă casa noastră care pe atunci (1962) era
o casă nouă şi foarte frumoasă, au considerat să se
oprească, să stea de vorbă cu cei ai casei. Desigur, au fost

16 În acea perioadă lucram în trei schimburi;


103
întâmpinaţi de mama şi poftiţi în casă, în camera mea.
Mama le-a vorbit despre Nicolae, care de doi ani trecuse
la cele veşnice (1960), ca urmare a accidentului de la
Uzina de Plumb din Ferneziu; el era zidar iar casa
rămăsese neterminată în exterior. Conducerea uzinei s-a
îngrijit şi a finalizat lucrările anul următor.
Eu eram foarte îngrijorat de prezenţa celor trei
persoane de la partid, deoarece nu ştiam cu ce intenţii au
venit în vizită. Eram „cu cărţile pe masă” şi la propriu şi
la figurat. Aveam pe masă tratatul de dogmatică deschis,
cu notiţele scrise pe fişe. Cu alte cuvinte, studiam intens
Teologia. Am lăsat-o pe mama să le vorbească de toate.
Ştia foarte bine să stea de vorbă cu toată lumea, iar eu
stăteam de pază să văd dacă vor fi curioşi să vadă ce fel
de carte groasă este pe masă. Spre bucuria mea nu s-au
apropiat de masă, au fost discreţi. Nu erau „securişti”,
erau intelectuali.
După vreo jumătate de oră au plecat mai departe iar
noi am respirat uşuraţi că nu au sesizat că în casă se
studiază în secret teologia, lucru interzis în acele timpuri.
A doua zi le-am povestit colegilor de la laborator
despre acea frumoasă vizită a celor trei persoane, evident
nu şi despre masa mea încărcată cu cărţi de teologie.
Întrebarea lor firească a fost: „Cu ce i-aţi servit?”.
Răspunsul era că nu i-am servit cu nimic. Nici nu mi-a
trecut prin gând aşa ceva. Eram concentraţi asupra
obiectelor „delicte” de pe masa de lucru.
*
M-a întrebat cineva ce simţeam în zilele
premergătoare evenimentului din 8 mai 1965, dacă eram
104
îngrijorat? Răspunsul era firesc: te puteai aştepta la orice.
Era cunoscut că securitatea ştia totul, urmărea tot ceea
ce se întâmpla şi acţiona imediat, dar am constatat totuşi,
că nici chiar securitatea nu le cunoştea pe toate. Din
partea noastră am luat toate măsurile de siguranţă şi
prudenţă iar rugăciunea era mereu pe buzele noastre.
Dacă s-ar fi întâmplat ceva aş fi considerat că aceasta a
fost voia lui Dumnezeu, dar El este Cel care ne-a protejat
şi am scăpat de urmărirea securităţii. Totul s-a terminat
providenţial.
*

Zile de luna mai 1965


Data hirotonirii ca preot se aproprie tot mai mult. Au
sosit zilele de 1 şi 2 mai 1965: ziua muncii şi respectiv
ziua tineretului, zile nelucrătoare. În ziua de 1 mai toată
suflarea era la defilare. Erau mobilizaţi muncitorii de prin
uzinele din Baia Mare, elevii de toate clasele, militari,
fanfare şi alte categorii de oameni ai muncii, aduşi cu
camioanele din localităţile din apropiere. Zeci de mii de
oameni treceau prin faţa tribunei în care se aflau
conducătorii de partid şi de stat, directori de
întreprinderi şi alte oficialităţi care primeau onorurile şi
aplaudau. Cei care defilau purtau steaguri tricolore şi
steaguri roşii cu simbolurile secera şi ciocanul, tablouri
reprezentând membrii Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, pancarte cu diferite lozinci; alţi
tovarăşi purtau buchete de flori. Erau multe formaţii
corale în costume populare şi mulţi dansatori. Grupuri
de agitatori strigau (lozinci) urări la adresa P.C.R. şi a
105
Secretarului General, iar în alternanţă, lumea striga „Ura,
ura!”.
Într-un fel era frumos... Participarea era obligatorie.
Toţi trebuia să purtăm câte un obiect la defilare. Eu
preferam întotdeauna să port un steag tricolor şi mă
feream să duc vreun tablou sau vreo pancartă cu lozinci,
ori steagul roşu cu secera şi ciocanul.
Ziua de 1 mai 1965 era pentru mine prima zi din luna
Maicii Domnului. Ziua de 1 mai reprezenta şi
sărbătoarea Sfântului Iosif Muncitorul. În timp ce
purtam steagul tricolor, în cugetul meu aduceam elogii
Maicii Sfinte. Încercam să preamăresc pe Dumnezeu
recitând în gând anumite rugăciuni, mai ales din
Doxologia cea Mare: Gloria în Excelsis Deo et in terra pax
hominibus...adică, Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bună învoire.
În această atmosferă de sărbătoare eram preocupat la
gândul că peste şapte zile, cu ajutorul lui Dumnezeu,
aveam să fiu hirotonit preot greco-catolic. Preoţia o
primeam pentru a aduce cult lui Dumnezeu în vremuri
de persecuţie religioasă, în Biserica tăcerii, în Biserica din
catacombele secolului XX. Această orientare spre
Dumnezeu era a tuturor celor care se hirotoneau preoţi
în clandestinitate dar şi a bunilor credincioşi. Nimeni nu
primea pe atunci Sfânta Preoţie pentru a avea o parohie
în care să activeze sau vreo funcţie în conducerea
Bisericii şi ca să fie salariaţi. Toţi erau fericiţi că pot să
trăiască o viaţă euharistică, că sunt aleşi ai lui Dumnezeu.
La data de 2 mai se sărbătorea ziua tineretului, zi
liberă. Profitam din plin de acest timp. Împreună cu
106
tinerii din jurul nostru, în frunte cu Lucian Mureşan17 –
şeful grupului, făceam excursii la „Groape” la borcutul
de la Chiuzbaia. Borcutul acesta e o fântână cu apă
minerală carbogazoasă ce izvorăşte din pământ. Era
primăvară, câmpul înverzit şi înflorit. Grupul nostru era
animat de voie bună, glume, jocuri cu mingea, cântece;
nelipsită era şi partea spirituală de rugăciuni: Rozarul,
Paraclisul şi cântece religioase.
Pentru mine, zilele de 1 şi 2 mai 1965 erau şi zile
pregătitoare pentru hirotonirea de preot ce avea să aibă
loc la Cluj-Napoca, în 8 mai 1965. La programul de
excursie din 2 mai 1965 a participat şi prietenul şi fratele
nostru Pr. Pantelimon Aştelean, zis şi Pintea. Scopul
principal al vizitei sale la Baia Mare era să pregătim în
detaliu evenimentul hirotonirii.
Locul unde urma să aibă loc hirotonirea era, aşa cum
am spus, la Cluj-Napoca, în locuinţa Pr. Pintea, duminică
9 mai 1965. Ulterior, s-a modificat pentru sâmbătă seara,
8 mai 1965. Eram deja în concediul legal de odihnă şi
astfel, în ziua de 4 mai am plecat la Cluj împreună cu Pr.
Pintea şi m-am instalat într-o încăpere foarte strâmtă, un
fel de magazie care avea intrarea din curtea interioară. În
acea încăpere am petrecut în reculegere şi rugăciune
zilele care mai rămăseseră până la hirotonire şi încă două
zile după eveniment. Am stat ascuns în acel loc, fără a

Actualmente Prea Fericitul Părintele nostru Mureşan Cardinal


17

Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite, cu sediul la


Blaj.
107
ieşi din casă, pentru a nu fi văzut de cineva, chiar de
vecini.
Timpul de aşteptare a fost timpul în care am făcut
„exerciţiile spirituale”, adică meditaţii având ca temă
„Sfânta Preoţie”, dar şi program de rugăciune intensă.
Pr. Pintea a fost cel care a condus aceste zile de
reculegere sufletească. Este în practica Bisericii ca pentru
hirotonirea de preot candidatul să fi făcut cel puţin trei
zile de exerciţii spirituale sau reculegere spirituală, şi
momentul acesta de aşteptare a fost foarte potrivit.

Ziua hirotonirii mele, 8 mai 1965


A sosit momentul hirotonirii, sâmbătă 8 mai 1965. Pe
la ora 1800 a sosit P.S. Ep. Ioan Dragomir, însoţit de Pr.
Silvestru Augustin Prunduş OSBM. Pr. Lucian ştia că
evenimentul va avea loc duminică 9 septembrie, de aceea
nu a fost prezent chiar de la începutul ceremoniei, a venit
mai târziu.
Pentru ceremonia hirotonirii erau pregătite în
încăperea de la subsol, toate cele necesare: masa altarului
frumos împodobită, cu flori şi lumânări, odăjdii pentru
episcop, odăjdii pentru preoţi, potir, patenă, cărţile
liturgice, Arhieraticonul, cartea episcopală pentru
hirotonire, etc. Geamurile erau bine camuflate cu pături
groase.
Programul liturgic a fost pregătit de Pr. Silvestru
Augustin Prunduş, doctor în Liturgică şi a constat în
celebrarea a două Liturghii. S-a început la ora 24 şi s-a
terminat la ora 4 dimineaţa.

108
„Ceremonia a durat patru ore,
în simplitatea ei a fost solemnă
şi fără să ştie nimeni din clădire
de misterul divin, ce se consuma în catacombă.”
La prima Sfântă Liturghie mi s-au acordat Ordurile
minore şi Diaconatul. În cadrul celei de a doua Sfinte
Liturghii mi-a fost conferit Sacramentul Sfintei Preoţii.
S-a ajuns la această variantă întrucât ne aflam în condiţii
speciale, de prigoană a Bisericii. Pentru a nu fi prea multe
întâlniri cu episcopul, care era foarte urmărit s-au
celebrat cele două Sfinte Liturghii în aceeaşi zi.
Cuvântarea la acest eveniment a avut loc în timpul mesei
festive, tot din motive de prudenţă.
La ceremonie n’au participat decât cinci persoane:
- candidatul, Alexandru Mesaroş (Mesian)
- episcopul consacrator, PSS dr. Ioan Dragomir
- părintele spiritual şi profesor Silvestru Augustin
Prunduş, OSBM
- părintele Pintea Aştilean
- „sora” Aurelia, sora de sânge a părintelui Pintea şi
soră terţiară în Congregaţia Maicii Domnului, care s’a
îngrijit de toate cele materiale.
Dintre participanţii la hirotonirea lui Alexandru
Mesaroş, din 8 Mai, 1965, în 2016 nu mai este în viaţă
decât Eminenţa Sa, cardinalul Lucian.
*
Pr. Lucian, aşa cum s-a văzut, ştia că evenimentul va
avea loc duminică 9 mai, de aceea nu a fost prezent chiar
de la începutul evenimentului. Schimbarea programului
a fost, la fel ca altele, o tactică strategică de a induce în
109
eroare pe cei care eventual ar fi aflat de programul de
hirotonire de duminică, 9 mai. Pr. Lucian a sosit totuşi la
Cluj în ziua de sâmbătă, 8 mai. Pe când toţi (cei cinci)
eram la masă, după ce hirotonirea era terminată, Deo
gratias, cineva bate la fereastră insistent. În sufletele celor
din casă se creează emoţii, dar fără nicio frică, căci
candidatul – laicul – fusese deja hirotonit preot! Era
această bucurie pentru toţi căci Dumnezeu ne dăruise un
preot gata de a da mărturie de credinţă, de a-L mărturisi
pe Cristos şi Biserica Sa.
După multe insistenţe şi bătăi în geam, Sr. Aurelia,
sora Pr. Pintea, desface perdeaua geamului de la
bucătărie şi constată că nu este securitatea, ci Pr. Lucian,
care sosise de la Baia-Mare pentru evenimentul
programat pentru 9 mai. Bucuria era imensă pentru toţi
cei 6 prezenţi. Pr. Lucian a asistat la cuvântarea P.S. Ioan
Dragomir, care a spus printre altele: „Părinte Alexandru,
aţi venit în această casă ca un om oarecare, un laic şi prin
acordarea Tainei Sfintei Preoţii, veţi merge acasă
îmbrăcat în harul Sfintei Preoţii, ca preot”.

110
Eminenţa Sa, Mureşan Cardinal Lucian

Fotografie de la ceremonia numirii în Colegiul


cardinalilor, Roma, Vatican, în Februarie, 2012.

Sfinţit în catacomba-catedrală – din Cluj


Eminenţa Sa Mureşan Cardinal Lucian

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, Roma


Vatican, la festivitate numirii noilor cardinali, Februarie,
2012.
111
Înalt Preasfinţia Sa, Arhiepiscop Major al Bisericii
Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, Mureşan
Cardinal Lucian, s’a născut la 23 Mai, 1931, în cartierul
Ferneziu al Municipiului Baia Mare, reşedinţa judeţului
Maramureş, al zecelea copil din cei doisprezece ai
familiei Petru a lui Avram şi Maria, născută Breban din
Chiuzbaia, sub Igniş, la Est de Baia Mare.
Şcoala primară, în Ferneziu şi în perioada horthystă,
iar după 1944, pentru că voia să devină preot s’a înscris
la liceul „Gheorghe Şincai” unicul liceu din oraş. În
1948, Biserica Română Unită (BRU), fiind scoasă în
afara legii, tânărul Lucian văzându’şi idealul năruit, s’a
retras de la liceu. S’a înscris la Şcoala profesională de
prelucrare a lemnului (mobilă fină) din Baia Mare,
1948-1950.
Este încorporat în armată, la Şcoala de ofiţeri de
aviaţie de la Turnişor/Sibiu. Având „origine socială foarte
sănătoasă” fiu de muncitor dintr’un centru muncitoresc,
după un an a fost mutat la Unitatea de aviaţie Craiova,
avioane cu reacţie aduse de ruşi. După câteva luni îşi ia
carnetul de pilot, copilot pe un avion Mig 21.
Înainte de armată, în Ferneziu s’a cimentat un grup
de tineri catolici în jurul „secretarului de la şcoala elementară”
fostul seminarist de la Oradea, Eusebiu Fătu, hirotonit
în 1949, în clandestinitate de către Nunţiul Apostolic
Gerard Patric O’Hara. În 1952 părintele clandestin
Eusebiu Fătu a fost arestat. Grupul tinerilor a rămas
dezorientat. Au început o corespondenţă mai intensă cu
Lucian, „sufletul tineretului din Ferneziu” „sufletul lor” la
Unitatea de aviaţie din Craiova. În scrisori se salutau şi
112
încheiau cu: I.M.I (Isus, Maria Iosif) era C.I.ul (C.I.=
Contra Informaţii), lor – codul lor secret, necunoscut de
tovarăşii de la C.I –ul Unităţii puşi să cenzureze scrisorile
militarilor, alarmant. Lucian este depistat ca întreţinând
relaţii cu grupul codului IMI, necunoscut. Era în 1953.
Se ducea lupta împotriva „chiaburilor.” Au fost scoşi din
Unitatea de la Craiova toţi chiaburii, printre care acum
se găsea şi Lucian şi trimişi pe şantierul hidrocentralei de
la Bicaz. Aici încă nu se lucra cu armată, decât cu deţinuţi
politici. Au fost aduşi opt mii de tineri soldaţi. Au
schimbat ţinuta militară, în culoare albastră. Lucian,
având clase de liceu, a fost repartizat la munca de birou
la locţiitorul politic, un ţigan, Pastramă. Se considera
pedepsit să lucreze la... „politic” dar a făcut mult bine
luptând pentru drepturile soldaţilor, urmărind
„normele” inumane, adică supranorma şi intervenind
pentru diminuarea lor.
După cinci luni de „pension” la Bicaz, printr’un ordin
al Forţelor Armate, toţi cei încorporaţi pentru trei ani, au
fost eliberaţi, un an mai devreme. Printre ei şi Lucian.
Era în 1954, acasă. Dorea să’şi echivaleze cei trei ani de
liceu, la seral.
Trebuia să fie în câmpul muncii. A devenit
funcţionar.
În perioada 1955-1956 a intrat la Seminarul
romano-catolic din Alba Iulia reorganizat de episcopul
Márton Áron, reîntors din „pensionul” comunist.
Episcopul Márton Áron (1896-1980) născut şi
crescut în spiritul închistat din secuime, nu i-a cunoscut
pe români. Arestat în 21 Iunie, 1949, la 13 Iulie, 1951 a
113
fost condamnat pe viaţă. La 24 Martie, 1955, la cererea
lui Petru Groza a fost eliberat din închisoarea din Sighet,
dar cu domiciliu forţat, la Alba Iulia refuzându-i-se
intrarea în Bucureşti. La ieşirea din închisoare, episcopul
a a declarat: „Ce lucruri neaşteptate îmi rezervă în închisoare
Sfânta Providenţă! Românii şi maghiarii sute de ani au trăit în
duşmănie, chiar s’au urît unii pe alţii, deşi din voia Domnului
trăim şi împărţim acelaşi aer, aceeaşi pâine, aceeaşi suprafaţă de
pământ şi acelaşi destin în lume. Fără această suferinţă adusă de
regimul comunist nu aş fi cunoscut Biserica Greco-Catolică, aşa
cum o cunosc acum. În libertate nu am fost apropiaţi (...) dacă
numai pentru acest motiv sunt astăzi la închisoare, îi mulţumesc
lui Dumnezeu că m’a adus aici ca să cunosc Biserica Unită şi să
iubesc Românii.”
Discutând în închisoare, celor doi Principi ai Bisericii,
Márton Áron, al Bisericii romano-catolice, ungureşti, din
Transilvania şi Iuliu Hossu, principele român, al BRU, li
s’au conturat nişte idei, materializate după ce Márton a
ieşit din pension. El a hotărît să ia pe cheltuiala lui, la
studiu, cinci tineri români greco-catolici, pentru fiecare
dieceză a BRU, câte un student. Pentru Maramureş a
fost propus Lucian Mureşan. La Seminarul teologic din
Alba Iulia se folosea exclusiv limba latină: în predare,
conversaţii, la seminarii, lucrări, examene.
Episcopul Márton li s’a adresat teologilor români:
„(...) Dumnezeu m’a trimis la şcoala iubirii [închisoarea] cu sfinţii
Voştri, de la care am învăţat şi limbi străine, eu care înainte
refuzam orice limbă. De la PSS Rusu am învăţat limba română,
de la PSS Hossu, limba spaniolă, de la PSS Frenţiu, limba
franceză. Veţi fi fiii mei favoriţi.”
114
Din cei cinci studenţi, au rămas doar doi, Lucian şi
Pantelimon Aştilean. Vasile Abrudan şi Ioan Sălăjan s’au
retras din proprie iniţiativă, iar Virgil Florian s’a retras şi
el în anul II. În anul IV, semestrul II, 1959, cei doi
rămaşi, Lucian şi Pintea, au fost eliminaţi din cauza unei
depeşe venită de la Ministerul Cultelor. În caz de
neconformare, se va închide Seminarul. Motivul era
cunoscut din alte confruntări: studenţii sunt români, deci
ortodocşi, care n’au ce căuta într’un Seminar unguresc!
Ipocrit şi perfid tovarăşii treceau peste esenţial, credinţa
şi religia, îmbrăcând totul în naţionalism. La data când
episcopul Márton Áron, prin mari eforturi a reuşit în
1955 să deschidă unicul Seminar teologic
romano-catolic din România comunistă (în 1956 se
deschidea şi la Iaşi) pentru ierarhi şi credincioşi a fost o
mare bucurie, ca şi speranţă pentru BRU, prin studenţii
luaţi la studiu şi protecţie de către episcop. Acum,
comunicându-le celor doi hotărîrea, episcopul Márton
Áron avea lacrimi în ochi!
Acasă, încăput pe mâna „împuternicitului Cultelor”
(securist) – Cultele subordonate securităţii – era mereu
chemat şi anchetat: „unde vrei să fii protopop ortodox”?
„Nicăieri”! – venea constant răspunsul. „Atunci nu vei primi
de lucru nici măcar măturător de stradă, sau necalificat, în mină”!
– şi n’a primit, doi ani, 1959-62.
Pentru că Lucian avea un scris frumos, parohul
romano-catolic ungur, de Baia Mare, Agoston
(Oagoşton) l-a luat pe Lucian la parohie, pentru lucrările
de birou. Aici a stat doi ani, până în 1964, timp în care

115
şi-a continuat, în particular studiile de teologie,
întrerupte.
În 1964, părintele Agoston a fost arestat pe motive
inventate, pe care credincioşii lui şi opinia publică
băimăreană, niciodată nu le-au crezut. Lucian a ajuns din
nou „pe liber,” dar la puţin timp a primit de lucru, ca
muncitor necalificat, la încărcat vagoane, în cariera de
piatră Limpedea din Ferneziu. Aici a lucrat zece ani, între
1964-1974, până când inginerul minier P. l-a descoperit
şi l-a dat afară. Dar încă din acelaşi an, a fost angajat ca
tehnician principal, la Serviciul Drumuri şi Poduri, din
cadrul Consiliului Judeţean, Maramureş, unde a lucrat
„nestingherit” (nebăgat în seamă de tovarăşi), devenind
simplu „omul de duzină” până în Iunie, 1990, când s’a
pensionat. Dar munca cea grea deabia acum începea!
*
Prin decretul 411, din 1964 (după unii din Aprilie,
după alţii, din Iulie)în vara acestui an, au fost eliberaţi din
închisorile României comuniste, deţinuţii politici. S’au
reîntors la „libertate” şi episcopii în viaţă, din garda a
doua. Printre ei, şi Monseniorul Ioan Dragomir, episcop
clandestin de Maramureş, despre care de 14 ani nu mai
ştia nimeni nimic. Revenit în Ariniş pe Someş, satul său
natal, a devenit activ în misiunea încredinţată, de-a
păstori BRU. Deşi i s’a interzis de către securitate orice
activitate pastorală, a început cu reorganizarea diecezei,
cu hirotoniri de tineri pregătiţi în clandestinitate.
La 19 Decembrie 1964, în catacomba din Cluj, PSS
Dragomir l-a sfinţit întru preoţie pe Lucian Mureşan,
la 33 de ani.
116
Spre a nu periclita pe nimeni, PSS Dragomir i-a
interzis tânărului preot să comunice cuiva acest
eveniment, ce trebuia să rămână secret. Părinţii săi, Petru
şi Maria, care vedeau în dorinţa de preoţie a lui Lucian
binecuvântarea divină, n’au avut voie să afle marea
bucurie, marele har!
Părintele Lucian, discipol smerit a lui Christos,
supunându-se poruncii ascultării, a tăcut. În 1966 ambii
părinţi au trecut la cele veşnice, fără să afle secretul lui
Lucian, pentru care durerea şi bucuria i-au rămas în
suflet pentru toată viaţa.
Preot în clandestinitate A început o pastoraţie
activă şi pregătire de noi preoţi, activitate rodnică depusă
timp de 26 de ani, până la „revoluţie.”
După trecerea la cele veşnice a PSS Dragomir, la 25
Aprile, 1985, părintele Mureşan a deţinut provizoriu,
pentru un an şi jumătate, puterea ordinară de jurisdicţie.
În August, 1986, Mitropolitul dr. Alexandru Todea
l-a numit ordinarius, (cu putere de episcop) al Diecezei
de Maramureş.
Prin decretul nr.9 din 31 Decembrie, 1989, BRU şi-a
reprimit „libertatea.”
Episcop de Maramureş (1990-1994). La 12 Martie
1990, Sfântul Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea a stabilit şi
definitivat ierarhia Bisericii catolice de ambele rituri din
România. Părintele Lucian a fost numit episcopul
Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. Consacrarea a
avut loc în 17 Mai 1990, la Baia Mare, sub cupola cerului,
la Monumentul Ostaşului Român, din parc, în cadrul
liturghiei festive, arhiereşti, celebrată de Mitropolitul
117
Alexandru Todea, în prezenţa delegatului papal,
arhiepiscopul Guido del Mestre18 şi a episcopului de
Lugoj, Ioan Ploscaru. În cadrul aceleiaşi sfinte liturghii, a
fost consacrat episcop şi Vasile Hossu, pentru dieceza
de Oradea. Ceremonia din Mai 1990, de la Baia Mare, a
fost prima de acest fel, de consacrare de episcopi
greco-catolici „în libertate”, a fost prima întâlnire a
credincioşilor cu reprezentantul Papei, Ioan Paul al II-lea
şi prima întâlnire a întregii ierarhii BRU, cu credincioşii,
care au fost într’un număr impresionant.19
Ca episcop de MM, PSS Lucian a înfiinţat parohiile, a
sfinţit numeroase „pietre de temelie” pentru construire
de biserici necesare cultului, în locul celor neretrocedate
de ortodocşi, a sfinţit multe biserici noi, s’a interesat în
permanenţă de starea spirituală şi materială a preoţilor,
implicându-se în continuare pentru ca BRU să intre în
normalitate.
Prin grija noului Episcop s-a deschis în premieră la
Baia Mare Institutul Teologic de grad universitar, care a
început anul şcolar universitar 1990-91 cu 70 de studenţi

18 Msgr. Guido del Mestre, a fost secretarul Nunţiaturii Apostolice


la Bucureşti, Nunţiu, Msgr. Gerard Patrik O’Hara, expulzaţi din
România, în iulie 1950, după ce la 19 Iulie 1948 guvernul „democrat”
emite decretul-lege prin care denunţă Concordatul cu Sfântul Scaun,
încheiat la 10 Mai 1927 şi abrogă legea din 12 Iunie 1929, prin care
Concordatul a fost ratificat. Msgr. del Mestre, după Dec. 1989, a
revenit în România reluându’şi activitatea.
19 Vezi bibliografia: „Preafericitul Părinte Lucian Mureşan – 80 –

Documentar biobibliografic aniversar”, Biblioteca Judeţeană „Petre


Dulfu” Baia Mare, 2011.
118
la cursurile de zi şi 20 la fără frecvenţă. Tot aici, la
cursurile de trei ani ale Facultăţii de Teologie
Didactică-Catehetică, au început 89 de tineri şi tinere,
care vor preda copiilor şi elevilor educaţie
moral-religioasă în orele de religie.
Ca episcop de Maramureş, a iniţiat pelerinajul anual,
organizat şi coordonat de către protopopul de Sighet,
părintele Onisim Filip, din 1993, în a doua sâmbătă din
luna Mai, la cimitirul închisorii din Sighet unde’şi dorm
somnul de veci, fără mormânt şi fără cruce, preoţii şi cei
mai buni fii din elita intelectuală a Neamului românesc,
52 la număr, dintre care şi patru episcopi ai Bisericii
catolice din România:
• PSS Anton Durcovici, episcop romano-catolic de
Iaşi, Dec.1951.
• PSSValeriu Traian Frenţiu, episcop gr-cat. de
Oradea, 11 Iulie, 1952.
• PSS Ioan Suciu, ep. gr.-cat. Administrator Apostolic
de Blaj,27.05.53.
• PSS Tit Liviu Chinezu, ep. vicar de Bucureşti, 15
Ian. 1955.
Din 4 iulie 1994 este numit de către Papa Ioan Paul
al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia
şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unită
cu Roma, Greco-Catolică, succedând Eminenţei Sale
Cardinal dr. Alexandru Todea, a cărui sănătate l-a obligat
să se retragă. La 27 august 1994 este instalat la Blaj.
Este ales în mai multe rânduri, începând cu 1998,
Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din
România (CER), organism care reuneşte ierarhia
119
Bisericilor Catolice de ambele rituri, latin
(romano-catolic) şi oriental (greco-catolic).
Din 26 mai 2003 este numit, de către Papa Ioan Paul
al II-lea, membru al Congregaţiei pentru Bisericile
Orientale.
La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al
XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,
odată cu ridicarea Bisericii Mitropolitane sui iuris la rangul
de Biserică Arhiepiscopală Majoră, prin Bula Ad totius
Dominici gregis. Este întronizat ca Arhiepiscop Major la 30
aprilie 2006, în prezenţa Prefectului Congregaţiei pentru
Bisericile Orientale, Preafericirea Sa Ignaţiu Moussa I
Cardinal Daoud, şi a Excelenţei Sale Mons. Jean-Claude
Périsset, Nunţiu Apostolic în România şi Republica
Moldova.
- A iniţiat şi sprijinit lucrările de restaurare generală a
Catedralei Mitropolitane Sfânta Treime din Blaj, încheiate
în 1994.
Deschide şi participă la cele 4 sesiuni ale celui de-al IV-lea
Conciliu Provincial al Bisericii Române Unită cu Roma,
Greco-Catolică, desfăşurat între anii 1995-1998.
- Participă, în 1995, la festivităţile ocazionate de
aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Misiunii Catolice
Române din Paris, unde celebrează Liturghia în limba
română în Catedrala Notre Dame.
- Participă la consacrarea Episcopului John Michael Botean
al Eparhiei Românilor Uniţi din Statele Unite ale Americii,
în 1996.

120
După câţiva ani pregătitori, în 1997 se obţine Nihil obstat
de la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor pentru
deschiderea procesului de canonizare a celor şapte Episcopi
greco-catolici martiri şi mărturisitori, proces pe care îl
patronează.
- A susţinut demersurile pentru aducerea în ţară, de la
Roma, a rămăşiţelor pământeşti ale Episcopului Ioan
Inocenţiu Micu, în luna august a anului 1997 când avea să
fie primit, după 252 ani de exil, în Catedrala Blajului, de
el ctitorită.
Tot în timpul arhipăstoririi IPSS Lucian a avut loc
istorica vizită a Papei Ioan Paul II în România, în zilele de 7
şi 9 Mai 1999, în care l-a însoţit pe Înaltul Pontif în calitate
de preşedinte al CER.
În Anul Jubiliar 2000, s-a implicat în organizarea
pelerinajului naţional la Roma, care a culminat cu Sfânta
Liturghie concelebrată cu Sfântul Părinte Papa, în limba
română, în Bazilica Sfântul Petru, cu participarea câtorva
mii de pelerini români.
Reuşeşte reeditarea, cu ajutorul Sfântului Scaun, în anul
2000, a Bibliei de la Blaj, la 205 ani de la apariţia acesteia.
A sprijinit şi participat la toate manifestările prilejuite
de aniversarea, în 2003, a 150 de ani de Mitropolie la Blaj.
Aprobă şi binecuvântează seria manifestărilor legate
de aniversarea a 250 de ani de la deschiderea primelor şcoli
româneşti de la Blaj, în timpul Episcopului greco-catolic
Petru Pavel Aron, la 11 octombrie 1754.
În toţi cei 26 ani de slujire arhierească, a efectuat
nenumărate vizite pastorale, cu sfinţiri de noi pietre de temelie
pentru biserici, sfinţiri de noi biserici sau de biserici restaurate, de
121
case parohiale şi hirotoniri de noi preoţi. Participă la pelerinajele
tradiţionale ale Provinciei Mitropolitane. În toate aceste
ocazii a ţinut nenumărate predici, meditaţii, cuvinte de
învăţătură.
Cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltului
Ierarh au apărut cărţi de rugăciuni şi învăţătură creştină.
Sprijină de asemenea reeditarea diferitelor cărţi de cult
precum şi a diferitelor cărţi de teologie patristică,
spirituală, dogmatică şi biblică.
A participat la diverse întâlniri la Roma (Sinodul pentru
Viaţa Consacrată, 1994; Sinodul Episcopilor Europeni,
în 1998, Sinodul Episcopilor Europeni, în 2005), a fost
preşedintele părţii greco-catolice la Întâlnirile Comisiei
Mixte de Dialog Greco-Catolic-Ortodox.
La 18 februarie 2012 este creat Cardinal de către
Papa Benedict al XVI-lea în Consistoriul public
ordinar ţinut în Bazilica Sfântul Petru din Roma.
La 24 octombrie 2012, în adunarea generală a
Academiei Române, este ales membru de onoare al
înaltului for.
*

122
Lista preoţilor din dieceza de Maramureş
hirotoniţi de Episcopul Ioan Dragomir
Nume Data Data Observaţii
naşterii hirotonirii
Mureşan Mitropolit la
1 Lucian 23.05.1931 19.12.1964 Blaj

2 Mesian, 21.01.1937 08.05.1965 Episcop,


Alexandru Lugoj
Bodea,
3 Gheorghe 13.09.1927 23.03.1969 +17.04.2012

4 Toma, Ioan 1969 + 2016

5 Condor, 11.04.1970 + decedat


Gheorghe

6 Bondre, Ilie, 03.08.1929 08.09.1970 decedat,


OSBM 20.03.2011

7 Pereni, Puiu 1971 + decedat

Mare,
8 Augustin 08.05.1928 29.02.1972 + decedat

9 Şişeştean,Ioan 11.06.1936 13.03.1972 Ep.Maram.


+2012

10 Palay,Bela 07.12.1949 27.07.1973

11 Mesaroş, 01.02.1942 08.09.1973


Simion
Bilţ, Dăncuş,
12 Petru 24.06.1932 19.05.1974

13 Orha, Avram 23.08.1907 01.10.1975 +decedat,


21.04.90

123
14 Lupşa, Vasile 30.01.1922 0101.1976 + decedat

15 Raţa, Ioan 11.05.1919 31.07.1979 + decedat

16 Jurje, Ioan 05.12.1953 07.09.1980

17 Chiş, 05.05.1923 03.05.1983 + decedat


Gheorghe
Balea, +
18 Grigore 18.10.1920 10.12.1983 decedat,2006

19 Tămaş, Vasile 17.01.1930 08.06.1984

20 Pop, Victor 09.06.1947 24.08.1984

124
Lista preoţilor din alte dieceze hirotoniţi de
Episcopul Ioan Dragomir
Data Data
Nume naşterii hirotonirii Observaţii
06.03(?)
1 Cosma, Crăciun 1964

Abrudan,Vasile ? Bucureşti,
decedat
Aştilean,
2 Pantelimon 1931 1964 Cluj, decedat

3 Cristescu,Gicu 26.10.1964 Bucureşti

4 Cristian, 26.10.1964 Bucureşti,


Octavian decedat
5 Langa,Tertulian 26.10.1922 26.10.1964 Cluj, decedat

6 Paven, Iustin 26.10.1964 Bucureşti,


decedat
7 Tegzeşiu, Pavel 12.11. 1966 Bucureşti

8 Danciu, Agenor 29.08. 1967 Bucureşti,


decedat
9 Oţoiu, Liviu 05.03.1945 20.08.1978 Bucureşti

10 Matei, 1979 Coplean


Gavril

11 Toderean 1979 Coplean


Ciplea,
12 Liciniu 1282? Bucureşti

13 Groşan, 25.07.1984
Lucian

125
Călugări basilieni, OSBM

14 Arieşan, 31.01.1928 30.12.1971 Cluj


Grigore-Gavril
15 Man Visarion 09.12.1972 Baia Mare
Arieşan, Cluj,
15 Ioan, Iacob 28.09.1922 - 28.03.1975 d.18.09.2002

16 Jiman Petru 20.04.1975 Cluj

Arieşan Cluj,
17 Gheorghe- 23.10.1920- 25.10.1978 30.06.2003
Graţian

18 Biriş Andrei Cluj, decedat

19 Bujor,Gheorghe 1979 Coplean

20 Dăncuş,Sabin 02.01.1967 Cluj,


d.13.07.2000
21 Făgăraş, Sabin Cluj

22 Peteu, Camil Cluj, decedat

23 Peteanu, Ioan 02.04.1972 Cluj


Cluj,
24 Sabău, Iustin d.09.12.1998
25 Micu Ioachim 17.12.1964

26 David Valerian 24.04.1971

126
Etapa a IV-a.
Perioada de uşoară destindere

Am putea-o numi „de uşoară destindere” care merge


ascendent, după 1973, până în Decembrie, 1989.
Vorbesc în continuare cei chemaţi, cei aleşi.
Spre „a’i ajuta în vorbire”, ne-am permis să întocmim
un chestionar la care i-am rugat să răspundă:
CHESTIONAR BIOGRAFIC
1. Vă rugăm să Vă prezentaţi: Numele, prenumele,
datele personale, data şi locul naşterii, părinţii, familia,
educaţia religioasă în familie etc.
2. Şcoala elementară, medie, superioară, educaţia,
tinereţea etc.
3. Unde şi cum aţi simţit chemarea spre preoţie? Ce
pericol era, a fi preot clandestin în ”iera lumină”? Ce
conflicte aţi avut, interne, ale Dvs., de suflet, eventual cu
familia, externe cu societatea, cu locul de muncă etc.
4. Hirotonirea, unde s-a făcut şi cum, de către cine?
Participanţi. Descrierea catacombei etc. Măsuri
preventive, pericolul etc.
5. Activitatea pastorală, în clandestinitate, unde şi
cum? În ”libertate” unde şi cum? etc.
6. Alte observaţii şi completări, viaţa personală, de
familie, din societate, de educaţie, din şcoală, societate,
ieri, azi şi a.m.d.
7. Adresa, completă sau parţială, după cum credeţi
sau doriţi a fi sau a nu fi contactat, sau doar a parohiei,
etc.
Cu mulţumiri şi Doamne ajută!
127
AUTOBIOGRAFIE
Subsemnatul, ieromonah IRINARH ILIE
BONDRE, fiul lui Gheorghe şi Maria, născut în anul
1929, 3 august, în comuna Cicârlău, judeţul Maramureş
(la ora aceea judeţul Satu Mare), al unsprezecelea copil
din cei doisprezece câţi eram la părinţi.
Şcoala primară am făcut-o în comuna Cicârlău, între
anii 1936-1941, 5 clase, după care am întrerupt
ocupându-mă cu gospodăria părinţilor.
În anul 1943-1944, am fost om de serviciu la
Episcopia de Maramureş, la Baia Mare.
În anul 1946, la 22 Oct. am intrat în mânăstire la
Bixad, iar în Iunie 1947 am fost înveşmântat primind
numele de călugăr, Irinarh. În 1948 am făcut voturile
DEVOŢIONALE, deoarece încă nu terminasem anul
canonic de noviciat şi au venit vremuri grele pentru
Biserică şi Mânăstire.
În 22 Oct. 1948 a trebuit să părăsim Bixadul şi să ne
întoarcem la casele noastre. Am continuat să mă ocup
de gospodărie.
În anul 1949 au fost nevoite să părăsească mânăstirea
şi surorile din Congregaţia Maicii Domnului, aşa că a
venit acasă şi sora mea de sânge şi „sora” de călugărie,
Zelia. Aşa, am făcut o mică comunitate în Cicârlău, până
la data de 2 Martie, 1950, când am fost arestaţi împreună,
făcând închisoare timp de 2 ani.
După eliberare ne-am întors iar acasă şi am început
din nou cu gospodăria. În 1957 a murit mama.

128
În 1958 am început să’mi completez pregătirea
şcolară întreruptă înscriindu-mă la liceu, la cursurile fără
frecvenţă, în cls. a IX-a.
În anul 1961 am făcut şcoala de acari la CFR, iar după
şcolarizare am intrat în serviciu.
În 1963, am cumpărat casa din Baia Mare şi ne-am
mutat, unde suntem până în prezent.
În acelaşi an am urmat cursurile de casieri, la Cluj, tot
în cadrul CFR, iar după terminare am ocupat o funcţie la
mesagerie până la pensionare în 1990.
În anul 1970, în ziua de 8 Septembrie, de Sfântă Mărie
Mică am fost hirotonit preot de către I.P.S. IOAN
DRAGOMIR, în locuinţa din Baia Mare. A fost de faţă
numai sora mea „sora” ZELIA şi părintele Marian
Gheorghe, protopop de Baia Mare.
În 1972 am început să construim casa de la Cicârlău,
care a durat 5 ani de zile. În 1977 a avut loc prima serie
de exerciţii spirituale, la Cicârlău, ţinute de părintele
Dăncuş, iar pe urmă an de an, s-au ţinut câte o serie, iar
uneori chiar 2 sau 3 serii, după cum ne permiteau
împrejurările. Au fost când s-au ţinut şi 4 sau 5 serii, în
grupuri de până la 20-30 de tineri şi tinere, până când
ne-au depistat autorităţile şi ne-au interzis, dar după
câtva timp din nou am început activitatea.
În prezent aş mai face dar nu mai am puteri, mă
supără rău reumatismul şi nişte ameţeli, un început de
parchinson şi altele se adaugă. Să fie Dumnezeu lăudat
de toate şi-L rog să-mi ajute să le suport pe toate, cu
răbdare, mulţumindu-I pentru toate.
Baia Mare, la 17 august, 2001.
Părintele Ieromonah Irinarh Ilie Bondre, O.S.B.M.
129
Semnătura.
Părintele ieromonah Bondre, a trecut la Domnul, în
20 martie, 2011.
*

Părintele Ilie, Irinarh, Bondre, OSBM, în pelerinaj la Roma


(anii ′90), în audienţă la Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.
În planul doi, cu barbă, părintele S.A. Prunduş, OSBM.
*

Biografie, părintele Augustin Mare

Doamna preoteasă Cornelia Mare, PSS Ioan Dragomir, părintele


Augustin Mare, Satu Mare, 198? (st.dr.)
130
131
Subsemnata Mare Cornelia declar:
O scurtă prezentare despre hirotonirea clandestină a
soţului meu decedat în 22 iulie, 2000, Mare Augustin,
născut în data de 8 Mai 1928, absolvent al liceului M.
Eminescu din Satu Mare. În 1946-47 a urmat un an de
teologie la Oradea.
După desfiinţarea bisericii noastre gr.cat. în 1948, a
ţinut strânsă legătură cu Oradea, cu profesorul Hirţea,
părintele spiritual pe care-l vizita des.
În timp ce episcopii noştri: Alexandru Rusu, Iuliu
Hossu şi Ioan Bălan erau la Curtea de Argeş pentru
„reeducare,” soţul meu îi vizita des, ocazie cu care l-au
examinat în vederea hirotonirii soţului meu, cu acest
132
scop Preafericitul Rusu a trimis o scrisoare către Păr.
Ludovic Vida scrisoare care cu ocazia arestării părintelui
Vida, a ajuns în mâna Securităţii. Au urmat foarte mari
presiuni asupra soţului meu cu propuneri de colaborare
cu ei şi ameninţări drastice legate de viitorul copiilor
noştri., spunându-i că viitorul lor este în mâna securităţii.
S-au ţinut de cuvânt, copiii noştri au fost victime alături
de noi.
În urma refuzului a urmat arestarea şi condamnarea
la patru ani de închisoare.
După eliberare s-a întors cu sănătatea şi nervii
distruşi. Au urmat pentru noi clipe grele deoarece n-au
încetat de a ne urmări la tot pasul. În ciuda cestui fapt
între preoţii gr.cat. din Satu Mare a fost o strânsă legătură
iar Preafericitul Dragomir venea foarte des la noi şi în
mare taină au pus la cale hirotonirea soţului meu şi a încă
trei candidaţi. Deci în total au fost hirotoniţi patru preoţi
în locuinţa noastră de pe str. Petöfi Nr. 14.
În afară de soţul meu au mai fost hirotoniţi:
Păr. Bilţiu Petru (in viaţă)
Păr. Pereni Anton (decedat)
Păr. Orha Avram (decedat)

A consemnat Doamna preoteasă Cornelia Mare, Satu


Mare, în Nov. 2016.
***

133
Părintele Simion Mesaroş

S’a născut la 1 Februarie, 1942, în Ferneziu, o comună


industrializată, la 8 km de Baia Mare, unicul loc din
România interbelică, unde funcţiona de o sută de ani, cea
mai mare uzină de preparare a plumbului şi a metalelor
neferoase din ţară. Aici lucrau majoritatea locuitorilor
din Ferneziu şi la fel şi tatăl, Mesaroş Alexandru, ca
topitor. Mama Ana, era casnică. Au avut opt copii dintre
care Simion era cel mai mic. Azi, fosta comună Ferneziu
este cartier al oraşului Baia Mare, reşedinţa judeţului
Maramureş. În timpul războiului, în perioada horthystă,
uzina de plumb fiind unitate strategică, muncitorii au
fost concentraţi la locul de muncă.
Şcoala primară, până la
şapte clase a făcut-o în Ferneziu,
din 1948 până în 1955. A
continuat apoi cu Şcoala
profesională, între anii
1955-1958, devenind muncitor
calificat în meseria de
modelator-turnător. La acest
punct, când e vorba de biografia
sa, părintele Simion Mesaroş,
face haz de analogia cu practica
securistă care recruta „turnători” delatori, (oameni
decăzuţi, fără coloană vertebrală) că dânsul este
turnător, (de metale) cu diplomă!
Fiind în câmpul muncii, avea dreptul să frecventeze
Liceul seral pentru completarea studiilor, ceea ce a şi
134
făcut între anii 1959-1963. După absolvire s’a înscris la
Şcoala Tehnică de Proiectanţi, Hunedoara, a unde
frecventat doar din 15 Sept. până în Oct, din 2 Nov.
1963 fiind luat în armată, la Unitatea Militară de
rachete de la Ineu/Oradea, până în 1965. Exerciţii
reale de luptă, unitatea nu putea face, în ţară, decât „la
rece”, motiv pentru care spre a executa o misiune de
luptă reală, unitatea se deplasa, odată într’un an, cu
rachetele, într’un poligon din Uniunea Sovietică, în
imensa şi pustia stepă Kalmucă, la est de Don. Prin
această pustietate de condiţii vitrege, uscăciune, praf,
noroi şi frig s’au deplasat în timpul războiului, unităţi de
artilerie şi infanterie ale Armatei Române la sud, spre
Caucaz.
În familie se practica o viaţă profund religioasă,
greco-catolică, care a continuat şi după 1948, cu unele
„disidenţe” privind frecventarea liturghiei la
romano-catolici, „la unguri” la care până la Conciliul
Vatican II, (1963-65) se celebra în limba latină, cu
predica în limba maghiară, sau „la biserica noastră”
devenită ortodoxă, „dar e a noastră.”
În toată această perioadă, a făcut parte din acel grup
de tineri din Ferneziu, în frunte cu Lucian Mureşan,
condus de părintele Fătu, şi de părintele romano-catolic
Toma Gheorghe. Reîntors din armată, unde noaptea pe
sub pătură recita rozarul în limba latină: „Ave Maria, gratia
plena...” a aflat despre hirotonirea celor apropiaţi, ai lui,
Lucian şi a fratelui său, Alexandru, ca preoţi celibi.
Aflând acest absolut secret, faţă de alţii, inclusiv faţă de
părinţi s’a simţit „favorizat” încolţindu’i şi lui gândul să
135
facă acest pas. Acasă la Ferneziu, în anul de pregătire
pentru facultate s’a întâlnit cu Pantelimon Aştilean,
numit de prieteni „Pintea,” hirotonit şi el, preot
clandestin, în catacomba din Cluj, de către episcopul
Ioan Dragomir. Pintea i-a devenit îndrumătorul spiritual.
Student la Politehnică/Bucureşti, facultatea de
Metalurgie, între anii 1966-1971, unde a făcut cunoştinţă
cu grupul de rezistenţă greco-catolică din capitală,
studenţi, profesori, ingineri, preoţi, intelectuali prin care
a avut posibilitatea de a’l vizita pe PSS Iuliu Hossu,
deţinut în DO, la mânăstirea Căldăruşani, ctitoria lui
Matei Basarab, lângă Bucureşti. La restaurarea bisericii
mânăstirii, în secolul al XIX-lea la pictură, a contribuit şi
Nicolae Grigorescu.
La revelionul anului 1970 organizat de părintele
Pintea la Ferneziu, au participat 15-30 de tineri, grup din
care au rezultat cinci căsătorii printre care şi a tânărului
inginer Simion Mesaroş cu fiica părintelui Andrei Răfan,
Maria-Salomeia, studentă în anul IV la medicină la
Timişoara. După doi ani, în Iulie a avut loc cununia
civilă şi religioasă în catacomba părintelui Răfan iar a
doua zi, în Ferneziu, „cu lume multă” după toată tradiţia
românească, în şură cu „danţ” şi bucate tradiţionale.
Hotărîrea definitivă de-a deveni preot a căzut după
nuntă, în discuţia despre viitorul lor. Zarurile le-a aruncat
mireasa: „uite, eu am trei fraţi mari, toţi trei sunt ingineri, nici
unul nu’l urmează pe tata, cu preoţia. Eu cred că noi vom fi fericiţi
dacă tu te decizi să devii preot.”
Inginer la IMMUM (Întreprinderea Mecanică de
Maşini şi Utilaj Minier) din Baia Mare între 1971-1974,
136
în cadrul Serviciului „Metalurg Şef” promovat la Şef
Secţie Turnătorie (iarăşi turnător!). Dar cum într’un
asemenea post de răspundere nu aveau voie să fie decât
doar „cei mai buni dintre cei buni” iar aceştia nu erau
decât „ numai comuniştii,” calitatea de membru de
partid era obligatorie, ca să fie „cel mai bun”! Dar cum
Simion nu voia să fie astfel „cel mai bun” între tovarăşi,
a făcut nazuri la generoasa ofertă de-a intra în partid,
preferând să devină doar „un bun” lucrător în via
Domnului.
Hirotonirea. Aşa, a primit Sacramentul Sfintei
Preoţii în 8 Septembrie, 1973, în catacomba părintelui
Andrei Răfan, din Baia Mare.
Ceremonia s’a desfăşurat în cele patru ore, cu cele
două trepte, după rânduiala cunoscută. La ceremonie au
participat: episcopul Ioan Dragomir, asistat de preoţii
Andrei Răfan şi Alexandru Mesian, candidatul, fiind de
faţă şi preoteasa Maria Răfan, soacra candidatului, şi
viitoarea preoteasă, fiica ei, doamna dr. Maria-Salomeia
Răfan- Mesaroş.
Refuzul diplomatic de-a intra în partidul comunist,
făcut pe motivul că el are convingeri religioase, ceea ce
l-ar împiedeca să fie un „bun comunist” l-a costat oprirea
avansării pe verticală, ba l-a dus şi la schimbarea
întreprinderii, obligat fiind să se transfere la UUMR
(Uzina de Utilaj Minier şi Reparaţii), tot în Baia Mare,
1974-1990.
Pastoraţia de catacombă „de la bloc” (vezi mai sus),
ca şi activitatea de instruire a viitorilor preoţi în

137
clandestinitate inclusiv ca îndrumător spiritual, le
cunoaştem din biografiile celor în cauză.
Pastoraţia clandestină pe lângă aspectele sale de jertfă,
dăruire, satisfacţii, oboseală şi nu în ultimă instanţă,
pericole de tot felul, a avut şi momente de humor,
destindere şi chiar situaţii hazlii, unele putându-se uşor
transforma în tragic, dacă aripa Arhanghelului n’ar fi stat
deasupra lucrătorilor din via Domnului.
Aceştia, „triumviratul” Lucian, Alexandru şi Simion,
numit de tovarăşi şi „troica” erau şi cei ce vizitau cu
rugăciuni „mormintele fără cruce” ale martirilor, clerici
şi laici din cimitirul închisorii din Sighet. Anual, de 1
Decembrie, împreună cu călugăriţele (în civil) din
Comunitatea Maicii Domnului din Sighet, săvârşeau un
părăstas în cimitir.
Într’un an, de 1 Decembrie, când se întorceau de la
Sighet, deşi nu prea târziu, dar deja pe întuneric, la
Deseşti, pe Mara, li s’a defectat maşina. În maşină era
numai „triumviratul” cu Simion la volan. Acesta
colaboară, ridică, capota maşinii şi începe să consulte
motorul cu ciocăniturile de rigoare. Dar de după un gard
de la o gospodărie apropiată de „drumul ţării,” o femeie
care s’a nimerit să fie pe afară, prin curtea casei, se pare
că a urmărit din timp, cum se apropia maşina pe drum,
căci la ora aceea, în anii 70, când maşinile mici,
autoturismele nu erau multe, prin satele maramureşene
o asemenea maşină totdeauna era o senzaţie. Asta şi
pentru că le deţineau cu precădere tovarăşii pe care
poporul „foarte” îi „iubea”! Când maşina defectată s’a
oprit în drum, femeia curioasă, s’a apropiat de gard
138
urmărind să vadă ce se întâmplă. Se pare că l-a urmărit
un timp pe cel cu capul de sub capotă, ca apoi să’i strige
cu un accent de batjocură şi maliţioasă satisfacţie:
„Vedzi, aşă’ţi treabă, dacă te-ai făcut „domniscarăş,” amu
fracă (freacă) pă motoară, că de te făcei tu popă n’ai si frăcată pă
motoară în drum”!
Dar Simion care lăsase portiera maşinii deschisă şi
auzind şi cei din maşină aprecierea moroşencei, răspunse
ca pentru ei:
„Şi dacă îs”?! – şi au izbucnit toţi trei în râs, desigur
spre stupefacţia femeii, care nu’şi va fi putut explica, ce
vor fi având „domniscarăşii” de au râs „aşe’ cu poftă la
„amabilele” ei cuvinte.
*
O altă întâmplare, mai puţin hazlie, cu fiori reci pe şira
spinării, li s’a întâmplat pe Mara, la Hoteni. Aici erau
planificaţi de Crăciun, întâi la Hărniceşti, apoi, 3-4 km
mai în jos pe Mara, la Hoteni, în case de credincioşi la
care celebrau deja „cu tradiţie” şi mărturiseau, „pe cei
mulţi” de sărbători, pe unde puteau: „în cămară, pă târnaţ,
după topografia casei” zice părintele Simion în memorii.
Venind de la Baia Mare trecând Gutâiul pe cele 20 km
de serpentine ce coboară pe Mara, ajung la primul sat în
care erau chemaţi, la Hărniceşti. Aici s’au oprit făcându’şi
obligaţiile, Sfânta liturghie şi mărturisiri, care au durat,
fiind mulţi. În aşteptare, cei de la Hoteni făcuseră deja
rozarul de câteva ori. De la casa=catacombă din
Hărniceşti, unde au celebrat şi până la cealaltă
casă=catacombă din Hoteni unde urma să celebreze
erau doar 3=4 km. Porţile de la curte aşteptau deschise
139
cu unul „de serviciu la poartă” care de cum intra maşina
în curte, închidea porţile, acele minunate porţi
maramureşene de lemn, sculptate. Cum distanţa era
mică şi oarecum „în întârziere” cei trei preoţi nu s’au mai
dezbrăcat de reverendă ci s’au urcat în maşină aşa cum
erau. Cei din Hoteni văzând că preoţii întârzie, l-au trimis
pe un tânăr, Vasalie, cu bicicleta să vadă „ de nu
s’o’ntâmplat oarece”?!
Când Vasalie sosea în Hărniceşti, maşina cu preoţii
tocmai pleca spre Hoteni. L-au depăşit, dar la numai 50
m de poarta deschisă îi opreşte un miliţian. Sărmanul
Simion, de la volan; a îngheţat! Mai ales că era zăpadă şi
întuneric.
Miliţianul îi întreabă unde merg? Simion are prezenţă
de spirit şi răspunde: „La Ocna Şugătag”! Ocna este
staţiune locală de băi sărate. Miliţianul acolo „ave’ de
mărs”!
S’a urcat în maşină, dar, probabil, din cauza
întunericului n’a observat că cei tei călători sunt în
reverendă. Aceasta le-a dat sentimentul, că „omul legii”
nu era pe urmele lor, ci doar întâmplarea li l-a scos în
drum, ceea ce le-a confirmat, că el, întradevăr, la Ocnă
voia să ajungă. N’au vorbit nici unul. La Ocnă, miliţianul
a coborît fără comentarii. Au respirat uşuraţi şi mai
mergând puţin înainte, au făcut cei 6-7 km de cale
întoarsă, înapoi la Hoteni, unde Vasalie sosise, dar fără
un răspuns, la întrebarea: „unde’s preoţii”? După un
suspance de o jumătate de oră, maşina venind din sens
opus a intrat pe poartă.

140
Ceremonia sărbătorii Sfântului Crăciun a durat până
după miezul nopţii şi reîntoarcerea, la Baia Mare, peste
Gutâi, pe vreme de iarnă, peste două ore. Aşa se face că
preoţii a doua zi s’au dus la serviciu direct de la cafeaua
fierbinte servită după abia câteva ore de somn, sau chiar
deloc, situaţie care n’a fost singulară în cei 20 şi ceva de
ani de pastoraţie clandestină a celor trei şi a altora.
O altă dată, situaţia a fost dramatică şi nu puţin a lipsit
să devină tragică! Desigur, din cauza epuizării, la o
reîntoarcere, într’o asemenea noapte târzie, de sâmbătă
spre duminică, când au servit sfintele servicii
credincioşilor din Târsolţ/ Ţara Oaşului, la o curbă, în
Ilba, maşina a derapat intrând în şanţ, avariindu-se destul
de grav. Dintre cei trei, părintele Lucian s’a ales cu o
coastă ruptă!
***

„Ieşirea la Lumină” după evenimentele din


Decembrie, 1989, prima Sfântă Liturghie „în
libertare” la 21 Ianuarie, 1990, pe scările casei de
Cultură din Baia Mare.
Rector la Institutul Teologic Ep. dr. Alexandru Rusu,
Baia Mare, 1990-1999.
„Paroh” la „catacomba liberă,” la biserica de sub
cupola cerului, de la Statuia Ostaşului Român din parcul
oraşului Baia Mare, din duminica de 11 Februrie 1990 şi
până de Crăciun, 2005, deci 15 ani din „dragostea
fraţilor”. Ne întrebăm, ca oameni sănătoşi la minte, care
nu putem pricepe, cum a fost şi este posibil, ca „fraţii”
ortodocşi să propage „iubirea creştină” când ei celebrau
141
în biserica furată de pe Valea Roşie, construită de
greco-catolicii din cartier în timpul României Mari, iar
alături, proprietarii bisericii să celebreze la Monumentul
Ostaşului Român, sub cerul liber, pe ploaie, ger de minus
20° sau arşiţe de peste 30° fără să’i doară sufletul, ba încă
să’L mai mintă pe Dumnezeu chiar de la altar!?! Nu este
aceasta o încălcare a poruncii a VII - a dumnezeiască, „să
nu furi?” Cum...?!!
*
Despre Pastoraţia, din clandestinitate a părintelui
Simion ca şi de după, se găseşte scris în biografia fiecărui
preot al clandestinităţii.
Un capitol al activităţii Sfinţiei Sale sale se leagă de
Parohia Greco-Catolică Baia Mare III, „Statuia
Ostaşului Român” fără nici o adresă, unde a fost numit
paroh în 1999, care, după şase luni, a devenit parohia
Baia Mare III, „Sfântul Anton” cu adresă pe str.
Victoriei, nr.15, unde a primit un teren în perimetrul Băii
Comunale. Aici s’a apucat să’i construiască Sfântului
Anton de Padua şi enoriaşilor săi, o biserică. Povestea e
lungă şi complicată, dar se menţionează că, deşi zidurile
erau ridicate doar la 3 m înălţime, de Sfântul Crăciun
2003, credincioşii s’au mutat cu liturghia de la Ostaşul
Român, din parc, în noua construcţie, tot sub cerul liber,
căci nu era acoperită! Părintele Simion spune că moaştele
Sfântului Anton, care erau în pelerinaj prin România, au
poposit şi la Baia Mare. Mai în glumă, mai în serios dar
cu convingere, părintele spune că, Sfântul Anton, o zi şi
o noapte în 13-14, Mai 2004, „s’a aflat în vizită de lucru” pe
şantierul bisericii al cărei patron era, al bisericii sale şi „s’a
142
declarat mulţumit de stadiul lucrărilor”. După 20 de ani de
slujire în condiţii improprii, începând cu 2009, parohia
îşi putea săvârşi serviciile religioase în condiţii normale,
în biserica ei, a Sfântului Anton.
De numele părintelui Simion Mesaroş se leagă şi
Simpozionul anual de istorie: „Arestarea Episcopilor –
1948”, din 28-29, Oct.1948, în premieră în Octombrie,
2004 şi până azi, 2016, la Baia Mare, cu participarea
Universităţii clujene şi băimărene.
Părintele Simion se ridică vehement, corect şi
documentat împotriva bizantinizării forţate a cultului
BRU, în ultimii ani, care duce la pierderea identităţii
BRU cucerită înainte de 1948, păstrată în clandestinitate
şi afectată, după. Să ne amintim că însemnele şi practicile
catolice, de: Calea Crucii, Rozarul, Un ceas cu Isus,
devoţiunile către Sfânta Inimă a lui Isus, a Mariei, către
Fecioara de Lourdes şi Fatima, către Sfântul Iosif,
Anton, Sfânta Teresia de Pruncul Isus, etc. i-au făcut pe
credincioşii noştri să reziste în catacombele fără preoţi şi
fără episcopi, iar acum tocmai acestea vrem să le
înlăturăm în favoarea unui „ecumenism” pe care însuşi
„fraţii” îl repugnă!?!
Părintele Simion, cu o practică de catacombe, din
Biserica Tăcerii, de mai bine de un sfert de secol, plus tot
cam pe atâta din catacombele din „libertate”ştie ce
spune:
„Consider că acţiunile de bizantinizare forţată a cultului în
BRU, conştiente sau nu, conduc tocmai la diluarea sau chiar
pierderea identităţii acestei Biserici şi dizolvarea ei în ortodoxie.

143
Ataşaţi cu toată fiinţa noastră de BRU, de la Atanasie
Anghel şi până la cardinalul Iuliu Hossu şi cardinalul Alexandru
Todea, propunem ierarhilor noştri cărora le datorăm ascultare,
Sfântului Sinod al Arhiepiscopiei Majore temperarea efortului de
bizantinizare forţată şi toleranţă faţă de practicile care deja s’au
înscris în cult şi care, după mai bine de 50 de ani de practică, se
constituie în tradiţie. În viziunea noastră, tocmai acestea sunt
elementele definitorii ale BRU care nu se identifică nici cu Biserica
Ortodoxă, nici cu Biserica Romano-Catolică, ci cu sine însăşi.”
(Vezi „Colecție de Articole și Comentarii, vol. II,
2008-2015, Baia Mare, 2016, cap. 1. În apărarea
Identității BRU și a Valorilor Ei, pag. 117-124. 1.
Tendința Renovatoare, pag.117-122; 2. Tendința
Conservatoare, pag. 122-124.”)
Un politician a spus, după „revoluţie:” „unica instituţie
care n’a colaborat cu satana, pe care n’a putut-o îndoi, a fost
BRU”! Oare, vrea să o îndoiască acum, pe dinăuntru?
„Dar dacă stăm în planul lui Dumnezeu...?! – şi... „ne găsim în
Vinerea Mare?!?...
Catacomba din Cluj este un document pentru azi,
mâine şi poimâine, de identitate a BRU. Avem dreptul
de-a o neglija? Cine ni’l dă, sau cine ne va binecuvânta
pentru grijă sau poate blestema, pentru lipsa de grijă?!?

Părintele Petre Bilţiu-Dăncuş

Părintele Petre Bilţiu, în mijloc. La dreapta, alt preot de


chemare, Ioan Zbona, din Târşolţ/ Oaş, unul din
vrednicii preoţi din noua generaţie, de după Dec. 1989.

144
Preot BILŢIU-DĂNCUŞ, Ioan Petru Flaviu, 1932,
24 iunie, Ocna Şugatag; părinţii: Titus Vespasian
BILŢIU DĂNCUŞ. greco-catolic; Maria, născută
HUTIRA, romano-catolică. Al doilea copil din cei şase:
Monica, Petru, Traian, Lucian, Fabiola, Sebastian.
Educaţia religioasă primită în familie, naşa de botez
Elena Hutira, sora cea mică a mamei.
Şcoala primară la Satu Mare şi la Şcoala Fraţilor
Creştini "Sfântul Anton" Craiova – Bruder Atanasie şi
Pater Tarciziu, cu care a păstrat legătura până târziu. (i-a
vizitat la Predeal sau Sinaia, când a făcut armata
1953-56). Gimnaziul l-a început la liceul, Colegiul Carol,
Craiova.

145
1951-Termină studiile liceale la Liceul „Mihai
Eminescu” din Satu Mare, dupa întoarcerea din refugiu.
1952- începe studiile la Institutul Pedagogic „Maxim
Gorki” Bucureşti, limba si literatura rusă (este
exmatriculat în anul II). Anul II era ultimul, la acest
Institut, deoarece era mare nevoie de profesori de limba
rusă.
Motivul exmatriculării: Prezentând carnetul de note,
după ce s’a prezentat foarte bine la examen, i-a căzut din
carnet o iconiţă, ceea ce i-a stârnit indignarea profesoarei
examinatoare atrăgându’i exmatricularea.
1953-1956- face armata, stagiu prelungit din cauza
„Contrarevoluţiei” din Ungaria - Caracal, Becicherecu
Mic – Banat.
1956-1961- lucrează ca învaţător şi profesor
necalificat în Mădăras şi în Ţara Oaşului (Târsolţ,
Lechinţa).
1961 -1964- Şcoala Tehnică Postliceală Veterinară
Arad.
Din 1964 încadrat ca tehnician veterinar la
Circumscripţia Sanitar-Veterinară Satu Mare.
1972-1974 -Se pregăteşte pentru preoţie studiind
individual. În acest scop îşi amenajează un loc retras în
curtea casei părinteşti – o locuinţă separată „Chiţimia."
În 1974 este hirotonit preot celib, la Satu Mare, de
Prasfinţitul Ioan Dragomir, în casa preotului Mare
Augustin, pe strada Petöfi Sándor nr 14 fără ştirea
familiei. Slujeste clandestin până în 1989. Situatia lui este
cunoscută de preotul Lang Pal, preotul -paroh
romano-catolic de la biserica Hildegarda (cel care avea in
146
grijă catehizarea clandestină în limba română a copiilor
greco-catolici din cartierele învecinate).
Dupa 1989- 1990, este trimis de PSS Lucian Mureşan
la Ieud, – Plopşor şi Bogdan Vodă, unde a slujit într-o
casă particulară, apoi la Biserica din Şes/Ieud, în posesia
căreia parohienii intră cu mare greutate. Acestora li se
refuzase slujirea alternativă în biserica mare de piatră,
deţinută de ortodocşi, dar li se interzicea şi accesul la
biserica de lemn din cimitir – Biserica din Şes, astfel că
lacătul de pe uşa bisericii a fost spart noaptea de către
credincioşi.
1994-2000 – ocupă funcţia de bibliotecar şi pe cea de
confesor la Institutul Teologic „Dr. Alexandru
Rusu”- Baia Mare, unde are o bogată activitate de
documentarist şi o continuă şi pe cea de traducător – din
franceză, italiană şi maghiară. În această perioadă are în
grijă şi mica mănăstire „Sfânta Maria” a Surorilor
baziliene din Dealul Florilor/Baia Mare.
Din 2000 PSS Şişeştean îi încredinţează parohia
Preluca Nouă, cu recomandarea „Faci biserică”! Se
conformează. Face naveta din Baia Mare, unde locuia in
biblioteca dezafectată, apoi locuieşte în Preluca, în
condiţii de eremit (locuinţă cu pământ bătătorit, fără
curent electric şi fără apă). Biserica este înălţată din 2002
până în 2003. Lăcaşul este sfinţit în 24 iunie 2003, de
Sânziene.
În 2005 - se retrage din activitatea pastorală la Satu
Mare, la casa părintească, dar cercetează în continuare
mănăstirea din Baia Mare, în calitate de confesor şi pe
cea din Sighet, a surorilor benedictine, unde se
147
desfăşoară o bogată activitate socială, în beneficiul
copiilor din familii defavorizate. (sora Livia, sora
Bianca).
Treptat va renunţa la călătoriile care devin prea
obositoare cu vârsta, primind în schimb misiunea de a
spovedi la parohia Sfântul Anton, Satu Mare (paroh păr.
Bonea Daniel), ceea ce face până în ziua de astăzi.
Periodic îl cerceta pe confratele Gheorghe Condor, şi în
perioada când acesta era bolnav la azil, la Urziceni.
12 iunie 2016, i s-a înmânat diploma de merit de către
Preasfintitul Vasile Bizău, episcopul diecesei de
Maramureş.

A consemnat, Dna. Flavia Horotan, nepoata păr.


Bilţiu, Satu Mare, în Nov. 2016.

AVRAM ORHA
Învăţător şi preot greco-catolic
Scurtă Biografie

Avram Orha s’a născut la 23 August, 1907, în satul


Ruşeni, jud. Satu Mare. Părinţii, Alexandru şi Terezia,
ţărani, au avut 19 copii, din care 9 au murit de mici, 3 au
devenit învăţători, unul călugăr şi restul ţărani.
La 1 Sept. 1926, după absolvirea Şcolii Normale,
(Pedagogice) e numit învăţător şi director la Şcoala
Primară din satul Necopoi, jud. Satu Mare.

148
La 28 Oct. 1928 se
căsătoreşte cu învăţătoarea
Veturia-Floare Nicoară,
născută la 27 Aprilie, 1907 în
satul Necopoi. Părinţii,
Dumitru şi Floare, ţărani, au
avut cinci fete: una
învăţătoare, două călugăriţe
şi două ţărănci în sat.
Învăţătorii Avram şi Veturia
Orha, au avut şapte copii, la
maturitate au ajuns doar
patru.
La 1 Decembrie 1928, învăţătorii Avram şi Veturia
Orha, cu preotul Ioan Soran şi cu câţiva ţărani fruntaşi
din Necopoi, înfiinţează Căminul Cultural „Vasile
Lucaciu” şi un cor, care apoi cânta în fiecare duminică la
Sfânta Liturghie, dirijor fiind învăţătorul Avram Orha.
Activităţile Căminului Cultural, cor, conferinţe, etc., se
desfăşurau în singura sală de clasă de la şcoală, şcoala
confesională.
La 1 Septembrie 1938, Avram Orha se mută în satul
Hrip, jud. Satu Mare, care avea 2 săli de clasă şi era la 3
km depărtare de Ruşeni, unde avea părinţii, doi fraţi şi
trei surori.
La 30 August, 1940, prin Diktatul de la Viena,
România Mare cedează Nordul Ardealului, Ungariei
horthyste.
În comuna Hrip erau români şi unguri, mulţi şovini.
La 1 Septembrie 1940, la ora 8, o echipă de patru unguri
149
vin la şcoală – la învăţătorul şi directorul şcolii, îl
arestează, iar soţiei lui îi spun că: „până de seară...” să’şi
ia copiii şi lucrurile din locuinţa din şcoală, să plece unde
vrea, fiindcă de acum şcoala va fi ungurească! Soţul,
Avram Orha, îi spune pe loc, să plece la Ruşeni, la mama
lui. Pe acesta îl duc la primărie unde îl bat bine, pe motiv
că la „10 Mai”, de Ziua Regelui şi a României, cu corul
elevilor a cântat: „Deşteaptă-te Române” şi alte cântece
patriotice. Apoi, după ce l-au bătut, l-au închis într’o
cameră de la etajul primăriei, spunându’i că a doua zi va
fi împuşcat! În timpul nopţii evadează sărind de la etaj şi
astfel scapă de împuşcare. Atunci noaptea fuge la Ruşeni,
îşi ia soţia şi copiii şi cu căruţa fratelui Dumitru, fug la
gara Satu Mare iar de acolo, cu un tren de marfă, la
Timişoara unde avea un văr. Merg apoi la Inspectoratul
şcolar judeţean unde explică ce s’a întâmplat. Au noroc,
că pe loc primesc două posturi în comuna Beşenova
Veche (azi, Dudeştii Vechi). Acolo au stat până în 31
Martie 1945, când s’au reîntors la Hrip. La 1 Septembrie
se mută la Ruşeni.
La 1 Decembrie, 1948 se interzice Biserica
greco-catolică!
Activiştii de partid îi cer învăţătorului şi directorului
şcolii, Avram Orha, să treacă la ortodoxism dar el refuză!
Pe baza refuzului, activiştii PCR îl ameninţă, că dacă nu
trece la ortodoxism, vor găsi ei un pretext să fie arestat.
În Iulie, 1950 este găsit pretextul – minciuni – este
arestat şi deţinut în închisoarea din Satu Mare. După
câteva luni are loc procesul iar la 1 Decembrie 1950 este

150
declarat nevinovat! Astfel îşi reia activitatea de învăţător
şi director al şcolii.
La ieşirea din închisoare se hotărăşte că la pensie se
va face preot greco-catolic, dar nu aşteaptă pensia, ci
imediat – după închisoare – ia legătura cu unii preoţi
greco-catolici cunoscuţi, care activau clandestin şi, cu
ajutorul lor, începe pregătirea pentru preoţie.
Cei care l-au ajutat şi îndrumat, înainte şi după
hirotonire:
1-2) Pr.Ioan şi Felician SORAN, din Necopoi/Baia
Mare.
3) Pr. Iuliu ROGOJAN, din Hrip, Satu Mare.
4) Pr. Vasile ANDERCĂU, din Satu Mare.
5) Pr. Iosif PANTIŞ, din Tătărăşti, Necopoi/ Baia
Mare
6) Pr. Augustin MARE, din Satu Mare.
7) Pr. Augustin EGRI, din Ardud.
8) Pr. Alexandru SABĂU, din Potău.
9) Pr. Nicoale PINTEA
10 Pr.Gh. MARINA OSBM, din Pomi, locuind la
Satu Mare.
11) Pr. Gheorghe MARIAN, din Baia Mare.
12) Pr. Gavril SĂLĂJAN, OSBM, din Baia Mare
13) Pr. Petru ISTRATE, din Baia Mare.
14) Pr. Vasiel DAVID, OSBM, Baia Mare.
15) Pr. Vasile MARE, din Baia Mare, apoi Bucureşti.
16) Pr. Simion MESAROŞ, Baia Mare.
17) Pr.Alex. MESAROŞ, Baia Mare/PSS Alex.
Mesian/Lugoj

151
18)Eminenţa Sa cardinal Lucian MUREŞAN, Baia
Mare/Blaj
19) Pr. Iuliu HIRŢEA, PSS de Oradea
20)Eminenţa Sa cardinal Alexandru TODEA,
Reghin.
21) În mod deosebit a fost îndrumat de episcopul
Ioan DRAGOMIR, din Ariniş/Baia Mare, care l-a
hirotonit la 1 Octombrie 1975.
*
În primăvara anului 1952 este reclamat din nou, la
partid, de către acelaşi „secretar de partid” din sat, Silaghi
Gheza, om cu trei clase primare care l-a reclamat şi în
1950 pe motivul că:
1) boicotează Biserica ortodoxă, prin aceea că nu
merge duminca la biserică.
2) nu vrea să se înscrie în „colectiv” (gospodăria
agricolă, colectivă).
Ca urmare, la 1 Septembrie, 1952 este mutat
„disciplinar” în satul Româneşti, comuna Medieşul
Aurit, jud. Satu Mare, dar (!!!) tot ca director al şcolii!.
Nici în Româneşti nu merge la Biserica ortodoxă, dar
merge pe jos, în satul Potău, la liturghie clandestină,
celebrată de părintele gr.-cat. Alexandru Sabău, care apoi
îl ajută cu sfaturi, cărţi, etc. în pregătirea pentru preoţie.
La 30 Iunie, 1958, de „Ziua învăţătorului” primeşte
din partea Inspectoratului şcolar, raionul Satu Mare, o
Diplomă de felicitare, pentru activitatea culturală, iar la 1
Septembrie, acelaşi an, 1958, acelaşi Inspectorat şcolar, îl
dă afară din învăţământ, pe învăţătorul şi directorul Şcolii
primare din Româneşti, Avram, Orha, pentru că:
152
1) boicotează Biserica ortodoxă prin neparticipare
duminica la liturghii, dar îl vizitează des pe pe preotul
gr.-cat. Alexandru Sabău, din Potău.
2) nu se înscrie în colectiv, GAC (gospodăria agricolă
colectivă).
Soţia sa, învăţătoarea Veturia Orha este lăsată în
învăţământ până la pensionare!
La două luni după ce este dat afară din învăţământ, pe
nedrept, se îmbolnăveşte grav de stomac, trebuind să fie
operat. Este pensionat de boală.
În 1959 devine liber un post de învăţător la Ruşeni.
Învăţătoarea Veturia Orha cere transferul şi îl obţine.
Astfel se mută din nou la Ruşeni unde aveau o grădină
cu o căsuţă veche din văioage, învelită cu paie şi cu lut
pe jos. Din 1959 şi până în 1975, cu mare greu şi cu
ajutorul copiilor, lângă casa veche reuşesc să
construiască o casă cu două camere.
În vara anului 1984, vând casa şi grădina din Ruşeni
şi cumpără un apartament în Baia Mare, unde aveau trei
copii şi unde se mută definitiv şi părinţii, la 1 Decembrie,
1984.
Avram Orha, în Baia Mare îşi continuă activitatea de
preot greco-catolic clandestin, celebrând Sfânta
Liturghie acasă, în catacomba sa şi continuând legăturile
cu preoţii cunoscuţi din rezistenţa greco-catolică.
Învăţătorului şi preotului Avram Orha îi plăcea buna
înţelegere şi vorbele bune şi frumoase. Când se potrivea
îi spunea celui cu care era în dialog: „Căutaţi întotdeauna
buna înţălegere” sau: Din gura Voastră să (nu) iasă numai şi
numai cuvinte frumoase şi niciodată cuvinte urâte!”
153
Mai obişnuia să amintească de cele două zicale ale
poporului nostru:
1)„Vorba dulce, mult aduce”! – pe care o explica: „ mai
mult şi mai bine rezolvi cu vorba bună decât cu ceartă şi
vorbe urâte”!
2) „De vorba bună gura nu doare”! – adică, întotdeauna
când ai ocazie să spui o vorbă bună cuiva, să o spui! Vei
fi mai câştigat dacă o vei spune, decât dacă vei tăcea.
Uneori mai cita şi din versurile poetului Vasile Militaru:
„Uneori nu poţi ori cât ai vrea,/ C’un car de vorbe bune/
Să’ndrepţi/ Ce ai stricat c’o vorbă rea”!
La 15 Septembrie 1990, fiind bolnav, îl durea foarte
tare stomacul, îl roagă pe fiul său Ignaţiu să’l cheme pe
părintele Vasile, David, OSBM (profesor de matematică
la Liceul „Gheoeghe Şincai” din Baia Mare) cu care era
prieten, să’l mărturisească şi să’l împărtăşească. Este
chemată apoi salvarea şi este dus la spital. La 21
Septembrie, 1990, închide ochii pentru totdeauna!
Sufletul lui a zburat la cer! Părăstasul a fost făcut de
părintele Simion Mesaroş şi părintele Cristian Albu iar
serviciul înmormântării a fost oficiat de părintele
Alexandru Mesaroş şi Nicolae Pintea.
Mormântul se află în cimitirul „Horea I” din Baia
Mare, în partea stângă a aleii ce duce la capelă, cam pe la
mijloc, în rândul al IV-lea.
Într’o familie în care soţii se înţeleg bine, se spune că:
„fiecare soţ este jumătatea celuilalt” şi că: „ei numai împreună
formează un întreg”, că: „ori ce succes al unuia dintre soţi, se
datorează şi celuilalt.” Aşa stând lucrurile se cuvine a mai
spune câteva cuvinte şi despre învăţătoarea-preoteasă
154
Veturia-Floare Orha, care era foarte credincioasă,
conştiincioasă şi harnică. Punea foarte mult suflet în tot
ceea ce făcea, căutând să fie cât mai de folos celor din
jur. În fiecare seară îşi făcea „cercetarea conştiinţei” apoi
îşi făcea planul de rugăciune şi muncă pentru a doua zi!
În ziua de 17 Aprilie, 1998, când a împlinit 91 de ani,
după ce copiii ei i-au urat: „La Mulţi Ani”! – dânsa a zis:
„Aş vrea să trăiesc cât mai mult, ca să pot face cât mai mult bine
celor din jur, dacă nu cu fapta, căci acum sunt bătrână şi nu mai
am putere, măcar cu o rugăciune sau o vorbă bună”! Apoi
obişnuia ca după un set de rugăciuni, sau după o
rugăciune mai lungă, să îşi facă trei cruci.
În 2 Martie, 1999, în spital la cardiologie, în timp ce i
se făcea o perfuzie, dânsa se ruga. Fiul ei îi şedea în faţă,
urmărindu’i rugăciunea şi perfuzia. Şi-a făcut cruce de
două ori, a trei oară, după cum obişnuia, n’a mai reuşit
să’şi facă cruce. În acel moment a închis ochii pentru
totdeauna. Deci a trecut la Domnul rugându-se! Cu
siguranţă sufletul ei a zburat la Rai, la „jumătatea” dânsei,
la soţul, învăţător şi preot, Avram Orha.
Părăstasul şi înmormântarea au fost celebrate de
părintele protopop Cristian Albu şi de părintele Emil
Costin.
Dânsa îşi doarme „somnul de veci” alături de iubitul
ei soţ şi alături de draga, buna, dar nefericita ei fiică,
Valeria Orha, care din cei 70 de ani de viaţă, 55 a fost
bolnavă şi prin spitale.
Dumnezeu să’i odihnească pe toţi în Împărăţia Sa! În
veci pomenirea lor!

155
Text, prof. matematică, Ignaţiu, Orha, fiul soţilor
Avram şi Veturia, Orha.
Baia Mare, în Octombrie, 2016.
*

Din autobiografia Ieromonahului IACOB,


Ioan Arieşan din Ordinul Sf.Vasile cel Mare

S’a născut în 18 sept. 1922


in comuna Miceştii de
Câmpie, satul Visuia jud
Bistriţa Năsăud, din părinţii
Arieşan Teodor şi Maria al
cincelea copil din opt fraţi,
şase băieţi şi două fete.
Părinţii au fost credincioşi
greco-catolici din părinţi
greco-catolici ca şi toţi
locuitorii din Câmpia Transilvaniei, creştini practicanţi.
Bunica paternă a fost fiică de preot greco-catolic.
Tatăl mamei, bunicul, a fost cantor la biserica din sat. Ca
poziţie socială au făcut parte din clasa mijlocie, erau o
familie bine văzută în comunitate, ca oameni harnici.
Botezul l-a primit de la preotul satului părintele Ioan
Pop, greco-catolic, de asemenea, iar după botez a primit
şi Mirul.

156
Şcoala primară a urmat-o în satul natal, Visuia
începând din 1929, mai târziu a completat-o până la opt
clase.
Tatăl său a ajuns invalid de război. Fiind o familie
mare, spre a putea trăi, Ioan şi câţiva fraţi, au fost nevoiţi
să lucreze ca servitori.
Anii tinereţii i-a petrecut în familie, foarte puţin a fost
plecat din sat. În autobiografia lui părintele Iacob spune:
„Eram foarte deprins cu tineretul, la horă duminica şi în
sărbători, căci pe timpul acela tot tineretul era in sat, nu era nici
un tânăr plecat la oraş. Dar nu găseam nicio plăcere în aceste
distracţii tinereşti. O şoaptă interioară îmi spunea că aceste
distracţii sunt deşarte şi trecătoare ca un vis. Şoapta lăuntrică mă
îndemna la o viaţă mai retrasă de lume. Eram aproape de cimitir
cu locuinţa şi acolo mă retrăgeam uneori de’mi făceam rugăciunile
şi meditam la ce este viaţa omului pe pământ; e ca o umbră, ca un
vis! Aceste gânduri mi-au venit cam prin clasa a treia. Citisem
despre un pustnic Daniel Sihastrul cum s’a retras el din lume. Am
întrebat-o pe mama: „mamă, unde a fugit acel sihastru de lume şi
ce face el acolo”? Mama mi-a răspuns că se roagă la Dumnezeu ca
să’şi mântuiască sufletul.”
Dor…
Atunci mi-a venit un dor să mă retrag şi eu din lume
dar nu ştiam cum şi unde? Noi nu aveam mănăstire în
apropiere şi nici nu ştiam că se poate intra în mănăstire.
Dar Bunul Dumnezeu când te cheamă îţi pune şi
mijloacele la îndemână.
După ce împlinisem cu o lună în urmă, 19 ani, la
sfârşitul lui Octombrie 1942, apare la noi in Visuia un

157
preot călugăr, misionar de la Sf. Mănăstire Obreja, de
lângă Blaj, din Ordinul Sf.Vasile cel Mare.
Părintele Dardai a ţinut la noi in sat 3 zile de misiuni
la care am luat şi eu parte. In predicile sale a vorbit de
cele trei moduri de viaţă: viaţa comună, de căsătorie,
viata celibatară în lume şi viaţa de călugăr în mănăstire.
Aceasta din urmă fiind cea mai frumoasă. Atunci am
simţit ca o săgeată în inima mea. Am înţeles cu spiritul,
că Dumnezeu mi-a trimis omul care să’mi arate drumul
pe care să’l urmez. După serviciul divin am stat de vorbă
cu preotul misionar, dacă la vârsta mea aş putea fi primit
în mănăstire. Răspunsul a fost de bucurie, că dacă nu am
piedici, pot fi primit. M’a întrebat dacă părinţii mei sunt
de acord. Am zis că trebuie să’i întreb; locuim aproape
de biserică.
Când le-am spus părinţilor, ei au crezut că glumesc,
dar când au văzut că stărui în această hotărîre, mi-au
arătat anumite greutăţi ale vieţii călugăreşti din mănăstire:
că trebuie să te scoli noaptea la rugăciune când dormi
mai bine, că trebuie să stai mult în genunchi la rugăciune,
că trebuie să mănânci mâncare nesărată şi multe altele.
Dar oricum mi-au descris greutatea vieţii de mănăstire
nu m’au descurajat şi dacă tot am stăruit mi-au dat
învoirea, spre marea mea bucurie! M’am pregătit şi peste
patru zile am plecat din sat.
Pe data de cinci Noiembrie, 1942 am sosit la Sf.
Mănăstire la Obreja cu adresa primită de la părintele
misionar. Am fost primit de părintele Augustin Pop,
provincialul Ordinului Basilitan, pentru jumătatea de
Ardeal rămasă la România, după cedarea Ardealului de
158
Nord la unguri, prin dictatul de la Viena, din 30 Augsut,
1940. Jumătate era la Bixad, în Ardealul de Nord şi
jumătate la Obreja. In acea zi de 5 Nov. 1942, la ora opt
seara am stat de vorba cu părintele provincial, Augustin
Pop, care mi-a spus că sunt primit candidat. Bucuria mea
a fost atât de mare încât n‘am dormit toată noaptea. Pe
data de 6 Noiembrie am asistat şi eu la prima sf.liturghie
la mănăstire. Eram şi eu între călugări. Trăiam deja clipe
cereşti.
Intrarea în şcoala călugărească.
Pe data de 8 Nov. am şi fost primit în şcoala
călugărească ca şi candidat, care avea o durata de şase
luni. Dar pentru comportarea bună şi pentru că a trebuit
să plec în armată când am împlinit cinci luni de
candidatură, am fost îmbrăcat în haina călugărească.
Acest eveniment a fost pentru mine o naştere din nou,
care m’a legat aşa de tare de Ordin încât nu m‘aş fi putut
despărţi până la moarte. La îmbrăcarea hainei, la
ceremonie, am primit şi tonsura şi în locul numelui de la
botez care a fost Ioan, am primit numele de Fratele
Iacob.
Aceasta a fost pe data de 28 martie 1943. Pe data de
30 martie 1943, am plecat acasă la părinţi îmbrăcat
călugăr, spre marea bucurie a părinţilor, a fraţilor şi a
multora, iar pentru unii, o mare surpriză.
Plecarea în armată.
Pe data de 5 aprilie 1943 am plecat la comisariat la
Turda de unde ne-a trimis la Regimentul 2 Cernavodă,
pentru trei ani de zile. Dupa şase luni am fost repartizat
la Regimentul 9, Garnizoana Timişoara, de unde am fost
159
trimis la frontiera cu Iugoslavia, pe Dunăre, la Orşova,
Porţile de Fier, Cazane. După încheierea armistiţiului cu
Uniunea Sovietică cu care eram în război în alianţă cu
Germania, ne-au trimis şi pe noi grănicerii pe linia întâi,
la luptele interne pentru respingerea şi dezarmarea
trupelor germane şi maghiare care luptau cu disperare în
interiorul ţării noastre. Am trecut prin mari pericole, dar
Bunul Dumnezeu m’a salvat din toate. Fiind Ţara în
război am mai fost concentrat înca 5 luni de zile, aşa că
am făcut trei ani şi cinci luni de armată.
M’am liberat din armată pe data de 10 Sept.1946. În
primăvara anului 1946, în luna Aprilie, venind eu într’o
permisie din armată, pe 10 zile, când m’am întors înapoi
în armată de la părinţi, mergând pe la mănăstire a mai
mers cu mine încă un frate al meu Georgică, liberat din
armată înaintea mea. El a rămas în mănăstire ca şi
candidat, iar eu m’am dus şi mi-am terminat armata.
Pe când m’am întors din armată, fratele Georgică şi-a
terminat candidatura astfel că am început noviciatul
împreună. O parte din noviciat l-am făcut la Obreja şi
l-am terminat la Bixad.
La Bixad l-am avut ca magistru de novici, tot pe
părintele Augustin Pop care ne-a pregătit excelent.
Terminând noviciatul ne-am petrecut trei zile în exerciţii
spirituale şi pe data de 8 Febr.1948 am depus voturile
simple călugăreşti odată cu fratele meu Georgică
Graţian.
După depunerea voturilor simple eu am rămas ca
tâmplar la mânăstirea Bixad, iar fratele meu Graţian, tot
la Bixad, ca bucătar până în luna Octombrie acelaşi an
160
1948, când a trebuit să părăsim, cu durere, Sfânta
Mănăstire şi să luăm drumul lungii noastre pribegii care
durează şi în anul 1993 (data scrierii autobiografiei).
Dar în perioada acestui an, 1948, din luna Aprilie,
până toamna în Octombrie 1948, au trecu multe
necazuri şi încercări peste noi la Sfânta Mănăstire de la
Bixad.
Începutul Calvarului
Cam prin 5-6 Aprilie şi-a făcut apariţia prima dată
securitatea comunistă cu şeful de jandarmi, la Mănăstirea
Bixad, cu maşina securităţii.
Ne-au adunat pe tot personalul mănăstirii în sala de
mese şi au început o percheziţie în toate clădirile
mănăstirii şi în biserică. După percheziţie l-au invitat pe
părintele Provincial, Atanasie Maxim, în maşina
securităţii şi încă un preot bătrân, părintele Ajaki
Emilian, pe fratele Petruţa Pavel şi pe un preot venit de
la Bucuresti la mănăstire (spre a ţine exerciţii spirituale
cu călugării, n.n.) cu numele Otto Farenkopf SJ. Pe
aceste patru persoane le-au arestat şi le-au dus cu maşina
la Satu Mare la securitate spunând că vin înapoi după ce
vor da declaraţii. Dar înapoi nu au mai venit i-au ţinut
arestati la securitate. Ne-am dat seama că a început
calvarul Bisericii noastre şi a Ordinului Sf.Vasile cel Mare
căci aici au dat prima lovitură în Biserica Greco-Catolică
şi în Ordin.
În mai multe rânduri, de atunci încoace am avut mai
mulţi vizitatori străini, necunoscuţi, dar nu s’au dat pe
faţa ca autorităţi, însă se interesau ce facem, unde ne sunt
superiorii şi diferite informaţii. Ne linişteau că nu ni se
161
întâmplă nimic. Prin luna August 24,25 după masa a
sosit iarăşi o maşină a securităţii, cu trei persoane: doi
securişti şi şeful de post local. Ne-au adunat iarăşi în sala
de mese pe tot personalul mănăstirii şi ne-au întrebat
care este superiorul. Ca superior îl aveam pe părintele
Leon Bob. Au zis să’i ducă în camera dânsului iar noi să
rămânem în sală. I-a dus in biroul de la intrarea în
mănăstire. De acolo, doi au intrat cu dânsul în camera
dormitor şi au început să facă percheziţie dar nu au găsit
nimic. Dar revenind în birou, unul care a rămas aici, i-a
băgat în buzunarul paltonului, care era agăţat în cuier, un
pistol. Când s’au întors ei cu părintele Leon, securistul a
zis: „uite ce i-am găsit în buzunarul paltonului”!. I-a cerut o
servietă, a pus în ea pistolul şi l-a învitat să meargă cu ei,
cu maşina, să dea declaraţie de unde îl are. Părintele a
spus: „tovarăşul care a rămas în birou, el mi l-a pus”! „Noi,
securitatea să facem aşa ceva”? „Da, dumneavoastră pentru că eu
aşa ceva nu am avut”! L-au luat să-l ducă cu ei.
Dar oamenii din sat au simţit că a venit iarăşi
securitatea la mănăstire când noi eram ţinuţi în sala de
mese. A venit o femeie din sat şi s’a suit in turla bisericii
la clopot şi l-a tras de pericol. Atunci oamenii în câteva
minute au inundat curtea mănăstirii. Securiştilor, când au
observat cum vin oamenii, le-a fost frică şi au intrat în
maşină să fugă. Dar oamenii i-au oprit la poartă i-au dat
jos din maşină şi i-au întrebat unde este părintele? Ei au
spus că nu este în maşină. A venit un om şi a spus că, pe
părintele îl duc pe potecă, la vale (cărarea de coborîre pe
care era Calea Crucii) la maşină pentru a-l duce la Satu
Mare la securitate. S’au dus câţiva oameni şi l-au scos din
162
mâinile lor şi l-au adus înapoi la mănăstire povăţuindu’l
să stea mai retras un timp, să vadă ce se va mai petrece.
Câteva săptămâni ne-au lăsat liniştiţi.
Dar iată că într-o noapte prin 15-20 septembrie între
orele 1-2 noaptea a sosit securitatea cu câteva camioane
de securisti înarmati cu automate şi au înconjurat
Mânăstirea. Comandantul lor a fost un colonel sau maior
nu am cunoscut aşa bine gradul. Ne-am cam înfricoşat
că ne-au adunat atunci noaptea de prin dormitoare, cu
înjurături şi ameninţări. Ne-au pus pistolul în piept când
ne-au descoperit de sub pătură căci noi dormeam la acea
ora. Ne-au adunat în sală de mese care era o sala mai
mare. Ne-au pus roată pe lângă pereţi apoi au chemat
doi pistolari cu automate şi i-au pus unul la dreapta uşii
şi unul la stânga, cu pistoalele (mitraliera) îndreptate spre
noi şi ne-au spus să nu facem nici o mişcare. S-au purtat
cu noi foarte agresiv. A urmat percheziţie în toată
mănăstirea. Dar nu au găsit nimic de ce să se mai lege
pentru a aresta pe careva dintre noi. După terminarea
percheziţiei, s-au adunat comandanţii în sala unde eram
noi puşi sub pază.
Comandantul ne-a întrebat cum trăim noi aici. Careva
a răspuns că noi trăim aici viaţa comunitară. S-au adunat
într-un cerc câţiva cu ofiţerul şef şi vorbeau între ei şi au
rămas surprinşi de comportarea noastră, blânzi,
prietenoşi. (Se pare ca doar informaţiile false despre
Bixad le-au fost prezentate ofiţerilor care au descins la
ordin să împrăştie comunitatea şi să desfiinţeze
mănăstirea. Cât de bolşevică a fost metoda celor de la
pupitrul de comandă a securităţii, că nici măcar cu
163
propriii lor ofiţeri nu au fost sinceri. Noul regim, ateu,
încă nu se putea baza pe angajaţii lui, cât erau aceştia de
„bună credinţă”! n.n.). Ei erau pregătiţi să vină cu mare
grijă că noi suntem agresivi, că avem arme şi muniţie.
Dar când au văzut comportamentul nostru au rămas
dezamăgiţi zicând unii către alţii: „Ne-au trimis aici ca la
o fortăreaţă bine organizată şi iată aici nişte oameni
„blânzi şi prietenoşi...” Apoi şi-au adunat personalul la
maşini şi au plecat spunându-ne să stăm liniştiţi că nu ni
se întâmplă nimic.
Prin luna octombrie, nu reţin bine data, într’o zi, după
masa, a sosit o maşină mică a securităţii cu trei persoane,
doi securişti şi un preot ortodox. Ne-au adunat iarăşi în
sala de mese pe tot personalul mânăstirii. Preoţi nu mai
aveam la Mănăstire pentru că unii au fost arestaţi, doi
care mai erau… [aici se opreşte această relatare
personală.]
Continuăm noi cu date găsite în altă biografie.
De la mănăstirea Bixad se întoarce acasă împreună cu
unul dintre fraţii săi, Graţian.
La Visuia stă un timp, după care merge la Cluj şi timp
de trei luni urmează o şcoală de recalificare în tâmplărie.
În 03.03.1950 este arestat împreună cu părintele
Prunduş şi ţinut timp de trei luni la securitatea din Cluj.
În 16.05.1950 este dus la Tribunalul din Cluj şi interogat,
fără judecată sau condamnare, petrece acolo opt luni. La
20.01.1951 este dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră tot
fără să fie condamnat, unde petrece cinci luni, iar apoi
alte cinci luni la şantierul de la Bicaz.

164
În 06.11.1951 este dus la securitatea din Bucureşti de
unde este lăsat liber după cca trei săptămâni.
Părintele Iacob se reîntoarce la Cluj, iar de aici, acasă
la Visuia unde deschide un atelier de tâmplărie particular.
A fost însă obligat să intre cu atelierul în CAP
(Cooperativa Agricolă de Producţie) ceea ce a avut şi
avantaje în sensul că îşi putea face programul călugăresc
(de rugăciune, liturghie şi meditaţii) cu mai multă
uşurinţă.
În 1962 şi-a construit împreună cu fratele său Graţian,
casa în care au locuit tot restul vieţii şi pe care au
transformat-o în mănăstire. Aici au lucrat în atelierul de
tâmplărie până la pensionare, completându’şi între timp
pregătirea şcolară cu cele patru clase de liceu, lipsă şi
pregătirea teologică.
În 29.06.1970, – deci de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel, patronii Provinciei ardelene româneşti ai
Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (al basilienilor) –
depune la Visuia, voturile perpetue împreună cu cei doi
fraţi ai săi, Graţian şi Gavril, în faţa părintelui superior,
Gheorghe Marina. În 28-03.1975 este hirotonit preot, de
către PSS Dragomir, la Cluj, în apartamentul din
Gheorghieni al sorei Estera, din CMD, unde locuia
atunci Părintele Prunduş.
Datorită activităţii spirituale pe care a desfăşurat-o cu
sătenii a fost mereu chemat la securitate şi ameninţat mai
ales din cauza reclamaţiilor depuse împotriva sa şi a
fratelui său, tocmai de aceia care, fiind şi ei creştini şi
având o anumită stare materială, ar fi trebuit să’i apere.

165
În ziua de 19.01.2002, părintele Iacob a fost chemat
la cele veşnice de Tatăl ceresc pe care l-a slujit cu mult
devotament, cu simplitate şi cu umilinţă, pentru a’şi
primi răsplata.
Odihna cea veşnică dă-i-o lui Doamne şi lumina cea
fără de sfârşit să’i strălucească lui. Odihnească-se în pace.
În veci pomenirea lui!
***
La biografia părintelui-călugăr Ioan-Iacob Arieşan se
impune o observaţie, o completare. În literatura
apărută până acum privind începutul persecuţiei
Mânăstirii greco-catolice, Bixad/jud. Satu Mare, dieceza
de Maramureş, apar unele lucruri neclare, de exemplu în
lucrarea: „Martiri şi Mărturisitori” de Valentin Băinţan,
Ed. Gutinul, Baia Mare, 1999, privind evenimentele din
fatidica toamnă a anului 1948. Iată că după, o jumătate
de secol primim depoziţia unui martor ocular care face
lumină în această oarecum încâlcită informaţie şi asta
desigur din lipsa unei depoziţii a unuia care a trăit
evenimentele.
Mănăstirea a fost închisă de la mijlocul lunii
Octombrie 1948, ceea ce confirmă şi lucrarea, când la
pag. 184 se spune: „În după masa zilei de 17 octombrie
1948, alţi securişti au vizitat mănăstirea, ca în noaptea de
19 oct.1948 să fie asaltată de un numeros grup de soldaţi
înarmaţi cu puşti mitraliere. (...) Totuşi au fost arestaţi
fraţii călugări (...)
Că această împrăştiere a avut loc în ziua de luni, 18
Octombrie, o ştim din mărturisirile părintelui Bolchiş
care a trăit evenimentele..
166
„Mai rămăseseră la mănăstire doar fraţii călugări, care,
neavând cine să le celebreze sfânta liturghie, m’au rugat pe mine şi
aşa, duminică, 17 octombrie 1948, am celebrat ultima sfântă
liturghie greco-catolică în mănăstirea Bixad, căci a doua zi, luni,
18 oct. au fost împrăştiaţi şi fraţii călugări şi mănăstirea s’a
închis.”
*

Părintele Sabin Dăncuş, OSBM, a studiat teologia în


clandestinitate, după închisoare şi a fost hirotonit tot în
clandestinitate, la data de 2 Ianuarie, 1967, de către PSS
Dragomir, depune mărturie în autobiografia sa. Dânsul
zice, că: „La sfârşitul lunii martie 1948, Mănăstirea Bixad a
fost percheziţionată de securişti şi armată. Odată cu percheziţia au
fost arestaţi Părintele Provincial Atanasie Maxim, Egumenul
casei Gheorghe Marina, grădinarul Mănăstirii, Părintele Emil
Aijaky şi fratele Petruţa Pavel, pe motivul inventat de securişti:
„port ilegal de armă” ceea ce n-a fost adevărat. (…) După
arestarea superiorilor, conducerea Mănăstirii a fost preluată de
către Părintele Leon Bob.”
(Păr. Ioan, Iacob Arieşan nu aminteşte de arestarea,
părintelui egumen Gh. Marina, la prima descindere a
securităţii, în cinci - şase Aprilie, 1948, la mănăstire la
Bixad, în schimb spune (ceea ce celorlalţi le scapă) că l-au
ridicat, la acea descindere şi pe părintele Otto Farenkopf
SJ, venit la Bixad spre a ţine exerciţii spirituale cu
călugării. n.n.)
Există documente lăsate de superiorii sus citaţi, în
speţă Părintele Gheorghe, care arată că Mănăstirea
poseda o armă, una simplă de vânătoare, achiziţionată
167
desigur cu documente, încă din timpul României Mari,
cu scop de apărare şi care se găsea în posesia părintelui
grădinar Ajaky. În urma dispoziţiilor deosebit de severe,
aduse de comunişti, privind dreptul de „port armă” mai
ales după „alungarea” regelui, la 30 Dec. 1947 şi
instituirea Republicii, (când se simţeau de acum foarte
puternici,) părinţii călugări au declarat şi predat arma ce
o aveau, dar pe care n’au folosit-o niciodată nici măcar la
împuşcat ciori, dovadă că nici unul dintre călugări nu ştia
de existenţa ei. În baza acestei cinstite declaraţii,
încadrată în comportamentul „legal” al cetăţenilor ţării,
tovarăşii şi-au permis apoi toate abuzurile, la care s’a
adăugat persecuţia religioasă.
Din nou părintele Sabin Dăncuş care la ora aceea era
frate novice la mănăstire lucrând ca zeţar în tipografie
sub conducerea fratelui Ilarie, scrie:
„La începutul lui octombrie, într-o zi în jurul amiezii, au
debarcat la Mănăstire două camioane de armată. Comunitatea a
fost adunată în refector şi pusă sub pază. A început
percheziţionarea casei în prezenţa Părintelui Leon Bob. La
percheziţie nu s-a găsit nimic care ar fi putut constitui motiv de
arestare pentru preoţii prezenţi. Fiindcă nu s-a găsit nici un motiv
s-a înscenat ceva. Percheziţia s-a început cu camera Părintelui
Leon, unul dintre soldaţi a întrodus în buzunarul paltonului care
era pus în cuier lângă uşă, un pistol marcă rusească. După
percheziţionarea camerei, pur şi simplu au scos pistolul din
buzunarul paltonului, acuzându-l pe Părintele Leon de port ilegal
de armă. Au vrut să-l aresteze pe Părintele Leon şi pe Părintele
Gavril Sălăjan. Superior au numit pe Lelea Dionisie, care de fapt
studia teologia. În timp ce se percheziţiona casa, fără ca să ştim
168
nimic, oşenii din Bixad s-au alarmat, au tras clopotele sub formă
de alarmă şi tot satul a venit sus la Mănăstire înarmaţi cu bâte,
furci şi coase. N’au atacat soldaţii, ci au aşteptat să vadă ce se
întâmplă cu călugării. Când au văzut că vor să-i aresteze pe
Părintele Loen şi Sălăjan, au tăbărât asupra soldaţilor şi i-au
salvat. Armata a cedat şi n-a făcut uz de arme. Pe cei doi preoţi,
după ce armata s-a retras, i-au, obligat să se îmbrace în haine
ţărăneşti şi i-au ascuns în pădure, unde s-au hotărît să le ducă de
mâncare. Noi nu ştiam unde i-au dus.
Marţi, 19 octombrie, 1948, la orele două noaptea, fratele
Ioachim Micu era în curte, voia să-l ducă pe tatăl său la gară. În
timp ce servitorii pregăteau căruţa, amândoi s-au plimbat în jurul
bisericii. Deodată, de pe Calea Crucii, un număr foarte mare de
soldaţi au apărut la Mănăstire. (Pe dâmbul din spatele
bisericii, spre comuna Bixad, era cărarea pe care călugării
au împlantat cele 14 staţiuni de Calea Crucii, pentru
rugăciune, prin 14 cruci de piatră cioplită. n.n.)
Cei doi au fost somaţi şi i-au întrebat ce persoane străine sunt
la mănăstire. „Nimeni, înafară de tata care a venit să-mi facă o
vizită şi acum îl duc la gară.” I-au percheziţionat şi i-au pus să
stea cu mâinile ridicate. Fratelui Ioachim i-au zis să intre în casă
şi să aprindă luminile pe coridor, apoi să deschidă toate camerele
unde dorm călugării. Personal eram într-o cameră la etaj. Deodată
m-am trezit când au deschis uşa brusc. N-am văzut nimic pentru
că în ochi mi s-a proiectat un bec. M-am ridicat din pat şi am întins
mâna după pantalonii, ce erau puşi la spatele patului, ca să-i trag
pe mine. Soldatul a strigat: „sus mâinile.” Le-am ridicat, apoi
mi-a dat voie să mă îmbrac şi să iau şi reverenda pe mine. Am fost
dirijat spre sala de mese unde a fost adunată toată comunitatea şi
pusă sub pază. După mine a intrat în refector fratele Antim, care
169
s-a aplecat, probabil să-şi lege şiretul. Imediat a sărit asupra lui un
soldat şi a început să’l pălmuiască, poruncind-i să se ridice. S-a
percheziţionat casa, dar nici de data aceasta n-au găsit nimic. La
plecare au arestat pe fratele Lelea Dionisie pe care-l puseseră
superior la ultima percheziţie şi pe fratele Vicenţiu Popa. Pe cei doi
îi bănuiau că ştiu unde sunt ascunşi Părintele Leon şi Gavril
Sălăjan, bănuidu-i că le-ar fi dus mâncare. Înainte de a pleca au
pus superior pe fratele Andrei Biriş şi Ricean Partenie, cărora le-au
spus că vor răspunde de tot ce se va întâmpla în Mănăstire. Rămaşi
fără preoţi în casă, fiecare mergeam la Biserica din Trip, unde
funcţiona un preot greco-catolic. (!!!)
În 22.10.1948 pe la orele 16, securitatea ne-a adus un preot
trecut la ortodocşi. Ofiţerul ne-a comunicat că ne-a adus un preot
ca să ne facă slujbă. Pe preot l-am instalat în camera Episcopului,
după care a urmat o scurtă consfătuire între fraţi. Am hotărît ca
în noaptea respectivă să plecăm acasă, fără să ştie preotul. I-am
depus toate cheile la uşa camerei şi am plecat spre casă. Eu m-am
asociat cu fratele Partenie Hojda din Moisei. Am înconjurat satul
Bixad prin mălaie (lanuri de porumb). Ajunşi spre comuna
Moişeni, obosiţi ne-am culcat într-un şanţ (…Sighet, Moisei şi
acasă în Ieud).
*
Iată deci că se confirmă afirmaţia de la pagina 184:
„La 22 octombrie 1948, autorităţile locale au dus la
Mănăstire un preot greco-catolic ce aderase la
ortodoxism şi îl instalaseră ca superior. În aceeaşi noapte,
tiptil, călugării au părăsit mănăstirea doi câte doi, ieşind
pe poarta dinspre grădină. Ultimul a lăsat cheile la uşa
chiliei unde îl culcaseră pe apostat.” (!!!) Dar, ne întrebam
pentru cine mai era necesar un superior când mănăstirea
170
era goală, preoţii erau arestaţi sau „fugiţi pă păduri”, iar
fraţii împrăştiaţi încă din ziua de luni, 18 Octombrie? Se
vede însă că n’a fost chiar aşa, totuşi noi care am trăit
evenimentele în apropierea mănăstirii Bixad, putem face
unele afirmaţii. 1) tovarăşii n’au avut în plan să continue
activitatea mănăstirii sub altă haină, deoarece le era clar
că la aceasta nu pot ajunge, de aceea nici n’au instalat
oficial pe nimeni. 2) Oşenii erau prea legaţi de mănăstire
ca să o poată vedea altfel decât a fost. În afară de „popii
lor” ei n’ar mai fi acceptat pe nimeni altcineva, nici chiar
pe un apostat. Cu atât mai mult faţă de un bărbos din
Regat eşecul se vedea a fi programat de la început, de
aceea se impunea să fie şters tot ce-a fost şi a lăsa timpul
să aducă uitarea şi abia apoi... În consecinţă nu puteau
acţiona decât aşa cum au făcut-o pentru ca să’şi atingă
scopul. Ideea lor a fost distrugerea totală a mănăstirii,
spiritual şi material şi închiderea ei. Aşa s’a petrecut: după
arestarea preoţilor călugări, fraţii au fost „împrăştiaţi”,
respectiv obligaţi să părăsească mănăstirea, iar aceasta s’a
închis! – şi închisă şi părăsită a rămas, ani la rând, un
deceniu când nimeni nu avea voie să se apropie.
Că s’a făcut în noaptea de 19 Octombrie, cum citează
lucrarea? Nu ştim, ceea ce ştim însă cu certitudine este
că ultimii fraţi n’au fost „puşi pe fugă” de „un numeros
grup de soldaţi înarmaţi cu puşti mitraliere”, şi nu
noaptea! Chiar de vor fi venit cu soldaţi înarmaţi,
„alungarea” fraţilor, s’a făcut mai puţin „spectaculos”, la
fel ca şi închiderea mănăstirii. Iată şi depoziţia martorilor
oculari, călugărul Ioan-Iacob Arieşan şi Grigore, Gavril
Arieşan şi Sabin Dăncuş.

171
Lucrarea Băinţan, după ce vorbeşte în paginile
anterioare despre arestarea călugărilor, se revine la pag.
187, ultimul aliniat, cu afirmaţia: „În noiembrie-decem-
brie au avut loc alte atacuri, pentru evacuare şi alungare
a călugărilor din Mănăstire.” Cum? Când mănăstirea a
fost închisă de la mijlocul lunii Octombrie 1948, ceea ce
confirmă şi lucrarea, când la pag. 184 se spune: „În după
masa zilei de 17 octombrie 1948, alţi securişti...
*

Întrucât suntem la capitolul călugărilor basilieni


de la mănăstirea Bixad/Oaş, ne permitem o scurtă
deviere de la tema principală spre a aduce unele
completări şi lămuriri ce se impun, legate atât de
mănăstire cât şi de icoana Sfintei Fecioare Maria, de la
Bixad.

172
MĂRTURIE

Subsemnata Oros Elisabeta, zisă Nuţa, născută la


data de 07 august 1946 în Moişeni jud. Satu Mare din
părinţii Dumitru şi Ana de religie greco-catolică botezată
în biserica din Moişeni de către părintele Paul Sever.
Am fost patru fraţi la părinţi, două fete şi doi băieţi.
Părinţii noştri au fost buni creştini greco-catolici aşa cum
erau toţi sătenii noştri în vremea copilăriei mele.
Mergeau des la mănăstirea Bixad-ului pentru rugăciuni la
călugării nostri greco-catolici. Tata s-a născut in 1915. Pe
vremea aceea Biserica noastră din sat era filiala bisericii
din Certeze, iar slujbele erau făcute de preotul de acolo.
Când eram copilă şi până în 1948, tata era fătul bisericii
din Moişeni. Preotul care venea de la Certeze se numea
părintele Erdös care e înmormântat între Huta şi Certeze
în grădina proprie (Toagu Popii). La un moment dat, la
cererea sătenilor Episcopia a hotarît ca Moişeni-ul să
devină parohie. În perioada aceea, de la hotărîrea
Episcopiei ca Moişenii să devină parohie şi până ce
Episcopul a putut numi preot, sau murise între timp
părintele Erdös, nu ştiu, slujbele din biserica noastră le
făceau călugării de la Bixad. Aceştia (câte un preot) erau
aduşi de către tata sau alt credincios cu căruţa din Bixad
la Moişeni. Părintele Leon Bob a fost unul din preoţii
călugări care a fost adus mai des la noi la slujbe. Şi poate
de aceea el a avut iniţiativa de a începe construirea
turnului bisericii noastre, acuma luată de ortodocşi. Tata
bătrân, bunicul nostru, a lucrat la construirea turnului.

173
A venit necazul din 1948, cu desfiinţarea Bisericii
noastre, moment de care eu nu îmi aduc aminte deoarece
aveam doar 2 ani. Din câte mi-a spus tata mai târziu,
Icoana de la Bixad i-a fost încredinţată de călugării de
acolo pentru a o ascunde de frica celor ce au pus mâna
pe putere. Tata a îngropat Icoana în pământ la casa
părintească unde şi noi am copilărit o perioadă, în locul
numit Rotăreasca şi unde de mult nu mai sunt case, totul
este nivelat pe un teren în pantă. Ca să rămână locul
însemnat, tata a făcut comanda la Satu Mare, la o
călugăriţă pictoriţă bătrână o icoană a Maicii Domnului
în picioare pe care a pus-o într-o ramă metalică cu sticla
fixată pe un suport de zid. Icoana a comandat-o după
cum a văzut-o, spunea el, îmbrăcată iar dedesubt cu
inscriptia: “Invăţaţi copiii rozarul”, îndemnând părinţii
să îşi înveţe copiii rozarul. După aceea a mai comandat
încă un exemplar din Icoana aceea.
Prima dată Icoana a fost îngropată acolo în
Rotăreasca împreună cu matriţa de medalii a Societăţii
mariane şi cărţi de la tipografia Bixadului. Tata a fost
arestat în 1950 pt. “favorizarea infractorilor” adică i-a
ajutat cu mâncare şi îmbrăcăminte pe călugării care erau
fugiţi în păduri: părintele Leon Bob, părintele Gavril
Sălăjan, Miclăuş Ştefan din Baia Mare, călugăr novice la
Bixad (Toagu Pastori). Preotul din Săpânţa i-a ajutat şi el
pe călugări ducându-i într-un loc mai ascuns în pădure şi
pentru aceasta a fost arestat. Fiica lui a fost batjocorită în
faţa mamei de anchetatori, iar doamna preotului a
înnebunit.

174
De la decretul din 1948 de desfiinţare a Bisericii şi a
mănăstirilor şi închiderea mănăstirii până în 1950
biserica din Moişeni a devenit centru de pelerinaj a
credincioşilor din Ţara Oaşului (Târsolţ, Călineşti, Bixad,
Trip) pt.că părintele Sever rămas în parohie ţinea predici
împortiva comuniştilor atacând Biserica ortodoxă şi
acuzând-o de colaborare cu noul regim. Din 1948 agenţii
securităţii au trecut din parohie în parohie ca preoţii să
semneze trecerea la ortodoxie. Părintele Paul Sever la
început a semnat trecerea sub presiune de aceea a rămas
în parohie însă a retractat public şi i-a deconspirat că a
fost forţat şi ameninţat să facă acest gest.
Tata a fost arestat în 1950 Icoana rămânând îngropată
în pământ la Rotăreasca până ce a ieşit din închisoare în
1952-1953 (a fost închis doi ani şi jumătate). După ce a
ieşit din închisoare a scos Icoana, care era îngropată
undeva în grădină şi a săpat o altă groapă, în cămara din
casa din Rotăreasca, închizând uşa cămării cu un zid din
văioage. Cărţi de rugăciuni, de la Bixad împreună cu
matriţa medaliei de la Societatea Mariană au rămas
îngropate în prima groapă pentru că părintele Gheorghe
(Marina) i-a spus tatei să nu scoată matriţa pentru a nu fi
găsită de securitate. Mai zace şi azi îngropată undeva în
Rotăreasca.
Tatăl meu şi vărul mamei, Moş Vasile Neamţu au
făcut un schimb de teren unde tata a construit o casă
nouă moştenită de fratele meu Ioan Oros. Casa aceasta
tata a construit-o cu o mică încăpere pentru Icoană şi
cărţile de rugăciune. Practic, la capătul cămării, la
construirea casei, la îmbinarea bârnelor a lăsat câteva
175
găuri pentru aerisire. A făcut un perete dublu, iar accesul
la Icoană era prin podul casei. Noi copiii vedeam scara
care era folosită de tata pentru a urca în pod, dar noi nu
ştiam ce face el. După ieşirea călugărilor din închisoare,
părintele Gheorghe venea din când în când la noi în
Pricopeni cu o raniţă în spate. Părintele vorbea cu tata în
casă, tata lua raniţa intra în cămară urca pe scară în pod
trăgea scara în pod ca noi copiii să nu venim după el şi
cobora scara în cămăruţa unde era Icoana şi cărţile.
După un timp tata cobora cu raniţa care nu mai era
goală.
După ce noi am crescut mari, de abia atunci am aflat
secretul scării şi al raniţei cu care Părintele ducea cărţi ce
cuprindeau: Calea Crucii, Rozarul, Novene la Sfântul
Anton, la Sfânta Tereza, Paraclisul, Imitaţia lui Cristos
etc.) la credincioşii de încredere (din Ţara Oaşului, Satu
Mare, Pomi etc) care le cereau.
În Pricopeni, Icoana a stat mulţi ani până când eu
puteam avea vârsta de 17-18 ani. Am văzut că tata lucra
la un pachet. După ce a terminat împachetarea m-a
chemat să-mi spună să chem pe verişoara mea, pe nume
Mare Ţâţâie a lui Mărie a lui Cântărău şi să mergem
amandouă cu pachetu la gară în Bixad. A zis tata: „Mereţi
la gară la Bixad şi-l cotaţi pă un om, pă Dumitru Grigoruţ.” Noi
am zis: „Tată, da’ noi nu îl cunoaştem!” „El vă aşteaptă şi dacă
voi nu-l cunoaşteţi şi îi daţi acolo, în primire la el pachetu.” Cum
am ajuns acolo i l-am dat şi trenul a şi plecat. A zis tata:
„Să nu staţi cu nimeni de vorbă şi să veniţi repede înapoi!”
Transportul pachetului l-am făcut cu o rudă de la o
căpiţă de fân. A fost tare greu pachetul. Oameni
176
întrebau: „Ce aveti acolo aşe greu, măi femei”? Dar noi nu am
grăit nimic pentru că nici nu ştiam ce ducem. De acasă
am pornit după masa că trenul mergea la Satu Mare la
ora patru. Aşe s-o bucurat Grigoruţ! Tata a zis că
pachetul trebuie dus de noi de doua fete. După ce noi
ne-am întors acasă de la gară, tata ne-a zis celor din
familie adevărul despre pachet: „că în el se afla Icoana Maicii
Domnului de la Bixad.” Noi am zis: „Tată, da’ de ce nu ne-ai
spus mai demult”? Tata zâmbind ne-a răspuns: „M-am temut
ca să nu grăiţi pă cale cu oarecare şi să îmi facă rău şi mie şi vouă.”!
Asta-i mărturia pe care o dau eu despre Icoana Maicii
Domnului de la Bixad. Verişoara mea, nici azi nu ştie ce
am dus noi atunci împreună la gară la Bixad. Aştept şi eu
să o revăd pe Maica Sfântă de la Bixad, în locul ei de la
mânăstire, căci am auzit că se lucra la renovarea ei.
Mărturia a fost făcută în august 2014

Câteva precizări

Icoana Sfintei Fecioare Maria de la Bixad are o istorie


zbuciumată la care merită să reflectăm.
În urma unirii de la Brest-Litowsk, 1595 a
ucrainienilor, cu Biserica Romei, după exemplul lor şi
românii din protopopiatul de Satu Mare s’au unit cu
catolicii, la 1689. În toamna aceluiaşi an, 1689, Sfântul
Scaun a numit episcop al „popoarelor de rit grec ce se
aflau în Regatul Ungariei” deci şi pentru sătmăreni, pe
Iosif de Camillis, greco-catolic studiat şi sfinţit ca
episcop, la Roma, la ora aceea provincialul călugărilor
177
basilieni ucrainieni aflaţi în Cetatea Eternă. Sediul noului
episcop urma să fie la Muncaci, în zona ucraineană a
Ungariei de Nord-Est. El trebuia să dirijeze propagarea
ideii unirii bisericeşti în spaţiile recent scoase din sfera de
autoritate otomană. Acestea erau teritoriile eliberate de
trupele imperiale habsburgice, odată cu capitularea
garnizoanei otomane din cetatea Oradiei, la 1692.
Teritoriile eliberate intrau în sfera mandatului lui De
Camillis, ca vicar apostolic. Acesta îl numeşte, încă de la
Roma, pe conaţionalul său, călugărul Isaia de la Athos,
convertit la catolicism şi studiat la Roma, vicar peste
credincioşii greco-catolici ruteni, unguri şi români din
părţile Sătmarului şi Maramureşului.
Călugărul Isaia, aşezat întâi la Debreţin, apoi la Carei,
de unde episcopul său, De Camillis îl numeşte Isaia
Caroli, este învestit de episcop să construiască o
mânăstire greco-catolică pentru aceste părţi.
La 25 Februarie, 1700, Isaia primeşte în dar de la
familiile Verés şi Kecskés din Bixad, dealul pe care Isaia
începe construirea „Schitului din Dealul Fagilor” unde
îşi va aşeza reşedinţa. A construit atât casa călugărilor, cât
şi biserica din lemn. Arhimandritul Isaia, primul egumen
al Mănăstirii Bixadului, îi cere lui Dionysus, un pictor
cunoscut din vremea aceea, o icoană a Maicii Sfinte.
Dionysus a pictat o icoană inspirată după icoana Maicii
Domnului care se afla la Roma, intitulată „Salus Populi
Romani” – „Mântuirea Poporului Romei.” Acea icoană
este venerată ca ocrotitoare a creştinilor din Roma,
foarte veche şi se credea despre ea că ar fi fost pictată de
însuşi Sfântul Evanghelist Luca. Icoana comandată de
178
Isaia a fost sfinţită de Papa Clement al XI-lea
(n.1649-1721 şi papă din 23 Noiembrie, 1700-1721)
(după cum spunea în 1922 Egumenul Clemente Gavriş
în monografia mănăstirii) şi predată egumenului
Bixadului care a aşezat-o la loc de cinste înaintea
iconostasului mănăstirii.
Învăţătorul-folclorist, Dariu Pop din Măgura Ilvei
(1877-1965) – Bistriţa-Năsăud, cercetează în perioada
interbelică, înscrisuri româneşti în 50 de biserici
sătmărene. La Bixad aminteşte de existenţa unui tablou,
uciderea preotului Carol Isaia de la mânăstire, de către
doi bărbaţi din Cicârlău. Tabloul are inscripţie în limba
maghiară, consemnează acest fapt şi anul, 1700. (Dariu
Pop „Documente sătmărene” în „Familia” nr.1 martie,
1934, p.79 şi urm.) Este posibil ca înscripţia anului, pe
tablou, să nu fie corectă, unele surse, dau data morţii lui
Isaia, 1701, altele chiar 1703, ceea ce, după alte date şi
înlănţuirea evenimentelor, ca răscoala curuţilor de
exemplu, este mult mai plauzibil. La fel se poate discuta
şi anul 1700, de construire a Mănăstirii, care e posibil să
fi fost cu ceva timp mai înainte. Un raţionament de acest
fel, ne duce spre asta: dacă icoana comandată de Isaia, lui
Dionysos, a fost sfinţită de Papa Clement al XI-lea
întronizat la sfârşitul lui Noiembrie, 1700, înseamnă că
mănăstirea era deja construită, din moment ce s’a cerut
pentru ea o icoană, ajunsă a fi sfinţită de noul papă?! Sau
poate că este totuşi corectă data luând în considerare
faptul că construcţiile din lemn se fac mult mai repede,
mai rapid, în comparaţie cu cele din piatră, în acest caz
să fi fost posibil, ca Schitul din „Dealul Fagilor” să fi fost
179
înălţat în lunile de vară, aşa încât spre toamnă să fi primit
icoana sfinţită de papa Clement XI?
*
Anul de urgie, 1948, în toate domeniile vieţii
românilor, politic, social, economic şi spiritual lovind în
credinţa în Dumnezeu prin instalarea ateismului în
societate şi viaţa particulară a românului a adus şi
persecuţia Bisericii, ca şi credinţă şi instituţie, pe cea
ortodoxă subjugându-şi-o, pe cea romano-catolică
îngrădindu-o, pe cea greco-catolică interzicându-o total,
prin suprimare dură. În consecinţă şi patrimoniul BRU
(Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice) a fost
călcat în picioare, distrus, dezmembrat, împărţit,
batjocorit, etc. În acest context şi Icoana Maicii Sfinte de
la Bixad şi-a trăit curriculum vitae, al ei. O parte din acest
curriculum l-am văzut în „Mărturia” de mai sus, a
Elisabetei Oros, fata din Moişeni.
Am văzut că primele valuri ale furtunii de persecuţie
a BRU, la mânăstirea la Bixad s’au stârnit în Aprilie,
1948, când cei doi egumeni, Athanasie Maxim „cel
bătrân” şi Gheorghe Marina „cel tânăr” au fost arestaţi
în noaptea de 5 spre 6 Aprilie, 1948. Spre toamnă, cei
rămaşi la mănăstire, preoţi şi fraţi şi-au dat seama de
înteţirea furtunii şi s’au gândit să pună valoarea
mănăstirii, Icoana, la adăpost. Aşa se face că Icoana
originală, la închiderea mănăstirii n’a căzut în mâinile
securităţii, ci doar o cópie.
Cei doi fraţi de sînge şi de călugărie, preoţii „sfinţi”
Lucian şi Augustin Pop, au avut încă un frate, laic, Aurel,

180
pictor. A nu se confunda cu pictorul sătmărean Aurel
Pop.
În urgia din 1940, preoţii Lucian şi Augustin Pop, i-au
comandat fratelui lor, pictorul, trei cópii ale Icoanei de la
Bixad. Acesta s’a executat. O cópie a fost lăsată
mănăstirii Bixad, care acum se găseşte în posesia BOR.
A doua cópie a ajuns în capela clandestină (catacomba
de pe str. Gh. Doja 5, din Satu Mare, a Ordinului
Sfântului Vasile cel Mare), de unde apoi a fost transferată
la mănăstirea basiliană de la Prilog. A treia cópie a icoanei
a fost depusă spre venerare mai întâi la Curia Provincială
a Ordinului Sf. Vasile cel Mare, din Cluj-Napoca, iar
după mutarea curiei, a fost transferată în Mănăstirea
Sfânta Cruce, a Ordinului Sf.Vasile cel Mare, din Mintiul
Gherlei.
Se mai impune o precizare: literatura ortodoxă „de
ultimă oră” susţine că Icoana a fost dusă de la mănărtire,
la biserica din Bixad, de către episcopul ortodox de
Oradea, Valerian, în 1954, în cadrul unei procesiuni de
mii de credincioşi. Ca unii care am trăit pe viu
evenimentele, facem afirmaţia că după 1948, încă cel
puţin un deceniu, înafară de păsările cerului şi băieţii cu
ochi albaştri îndrituiţi cu „supravegherea”
aşezământului, nimeni nu se putea apropia de „dealul
mănăstirii” de „pelerini”, nici vorbă! Mai ştim exact, că
în 1960 era deja „preventoriu” respectiv nu se vorbea de
„mănăstire” ci doar de „preventoriul” de la Bixad, unde
la acea dată nu se mai găseau „încartiruiţi” copii grav
bolnavi de TBC, cum au fost în primii ani ai
„preventoriului” ci doar copii „la odihnă” sau în tabere
181
şcolare, în vacanţa de vară. Aceştia erau cazaţi în clădirea
mănăstirii, care a funcţionat non stop, în bune condiţii
până la revoluţie, când din dispoziţiile noilor proprietari,
clădirii i s’a înlăturat acoperişul de tablă spre mai grabnică
deteriorare.
„În 1948, călugării greco-catolici au părăsit mănăstirea lăsând
în urma lor numai ruine.” (aceleaşi publicaţii ortodoxe de
ultimă oră, 2016) Deci dacă clădirea „părăsită” de
călugării greco-catolici în 1948, era o „ruină” din cauza
proastei gospodăriri făcută de aceştia, la mănăstire, cum
se explică faptul că la 1960, 1980, adăpostea în condiţii
admise de Sanepid (se putea fără?) copii la „odihnă”, în
tabere sau la tratament?!? (Dispunem de martor (şi nu
unul) care ca pionier în cls. a V-a, în vara lui 1960, a fost
în tabără, la „preventoriul” din Bixad!)
*
Este dureroasă constatarea că în publicaţiile ortodoxe
sau pro-ortodoxe, atât locale cât şi centrale, apar
informaţii – şi nu puţine – de tip comunist, confuze,
intenţionat confuze, sau incorecte prin omisiune, tot o
practică tovărăşască, spre inducerea în eroare, respectiv
spre sminteală, cu scopul de falsificare a realităţii
prezente dar mai ales trecute. Exact publicaţiile, din 2016
despre mănăstirea Bixad. Dacă în comunism se ştia că se
minte şi că trebuie să citeşti printre rânduri, azi, „în
libertate” se spune adevărul, nu’i aşa?...
A devenit o modă în a scrie „monografia” satelor, a
diferitelor localităţi. Diverşi intelectuali, mai ales locali se
ocupă în acest fel, de condei. Meritoriu acest fapt şi cei
care’şi asumă responsabilitatea genului printr’o
182
documentaţie corespunzătore sunt vrednici de toată
consideraţia prezentului şi-a viitorului (foarte puţini sau
chiar inexistenţi!). Se folosesc arhivele, notându-se la
bibliografie: „Din arhiva parohiei ortodoxe, Cicîrlău (de
exemplu). Documentul însă se referă la un an cuprins în
perioada 1700-1948. A existat în această perioadă o
parohie ortodoxă în Cicârlău? Nu! Dar după afirmaţia de
la bibliografie, da! Atunci? Unde este ADEVĂRUL?
Autorul ştie mult prea bine, că ceea ce scrie este fals, dar
discursul anilor de după Decembrie, 1989, din Ardeal,
acesta este: „greco-catolicii în Ardeal n’au existat şi nu
există! Deci, fără ei, ieri, azi şi mâine. Punct”! (Ei nu
ne-au lăsat decât două mănăstiri prost gospodărite, noi
lăsăm 30, plus schituri! Unde este activitatea lor”?!?...)
Arhiva de care se foloseşte „istoricul” oarecare pentru
monografia satului său ardelean, în speţă moroşan, din
1700 şi până în 1948, este arhiva parohiei greco-catolice,
din Cicârlău, (spre exemplu) devenită prin fraudă, după
1948, ortodoxă, doar că documentul nu este de după
1948, ci dinainte, deci nu din arhiva ortodoxă, ci
greco-catolică, dar cum să se spună asta, căci... este
împotriva discursului oficial! Dar, suntem „după
revoluţie, după 1989” deci în „libertatea presei” în
„libertatea de conştiinţă” „fără cenzură”!
Cazurile se pot concretiza, cu zecile. Una, la fel de
strigătoare la cer este „arhiva parohiei ortodoxe de Baia
Mare”! Generaţia „încă de azi” ştie că în Baia Mare n’a
existat „parohie” ortodoxă decât după 1918, când s’a
construit din fosta sală de gimnastică a gimnaziului
iezuit, (1717) a „şcolii din ţinţirim” o capelă ortodoxă
183
pentru cei puţinii funcţionari veniţi din Regat. Capela a
fost transformată în biserică, încă în timpul regimului
comunist!
*

După perioada hothystă, călugării de la Bixad au


renovat „castelul” din Toagul lui Pastory astfel încât în
1947 au mutat acolo noviciatul, care avea optzeci de
candidaţi, plus juvenatul, cu peste treizeci de copii-elevi,
care făceau Liceul „în particular” pregătiţi de călugări, iar
apoi depuneau examen la Liceul „Mihai Eminescu” din
Satu Mare. Activitatea creştină cu tinerii, sub auspiciile
Mănăstirii a fost un spin în ochii tovarăşilor atei, ceea ce
a făcut să se năpustească cu atâta furie asupra ei ca şi
asupra întregii Biserici greco-catolice.
*

Mănăstirea Bixad, aparţinând diecezei de Muncaci, a


devenit de la început un loc de pelerinaj şi rugăciune
pentru românii, ucrainienii, rutenii şi ungurii din zonă,
un loc de înălţare spirituală şi un spaţiu de cimentare a
sentimentului de apartenenţă la lumea catolică a
naţionalităţilor menţionate. Era socotită şi un loc sfânt
datorită prezenţei Icoanei „făcătoare de minuni” a
Sfintei Fecioare Maria. După primul război mondial,
prin destrămarea Imperiului Habsburgic ca urmare a
Tratatului de la Trianon (4 Iulie, 1920) mănăstirea Bixad
a revenit României în dieceza de Maramureş. Pe toată
perioada de 30 de ani, din 1818-1948, sub cei doi mari
conducători ai săi, Părintele Atanasie Maxim „egumenul
184
cel bătrân” şi Gheorghe Marina, „egumenul cel tânăr”
cu doctorat în teologie luat la Roma în 1933 în limba
latină, Mănăstirea Bixad, a fost şi un puternic focar de
Cultură, de răspândire şi cristalizare a credinţei catolice,
sub forma hainei orientale, în Ţara Oaşului şi în jur,
inclusiv în fostele teritorii austro-ungare. Călugării
răspândeau Cuvântul lui Dumnezeu prin tipăriturile ce
le scoteau din tipografia proprie. După război, prin
1946-1947, primul cinematograf din Ţara Oaşului a
funcţionat la Mănăstire la Bixad, prin filmul Patimile
Domnului – spune istoricul Aurel Socolan în lucrările
sale – film adus de părintele Marina de la Roma şi
proiectat seara, pe zidul bisericii înainte de marile
pelerinaje: Sf. Petru şi Pavel (29 Iunie), Sfântă Măria
Mare (15 August) Sfântă Măria Mică (8 Sept.)
Schimbarea la Faţă (6 Aug.) Ziua Crucii (14 Sept.). Pe
lângă factorul religios-spiritual, pelerinajele erau şi un
„vulcan” de folclor creştin românesc, ucrainean şi
unguresc, prin cântecele închinate Maicii Sfinte.
Folclorul creştin creat la Bixad era concretizat prin
„Brâul Maicii Domnului” o manifestare
creştin-folclorică, unică, o cunună de cântece şi versuri
mariane, păstrate sau create ad-hoc, ale tuturor
pelerinilor, ce se uneau, cântând, într’un „brâu” de
prapori şi „proseţii” (cruci) cu care au venit pentru
rugăciune, la mănăstire. Era ceva înălţător şi cine l-a trăit,
„Brâul Maicii Domnului” la mănăstire la Bixad, nu’l uită
cât trăieşte! (Vezi broşura noastră: Mănăstirea
Bixad/Ţara Oaşului, III, Brâul Maicii Domnului. Folclor
creştin. Ed. Gutinul, Baia Mare, 2013, descrierea
185
Brâului). Nu fără temei se exprimă oşenii intervievaţi de
ziaristul de Satu Mare, „Informaţia Zilei”, Iosif Ţâproc
(ortodox autentic), în lucrările sale, una fiind: „Victor
Fanea. Martirul din Bixad, 2008, pag. 151.: „Vasile
Cânţa care la 80 de ani îşi aduce aminte de ziua Revoluţiei din
Bixad. Cel care a tras clopotele a fost Bercea Gheorghe. Ne-am
adunat cu toţii acolo ca să’i apărăm pe preoţii noştri. Am răsturnat
podul ca securiştii să nu îi poată scoate de la mănăstire, dar
degeaba. După acea Revoluţie au fost anchetaţi cam două sute de
săteni şi majoritatea dintre ei au fost închişi în închisori. Pe vremea
aceea preoţii greco-catolici erau la mănăstire. A lor era mănăstirea,
iar la sărbătorile mari ca de pildă Sfântă Măria Mare sau Sfântul
Petru şi Pavel, veneau oamenii în pelerinaj din toate satele Oaşului.
Azi parcă nu mai vin atâţia, pentru că s’a stricat acest obicei care
a fost foarte frumos cândva.” Menţionăm, din acelaşi interviu,
că Gheorghe Bercea, la vârsta aceea de 17 ani, pentru că
era „minor” a primit doar un an şi jumătate (!) de
închisoare pe care a axecutat-o în cumplita închisoare de
la Gherla.
Da, toate s’au stricat, inclusiv credinţa, deoarece
atunci când în 1990, peste dieceza greco-catolică de
Maramureş s’a suprapus cea ortodoxă, nou formată, iar
la 11 Noiembrie a fost instalat, Justinian Chira, cu forţa
securităţii şi bătaie în Catedrala „Adormirea Maicii
Domnului” a episcopului martir, dr. Alexandru Rusu,
din Baia Mare, în loc să cedeze, din poruncă şi dragoste
creştină bunurile furate, le-au preluat. Aşa şi mănăstirile.
În 2016, la moartea arhiepiscopului Justinian Chira,
presa moroşană consemnează, că eparhul Chira a găsit
în dieceză doar trei mănăstiri, iar acum la plecarea lui,
186
lasă, 30 de mănăstiri şi 10 schituri. (Vezi, „Graiul
Maramureşului” luni, 31 octombrie, 2016, pag. 5, religie:
„Patriarhul Maramureşului a plecat la Domnul” Date
biografice.)
Ne întrebăm, care au fost acele trei mănăstiri? Două
erau greco-catolice: Bixad/Oaş şi Moisei/Maramureş, a
treia ortodoxă, Rohia/ Lăpuş. Mănăstirea Bixad era, a
fost şi a rămas „mănăstirea mamă”, transferată la Prilog,
sediul Provinciei transilvane-româneşti, „Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel” ai Ordinului călugăresc al Sfântului Vasile
cel Mare. Care este azi valoarea spirituală a celor 30 de
mănăstiri?„S’a stricat acest obicei care a fost foarte frumos
cândva”. Cum „s’a stricat” acuma, când avem atâtea
mănăstiri şi schituri? Dacă e aşa, atunci se pare că tot la
două, trei, sate moroşene avem câte o mănăstire, câte un
schit!?! Ceea ce înseamnă că în eparhia ortodoxă de
Maramureş şi Sătmar cel puţin un sfert din populaţie s’a
călugărit (!) că este invadată de călugări şi „măicuţe”, doar
că nu i-am prea văzut. Da, desigur, că stau în mănăstire
şi se roagă, foarte bine asta este menirea lor, numai să nu
fie ca şi pe vremea lui Bucow, la tot satul câte o colibă de
călugări, pe care generalul Mariei Tereza a trebuit să le
„măture”! „Acest obicei...” Nu numai că a fost frumos ci şi
profund spiritual şi educativ, de formare de conştiinţe
civic-creştin-naţionale, de reală valoare pentru om şi
societate.
Ne întrebăm însă, dacă şi numai sub aspect uman şi
juridic, fără să’l mai discutăm şi pe cel religios, este
corectă atitudinea celui „plecat la „Domnul” de-a reţine
ceea ce nu’i aparţine, catedrala din Baia Mare, mănăstirea
187
Bixad, atâtea biserici şi tot restul, chiar şi împotriva
hotărîrilor judecătoreşti!?
*
Precizăm că acel Dumitru Grigoruţ, de care se
vorbeşte, era curierul angajat al Fabricii de Cherestea din
Băile Bixad, care în această calitate călătorea zilnic, cu
„mocăniţa” (trenul de linie îngustă[la ora aceea]
Bixad-Băi –Satu Mare) de la Bixad la Satu Mare, plecând
dimineaţa, pe la ora trei-patru şi reîntorcându-se seara,
pe la ora şapte-opt. Era frate cu Vasile Grigoruţ din Trip,
un om de mare probitate (ca şi întreaga familie)
funcţionar la numita fabrică, greco-catolici ca şi toţi
tripanii şi oşenii de baştină, din Ţara Oaşului. Dumitru
Grigoruţ călătorind zilnic, cunoştea foarte multă lume şi
era în relaţii cu toţi monahii de la mănăstirea-Bixad,
preoţi sau fraţi, precum şi cu preoţii din Satu Mare sau
de la Blaj. El a dus icoana la Satu Mare, predându-o
părintelui Gheorghe Marina (?) sau părintelui Leon Bob
(?) în catacomba de pe str. Gh. Doja, 5, de unde părintele
Sabin Dăncuş, OSBM a dus-o la Cluj încredinţîndu-o
părintelui Silvestru Augustin Prunduş, OSBM.
În ce an a avut loc „călătoria Icoanei” nu putem
preciza întru cât unele date sunt contradictorii, totuşi,
traseul este exact ca şi faptele.
Părintele Prunduş fiind arestat în mai multe rânduri20,
cu locuinţa percheziţionată luându-i-se şi manuscrisele,

Părintele Prunduș a fost aresat: 4 Ianuarie 1949 – 7


20

Octombrie 1949; 4 Martie 1950 – 14 Martie 1953; Mai 1953 –


August 1954; 25 – 26 Ianuarie 199 – Iuie 1964
188
s’a gândit să asigure Icoana să nu’i fie confiscată. În
secret şi în bună credinţă a încredinţat Icoana spre
păstrare, arhiepiscopului ortodox al Clujului, Teofil
Herineanu, fost preot greco catolic, trecut la ortodocşi.
Acesta a promis restaurarea Icoanei, dar nu s’a ţinut de
cuvânt. A păstrat Icoana în camera sa, care peste iarnă
fiind încălzită cu gaz metan în soba de teracotă, a dus la
deteriorarea în continuare a Icoanei pictată pe lemn de
tei.
În 1964, părintele Silvestru Augustin Prunduş este
eliberat şi el de la Canaul Dunăre-Marea Neagră, se
reîntoarce la Cluj unde adună în jurul său pe „fraţii”
împrăştiaţi de comunism şi încropeşte comunitatea
clandestină a călugărilor basilieni, întemeind
„catacomba” de pe str. Gheorghe Lazăr, nr. 20, din
Cluj-Napoca.
Arhiepiscopul Herineanu constatând gradul avansat
de deteriorare al Icoanei, l-a chemat pe părintele
Prunduş să i-o restituie. Acesta a păstrat Icoana în
catacomba de pe Gh. Lazăr, cum a putut mai bine.
După revoluţie, (Decembrie, 1989) icoana a fost dusă
de două ori la Bucureşti, pentru restaurare; 2005-2007 şi
2014-2015, într’un atelier de specialitate. Această muncă
migăloasă şi plină de responsabilitate a fost executată de
soţii restauratori Sebastian şi Raluca Bilţiu-Dăncuş.
Subliniem că Sebastian este frate cu părintele Petre Bilţiu
Dăncuş (cuprins în textul nostru) descendenţi ai
prestigioasei familii Bilţiu-Dăncuş care a dat
Maramureşului, oameni de înaltă valoare
moral-patriotică, intelectuală şi ţinută creştină: ţărani,
189
preoţi, oameni de cultură, politicieni, artişti, ca pictorul
Traian Bilţiu Dăncuş şi profesorul Ion Bilţiu Dăncuş,
preşedintele Sfatului Naţional Român, din Sighet, care în
anii tulburi 1944-1945 a salvat Maramureşul de alipire la
Uniunea Sovietică. Pagini dureros-glorioase din Istoria
acestui milenar ţinut românesc.
La 15 August, 2015, Icoana originală a mănăstirii
Bixad a fost aşezată în biserica mănăstirii călugărilor
basilieni, din Prilog/Oaş, (în locul fostei catacombe)
biserică începută pe pământul său de fratele călugăr
Mihai Neamţu, „unchiul Mihai” tămăduitor de trupuri şi
suflete cu buruieni şi rugăciuni, şi a sorei sale Ana şi
terminată de comunitatea basilienilor. Icoana a fost
sfinţită de PSS Vasile, episcopul greco-catolic al diecezei
de Maramureş, în cadrul sfintei liturghii arhiereşti şi a
pelerinajului credincioşilor oşeni şi din alte zone.

Biografia fratelui călugăr, Arieşan Graţian


(Gheorghe)

S’a născut la 23 Oct. 1920, al patrulea fiu al lui Teodor


şi Maria, ţărani agricultori români, greco-catolici, din
Visuia, la data aceea judeţul Cluj, ulterior raionul Sărmaş,
regiunea Cluj, azi judeţul Bistriţa Năsăud.
A fost un copil subţirel, nu prea înalt, cel mai slăbuţ
dintre fraţi, care n’a urmat decât trei clase primare la
şcoala din sat, după care a fost dat de slugă la familii mai
190
bogate, la care a slujit cinci ani. După acest timp şi până
la plecarea în armată a rămas în gospodăria părintească
muncind în agricultură.
Era o fire blândă, evlavioasă, cu înclinaţii spre cele
spirituale şi dotat fiind cu o voce bună îi plăcea să cânte
la biserică şi la munca câmpului înveselindu‘şi părinţii şi
fraţii. Seara, după ce venea de la câmp mergea la cantorul
din sat, Pop Ioan să’l înveţe cântările bisericeşti, fiind de
folos şi în strană.
În 21 Februarie, 1942 a fost încorporat în armată la
jandarmi în satul Turnişor de lângă Sibiu, apoi la
Timişoara, Petroşani şi Lupeni iar în vara anului 1944 a
luptat pe front, la Baraolt şi Oarba de Mureş, unde s‘au
dat lupte grele şi unde a fost rănit de o schijă la piciorul
drept. A fost dus la spitalul din Călimăneşti unde a stat
sub tratament trei luni şi de unde a fost eliberat din
armată, după trei ani, în 11 Iunie, 1945.
În timpul cât Gheorghe era militar, doi dintre fraţii săi
au intrat în mănăstire la Obreja, lângă Blaj.
În război, sub ploaia de gloanţe, Gheorghe Arieşan a
făcut legământul, „îndemnat de o inspiraţie dumnezeiască” că
dacă Dumnezeu îl va feri de moarte, va pleca la
mănăstire să se jertfească cu totul lui Dumnezeu pentru
toată viaţa, ceea ce a şi făcut în ziua de 17 Aprilie 1946,
cu toate piedicile ce încercau a i le pune, unii şi alţii. Nu
l-a mai putut opri nimeni, nici mamă nici tată, nici fraţi
sau surori. S’a rugat mult ca bunul Dumnezeu să‘l ajute.
A venit fratele său Iacob şi l-a dus la Obreja, unde l-a
primit părintele Augustin Pop întroducându’l în
noviciat, pentru candidatura de şase luni. Între timp
191
noviciatul s’a mutat de la mănăstirea Obreja la
mănăstirea Bixad, unde Ordinul preluând prin
cumpărare castelul Pastory/Boineşti/Oaş, l-a amenajat
pentru noviciat şi şcoală. Aici, tânărul Gheorghe Arieşan
şi-a împlinit cele 6 luni de candidatură. Au urmat cele trei
zile de exerciţii spirituale, după care în ziua de 18
Octombrie, 1947 a fost înveşmântat primind numele de
Graţian în locul numelui de Gheorghe de la botez.
După noviciatul petrecut la Bixad şi exerciţiile
spirituale „cele mari” de o lună, în ziua de 8 Februarie,
1948 a depus voturile călugăreşti la Casa Sfântului Iosif
din acest domeniu.
În acest timp, atât la Obreja cât şi la Bixad şi la Casa
Sfântul Iosif, apoi după voturi, iarăşi la „mănăstirea
mamă” Bixad, a lucrat ca bucătar. A mai stat la Bixad
până în data de 15 Octombrie, „când în urma unor tulburări
făcute de organele politice ale vremii, Ordinul Sfântului Vasile a
fost desfiinţat, o parte din părinţi au fost arestaţi, iar fraţii au fost
nevoiţi să se risipească fiecare la ale sale. Au mai rămas la
mănăstire fraţii Iacob şi Sergiu. Obligaţi să plece şi aceştia, fratele
Graţian împreună cu fratele său „de sânge” şi de
călugărie, Iacob, a plecat la Cluj, la mănăstirea Bob, unde
mai aveau pe cel de-al treilea frate al lor, Gavril Arieşan.
Împreună au rămas la mănăstirea Bob, un timp, până
când şi de aici fraţii călugări au fost împrăştiaţi. Cei trei
fraţi Arieşan, Graţian, Iacob şi Gavril, părăsind
mănăstirea au plecat acasă la părinţi urmând să lucreze
pământul, „averea” familiei.
În 23 Octombrie când a împlinit 40 de ani, lucra de
vreo câţiva ani la tâmplărie, acasă, ca ucenic al fratelui său
192
Iacob care a învăţat meseria la Bixad. Trăiau împreună
într’o cameră a lor, separată de a celorlalţi, respectând
programul spiritual de viaţă şi întărindu-se unul pe altul.
După intrarea în gospodăria colectivă „Ogorul liber” din
Visuia, din Ianuarie 1960 şi până la Sfântă Măria Mare
(15 August) 1961, cei doi fraţi, Graţian şi Iacob şi-au
făcut împreună o casă nouă, cu trei camere, din sus de
biserică, „construită toată numai de mâinile noastre.” La 1
Ianuarie, 1966 ne flam tot în aceeaşi situaţie ca şi în 1960,
având o motocicletă „K” 175 din 1964 cumpărată cu
5.000 lei şi un aparat de radio „Carmen” şi lumină
electrică din 1965. (Aici se încheie biografia fratelui
Gheorghe, Graţian, Arieşan). Din completarea noastră:
ştim că a fost hirotonit de către PSS Dragomir, la Cluj,
în casa Estera, la data de 25 Octombrie, 1978. A activat
în Visuia şi Câmpia Transilvaniei, aşa după cum
subliniază părintele basilitan, Alexandru Emil Jurja în
textul de mai jos, împreună cu ceilalţi doi fraţi ai săi, de
sânge şi de călugărie. Azi îşi ia, de la Bunul Dumnezeu,
răsplata în Lumea drepţilor.
***

AUTOBIOGRAFIE,
părintele ieromonah Grigore-Gavril ARIEŞAN

Subsemnatul ieromonah Arieşan Grigore-Gavril


m’am născut în 31 Ianuarie, 1928 în satul Visuia, comuna
Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud, din părinţii
Teodor şi Maria, al şaptelea copil din cei zece, ai
193
părinţilor, şapte băieţi şi trei fete, rămasi în viaţă, opt, toţi
depăşind vârsta de 70 de ani.
Strămoşii noştri, ai arieşenilor au fost emigranţi din
Italia de Nord, colonizaţi la minele din Munţii Apuseni.
Ei au dat naştere la trei familii de preoţi: Arieşan Nicolae,
Arieşan Iosif şi al treilea, Mucea Constantin, care şi-au
schimbat numele întâi în Aranyosi = (aurar, în limba
maghiară) şi apoi în Arieşan.
Bunica, Saveta, mama tatălui nostru Teodor, a fost
fiica părintelui Alexandru Ardelean din Uileac, unde au
păstorit trei generaţii de preoţi. Saveta din Uileac,
descendentă din părinţii din Munţii Apuseni, s’a căsătorit
în Visuia cu Gică (Gheorghe a lui Arieşan Ioan Stuparu).
În familia tatălui nostru Teodor n’au fost decât patru
copii.
Mama noastră, Maria, a fost fata cantorului Chiorean
Toma şi Susana, cu 11 copii.
Părinţii noştri au fost ţărani simpli, greco-catolici
practicanţi. Locuiau aproape de biserică şi de preotul
bătrân al satului, Ioan Pop născut în 1850 şi decedat în
1945, deci la 95 de ani. Dânsul a fost naşul de cununie,
în 1913 al părinţilor mei, dânsul m’a botezat şi miruit şi
pe mine. Eu Grigore, sunt al treilea ca vârstă din cei trei
care am intrat în mănăstirea de la Obreja de lângă Blaj,
în Ordinul basilienilor, al Sfântului Vasile cel Mare.
Primul a intrat Ioan, cu numele de călugăr, Iacob. Al
doilea am intrat eu, Arieşan Grigore, cu numele de
Gavril, iar al treilea, Arieşan Gheorghe, cu numele de
călugăr Graţian. Noviciatul l-am făcut la Obreja unde în
1945 am depus şi voturile simple, după care am fost
194
trimis ca bucătar la mănăstrirea Prislop din Ţara
Haţegului. Un timp am lucrat ca bucătar la orfelinatul
nostru de război, la circa 70 de orfani. Un an, 1947 am
lucrat la mănăstrirea Nicula şi în sfârşit, ultimul an de
libertate, 1948, la biserica Bob din Cluj, cu părintele Bal,
dânsul ca paroh şi eu ca şi cantor şi bucătar. Am stat la
biserica Bob numai din 10 Decembrie 1947, venit de la
Nicula şi până la data de 1 Noiembrie 1948 unde ne-a
prins desfăşurarea prigoanei comuniste care a desfiinţat
Biserica catolică de rit bizantin, au desfiinţat mănăstirile,
le-a luat toate Biserica ortodoxă. De asemenea i-au
arestat pe toţi cei 12 episcopi greco-catolici, preoţi,
credincioşi, călugări.

Părintele Gavril, Grigore Arieşan


Perioada pribegiei mele şi a activităţii în
clandestinitate, 1948-1990.

De la biserica Bob,
parohia a II-a, Cluj, a început
calvarul clandestinităţii
noastre.
Duminică 31 Octombrie,
1948, a fost ultima zi a
libertăţii noastre. La biserica
Bob eram numai doi călugări:
părintele Iosif Bal şi eu,
călugăr cantor şi bucătar.

195
La ora 8,30 a început sfânta liturghie, părintele Bal la
altar şi eu în strană. În biserică erau credincioşi şi mai
veneau. Părintele a fost înştiinţat la altar, că au sosit
agenţii de la securitate. S’a celebrat sub tensiune, la fel şi
predica, pe măsură şi s’a terminat cu bine, dar părintele
n’a mai putut ieşi din biserică, să nu’l înhaţe securiştii de
la uşă. A anunţat că la ora 10,30 va urma a doua sfântă
liturghie şi credincioşii au rămas şi ei s’au perindat,
mergând pe rând, să mânânce, unii mergeau, alţii veneau
în aşa fel încât tot timpul erau credincioşi în biserică.
Eu am ieşit la bucătărie şi am mâncat, dar părintele
n’a putut să iasă şi nici n’am putut să’i duc ceva de
mâncare fiindcă era supravegheat.
La ora 10,30, biserica s’a umplut de credincioşi apoi a
început a doua sfântă liturghie, tot sub tensiune,
părintele Bal la altar, eu în strană iar în cor studentul la
chimie Mircea (?) Dumitru, care cânta duminica la
liturghie.
Părintele a început a doua predică şi mai zguduitoare,
vorbind despre ce ne aşteaptă, cu presiunile de toate
felurile asupra greco-catolicilor, să treacă la ortodocşi.
Credincioşii plângeau în hohote. El din amvon îi încuraja
să’şi păstreze credinţa, să fie tari în ea şi să nu semneze
trecerea la ortodocşi. „Eu nu semnez. Să’mi sece mâna de voi
semna! Văd că sunt unii care’şi notează tot ceea ce spun. Nu’i
nimic, voi avea cu ce mă justifica. Dacă va veni preot de altă
credinţă, nu mai veniţi la biserică, lăsaţi’l singur să slujească. Dacă
voi rămâne liber, după masă, după ora 2, vom face paraclisul şi
rozarul iar de la ora 16, vom face ora de adoraţie la Sfântul
Sacrament.” Deoarece credincioşii se perindau mereu, să
196
fie tot timpul oameni în biserică, părintele a mai ţinut
încă patru predici. N’a putut să iasă pentru că era aşteptat
de agenţi. Aşa a stat toată ziua în biserică nemâncat.
După terminarea programului a zis: „acum merg să mă
predau” dar credincioşii nu’l lăsau, nu ştiau cum să’l
salveze. Voiau să’l deghizeze, să’l îmbrace cu haine de
blană, cu căciulă din blană de vulpe, să’l scoată cumva,
dar părintele n’a vrut. Atunci s’au strâns toţi credincioşii
împrejur şi l-au adus până la bucătărie, mort de foame şi
oboseală, după o zi aşa de încărcată! Până s’a odihnit
puţin în bucătărie, credincioşii au stat îngrămădiţi la uşă
să nu poată intra agenţii să’l aresteze, gândindu-se mereu
cum să’l scoată din primejdia arestării, dar părintele n’a
vrut. A spus că merge la catedrală, pentru că a fost
informat că părintele Dumitru Man a fost arestat iar
credincioşii au rămas ca oile fără păstor. Atunci
credincioşii s’au strâns în jurul lui şi aşa a pornit tot
convoiul, de la biserica Bob la catedrală. Când s’au
apropiat de uşa laterală a catedralei, s’au aruncat în forţă
câţiva agenţi până lângă dânsul şi i-au zis: „părinte eşti
arestat”! Credincioşii, mai ales femeile mai curajoase i-au
împins cu toată forţa lor strigând: „Nu lăsăm să’l aresteze
că este al nostru”! În marea înghesuială din catedrală
oamenii erau suiţi şi pe bănci, iar părintele Iosif a ajuns
la amvon de unde a ţinut a şaptea predică în ziua aceea
de duminică, 31 Octombrie, 1948, ultima zi de libertate
a părintelui Iosif Bal.
Luni dimineaţa, 1 Noiembrie, 1948 securitatea a
făcut, peste tot, o percheziţie la catedrala „Schimbarea la
Faţă” şi l-au găsit, pe părintele Bal într’o pivniţă. „Ce faci
197
aici părinte? Aici ai dormit? De ce?” „N’am avut unde”! „Eşti
arestat”! L-au dus la securitate pe str. Republicii. L-au
anchetat vreo două săptămâni, i-au făcut dosar şi l-au
condamnat la doi ani de închisoare pe care i-a executat
la Aiud. Aşa s’a terminat cu comunitatea noastră
călugărească, basiliană, de la Calvaria, din
Cluj/Mănăştur, din mănăstirea mamă, de la Bixad, unde
se găsea conducerea Provinciei noastre, a Sfinţilor Petru
şi Pavel, din Ordinul călugăresc al Sfântului Vasile cel
Mare, şi toate celelalte mănăstiri ce ne-au aparţinut:
Moisei/Maramureş, Nicula/Cluj, Obreja/Blaj, Prislop
din Ţara Haţegului precum şi Casa orfelinatului
„Providenţa” din Turda, toate mănăstirile noastre cu
averile lor pe care le-a luat statul comunist ateu şi le-a dat
Bisericii Ortodoxe, pe care nu le-a mai retrocedat nici azi
(2016).
Cei doisprezece episcopi greco-catolici au fost
arestaţi, şase în seria întâi, şase în seria doua, din
Octombrie, 1948 până în 1964 la amnistia generală a
deţinuţilor politici. La fel au fost arestaţi mai toţi preoţii
care n’au vrut să treacă la ortodocşi şi preotesele şi copiii
scoşi din casele parohiale, cum am fost şi eu de la biserica
Bob, după arestarea părintelui Bal. Arestările au
continuat cu mare sârg din partea securităţii. Fraţii
călugări, scoşi din mănăstiri, au plecat la părinţi, care mai
aveau, la fraţi şi surori, la cunoscuţi sau binevoitori, dar
pribegi prin lume, să se întreţină singuri cum au putut.
Unii şi-au găsit serviciu la stat, cum am fost şi eu, la
fabrica de porţelan, apoi continuându-se prigoana
împotriva Bisericii noastre, au continuat şi arestările
198
celor care au mai rămas dintre greco-catolici, preoţi,
călugări, călugăriţe şi mulţime de credincioşi: intelectuali,
muncitori, ţărani, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei şi din
orice categorie socială. Aşa am fost şi eu şi încă doi fraţi
ai mei şi un cumnat, eu, arestat, la un an după
condamnarea părintelui Bal.
Am stat închis din 3 Martie 1950, până la 3 Martie
1951, când m’am eliberat de la Gherla. De aici înainte,
cu biserica şi mănăstirea în suflet ne-am căutat câte un
servici, pentru asigurarea existenţei.
Noi greco-catolicii, preoţi, călugări şi credincioşi,
nemaiavând nici biserici nici mănăstiri, viaţa noastră
spirituală s’a desfăşurat în catacombe, ca o Biserică a
tăcerii. Preoţii au slujit pe ascuns în casele lor, în locuri
„dosite” cămări, pivniţe, poduri, noaptea. Credincioşii
s’au ataşat cât a fost cu putinţă, de bisericile
romano-catolice, pentru mărturisiri, cuminecări,
ascultarea sfintei liturghii, etc. Părintele Bal şi-a găsit un
servici, respectiv a fost „primit” în serviciu, căci mereu
erai respins şi dacă ţi-ai găsit un serviciu oarecare la stat,
oricât de necorespunzător, mereu erai respins. Aşa
părintele Bal, preot doctor de Roma, a fost angajat la
Satu Mare, (ca de batjocură) ca pontator la rampa de
descărcare a maşinilor cu gunoaiele oraşului. Din acest
„serviciu” acordat cu mărinimie de către „clasa
muncitoare” unui „duşman al poporului” s’a şi
pensionat.
Eu am avut un drum mai lung. Ca şi călugăr-frate,
după arestare am stat cca 3 luni în celula securităţii cât un
mormânt, fără lumină şi ziua (... un rând indescifrabil).
199
Alimentaţia de bază era: dimineaţa, terci, la amiazi o supă
de fasole cu câteva boabe, seara o farfurie de arpacaş,
fără nici o variaţie.
Prin 22 Decembrie am fost duşi la închisoarea din
Gherla unde am făcut ultimele trei luni, cu încă un
frate-călugăr, Sabău Ioan-Iustin şi un alt frate de sânge,
căsătorit, Arieşan Toderuc. După un an, în 3 Martie 1951
ne-au pus în libertate, de la Gherla dar pe al meu frate de
sânge şi călugărie, Ioan, Iacob, nu l-au eliberat cu noi, ci
l-au dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi de acolo la
Bicaz. L-au eliberat din închisoarea Ghencea din
Bucureşti, după cca un an şi nouă luni.
Eu, Grigore-Gavril, după închisoare, am mers la
părinţi şi am stat în refacere „acasă” două săptămâni,
apoi am mers la Cluj şi m’am angajat în serviciu la fabrica
de mucava şi cartonaj din str. Gojdu nr 1 din cartierul
Iris. Am locuit cu chirie la o familie, Chindriş Gavril, cu
1.000 lei pe lună la salarul de 4200. După trei luni de
serviciu am primit ordin de chemare în armată. M’am
prezentat la Comisariatul Luduş şi m’au recrutat la secţia
generală, serviciul muncă în construcţii.

Viaţa militară.
În 21 Iunie, 1951, de la Comisariat, cu un delegat din
partea Armatei, un grup de vreo 15 tineri am fost duşi în
Dobrogea, la un mare gostat numit „Costache-Burcă”
secţia Pelinul mic, într’un sat de turci, pentru recoltarea
grâului, săparea bumbacului şi alte munci agricole. În 22
Septembrie, 1951 ne-au dus pe marele şantier
Dunăre-Marea Neagră, şantierul 9 stâncă unde canalul
200
trebuia să aibă 300 m lăţime şi 7m adâncime. Aici se lucra
cu cea mai mare mecanizare, cu cele mai mari
escavatoare cu cupa de 3m cubi, cu sute de maşini
basculante şi cu trenuri cu vagoane basculante ce
transportau cantităţile enorme de pământ şi piatră
escavate din viitoarea albie a canalului.
Am fost un timp coordonator de garaj, cu
repartizarea maşinilor basculante. Aveam de repartizat
pentru transportarea materialului escavat, pământ,
piatră, cca 100 basculante pentru 10-12 escavatoare.
În 23 Mai, 1952 am fost mutat de la canal la un alt
şantier militar, la Eforie Sud, unde s’a deschis un şantier
de construcţii subterane de cazemate, pe malul mării.
Aici am fost numit secretar de secţie în detaşamentul 2
al armatei de construcţii şi unde am funcţionat 15 (?) luni
de zile. Mi-a plăcut mult mediul dintre pământ şi mare,
între Constanţa şi Mangalia, unde am stat două veri şi o
iarnă.

Martor viu...martor autentic


Iată martor viu, care indirect şi inconştient, doar
povestindu’şi viaţa, confirmă intenţia lui Stalin, de-a
ataca Europa Occidentală în vara lui 1953! În baza
acestui plan, „generalissimul” avea nevoie de o bază de
submarine în Marea Neagră, respectiv pe litoralul
românesc. În cadrul acestei strategii, Stalin a trasat cu
degetul pe harta Dobrogei linia viitorului canal
Dunăre-Marea Neagră şi nu din gest de filantropie
bolşevică faţă de România, spre a scurta traficul
Dunăre-Mare, cu 400 km, ci pentru a avea acoperire în
201
construcţia bazei de submarine din Marea Neagră, de
care el avea nevoie în războiul ce avea să’l poarte cu
Occidentul. „Sora Moarte” însă a fost mai perspicace
luându’l la sine, pe dictator, în 5 Martie, 1953.
*
În data de 6 Sept. 1953 am fost mutat la un aeroport
din Craiova iar, în 20 Sept. tot 1953 am fost mutat la
Bucureşti, unde eram tot secretar de secţie şi lucram tot
la construirea de cazemate în întreprinderi. În Bucureşti
am stat ultimele 4 luni, căci în Ianuarie, 1954 am împlinit
26 de ani, limită de vârstă şi m’au lăsat la vatră, după 31
de luni în armată, la costrucţii. Dar chiar atunci, în 30 şi
31.01.1954 a fost iarna cea mai mare şi mai grea,
înzăpezirea în Bucureşti, când două zile n’a circulat nici
un tramvai, autobuz sau tren. M-am eliberat din armată
la 2 Febr. 1954 când m-am putut întoarce de la Bucureşti
la Cluj, unde mi-am reluat serviciul la fabrica de mucava,
dar după vreo două luni am primit un nou ordin de
chemare la concentrare, pe încă două luni, de data
aceasta sub arme, la O.I.L.A Observaţii, Informaţii,
Legături, Aeriene, unde la exerciţiile de tragere la ţintă,
din poligon am tras şi eu trei focuri, singurele din viaţa
mea.
*
Pe toată perioada arestării şi cea militară, n’am avut
nici o posibilitate să asist la sfânta liturghie, la care
participam zilnic, de la intrarea mea în mănăstire, la 3
Mai, 1943 şi până la arestarea din 3 Martie, 1950. De la
această dată şi până la 1 Iulie, 1954, am rămas fără sfânta
liturghie. Chiar şi în ziua arestării, 3 Martie, 1950 „prima
202
vinere din lună,” (închinată Inimii Preasfinte a lui Isus,
cinstită de credincioşii catolici prin mărturisire şi
împărtăşire cu Sfintele Taine) dimineaţa am fost la
serviciu şi seara la biserica romano-catolică ”Sfântul
Mihail” din Cluj, la liturghie, mărturisire şi împărtăşire.
„Acasă” la familia Chindriş eram aşteptat de securitate
care mi-a făcut o percheziţie amănunţită. N’au găsit
nimic (nu ştiu ce căutau) totuşi m’au arestat şi m’au dus
la securitate. Au mai fost arestaţi şi alţii, fratele călugăr
Sabău Iustin, părintele Prunduş şi fraţii mei, Ioan, de
călugărie Iacob, care a fost luat de la o şcoală de calificare
în tâmplărie, celălalt frate, Toderuc din Visuia şi un
cumnat Joja Emanuel arestat în Sărmăşel.
În lipsa sfintei liturghii, toată viaţa spirituală şi
călugărească am trăit-o numai în sufletul meu, recitând
toate rugăciunile şi devoţiunile ce le ştiam pe de rost şi
mai ales spunând zilnic rozarul, dar pe degete căci la
arestare ne-au luat tot ce aveam în buzunare, inclusiv
rozarul.

O altă etapă...
Liber acum de toate obligaţiile faţă de stat, mi-am
căutat un servici. Pe 20 Iulie, 1954 am fost angajat la
Grădina Botanică, pe post de întreţinerea plantelor în
grădină şi în sere, cu un salar de 218 lei. Grădina Botanică
înfiinţată de profesorul Alexandru Borza, un mare
botanist şi preot de Blaj, aparţinea de Universitatea
„Victor Babeş” apoi Babeş-Bolyai.” Urmaş al
directorului Borza era Ţopa Emilian, foarte binevoitor
faţă de mine. M’a ajutat. Într’un fost garaj mi-a amenajat
203
o cameră de opt metri pătraţi, întroducându’mi gaz şi
lumină electrică, apă etc. Chiria era simbolică de un leu
şi 92 de bani, care cu timpul s’a ridicat la 2 lei şi ceva zeci
de bani. Cum iubeam plantele şi natura, mă simţeam
foarte bine. Acuma îmi puteam practica viaţa spirituală
şi euharistică. Dimineaţa la ora 6 eram la liturghie la
biserica romano-catolică, „Corvin” „Sf. Arhanghel
Mihail”, din centru, la ora 7 eram la Grădină la semnat
condica, masa de prânz o luam la cantina Universităţii iar
seara eram la Liceul Bariţiu unde mi-am completat
studiile liceale. În 1959 mi-am luat diploma de
bacalaureat. Sfătuit de superiorii mei din Ordin, am
început să studiez teologia, clandestin, cât singur cât
îndrumat de preoţii-călugării noştri. Eram foarte ocupat,
dar le făceam toate cu bucurie, după deviza: „Roagă-te,
lucrează şi învaţă”! – dar îmi plăcea şi să dorm! Eram
apreciat, de directorul Ţopa şi de şeful Grădinii, Ploaţă
Petru, ceea ce a stârnit invidia împotriva mea, că mă rog
mereu, la muncă şi în sere, că merg la biserică şi am fost
văzut chiar ministrând în latină la catedrala ungurească
„Sf. Mihai” din centru, că la cantină îmi fac cruce înainte
şi după mâncare, că în camera mea am crucifix şi icoane
sfinte. M’au pârât la cadre, la Universitate, de unde şeful
de cadre, Păcuraru Vasile şi inspector de cadre, Sasu
Valeria au început să mă prigonească şi mi-au pus
urmăritori, că „fac rele” şi la prima reducere de personal
m’au dat afară. Directorul şi şeful Grădinii au intervenit,
că au nevoie de mine şi că locuiesc acolo, dar tovarăşii
n’au vrut. M’au dat la Parcul sportiv, care ţinea tot de
Universitate şi unde am lucrat la fel ca şi la Grădină
204
ajungând să mă aprecieze şi acolo şeful Parcului, Tudor
Gheorghe. Aveam un salariu mic, de 300-400 lei pe lună.
M’a propus pentru premiu, la fel ca şi la Grădină, în
câteva rânduri dar mereu eram tăiat de pe listă de
tovarăşii de la cadre „prietenii” mei. M’am plâns şefului
Parcului, căruia i s’a părut şi lui suspectă treaba şi a făcut
o cerere către Sindicat, care mi-a acordat un premiu de
300 lei ceea ce pe vremea aceea era mult pentru mine.
Pentru practicarea vieţii religioase eram socotit ca un
făcător de rele (!)
Se vorbea la Universitate, că salariaţii nu sunt corecţi,
unii înjură, alţii fură, unii se îmbată şi alţii se roagă şi merg
la biserică, ceea ce este şi mai grav (!!!). Joi, 5 Nov. 1959
un control de la biroul de cadre, cu şeful Păcuraru şi
inspector de cadre Sasu Valeria, mi-au făcut un control
în cameră. Eu eram la lucru în grădină, dar nu m-au
chemat. În cameră era mama, venită la mine în vizită „de
la ţară.” La ora 15, când eu m’am întors, mama mi-a spus
că m-au căutat doi domni şi o doamnă, au întrebat-o
unde sunt, i-au pus câteva întrebări şi s’au uitat prin
cameră să vadă ce iconiţe am. Au fost scandalizaţi că
aveam Inima lui Isus, trei cruci şi zece iconiţe. Acestea şi
alte motive asemenea, printre care şi că mă vizitează
persoane „dubioase” (preoţi, călugări) pentru dânşii au
fost un motiv să-mi desfacă contractul de muncă,
definitiv şi aceasta în 10 Decembrie, 1959, în cap de
iarnă, fără aviz sau preaviz şi fără transfer, scos total din
servici. Totuşi am avut noroc, că nu m-au scos şi din
camera mea, unde am locuit 21 de ani, până în 1976 când
mi-am cumpărat apartamentul nr.5 din casa veche, din
205
Cluj, cu cinci apartamente, curte cu flori şi ceva grădină
de legume, de pe Gheorghe Lazăr 20, unde împreună cu
părintele Prunduş şi Iustin Sabău, am reînfiinţat
comunitatea noastră călugărească.
La ora aceea, două camere, bucătărie, cămară etc.
costa 50.000 lei, şi toate formele de întăbulare, avocat,
tribunal, finanţe, etc. încă 50.000 lei, deci total,
100.000lei. La 21 Martie, 1976 m’am mutat de bunăvoie
din Grădina Botanică, str. Republicii, 42, unde am locuit
21 de ani.
Pentru toate nedreptăţile ce mi s’au făcut şi mi se
făceau m’am hotărît să mă prezint la comisia de litigiu.
Am cerut un certificat de bună purtare de la directorul
profesor Ţopa, care cu bunăvoinţă mi l-a dat, dar m’a
trimis să’l semneze profesorul Ştefan Csürös, care cred
că era directorul Institutului Botanic, din Grădină şi al
catedrei de Botanică. Acesta a refuzat să’mi semneze
certificatul spunându’mi că, cu asemenea certificat câştig
100% şi în acest caz Instituţia va fi obligată să’mi
plătească timpul pierdut. M’am prezentat totuşi la
comisia de litigiu şi desigur că am fost respins pe motiv
că am fost călugăr. Şeful Parcului Sportiv, Tudor
Gheorghe m’a întrebat: „ţi-ai văzut dosarul de cadre de la
comisie?” „Nu”! „Dacă ţi’l vezi îţi dai seama că n’ai nici o şansă,
eşti respins din start”!
Fratele de călugărie, Ioan Petean, şi coleg de muncă
la Grădina Botanică, nu s’a luptat cu hârtiile, pentru nici
o comisie, ci s’a dus direct la rector, care atunci era
profesorul-istoric Constantin Daicovici. Acesta i-a spus:
„Dumneata eşti acela care ai fost călugăr sau ce dracu ai fost?
206
Du-te să te ţină Papa dacă ţii cu el, sau episcopul Hossu”! PSS
Hossu era deţinut deja de 11 ani!
Deci de la oameni nu puteam primi, nici un ajutor;
singurul care ne rămânea era doar Dumnezeu, Sfânta
Treime şi Regina Sfântului Rozar! Din 10 Dec.1959 şi
până în 23 Mai, 1960, am trăit doar din acest ajutor!
În 23 Mai am fost angajat pe un post de îngrijitor de
curte şi parc la spitalul CFR de pe str. Republicii 18 (chiar
str. cu Grădina, pe care locuiam)cu un salar de 450 lei.
Un an şi cinci luni am lucrat aici, după care mi-am dat
demisia, prezentându-mă la examenul de admitere la
Şcoala de asistenţi medicali deşi eram depăşit ca vârstă,
cu 5 ani. Am făcut Memoriu la Minister primind
dispensă de vârstă, ca reuşit la admitere. În 16
Octombrie 1961 am început cursurile la Institutul
Pasteur iar din 21 Octombrie, practica la spitalul „János
Herbák” azi „Clujana” cu o indemnizaţie de 300 lei pe
lună. S’a făcut un control „de dosare” şi am fost dat
afară, la fel ca şi câteva colege, fiice de preoţi
greco-catolic. Aşa era pe acele vremuri.
Din Mai 1962 m’am angajat la Oficiul de studii
Pedologice şi Agrochimie, Cluj, în str. Fagului nr.1 în
incinta Casei Agronomului, fosta mănăstire franciscană
„Alverna.” În mai multe veri am făcut şi muncă de teren,
luni de zile, în cinci judeţe: Cluj, Mureş, Alba, Bistriţa,
Sălaj, pentru analiza solului. Dormeam în hoteluri, în
case de oaspeţi, sau la particulari, de multe ori în condiţii
dificile, cu toate acestea, pentru că eram preot, mă
sculam de dimineaţă, mă retrăgeam unde puteam şi
celebram sfânta liturghie. N’am lăsat o zi, fără liturghie.
207
După asta, plecam pe câmp cu câte o căruţă şi 3-4
oameni cu mici sonde manuale recoltând zeci de mii de
probe de sol din stratul arabil, la 20 cm adâncime, le
numerotam şi etichetam cu locul recoltării şi le trimiteam
la analiză, la Cluj, în lăzi de câte 120 cutii. La acest
laborator am lucrat 26 de ani, din cei 36 lucraţi la stat,
până în 1 Iunie, 1988, când m’am pensionat, cu 2400 lei
pe lună.
*
În 7 Aug. 1988, după 36 de ani de serviciu la stat, am
plecat cu avionul la Roma.
*

Aici se impune o precizare: ca urmare a mişcărilor


studenţeşti, din Occident, din anii şaizeci, care au
culminat cu 1968, dând aşa numita „generaţie ’68”,
România s’a găsit în situaţia de-a prelua starea de
„destindere” faţă de Occident acceptându’i unele condiţii,
printre care şi bursele de studii, oferite de statele
capitaliste, tinerilor din „lagărul socialist,” printre care şi
România. În acest context, securitatea şi-a mai slăbit
chingile, la practicile staliniste renunţase deja, nu însă şi
la control şi stăpânire, totuşi, devenind mai „umană”.
*

Din biografia părintelui Sabin Dăncuş, OSBM, tot


preot de clandestinitate, aflăm următoarele:
„În 1984, comandantul securităţii din Cluj era generalul
Pleşiţă. Părintele Prunduş a avut o discuţie cu el: a cerut vize pentru
Roma, pentru câteva zile. Viza a primit-o dar l-a rugat să cumpere
208
de la Roma o Cruce pentru mama dânsului, care plătea lunar
pomeniri la Biserică. Deşi Pleşiţă era al treilea copil din cei cinci,
mama-sa îl trecea primul pe listă, considerând că el are cel mai mult
nevoie de rugăciune. Părintele Prunduş le cunoştea toate acestea din
gura lui Pleşiţă. Când părintele Prunduş s’a întors de la Roma,
i-a dăruit crucea cumpărată. Pleşiţă i-a mulţumit.
În 1987, şeful securităţii din Cluj era generalul Ioana, care era
în relaţii destul de bune cu părintele Prunduş. Generalul s’a
exprimat de mai multe ori, preoţii greco-catolici au voie să participe
la înmormântări, să facă cununii şi botezuri, dar să păstreze o
limită decentă, să nu se întindă mai mult decât le permite pătura,
ca nu cumva să vină de la conducerea ţării nişte decizii restrictive,
peste care nu vom putea trece fără să le aplicăm. Comandantul
Ioana a aprobat dorinţa părintelui Prunduş de a trimite tineri la
Roma, la studii teologice, dar numai cu paşaport de turist, pe o
lună. Rămânerea la studii pentru un an, va trebui prelungită de
către Ambasada română, la cerere. Acelaşi lucru mi s’a întâmplat
şi mie în 10.01.1988, când am plecat cu avionul la Roma, cu viză
pentru o lună.” (a obţinut şi viza pe un an). În aceste
condiţii a plecat şi părintele Arieşan Grigore-Gavril la
Roma, unde a stat două luni, în care a celebrat şi la
Vatican, şi la biserica greco-catolică din Roma,
Dellecapele, a vizitat şi Parisul şi Sanctuarul de la
Lourdes unde, de asemenea a celebrat la Grotă.
Catacomba de pe Gheorghe Lazăr, 20,
Cluj-Napoca.
Reîntors de la Roma, am început şi eu viaţa de
pensionar mai lejer. Eram trei ieromonahi: părintele
Silvestru Augustin Prunduş, părintele Iustin Sabău şi
subsemnatul. Eram tot în clandestinitate, fiecare slujeam
209
sfânta liturghie în camera proprie, mai mult singuri, apoi
au mai venit, câte un credincios, doi, cu risc, duminica.
Am început să servim cu părintele Prunduş. Au început
a veni mai mulţi credincioşi. Am început să amenajăm o
capelă sub apartamentul părintelui Sabău, în care prima
sf. liturghie am celebrat-o în 30. Oct. 1988, mai mulţi
preoţi şi douăzeci şi cinci de credincioşi. De atunci am
avut program zilnic, cu capela de treizeci şi cinci –
patruzeci de locuri, plină. Tot aici, după 1989, am servit
legal şi servim şi azi, după peste doisprezece ani (!). Au
servit cu noi peste 100 de preoţi chiar şi ierarhi, actualul
cardinal Todea şi arhiepiscopul George, care a făcut şi
hirotoniri de diaconi şi preoţi şi PSS Florentin şi mai
mulţi din superiorii noştri de la Roma, din Varşovia, din
Ungaria, ba chiar şi din Brasilia. În capela noastră, am
avut şi patru înmormântări, trei preoţi, călugări de ai
noştri şi mama părintelui Prunduş, Maria-Mgdalena, care
avea apartament, în casa de pe Gh. Lazăr, lângă a păr.
Prunduş.
Pe lângă liturghii, mărturisiri şi cuminecări zilnice, în
catacomba noastră s’au făcut şi botezuri şi cununii şi
depuneri de voturi şi hirotoniri de diaconi şi preoţi şi
pastoraţie clandestină, pe risc, pe cont propriu fiecare.
Când Biserica noastră era interzisă prin lege şi Ordinul
nostru călugăresc desfiinţat, în Transilvania şi deci şi în
Cluj, unde nu era nici episcop, nici superiori prezenţi şi
la îndemână, fiecare lucra după curajul şi harul său, în
împrejurările date, spre a menţine moralul credincioşilor.
Doream să apărăm şi să salvăm ce se mai putea salva
pentru refacerea Bisericii şi a Provinciei noastre (cum
210
ziceau părinţii noştri de la Visuia): „dacă duşmanii noştri
depun atâtea eforturi pentru a distruge Biserica noastră, noi de ce
să nu ne străduim s’o salvăm măcar unde se poate şi cât se poate.
Unde ei dărâmă fără cruţare, noi să punem înapoi câte o cărămidă
în spărturile ce le fac în distrugerea Bisericii noastre.”
Mai ales după 1964, după ieşirea din închisori a
episcopilor, superiorilor şi a preoţilor, a început
pregătirea unei noi serii de preoţi. Aşa s’au pregătit mai
toţi foştii fraţi călugări, mai vechi şi mai noi,
completându-şi studiile generale şi făcând studii
teologice, atât în particular cât şi organizat şi au început
hirotonirile în clandestinitate şi în Provincia noastră,
făcute mai ales de PSS Ioan Dagomir de la Baia Mare,
începând cu Filip Cosma Crăciun, la 06.03.1964 (credem
că luna este greşit consemnată, în rest vezi tabelul).
Noi cei trei fraţi de sânge, Arieşan, Ioan, Grigore şi
Gheorghe, fraţi călugări de mănăstire, toţi trei
ieromonahi ai Provinciei OSBM, cu numele: Iacob,
Gavril şi Graţian, am fost cei mai simpli preoţi, cu cea
mai puţină şcoală, nici unul cu facultate şi liceul l-am
făcut numai eu, Gavril, ceilalţi cu şcoala primară, nici
aceea terminată, iar studiile teologice făcute cu toţii în
particular, în clandestinitate, ajutaţi de Părinţii mai
bătrâni, ai Provinciei noastre. Toţi am fost hirotoniţi la
vârstă înaintată: Ioan-Iacob, la 53 de ani, Grigore-Gavril
la 44 de ani şi Gheorghe-Graţian, la 55 de ani. După
hirotonire, fiecare a făcut activitate pastorală, cât pe
ascuns, cât mai pe faţă, dar cu riscuri.
În 1983, părintele Ceserean Vasile, a plecat definitiv
din ţară. Dânsul a făcut o intensă pastoraţie clandestină,
211
cu peripeţii prin multe sate. La plecarea sa, credincioşii
s’au întrebat: „dar noi ce facem?” Dânsul le-a răspuns: „de
acum puteţi merge cu grijă şi prudenţă la călugării de la Visuia,
căci şi ei sunt sfinţiţi preoţi”! Aşa, centrul clandestin de
apostolat greco-catolic s’a mutat de la Budeşti la Visuia.
Cum cei doi fraţi, Ioan-Iacob şi Gheorghe-Graţian erau
şi tâmplari, aveau un atelier bine cunoscut în
împrejurimi, credincioşii mergeau zilnic, la ei, pe motiv
că se duc la meşterii tâmplari. Astfel îşi rezolvau
problemele spirituale, asistând, după posibilităţi şi la
sfânta liturghie. Aşa a fost prins odată, de securitate,
părintele Iacob, cu optsprezece credincioşi, căci
securitatea îi vizita în urma reclamaţiilor preotului
ortodox din sat. De multe ori au fost chemaţi la
securitate la Bistriţa, ameninţaţi şi opriţi să mai primească
oameni la rugăciuni, doar că ei răspundeau: „este atelier
public şi nu’i putem opri”!
Părintele Graţian era chemat în multe sate, la bolnavi
pentru administrarea sfintelor taine. Mergea pe motiv că
trebuie să ia măsurători de uşi şi geamuri pentru
comenzile de tâmplărie!!!
După „revoluţia” din Decembrie, 1989, călugării de
la Visuia, până în 1992 şi-au transformat atelierul de
tâmplărie într’o frumoasă biserică mănăstire cu trei
turnuri, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” =Sfântă
Măria Mică, 8 Septembrie, sfinţită la 25 Oct.1992, de
către părintele Prunduş, superiorul de atunci.
Mănăstirea Visuia a devenit loc de pelerinaj, de Sfântă
Măria Mică, iar cu ocazia anului jubiliar, 2000, în
prezenţa unui impresionant număr de pelerini şi un
212
sobor de preoţi au concelebrat o liturghie arhierească:
Nunţiul papal, în România şi Republica Moldova
(Basarabia), Monseniorul Jean Claude Peisset,
Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Major şi Mitropolit al
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice/Blaj,
Lucian Mureşan, PSS Florentin, consacrat episcop de
către sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în şase Ianuarie,
de Bobotează, 1979, la Roma, episcopul de Cluj-Gherla,
dieceza în care se găseşte Visuia, Monseniorul Dionisie
Leachovici, Superiorul General al Ordinului Sf. Vasile
cel Mare, cu sediul la Roma, protopopul basilian, Iosif
Furtună, Părintele Silvestru, Alexandru Prunduş şi
corpul călugărilor şi al surorilor basiliene şi ale altor
Ordine.
*
În data de 11 Aprile 1971 am fost hirotonit diacon de
către PSS Dragomir (de la Baia Mare) în prezenţa
părintelui Prunduş, în casa surorilor terţiare, Paula şi
Irina Biriş, împreună cu fratele lor, Andrei Biriş, cu
fratele Ioan Petean şi dnul Cupşa Iulian, patru diaconi
deodată, toţi cu stihare şi orare roşii. Ca preot am fost
hirotonit după 9 luni de diaconie, în 30 Decembrie,
1971, joi seara la ora 20, de data aceasta în casa sorei
Estera din Congregaţia Maicii Îndurerate, în cartierul
Gheorgheni, nr.6. et. 2, ap. 29, care locuia cu sora
Daniela Maria Pop, din Visuia, prima care a plecat din
Visuia la călugărie, la Blaj, în 1941, tot în CMD. Mai era
sora Mihălescu Ioana, domnişoară ortodoxă, care a stat
împreună cu sora Estera în sanatoriul din Săvădisla unde
s’a convertit, apoi s’a călugărit şi au rămas nedespărţite.
213
Au participat 8 persoane. S’a terminat cu bine, cu o masă
comună. De la 1 Ian.1972, în prima săptămână, pentru
iniţiere, am concelebrat împreună cu părintele Iustin
Sabău. Din acea dată şi până în 1 Ian., 2002, în 30 de ani
de preoţie n’ a fost zi, înafară de Vinerea Mare (când nu
se celebrează) să nu servesc sfânta liturghie, uneori şi câte
două liturghii pe zi, în condiţii variate, chiar grele,
periculoase.
Părintele Gavril Arieşan îşi continuă biografia cu
activitatea pastorală de după revoluţie (Dec. 1989) şi cu
călătoria făcută în Ţara Sfântă, mergând pe urmele
Mântuitorului.
Acum îşi duce bătrâneţele în aceeaşi locuinţă din Cluj,
lângă „catacombă,” pe Gheorghe Lazăr, 20.
*
Lăudat să fie Isus! După cum vedeţi, citind biografiile
celor trei fraţi călugări şi de sânge, nu au fost nişte
inteligenţe rare, cu calităţi intelectuale de excepţie, dar au
fost în primul rând Oameni, Creştini adevăraţi, călugări
sfinţi prin ceea ce au trăit şi cum s-au comportat. Nu au
putut studia decât în clandestinitate un pic de teologie
dar au fost în stare, prin harul Domnului, prin căldura
inimii lor să conducă suflete şi nu puţine, de pe Câmpia
Transilvaniei, de unde s-au îndreptat spre Visuia oameni
cu probleme şi necazuri. Şi nu a mers de la ei nimeni
nemângâiat şi neîncurajat. Fraţii Graţian şi Iacob au trăit
la Visuia şi dupa închisoare până la moarte, iar Pr. Gavril
la Cluj unde acum îşi duce crucea bolii, a suferinţei şi a
bătrâneţelor, primele două fiind de neconceput pentru
oricare dintre ucenicii lui Isus, vorba Sf.Scripturi: „nu
214
poate fi ucenicul mai presus decât Invăţătorul său."
Adică alegi Viaţa veşnică fericită aceasta înseamnă că
îmbrăţişezi pe Pământ orice înseamnă suferinţă, singura
cale spre Cer. Amin. Iată, V-am şi predicat un pic....
Părintele Alexandru Emil Jurja, OSBM, Prilog/Ţara
Oaşului, în Decembrie, 2016.
*

BIOGRAFIA
IEROMONAHULUI
GRIGORE GHEORGHE BUJOR-OSBM

Ieromonahul Grigore
Gheorghe Bujor s’a născut la
data de 16.08.1930 în
localitatea Coplean, raionul
Someş, (actualmente judeţul
Cluj), din părinţii Ana si Petru
Bujor, oameni cu stare, creştini
Greco- Catolici, părintele fiind
al optulea din cei unsprezece copii pe care i-a avut
familia.
Familia Bujor este singura din localitate care în
fatidicul 1948 nu trece la ortodoxie şi pentru acest lucru
a avut multe de suferit.
În familie a primit o educaţie creştinească şi morală
deosebită fapt pentru care doi dintre copiii familiei aleg
Viaţa Consacrată, părintele şi sora Celsia Reghina Bujor
care a fost in CMD.
215
Copilul Gheorghe, viitorul ieromonah Grigore,
urmează şcoala în satul natal şi prinde perioada în care
Ardealul era sub ocupatie hortistă şi face patru ani şcoala
în limba maghiara şi doi in limba română.
La 17 ani primeşte vocaţia de călugăr, dar apare
decretul din 1948 şi este nevoit să intre şi el in
catacombele BISERICII GRECO-CATOLICE, unde
ţine legătura cu iluştrii înaintaşi, martiri şi mărturisitori ai
biserici (ieromonah Silvestru Augustin Prunduş, preotul
profesor Ioan Botiza, cardinalul Todea Alexandru etc.).
Între anii 1971-1972 îşi face noviciatul acasă la
COPLEAN, între 1972 şi 1975 studiaza în
clandestinitate teologia sub indrumarea celor mai sus
menţionaţi, iar in 1975 depune voturile simple. Lucrează
la ICF Gâlgău, DEJ, Gherla şi în particular are
autorizaţie de apicultor. A lucrat 55 ani în apicultură.
La data de 08.08.1979 este programată hirotonirea
întru preoţie a călugărului Grigore împreună cu alti doi
(Matei Gavril si Toderean Ioan), dar telefonul
episcopului Dragomir era interceptat de serviciile de
securitate şi au fost urmăriţi. La ora stabilită, seara, la casa
părintelui de la Coplean a apărut miliţia. Miliţienii voiau
să intre în casă. Proprietarul Grigore Bujor, nu’i lasă. Aici
totul era pregătit pentru hirotonire: altarul împodobit cu
flori, lumânări şi cărţile liturgice, ornatele pentru episcop.
Candidaţii erau deja îmbrăcaţi de diaconi, sar pe geam şi
se ascund în grădină, iar „fratele” ieromonah Grigore
iese afară în curte însoţit de PS Dragomir, căruia îi dă un
borcan cu miere spunându-le miliţienilor că domnul
acesta a venit după miere. În zilele următoare, fratele
216
Grigore este citat la miliţia de la Căşei unde este întrebat
cu precădere depre preotul Ioan Botiza, un cleric de
înaltă cultură şi spiritualitate. Fratele refuză să dea
informaţii şi este batjocorit, bătut, ameninţat cu
închisoarea. Este lăsat acasă dar cercetările au continuat
şi în cele din urma securitatea a aflat şi de prezenţa lui
Ioan Botiza, la Coplean şi la Cluj.
Părintele Botiza Ioan era un fost detinut politic
(facuse inchisoare) si era sub supraveghere. El era un om
cu o memorie fantastică (daca auzea la radio vorbindu-se
în greacă, ebraică sau arabă etc… putea să reproducă ce
a auzit până la o jumătate de foaie A4), era de asemenea
polyglot şi din aceste cauze era urmărit şi interceptat ca
nu cumva prin inteligenţa lui să câştige prozeliţi.
La data de 08.08.1980 fratele Grigore Gh. Bujor, în
aceeaşi locaţie, aceleaşi persoane, cu ajutorul Bunului
Dumnezeu şi mijlocirea Preacuratei este hirotonit întru
preoţie, iar în anul 1982 părintele depune voturile
solemne.
Activitatea în clandestinitate şi-o desfăşoară acasă şi
unde este chemat, iar din anul 1992 este trimis de către
conducerea Ordinului la Molişet, unde se ocupă de
construcţia casei de noviciat şi de administrarea parohiei.
În anul 1998 părintele este trimis la parohia Târlişua din
protopopiatul Beclean, satul în care s’a născut Liviu
Rebreanu (1885-1944), unde din fonduri proprii
construieşte biserica, după care se retrage la casa sa din
Coplean, nr.76, com. Căşei, jud. Cluj.
Cunoscându-l pe părintele Bujor (aşa îi spun toţi
cunoscuţii), pot spune că a fost o binecuvântare pentru
217
biserica noastră. Părintele a vorbit puţin şi s’a rugat şi a
făcut multe şi mai face.
Dumnezeu să’l răsplătească cu viaţa veşnică, iar pe
noi să ne ajute să ne putem duce Crucea cu demnitate
cum au dus-o înaintaşii noştri.
Lăudat sa fie Isus Cristos! Am consemnat eu
nevrednicul preot, IONEL ANDRAŞ, în Octombrie,
2016.

Autobiografie
Jurja Ionel

Sunt preot Jurja Ionel,


paroh în localitatea Odoreu,
protopopiatul Satu Mare.
M-am născut la data de 5
decembrie 1953 în localitatea
Cicârlău, judeţul Maramureş
dar după câteva luni de la
naşterea mea părinţii s-au
mutat la Odoreu unde ne-am
stabilit, unde mi-am petrecut copilăria, am urmat şcoala
generală, liceul teoretic (pe vremea mea) la Satu Mare
între anii 1960-1968, 1969-1972.
După absolvirea liceului am vrut să urmez Facultatea
de istorie din Cluj, dar Dumnezeu a avut alte planuri în
ceea ce priveşte persoana mea.
Aş vrea, aşa cum mi s-a sugerat, să mă opresc asupra
aceea ce m-a determinat să doresc să devin preot, cum
218
am devenit preot, cine au fost cei care m-au ajutat şi care
m-au îndrumat pe drumul preoţiei.
Înainte de a da aceste răspunsuri vreau să amintesc că
am fost ales şi hirotonit preot prin voinţa lui
Dumnezeu la data de 7 septembrie 1980 prin punerea
mâinilor Preasfinţitului episcop Ioan Dragomir. Desigur
acest lucru s-a întâmplat în clandestinătate, în Baia Mare,
str. Pictorilor 5/A, unde locuiau părintele ieromonah Ilie
Bondre şi sora Zelia-Ana Bondre.
Poate unii se vor întreba de ce acest eveniment nu a
avut loc pe 8 septembrie fiind Sărbătoarea Naşterii
Preacuratei Fecioare Maria.
În acel an sărbătoarea cădea într-o zi de luni şi pentru
a nu atrage atenţia vecinilor, pentru evitarea unor
surprize neplăcute hirotonirea s-a fixat în ziua de
duminică, deci pe 7 septembrie.
Era o oră matinală, când rând pe rând cei care au
participat la acest eveniment măreţ au bătut la uşa casei
de pe strada Pictorilor 5/A, unii cu teamă în suflet, alţii
cu încredere, pentru a perpetua mesajul şi dorinţa
episcopilor greco-catolici morţi în închisorile comuniste
de a nu lăsa ca Biserica Greco-Catolică din România să
moară.
Acest testament nescris, dar întipărit adânc în
conştiinţa şi inima preoţilor, călugărilor, călugăriţelor şi
tuturor care au fost prigoniţi doar pentru că au rămas
fideli Bisericii Romei a fost dus la îndeplinire cu multă
abnegaţie, curaj şi dragoste.
Printre cei care au participat în acea zi de 7 septembrie
la hirotonirea mea riscându-şi şi riscându-ne poate chiar
libertatea au fost: – Preasfinţit episcopul Ioan Dragomir
219
- Înalt Preasfinţitul Mitropolit Lucian Mureşan, atunci
preot în clandestinitate
- Preasfinţit episcopul Alexandru Mesian, atunci
tehnician, preot clandestin.
- Părintele Simion Mesaroş, la fel ca şi fratele dânsului,
Alexandru Mesaroş.
- Părintele ieromonah Ilie Bondre, unchiul meu, frate
cu mama.
- Sora Zelia Bondre şi soţia mea Aurica.
Deci pot să afirm cu multă „mândrie” că am fost unul
dintre cei mai privilegiaţi preoţi, nou hirotoniţi, prin
participarea la hirotonirea mea a unor personalităţi şi
viitoare personalităţi ale Bisericii noastre.
Când am redactat aceste rânduri întorcându-mă cu
mintea la acel eveniment petrecut în urmă cu aproape 30
de ani îmi vine în minte printre alte momente
semnificative, dialogul cu părintele iezuit Ioan Lazăr.
Înainte de hirotonire făcusem acele exerciţii spirituale de
pregătire cu dânsul. Cei care l-aţi cunoscut şi l-am
cunoscut, l-am auzit vorbind mai ales în cadrul
exerciţiilor spirituale l-am comparat, prin elocvenţa cu
care expunea, cu Sf. Ioan Gură de Aur. Mi-a vorbit
despre preoţie, despre acest mare har, despre rolul
preotului în opera de mântuire a oamenilor, totul într-o
manieră atât de frumoasă şi-n acelaşi timp serioasă încât
după ce l-am ascultat cu mare atenţie, i-am spus: „Apoi
părinte eu nu sunt vrednic de acest mare dar”.
M-a luat de pe după umeri şi printre pomii din
Cicârlău-vii unde se ţineau exerciţiile mi-a arătat cum l-a
ales Isus pe Petru- pescarul şi l-a făcut apostol. Mi-a
amintit că şi Petru s-a considerat nevrednic şi păcătos de
220
a-l urma pe Cristos, dar Mântuitorul i-a spus pescarului:
„ Nu voi m-aţi ales pe mine ci Eu v-am ales pe voi”.
Pentru mine scena petrecută şi relatată a fost hotărâtoare
am simţit că într`adevăr vreau să devin preot, chiar dacă
trăiam în anii de graţie ai regimului ateo-comunist ai
dictatorului Nicolae Ceauşescu.
Îmi cer iertare poate m-am oprit, prea mult asupra
momentului hirotonirii mele şi am sărit peste aspectele
importante, momentele, persoanele care au contribuit şi
care m-au determinat să urmez calea preoţiei, şi nu în
ultimul rând timpul de pregătire şi formarea spirituală,
ceea ce am să fac în rândurile care urmează. Aş începe
cu perioada copilăriei petrecută în familie, locul unde se
cultivă primele seminţe ale credinţei şi practicării
credinţei. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat
părinţi creştini, greco-catolici, practicanţi şi cu frică de
Dumnezeu. Au fost oameni simpli pentru care
rugăciunea şi ascultarea Sfintei Liturghii au fost
fundamentul credinţei.
Îmi amintesc că acea perioadă a anilor 59-60 era plină
de frământări: sovietizare, colectivizare, pauperizare,
teama oamenilor sădită în sufletul lor de autorităţile
comuniste pro sovietice, reducerea partidelor politice la
unul singur PMR, desfiinţarea BRU, întemniţarea şi
încercarea de lichidare a tuturor opozanţilor regimului
ateu, a liderilor politici şi religioşi, toate au creat o
atmosferă de nesiguranţă, de frică şi groază.
În plan religios ştim ce s-a întâmplat cu Biserica
noastră în 1948. După desfiinţarea ei prin acel decret
358/1948 preoţii au fost obligaţi să aleagă – ori trecerea
la Biserica Ortodoxă, ori plecarea din parohie. Aceeaşi
221
situaţie s-a întâmplat şi în comuna mea, Odoreu. La acea
dată paroh era pr. Pop Vasile care a refuzat trecerea la
Biserica Ortodoxă deci obligat să părăsească parohia,
apoi chiar fiind arestat şi condamnat la închisoare unde
a stat cinci ani la canal.
După dânsul urmează între 1948-1950 părintele fost
greco-catolic, Dumitru Bandiciu, trecut la Biserica
Ortodoxă, apoi între 1950-1966 părintele Vasile Jude, tot
preot greco catolic dar trecut la Biserica Ortodoxă.
Amintesc acest lucru pentru că familia mea a
frecventat biserica noastră fostă greco catolică dar în care
slujea un preot care a semnat trecerea, un preot care
totuşi a păstrat în forma ritului nostru toate slujbele şi
serviciile. A permis recitarea Rozarului, Calea Crucii, nu
a scos statuile din biserică, a păstrat totul aşa cum era în
anul 1948. De aceea se explică faptul că nefăcându-se
schimbările impuse de Biserica Ortodoxă, credincioşii se
simţeau şi se considerau în continuare greco-catolici
doar că aşa cum le-a spus părintele Bandici, citez: ”Toate
rămân în biserică aşa cum sunt numai că de acum înainte
nu-l mai pomenim pe Papa ci pe Patriarh”.
Adevărata schimbare pe care eu ca şi copil am început
să o simt a fost când s-a pensionat părintele V. Jude
urmându-i părintele Gheorghe Dragomir pe care anul
1948 l-a prins dorind să urmeze teologia greco-catolică.
Evenimentele nu i-au permis, a fost sfătuit să aştepte în
ideea că Biserica Greco Catolică va fi pusă în libertate,
însă având dorinţa de a se face preot a urmat Teologia
ortodoxă la Sibiu dar după cum a mărturisit cu
convingerea şi speranţa că la terminare, Biserica Română
Unită va fi pusă în drepturi şi va trece devenind preot
222
greco catolic. Acest lucru nu s-a întâmplat, a devenit
preot ortodox în localitatea Pişcari. În timpul lui ca preot
acolo s-au întâmplat acele evenimente cu „apariţiile”
Sfintei Fecioare în biserică.
În 1966 este mutat la Odoreu, unde va începe o
pastoraţie foarte frumoasă şi rodnică dar fiind anchetat
de Securitate în legătură cu fenomenul Pişcari, probabil
strâns cu uşa, a început schimbările în biserica din
Odoreu. Încetul cu încetul, a înlocuit „Doamne-ndură-te
spre noi” cu „Doamne miluieşte”, „Spiritul Sfânt” cu
„Duhul Sfânt”, „Mărire Tatălui” cu „Slavă Tatălui”, a
încetat activitatea recitării Rozariului, Calea Crucii etc.
Toate aceste schimbări le-am sesizat şi am început să
pun întrebări la care am primit apoi răspunsuri din partea
părinţilor mei, spunându-mi că noi suntem credincioşi
greco-catolici, că ceea ce se întâmplă în biserică ţine de
Biserica Ortodoxă şi că noi de fapt nu am avea ce căuta
acolo dar nu avem ce face. Biserica noastră, îmi spuneau
dânşii, a fost interzisă, ne-am duce la romano-catolici dar
nu avem biserică romano-catolică în sat, aşa că trebuie să
acceptăm situaţia, important este să avem Sf. Liturghie.
Detalii în ceea ce priveşte Biserica Greco Catolică am
început să primesc cu de amănuntul de la unchiul şi
mătuşa, pr. Ilie Bondre şi sora Zelia care erau fraţi cu
mama. Locuiau în Cicârlău Vii, făcuseră puşcărie la
Canal, după ce fuseseră alungaţi din mănăstire. Nu-mi
vorbiseră despre aceste lucruri din anumite considerente
dar maturizându-mă au început să-mi povestească
despre Biserica noastră, despre mănăstire, despre lucruri
pe care nu le-am auzit până atunci. Împreună cu fratele
meu, pr. Ieromonah Ermil Jurja ne petreceam fiecare
223
vacanţă la Cicârlău unde stăteam la aceşti vrednici
călugări care se ocupau în mod special de latura noastră
spirituală. Îmi aduc aminte că locuinţa veche a familiei
Bondre, casa părintească, a adăpostit în acea perioadă- a
anilor 60- multe persoane pe care nu le cunoşteam dar
care făceau cu noi catehism. Mai târziu am aflat că erau
călugăriţe, unele făcuseră puşcărie, şi neavând unde să se
ducă au găsit ospitalitate şi căldură acolo în viile
Cicârlăului, unde erau cumva protejate de ochiul vigilent
al securităţii şi miliţiei.
Nu ştiu dacă are importanţă să amintesc, deşi nu le
mai ţin minte numele, printre călugăriţele care au fost
acolo, una era din Rusia, alta din Belgia, şi că cea din
Belgia era urmărită şi căutată. Încetul cu încetul am
început să realizez situaţia din ţara noastră, ce s-a
întâmplat de fapt în realitate cu biserica noastră
greco-catolică. Faptul că în Odoreu venea o dată pe lună
un preot romano-catolic care celebra la o casă Sf.
Liturghie pentru comunitatea maghiară romano-catolică
ne-a făcut să participăm uneori la Sf. Liturghie. Faptul
nu a rămas neobservat fiindu-ne adresate criticile
obişnuite că suntem unguri, că vrem să ne vindem ţara
etc.
Dar perioada de cotitură care a marcat începutul, a
fost plecarea mea la oraş, după ce intrasem la liceu, lucru
care a însemnat o lărgire a orizontului meu spiritual, o
deschidere mai profundă în cunoaşterea şi activitatea
vieţii Bisericii noastre.
Am început prin intermediul unor prieteni de familie
greco-catolici să aflu şi să-i cunosc pe preoţii noştri ieşiţi
din puşcărie, veniţi de la canal dar care activau în
224
clandestinitate. Aceştia erau pr. Paul Sever, pr. Vasile
Gavriş, pr. Gheorghe Morna, pr. Vasile Andercău, pr.
Paşcadi, pr. Mare Augustin, pr. Sabău Mihai apoi l-am
cunoscut pe egumenul Mănăstirii Bixadului părintele
Gheorghe Marina. Încet, încet am luat legătura cu dânşii,
ne-am cunoscut, am început să-i vizitez, convorbirile cu
dânşii, relatările pe care mi le-au făcut, istoria vieţii lor
mai ales după 1948 culminând cu temniţele unde au fost
închişi, mărturisesc că m-au cutremurat, ascultându-le.
Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. Una învăţasem la
şcoală şi liceu în manualele de istorie şi alta era situaţia în
realitate. Nu-mi imaginam că a existat teroare, prigoană,
persecuţie, securitate, informatori etc. Şi iată acum
dovada sau dovezile vii mărturisind despre existenţa lor.
Prima reacţie a mea a fost o revoltă interioară împotriva
regimului, împotriva făţărniciei cu care îşi afişau pe de o
parte umanismul socialist, grija faţă de omul nou, iar pe
de altă parte să afli că mii de oameni nevinovaţi au fost
închişi, condamnaţi la ani grei de temniţă, morţi la canal
sau în alte locuri, pentru ce? Doar pentru că au vrut să
rămână greco-catolici, că s-au opus regimului şi armatei
sovietice că au avut MARELE curaj să spună în gura
mare că România merge pe o cale greşită. Faţă de toţi
aceştia pe care am început să-i cunosc am simţit o
admiraţie şi un respect deosebit pentru curajul pe care
l-au avut dar şi acel sentiment de milă şi compasiune
pentru ce au suferit atât ei dar şi familiile lor, pentru că
unii dintre ei avuseră pe vremea detenţiei familii
numeroase care la rândul lor după cum bine ştim au fost
persecutate. Faptul că existau preoţi greco-catolici, că îşi
desfăşurau în clandestinitate activitatea. De asemenea
225
numărul mare de călugăriţe din Satu Mare. pe care am
început să le cunosc, participarea la hramul Bisericii
romano-catolice din oraş unde de sărbătoarea
Preasfintei Inimi a Lui Isus se adunau foarte mulţi
credincioşi printre care pot spune că 1/3 erau credincioşi
greco-catolici veniţi din împrejurimi, Ţara Oaşului, Baia
Mare mi-au întărit convingerea că Biserica greco-catolică
nu a murit ea există şi prin puterea lui Dumnezeu,
datorită sacrificiilor făcute de credincioşii acestei biserici
şi nu în ultimul rând prin puterea rugăciunilor, Ea va
învia. Un aspect important al acestei perioade din viaţa
mea în „urmarea Lui Cristos” au fost apoi legăturile cu
grupurile credincioşilor şi preoţilor greco-catolici din
Baia Mare. Prin unchiul meu, pr. Ilie Bondrea i-am
cunoscut atunci încet, încet pe cei care aveau grijă să
asigure viaţa şi activitatea Bisericii noastre: pe atunci
părintele Lucian Mureşan, actualul mitropolit, pr.
Alexandru Mesaroş actualul episcop de Lugoj, pr.
Simion Mesaroş, pr. Răfan, pr. Dipşe, pr. Vasile Mare.
În anul 1972 am terminat liceul, îmi plăcea istoria, nu cea
falsificată, şi m-am dus pentru examen la Facultatea de
istorie din Cluj. Amintesc acest lucru pentru că în
noaptea aceea în care am călătorit cu acceleratul spre Cluj
am luat decizia să mă fac preot. Factorul determinant
pentru acel moment atât de important pentru mine a
fost întâmplarea că am călătorit în compartiment cu o
preoteasă care cunoştea foarte bine calvarul Bisericii
greco-catolice şi ea trecând prin acest calvar, (era
Cornelica Mare soţia preotului Augustin Mare din Satu
Mare). Toată călătoria până la Cluj a fost o prezentare a
martiriului Bisericii noastre cu lux de amănunte cu istorii
226
cu relatări despre situaţiile din timpul persecuţiilor, cu
preoţii şi episcopii martiri. Sincer să fiu am fost şi de data
asta să spun aşa bulversat, tulburat până în adâncul
sufletului meu. La sfârşit ca o întrebare mi-a spus, citez:
„Crezi tu, Nelule aşa îmi spunea dânsa, că Biserica aceasta trebuie
lăsată să moară, să dispară? Merită Ea acest lucru? Oare murind
şi suferind atîţia preoţii să nu fie nimeni să le continue viaţa şi
activitatea? Trebuie să fie cineva – Tu trebuie să fii unul din noua
generaţie.” Ne-am despărţit simţind un gol în suflet. Nu
am dat examen la Facultatea de istorie, m-am întors
acasă, în toamnă am fost înrolat în armată, ca o ironie a
soartei în trupele de securitate la o unitate din Cluj, deci
o altă facultate, unde în fiecare zi eram nevoit să privesc
tablourile expuse pe culoarele unităţii cu eroii trupelor de
securitate care au căzut în luptele cu „bandiţii”. Ştim cine
erau aşa zişii bandiţi – cei care au avut curajul să înfrunte
fiara apocaliptică sau ciuma roşie.
După satisfacerea serviciului militar în 1974 m-am
întors acasă, m-am încadrat în muncă la o fabrică de
piese auto, apoi la Intreprinderea cinematografică
judeţeană unde am avut o activitate lejeră, activitate care
mi-a permis să îmi pun în practică hotărârea luată. Am
reluat legătura cu preoţii greco-catolici sătmăreni care
m-au îndemnat să încep cursurile în clandestinitate. Cel
cu care am pus bazele pregătirii şi începutul studiilor
pentru preoţie a fost atunci pr. Alexandru Mesaroş din
localitatea Ferneziu, Baia Mare, actualul episcop de
Lugoj Preasfinţia Sa Alexandru Mesian. Cu dânsul am
organizat programul de pregătire. Mi-a făcut rost de
manuale: Teologia Dogmatică fundamentală, uzul
sacramentelor, Teologia pastorală etc. Am stabilit ca în
227
fiecare lună, pentru început, din precauţie, să ne întâlnim
la dânsul acasă la Ferneziu, în ziua de joi, după masa,
pentru verificarea cunoştinţelor şi dezbateri. Părintele
clandestin Alexandru Mesaroş a fost pentru mine din
acel moment îndrumătorul şi directorul meu spiritual.
*

Acest lucru s-a întâmplat în vara anului 1976 (şi a


continuat până în anul 1980 când am fost hirotonit).
Între timp m-am căsătorit, în toamna aceluiaş an cu
Aurica Vălean din satul Tămaia, care avea atunci fără să
o laud o zestre spirituală foarte bogată ştia pe de rost
foarte bine misterele rozariului, paraclisul cântat, Sfânta
liturghie, toate devoţiunile către Preacurata Fecioară
Maria, ceea ce m-a ajutat mai târziu foarte mult în
clandestinitate, după ce am devenit preot.
Vreau să amintesc că formarea mea ca preot nu a
constat numai în studierea manualelor de teologie,
examinările periodice, discuţiile pe marginea lecţiilor şi
subiectelor, dar şi participarea mea la exerciţiile spirituale
ce s-au organizat la Cicârlău începând cu anul 1976 şi
până în 1994.
Uneori într-o vară se organizau 3-4 serii pentru tineri,
pentru preoţi, pentru călugări, călugăriţe. Căutam şi
reuşeam să particip chiar şi la 2-3 serii.
Ceea ce se spunea la aceste exerciţii, temele,
meditaţiile şi rugăciunile au creat o atmosferă de colţişor
de rai cum numeau unii participanţi acel loc.
Sfârşitul unei serii, plecarea spre casă lăsa un gol în
suflet, un regret că timpul a trecut atât de repede.

228
Participând la aceste exerciţii spirituale pot să spun
din nou că am avut acest privilegiu de a asculta cu mare
bucurie şi plăcere mari personalităţi ale Bisericii noastre,
la încheierea seriilor uneori venea şi ne onora cu prezenţa
şi cu o alocţiune Preasfântul episcop Ioan Dragomir.
Apoi, am avut fericita ocazie să-l ascult de două ori pe
eminenţa Sa cardinal Alexandru Todea care a venit la
Cicârlău-Vii într-o duminică a anului 1982-83
amintindu-mi de discursul său rostit de pe terasa casei ca
să-l poată auzi lumea venită din împrejurimi. În predica
Sa, printre altele, ne-a încurajat, ne-a amintit faptul că
Biserica Greco-Catolică este vie, trăieşte, ne-a îndemnat
să nu ne pierdem credinţa şi mai ales să ne rugăm pentru
ca să vină ziua în care să fie liberă. Amintesc şi pe
următorii preoţi care au ţinut exerciţiile spirituale la
Cicârlău şi care au contribuit la formarea caracterului
meu ca viitor preot: pr. Ioan Lazăr, pr. Bernard Stefan,
pr. Ioan Botiza, pr. Augustin Prunduş, pr. Tertulian
Langa, pr. iezuit Olivo Bosa, etc.
Cu toate că Biserica noastră era în catacombe totuşi
iată că prin curajul preoţilor şi episcopilor din
clandestinătate ea a reuşit să supravieţuiască. Politic
vorbind, regimul ateu, securitatea ştia prin informatorii
săi toate mişcările din sânul Bisericii dar, paradoxal, după
mine, nu s-au luat măsuri foarte severe, vorbind de anii
80`. Merită poate menţionată o întâmplare petrecută la o
serie de exerciţii spirituale ţinute la Cicârlău-Vii cu
preotul Tertulian Langa fiind prezent şi subsemnatul.
Exerciţiile au început joi seara şi s-au terminat
duminica după masă la ora patru cu o predică rostită de
pr. Langa. Eram vreo 15 persoane, în şură, locul unde se
229
ţineau exerciţiile. Pr. Langa vorbea, toţi îl ascultau cu
maximă atenţie şi dintrodată intră în şură şeful de post,
miliţianul din sat. Toţi am încremenit. A întrebat ce se
întâmplă aici, ne-a legitimat pe toţi luându-ne datele
personale după care a cerut politicos să ne ducem la
casele noastre. Aşa s-a şi întâmplat. Mai târziu am aflat
că şeful de post primise o informaţie de la un vecin rău
voitor, informaţie pe care el voia să o verifice ceea ce a şi
făcut. Faptul că după aceea nu s-a întâmplat nimic,
nimeni nu a fost arestat, dovedeşte că autorităţile ştiau
de ceea ce se întâmplă la Cicârlău dar lăsau lucrurile să se
deruleze după voinţa lui Dumnezeu, simţindu-se parcă
evenimentele majore care urmau să se întâmple în 1989.
O dată cu hirotonirea mea pe care am relatat-o la
începutul expunerii, am desfăşurat o activitate
clandestină. La început celebram Sf. Liturghie singur şi
cu soţia mea. Nici măcar părinţilor nu le-am spus că sunt
preot. Aveam trei copii şi mă gândeam deocamdată la
viitorul lor. Dar pe parcurs s-a aflat că sunt preot,
participam cu preoţii din Baia Mare şi Satu Mare la
anumite întâlniri cu PS Dragomir, la unele evenimente,
cum erau înmormântări ale preoţilor sau călugărilor.
Securitatea era prezentă la aceste înmormântări şi toţi
preoţii care aveau patrafirele puse la gât la înmormântare
erau luaţi în evidenţă. Deşi eram şi eu printre cei
consemnaţi, am participat cu patrafirul la gât la
înmormântarea ep. Ioan Dragomir, la Ariniş, apoi la
înmormântarea pr. ieromonah Gavril Sălăjean, totuşi nu
am simţit ghearele securităţii în spatele meu. Probabil
simţeau şi ei că începe să bată vântul libertăţii, că de fapt

230
Biserica Greco Catolică nu este un pericol real pentru
Statul Român.
Această convingere mi-a fost întărită mai ales în
perioada anilor 1987-1989. În aceşti doi ani am participat
aproape în fiecare duminică la Sf. Liturghie celebrată în
Satu-Mare, strada Gheorghe Doja, nr. 5. Era capela
călugărilor bazilieni unde desfăşurau o activitate rodnică
preoţii călugări bazilieni Gheorghe Marina şi Leon Bob.
Participa foarte multă lume, era plină camera unde se
celebra Sf. Liturghie, la fel holul casei, cealaltă cameră,
terasa de afară şi casa scărilor. La Sf. Liturghie cânta toată
lumea, aproape toată lumea se spovedea şi eu ca preot
eram însărcinat să ascult spovezile care durau până la
sfârşitul Sf. Liturghii celebrată de pr. Leon Bob.
Menţionez că sediul securităţii era la cinci minute de
mers pe jos, strada Prutului. În aceşti doi ani imposibil
ca securitatea să nu ştie ce se întâmplă acolo aproape în
inima şi centrul oraşului. Şi totuşi nu s-a întâmplat nimic,
niciun preot nu a fost arestat, anchetat, urmărit sau
măcar interpelat. Totul a decurs normal. Revoluţia din
decembrie 1989 a adus Bisericii noastre libertatea dar nu
aceea pe care am aşteptat-o. Am început să celebrez
acasă la mine Sf. Liturghie în duminici, sărbători, zilnic
cu asistenţă la început mică, familia, cunoscuţi, rudenii,
oşeni, aproximativ 20-30 de persoane. Pe parcurs
numărul lor a crescut; întrucât nu am mai încăput, era
necesar un spaţiu mai mare fiindcă eram deja
aproximativ o sută de oameni. S-a cerut fraţilor
ortodocşi şi preotului Gheorghe Dragomir, acelaşi din
1967, permisiunea de a sluji alternativ. Dânsul a
argumentat cu voinţa poporului, zicând că el face ce zice
231
poporul. Nu a avut verticalitate, ulterior am aflat că
fusese şantajat cu dosarul de pensionare dacă va permite
slujirea alternativă. Totuşi am reuşit să obţinem în 1992
fosta şcoală confesională pe care am amenajat-o ca
biserică-capelă.
Între timp nr. familiilor a crescut la o sută şi a
credincioşilor la aproximativ trei sute. Anul 1994 a fost
unul rodnic pe plan spiritual. Credincioşii filialei
Berindan, aparţinătoare parohiei Odoreu, într-un mod
foarte politicos au cerut preotului ortodox Gheorghe
Dragomir să nu mai meargă în biserica lor pentru a
celebra Sf. Liturghie pentru că ei vor să revină la cultul
greco-catolic. Acest lucru a fost înţeles de preotul
ortodox şi în 16 mai 1994, Duminica Mironosiţelor,
credincioşii greco-catolici în frunte cu pr.vicar
Alexandru Mesaroş reprezentantul episcopiei, actualul
episcop de Lugoj, cu părintele paroh, subsemnatul Jurja
Ionel, am plecat din Odoreu în procesiune la Berindan.
S-a celebrat Sf. Liturghie în biserica primită înapoi, cu
multă bucurie, lacrimi şi credinţă. Nu ne venea să credem
că este adevărat. A fost, cred, prima biserică din
România cedată în mod paşnic. Pe parcursul timpului nr.
credincioşilor în parohia Odoreu a crescut, avem 135 de
familii şi 515 credincioşi, spaţiul devenind neîncăpător
s-a luat decizia să ne construim biserică. Am început
construcţia în toamna anului 2004 acum suntem aproape
gata, sperăm cu ajutorul lui Dumnezeu să o sfinţim anul
viitor (2010), deşi ne confruntăm cu mari dificultăţi
financiare şi materiale.

232
Dar ca preot, cum am avut încrederea şi credinţă în
Dumnezeu până acum, aceeaşi credinţă şi încredere mă
fac să sper că o vom sfinţi anul viitor.
Şi au reuşit! În anul 2012 au sfinţit o frumoasă biserică
cu o arhitectură modernă, potrivită (n.n)

Aşa să ne ajute Dumnezeu


Lăudat să fie Isus şi Maria
BAIA-MARE, 31 OCT. 2009
***

Eminenţa Sa,
TODEA Cardinal, Alexandru

Pentru viaţa, suferinţele şi meritele sale, se cuvine a ne


opri ceva mai îndelung, în cadrul acestei lucrări, asupra
biografiei celui de al doilea cardinal al BRU, Eminenţa
Sa, dr. Alexandru Todea.
233
Născut la 5 Iunie 1912 în satul Teleac, comuna
Gomeşti, judeţul Mureş, localitate curat românească şi
greco-catolică, a fost al treisprezecelea copil din cei
şaisprezece ai familiei de ţărani, Gheorghe şi Maria,
dintre care nouă au ajuns la maturitate. A studiat doar
Alexandru, părinţii bucurându-se de-a’i fi dat lui
Dumnezeu pe unul din copiii lor. Tatăl a trecut la
Domnul în 1941, iar mama nu şi-a mai revăzut fiul luat
la puşcărie.
Şcoala primară a făcut-o în sat, iar studiile medii la
Reghin şi la Blaj unde în Iunie, 1933 îşi ia bacalaureatul.
Ca elev intern la „Casa Domnului” Mănăstirea
Asumpţioniştilor condusă de călugări francofoni,
francezi şi belgieni, a învăţat limba franceză.
În 1934, Mitropolitul Vasile Suciu îl trimite la studii la
Roma, la Colegiul de Propaganda Fide. Conform
regulilor colegiilor romane, se studiază întâi doi ani de
filosofie şi abia apoi se trece la studiul teologiei.
Concomitent se desăvârşeşte şi formarea spirituală.
Acest drum l-a urmat şi tânărul Todea. În 11 Decembrie,
1938, în anul IV de teologie a fost hirotonit diacon de
către PSS Iuliu Hossu care se afla la Roma în cadrul
vizitei episcopilor la Papa „Ad limina Apostolorum”. La
25 Martie 1936, de Buna Vestire, Alexandru Todea a fost
hirotonit preot celibe prin punerea mâinilor Episcopului
Alexandru Evreinoff, greco-catolic rus. Doctorat în
limba latină, în 1940.
Reîntors în ţară în 1940 este reţinut la Blaj, ca secretar
al Mitropolitului de pie memorie, dr. Alexandru
Nicolescu (+ 1941) apoi profesor de latină şi italiană.
234
Vorbea cursiv engleză, germană şi franceză, desigur şi
maghiară.
În anii 1942-45 se impune şi prin activitate de condei
de înaltă spiritualitate creştină, texte mai ales pentru
tineret, mereu actuale.
După instalarea comunismului, la 6 Martie 1945, prin
guvernul „democrat” Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, se
porneşte în România o campanie antipapală şi
anticatolică, care va culmina cu scoaterea BRU în afara
legii.
În Octombrie, 1945, preotul-profesor de la Blaj, dr.
Alexandru Todea este numit paroh al parohiei Reghin I
şi protopop al districtului Rghin, calitate în care a
funcţionat trei ani, până în 14 Octombrie, 1948. În
acelaşi timp a fost şi profesor de latină la Liceul „Petru
Maior”.
Sesizând lezarea intereselor naţionale şi creştine de
către comunism, a luat atitudine încă de la Blaj. Ca
însufleţit şi bun orator, într’o predică a exclamat cu
putere: ,,Mă voi sui pe zidurile catedralei şi de acolo voi striga:
„afară cu comunismul”! Securitatea l-a luat în vizor. Au
urmat arestările. Trei dintre ele au fost de mai scurtă
durată.
La 30 Decembrie, 1947 regele Mihai a fost forţat să
abdice. Protopopul de Reghin a protestat public. A doua
zi a fost arestat a cincia oară: Anchetat şi închis la Gherla,
a stat până la 13 Iunie, 1948.
După pseudo-sinodul de „revenire” la ortodoxie, din
1 Octombrie, 1948 de la Cluj, arestarea preoţilor
„nereveniţi” era la ordinea zilei. Erau „luaţi” de unde se
235
găseau, de acasă, de pe stradă. La 14 Octombrie, 1948
este arestat şi protopopul de Reghin, dr. Alexandru
Todea, a şasea arestare care cunoaşte un episod mai
puţin obişnuit, de „evadare” ceea ce pare curios,
nepotrivit în cazul unei feţe bisericeşti, doar că episodul
este povestit chiar de către Eminenţa Sa.
Tovarăşii au mers la casa parohială să’l aresteze. Au
plecat împreună, dar părintele Todea mergea la doi paşi
în urma lor, ca să nu vadă lumea pe stradă că este arestat.
Au intrat în curtea miliţiei, unde unul din însoţitori şi-a
văzut de treabă, celălalt a intrat cu părintele în clădire,
într’un birou. A sunat telefonul şi tovarăşul a părăsit
încăperea intrând în camera alăturată spre a răspunde la
telefon. Părintele văzându-se singur nu i-a trebuit mult
să se gândească ce are de făcut!
A ieşit şi el din cameră şi cum pe coridor nu era
nimeni, s’a grăbit spre curte unde deasemenea nu era
nimeni iar poarta, larg deschisă şi... pe aci ţi-e drumul!...
Ajuns în stradă, cu pas sprinten a luat-o la dreapta şi din
nou la dreapta, pe lângă actuala bibliotecă „Petru Maior”
spre pădurea Rotundă.
A trecut pe lângă un grup de tineri ce stăteau la o
discuţie şi care cunoscându’l erau gata să’l salute, dar le-
a făcut semn cu degetul la gură: „psssst”! iuţind pasul mai
departe. A rămas în pădure peste noapte, de unde a
plecat la familia Macarie, apoi o vreme s’a ascuns la
Alalina şi la alte familii. Aşa, de la această „evadare” a
trăit ascuns doi ani şi trei luni, protejat de Doamna
Valeria Moldovan în subsolul casei sale. Datorită acestui
„delict” de „înaltă trădare” tăinuind un „duşman al
236
poporului“ a făcut şi dânsa cunoştinţă cu „darurile”
securităţii.
În această „evadare“ se poate vedea acţiunea
Providenţei, care l-a condus spre „libertate“ căci preotul
Alexandru Todea, urma să fie consacrat episcop în
clandestinitate, în urma hotărârii Sfântului Scaun de-a
asigura continuitatea în BRU, prin episcopi auxiliari,
pentru fiecare dieceză, la recomandarea episcopilor
eparhioţi.
PSS Todea a fost numit auxiliar pentru Arhidieceza
de Alba lulia şi Făgăraş.
În această perioadă, deşi conştient că este urmărit, a
fost foarte activ în a transmite, la Vatican, prin
Ambasada Franţei şi a Elveţiei situaţia Bisericii catolice
din România.
Se pune întrebarea, de ce prin ambasade şi nu direct
prin Nunţiatură, care încă mai era în ţară?
Pentru că Nunţiatura era sub urmărire. Nu era posibil
să ajungă acolo persoane cunoscute şi urmărite, fără să
nu fie arestate la ieşire.
Părintele Todea niciodată n’a fost la Nunţiatură în
aceşti doi ani cât a lucrat clandestin, fugar de la securitate.
Tot timpul a fost în Reghin. Comunica cu Nunţiatura
printr’un grup de Doamne din oraş: Felicia Păpa, Nuţi
Macarie şi Valeria Moldovan. Transmitea ştirile la
Vatican prin intermediul Ambasadei Franţei care fiind
(este şi azi) gard în gard cu casa călugărilor Asumţionişti,
prin ei ştirile ajungeau la Ambasadă.
De la Reghin a plecat la Bucureşti doar pentru
hirotonirea întru episcop, care a avut loc la 19
237
Noiembrie, 1950 în baptisteriul Catedralei Sfântul Iosif
din Bucureşti, după care a revenit la Reghin.
Un ţăran, l-a dus ascuns în carul cu fân, la gară la
Deda, de unde a luat acceleratul de Baia Mare-Bucureşti,
care sosea la Deda în toiul nopţii, iar la Bucureşti,
dimineaţa pe la ora şapte. Tot aşa s’a şi reîntors, cu acelaşi
accelerat care pleca seara din capitală şi ajungea la Deda
tot în toiul nopţii.
Unele documente susţin că a fost arestat din nou la
data de 2 Februarie, 1951, de data aceasta fără să mai
poată evada!... Altele însă arată că securiştii dibuind unde
locuieşte, la data de 30 Ianuarie, 1951, seara, securiştii au
înconjurat casa familiei Râceanu pe str, Karl Marx nr. 56,
căutându’l peste tot dar fără să’l găsească. Pe la miezul
nopţii, Preasfinţitul Todea a ieşit din ascunzătoarea
improvizată sub duşumea şi s’a predat. Deci la 31
Ianuarie a fost dus la securitatea din Reghin şi încă în
aceeaşi zi, la securitatea Târgu Mureş, apoi la Bucureşti
unde a fost „anchetat” (a se înţelege, chinuit cumplit spre
a declara ce doreau tovarăşii) la Ministerul de Interne, la
Jilava şi Uranus, timp de 13 luni. La 15 Februarie 1952 a
avut loc procesul la Tribunalul Militar Bucureşti, la care
procurorul a cerut condamnarea la moarte, ca „periculos
pentru societate.” A fost condamnat la muncă silnică pe
viaţă, „pentru crimă de înaltă trădare.” În 28 Februarie,
1952 a fost transferat la Penitenciarul din Sighetul
Marmaţiei, unde erau deja în detenţie, din 25 Mai, 1950
episcopii greco-catolici. Fiind unul dintre cei mai tineri
deţinuţi, a fost încredinţat cu curăţenia pe culuoar şi în
„alte locuri.” Când scăpa de vigilenţa gardianului, lua
238
legătura cu cei din celule. Aşa a reuşit să’i mărturisească
şi să le dea ultima dezlegare, muribunzilor, printre ei
numărându-se şi Iuliu Maniu şi istoricul Gheorghe
Brătianu.
În anul 1955, Penitenciarul din Sighet a fost desfiinţat.
Deţinuţii, unii au fost eliberaţi alţii au fost transferaţi în
alte închisori. Episcopul Alexandru Todea, pentru că
avea o condamnare pe viaţă a fost dus la închisoarea cu
regim de exterminare de la Râmnicu Sărat. Apoi. În 1957
a fost trecut la cumplita închisoare de la Piteşti, unde l-a
întâlnit Ioan Ioanid, care într’o singură frază ne-a lăsat o
preţioasă mărturie | asupra martirului nostru, în lucrarea
sa; „Închisoarea noastră cea de toate zilele’’ (Editura Albatros,
1991, vol.II, p.340) „Tip de preot luptător, profund
credincios, devotat Bisericii lui prigonite şi totodată
cauzei româneşti, Todea se bucura de respect
unanim, impunându-se în ochii tuturor ca un
adevărat vlădică.” În 5 Iunie, 1960, a fost transferat,
la Dej, iar ultimul transfer a avut loc în Februarie, 1963
la Penitenciarul din Gherla, de unde fost eliberat în urma
decretului nr. 411, din Iulie, 1964 de graţiere a deţinuţilor
politici. S’a reîntors la Reghin, reluându’şi activitatea
pastorală şl reînviind Biserica Unită, împrospătându-o cu
o nouă gardă de preoţi pregătiţi şi sfinţiţi în
clandestinitate. Astfel, catacomba PSS Todea, primeşte
valoare de catedrală după revenirea din „pension” 1964,
la Reghin, pe str. Spitalului, apoi, pe Str. Bucegi, nr. 22,
unde a locuit cu chirie iar în final pe Str. Apalinei, 34
unde şi-a construit o casă.

239
Pe lângă cei amintiţi în text, mai avem date de
hirotonire în clandestinitate de către PSS Todea, a doi
„fraţi” călugări OSBM: Ficica Ciprian, hirotonit în 1973
şi Costin Teofil, hirotonit la data de 30 Aug. 1987, în
Reghin.
În catacomba Todea au fost dăruiţi BRU mulţi tineri
prin sfinţiţii lor întru preoţie, printre care şi un viitor
episcop, inginerul agronom Virgil Bercea (1957) -
nepotul de soră al Preasfinţitului Todea - hirotonit la 9
Dec. 1982, în ziua lui de naştere. A fost numit episcop
auxiliar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş de către
Papa Ioan Paul al II-lea, în 1994, ca apoi acelaşi Papă să’l
numească, în 1996 Episcop coadjutor la Eparhia de
Oradea. în 8 Iunie, 1997 îi succede episcopului Vasile
Hossu, de Oradea.
PSS Todea a fost unul dinte cei mulţi şi aleşi care îl
căutau pe Eminenţa Sa, cardinalul Iuliu Hossu la
mănăstirea Căldăruşani. PSS Todea şi PSS Dragomir l-au
asistat şi la obştescul sfârşit, la orele 9,00 în dimineaţa
zilei de 28 Mai, 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti,
ei servindu’i şi prohodul. Lor le-a încredinţat sfântul
martir muribund, cardinalul Hossu, ştafeta: „Lupta mea
s’a sfârşit. A Voastră continuă” şi cei doi au continuat cu
dăruire, jertfă şi abnegaţie, lupta mai departe.
La 14 Martie, 1986, PSS Todea „vlădica Blajului” a
fost ales Mitropolit al BRU. La 31 Mai, 1988, IPS Sa
consfinţeşte Provincia Mitropolitană Inimii Neprihănite
a Sfintei Fecioare Maria.
După „revoluţia” din Decembrie, 1989, prin Decretul
nr.9 din 31 Dec 1989, BRU şi-a reprimit libertatea răpită
240
prin Decretul 358/1948, nu însă şi bunurile materiale,
biserici, mănăstiri, case parohiale, şcoli...
PSS Alexandru Todea, în 29 Iunie, 1991 a fost ridicat
la treapta de cardinal de către Papa loan Paul al II-lea.
În 11 Decembrie, 1992 este ales membru de onoare
al Academiei Române.
La un an după consacrarea întru cardinal, în 1992 a
suferit un AVC (accident vascular cerebral) din care nu
se va mai reface, condamnat la pat şi la scaunul cu rotile
pentru tot restul vieţii, încă zece ani, deşi la 80 de ani,
cardinalul se ţinea bine! A fost dus la o clinică în Austria,
unde a fost vizitat de PS Lucian, de Monseniorul
Alexandru Mesaroş, vicarul general al Diecezei de
Maramureş, de părintele canonic, Simion Mesaroş,
rectorul Institutului Teologic „Dr. Alexandru Rusu” din
Baia Mare şi de către prefectul de studii al aceluiaşi
Institut, părintele Viorel Tibil. „S'a dovedit că nu va mai
putea fi recuperat. Supoziţiile au mers atât de departe încât n'am
exclus posibilitatea ca acest AVC să fi fost provocat in mod ocult,
lucru imposibil de dovedit”. (Simion, Mesaroş, „Memorii”
2016, pag.l19-129). Pe baza evoluţiei societăţii româneşti
postdecembriste am ajuns la aceeaşi concluzie. Timpul şi
Istoria le va confirma sau infirma.
La 22 Mai. 2002, la Târgu Mureş, Todea cardinal
Alexandru a trecut la cele veşnice. Deşi Preasfinţia Sa şi-a
dorit locul de veci, în Reghinul său, în calitatea sa de
„prinţ” al Bisericii, locul de veci îi este rezervat în Casa
Domnului, aşa încât a fost aşezat de veci în Catedrala
Arhidiecezană „Sfânta Treime” din Blaj.

241
Eminenţa Sa, care în 1948 „scotea afară
comunismul”, în 1952 era prea „periculos pentru
societate” aşa încât trebuia condamnat la moarte, iară
dacă n'a murit atunci, trebuia ucis acum, după
„revoluţie” în „democraţia originală”! – doar că...
Eminenţa Sa a trăit la Reghin, iar târguşorul acesta s'a
dovedit şi se dovedeşte nu numai un vrednic „fiu” al
Blajului, ci şi un vrednic „fiu” al său, al cardinalului
Todea. Se poate pune uşor semnul egalităţii în ambele
sensuri, între Reghin şi Todea. Ca fiu al Blajului,
Reghinul este marcat de preoţii săi: 1) Petru Maior
(1756-1821) unul din Corifeii Şcolii Ardelene, primul
protopop greco-catolic în Reghinul care a participat
alături de ceilalţli reprezentanţi ai Şcolii Ardelene la
redactarea declaraţiei de emancipare a românilor din
Transilvania, la: „Supplex Libellus Valachorum” 2) Anton
Popa, protopop de Reghin, participant la Marea
Adunare a Unirii, de la Alba Iulia, din 1 Decembrie,
1918. 3) dr. Alexandru Todea, cardinal al BRU, care
prin tot ce a fost şi este el, a sfinţit Reghinul şi
Transilvania şi România.
În 1994 a sfinţit piatra de temelie pentru biserica
greco-catolică din Reghin. în Mai, 2017, credincioşii săi
din Reghin îi sfinţesc statuia de 2,75 m, plus soclul de 80
cm, „părintelui” şi martirului BRU şi „fiului” Reghinului.
Câţi „fii” a dat el BRU preoţi sfinţiţi de el în catacomba
sa, azi, încă nu ştim, vom şti poate mâine. Doamne ajută!
***

242
Părintele Matei Boilă – date biografice

Născut la Blaj în 17
aprilie 1926
Mort la Cluj în 27
august 2015, în urma unui
stop cardiac.
Mama, Clara Boilă,
profesoară de muzică,
tatăl, Zaharia Boilă, avocat
şi ziarist al gazetei Patria,
organ al PNŢ.
Prin mama sa a primit o
educaţie religioasă pe care
şi-a însuşit-o până când, în
studenţie a avut o perioadă de necredinţă, dar care s-a
stins în închisoare la întâlnirea cu monseniorul Vladimir
Ghika: „Eu ştiu, Matei, mai bine ca tine că eşti în Biserică” i-a
răspuns monseniorul. Din acel moment lucrurile au
revenit la sentimentele bune de odinioară şi Matei a
devenit un militant al credinţei.
Cursul primar, la Blaj, liceul l-a facut la Cluj, la SPU
(Seminarul Pedagogic Universitar). S-a înscris apoi la
Facultatea de Ştiinţe Juridice. Datorită participării sale
active la mişcările anticomuniste din Cluj, din anii
1945-1947, a fost arestat în mai multe etape în perioada:
1949; 1952-1953; 1956-1964; ultima dată în urma unui
243
memoriu ce protesta împotriva înfeudării ţării de către
Uniunea Sovietică. După 1964, anul eliberarii deţinuţilor
politici, îşi dă ultimele examene şi primeşte diploma de
economist. Desigur că nu i se dă un post în conformitate
cu aceasta, lucrează ca sondor la sondele de petrol de pe
Valea Prahovei, unde după detenţie trebuia să se
întoarcă, şi numai după căsătoria cu Maria Fărcaş din
Cluj, vine şi el aici. Va face naveta spre Aghireş unde
primeşte post de tehnician la o fabrică de ipsos. După
câţiva ani este angajat ca economist la fabrica Napochim.
Între timp devine preot greco-catolic, în clandestinitate,
în 1977. A fost sfinţit diacon de către episcopul Iuliu
Hirţea, cu care s-a cunoscut în închisoare şi care l-a
îndrumat spre preoţie. Hirotonirea a făcut-o Cardinalul
Todea, în 15 august 1977 la Reghin.
A fost senator PNŢ-CD şi s-a remarcat prin iniţiativa
legislativă nr. 243/1996 privind reglementarea folosirii
lăcaşelor de cult ale Bisericii Române Unite cu Roma.
Proiectul prevedea folosirea în comun de către
comunităţile ortodoxe şi greco-catolice a lăcaşelor de
cult, în localităţile în care exista o singură biserică,
respectiv folosirea exclusivă a unei biserici de către
comunităţile greco-catolice, în localităţile în care existau
două sau mai multe lăcaşuri de cult.

244
Pr. Matei a avut patru copii, trei băieţi şi o fată, şi
numeroşi nepoţi.
„Cred că dacă mai pot face ceva pentru societatea românească
este să scriu şi să încerc pe această cale să contribui la reeducarea
poporului român în spiritul credinţei creştine şi al naţionalismului
luminat.”
Ca preot, atât în clandestinitate cât şi în libertate, a
depus activităţi preoţeşti de catecheză în propria casă,
slujbe, rugăciuni cu tineri şi cu mai puţin tineri. Desigur
pe cât se putea, cu multă discreţie, în casa în care locuia
cu familia, pe Calea Turzii nr. 43.
Cărţi scrise de pr. Boilă:
Din nou în Agora, după o jumătate de veac, editura
Dacia Cluj, 1999
Exigenţe creştine în doctrinele politice, editura
Maritain Bucureşti. 2004
Introducere în învăţătura creştină, făcută pe calea
undelor, editura Viaţa Creştină, Cluj, 1994
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, editura Marineasa,
Timişoara 2007
Socialism sau libertate economică, editura Albatros,
Bucureşti, 1991
Predici, de Matei Boilă:
În speranţa repunerii lui Cristos ca unic Domn al
societăţii româneşti, vol. I si II, editura Maritain, 2011.
245
Gratii luminând, editura Galaxia Gutenberg, Târgu
Lăpuş – lucrare despre şederea în închisoare, în care
Matei se opreşte la trăirile sufleteşti pe care le-a avut şi la
apropierea de Dumnezeu; mai puţin despre suferinţa
îndurată.
***
A consemnat, Mărioara Fărcaş-Boilă, Cluj-Napoca,
în Noiembrie, 2016.
***

O mărturie vie

Vorbisem cu tata de planul meu de a scrie câteva


rânduri cu ocazia pensionării sale si i-am spus că m-as
bucura dacă m-ar ajuta. Între timp mă întâlnesc la Roma
cu Părintele Profesor Anton Goţia şi soţia dânsului,
Doamna Profesoară Maria Goţia. Erau veniţi la Roma
tocmai pentru a ţine o conferinţă pe tema „SEMI E
FRUTTI DELLA FEDE IN TEMPI DIFFICILI”.
Doamna Profesoară îmi spune cu entuziasm că şi-au
început această conferinţă inspirându-se dintr-o
„mărturie” pe care una dintre surorile mele mai mari, a
dat-o in timp ce i-a fost studentă la Cluj, despre familia
noastră. Conferinţa incepe aşa: „Imaginaţi-vă o casă
modestă, în anii 1980, într-o mică localitate la ţară... E
Crăciunul şi casa e plină de lume venită să colinde. Nu e
numai lume cu intenţii bune, ci şi persoane cu intenţii
mai puţin bune care ar vrea să prindă oportunitatea de a
246
se apropia de preotul greco-catolic clandestin care
trăieşte aici împreună cu familia sa şi să o trădeze apoi
Serviciului comunist de informaţii; totuşi, preotul nu
aruncă afară pe niciunul.
Pentru că nu a
acceptat să abandoneze
Biserica, pentru a-şi
putea menţine familia,
soţia şi cei zece copii,
preotul presta o altă
muncă în câmpul civil.
Dar, lumea cunoştea
adevărata sa condiţie ca
de altfel şi autorităţile.
Preotul era urmărit de
aproape atât pentru că
în casa sa veneau şi alţi
credincioşi cu atât mai
mult însă pentru că, la evenimente speciale, venea chiar
şi Excelenţa Sa Todea, episcopul care mai târziu devine
Mitropolit şi Cardinal.
Lumea a umplut camera iar părinţii au trimis copiii
mai mari într-o altă cameră, mai retrasă. Unul dintre
copii îşi aminteşte: „I-am fost găsit îmbrăcăminte preoţească.
Erau aşa de frumoase şi ne-am gândit că ar fi îmbrăcămintea de
Moş Crăciun (poate şi pentru că, aşa cum nu venea întotdeauna,
sau avea câteodată sacul un pic lejer...si era aşteptat). Am început
să strigăm cu entuziasm pentru a le spune tuturor celor prezenţi.
Vrând să ascundă ceea ce s-a întâmplat, tata se scuză în faţa
oaspeţilor spunând că nu eram foarte cuminţi, apoi ne-a luat de
247
mânuţă pe fiecare şi cu o pălmuţă la funduleţ, ne-a dus în camera
alăturată. Mai târziu ne-a explicat că religia noastră nu era o
credinţă interzisă, ci o credinţă specială pe care trebuie să o păstrăm
în inima noastră şi să o apărăm”.
Între timp am reuşit să obţin de la tata câteva rânduri
în care işi deapănă unele amintiri.
Povesteşte Părintele Ioan Rus:

Familia de provenienţă
M-am născut în anul 1945, iulie 5, din părinţii Vasile şi
Susana fiind penultimul născut din cei şase fraţi (patru băieţi şi 2
fete) rămaşi în viaţă. Copil fiind, am primit o educaţie creştină, în
mod special de la mama mea care era o creştină bună şi care mi-a
inspirat multe lucruri bune şi frumoase ce m-au ajutat mult în
viaţă.
În toamna anului 1948 când, Preasfinţitul Ioan Suciu, de vie
amintire, a cutreierat împrejurimile noastre pentru a-i preveni si a-i
întări pe credincioşi să fie tari şi să nu se clatine în credinţă, că vor
veni vremuri grele de încercare, atunci a trecut şi prin satul nostru
Băiţa, cu carul cu boi, cum se mergea pe atunci, iar lumea se aduna
şi asculta cu nesaţ predicile. Fiind şi mama acolo cu mine de mână,
Preasfinţitul m-a luat în braţe mi-a pus mâna pe frunte zicându-i
mamei: „Acesta preot va fi” iar când m-a lăsat din braţe eram tare
speriat şi am fugit la mama.
Au trecut anii, mama mereu imi povestea cum oamenii cei răi
au interzis biserica noastră iar eu crescând mai mare, am început
să caut, şi chiar am găsit, cărţi de rugăciuni, calendare de la Blaj
din anii 1910, 1929, 1936, 1942, 1945.
Pe timpul persecuţiei mai colaboram cu alţi credincioşi care erau
mai în vârstă ca mine dar ne întâlneam mai des duminica, citeam
248
în cărţi de rugăciuni, ne rugam Calea Crucii, Rozariul, Un ceas
cu Isus şi mai povesteam.
În sat la biserică nu am fost decât o singură dată împreuna cu
toată clasa, cand eram la şcoala din sat, în schimb în unele duminici
şi sărbători mergeam la Reghin, pe ascuns, la Părintele Giurgiu
Augustin, care a fost la noi paroh înainte de 1948 şi cu care
părintii mei ţineau o legătură destul de apropiată. Datorită
dânsului şi părinţii au rămas fideli bisericii noastre greco-catolice
dându-ne curaj să fim tari în credinţă şi să mergem mai departe
aşa cum va fi voia Domnului. Chiar spunea Părintele Giurgiu,
mergând des pe la dânsul, că tare aş fi bun de preot, văzându-mi
înclinarea spre cele sfinte. Tot la părintele acasă m-am întâlnit cu
mai mulţi credincioşi printre care şi cu Doamna Luca Emilia,
naşa de cununie de mai târziu, care ne-a povestit de Preasfinţitul
Alexandru Todea dar pe care l-am cunoscut personal abia prin
anul 1972, tot prin intermediul acestei doamne, care era o
credincioasă fidelă şi ne-a dus la dânsul acasă pe strada Spitalului,
domiciliul pe atunci al Preasfinţitului. Am fost primiţi cu multă
căldură, am discutat multe lucruri şi oricând aveam vreo problemă
apelam la Preasfinţia Sa fiindcă era întotdeauna disponibil. Pe la
sărbători sau de Prima Vinere din lună mergeam şi la Biserica
Romano-Catolica de la Reghin.
În anul 1971 am cunoscut-o pe Simina iar in primăvara
aceluiaşi an am hotărât să ne căsătorim. I-am povestit şi
Preasfintitului Todea si Părintelui Giurgiu că am vrea să ne
casătorim şi ambii ne-au recomandat să mergem pe cale legală şi să
ne cununăm la Biserica Romano-Catolică pentru că pe atunci
dânşii erau destul de urmăriţi. Aşa că pe data de 16 mai ne-am şi
căsătorit, fără probleme deoarece părinţii soţiei erau trecuţi în

249
registrul Bisericii Romano-Catolice de frică să nu fie trecuti cu forţa
la Biserica Ortodoxă.
Aşa că după ce ne-am căsătorit, am cunoscut-o pe sora soţiei
care era in Bucureşti fiind novice în „Congregaţia Inimii
Neprihănite” tot în clandestinitate şi ea intrând astfel automat în
legătura cu Sora Ionela. Era prin august 1975 cand am intâlnit-o
prima oară şi nu după mult timp, după câteva conversaţii mi-a
spus: „Ioane, tu trebuie să devii preot. Biserica noastră are nevoie
de preoţi iar Bisericii i se va da libertate”, adeverindu-se atunci
profeţia Preasfinţitului Suciu. Eu am plecat capul în semn că
„Da” dar gandindu-ma totodată în ce măsură ar fi posibil în
vremurile acestea? Asta se întâmpla prin 1975 luna august după
care s-a şi luat legatura cu Preasfinţitul Todea, recomandându-mă
dânsului pentru pregătire. Tot atunci i-am cunoscut şi pe preoţii din
clandestinitate: Pr Iustin Pavel, Pr Danciu Agenor, Pr Paul şi Pr
Octavian care erau şi ei în Congregaţie.
Hirotonirea
Am primit cărţi pentru pregătire şi de la dânşii şi de pe unde
am putut urmând ca în anul 1978 Preasfinţitul Todea să mă
încredinţeze pentru pregătire Părintelui Chiciudean Vasile din
Reghin. Lucram la I.M. Republica iar după mesele rămâneam la
părintele acasă unde primeam cunoştinţele necesare şi pregătirea
pentru preoţie urmând ca pe data de 10 iunie 1979 să fiu planificat
pentru hirotonire. Aceasta s-a petrecut la data mai sus amintită la
locuinţa Preasfintitului Todea de pe Strada Bucegi 22 din Reghin.
Hirotonirea a fost făcută destul de discret, cu uşile închise şi
perdelele trase, cu vocea înceată, de faţă fiind numai Doamna
Moldovan Valeria. Menţionez că în aceeaşi zi după ce am ieşit eu
de acolo a mai intrat un tânăr, care dupa mult timp am aflat că
era Părintele Mitrofan, fiind şi el hirotonit în clandestinitate în
250
aceeaşi zi cu mine. Aşadar din acea zi, atât eu cât şi soţia mea am
luat hotărârea să mergem înainte şi să ne asumăm riscurile la care
eram expuşi cu încredere în voinţa lui Dumnezeu. Aveam deja
patru copii. Din acea zi am celebrat Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie în fiecare zi după ce veneam de la muncă, cu uşile închise
cu perdelele trase şi în şoaptă, numai eu cu soţia. Ea a fost cea care
la orice moment de cumpănă în viaţă, mi-a dat imbold şi curaj să
mergem mai departe şi să trecem peste toate neplacerile care vin de
la oameni. Ea a fost de asemenea crescută într-o familie de foarte
buni creştini practicanţi având în special o mamă creştină model.
Viaţa preoţească
Programul nostru de rugăciune, care depindea mult de
programul de muncă, era următorul: dimineaţa la 4, 30 plecam la
autobuz pentru că făceam naveta Băiţa-Reghin şi mă întorceam
după masa la 16, 30. Dacă soţia era acasă celebram atunci Sfânta
Liturghie, iar dacă era plecată la câmp cu copiii, mergeam şi eu să-i
ajut şi celebram Sfânta Taină seara, când ne întorceam. Nu aveam
oră fixă că asta nu era posibil. Trebuia să împletim şi munca şi
treburile familiei cu rugăciunea. Important a fost că, desigur cu
ajutorul harului divin, nu a trecut nici o singură zi fără Sfânta
Liturghie.
În legatură cu administrarea Sfintelor Taine, în afară de Sfânta
Liturghie, celebrată pe ascuns, nu le-am putut celebra pentru că nu
a ştiut nimeni de hirotonirea mea, nici chiar părinţii care locuiau
sub acelaşi acoperiş cu noi. Ţin minte că m-am dus odată la un om
care era grav bolnav şi i-am spus că Preasfinţitul Todea m-a
încredinţat să-i administrez Sfintele Taine iar apoi tot aşa am
procedat şi cu mama soacră prin anul 1987. La fel procedam şi de
Sfintele Paşti când le duceam pască în Duminica Învierii la mai
mulţi credincioşi greco-catolici care nu mergeau la biserică, ei ştiind
251
că paştile au fost aduse de la Reghin. Odată chiar l-am întrebat pe
Preasfinţitul Todea de ce nu le-aş putea spune şi părinţilor despre
mine că sunt preot dar mi-a răspuns aşa: „niciodată nu se ştie ce
boală îl poate ajunge pe om” (s-a referit la o boală mintală) şi
atunci poate să vorbească fără să-şi dea seama, şi o să ne facă nouă
şi familiei necazuri din partea autorităţilor.)
Relaţia cu Ierarhul
Aşa cum am mai precizat, cu Preasfinţitul Todea am rămas
în relaţii bune după hirotonire. În anul 1979, când s-a mutat de
pe Strada Spitalului pe Strada Apalinei, unde mai târziu avea să
treacă la cele veşnice, rămâneam după mesa, când ieşeam de la lucru
de la fabrică, şi-i ajutam la multe lucrări pe care le avea de făcut:
săpat şanţuri, introdus apă, pus gresie şi faianţă etc. timp în care
îmi povestea multe lucruri şi îmi dădea multe poveţe de urmat în
viaţă. Imi mai explica şi multe învăţături teologice de nenumărate
ori celebrând Sfânta Liturghie cu dânsul. Nu aveam probleme să
intru la Preasfinţia Sa deoarece mergeam îmbrăcat în salopetă de
lucru iar în astfel de condiţii nimeni nu bănuia ca eu sunt preot şi
acolo mai învăţam câte ceva, dincolo de lucru pe care îl făceam.
Eram primit la dânsul cu plăcere la orice oră din zi şi din noapte
indiferent de problemele pe care le aveam. Întotdeauna ieşeam de
acolo mai încurajat şi mai încărcat sufleteşte.
După 1989. Cade regimul comunist
După revoluţia din decembrie 1989 am mers la Preasfinţitul
acasă unde mi-a zis aşa: „Acum a sosit momentul să ieşi în
public”. Urma ca în octombrie 1990 să mergem cu toţi preoţii la
Blaj unde era să fie recunoscut şi instalat ca Mitropolit al Bisericii
Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Am participat şi eu şi
am concelebrat Sfânta Liturghie îmbrăcat în ornate preoţeşti pentru
prima dată în public alături de mulţi alti fraţi preoţi.
252
La aflarea veştii că eu sunt hirotonit preot de unsprezece ani
fiecare a reacţionat diferit. Familia, adică părinţii, ei care ştiau ceva
în interiorul lor, ceva abstract-adică se mirau de ce trebuie să
inchidem uşa cu cheia când ne rugăm sau de ce nici măcar copiii
nu-i luam cu noi când ne făceam aceste rugăciuni particulare – tot
bănuiau ei ceva dar acum li s-a adeverit nedumerirea, bineînţeles
primind cu mare bucurie vestea. Multora dintre credincioşii noştri
greco-catolici poate să le fi trecut ceva prin gând văzând totuşi că
ducem o viaţă mai aparte, chiar unii ne porecleau „pocăiţi” că
aveam copii mai mulţi şi nu aveam aceleaşi principii de viaţă.
Aşadar începând cu...octombrie 1990, după ce am celebrat
prima Sfântă Liturghie în public, dupa unsprezece ani de celebrare
clandestină, am început să celebrez zilnic Sfânta Taină acasă la
domiciliul din Băiţa, după ce mă întorceam de la serviciu, inclusiv
duminica, fiind încă angajat la I.M. Republica. În zilele de lucru
stabileam împreună cu credincioşii ora la care să celebrăm Sfânta
Liturghie, atunci când se întorceau seara de la muncă şi participau
în număr destul de mare. În decursul săptămânii se umpleau două
camere iar duminica stăteau şi pe afară. Vara când era cald
celebram în curte. Acest lucru s-a petrecut cam până în anul 1993
când m-am mutat cu familia la Reghin iar Sfânta Liturghie o
celebram duminica prin rotaţie, în diferitele parohii din protopopiat,
aşa cum era stabilit de Părintele Protopop.
Cum am mai amintit, cei mai apropiaţi nouă, care ne cunoşteau
mai bine credinţa şi religia s-au bucurat dar au fost însă şi alte voci
care pe de lături mai comentau: „dar ce popă mai e şi ăsta care a
lucrat în fabrică şi nu a făcut şcoală de popă” dar şi Isus spune:
„Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria
sa” (Luca 4, 24).

253
Începând cu 24 martie 1998 am fost numit Administrator
Parohial în localitatea Şopteriu şi Delureni acesta aparţinând de
Protopopiatul Teaca. În aceeaşi dată am fost numit şi în Parohia
Ercea şi Poarta din protopopiatul Reghin. La Şopteriu şi Delureni
am fost până în martie 2001 iar la Poarta şi Ercea merg şi azi.
Acuma având vârsta de pensionare, lucrând mulţi ani şi la
fabrică, în 5 ianuarie 2009 mi-am depus dosarul de pensie
mergând în continuare să servesc cum pot Biserica şi acei puţini
credincioşi până când Bunul Dumnezeu mă va învrednici.
Bucurii, speranţe, dezamăgiri
Cea mai mare bucurie ca preot, în perioada de persecuţie a fost
aceea că Bunul Dumnezeu m-a învrednicit ca din ziua de când am
fost hirotonit să nu treacă nici o zi în care să nu celebrez Sfânta
Liturghie, ceea ce o consider un miracol, pentru că în perioada
respectivă cu lucrul pe care îl făceam, la distanţa care eram de casă
şi cu autobuzul care de multe ori se strica era aproape imposibil.
Dezamăgiri mari nu pot spune că am avut deoarece având
sănătate şi avându-l pe Isus şi Maica Domnului, nu mi-a lipsit
nimic necesar.
Cea mai mare bucurie după 1989 a fost aceea că cel mai mare
copil al nostru, Părintele Anton, care de mic dorea să se facă preot
şi ne tot frământam cum o să facem, poate o să meargă la
romano-catolici, chiar atunci terminase liceul şi a putut să intre la
seminarul din Blaj care-şi redeschisese portile dupa peste 40 de ani.
Iar după el au mai mers alţi doi. Nu după mult timp una dintre
fete a intrat in Congregaţia Inimii Neprihanite. Aşa că
Dumnezeu ne-a învrednicit de multe bucurii şi satisfacţii în special
spirituale.
Părintele Ioan Rus,/Reghin, în Octombrie, 2016.

254
Vorbeşte părintele canonic de Blaj,
dr. Ioan Mitrofan
Chestionar Bibliografic, 25.09. 2016, Blaj
Stimată doamnă Tereza,
Datele personale pe care vi le trimit sunt deja
cunoscute, nu constituie un secret. Ştiu prea puţin despre
soarta preoţiei clandestine din BRU că de aia era
clandestină! Poate vor fi destui amabili care să răspundă
la chestionar.
Sigur că o aprofundare a
arhivelor CNSAS ne-ar
ajuta să ştim mai multe
dar... suntem limitaţi şi
condiţionaţi de limite
omeneşti.
Vă trimit, aşadar, date
despre mine.
1.- Mă numesc
MITROFAN Ioan, născut
la 12 martie 1949 din
părinţii Iuliu şi Valeria, al
şaselea copil din care primii
trei n-au avut zile multe pe pământ. Au supravieţuit două
fete Maria-Aneta n.1945 şi Doina Elena n.1947 d.2008.
Eu am încheiat seria!
Educaţia religioasă am primit-o în familie de la mama
care, cu trei copii şi o gospodărie greu de dus de unul
singur (tata lucra pe şantiere departe şi venea poate
săptămânal acasă), avea timp să ne ducă la biserică de
255
unde şi-a luat ea însăşi puterea de a înfrunta toate
greutăţile acelor ani 1945-1955. Aşa am îndrăgit
preocupările bisericeşti; am fost de câteva ori şi la ore de
cateheză, după slujbele duminicale, prin 1956, după
„noul” catehism editat sub oblăduirea Mitropolitului de
la Sibiu Nicolae Mladin. A fost greu efortul de cinci lei
pentru a avea acasă un exemplar din respectivul
catehism, cu toate „actualizările doctrinare ortodoxe”.
Am stat cuminte la început în faţa stranei cantorale, apoi,
prin anii de liceu am trecut lângă cantor şi am început să
cânt, să citesc din apostol s.a.
Mama ne cânta şi ne spunea ce preot vrednic a fost
„Popa Coti” (preotul Ioan Coman greco-catolic de la
hirotonire 1929 până la expulzare 1948). I-a apreciat
predicile şi s-a hrănit din doctrina catolică pentru viaţa sa
şi a noastră. Aveam să aud mai târziu de la unul din
succesorii săi în parohia noastră că faptul de a nu trece la
ortodoxie „chiar dacă zidurile acestea, (ale bisericii
construită în timpul păstoririi sale) s-ar dărâma pe mine,
eu legea nu mi-o las” i-a atras judecata aspră de „i-aş arăta
eu lui, lege, trădător di niam”. Dar mama de la el a luat
învăţăturile şi sfaturile pentru buna noastră creştere
(„cine cruţă nuiaua nu-şi iubeşte copiii”- zicea mama –
de la popa citire – lucru care ne intriga dar ne-a prins
bine). Aveam să mă revolt mai târziu, prin anii de liceu
când am auzit că Popa Coti e trădător „di niam” şi am
sancţionat-o pe mama pentru „sursa ideologică greşită”.
Dar aşa am apucat să-l cunosc şi prin acest preot
(„ultimul mohican greco-catolic în parohia Oiejdea”) să
stabilesc legătura cu episcopul Alexandru Todea şi apoi
256
să „reînnod şirul preoţilor greco-catolici” în acest sat cu
maghiari calvini şi români greco-catolici deveniţi la ordin
ortodocşi, ceea ce se declară şi acum.
2.- Şcolile au fost aşa: Clasele I-IV în sat, cu o
vrednică învăţătoare Maria Vicol, Clasele V-VII în
comuna Galda de Jos de care aparţinea satul nostru,
Liceul clasele VIII-XI la Alba Iulia Liceul Horea, Cloşca şi
Crişan apoi Facultatea de Comerţ la Academia de Studii
Economice din Bucureşti 1967-1971.
După facultate m-am întors în Alba Iulia ca
economist, am lucrat în comerţ doi ani, apoi la Consiliul
popular judeţean în planificare, apoi (după hirotonirea în
secret pe care autorităţile l-au ştiut imediat) recartat în
construcţii de unde m-am dus la Roma în 1990-1992
pentru licenţă şi 1992-1995 doctorat. Făcusem pe
apucate studiile de teologie greco-catolică sub oblăduirea
şi supravegherea episcopului Al. Todea de la Reghin şi a
altor preoţi-profesori din alte vremi, cu toate riscurile
asumate cu o naivitate specifică vârstei. A durat
„pregătirea” vreo 11 ani iar hirotonirea avea să urmeze
la vârsta de 30 de ani, în 1979.
3.- Când vorbim de „chemare” la preoţie de regulă
este şi o „trimitere” pe această direcţie. La terminarea
liceului, eram deja în legătură de prietenie cu teologii
romano-catolici de la Alba Iulia, în legătură cu episcopul
greco-catolic şi dornic să devin preot celibatar! Era o
admiraţie a studenţilor de la Alba şi o soluţie pe care o
căutam pentru „oficializarea studiilor”; numai că la Iaşi
nu m-ar fi primit, la Alba m-ar fi eliminat din porunca
autorităţilor statale iar la ortodocşi nu mi se „potrivea”.
257
Drumul pe care am pornit era sigur riscant dar, cum
am spus deja, temeritatea vârstei, secretomania relaţiilor
cu episcopul şi preoţii noştri mi-au permis acest drum.
Ţin minte că la Bucureşti aveam pe masa din Biblioteca
Centrală de Stat şi Capitalul lui Marx pentru pregătirea
seminariilor şi cursurilor de la facultate dar şi Dogmatica
lui Suciu Vasile şi alte manuale de specialitate teologică.
După ce am devenit preot, la o lună distanţă am fost
chemat la conducerea de la locul de muncă şi mi s-a spus
că „organele de securitate i-au anunţat că desfăşor
activitate ostilă Statului român şi am devenit chiar preot
catolic!” Nu m-am justificat ci am dat un răspuns în doi
peri pe care apoi, după ce l-am consultat pe episcop, l-am
scris în consonanţă cu logica momentului, lămurit fiind
de cuvintele ierarhului „dacă nu există biserică nu sunt nici
preoţi; când va fi recunoscută iar BRU, atunci va avea clerul ei,
între care şi dumneata”. Şi aşa am ţinut-o zece ani, preoţie
neştiută nici de familie şi oficial nici de societate. Marea
mea susţinere – fiindcă eram sub observaţie permanentă,
cu corespondenţa controlată, telefonul aşişderea şi cu
„binecuvântarea” intrărilor şi ieşirilor – mi-au oferit-o
cele 13 călugăriţe din Congregaţia surorilor Maicii
Domnului care locuiau la Alba Iulia şi lucrau în diferite
locuri: spital, casa copilului, învăţământ… care au avut
cunoştinţă de planurile mele şi apoi de finalizarea lor.
Mergeam cu totul aleatoriu la una sau alta din ele –
niciodată tot în acelaşi loc şi la aceeaşi oră – şi celebram
de regulă liturghia, spovedeam; cu timpul am avut şi
sporadica ocazie de a celebra botez, cununie sau prohod,
totul în secret. Nu m-au prins că n-au ştiut sau n-au voit?!
258
Habar n-am, dar aşa au trecut zece ani. Tata a decedat
între timp şi n-a aflat aici pe pământ de preoţirea mea,
chiar dacă era nemulţumit că nu mă mai însor odată iar
eu nu mă puteam explica! Mama m-a văzut prima dată
la liturghia de pe Câmpia Libertăţii din martie 1990, chiar
dacă avea ea simţămintele ei… Din partea cumnaţilor
n-am avut decât surprize neplăcute dar, cum s-au dus şi
ei în lumea drepţilor lăsăm vălul uitării şi tăcerii să le
acopere faptele… La „denunţul” Organelor că aş fi
preot mi s-a schimbat locul de muncă, după ameninţări
că voi fi dat afară (erau şi printre şefii mei oameni cu
gândire şi inimă bună aşa că schimbarea locului de
muncă a fost un câştig şi nu o pierdere). Supravegheat
am fost şi tachinat cu tot felul de întrebări şi tentative de
a-mi compromite prestigiul personal şi de a-mi cunoaşte
viaţa particulară. S-a scris cu multă râvnă şi chiar fantezie
despre mine (am văzut ce bine eram păzit, şi monitorizat
la data citirii documentelor de la CNSAS).
4.- La capătul celor 11 ani de „pregătire”, timp în care
am fost testat şi tentat spre căsătorie, ierarhul a acceptat
hotărârea de a deveni preot celibatar, fapt care s-a
petrecut la Rusalii în 10 iunie 1979, la Reghin, în secret
la casa unde episcopul Alexandru Todea locuia în gazdă
– Strada Bucegi nr.22. Era de faţă şi de ajutor doamna
Valerica Moldovan – şi ea pătimise recluziune pentru
activitatea clandestină greco-catolică şi a rămas
credincioasă misiunii de catacombă a BRU. De faţă mai
era un tânăr care „nu s-a arătat la faţă” şi nu mi-a fost
prezentat (aşa se proceda în acele vremuri); l-am
identificat apoi în persoana lui Virgil Bercea, nepot al
259
episcopului şi în prezent el însuşi episcop de Oradea
Mare.
Cu o săptămână înainte îl vizitasem pe episcop şi
atunci mi-a spus să mă pregătesc singur, ca să nu se afle,
şi să vin la ora 10 in 10 iunie pentru hirotonire! N-am
respectat ora şi am cam încurcat iţele: înainte de mine
fusese hirotonit un alt Ioan… dar, până la urmă
evenimentul s-a derulat fără surprize neplăcute. După
ora 13 eram deja în tren spre Alba Iulia cu taina preoţiei
în suflet şi indicaţii sumare asupra comportării şi
celebrării euharistice.
5.- Am spus că eram ocrotit de călugăriţe care, rând
pe rând, timp de vreo doi-trei ani, au tot fost admise la
slujbele mele clandestine prin apartamentele lor sau chiar
la garsoniera de cca 10 mp în care locuiam în Alba Iulia.
Cu ocazia celebrărilor am fost solicitat pentru spovezi,
mi-au adus copii la botezat, am celebrat prohod în miez
de noapte la prima dintre dânsele care a decedat şi apoi
au preluat-o ziua romano-catolicii oficial, am celebrat şi
căsătorii vreo două. Măsurile preventive erau tocmai
programul acesta imprevizibil ca loc şi timp precum şi
comunicarea laconică şi conspirativă asupra acestor
servicii liturgice. Chiar şi episcopii de la Reghin era
„TAR” iar de la Lugoj „PIL”, uneori se făcea aluzie la
„unchiu” deşi nu mi-a fost nici unul unchi…iar surorile
„cereau medicamente!” aşa că ştiam despre ce este
vorba. Poate? Ştiau şi autorităţile dar nu m-au dibuit,
spre insatisfacţia unora din preajma mea de la locul de
muncă, puşi pe provocare şi supraveghere.

260
Mi-am dat seama că am fost în pericol şi filaj şi
controlul corespondenţei şi a convorbirilor, a plecărilor
din localitate doar după ce mi-am citit „romanul
durerilor de măsele” unde erau consemnate şi micile sau
marile mele probleme de familie (că au existat şi de
acelea, graţie muncii organelor prin învăluire – loveau în
familie pentru a mă pedepsi pe mine).
La locul de muncă nu mi-au oferit posibilitatea
ridicării calificării profesionale, dar nu m-au sancţionat la
veniturile cuvenite; primeam gradaţiile salariale la timp şi
fără şicane. Imediat după „decembrie 1989” toate
restricţiile mi le-au suspendat şi aveau „planuri mari” cu
mine numai că episcopul mi-a confirmat „nu-i mai
încurcaţi că e nevoie de dvs. în Biserică,…ne-am gândit
la o sporire a pregătirii teologice la Roma!”. Şi aşa s-a
întâmplat ca în toamna lui 1990 să fiu chemat de episcop
– care era la Sinod în Roma – şi să mă înscriu la licenţă,
apoi peste ani şi peste evenimente la studii de doctorat.
Acasă am primit din 1992 sarcini de rector la Institutul
din Blaj şi catedra de teologie morală şi alte discipline,
dat fiind că profesorii de acasă erau puţini şi la o vârstă
venerabilă.
6.- Întors acasă după licenţă şi boala Cardinalului Al.
Todea, m-am stabilit în Institut de unde nu am mai
plecat până în anul pensionării, 2014, derulându-mi
activitatea la catedră şi la numirile bisericeşti în diferite
organisme. Am participat la activitatea publică a BRU,
am desfăşurat activitate ştiinţifică, iar în ultimii zece ani,
„m-am privatizat” – o spun în glumă, spre a lămuri
confuzia concetăţenilor din satul meu cum că aş fi
261
pocăit. Aşa că am transformat o clădire din gospodăria
de la Oiejdea în capelă greco-catolică cu turlă şi dotarea
necesară unde slujesc în duminici şi sărbători. Intrare
liberă adică nu am făcut-o ca replică la biserica din sat pe
care nu a solicitat nimeni să ne-o retrocedeze; cum am
spus, românii toţi greco-catolici în 1948 acum se simt
bine sau indiferent sub oblăduirea ortodoxă. Câteva
persoane din sat şi din împrejurimi frecventează această
capelă „particulară” fără a fi declarată parohie
greco-catolică.
Familia mea s-a diminuat între timp. Casa din satul
natal Oiejdea este în custodia sorei mai mari
Maria-Aneta iar de la oraş ne vizitează singurul nepot,
fiul celeilalte surori Doina-Elena. Ceilalţi: tata, mama,
cumnaţii şi sora mijlocie au trecut în veşnicie fiecare cu
meritele şi cu suferinţele sale. Noi, suntem la rând pe
banda rulantă a timpului şi avem pregătit „în sânul –
cavoul – familiei” locurile de odihnă pentru trup. Ne
străduim să avem şi pentru suflet o „intrare” în veşnicie
spre fericire, dacă Dumnezeu ne va socoti vrednici. La
„a doua tinereţe” este cazul să ne gândim serios şi la acest
pas.
Cum şi asinul are decenţa de a se retrage discret când
i se apropie sorocul, socotesc nerelevante opiniile mele
despre şcoală, inclusiv cea teologică, despre societatea
românească post-decembristă şi despre reprezentanţii
greco-catolicismului mai mult sau mai puţin legaţi
fedeleş dar sigur loviţi de filoxera materialismului la
modă din timpul de faţă. Cum însă Cel care stabileşte

262
necesitatea şi viitorul BRU în istorie, îi respectăm dreptul
spunând „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”.
7.- Datele de referinţă actuale ale celui care a relatat
sunt:
MITROFAN Ioan, preot, doctor în teologie, fost
canonic mitropolitan, fost rector al Institutului teologic
greco-catolic din Blaj (1992-2000), fost econom (un
mandat) al Arhiepiscopiei Majore Greco-Catolice din
Blaj, fost conferenţiar universitar la Universitatea Babeş
Bolyai – Facultatea de Teologie greco-catolică până în
2014, actualmente pensionar, Director al Centrului
cultural „Jacques Maritain” din Blaj. Am mai multe
adrese:
Domiciliul oficial: ALBA IULIA, Strada Gladiolelor
nr.11 Bl.G3 A Ap.9 Cod poştal 510218 Judeţul Alba;
Acasă la ţară (parohie): Sat Oiejdea nr.16 Judeţul Alba;
Cod poştal 517293, telefon fix:004.0258-846802;
Reşedinţă: Municipiul Blaj, Strada Petru Maior nr.4,
judeţul Alba, Cod poştal 515400, Telefon mobil
0745-307726 e-mail: popaioandelaoiejdea@yahoo.com.
Nu cunosc exigenţele şi aşteptările dvs. De aceea
închei cu versul unei romanţe De ţi-am greşit, îţi cer iertare.
Cu drag şi Doamne ajută! P. Mitrofan

***

263
Părintele Dumitru Cordoş, Negreşti, Ţara
Oaşului
Chestionar Biografic

1. CORDOŞ DUMITRU
născut la data de 15.08.1947
în localitatea Târşolţ, din
părinţii Vasile şi Irina, într-o
familie religioasă greco
catolică. Domiciliul în
localitatea Negreşti Oaş, str.
Pieţii nr. 18, jud. Satu Mare
2. Şcoala primară
clasele 1-7 la Târşolţ.
- Liceul Industrial
Negreşti Oaş, clasele 8-11
- Şcoala postliceală
sanitară la Oradea, secţia
dentară
3. Am simţit chemarea la preoţie în anul 1980, când
am frecventat catacomba părintelui Marian (greco
catolic), părintelui Gheorghe Marina (Satu Mare),
Gavrilă Sălăjan – ieromonah (călugăr bazilian)
- fără conflicte, nici în familie, societate sau locul
de muncă
- urmărit de securitate
4. Hirotonirea s-a făcut în oraşul Reghin, în casa
cardinalului Alexandru Todea, str. Apalinei, 34, la data
de 08.12.1987, La ceremonie au participat actualul

264
episcop de Lugoj Alexandru Mesian, actualul cardinal
Lucian Mureşan, pe atunci ordinarius al diecezei de
Maramureş şi Sătmar, părintele Mesaroş Simion, Paul
Vasile din Sighetu Marmaţiei – candidat şi el la preoţie şi
hirotonit tot atunci. A mai participat şi soţia mea Ana.
5. Activitate pastorală:
- În clandestinitate: din anul 1987 – 1990 în
Negreşti Oaş, Trip – Bixad, Boineşti, Târşolţ, precum şi
la toate manifestările religioase la care am fost solicitat în
toată eparhia de Maramureş şi Satu Mare.
- În libertate: din anul 1990 în oraşul Negreşti Oaş,
am solicitat celebrarea liturghiei în biserica fostă
greco-catolică, unde am fost refuzaţi. Între anii
1992-1995 s-a construit biserica greco-catolică Buna
Vestire. A fost sfinţită de Excelenţa Sa episcop Ioan
Şişeştean
6. Cordoş Dumitru
Biserica Buna Vestire, str. Victoriei nr. 136
Loc. 445200 Negreşti Oaş tel. 0040 747857042
***

Părintele Cornel Ardelean

Răspuns la CHESTIONAR BIOGRAFIC


Lăudat să fie Isus Christos!
1. Mă numesc Cornel Ardelean, preot român-unit
(greco-catolic) din clandestinitate.
M‘am născut în comuna Recea, de lângă Baia Mare,
jud. Maramureş, Transilvania, România, în 28 octombrie
1957, într‘o familie de vechi greco-catolici. Mama mi-a
265
zis: „Te-am născut la 8 luni fără vreo 4 zile şi după cum
arătai (plăpând, slăbuţ), nu se ştia dacă vei trăi”. Dar
Bunul Dumnezeu mi-a dat zile.
Am fost botezat de
către Părintele Podina
Gheorghe în casa unde
locuia, -deci în catacombă
– după cum declara naşa
mea de botez, în timp ce
paroh ortodox era
Părintele Brehaiţa Emil,
un preot greco-catolic
trecut la ortodoxie. Când
am avut nevoie de o
adeverinţă de botez, am
mers la biserica din sat, dar
nu am fost găsit în
registrul botezaţilor.
Părinţii mei, Gheorghe Ardelean şi Veronica, n.
Popan, erau oameni simpli, nu săraci dar destul de
modeşti în bunuri materiale, deveniţi săraci în urma
colectivizării. Aveau un suflet mare în credinţa în
Dumnezeu şi ataşaţi de Biserică. Dau numai un
exemplu: tatăl meu mi-a zis în martie 2003: „Dragu' tati,
eu, împreuna cu mama ta, în ianuarie am împlinit 46 de ani de
căsătorie (s-au căsătorit în 26 ianuarie 1957). În aceşti ani, o
singură duminică am pierdut Sfânta Liturghie, în primul an de
căsătorie.” Atunci i-am zis mamei tale: „Veronica, e prima şi
ultima dată când noi vom lipsi, din vina noastră de la Sfânta.

266
Liturghie". Mama s‘a bucurat foarte mult. In 54 de ani de
căsătorie s‘au ţinut de promisiunea făcută.
În această atmosferă m‘am născut şi am fost educaţi
(mai am o soră). Îmi amintesc cum ne puneau părinţii, în
fiecare seară, în genunchi, lângă pat şi ne rugam
împreună, iar când am început să le învăţăm binişor,
conduceam noi rugăciunea de seară, cu ajutorul lor. Pe
la vârsta de 5-6 ani (nu exagerez!), ştiam deja rugăciunile
obişnuite pe de rost: Împărate Ceresc, Preasfantă
Treime, Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Îngerelul, Zece
porunci şi Crezul. Cu singura soră, Terezia, căsătorită
Colcer, alternam conducerea recitării rugăciunilor de
seara, iar părintii erau totdeauna prezenţi. Ar fi destule
de spus, iar eu mă mândresc cu părinţii mei, aducându-I
mulţumiri nesfârşite Bunului Dumnezeu pentru familia
în care m‘am născut şi am crescut.

2. Doi ani am fost la grădiniţa din sat, la fel şi şcoala


generală am urmat-o in satul natal, Recea, iar la Baia
Mare, am urmat, Liceul Gheorghe Şincai.
Armata am făcut-o în Bucureşti între 1977-1978. Din
noiembrie '77 până în februarie '78 am fost trimis la un
curs de sanitari la Fălticeni. În timpul armatei am avut
privilegiul de a participa foarte des la Sfânta Liturghie,
îndeosebi la catedrala romano-catolică "Sfântul Iosif"
din Bucureşti, ieşind aproape zilnic din unitate, datorită
obligaţiilor pe care le aveam ca sanitar al batalionuilui.

3. Chemarea la preoţie.

267
Fără să exagerez, vocaţia, chemarea la preoţie am
simţit-o de mic, aş putea zice: „ de când mă ştiu”! Dau un
exemplu: Îmi spunea mama că pe la vârsta de doi ani am
căzut de pe "lădoi" şi mi-am fracturat mâna dreaptă.
Aveam câteva jucării, puţine, dar în săptămânile în care
am stat cu mâna în ghips, jocul meu preferat era să
răsfoiesc filele unei Psaltiri vechi, tipărită în 1931, pe care
o am şi acum. Doar o singură filă am rupt. La fel, am
avut câteva catehisme ale Sfinţiei Sale, Episcopul
tineretului, martirul, Ioan Suciu şi ale părintelui Brânzeu.
Un alt exemplu: O vecină din spatele casei părinteşti care
trăieşte, are 90 de ani, îşi aminteşte cum îmi luam un şorţ
de al mamei şi îl puneam pe umeri ca ornat şi împreună
cu sora mea şi o fetiţă din vecini, făceam procesiuni pe
cărarea din ogradă, cu o cruce făcută din tulpini de
floarea-soarelui, în cântece religioase, sau înmormântări
la muşte...; aveam 7-8 ani. Deci...
Îndeosebi după armată, au apărut semne că suntem
luaţi în vizor, de securitate. La servici a venit un ofiţer
care s‘a interesat de mine, de comportamentul meu,
cerându‘i relaţii despre mine şefului meu de echipă.
Acasă, au venit într‘o zi, doi „muncitori" de la Poştă
şi Telecomunicaţii să ne verifice telefonul pentru că,
ziceau ei, „e defect", deşi noi nu am făcut vreun apel la
deranjamente în acest sens. Părintele Lucian Mureşan,
actualul Cardinal, care îmi era director spiritual, mi-a zis
să fiu atent că sunt urmărit... (şi altele...)
Părintele Lazăr Ioan, iezuitul din Şomcuta Mare, a
fost „vizitat" de „îngerul nostru păzitor", colonelul de
securitate care se ocupa de noi, interesându-se „ce caută
268
cei doi tineri atât de des la dumneavoastră?" (era vorba
de Relu şi de mine).
Cumnatul meu, soţul surorii mele, era miliţian. Din
cauza activităţii mele, a întâlnirilor cu preoţii şi
călugăriţele din clandestinitate, participarea la Sfânta
Liturghie în bisericile romano-catolice, sau la preoţii
greco-catolici în catacombele sec.XX, a fost ameninţat
de mai multe ori că va fi dat afară din miliţie. Toate
acestea au creat tensiuni în familie, dar am rămas cu toţii
pe linia Bisericii. Sora mea s‘a căsătorit în martie 1979 şi
celebrarea căsătoriei religioase a fost în casa noastră din
Recea, oficiată de Părintele Marian Gheorghe din Baia
Mare.
Clandestinitatea, ca preot, a fost scurtă dar intensă.
Celebram Sfânta Liturghie în „capela" din apartament,
cu voce joasă. Părintele Lucian Mureşan – Ordinarius al
Diecezei de Maramureş, mi-a recomandat să acopăr
telefonul cu o patură groasă în timpul celebrării Sfintei
Liturghii, deşi telefonul era în camera mare.
După moartea părintelui Felician Soran, în iunie '89,
am preluat eu "parohia", unde am continuat celebrarea
Sfintei Liturghii duminica dimineaţa devreme. Apoi
mergeam acasă, mă duceam cu familia la Sfânta
Liturghie de obicei la una dintre bisericile
romano-catolice, iar după masa celebram o Sfântă
Liturghie acasă. În cursul săptămânii celebram o Sfântă
Liturghie dimineaţa înainte de a merge la servici, iar după
ce mă întorceam, celebram o a doua Sfântă Liturghie.
4. Hirotonirea.

269
Doream să fiu hirotonit în 25 Martie, Sărbătoarea
Bunei Vestiri. Eram sensibil faţă de această sărbătoare,
faţă de "Fiat"-ul Preacuratei.
Am fost hirotonit sâmbătă 11 Martie 1989 la Reghin,
de către I.P.S.S. Alexandru Todea, Arhiepiscop
Mitropolit al B.R.U., în locuinţa sa. De ce nu în 25
Martie?! Pentru că Buna Vestire cădea în acel an în
Sâmbăta Mare a Paştilor romano-catolice şi, din respect
pentru această mare zi a Sâmbetei Sfinte, Mitropolitul a
schimbat data.
La hirotonirea mea au fost prezente şapte persoane:
Episcopul consacrator, preoţii Lucian Mureşan,
Alexandru Mesaroş şi Simion Mesaroş, o persoană care
îl ajuta pe Mitropolit, soţia mea Niculina şi eu –
candidatul la preoţie.
După ce ne-am întors acasă, în ziua următoare,
duminică, am celebrat Prima Sfântă Liturghie
„solemnă", „Primiţia", cum se numeşte în Biserica
Romano-Catolică, în camera mică a apartamentului
nostru, care a devenit capela şi unde şi acum, când merg
la Baia Mare, celebrez Sfânta Liturghie. La Primiţie au
participat şi am concelebrat cu Părintele de pie memorie
Răfan Andrei şi Părintele Simion Mesaroş, ginerele
Părintelui Răfan – unchiul după mamă al soţiei mele şi
naşul nostru de cununie, un preot foarte activ în
clandestinitate şi foarte implicat în viaţa organizatorică şi
spirituala a B.R.U. La fel, au participat şi cele două soţii
ale preoţilor, d-na preoteasă Maria Răfan şi Maria
Salomea Mesaroş, apoi soţia mea Niculina şi fiica noastră
Veronica Maria de 1 an şi 7 luni.
270
În timpul Revoluţiei şi după Revoluţie am continuat
să merg să celebrez Sfânta Liturghie în casa Părintelui
Soran din cartierul Săsar şi apoi, după ce s‘a început
celebrarea Sfintei Liturghii la Monumentul Ostaşului
Român din Baia Mare, eram unul dintre preoţii
concelebranţi din acest loc, până în august 1990.

5. Joi, 9 august 1990, m‘a chemat Episcopul Lucian


Mureşan la Episcopie şi mi-a zis: "Cornel, sâmbătă te duci
la Sarasău în vederea preluării parohiei ca administrator parohial,
de la Părintele Ilie Opriş şi te pui la dispoziţia dânsului". Nu mai
auzisem de Sarasău niciodată, nu ştiam unde se află, dar
când am auzit că e în zona Sighetului, m‘am îngrozit. Era
o zonă pe care nu o cunoşteam cu o spiritualitate diferită
de zona Băii Mari. Speram să fiu numit undeva în
apropiere de Baia Mare, dar... am mers înainte. Aceasta
este viaţa preotului. Am lăsat totul în urmă şi am plecat.
Copiii erau mici: fetiţa avea trei ani iar băieţelul un an şi
trei luni. Eu trebuia să merg la 70 km departe de casă,
„peste deal", naveta,... Ar fi foarte multe de spus...
probabil le voi aşterne pe hârtie, dacă Bunul Dumnezeu
îmi va da zile... A fost atât de greu începutul pastoraţiei
din multe puncte de vedere, încât soţia mea, după mulţi
ani, a zis: „Primii cinci ani de căsătorie au fost un rai, următorii
cinci au fost un iad, iar acuma suntem in purgator...”. Deşi, soţia
m‘a ajutat foarte mult în pastoraţie, pot spune fără
rezerve că a avut vocaţie de a fi preoteasă. S‘a sacrificat
pentru cauza Bisericii, pentru cauza catolicismului... nu
pot aşterne pe hârtie tot ce a făcut această femeie pentru
parohie!
271
La 1 februarie 1991, am fost numit paroh iar în 25
martie am fost instalat paroh de către vicarul general,
Părintele Mesaroş Alexandru, viitorul Episcop de Lugoj.
De 1 mai 1991, m‘am mutat la Sarasău, cerând
lichidarea de la serviciul unde am lucrat 15 ani.
După ce m‘am mutat la Sarasău am început munca
pastorală, punând accent în primul rând pe partea
spirituală: predici catehetice, mărturisiri dese, cuminecări
zilnice, devoţiuni catolice, sfântul rozariu,
devotiuni-meditatii de luna martie la S. Iosif, meditatii de
luna mai la Preacurata, la Inima lui Isus în luna iunie, la
Sfântul Sânge a lui Isus în iulie, luna august cu paraclisul,
octombrie cu rozariul solemn, noiembrie pentru
sufletele din purgatoriu; program de prima vineri din
lună în cinstea Inimii lui Isus, mărturisiri dimineaţa şi
seara, vizită lunară la bolnavi şi cei în vârstă care doreau
să se mărturiseasca şi cuminece, în prima duminică din
lună expunerea Sfântului Sacrament după Sfânta
Liturghie de dimineaţa şi adoraţia până după masa când
celebram binecuvantarea cu Sfântul Sacrament al
Euharistiei, pregătirea copiilor pentru Prima Sfântă
Impărtăşanie, s.a.
Pentru a‘i stimula pe credincioşi să se dedice
construcţiei noii biserici parohiale, am hotarît gratuitatea
serviciilor religioase aşa încât, până acum (şi cât voi mai
fi paroh în Sarasău) nu avem nici o taxa pentru botezuri,
cununii, înmormântări, sfinţiri de case noi (sfeştanii),
vestiri,.... La fel, contribuţia anuală a credincioşilor e
benevolă şi se adună când se merge la binecuvântarea
caselor înainte de Bobotează, neexistând „darul crucii"
272
sau alte beneficii. Toate le-am făcut cu ajutorul Bunului
Dumnezeu. Nu e o laudă ci o datorie a păstorului
spiritual. Eu am mers pe ideea: Preotul-paroh nu trebuie
plătit pentru munca sa: părintele spiritual-parohul
trebuie întreţinut de către credincioşi, fiecare după
posibilităţi.

6. M‘am căsătorit în octombrie 1985, când la data de


cinci a lunii, am avut căsătoria civilă la Baia Mare, iar în
26 octombrie 1985 seara, am avut căsătoria religioasă, în
condiţii de clandestinitate, la Părintele Marian Gheorghe
acasă, pe strada Vasile Lucaciu (fosta stradă Baia Sprie,
cum se numea pe timpul comunismului).
Eu am fost îmbrăcat în costumul de mire, dar soţia a
venit îmbrăcată normal şi şi-a luat rochia de mireasă în
casă la părintele, iar după ceremonie s‘a dezbrăcat de
rochia de mireasă şi s‘a îmbrăcat cu ţinuta în care a venit.
Apoi ne-am întors fiecare la casa lui, pentru că masa la
restaurant a fost abia duminică, 27 octombrie; abia după
masa festivă am locuit împreună.
Colegii mei de serviciu au rămas nedumeriţi că nu este
căsătorie religioasă. Mi-au zis: "Cornel, cum se face că, aşa de
religios, de bisericos, şi nu te-ai căsătorit şi la biserică?!". Am
tăcut, luând exemplul Preacuratei Fecioare Maria după
Buna Vestire în faţa nedumeririi Sfântului Iosif....
Soţia, Niculina Roman, din Ferneziu-Limpedea,
născuta în 20 decembrie 1961, nepoata de soră a celor
doi fraţi preoţi, Părintele Alexandru Mesaroş (viitor
Episcop de Lugoj) şi Simion Mesaroş, preoţi din
clandestinitate, s‘a născut într‘o familie foarte practicantă
273
a catolicismului şi de aceea mi-a fost de un foarte mare
ajutor în pastoraţie. A fost un bun exemplu pentru
femeile, mamele din parohie în aducerea copiilor la
Sfânta Liturghie. Mai mult, participa în fiecare zi la
Sfânta Liturghie. La fel, şi copiii noştri au participat la
Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare, dar şi
aproape zilnic la Sfintele Liturghii de seara. (In aceşti
peste 26 de ani de prezenţă a noastră în Sarasău, soţia
mea venea totdeauna înainte de începerea Sfintei
Liturghii, cu o exceptie, într‘o duminică, prin 2012, când
a venit la Sfânta Liturghie cu o întârziere de câteva
minute, din vina mea. Am trimis-o în casa parohială să
aducă dulciurile pe care le ofeream copiilor din biserică
la sfârşitul Sfintei Liturghii, pe care eu am uitat sa le iau.
Mi-a zis să nu încep Sfânta Liturghie până nu vine şi ea,
iar eu am uitat – şi pentru că sunt obişnuit să încep Sfânta
Liturghie la ora fixă, am început.
7. Alte relaţii, dacă se doreşte, pot fi contactat la nr.
de telefon 0755 969256 sau pe adresa de e-mail
cornelmardelean@yahoo.ro.
Adrese: Parohia Greco-Catolică Sarasău, str.
Principală, 502, com. Sarasău, Maramureş sau, Str. Dr.
Pop Victor (fosta Plevnei) nr. 27, Sighetul Marmaţiei,
Maramureş. Transilvania, ROMANIA.
Părintele Cornel M. Ardelean.
Lăudat să fie Isus Christos! Bunul Dumnezeu să Vă
binecuvinteze în toate!

274
Părintele Iacob Feier, protopop de Oaş,
Negreşti/ Ţara Oaşului
Pr. Iacob Feier,
născut în anul 1962 în
localitatea Halmeu jud.
Satu Mare din părinţii
Grigore şi Maria
originari din localitatea
Turţ jud. Satu Mare,
oameni credincioşi
crescuţi cu frica de
Dumnezeu în jurul
Bisericii.
Şcoala primară am
făcut-o la Halmeu iar
prima treaptă a liceului la
Satu Mare şi a doua la
Negreşti Oaş.
Chemarea la preoţie a
fost un factor determinant al vieţii mele. Încă din anii
copilăriei spiritul Bisericii Catolice era mereu prezent în
familia noastră ceea ce m-a format în viaţa credinţei. La
începutul anilor ’80 am început să particip la oficiile
religioase celebrate de preoţii Bisericii Greco Catolice. În
felul acesta l-am cunoscut pe părintele Gheorghe
Marian, părintele Gavrilă Sălăjean, părintele Vasile
Răfan, iar mai târziu pe preoţii: Alexandru Mesaroş (PSS
Mesian), Simion Mesaroş, Lucian Mureşan (ÎP
Arhiepiscop şi Cardinal).

275
La Satu Mare am cunoscut şi participat la serviciile
religioase oficiate la domiciliile lor pe părintele Paul
Sever, însă cel mai des participam la oficiile părintelui
Gheorghe Marina şi ale părintelui Vasile Gavriş.
Într-o asemenea trăire profund creştinească a Bisericii
Greco Catolice aflate în suferinţă am simţit dorinţa de a
mă implica tot mai mult în viaţa Bisericii ceea ce mi-a
insuflat şi dorinţa de a mă pregăti mai profund prin
cunoaşterea adevărului despre Biserica Greco Catolică.
În anul 1985 sub îndrumarea părintelui Alexandru
Mesaroş (PSS Mesian) am început studiile teologice,
într-o primă instanţă în forma de cultură teologică, însă
la puţin timp în vederea hirotonirii ca preot în Biserica
Greco Catolică.
Studiile se făceau într-o discreţie totală raportată nu
numai la factorii externi ci chiar şi la cel familial. Ulterior,
după primul an de studii, evident am comunicat acest
fapt şi soţiei mele, care în mod surprinzător a fost întru
totul de acord.
Hirotonirea trebuia să se producă în primăvara anului
1989 luna martie, însă datorită unor probleme personale
ale PS Alexandru Todea, s-a amânat.
Evenimentele parcurse pe întreg anul 1989 păreau să
vestească şi pentru poporul român ceva mai deosebit aşa
că am fost amânat pe tot parcursul anului. O părere
personală pe care am nutrit-o tot timpul era şi aceea că
aceste amânări erau şi un exerciţiu de verificare a
vocaţiei.
Hirotonirea s-a produs la data de 29 iulie 1990 la Baia
Mare, la Statuia Ostaşului Român de către PS Alexandru

276
Todea asistaţi de Episcopii Lucian Mureşan, Gheorghe
Guţiu şi mai mulţi preoţi.
Activitatea pastorală am început-o în parohia Târşolţ,
însă nu chiar în forma libertăţii ci cu foarte multe
obstacole şi dificultăţi din cauza presiunii extraordinare
care s-a abătut asupra întregii Biserici Greco Catolice atât
pe plan confesional din partea Bisericii Ortodoxe cât şi
pe plan social din partea partidelor politice extremiste
formate după revoluţie.
Am slujit în parohia Târşolţ între anii 1990-1995, timp
în care am construit o biserică şi o casă parohială.
În anul 1994, 21 februarie am fost numit protopop al
districtului Ţara Oaşului. Din această postură m-am
simţit responsabil să mă implic în reconstrucţia tuturor
parohiilor din Ţara Oaşului.
În primăvara anului 1994 am solicitat şi obţinut un
teren pentru construirea unei biserici în oraşul Negreşti
Oaş. În acelaşi an a fost sfinţit locul de biserică iar
construcţia acestei biserici a durat până în anul 1998 când
a fost sfinţită de către ÎPS Lucian Mureşan şi PS Ioan
Şişeştean.
În această perioadă am fost alături de fratele Mihai la
construirea bisericii din Prilog, alături de părintele
Gheorghe Lohan la construcţia bisericii din Boineşti şi
de părintele Tămaş Vasile la cea din Trip-Bixad. În anul
2003 am obţinut şi la Turţ un teren pentru construcţia
unei biserici pe care am finalizat-o în anul 2008 când PS
Vasile Bizău a sfinţit-o.
Pr. Iacob Feier, Negreşti/Oaş în Octombrie, 2016.
Parohia „Sfânta Treime”, Str. Unirii nr. 25, 445200
Negreşti/Oaş, jud. Satu Mare, România.
277
Perioada de „libertate”, din Decembrie, 1989,
până în prezent (2016), cu subetape

Părintele Grigore Dogaru

După 300 de ani, din


care 42 ai catacombelor şi
pe jumătate tot atât, tot de
persecuţie, dar în
„libertate” Providenţa nu
ne-a uitat, ne-a trimis şi ne
trimite suflete curate,
suflete de chemare şi
binecuvântare, de preoţi şi
credincioşi dăruiţi lui
Dumnezeu şi sunt deja
mulţi aceştia, deşi nu toţi,
câţi ar trebui să fie, dar
sunt, preoţi de chemare, nu de meserie! Unul din aceştia
a fost părintele Grigore Dogaru (3 Febr. 1921- 20 Febr.
2009), din Moişa/Mureş. Un preot umil, aşa cum cere
Mântuitorul, care şi-a urmat neobservat drumul
calvarului său în procesiunea martirilor Bisericii Unite.
Tânărul seminarist nu şi-a dorit decât să fie hirotonit
şi să servească misterul divin la altarul bisericii sale din
Moişa, biserică de lemn, graiul poporului nostru de pe
vremea când codrii bătrâni, resturi ale Pădurii Hercinice
acopereau Ardealul. Aşa, tânărul preot sfinţit în 1947,
avea idealuri mari; voia o biserică mândră, din piatră, în
278
care să încapă, comod şi plăcut, toţi credincioşii parohiei
sale, pentru care bătrâna biserică de lemn ajunsese
neîncăpătoare. L-a prins însă anul de urgie 1948, care l-a
alungat şi din biserica de lemn a stră-strămoşilor săi. Dar
înainte să plece din ea, ca un cor de Serafimi s’au adunat
credincioşii lui în jurul altarului cinstind Sfânta Taină
într’un „Ceas cu Isus ”devenind de „n” ori câte 24 de
ceasuri cu Isus şi cu Maria prin rozar şi ceasuri de
rugăciune şi adoraţie, de zi şi noapte, până la izgonirea
totală! „Degeaba au fost toate...”! – şi-au spus unii. Chiar aşa?
Copleşiţi de mizeriile vieţii cotidiene, azi mai rău decât
ieri, ieri mai rău decât alaltăieri şi parcă tot aşa, fără
perspectiva ca lanţul să se curme, încovoiaţi şi gârboviţi,
cu privirea mereu îmbătrânită spre pământ, în loc să fie
ridicată spre cer, trecem ani, ba zeci, ba chiar secole pe
lângă semnele ce ni le dă Domnul, fără să le băgăm în
seamă, fără să le bănuim măcar. Dar Bunul are răbdare
şi timp, numai noi nu avem nici de unele şi când cu
nuieluşa, când cu busuiocul, mereu ne face atenţi, dar
noi... Cum uităm şi cum ne facem ureche şută la
cuvintele Lui: „Căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
celelalte toate vi se vor adăuga vouă” (L.12, 31)
Părintele Dogaru a pornit pe Calea Calvarului. 42 de
ani a servit în catacombe, în singura casă cu stuf, mai
rămasă în Moişa, pe care a numit-o: „Coliba
Viflaimului nostru” vrednică de-a fi păstrată şi îngrijită
ca muzeu!
A venit „ revoluţia” şi părintele Dogaru ajuns aproape
septuagenar s’a văzut descătuşat, inima lui râvnea după
un altar „adevărat”, într’o biserică încăpătoare. La vârsta
279
de 78 de ani şi-a văzut visul vieţii împlinit, iar Domnul
i-a dat viaţă lungă să şi’l vadă şi să’l trăiască. Fosta-a
„degeaba” rugăciunea de ceasuri şi ceasuri...?
Cu ajutor din Vest şi cu ajutorul credincioşilor săi, a
construit biserică de piatră în Moişa, pe terenul oferit de
socrii săi, începută în 1994 şi terminată în 1998, cu
hramul: „Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare
Maria” sărbătoarea de la 8 Decembrie şi sfinţită în 22
August, 1999, de către Preasfinţitul Lucian. În curte a
ridicat şi grota Fecioarei de Lourdes, Regina Sfântului
Rozar. Paralel cu construcţia din Moişa, a mai găsit
„mălai” şi a transformat şi o casă din Târgu Mureş, în
cartierul „Unirii” în biserică, pe care a sfinţit-o în 1997,
cu hramul: „Regina Sfântului Rozar”, sărbătoarea de la 7
Octombrie. Acestei biserici „i-a dat” şi casă parohială!
Activitatea părintelui Dogaru este particulară, dar nu
singulară şi care se încadrează în general.
***

Părintele Groşan
Dumitru/Călineşti/Maramureş pe Cosău

„ Fericiţi...
- cei întristaţi...
- cei flămânzi şi însetaţi după dreptate...
- cei prigoniţi pentru dreptate, căci...
- sunteţi când vă vor batjocori şi vă vor prigoni şi minţind vor
zice tot cuvântul rău împotriva voastră pentru mine
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este la ceruri.”
(Matei,Fericirile,5,112)
280
Groşan Dumitru,
născut la 6 noiembrie
1948 în localitatea
Căşeiu, judeţul Cluj,
din părinţii Dumitru
şi Laurenţia, foşti
greco-catolici.
Şcoala generală în
sat, liceul ”Andrei
Mureşanu” în Dej şi
trei ani la Facultatea
de Ştiinţe economice din Cluj. La un moment dat am
cunoscut un seminarist de la Seminarul teologic din Cluj
şi gândurile mele s-au schimbat. Am urmat Institutul
Teologic (ortodox) din Sibiu.
Mama mea era verişoară primară cu părintele
Prunduş Augustin Silvestru (unchiu Silviu) iar în sat
eram vecin cu casa canonicului Nicolae Pura. Îmi place
să cred că divinitatea a avut ceva de spus în alegerea mea
pentru că la sfârşitul lui octombrie 1948, după arestarea
episcopilor greco-catolici, aceşti doi preoţi au venit în
satele din jur şi au ţinut un ciclu de predici, îndemnându-i
pe oameni să nu-şi părăsească credinţa. Maică-mea –
însărcinată cu mine – a rămas aşa de impresionată, încât
a zis: ”Dacă am un fecior, popă îl fac”. Aşa că am ajuns
preot, deşi voiam să mă fac economist.
Plecarea la Sibiu a fost cu aprobarea părintelui
Prunduş, care – corespondând cu Patriarhul Justinian
Marina – era convins de acesta că Unirea cu Roma se va
face foarte curând. ”Vine Atenagora la Bucureşti, de aici
281
mergem la Roma şi facem Unirea şi apoi teologii n-au decât să-şi
bată capul” îi scria Justinian Părintelui Prunduş. ”Până
termini tu Institutul se face Unirea” – îmi zicea Părintele.
Doar că împreună cu Justinian se pare că a mers la Roma
şi Dumitru Stăniloaie, care a împiedicat realizarea ei.
Dacă ar fi fost totuşi să fie...
La Sibiu am întâlnit foarte mulţi tineri care erau în
secret greco-catolici sau simpatizau cu catolicismul. Pe
unii dintre ei îi voi regăsi după 1990 în reînviata Biserică
Română Unită cu Roma. Aveam discuţii aprinse asupra
unor teme care divizau cele două confesiuni iar unii
profesori bănuiau sau ştiau că sunt asemenea studenţi,
dar pentru că nu se întrevedea posibilitatea reapariţiei
acestei Biserici, nu păream periculoşi aşa că ne lăsau în
pace.
Am fost hirotonit preot la 6 august 1977, de către IPS
Arhiepiscop Teofil Herineanu (fost preot greco-catolic),
în (la momentul acela) fosta catedrală greco-catolică
”Schimbarea la Faţă” din Cluj. Am ales parohia
Călineşti-Maramureş, fostă parohie greco-catolică.
În parohie aveam un preot greco-catolic, Nemeş
Vasile, cu care am colaborat foarte bine. Când a murit în
20 martie 1989, înmormântarea a fost făcută de preoţii
greco-catolici în frunte cu Pr. Lucian Mureşan, viitorul
cardinal. Protopopul ortodox de Sighet a aflat abia după
câteva luni de această ”manifestare greco-catolică
deschisă.
În cei 12 ani de pastoraţie “ortodoxă”, până în 1989,
am avut câteva probleme cu acest protopop care ”nu ştia
de ce confesiune” sunt. Mi-a făcut câteva rapoarte la
282
Episcopie (noroc cu IPS Teofil care cred că m-a protejat,
deşi declara odată că atunci când iau cuvântul la şedinţele
cu preoţii îl ”trec fiori” prin şira spinării) şi cred că şi la
Securitate, pentru că am fost chemat de câteva ori la
Primăria din sat unde a trebuit să dau declaraţii pentru
luările de cuvânt de la şedinţele cu preoţii. Odată a
trebuit să spun de unde am broşura – dactilografiată –
cu cele ”Şapte cuvinte pentru tineri” ale lui Gheorghe
Calciu Dumitreasa, de care aflaseră de la un coleg
binevoitor. Evident, cu toate insistenţele, m-am făcut că
am uitat de la cine am primit-o..
În protopopiatul Sighet exista un puternic curent
greco-catolic. Activitatea preoţilor greco-catolici
clandestini, a surorilor Maicii Domnului, sora Olga
întreţinuse acest curent. Erau apoi preoţi care fuseseră
obligaţi să treacă la Biserica Ortodoxă, dar care
menţinuseră în parohiile lor un sentiment catolic
puternic şi devoţiunile catolice, ajutaţi de soţiile lor. Îmi
amintesc cu drag de pr. Cupcea Salviu de la Strâmtura,
Dăncuş Grigore de la Bârsana sau Opriş Ilie de la
Sarasău şi de soţiile lor Am intrat în acest cerc al lor, nu
numai eu. La un moment dat, discutând cu părintele
Filip Onisim de la Giuleşti, am făcut o listă cu preoţii
care ar fi gata să treacă la catolicism dacă s-ar ivi ocazia
şi din cei 70 de preoţi ai protopopiatului, am fost aproape
siguri pe 35 dintre ei! N-a fost deloc aşa...
În decembrie 1989, după vizita lui Gorbaciov la
Roma, am discutat cu corul parohiei şi l-am pregătit să
cânte ”ca înainte”, dar numai când le voi spune eu.
”Crezul” catolic însă l-am rostit începând cu prima
283
duminică din decembrie. Mai târziu, am auzit că se
vorbea prin sat că ”trecem la catolici”. În 22 decembrie,
după fuga lui Ceauşescu, ne-am adunat toţi la biserica din
Susani, şi le-am spus: ”Eu sunt greco-catolic, dvs aţi fost
greco-catolici, avem două biserici, cine vrea, să vină cu
mine, cine nu, rămâne ortodox”, unii la o biserică alţii la
cealaltă N-a zis nimeni că vrea să rămână ortodox. L-am
anunţat pe viitorul episcop Lucian Mureşan – pe care-l
cunoşteam de mai demult – că la Călineşti există o
parohie greco-catolică.
În aceeaşi zi am discutat cu colegul meu de la Giuleşti,
care provenea dintr-o familie ortodoxă, şi care mă
anunţa că şi el a trecut la greco-catolici. Dintre cei de care
eram siguri că vor trece la catolici nu ne-a urmat nici
unul. Doar foştii preoţi greco-catolici menţionaţi mai
sus, dar care erau deja pensionari.
Aici trebuie să fac o paranteză.
În acele zile din decembrie, cum primarul plecase din
sat, oamenii au încercat să aleagă un altul, dar – au spus
ei – ”fără comunişti”. Or, numai popa nu era comunist,
aşa că m-au ales ”primar”, ”funcţie” în care am stat două
săptămâni şi apoi m-am retras. În acest timp a venit o
delegaţie de la Baia Mare, care încerca să ne convingă să
facem un fel de Asociaţie a agricultorilor liberi. Eu am
insistat ca CAP-ul din localitate să fie desfiinţat, pentru
că ştiam bine cum a fost înfiinţat. Am avut susţinerea
oamenilor din sat şi o noapte întreagă am tot parlamentat
pe această temă, eu insistând pe faptul că trebuie să-i
întrebăm pe oameni dacă mai vor CAP sau nu. Am fixat
o adunare populară pe 11 ianuarie 1990. Delegaţia n-a
284
mai venit în ziua respectivă, probabil ştiind cum se va
termina. Eu îmi dădusem demisia înainte de ziua
respectivă, dar noul primar, dna Şerba Maria, m-a rugat
să discut eu cu oamenii ca să nu se producă tulburări.
Aşa că i-am întrebat scurt pe oameni dacă vor să mai
trăiască în CAP sau nu. Toată lumea a strigat: ”Fără
CAP”. Cred c-a fost primul CAP desfiinţat din ţară.
Cum CAP-ul avea o fermă de vaci şi oi, oamenii au
hotărât să se vândă şi cu banii obţinuţi să se construiască
o biserică nouă. Zis şi făcut. Doar că în câteva zile
animalele – fără mâncare şi apă, pentru că îngrijitorii
plecaseră – au început să slăbească şi să moară şi banii
n-au fost până la urmă cei scontaţi, dar s-au depus în
conturile parohiei. Oficialii politici, împreună cu
protopopul ortodox încercau să mă forţeze să le dau
banii, pe motiv că CAP-ul avea datorii la stat. Le-am spus
că atunci când se rezolvă toată problema financiară a
CAP-ului – avusese o mulţime de lucruri, maşini,
tractoare, motoare, etc...care dispăruseră – le dau şi eu
banii. La un moment dat protopopul ne-a blocat contul
din bancă. M-am urcat într-o dubă de transportat mineri
împreună cu vreo 50 de bărbaţi şi am mers la
Procuratura din Sighet şi la Protopopiat. Până la urmă
ne-au deblocat contul. Trebuie menţionat că în acele zile
banii se devalorizau rapid şi în final n-am putut cumpăra
mare lucru pentru biserica proiectată.
A început o campanie împotriva mea şi pe linie
bisericească. Protopopul Oprişan m-a acuzat că i-am
trecut pe oameni cu forţa la catolicism. Aşa că la Rusaliile
din 1990, le-am cerut oamenilor să-mi dea fiecare familie
285
o hârtie din care să rezulte câte persoane sunt şi câte din
ele se declară greco-catolice. Într-o săptămână au rămas
ortodoxe doar 11 persoane: familia contabilei CAP-ului
şi sora ei, în total 7 persoane, şi câte o persoană din alte
4 familii. Campania a continuat, am fost acuzat că am
desfiinţat CAP-ul din Călineşti, că am vândut Ardealul
ungurilor, şi multe altele, aşa că la recensământul din
1992 s-au decalat ortodoxe 80 de persoane (aveam
sursele mele la primărie). La Directia de Statistică
aproape că au dublat numărul ortodocşilor, astfel că
oficial eram 1262 de greco-catolici şi 154 de ortodocşi.
Au început şi procesele.
La Călineşti erau două biserici de lemn, monumente
istorice, foste greco-catolice, dar întabulate pe ortodocşi,
prin 1970 şi ceva. Le ceream ortodocşilor să fie de acord
să întabulăm o biserică pe noi şi cealaltă să le rămână lor.
Au refuzat.
O nouă paranteză.
O delegaţie de la Baia Mare, probabil de la Prefectură,
încerca să mă convingă să cedez o biserică ortodocşilor.
Degeaba le spuneam că le dau în momentul în care
suntem proprietari pe cealaltă, se făceau că nu aud.
Dialogul a decurs cam aşa:
„Aveţi două biserici”, spuneau.
„Da. Când suntem proprietari pe o biserică, le-o dăm
cealaltă ortodocşilor. Apoi, şi în Budeşti sau Sârbi sunt
câte două biserici, ortodocşii de acolo dau una
greco-catolicilor, c-au fost ale lor amândouă?”.
„Bisericile sunt ale poporului”, îmi răspundeau.
„Dar în Călineşti ale cui sunt?”.
286
„Da, dar dvs aveţi două Biserici”...şi tot aşa...
În treacăt fie spus, le-am mai zis: “Episcopul meu
celebrează Liturghia în parcul oraşului Baia Mare, la fel
şi în alte oraşe din ţară, dar pe Dvs nu vă interesează asta,
vă deranjează faptul că o mână de oameni din Călineşti
nu celebrează în biserică? Cum poate fi mai importantă
mâna asta de oameni ortodocşi decât cinci episcopi
greco-catolici şi alte zeci de preoţi care celebrează afară
sau pe unde pot?”
Am început un proces pentru anularea întabulării,
pentru că nu s-a făcut conform legii – moştenire,
sentinţă judecătorească sau cumpărare – ci în baza unui
bilet, scris de mână, al preotului paroh de atunci (şi
probabil al unui ordin venit de sus), dar nu în baza legii.
Am pierdut la toate instanţele, deşi părintele Filip a
câştigat la Giuleşti în baza aceleaşi legi, la Curtea de Apel
din Suceava. “Pe noi nu ne interesează, noi avem altă
practică juridică” a spus avocata ortodocşilor când am
prezentat în instanţă Sentinţa pentru Giuleşti. Călineştiul
era, probabil, într-o altă Românie din moment ce o lege
valabilă la Suceava nu era şi în Sighetu-Marmaţiei!
Trebuie de asemenea să mai menţionez că şeful
Departamentului Cultelor, era din Călineşti, părinţii lui
locuiseră mai sus de casa parohială şi uneori când venea
acasă, trecea şi pe la mine. Mi-a văzut biblioteca şi a
constatat că “aveţi foarte multe cărţi greco-catolice”
(cumpărasem biblioteca părintelui Mariş de la Budeşti,
fost preot greco-catolic) iar altă dată mi-a văzut pe perete
un medalion cu Papa Ioan Paul al II-lea. “Să-l daţi mai
încolo, după dulap, să nu se vadă”, mi-a spus. La
287
următoarea vizită îmi reproşează că nu l-am ascuns, dar
n-am simţit nici o urmare a cestor vizite. Doar că după
1990 n-a mai fost deloc aşa de binevoitor, deşi i-am cerut
să mijlocească între noi şi ortodocşi.
În paralel au început şi ortodocşii procesele. Ne-au
dat în judecată pentru o biserică, pe motiv că noi avem
două, iar după vreo 3 săptămâni şi pentru cealaltă, pe
motiv că sunt proprietari tabulari. Primul proces l-am
pierdut pe toată linia. La Curtea de Apel Cluj sentinţa
spunea că trebuie un Acord între cele două culte, potrivit
legii 126/1990 (parcă). Cum eram 90% greco-catolici,
ortodocşilor nu le convenea nici un acord. Ca să-i aduc
la discuţii şi să încheiem un acord am fost obligat să fac
greva foamei cinci zile. Ministrul Cultelor (Fonta, din
Călineşti) a trimis un reprezentant cu un foarte alambicat
Acord, pe care am refuzat să-l semnez. Părintele Onisim,
protopop de Sighet la momentul respectiv a formulat un
alt Acord mai simplu, pe care l-am semnat şi eu şi
reprezentanţii celor două confesiuni. Delegatul de la
Bucureşti a refuzat, pe motiv că acordul s-a semnat sub
presiune. Ce-i drept, cât timp am făcut greva foamei
aproape tot satul a fost în picioare. Dar presiune n-a fost.
În aceeaşi noapte câţiva curatori au plecat cu Acordul la
Curtea de Apel din Cluj pentru că aveam a doua zi
procesul pentru a doua biserică. Şi ce să vezi? Curtea
decide că în cazul Călineşti “nu e nevoie de Acord”, şi
iar am pierdut. Aceeaşi instanţă, două practici juridice
diferite. De fapt, judecătorilor nu le păsa de lege, ei
dădeau dreptate totdeauna ortodocşilor, oricât de
flagrant ar fi trebuit să încalce legea. Câştigarea
288
proceselor de către ortodocşi cu orice preţ era cuvântul
de ordine în Justiţia din România!
Un avocat de-al nostru, întâlnit în Cluj, îmi
recomandă să încep un alt proces în baza Legii cultelor
din 1948, care era încă în vigoare, şi care stătuse la baza
desfiinţării Bisericii greco-catolice. Legea spunea că dacă
într-o localitate cel puţin 75% dintre credincioşi trec la
un alt cult, toate bunurile trec de drept în proprietatea
noului cult. Constatarea, însă, trebuia făcută de
Judecătoria locală, în cazul nostru, la Sighet. Încep
procesul şi prezint adeverinţa de la Statistică unde spune
negru pe alb că ortodocşi sunt 154 de persoane iar
greco-catolici 1262. Am crezut că e simplu pentru un
judecător să constate că suntem peste 75% şi că se poate
termina din prima. M-am înşelat. După luni de amânări
am pierdut la Sighet. Am câştigat la apel la Baia Mare şi
dosarul s-a întors din nou la Sighet. De data asta
judecător era o unguroaică, dna Varady. “Asta trebuie să
fie imparţială”, mi-am spus. Dar am pierdut din nou.
Credeam că înnebunesc. Am câştigat din nou la Baia
Mare, ortodocşii au făcut apel la Curtea din Cluj dar
preotul ortodox a plecat din parohie şi n-a motivat
recursul nici după vreo 8 luni. Asta a fost salvarea
noastră, pentru că în final am câştigat, după mai bine de
8 ani, de procese, deşi li s-au mai dat ortodocşilor încă
două termene şi nu ştiu cum s-ar fi terminat dacă
recursul era motivat la timp. Încrederea mea în Justiţia
din România este mai mult decât la pământ! Şi ceea ce se
întâmplă cu alţi fraţi preoţi aflaţi în procese, îmi dă
dreptate sută la sută şi în prezent.
289
După ce am câştigat le-am transmis ortodocşilor că-i
las să intre în ambele biserici, când suntem noi într-una
ei să fie în cealaltă, dar au refuzat şi şi-au construit o
biserică nouă.
Denigrat de ierarhii ortodocşi pe la radio, tv, Europa
liberă, ziare, etc... mai menţionez că nici măcar ierarhii
noştri nu ştiau situaţia exactă de la Călineşti, pentru că nu
ştiau ce să le răspundă ortodocşilor când se întâlneau în
Comisia mixtă şi-mi reproşau că li se “scoteau ochii” cu
Călineştiul (în treacăt fie spus, IPS Lucian m-a sfătuit să
ies din biserici şi să le las ortodocşilor!). Deşi era foarte
simplu: Dacă la Călineşti, unde suntem 90%, n-avem
dreptul nici măcar la o biserică, fostă a noastră, ce să
spunem despre locurile în care suntem mai puţini? În
parohiile unde greco-catolicii erau cam ca şi ortodocşii
de la Călineşti, ei n-aveau voie nici să ridice capul, nu să
emită pretenţii la o biserică, fostă a lor, şi nefolosită pe
deasupra. Şi dacă în Călineşti sunt două biserici, în
aproape toate satele din Maramureş erau câte două, deci
ce pretindeau ortodocşii la Călineşti, trebuiau să pună în
practică peste tot. Dar pentru ei “ce-i al tău e al meu şi
ce-i al meu e numai al meu”.
Părintele Dumitru Groşan din Călineşti/Maramureş
(geografico-„istoric”).
„Nu ştiu daca e bine, dacă merit sau daca ar trebui să fiu
mentionat într-o carte alaturi de cei care au suferit efectiv pentru
Biserică. N-aş vrea să se simtă jigniţi alăturându-le lor un preot
care a venit de la ortodocşi. Ceea ce am ”suferit” eu nu se compară
cu suferinţele celorlalti. Pe de altă parte mă bucur c-am putut pune
umărul – atât cât mi-a stat în puteri – la reconstrucţia BRU, o
290
socotesc o perioadă de har şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a
oferit această oportunitate.” Părintele Groşan prin însăşi
această mărturisire de smerenie se oglindeşte în cuvintele
Sfântului Petru:
„Podoaba voastră să nu fie cea exterioară (...), ci firea
lăuntrică a inimii, cu podoaba netrecătoare a unui suflet
blând şi paşnic, care este de mare preţ în ochii lui
Dumnezeu.” (1 Petru 3,4).
***

Oare aşa trebuie să fie?


La câţiva ani de la „revoluţia” din Decembrie, 1989,
greco-catolicii, ieşiţi din catacombele în care’i aruncaseră
„fraţii” ortodocşi în 1948, la comanda Moscovei, au
început să’şi construiască biserici. Au fost obligaţi la
aceasta, căci bisericile lor, ridicate de ei sau de stră,
strămoşi, le-au fost confiscate abuziv de către „fraţi” în
1948, cu ajutorul statului comunist. La ieşirea din
catacombe, în Decembrie, 1989, „fraţii” n’au mai vrut
să’i recunoască, pe greco-catolici, cu tot decretul lege nr.
9 din 30 Decembrie, 1989 prin care se abroga odiosul
decret 358 din 1 Decembrie, 1948, care desfiinţa Biserica
Română Unită, pentru ca să nu le restituie ceea ce le-au
furat. Situaţia de fapt i-a obligat, pe greco-catolici să se
apuce de construit biserici, chiar şi cu buzunarele goale,
căci nu’şi mai puteau ţine la infinit serviciile divine sub
cerul liber sau localuri necorespunzătoare, ca săli de
clasă, sau sport, din şcoli, cămin cultural, şuri, grădini,
291
cimitire ş.a Şi-au obţinut libertatea, dar după cum
spunea, în Ian.-Februarie,1990, părintele Ciungan din
Bucureşti: „suntem atât de liberi încât şi liturghiile ni le servim
sub cerul liber”!
Spre a nu fi mai prejos, mai ales în ochii credincioşilor,
„fraţii” s’au apucat şi ei de construit biserici, deşi în multe
locuri, doar din spirit de concurenţă. Intrasem deja în
societatea concurenţei, sau cumva, nu?...
Desigur, mai ales la oraşe se simţea nevoia, deoarece
cartierele noi, socialiste, nu aveau biserică de nici un fel,
credincioşii se foloseau de cele din centru, rămase de la
regimurile trecute „esplotatoare.” Acestea însă sunt sau
erau departe, căci „microraioanele” tovărăşeşti cu
„blocuri” s’au „dezvoltat” la marginea oraşelor burgheze,
în care „centrul civic” era grupat în jurul bisericii lângă
care era primăria înconjurată de clădirile oficialităţilor şi
locuitorii oraşului.
Construirea de biserici de către „fraţi” în spirit de
concurenţă este evidentă mai ales la sate unde „biserica
furată” este mult prea de ajuns pentru credincioşii
deveniţi ortodocşi care o frecventează doar „de ochii
lumii” la marile sărbători, dar...„nu ne lăsăm”! – şi iacă aşa,
în Transilvania noastră frumoasă şi bogată, – după care
s’au luptat în decursul secolelor atâţia principi şi regi şi
împăraţi, de la Traian încoace, – a apărut un peisaj nou,
cu mai multe biserici, de nevoie şi de, ne-nevoie, într’un
sat mic, înmulţite ca ciupercile după ploaie!
Să zicem că nu e rău, dar odată ne-a fost dat să auzim
replica revoltată unui şofer: „amu aieştia, mama lor de
tâlhari, nu mai ştiu numa să construiască beserici! Mai bine ar face
292
drumuri ca lumea, în loc să să întreacă a băga banii în beserici”!
(care sunt prea destule, voia să zică omul amărît).
Pe moment am rămas contrariaţi de spusele şoferului,
dar cu timpul, pătrunzând realitatea „postdecembristă”
am ajuns să’i dăm dreptate. Pentru o dezvoltare nu
numai „armonioasă” ci absolut de bază, România are
imperios nevoie de căi de comunicaţie, de drumuri şi
şosele moderne de care duce acută nevoie, căci fără o
asemenea reţea, nu se poate dezvolta o economie cât de
cât normală, ori economia României anului două mii...
şaisprezece, din acest punct de vedere este absolut
anormală.
Dar dacă „în trecut” biserica era în centrul aşezării, azi,
unde se construieşte o biserică nouă, o să o vezi la
marginea satului, sau într’un loc „invizibil” şi atunci poţi
să ştii că este o biserică nouă greco-catolică, pentru care
oficialităţile obligate oarecât să dea un teren de
construcţie, „ca să se scape de ei” le-a dat undeva...În
vreme ce o biserică nouă, tronează cam pe centru sau
într’un loc respectabil, poţi fii sigur că este biserica
ortodoxă, sau chiar penticostală sau a altor secte,
construită după revoluţie. Doar pentru biserica
greco-catolică nu se găseşte loc. Cazul concret, din
Oraşul Victoria, oraşul comunist, proiectat fără biserică,
în care după revoluţie au apărut în centru, mai multe
biserici, (trei? biserici ortodoxe), una frumoasă,
(meritoriu!) şi altele ale „pocăiţilor” apăruţi şi ei, după
revoluţie, ca ciupercile după ploaie. Numai
greco-catolicii, cei care au „sfinţit” oraşul comunist, timp
de 42 de ani cu sfânta liturghie de catacombă, nu au
293
dreptul nici după un sfert de secol, la o biserică pentru
Domnul!
La cerere li s’a dat un loc, total necorespunzător, nu
numai pentru faptul că este la marginea oraşului, în zona
gunoaielor şi a coteţelor ci şi pentru că este mlăştinos,
deci impropriu pentru o asemenea construcţie. Se
înţelege că l-au refuzat şi în consecinţă...
Un alt exemplu este în Negreşti/Oaş, unde frumoasa
biserică greco-catolică, a strămoşilor, azi furată, aşezată
pe o mică colină în centrul satului (azi oraş) se vede în
toată depresiunea Ţării Oaşului. Dar, din spirit de
frondă, am mai construit o „bazilică” bizantină, în chiar
centrul aşezării, care nu se mai vede de la distanţă, dar,
„stă în piciorul” ori cui trece, doar, prin Negreşti. Cât de
necesară era această „bazilică” la numărul „mare” de
credincioşi ce frecventează casa Domnului în zilele de
duminică şi sărbători, este un răspuns simplu: puţini!
Biserica furată ar fi fost prea de ajuns, căci, mulţi, chiar
foşti greco-catolici, obişnuiţi cu „comoditatea” din
perioada comunistă de-a nu mai merge la biserică, se
declară ortodocşi, pentru că... este mai comod, a nu fi
„obligat” a merge duminica la biserică, ci a sta liniştit
acasă!...
Dar a dat Domnul, în Negreşti, un preot de chemare,
nu de meserie, care a construit biserică pentru năpăstuiţii
greco-catolici, care o fac plină, duminică de duminică!
Doar că biserica este aşezată undeva, de nu o vede
nimeni cu atât mai puţin unul care vine în Negreşti şi
dacă nu ştie că este, atunci „nu există” căci nu se vede...

294
Asemănătoare este situaţia la Boineşti, tot în Ţara
Oaşului, unde biserica greco-catolică, construită tot de
un preot de chemare, nu de meserie, părintele Gheorghe
Lohan, este „dosâtă” de „nu să vede de nicări” deşi este în
mijlocul satului. O vezi doar când aproape ai trecut pe
lângă ea, dar există, frumoasă şi binecuvântată, în vreme
ce biserica furată, refăcută, în anii şaizeci, pe acelaşi teren
alunecos, „ca să să vadă din tătă Ţara Oaşului” este
frecventată la fel ca şi în alte părţi, de românii, dureros! –
din ortodocşi, deveniţi pocăiţi, sau indiferenţi faţă de
problema religiei, a credinţei, a vieţii spirituale, a legilor
lui Dumnezeu!
Un alt exemplu complex îl oferă Săpânţa din Ţara
Maramureşului şi altele de pe întreg cuprinsul
Transilvaniei, dar vorba unui alt prelat, de data aceasta
„de-al nostru” greco-catolic: „dacă suntem în planul lui
Dumnezeu, atunci vom dăinui”! – şi se pare că suntem, cu
toate că încă „ne găsim în Vinerea Mare! Dar după ea vine
Învierea”! PSS Ioan Suciu, în închisoarea din Sighet în
1953.
***

295
Încercare de Concluzii.
Pe baza materialului prezentat, credem că suntem
îndreptăţiţi a încerca a trage câteva Concluzii, de linii
generale:
- imensul rol de formare şi creştere a unui autentic
suflet creştin, în familie prin modelul şi acţiunea
părinţilor pentru şi faţă de copii.
- puterea credinţei, ne-o dovedeşte din plin nu numai
literatura închisorilor comuniste din toate ţările, ci şi
hirotonirile întru preoţi a unor bărbaţi tineri sau mai
puţin tineri, chiar cu familie grea şi destule
responsabilităţi, cunoscând riscul ce şi’l asumau prin
celebrarea în clandestinitate, un afront direct la adresa
regimului ateu, de teroare, care le putea aduce nu numai
închisoarea, ci chiar şi execuţia, fără nici o judecată! Şi
totuşi au făcut-o, din tăria credinţei curate şi adevărate, a
chemării şi a dragostei pentru Christos şi suflete, iar El a
protejat Biserica nelăsându-o să fie ucisă.
- imensul rol pe care l-au avut şi l-au jucat în această
luptă pentru Christos şi credinţă, femeile, soţiile acestor
preoţi, preotesele din clandestinitate. Dacă mamele
acestor preoţi ai catacombelor i-au format de copii, în
dragostea Sfintei Treimi, soţiile le-au stat alături, uneori
chiar mai curajoase decât ei înşişi, în momente grele şi
nu există unul din preoţii catacombelor care să nu
sublinieze aportul adus la reuşite şi susţinerea muncii sale
ca preot, al soţiei, a preotesei lui. În aceasta se oglindeşte
şi cinstea pe care Biserica catolică o acordă femeii prin
Sfânta Fecioară Maria, model pentru femeile tuturor
296
timpurilor. Este o binecuvântare răsfrântă asupra fiecărei
femei creştine, iar preotesele de chemare stau în fruntea
lor.
- catacombele româneşti ale sec.XX, cu
clandestinitatea lor asupra căreia plana în fiecare
moment primejdia, au devenit nu numai „şcoală” de
suflete creştine ci şi platforme de lansare a sacerdoţilor
BRU, de care aceasta avea nevoie, mulţi din preoţii din
clandestinitate s’au format, spre preoţie, frecventând o
catacombă. Avem un asemenea preot chiar botezat
într’o catacombă!
- Oare toată această experienţă, de o jumătate de veac
nu trebuie încadrată în practica „postdecembristă” a
„ieşirii la lumină” a BRU, ca deosebit de valoroasă, ca
identitară pentru BRU, care prin practicile catolice şi
nicidecum bizantine, a supravieţuit?!?
Spirite Sfinte, rămâi cu noi şi ne mântuieşte!
Bibliografie:

- Bota, Ioan; Ioniţoiu, Cicerone: Martiri şi


Mărturisitori ai Bisericii din România * Biserica română
unită cu Roma, Greco-Catolică* Biserica
Romano-Catolică. Ed. Patmos, Cluj, 1998.
- Bucur, Ioan Marius: Culpa de a fi greco-catolic,
Procesul Episcopului Alexandru Rusu (1975) Ed.
Argonaut/Mega, Cluj-Napoca, 2015
- Feier, Jacob: Amintiri, Meditaţii, Reflecţii. Ed. Mega,
Cluj-Napoca, 2004.
- Feier, Jacob: Creştinismul Catolic în Ţara Oaşului,
Colecţia Reconstituiri-Istorie. Ed. Scriptorium, Baia
Mare, 2010.
- Ghitta, Ovidiu: Naşterea Unei Biserici, Biserica
greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenţă
(1667-1761). Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2001.
- Hossu, Gelu: Sus Inimile! Acţiunea greco-catolică
pentru repunerea în drepturi a Bisericii 1955-1956.
Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2016.
- Ioniţoiu, Cicerone: PERSECUŢIA BISERICII din
ROMÂNIA sub dictatura comunistă; Consiliul Naţional
Român, Tipografia „Coresi” Freiburg/ R.F. Germania,
1983
- Mesaroş, Simion: COLECŢIE de Articole şi
Comentarii. Ed. Marist, Baia Mare, 2016.
- Mesaroş, Simion: Ep. Dr. Ioan Dragomir. In
Memoriam. Ed. Scriptorium, Baia Mare, 2005.
298
- Mesaroş, Simion: MEMORII, „Râvna casei Tale mă
mistuie” Ed. Marist, 2016
- Prunduş, S.A.- Plaianu, Clemente: Cei 12 Episcopi
Martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma,Ed.Viaţa
Creştină,Cluj-Napoca,1998
- „Preafericitul Părinte Lucian Mureşan - 80 - Documentar
biobibliografic aniversar”, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”
Baia Mare, 2011.
- Raţiu, Alexandru: Persecuţia Bisericii Româna
Unite. Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994.
- Sana, Silviu: Rezistentul.Editura Universităţii din
Oradea, 2014.
- Şoldu, Ioan: Biserica Martiră Biserica Română unită
cu Roma, Greco-Catolică. Ed. Buna Vestire, Blaj, 2012.
- Tătaru, Bolchiş, Teresia: La ce ne trebuie
Dumnezeu!? Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2012.
- Tătaru, Bolchiş, Teresia: Maramureş mândria şi
durerea noastră, vo.I-II, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2001.
- Tătaru, Bolchiş, Teresia: Ţara Oaşului acum trei
sferturi de veac. În Memorii, Ed. Galaxia Gutenberg,
Târgu Lăpuş, 2016.
- Ţiproc, Iosif: Preotul Victor Fanea. Martirul din
Bixad, Satu Mare, Daya, 2008.

299
Cuprins

Spre catacombele secolului XX.


Scurt istoric. Catacomba din Cluj.------------------------------5
Istoria BRU, etapa a II-a, începutul persecuţiei. ----------- 11
Rrăspunsul lui Octavian Moisin, la începerea marii prigoane
contra Bbisericii Greco-Catolice:----------------------------- 14
Alexandru Săsăran --------------------------------------------- 27
Etapa a II-a, subetapa c). -------------------------------------- 37
Etapa a III-a ---------------------------------------------------- 38
LISTA (sumară) a catacombelor ---------------------------- 54
Catacombele din Blaj ------------------------------------------ 64
Preasfinţitul Ioan Dragomir, episcopul catacombelor ----- 79
Curriculum Vitae PSS Alexandru MESIAN, episcop de
Lugoj ------------------------------------------------------------ 92
Eminenţa Sa, Mureşan Cardinal Lucian ------------------- 111
Lista preoţilor din dieceza de Maramureş hirotoniţi de
Episcopul Ioan Dragomir----------------------------------- 123
Lista preoţilor din alte dieceze
hirotoniţi de Episcopul Ioan Dragomir ------------------- 125
Etapa a IV-a. Perioada de uşoară destindere -------------- 127
Biografie, părintele Augustin Mare------------------------- 130
Părintele Simion Mesaroş ----------------------------------- 134
Părintele Petre Bilţiu-Dăncuş------------------------------- 144

300
Avram Orha. Învăţător şi preot greco-catolic Scurtă
Biografie ------------------------------------------------------ 148
Din autobiografia Ieromonahului
IACOB, Ioan Arieşan din Ordinul Sf.Vasile cel Mare --- 156
MĂRTURIE ------------------------------------------------- 173
Câteva precizări ---------------------------------------------- 177
Biografia fratelui călugăr, Arieşan Graţian (Gheorghe) -- 190
AUTOBIOGRAFIE, părintele ieromonah
Grigore-Gavril ARIEŞAN---------------------------------- 193
Părintele Gavril, Grigore Arieşan Perioada pribegiei mele şi
a activităţii în clandestinitate, 1948-1990. ------------------ 195
Biografia Ieromonahului
Grigore Gheorghe Bujor-OSBM -------------------------- 215
Autobiografie Jurja Ionel------------------------------------ 218
Eminenţa Sa, TODEA Cardinal, Alexandru-------------- 233
Părintele Matei Boilă – date biografice -------------------- 243
O mărturie vie------------------------------------------------ 246
Vorbeşte părintele canonic de Blaj, dr. Ioan Mitrofan --- 255
Părintele Dumitru Cordoş, Negreşti,
Ţara Oaşului Chestionar Biografic ------------------------- 264
Părintele Cornel Ardelean----------------------------------- 265
Părintele Iacob Feier, protopop de Oaş, Negreşti/ Ţara
Oaşului-------------------------------------------------------- 275
Perioada de „libertate”, din Decembrie, 1989, până în
prezent (2016), cu subetape --------------------------------- 278
301
Părintele Grigore Dogaru ----------------------------------- 278
Părintele Groşan Dumitru/
Călineşti/Maramureş pe Cosău ---------------------------- 280
Oare aşa trebuie să fie? -------------------------------------- 291
Încercare de Concluzii. -------------------------------------- 296
Bibliografie: --------------------------------------------------- 298
Cuprins-------------------------------------------------------- 300
Teresia Bolchiş Tătaru,
Augsburg/Germania, Vineri, 28 Iulie, 2017
Corector: Emilia Precup
Redactor: Mia Hodiş
Tehnoredactare şi copertă: Dinu Virgil Ureche

www.galaxiagutenberg.ro
www.librariilegutenberg.ro

Bun de tipar: 2017. Apărut: 2017


EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0262-385280; 0723-377 599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

*
Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0262-385280; 0723-377 599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE