O filă din ISTORIA Creştinismului Contemporan

Catolic Românesc: CATACOMBELE

Salvaţi catacomba din Cluj

© Teresia Bolchiş Tătaru, 2017

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOLCHIŞ-TĂTARU, TERESIA

O filă din ISTORIA Creştinismului Contemporan Catolic

Românesc: CATACOMBELE
SALVAŢI CATACOMBA din CLUJ /
Teresia Bolchiş Tătaru; – Târgu Lăpuş:
Galaxia Gutenberg, 2017
Bibliografie
ISBN 978-973-141-689-2
I. Bolchiş Tătaru, Teresia (autor)

www.galaxiagutenberg.ro

Editura Galaxia Gutenberg

435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel/fax: 0264-243616; 0262-385280
mobil: 0733-979383; 0723-377599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

PRINTED IN ROMANIA

Teresia Bolchiş Tătaru

 O filă din ISTORIA
Creştinismului Contemporan
Catolic Românesc:
CATACOMBELE
SALVAŢI CATACOMBA din CLUJ

Galaxia Gutenberg
2017
Motto:
Dacă m'au prigonit pe mine,
vă vor prigoni şi pe voi.
(I.15,20)
 Spre catacombele secolului XX.
Scurt istoric. Catacomba din Cluj

La data de 11 Mai, 330, când Împăratul Constantin

cel Mare, muta capitala Imperiului Roman, de la Roma,
pe malul Bosforului, desigur că nu s’a gândit că
înfăptuieşte un act istoric de consecinţe dintre cele mai
negândite şi mai grave, atât pentru Imperiul Roman, cât
şi pentru Istoria întregii Europe. Colonia grecească
Bysantion, de pe Bosfor urmând să devină capitala
Imperiului Roman, cu numele de Constantinopol,
devenit ulterior şi Byzanţ.
Strămutarea capitalei, pe lângă alte multe efecte şi
schimbări, a adus cu sine şi cezaro-papismul, care cerea,
ca în capitala politică a statului să îşi aibă reşedinţa şi
Mitropolia, respectiv Patriarhia, cu alte cuvinte, şi
autoritatea bisericească să se găsească în aceeaşi cetate cu
regatul politic. Această cerinţă a atras după sine una mult
mai gravă, sămânţa unui lung şir de conflicte; Biserica
devenea subalterna puterii politice a împăratului cu
dreptul de inmixtiune în toate problemele sale nu numai
administrative şi de organizare, ci şi teologice şi de
dogmă. Conflictele acestea s’au agravat continuu în
decursul timpului, a secolelor, ducând la schisme care au
contribuit mereu la ruperea unităţii Bisericii creştine, la
sfâşierea Cămăşii lui Christos. Pe această temă, Istoria
Bisericii înregistrează volume şi biblioteci.
Sub acest aspect importanţa Constantinopolului a
cunoscut un drum ascendent pe măsura în care decădea
5
partea vestică a Imperiului Roman. Această cădere s’ar fi
produs, după unii, la anul 395, când Împăratul
Teodosiu I, a împărţit Imperiul între cei doi fii ai săi,
Arcadiu şi Honoriu. Astfel Imperiul Roman de Răsărit
cuprindea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Siria şi
Egiptul. O altă dată pentru căderea Imperiului Roman
este socotită de unii autori, a fi anul 474 când generalul
german Odoacru s’a intitulat rege în locul împăratului
copil Romulus Augustus, de la Roma.
După căderea Imperiului Roman de Apus,
Constantinopolul luând locul Romei, a devenit a doua
Romă, a doua capitală a Imperiului Roman.
După căderea Constantinopolului sub turci, la 1453,
nemaiputându-se vorbi de el ca şi capitală de Imperiu i
s’a atribuit, – continuând să existe în el şi după 1054,
Patriarhia ţărilor devenite ortodoxe, respectiv, „fără
papa”- se aroga în rolul de metropolă conducătoare a
Bisericilor ortodoxe din fostul Imperiu Roman de
Răsărit. Aşa s’a ajuns la noţiunea de „a doua Romă” dar
să se limiteze doar la atribuţiile religioase.
De la 395, respectiv, de la 474 şi până la 1453,
Constantinopolul a fost „a doua Romă”.
S’a ridicat între timp ca putere politică, Rusia.
Moscova, care pretinde că este aşezată tot pe şapte
coline, ca şi Roma, a început să’şi ia foarte în serios rolul
de „capitală” a lumii „drept creştine”. Chiar dacă
documentele atestă întemeierea Patriarhiei Moscovei, la
1588, conceptul a fost enunţat mult mai devreme, în
1510 de către monahul Filoteu din Pskov, cu deviza:
„Două Rome s’au prăbuşit, dar a treia se va ridica, Roma Nouă,
6
şi va dura, iar a IV-a nu va mai fi”! Deviza lui Filoteu s’a
lărgit şi popularizat sub Ivan cel Groaznic (1530-1587)
prin Mitropolitul său, Macarie, care pe la 1547, când îl
cununa pentru prima dată pe Ivan cel Groaznic, la 16
ani, cu Anastasia – se intitula, Mitropolitul Bisericii
Ortodoxe Ruse considerându-se şi centrul
creştinismului, o a treia Romă, în slavonă: „Tretii Rim”.
Această a treia Romă şi-a impus autoritatea printr’o
puternică atitudine de respingere a acţiunii de
reconciliere a Bisericilor, discutată şi stabilită la Sinodului
ecumenic de la Ferrara, Florenţa (1438-1439). Soluţia
reconcilierii Bisericilor, propusă la Sinod, întâmpinată cu
un refuz categoric, se datora discursului anticatolic şi
antiflorentin, clădit de ideologia avântată a celei de a treia
Rome, în vastul spaţiu ecleziastic rus. Pe această bază,
cea de-a treia Romă căuta mereu a se impune, în lumea
ortodoxă, subminând continuu autoritatea Romei celei
de-a doua, a Constantinopolului. Această autoritate şi-a
manifestat-o pregnant în perioada comunistă, după cel
de al doilea război mondial, când a hotărît, în 1946,
soarta Bisericii catolice de rit oriental (greco-catolice)
ucrainiene, iar la sinodul pan-ortodox, din Martie, 1948
şi pe cea a Bisericii Române Unite. Între 30 Mai şi 12
Iunie, 1948, patriarhul Alexei al Moscovei a întreprins o
călătorie în România. Suita ortodoxă română, care’l
însoţea pe Alexei, era condusă de mitropolitul
Ardealului, Nicolae Bălan, de la Sibiu, cel ce declarase că:
„nu’şi va da odihnă oaselor până nu’i va vedea „readuşi” (stârpiţi)
pe uniţi.” Din suită mai făcea parte şi episcopul ortodox
Nicolae Popovici de Oradea. În drum spre Cluj, cu
7
trenul, trecând pe lângă Blaj, i s’a relatat lui Alexei, despre
oraşul reşedinţă a BRU. La care mitropolitul sovietic-rus,
ca un veritabil stăpân, s’a exprimat dur: „în cel mai scurt
timp să nu mai aud de această Biserică”! Era tocmai ceea ce
aştepta şi îşi dorea, Bălan.
Supremaţia asupra ortodoxiei „de a treia Romă” se
pare că Moscova a căutat să şi-o manifeste şi cu prilejul
Sfântului şi Marelui Sinod din Creta, Iunie, 2016, prin
afrontul de neparticipare.
Biruind bolşevismul în Rusia la 1917, Lenin, care avea
ca scop extinderea revoluţiei proletare la nivel mondial,
s’a ocupat intens şi de Biserică, în care vedea o instiuţie
de rezistenţă împotriva extindertii bolşevismului, a
comunismului. Ca urmare, în 1922 a lansat teza, după
care: „suprimarea religiei creştine trebuia făcută cât mai repede
posibil şi fără milă.” Dar în 1941, când pericolul german
se găsea la porţile Leningradului, Stalin şi-a adus aminte
de puterea Bisericii pe care el însuşi, după sfatul şi
exemplul lui Lenin a persecutat-o crunt, că poate fi o
ancoră de salvare, în populaţie, dându’i rezistenţă. Fostul
student la Seminarul Teologic din Tiflis, la dorinţa
mamei sale, Iosif Wisarionovici Djiugaşvili, denumit,
„Stalin”=Ciocanul” perfid şi făţarnic s’a arătat Uniunii
Sovietice, prieten la braţ, cu Serghei, Mitropolitul
Moscovei, arătând că îl ia sub protecţia sa pe Mitropolit,
doar să se roage cu poporul pentru salvarea
Leningradului. După război însă, punându-i-se în faţă
lozinca: „Troia a căzut, Roma a căzut, Leningradul n’a
căzut”! a uitat de „ajutorul Bisericii” năpustindu-se cu şi
mai multă furie asupra ei, cu precădere asupra celei
8
catolice, pe care nu şi-o putea subordona după dementa
ideologie comunistă, bolşevică. Aşa se face, că după
„vânzarea” de la Kremlin, din 9 Octombrie, 1944, de la
ora zece seara, când Winston Churchill, primul ministru
al Marii Britanii, pe un petec de hârtie i-a oferit lui Stalin
jumătae din Europa, acesta s’a repezit, ca o hienă asupra
ţărilor „eliberate” de Armata Roşie, subjugate de soviete,
la sovietizarea lor completă. Un stâlp de rezistenţă
împotriva lui Antichrist, era şi rămânea Biserica catolică,
cu precădere prin al său „conducător”, Papa. Având,
Stalin, în marele său Imperiu, în zona Ucrainei
Subcarpatice, graniţă cu România, pe Tisa, o Biserică de
rit bizantin=grecesc, deci „pe dinafară”, ortodoxă, ca şi
Biserica rusă, dar cu papa, Biserica greco-catolică, sau
Biserica unită cu Roma, asta era un afront la adresa
Moscovei, a Romei celei de-a treia. Cu furie s’a năpustit
asupra ei, în 1946.
La adunarea-consfătuire a chiriarchilor ortodocşi de
la Moscova, din Martie 1948, Congres pan-ortodox, s’a
hotărît şi soarta Bisericii noastre româneşti Unite cu
Roma, greco-catolică, a cărei persecuţie a început încă
din aceea vară. La acest punct, Istoria persecuţiei BRU,
are deja o întreagă literatură; acesta este însă doar
începutul. Constatăm că Istoria persecuţiei, după
arestarea episcopilor, merge şchiopătând, cu goluri
imense, tocmai în mijlocul acelei perioade de persecuţie.
O muncă imensă se deschide în faţa istoricilor de bună
credinţă care doresc, sau vor dori să se ocupe de Istoria
BRU, ducând mai departe munca antecesorilor: Aloisie
Ludovic Tăutu, Zenovie Pâclişanu, N.V.Pantea,
9
Octavian Bârlea şi alţii, la cei contemporani, Nicolae
Bocşan, Ovidiu Ghitta, George Cipăianu, Dna Maria
Riţiu, Alexandru Sechel, Marius Bucur, Sergiu Soica,
Ioan Timbuş, Anton Moisin, Horea Popa, Silviu Sana,
Ciprian Ghişa şi alţii.
***

Credem că această Istorie, a Bisericii Române

Unite, a persecuţiei, poate fi împărţită în câteva
etape:

1)Istoria BRU, de la începuturi la 1948, scrisă de

„clasici”, deşi nu completă. După ale noastre cunoştinţe,
lipseşte partea de la 1918 până la 1948.
2) Etapa a doua, începutul persecuţiei, „Biserica
tăcerii” „Biserica, catacombelor” cu subetapa a) de
la 1948, după arestarea episcopilor, până la expulzarea
Nunţiaturii, în Iulie 1950, perioadă în care au fost
adăpostiţi la Nunţiatură preoţii urmăriţi şi au fost sfinţiţi
preoţi şi 4 noi episcopi, iar în subetapa următoare, b)
încă 2, în locul celor arestaţi, 1 subetapa, c) „victoria”
aparentă a forţelor malefice, până în 1964.
3) perioada de după 1964, a „clandestinităţii
depline” merge până după 1973.

1 Vezi bibliografia: „Persecuţia Bisericii Române Unite” de

Alexandru Raţiu,Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994,
(pag.97-100)
10
 4) Etapa a patra am putea-o numi „perioadă de
uşoară destindere” merge ascendent, după 1973, până
în Decembrie, 1989.
5) perioada de „libertate” din Decembrie, 1989,
până în prezent, (2016)cu subetape.
***

Istoria BRU,
etapa a II-a, începutul persecuţiei.

Etapa a doua, începutul persecuţiei, „Biserica

tăcerii” „Biserica, catacombelor” cu subetapa a) de
la 1948, după arestarea episcopilor, până la expulzarea
Nunţiatutii, în Iulie 1950, perioadă în care au fost
adăpostiţi la Nunţiatură preoţii urmăriţi şi au fost sfinţiţi
preoţi şi 4 noi episcopi, iar în subetapa următoare, b)
încă 2, în locul celor arestaţi. 2 subetapa, c)
Episcopii consacraţi „afară” dar în clandestinitate au
fost:
I. Ioan Ploscaru (1911-1998), consacrat episcop la 30
Noiembrie 1948, de către Nunţiul Apostolic Gérard
Patrick O’Hara, asistat de arhiepiscopul romano-catolic
de Bucureşti, Alexandru Cisar. Ploscaru episcop auxiliar
de Lugoj.

2 Vezi bibliografia: „Persecuţia Bisericii Române Unite” de

Alexandru Raţiu, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1994, (pag.
97-100)
11
 II. Ioan Dragomir (1905-1985), consacrat episcop la
6 Martie 1949, tot de către Nunţiul Apostolic Gérard
Patrick O’Hara, asistat de episcopul auxiliar Ioan
Ploscaru. Dragomir, episcop auxiliar de Maramureş.
III. Iuliu Hirţea (1914-1978), consacrat episcop la 28
Iulie 1949, la fel, tot de Nunţiul Gérard Patrick O’Hara,
ca episcop auxiliar de Oradea.
IV. Alexandru Todea (1912-2002) consacrat episcop
la 19 Noiembrie 1950 de către episcopul romano-catolic
Iosif Schubert, în capela baptisteriului Catedralei
romano-catolice, „Sfântul Iosif” din Bucureşti, asistat de
preotul Gh. Guţiu, devenit episcop de Cluj. Al. Todea,
episcop auxiliar de Blaj.
(PSS dr.Todea, devenit cardinal, se încadrează tot în
această subetapă, deşi sfinţit după expulzarea
Nunţiaturii).
Consemnăm faptul că Nunţiul Gérard Patrick
O’Hara, în cei doi ani, cât a mai stat în România, după
intrarea în clandestinitate a Bisericii Române Unite şi a
presiunii de persecuţie asupra Bisericii romano- catolice,
a consacrat întru episcopi, pentru „Biserica Tăcerii” 8
preoţi, dintre care 3 greco-catolici, de unde se vede grija
de păstor a „episcopului Romei” a Papei, asupra turmei
sale, încredinţată lui de Domnul Isus Christos. Dacă „o
gardă” de episcopi au fost arestaţi, deci smulşi brutal din
mijlocul turmei lor, aceasta nu putea rămâne fără păstor:
„împuternicitul” superior, Papa, prin „aparatul” său s’a
îngrijit de continuitatea păstoririi turmei, a conducerii ei
pe drumul drept de „Calea, Adevărul şi Viaţa” al lui
Christos.
12
 Episcopii romano-catolici consacraţi de Nunţiul
O’Hara, sunt:
- Ioan Duma, consacrat 08.12.1948, decedat, 1981.
- Adalbert Boros, consacrat, la 12.12.1948,
Administrator Apostolic de Timişoara, decedat la 6 Iulie,
2003.
- Imre Erös, consacrat la, 02.02.1949, episcop auxiliar
de Alba Iulia, decedat în August, 1950.
- Szilárd István Constantin Bogdánffy, consacrat
la,14.02.1949, episcop auxiliar de Oradea, decedat la 3
Oct. 1953.
- Iosif Schubert, consacrat la 30.06.1950,
Administrator Apostolic de Bucureşti, decedat la 4
Aprile 1969.
Subetapa b) o putem considera de la consacrarea de
episcopi în izolarea şi detenţia de la mânăstirea ortodoxă
Căldăruşani, de lângă Bucureşti.
Tit Liviu Chinezu (1904-1955) consacrat în izolarea şi
detenţia de la Căldăruşani, la 3 Decembrie, 1949, de către
PSS dr.Valeriu Traian Frenţiu, asistat de ceilalţi episcopi
veterani prezenţi în aceeaşi detenţie, PSS dr. Iuliu Hossu,
Ioan Bălan. A murit îngheţat în închisoarea din Sighet,
în cumplita iarnă 1955, când muribund a fost izolat
singur în celulă, iar la comanda directorului închisorii,
Vasile Ciolpan, lucrător la pădure, din Vişău, i-a fost
lăsată deschisă fereastra.
Ioan Chertes (1911-1992) consacrat episcop în
noaptea de Crăciun 24/25 Decembrie, 1949, în izolarea
de la Căldăruşani, de către aceeaşi episcopi veterani ca şi
PSS Chinezu. Chertes, Episcop de Cluj-Gherla.
13
RĂSPUNSUL LUI OCTAVIAN MOISIN, LA
ÎNCEPEREA MARII PRIGOANE CONTRA
BISERICII GRECO-CATOLICE: A DEVENIT
PRIMUL PREOT GRECO-CATOLIC HIROTONIT
ÎN PRIGOANĂ
(8 DECEMBRIE 1948).

Această pagină deosebită

de istorie bisericească, scrisă
la 8 Decembrie 1948 şi
aproape necunoscută, trebuie
prezentată în amănuntele ei.
I-am cerut tatălui meu,
Pr. Octavian Moisin, să-mi
relateze cum au decurs
lucrurile atunci şi am notat
totul în faţa lui la 6 noiembrie
2010. Sunt 10 pagini de
manuscris, pe care le redau în
Anexa 1 de la acest punct. („Mărturia Pr. Octavian Moisin
despre hirotonirea din 8 Decembrie 1948”). Fiind scrise repede
şi prescurtat, se cer expuse separat, culese nu doar
fotocopiate, folosind şi subtitluri proprii pentru a fi
înţelese mai uşor de marele public. Fiecare pagină poartă
semnătura Preotului Octavian Moisin, care să confirme
autenticitatea celor relatate (deşi era destul numele meu,
în calitate de preot şi istoric). Cine a trăit vremurile terorii
comuniste, ca urmărit de Securitate, înţelege la ce risc
s-au expus cei despre care se vorbeşte mai jos. Domnea
spaima în societate; spectrul arestării, torturării şi uciderii
14
era omniprezent zi şi noapte. Ţara era ocupată de
Armata Roşie a lui Stalin. Biserica Română Unită era deja
scoasă în afara legii. Episcopii închişi. Iar cei din 8
Decembrie 1948, de care vorbim, ce au făcut?
a) – O întâlnire providenţială şi hotărârea de
hirotonire a celor trei candidaţi: Moisin, Guţiu şi
Chifor.
Teologii greco-catolici Gheorghe Guţiu şi Liviu
Chifor ceruseră aprobarea de hirotonire ca preoţi
înaintea lui Octavian Moisin. Guţiu de la Blaj şi Chifor
de la Târgu Mureş merseseră împreună la Nunţiatura
Apostolică din Bucureşti în acest scop. Octavian s-a dus
într-una din acele zile la Bucureşti în delegaţie ca inginer
şi „din întâmplare s-a întâlnit cu cei doi”, singuri „pe o
străduţă în apropiere de Institutul de Arte Frumoase,
lângă Catedrala Sf. Iosif” – cum îşi aminteşte el.
„Bucurie, îmbrăţişări.” Au discutat, ei i-au spus lui
Octavian că au venit cu intenţia de a se hirotoni preoţi.
Pe loc, Octavian, plin de bucurie, le spune că şi el vrea să
se hirotonească preot. Atunci, toţi 3 (Gheorghe, Liviu şi
Octavian) au luat hotărârea comună să se hirotonească
împreună, ca primii preoţi greco-catolici în secret după
desfiinţarea abuzivă a Cultului Greco-Catolic. Aşa s-a şi
întâmplat.
b) – Implicarea Arhiepiscopului Alexandru Cisar
şi a Episcopului Anton Durcovici în cazul lui
Octavian.
Situaţia era dramatică după 1 Decembrie 1948,
deoarece toţi Episcopii greco-catolici erau în temniţă şi
nu era cine să-i mai hirotonească, pentru a nu mai vorbi
15
de pericolul la care s-ar fi expus cel care ar fi hirotonit un
preot într-un Cult scos în afara legii. E adevărat că Pr.
Ioan Ploscaru fusese sfinţit ca Episcop al Lugojului la 30
noiembrie 1948, cu o zi înainte de desfiinţarea în plan
legal al Bisericii Române Unite, dar totul a fost discret,
iar Ep. Ploscaru, evacuat din casă, se refugiase pe la
diferiţi credincioşi. (Vezi: Anton Moisin, A doua serie de
Episcopi greco-catolici români care au suferit pentru credinţă,
Sibiu, 2002, p.10). Oricum, cei 3 nu ştiau despre această
consacrare, de aceea s-au orientat spre Episcopii
romano-catolici rămaşi (încă) liberi. În Decembrie 1948
erau aşa: la Bucureşti, Mitropolitul Arhiepiscop
romano-catolic Alexandru Cisar, iar la Iaşi, Episcopul
romano-catolic Anton Durcovici. (Primul a murit
ulterior în condiţii suspecte, cum a recunoscut chiar
dictatorul Gheorghe Gheorghiu – Dej – voi arăta la locul
potrivit, probabil în volumul următor -,iar al doilea a
pierit în temniţă, închis de regimul ateo-comunist; deci,
Cisar a avut, probabil, moarte martirică, Durcovici, în
mod sigur, moarte martirică).
Arhiepiscopul Cisar aflând de hotărârea lui Octavian,
a obiectat, spunând că nu-şi putea lua obligaţia de a-l
întreţine cu familia lui (soţie şi copii mici) în sursele lui
materiale arhidiecezane, ştiut fiind că un episcop avea
obligaţia să asigure întreţinerea preoţilor. În plus, ezita
pentru că se cam temea de urmări, în situaţia grea de
atunci. În mod însă tot mai providenţial, la discuţia lui
Octavian cu Cisar asista şi episcopul Anton Durcovici.
Erau numai ei trei. Durcovici a intervenit imediat şi ferm,
spunându-i lui Cisar: „Nu, acum trebuie hirotoniţi!”
16
Cisar a acceptat. El obiectase invocând obligaţia
întreţinerii deoarece îi spusese lui Octavian că ar dori să-l
hirotonească pe titlul Arhiediecezei Romano-Catolice de
Bucureşti, pe care o conducea şi astfel îşi asuma acea
obligaţie; dar Octavian era inginer, avea leafa lui, se putea
întreţine. Îl cunoştea, fireşte, pe fratele lui Octavian,
anume părintele Laurenţiu Moisin, Parohul Parohiei
Greco-Catolice a Câmpinii Morenilor şi Văii Prahovei,
care era însă şi Consilier honoris causa al Arhiepiscopiei
Romano-Catolice din Bucureşti, fiind totodată în relaţii
de pastoraţie şi cu preoţimea romano-catolică
arhidiecezană. O asemenea hirotonire ar fi fost un
unicat. Chiar şovăise din motivele arătate însă Durcovici
a intervenit şi aşa s-a hotărât hirotonirea diaconului
Moisin Octavian (greco-catolic) de către Mitropolitul
Alexandru Cisar (romano-catolic).
c) – Exerciţii spirituale pregătitoare.
În Biserica Catolică se acordă o deosebită atenţie
exerciţiilor spirituale pentru întregul cler. Cei 3 care se
pregăteau de hirotonire ca preoţi nu au făcut excepţie.
Au mers la Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti,
unde au stat o săptămână la exerciţii spirituale, anume la
Seminarul de la Catedrala „Sf. Iosif”. Li s-a dat o cameră
cu 4 paturi, în al 4-lea stătea părintele Vamvulescu (un
preot şi călugăr foarte bun, cu viaţă spirituală înaltă),
celelalte fiind ocupate de Moisin, Guţiu şi Chifor.
Îndrumarea şi pregătirea lor a făcut-o părintele profesor
Raffael Haag, preot iezuit romano-catolic, (fusese
profesor la Iaşi, în Decembrie 1948 era la Bucureşti),
precum şi sfânta mărturisire (spovadă). Despre acest
17
mentor spiritual, Octavian mi-a spus: „El era la
romano-catolici cea ce era Eugen Popa la
greco-catolici”. Prof Eugen Popa era moralist de mare
valoare, l-am cunoscut bine şi eu în prigoană, pentru că
am dat examene de Morală când urmam în secret
Academia de Teologie, Blaj – Cluj – Oradea în
catacombe” (am mers la un examen cu el pe Feleac/Cluj,
un deal, până la marginea pădurii, pentru a nu fi
interceptaţi de Securitate); tot el a susţinut în faţa
Mitropolitului Alexandru Todea să mă numească
profesor la Catedra de istorie bisericească la Academia
de Teologie Blaj, după reînfiinţarea ei în anul universitar
1990/1991, ceea ce s-a aprobat şi am predat mai mulţi
ani.
d) – Hirotonirea lui Octavian ca preot (8
Decembrie 1948)
8 Decembrie este zi de sărbătoare: Neprihănita
Zămislire a Sfintei Fecioare Maria. Pentru Octavian era o zi
foarte potrivită, pentru că întotdeauna a avut o
devoţiune deosebită pentru Maica Domnului, care de
altfel îi apăruse în vis când era copil, ca într-o viziune, ea
stând pe vârful unui munte din zona Hunedoarei, unde
se născuse Octavian, cu braţele întinse, chemându-l la
Ea, iar pe front scăpase din încercuirea sovietică de la
Don-Stalingrad (1942) rugându-se la Sf. Maria într-un
potop de gloanţe şi obtuze. De menţionat este că
Octavian intenţionase să se hirotonească de Sf. Paşti,
deci în primăvara 1948, în care scop i-a scris Episcopului
Ioan Suciu, Administrator Apostolic la Blaj. Cum zice
însă proverbul: „Omul propune iar Dumnezeu
18
dispune”, lucrurile au decurs altfel. De unde era să ştie
Octavian că la 1 Decembrie 1948 Biserica
Greco-Catolică va fi desfiinţată în plan legal şi că el va fi
primul preot hirotonit în ilegalitate? Episcopul Ioan
Suciu i-a răspuns că nu e potrivită ziua de Paşti pentru
hirotonire, aşa s-a ajuns la ziua de 8 Decembrie, adică la
o săptămână după desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice
„în plan legal,” Dumnezeu arătând astfel că Biserica
prigonită merge înainte, fără nicio înterupere, în pofida
tuturor arestărilor.
Hirotonirea s-a făcut în Capela Seminarului Teologic
de la Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, de
către Mitropolitul Alexandru Theodor Cisar.
În unele texte, apare că ing. chimist Octavian Moisin
a fost hirotonit preot în Capela Seminarului Teologic de
la Arhiepiscopia romano-catolică de București de către
PSS Cisar, iar în altele, că a fost hirotonit în baptisteriul
Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti... În capelă sau
în baptisteriu, nu e mare diferenţă, era tot la
Arhiepiscopia romano-catolică de București, unde se
găsește și Catedrala „Sfântul Iosif” important este că
toate sursele citează același celebrant, pe PSS Cisar, cu
consimţământul Nunţiului Apostolic O’Hara.
Ordinea hirotonirii a fost:
1. Octavian Moisin.
2. Liviu Chifor.
3. Gheorghe Guţiu.
Prin urmare, primul preot greco-catolic hirotonit după
desfiinţarea „în plan legal” a Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco-Catolice (din 1 Decembrie 1948) a fost Octavian Moisin,
19
la 8 Decembrie 1948. Al doilea a fost Liviu Chifor, iar al
treilea, Gheorghe Guţiu – dar şi ei în aceeaşi zi.
Tot atunci au fost hirotoniţi ca diaconi şi 4 teologi
romano-catolici, absolvenţi ai Seminarului Romano-Ca-
tolic Bucureşti:
1. Victor Iacobec.
2. Vittorio Blasutti.
3. Ioan Dragomirescu.
4. Ioan Cervenco.
Au mai asistat la hirotonire (inclusiv la Sf. Liturghie
săvârşită cu acest prilej):
a) Mons. Iosif Schubert, Vicar General, care apoi a
fost consacrat în secret, episcop romano-catolic de
Bucureşti.
b) Teologii seminarişti.
c) Preoţii şi călugăriţele de la Arhiepiscopia
Romano-Catolică Bucureşti.
d) Maria Moisin (soţia Pr. Octavian Moisin).
De menţionat că aprobarea hirotonirii celor trei
clerici greco-catoici ca preoţi, hirotonire în ritul
romano-catolic, s-a dat de către Nunţiul Apostolic la
Bucureşti, Gerald Patrick O’Hara, Arhiepiscop de
Savanah (S.U.A.), care a înştiinţat Vaticanul şi a primit
acceptul, pe cale diplomatică, sub pontificatul Papei Pius
al XII-lea.
La hirotonire, Arhiepiscopul Alexandru Cisar a dat
noilor hirotoniţi facultatea de a celebra Sf. Liturghie, pe
lângă ritul propriu greco-catolic, şi în ritul
romano-catolic, după necesitate celebrând chiar şi trei

20
sfinte liturghii într’o zi (mai ales pentru decedaţi),
aprobare care a rămas perpetuă.
e) – Masa festivă de la Arhiepiscopia
Romano-Catolică Bucureşti.
După hirotonirea celor trei preoţi greco-catolici şi a
celor 4 diaconi romano-catolici, arhiepiscopul
Alexandru Cisar a oferit în salonul arhiepiscopiei o masă
festivă în cinstea lor. L-a aşezat în dreapta sa pe Octavian
Moisin, primul hirotonit în prigoană. Era dovadă de
curaj în acele zile de dezlănţuire a prigoanei, pentru el dar
şi pentru ceilalţi. La masă au mai participat: mons. Iosif
Schubert, preoţi de la Catedrala Sf. Iosif şi Maria Moisin
(soţia lui Octavian Moisin). Ziua de 8 Decembrie 1948 a
fost o zi memorabilă dar evenimentele ei nu se
încheiaseră aici.
f) – Problema jurisdicţiei noilor preoţi. Drumul
spre Nunţiatură – o sfidare a terorii
stalinisto-dejiste. Ceremonialul de la Nunţiatura
Apostolică. Înflăcăratul discurs al Preotului
Octavian Moisin la Nunţiatură.
După hirotonire, noii preoţi aveau nevoie de
jurisdicţie pe Arhidieceza Greco-Catolică de Alba-Iulia
şi Făgăraş, pe titlul căreia au fost hirotoniţi cei trei.
Această jurisdicţie, arhiepiscopul Cisar nu o putea da,
pentru că el o avea numai pentru Arhiepiscopia
Romano-Catolică de Bucureşti. Întrucât Episcopii
greco-catolici erau arestaţi, nu au găsit altă soluţie decât
să rezolve problema la Nunţiatură.
Aşa a avut loc ceea ce aş putea numi „defilarea celor 7”,
de la Arhiepiscopie la Nunţiatură, pe jos, public, în
21
reverendă. Era nu doar un act de mare curaj sub teroarea
stalinistă, ci, pur şi simplu o sfidare a oricărui pericol ce
ameninţa din partea Securităţii şi a Miliţiei. Ceea ce
făceau mai ales cei 3 preoţi greco-catolici era evident
împotriva legii comuniste: Biserica lor era desfiinţată,
Cultul Greco-Catolic interzis, Episcopii şi alţi fruntaşi
arestaţi, iar ei, hirotoniţi în secret, defilau public ca preoţi
prin centrul capitalei! Era o afirmare clară a existenţei în
clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice, a viabilităţii ei
în prigoană. Traseul urmat a fost: Str. General Berthelot,
pe lângă Ministerul Învăţământului, prin spatele Grădinii
Cişmigiu, au traversat str. Ştirbei Vodă, au ajuns pe Str.
Schitu Măgureanu şi, pe prima străduţă pe dreapta – Str.
Pictor C. Stahl – în stânga au ajuns la Palatul Nunţiaturii.
Miliţianul de gardă, văzându-i în reverendă pe cei 3
preoţi şi 4 diaconi, i-a lăsat să intre. Au fost primiţi
imediat de către Nunţiul Apostolic Gerald Patrick
O’Hara, în salonul Nunţiaturii. Acolo a avut loc „un mic
ceremonial de luare de cuvânt.” „Din iniţiativa şi acordul
unanim al noilor hirotoniţi, a fost desemnat în numele
lor să vorbească Pr. Octavian Moisin. Acesta a prezentat
mărturisirea de credinţă şi angajamentul de fidelitate faţă de
Biserica Catolică şi Scaunul Apostolic al Romei şi, în
special devotamentul şi lupta pentru cauza Bisericii Române
Unite cu Roma (Greco-Catolică) aflată în martiriu. A răspuns
Nunţiul Apostolic O’Hara, care i-a felicitat pe noii
hirotoniţi şi le-a mulţumit pentru sentimentele
exprimate, întărindu-i în credinţă şi fapte,
transmiţându-le Binecuvântarea Apostolică a Sanctităţii
Sale Papa Pius al XII -lea.
22
 Problema discutată apoi a fost acea a jurisdicţiei. Ea
s-a rezolvat în felul următor:
A) „Lui Octavian Moisin i s-a încredinţat activitatea
pastorală, pe titlul Arhiediecezei de Alba -Iulia şi Făgăraş
(Blaj)”.
B) Pentru ceilalţi 2 preoţi greco-catolici:
a) „Lui Gh. Guţiu i s-a încredinţat pastoraţia
călugăriţelor greco-catolice (Blaj);
b) „Lui Liviu Chifor (călugăr terţiar franciscan,
Târgu-Mureş) i s-a încredinţat pastoraţia în cadrul
misiunii călugărilor greco-catolici”.
Apoi, drept cadou, Nunţiul a oferit fiecăruia un
Breviar comasat şi un Liturghier în limba latină (cu Sfânta
Liturghie romano-catolică tridentină).
Octavian Moisin mai fusese la Nunţiatură, împreună
cu Pr. Roman Karapscinsky, Parohul romano-catolic al
Morenilor. Octavian cerea să i se aprobe hirotonirea în
ritul romano-catolic, aprobare care i-a fost dată apoi prin
Arhiepiscopul Cisar, în vreme ce Karapscinsky a cerut să
i se aprobe transferul său diecezan din România în
Polonia, el fiind polonez, aprobare care de asemenea s-a
dat şi Karapscinsky a plecat în ţara sa.
Acesta era „filmul” evenimentelor din 8 Decembrie
1948, o zi care se cere menţionată în istoricul prigoanei
contra Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco-Catolice.

23
 Dovezi privind studiile teologice şi hirotonirea
ca preot a lui Octavian Moisin la 8 decembrie 1948.

Iconiţă şi text scris de mână de către Mitrop. Al.

Cisar, Arhiepiscop Romano-Catolic de Bucureşti:
„Amintire dela sf. hirotonire întru Preot a Sfinţiei
Sale Părintelui Octavian Moisin în ziua de 8
decembrie 1948. Salutare şi binecuvântare în
Domnul + AIC”

24
25
***

26
 Alexandru Săsăran

Încadrăm deci în această

etapă, a II-a, în subetapa b) şi
preoţii hirotoniţi la
Nunţiatură, respectiv la
catedrala romano-catolică
„Sfântul Iosif” din Bucureşti,
de la începerea persecuţiei şi
până la expulzarea
Nunţiaturii, Iulie, 1950.
Înafară de cei trei menţionaţi
mai sus, desigur că vor mai fi
fost şi alţii pe care nu’i ştim, de unul însă am aflat şi
anume, Alexandru Săsăran, din dieceza de
Maramureş, hirotonit nu de către PSS Dragomir,
după cum s’a crezut, ci de însuşi Nunţiul Gérard
Patrik O’Hara, la data de 15 Septembrie, 1949.
Alexandru Săsăran (11 Mai, 1924- 12 Iunie, 1973) s’a
născut în Tăuţii Măgherăuş, lângă Baia Mare, la data
aceea judeţul Satu Mare, din părinţii, Ion Săsăran şi
Paulina, născută Costin, ţărani agricultori, nu foarte
bogaţi, dar cu o bună situaţie materială.
Târguşorul Tăuţii Măgherăuş, la ora aceea se numea
Tăuţii de Jos şi aparţinea de judeţul Satu Mare cu
populaţie de meseriaşi, viticultori şi agricultori, unguri şi
români şi puţini minieri veniţi din alte părţi şi aşezaţi aici.
Localitatea era şi este împărţită în două, de pârâul Băiţa,
ce coboră din Pietroasa (1200 m) masiv din lanţul

27
munţilor Oaş-Gutâi, ce închid depresiunea Băii Mari la
ramura de Nord-Vest.
Alexandru Săsăran şi-a făcut şcoala primară în Tăuţii
de Jos, Măgherăuşul la acea dată nu avea şcoală, era mult
prea mic, dar îşi avea parohia şi biserica sa,
greco-catolică, ca şi Tăuţul.
După terminarea şcolii primare, părinţii orientaţi
cultural şi de ambiţie românească, de-a avea un
intelectual în familie, s’a gândit să‘şi dea prima odraslă,
pe Alexandru, la şcoală mai departe.

Alexandru Săsăran, a făcut primele trei clase de

gimnaziu, la „Gheoghe Şincai” în Baia Mare, – ca elev
„internist” la Internatul Liceului, în fond internatul
Bisericii Unite, în clădirea cărei şi funcţiona, vis-a vis de
catedrala, de pe strada Baia Sprie 52, – până în 1940,
când prin Diktatul de la Viena, din 30 August, Ardealul
de Nord a fost cedat Ungariei hortyste.
La intrarea ungurilor în Ardeal, aceştia au declarat, pe
hârtie toate şcolile, existente în Ardealul de Nord, mai
ales medii şi superioare, şcoli ungureşti, deşi
componenţa lor era preponderent românească, în elevi
ca şi în profesori. Să le desfiinţeze nu puteau şi nici nu
era în interesul lor, să le maghiarizeze total şi dintr’odată
iarăşi nu puteau, fiindcă n’aveau elementele necesare
pentru asta şi mai ales profesori, fiindcă şi dintre ei mulţi
erau pe front şi atunci s’a ajuns la un compromis, după
fiecare caz în parte.
Cei doi episcopi ai noştri, greco-catolici, rămaşi în
Ardealul de Nord, sub stăpânirea ungurească, la Baia
28
Mare, dr. Alexandru Rusu şi la Cluj, dr. Iuliu Hossu, care
amândoi vorbeau perfect ungureşte, întrucât au studiat
şi la Budapesta, se străduiau să menţină învăţământul
românesc pentru populaţia românească. Faptul că
vorbeau ungureşte i-a ajutat enorm în demersurile lor la
noile autorităţi. Amândoi au încercat să facă uz şi de
autoritatea lor ca şi conducători spirituali creştini ai
populaţiei româneşti majoritare din zonă. PSS Rusu, şi-a
exercitat această autoritate, pe toată perioada interbelică
asupra Liceului „Gheorghe Şincai.” Sub acest steag a
căutat să obţină menţinerea liceului românesc, fie şi
numai ca o anexă a liceului unguresc, dar n’a reuşit.
Atunci s’a încercat o altă formă, un fel de compromis
care a reuşit şi anume ca elevii români să se pregătească
în particular, după programa ungurească, iar la sfârşitul
anului şcolar să depună examen la liceul unguresc,
examen de clasă, care să le fie recunoscut de autorităţile
ungureşti. Elevii români din Baia Mare îşi depuneau
examenele la fostul liceu „Eminescu” din Satu Mare.
La fel a făcut şi Alexandru parcurgând astfel clasa a
IV-a cursului inferior, apoi examenul de admitere pentru
cursul superior, unde a urmat, tot la fel, cls. V-a, aVI-a şi
a VII-a, până în 1944. Această pregătire particulară a
elevilor români a fost la aşa nivel, încât însuşi profesorii
unguri, care asistau la examene, erau uimiţi,
exprimându-se şi recunoscând, că aceştia sunt mai bine
pregătiţi decât elevii lor de la cursurile de zi, deşi ar
fi trebuit să fi fost chiar invers după cât de puţini erau
ei într’o clasă.

29
 Clasa a VIII-a, deci ultima de liceu, Alexandru a
parcurs-o „ordinar” din nou ca „internist” în anul şcolar
1944-1945, la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare,
care s’a redeschis, ca liceu românesc, după război, cu
cadrele reîntoarse din refugiu. Aşa, în Iunie, 1945, deşi în
condiţii istorice, încă tulburi, Alexandru şi-a dat
bacalaureatul.
După marea lui dorinţă de-a deveni preot, s’a înscris
la Seminarul teologic din Oradea, unde în 1945-46 a
absolvit anul I, iar în anul şcolar, 1946-1947, anul doi de
Seminar.
Alexandru Săsăran, ca student dovedindu-se un
teolog de valoare, Preasfinţitul Rusu l-a propus, în 1947
pentru studii la Roma, episcopia oferind şi o bursă în
acest scop dar la care trebuia să mai contribuie şi familia,
întrucât suma oferită de Episcopie nu putea acoperi
toate cheltuielile. Familia, deşi nu era lipsită de mijloacele
necesare, având alte planuri, a răspuns că nu poate
contribui «deocamdată» cu suma cerută, dar «să mai
aşteptăm, poate la anul» iar această aşteptare a fost fatală
pentru toţi. Nerealizarea lui Alexandru prin studii
superioare la Roma a fost o mare pierdere atât pentru el
ca persoană şi pentru familie, cât mai ales pentru Biserică
şi Naţiune, dar după cum ştim că nimic nu se petrece
fără ştirea şi voia Domnului, nu cunoaştem Căile Lui!
Alexandru şi-a continuat studiile teologice la
Seminarul din Oradea, unde l-a avut ca îndrumător şi pe
PSS Ioan Suciu, absolvând III, în anul şcolar 1947-1948.

30
 În vara anului 1948, prin decretul nr. 176 din 3
August, Prezidiul Marei Adunări Naţionale (parlamentul
comunist) al RPR (Republica Populară Română) a
hotărît „reforma învăţământului” românesc după model
sovietic, pentru că în România şcoala era românească şi
creştină şi nici decum comunistă, ruso-sovietică, după
cum trebuiau să devină toate în noua colonie sovietică,
ce urma să devină România regimului de „democraţie
populară.” Noul decret aducea cu sine măsurile de
desfiinţare a învăţământului confesional din România şi
indirect şi persecuţia comunistă de comandă moscovită
asupra Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco-Catolice. Toate bunurile materiale şi spirituale ale
BRU au fost confiscate (unele, ca biblioteci, au fost
distruse) şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodox
Române, sau în proprietatea statului comunist.
A început o propagandă forţată şi de teroare, de
trecere „benevolă” a preoţilor şi credincioşilor
greco-catolici la ortodoxia românească de obedienţă
pravoslavnică-moscovită, iar pentru cei ce opuneau
rezistenţă, metodele comuniste de „îmblânzire” a lor, a
opozanţilor, a „recalcitranţilor” era închisoarea. Astfel, la
28 Octombrie, 1948, a fost arestat tot episcopatul
Bisericii Române Unite, urmându’i şi episcopatul
Bisericii romano-catolice din România, a sutelor de
preoţi şi a miilor de credincioşi.
Seminarul teologic din Oradea, ca şi cel din Cluj sau
din Blaj a fost desfiinţat preoţii-profesori luând drumul
martiriului din cumplitele închisori comuniste.

31
 Familia Ion şi Paulina Săsăran din Măgherăuş, din cei
trei fii ai lor, aveau în 1948, doi, la şcoală: pe Alexandru,
la Seminarul de la Oradea şi pe fiul mai mic, Florian,
(1929-1998) elev în clasa a VII, deci penultima clasă din
cursul superior, la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia
Mare.
În 27 August, 1948, când se pregăteau de pelerinaj la
mânăstirea Bixad/Ţara Oaşului, de sărbătoarea „Tăierea
Capului Sfântului Ioan botezătorul”, 29 August, cei doi
fraţi Săsăran au fost arestaţi.
Alexandru în 1949-50 (?) a avut un an de suspendare.
Nu ştim în ce a constat acest „an de suspendare” căci
acasă n’a venit. Este posibil să fi rămas în Bucureşti unde
şi-a terminat studiile de teologie, persistând în vocaţia sa
de-a deveni preot şi tot în această perioadă a fost
hirotonit în clandestinitate, presupus că la Nunţiatură în
Bucureşti. S’a presupus deasemenea că a fost hirotonit
de către PSS Dragomir, dar s’a găsit în familie iconiţa de
la hirotonire, 15 Septembrie 1949, pe care o păstra la el,
primită de la ierarhul care i-a acordat taina preoţiei,
Nunţiul Apostolic, Monseniorul Gérard Patrik O’Hara.
După denunţarea la 19 Iulie 1948 de către guvernul
ateu al României, a Concordatului cu Sfântul Scaun,
încheiat la 27 Mai 1927, în 1950 toţi membrii Nunţiaturii
sunt expulzaţi din ţară.
Este arestat a doua oară, din 1952-54. Eliberat, din
1954-1956, Alexandru a frecventat cursurile Facultăţii de
psihologie a Universităţii din Bucureşti. A fost îngrozit şi
revoltat de conţinutul cursurilor de psihologie ce se
predau la facultatea comunistă. Ceea ce se preda nu era
32
studiu de psihologie, nu era decât o vorbărie politică şi
„o psihologie a urii” în care oamenii să se sfâşie unii pe
alţii în cadrul „luptei de clasă”!
Alexandru a fost un tânăr preot de înaltă carismă,
profundă evlavie şi viaţă trăită în spiritul evangheliei lui
Christos. Ardea de dorul de-a forma tineri în spiritul
pedagogiei dragostei lui Isus Domnul şi de a‘şi folosi
toate energiile în acest scop dumnezeiesc. Nu a fost lăsat
să meargă pe această cale; Domnul ştie de ce, iar el şi-a
dus crucea cu resemnare şi neclintită credinţă în voia
Celui Preaînalt, până la capăt.
El şi ca el mulţi alţi preoţi ai Bisericii Unite, tineri
sau mai în vârstă, ar merita, pe lângă episcopii
martiri, să fie ridicaţi la cinstea altarelor.
Părintele Alexandru Raţiu, cu 16 ani de „pension
comunist” împreună cu preoţii şi episcopii
greco-catolici, în cartea sa apărută prima dată în limba
engleză în America, în 1979, „Biserica furată”, iar apoi
tradusă în româneşte şi apărută la Cluj-Napoca, în
editura „Argus” în 1990, scrie la pag. 121, despre
Alexandru Săsăran în cadrul capitolului „Portrete de
episcopi şi preoţi” din închisori: „Părintele Alexandru
Săsăran, născut în 1926 (greşit, 1924) reuşind să urmeze numai
doi (greşit)trei ani de studiu când a avut loc suprimarea bisericii.
Totuşi el a persistat în vocaţia sa, în 15 Septembrie, 1949 a fost
hirotonit de către Nunțiul Apostolic Monseniorul Gerard Patrik
O’Hara. A fost arestat în 1956. La Gherla am stat în aceeaşi
celulă până în 1959, când am fost trimişi în lagărul de muncă. El
era bolnav de ulcer, iar mâncarea de închisoare i-a făcut şi mai rău.
După ce şi-a executat condamnarea de cinci ani, a lucrat la o
33
bibliotecă din Baia Mare. Nu l-am mai întâlnit niciodată, dar am
aflat că a murit în 1975 (greşit, în 1973). Acest tânăr şi-a
sacrificat viaţa pentru biserică fără nici un fel de avantaj personal.
Mulţi alţii au trădat biserica, dar unul ca el nu, şi cine ştie câţi au
mai fost ca el, dar de care n’am aflat. Poate că într’o zi când
comunismul va cădea, numele lor vor fi onorate.”
Alexandru a fost arestat din nou, după liturghia din
12 Aug.1956, celebrată în Piaţa Universităţii din Cluj, de
părintele Chindriş şi Ghiurco. A fost condamnat la
Oradea, a trecut pe la Gherla şi prin „colonia de muncă”
de la Peninsula şi din Deltă, de la Periprava, de unde a
fost „eliberat” pentru DO=Domiciliu Obligatoriu
(creaţie comunistă pentru deţinuţii politici). A făcut trei
ani de DO la Viişoara în Bărăgan, de unde a fost eliberat
în 12 August, 1961.
După eliberarea din 1961, Alexandru a revenit acasă,
în Măgherăuş, la mama sa, Paulina, văduvă, Ion Săsăran
trecând la Domnul în Martie 1950, fără să’şi mai revadă
cei doi fii arestaţi în Aug. 1948.
Alexandru s’a angajat la DSAPC (Direcţia de
Sistematizare, Arhitectură şi Proiectări în Construcţii) în
Baia Mare, ca documentarist tehnic, Direcţie ce
funcţiona în clădirea episcopiei greco-catolice,
desfiinţată de comunişti. A lucrat aici până în 1973 când,
mult prea devreme, a trecut la Domnul.
În publicaţii apare anul morţii lui Alexandru, 1975.
Greşit! A murit în Iunie 1973 şi este înmormântat în
cimitirul de pe str. Horea din Baia-Mare, – în perimetrul
rezervat preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor
greco-catolice.
34
 Ne simţim obligaţi a consemna şi noi o mărturie
neobişnuită despre acest tânăr preot al nostru,
Alexandru Săsăran, un veritabil sfânt Pier Giorgio
Frassati., român, care însă din cauza comunismului, nu a
putut să’şi arate dragostea faţă de Domnul şi Natură prin
discipolii săi ca şi sfântul italian, deşi din aceeaşi stofă au
fost croiţi amândoi.
Mica revistă lunară „Deşteptarea credinţei”, Anul XI,
Nr. 2 (119) Februarie, 2000, editată de Asociaţia Biserica
Română Unită – Dej, la pag. 14 înserează articolul:
„Secretul preotului Săsăran Alexandru”, semnat
de dr. Crăciun Ioan – medic – Baia Mare. Redăm
articolul în întregime, pag. 14-15.
„În cartea „Martiri şi mărturisitori ai credinţei” Valentin
Băinţan aminteşte şi de doi preoţi din comuna Tăuţii
Măgherăuş, Săsăreanu Dumitru şi Săsăran Alexandru, ce
au avut de pătimit că nu au semnat trecerea la ortodoxie.
Primul a murit repede de boală şi mizerie lăsând patru
copii pe drumuri: al doilea fiind celib, a cutreierat
temniţele comuniste pentru crima de a nu voi să se
lepede de credinţa sa în Dumnezeu şi neamul românesc.
Într’o zi a venit la mine să mă consulte ca medic: ce
explicaţie pot să‘i dau la ceea ce i s‘a întâmplat în temniţă.
Fiind programat la o nouă bătaie, trei torţionari l-au
culcat pe o masă cu faţa în jos şi l-au bătut peste tălpi,
până au obosit, timp în care el urla de durere la fiecare
lovitură. La un moment dat, ei lovesc, dar el nu mai simte
nici o durere, deşi călăii asudau la „muncă”. Văzând că
nu are dureri, a început să se roage încet. Observându‘l
unul, că îşi face cruce, îl întreabă: ” – Ce faci banditule?”” –
35
Mă rog pentru dumneavoastră, să vă ierte Dumnezeu păcatele.”
Aşa s’au înfuriat, încât l-au aruncat jos de pe masă şi cu
picioarele şi cu pumnii au continuat „lămurirea”.
A venit la mine să mă întrebe ca medic, ce explicaţie
pot da faptului că i-a dispărut brusc durerea. M‘a legat
însă pe viaţă, cu jurământ, să nu spun nimănui, ca să nu
audă mama sa, care s‘ar agita foarte tare pe tema aceasta.
Nici nu am spus nimănui, dar acum că amândoi au
murit, l-am chemat pe fratele său Adrian şi i-am povestit
secretul. Nu ştia nimic, deci nu a spus familiei şi nici alţi
preoţi sau călugări nu ştiau de întâmplare. M‘am
consultat cu un neurolog bun asupra celor petrecute şi
mi-a spus de Mucius Scevola din istoria romană, ce îşi
pedepseşte mâna ţinându-o în foc, pentru că nu a răpus
în luptă pe duşmanul său, Porsenna, regele etruscilor.
Despre Mucius Scevola se spune că avea o boală
sisingamielie, caracterizată prin dispariţia durerii.
Asupra cazului de faţă zicea că dacă ar fi fost lovit şi
peste şira spinării, un hematom produs acolo ar putea
explica fenomenul. Dar torţionarii nu l-au bătut peste
coloana vertebrală.
După ce a ieşit din închisoare, umbla normal, avea
simţurile normale. Am şi eu o vină ca medic, că nu am
insistat să‘mi spună cât a durat această anestezie a durerii.
Loviturile ce le dădeau asupra tălpilor au lezat nervii
plantari şi s‘ar fi putut să diminueze sensibilitatea, dar să
dispară brusc la ambele picioare, nu‘mi pot explica.
Poate alţi neurologi ce vor citi aceste rânduri să facă
cunoscută părerea lor prin intermediul revistei.
*
36
 Dacă nu se va găsi o explicaţie obiectivă, rămâne să
cred că este un miracol, Dumnezeu S‘a îndurat de dânsul
şi i-a curmat durerea.
Am socotit că nu mai sunt legat de jurământ,
deoarece şi martorul şi mama sa au trecut în veşnicie de
mult şi acum pot să le încredinţez presei spre publicare.
Am încercat la ziarele locale să publice aceste date, dar
nu e voie să se scrie nimic de bine despre Biserica
Greco-Catolică.”
Dr. Crăciun Ioan,
medic – Baia Mare.
***
Aducem cordialele noastre mulţumiri Domnului,
Virgil I. Trufaşiu, medic octogenar, cu reşedinţa actuală
în California, USA, care cu bunăvoinţă ne-a pus la
dispoziţie articolul sus reprodus din „Deşteptarea
Credinţei.”
***

Etapa a II-a, subetapa c).

Subetapa, c) „victoria” aparentă a forţelor

malefice. De la expulzarea Nunţiaturii, forţele malefice
credeau că victoria le aparţine. BRU a fost ucisă, Biserica
romano-catolică, trunchiată şi redusă la două diecese, iar
Biserica Ortodoxă Română=BOR, subjugată, nu numai
ideologic, ci şi administrativ, depinzând total de
securitate. Cu toate acestea BRU exista. Episcopii care
au depăşit detenţia de la Sighet, PSS Alexandru Rusu,
PSS Iuliu Hossu şi PSS Ioan Bălan se găseau acum,
37
(1955-1956) tot în detenţie, dar ceva mai lejeră, la Curtea
de Argeş, într’o perioadă de „relaxare” a procesului de
exterminare a lor, a episcopilor rămaşi în viaţă. Cum li s’a
oferit o cât de mică şansă, ei au devenit activi pentru
cauza lor, Biserica şi asta nu numai prin memoriile
adresate guvernului şi ajunse şi înafara ţării, în Franţa şi
la Vatican, ci şi prin contactul cu credincioşii şi chiar
hirotoniri făcute în secret. Ne este cunoscut cazul
preotului Sever Riţiu, din comuna Botiz/Satu Mare,
dieceza de Maramureş, născut la 5 Octombrie, 1923,
care a fost sfinţit = hirotonit preot în clandestinitate, la
Curtea de Argeş, de către PSS Alexandru Rusu de
Maramureş, la 17 Noiembrie, 1955.
Această subperioadă de relativă acalmie, în afară, la
suprafaţă, culminează cu liturghia greco-catolică, din 12
August, 1956, din Piaţa Universităţii din Cluj şi ţine până
în 1964, la decretul nr.411 din 24 Iulie, 1964, de
amnestiere şi eliberare a deţinuţilor politici din România,
când episcopii în viaţă, din a doua gardă, sunt puşi în
libertate. PSS Ploscaru, PSS Dragomir, PSS Hirţea, PSS
Chertes, PSS Todea. Cei doi episcopi, în viaţă, din prima
gardă, PSS Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, n’au mai ieşit din
detenţie decât prin moarte.

Etapa a III-a

3) perioada de după 1964, a „clandestinităţii

depline” merge până după 1973. Se puseseră mari
speranţe în vizita la Vatican a şefului statului. Între 21-25
Mai, 1973, „tovarăşul” Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită
38
la Roma. În 26 Mai, 1973, a fost primit în audienţă de
către Papa Paul al VI-lea. Cu toată prudenţa de care
dădea dovadă diplomaţia pontificală privind problema
Bisericii Unite (greco-catolice), a „uniaţiei” desigur că s’a
discutat despre drepturile şi libertatea religioasă „în
socialism” respectiv în România şi legat de aceasta şi
despre situaţia BRU. Chiar dacă, comunicatul Sfântului
Scaun dat publicităţii vorbea foarte puţin despre situaţia
Bisericii Catolice din România, iar problema
greco-catolică nici măcar nu era menţionată, tovarăşul,
după „obiceiul casei” se pare că a făcut unele promisiuni,
pe care însă le-a uitat după ce a închis uşa în urma lui.
Totuşi, după această dată, cu toată lipsa de „confirmare
oficială” s’a simţit o oarecare relaxare; securitatea şi-a mai
slăbit „oleacă” „puţin” „oarecât” chingile, intervenind
practic o uşoară destindere din partea secu, de unde s’au
tras concluziile referitoare la convorbirile de la Vatican,
dar s’a opus cu vehemenţă BOR, aşa încât speranţa
rămânea doar în ocrotirea lui Dumnezeu!
Ocupându-ne de această perioadă, putem afirma, că
odată cu decretul 358, din 1 Decembrie, 1948, de
suprimare oficială a Bisericii Române Unite cu Roma,
greco-catolice, Biserica n’a fost ucisă ci doar sugrumată.
O masă întreagă de credincioşi şi preoţi în frunte cu
episcopii lor fiind trecuţi după gratii asta nu însemna şi
moartea lor, moartea Bisericii. Ea a continuat să existe
atât după gratii, cât şi înafara lor, „în libertate” în spaţiul
României „de democraţie populară” devenită o imensă
închisoare a poporului român sub călcâi sovietic,
„ateist-ştiinţific.”
39
 Înafara gratiilor, BRU a coborît în catacombe,
transformată în Biserica tăcerii, a catacombelor.
Puţinii preoţi greco-catolici „netrecuţi” (la ortodocşi) dar
nearestaţi, scăpaţi într’un fel sau altul de închisoare, dar
obligaţi a’şi părăsi parohia şi „a se încadra în câmpul muncii”
a devenit fiecare, acolo unde l-a dus soarta (după ieşirea
din parohie) o catacombă. Unul fiecare din aceşti preoţi
rămaşi credincioşi credinţei şi Bisericii lor, a votului de la
hirotonire, celebrau sfânta liturghie în locuinţa proprie,
într’un secret deplin. În această primă fază, această
celebrare era atât de strict secret păstrată încât nici
membrii familiei, copiii de exemplu, mai mici sau mai
mari, nu aveau voie să ştie de ce o cameră din casa lor
era mereu închisă, în care ei nu aveau voie să intre dar
nici să vorbească nimănui despre ea. Amintim cazul
părintelui Ioan, RUS, de la Băiţa, lângă Reghin, situaţie
descrisă de unul din fii părintelui, Cristian Rus,3 preot,
studiat la Roma. În familia părintelui Rus, trei fii sunt
preoţi, Anton, Cristian şi Aurel, iar o fiică, Paula Maria
este călugăriţă.
Acest absolut secret era necesar, spre paza celor ce
„încălcau legea” căci legea fiind, că BRU este desfiinţată
şi interzisă, nimeni nu mai avea voie a o servi. Cu toate
acestea BRU trăia, exista în catacombe. Acestea erau
răspândite pe tot teritoriul României, acolo unde
ajunsese să trăiască un preot greco-catolic, „netrecut” şi
rămas liber, dar răspândiţi cu precădere pe teritoriul

3Păr. Cristian Rus, „Viaţa tatălui văzută cu ochi de copil” Ed. Buna
Vestire, Blaj, 2009
40
Transilvaniei, a scumpei şi minunatei noastre
Transilvanii, după care s’au bătut în cursul mileniilor, regi
şi împăraţi străini să şi-o supună. Acelaşi lucru doreau
acum stăpânii comunişti, distrugerea şi supunerea
spirituală a Transilvaniei.
Pe la finele anilor ’50, începutul anilor ’60 se părea că
forţele malefice şi-ar fi atins scopul. Preoţii catacombelor
îmbătrâneau, episcopii erau arestaţi, deci nu puteau
întineri Biserica prin noi hirotoniri aşa încât agonia BRU
se părea că începuse. Doar că aşa după cum se exprima
mereu „Prelatul roman” de Augsburg, Domkapitular,
Heinrich Eudenbach (1932-2006) „Nu Vă faceţi griji,
Spiritul Sfânt nu este plecat în concediu”! – şi s’a dovedit că n’a
fost, iar chiar şi dacă, va fi fost (!) a revenit la timp!...
Pe măsură ce se înainta în anii ’60, catacombele se
lărgeau, în sensul că sfânta liturghie celebrată la început
doar de unul singur, acum, la fel, sub absolută camuflare
şi linişte a început a fi accesibilă şi familiei restrânse a
preotului.
Şi a dat Spiritul Sfânt, sub presiunea Occidentului,
decretul 411, din Iulie,1964, de amnestie a deţinuţilor
politici, după ce că la aceleaşi presiuni occidentale,
guvernul comunist român a început cu amnestia încă din
1962-63. În 1964 au fost eliberaţi ultimii 10.014 deţinuţi
politici. Printre ei şi episcopii catolici de ambele rituri,
dar, doar cei în viaţă, din „garda a doua” au avut dreptul
de-a reintra în societate!...Eliberarea episcopilor a fost
suflul de primăvară adus Bisericii tăcerii. Cu toate că
legile privind „desfiinţarea BRU” au rămas aceleaşi din
1948, episcopii eliberaţi şi-au luat în serios şi responsabil
41
misiunea. Cu foarte multă precauţie şi măsuri de
siguranţă şi protecţie atât a persoanei proprii, cât şi a
celor cu care veneau în contact, episcopii clandestini s’au
pus pe treabă, organizând diecesele şi căutând lucrători
în via Domnului, candidaţi la preoţie. Îi căutau pe foştii
profesori de la Seminariile Teologice, de dinainte de
1948, eliberaţi acum şi ei şi cărora dacă le mai permitea
sănătatea, după calvarul detenţiei şi dacă mai aveau
curajul de-a se angaja clandestin la munca de instruire
teologică a tinerilor candidaţi, putând fi astfel, din nou,
de folos Bisericii, se porneau la lucru. Aşa, sub ocrotirea
harului sfânt, via Domnului a început a se popula cu
candidaţi şi profesori. Episcopii aveau din nou multă
treabă, cu toată observaţia şi urmărirea atentă de către
caracatiţa secu, dându’şi reciproc „de lucru.”
Cum a lucrat Spiritul Sfânt, la acest capitol „candidat
la preoţie” în clandestinitate, este un capitol în sine pe
care l-a trăit şi îl povesteşte fiecare dintre aceşti „aleşi”
căci: „Nu voi m’aţi ales pe mine, ci eu V’am ales pe Voi şi V’am
pus ca să mergeţi şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână.” (I.15,
16).
Aici, pana noastră încetează; este mult prea slabă şi
palidă în a putea reda această sfântă lucrare a Spiritului
Sfânt în renaşterea Bisericii în general, a BRU în special.
Vom da cuvântul celor care au ascultat chemarea
Domnului, cu toate piedicile ce le stăteau în faţă, inclusiv
pericolul de-a fi descoperiţi şi deferiţi justiţiei, închisorii
şi chiar exterminării prin execuţie. Tinerii „chemaţi” erau
conştienţi de acest pericol ce’i pândea necontenit,
inclusiv familiile lor şi cu toate acestea hirotonirile în
42
clandestinitate au devenit ceva „obişnuit” iar
catacombele s’au înmulţit. Ca şi înainte, unde trăia un
preot greco-catolic era şi o catacombă, la fel şi acum,
unde „s’a eliberat” un preot greco-catolic, acolo a apărut
şi o catacombă, de care ştia familia dar şi
securitatea=secu. Cu toată activitate reluată de episcopii
clandestini, perioada de după 1964 o putem totuşi
intitula, a clandestinităţii depline, căci persecuţia nu
slăbise iar pericolele erau mari.
Dar catacombele, aceste biserici catolice
clandestine ale creştinismului românesc, n’au fost
doar locuri secrete de rugăciune, ci prin întâlnirea cu
Divinul, la celebrarea sacramentelor, ele au fost şi
platformele de pe care Domnul îşi chema „lucrătorii în
vie.”! Din mărturisirile celor în cauză extragem această
concluzie. Un asemenea „mărturisitor” este părintele
asistent stomatolog, Dumitru Cordoş, parohul bisericii
„Buna Vestire” din incinta spitalului din Negreşti/Oaş.
Un exemplu pe care’l cunoaştem, dar câte nu vor fi fiind,
de care doar Domnul ştie, dar care trebuie aduse la
cunoştinţa comunităţii greco-catolice româneşti, pentru
confirmarea valorii ei în faţa Providenţei şi întărirea în
credinţă a membrilor Bisericii persecutate, pentru
creşterea ei întru Domnul!

43
 UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL ORADEA

SIMPOZION ŞTIINŢIFIC STUDENŢESC

„MARTORI ŞI MĂRTURISITORI AI
CREŞTINISMULUI ÎN PERIOADA
COMUNISTĂ”
ACTIVITATEA BISERICII UNITE ÎN
CLANDESTINITATE ŞI STUDIUL
TEOLOGIEI ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ ÎN
EPARHIA DE MARAMUREŞ

Coordonator ştiinţific:
PR. PROF. DR. HORIA OVIDIU POP

Student:
PIŢ DANIEL CĂTĂLIN
17-18 Martie 20114

INTRODUCERE
Definiţia teologiei este aceeaşi în timp şi spaţiu
indiferent de condiţiile istorice sau sociale. Pentru a ne
clarifica ce înseamnă ”teologia” sau ”a face teologie”
trebuie mai întâi să recurgem la etimologie. Ştim că în
limba greacă ”Theo-logia” semnifică literar ”Discurs
despre Dumnezeu”. Aceasta ne oferă doar termenii
extremi, anume ”Dumnezeu” şi ”a vorbi”.

4D.Sorretino, Prefazione, în A.STAGLIANO, Teologia e

spiritualita, p.4
44
 Definiţia teologiei mai resimte încă climatul raţionalist
şi a implicării Bisericii în apărarea propriei cauze,
forţându-se să legitimizeze credibilitatea credinţei.
Teologia este deci un termen serios, un cuvânt serios şi
prin urmare serioasă trebuie să fie şi abordarea ei.
Teologia este mai mult decât o datorie de împlinit, ea
este o artă de a trăi credinţa în plenitudinea ei, inclusiv în
dimensiunea intelectuală a acesteia. Este un mod de a
purta paşii raţiunii sub îndrumarea Revelaţiei şi de a
degusta critic varietatea fecundă a experienţelor care
determină viaţa celui ce crede şi o face ”vie şi gustoasă”
chiar uneori incertă şi imprevizibilă.
A fi teolog şi deci ”a face teologie” înseamnă a
descoperii palpitaţia vie a unei credinţe iubitoare şi
generoase.
Atât în primele veacuri ale creştinismului cât şi în
zilele noastre, teologia reprezintă aceleaşi valenţe, totuşi
există o diferenţă şi ea este de ordin vocaţional şi
transcede în timp şi spaţiu.5

SCOATEREA ÎN ILEGALITATE A BISERICII

ROMÂNE UNITE
Decretul regimului comunist suprimă total şi brutal
Biserica Unită. În toată perioada dictaturii comuniste,
BRU s’a identificat cu suferinţele, speranţele şi lupta
pentru dreptate a întregului popor, menţionau preoţii
Tertulian Langa şi Ioan Bota, Biserica Greco-Catolică

5Dr.Vasile Marcu, Drama Bsericii Române Unite c Roma

(Greco-Catolice)-Documente şi mărturii Editura. Crater,1997.
45
prin martiriul episcopilor ei, a nenumăraţilor preoţi
(catolici, ortodocşi, protestanţi sau de alte culte) şi laici
au preferat să se jertfească, decât să accepte comunismul
ateu. Şi suferinţele nu au fost puţine pe durata a aproape
un jumătate de secol.
În preajma Crăciunului anului 1948 li s’au luat
credincioşilor bisericile, preoţii şi familiile lor au fost
alungaţi din casele parohiale. Concret familia părintelui
Marian, din Baia Mare, dânsul arestat iar doamna cu trei
copii mici, a stat în curtea casei, cu tot avutul scos afară
din casă, sub o prelată, până aproape de Crăciun şi nu
sunt nici poveşti şi nici exemplu unic, că vorbim la
„general.”
De acum Isus Christos ne dă să’I împărtăşim
suferinţele pentru Biserica Sa.
„Nu Vă lăsaţi amăgiţi de cuvinte, de comitete, de veşti, de
minciuni, rămâneţi fermi în credinţa pentru părinţii şi strămoşii
noştri” – zicea Episcopul Ioan Suciu, îndemnând preoţii
la a adopta atitudinea martirilor, a merge pe urma lui Isus
şi a face exact ceea ce acesta cere, să‘şi ia crucea lor şi să’l
urmeze. Ceea ce au şi făcut.6

Aici începe martiriul mărturisitorilor credinţei şi ai lui

Hristos. Alături de oameni ai bisericii, cei care au căzut
sub tăvălugul represiunilor regimului comunist au fost
oameni politici, oameni de cultură, care nu aveau altă
vină decât aceea de a-şi susţine crezul lor.

6Marcel Ştirban, Din Istoria Bisericii Române Unite (1945-1989)

Ed. Muzeului Sătmărean, 2000, p.324
46
 Acum începe activitatea Bisericii Române Unite,
Greco-Catolică, în clandestinătate. Preoţii care refuză
abandonarea credinţei sunt persecutaţi. O parte din ei se
ascund în munţi şi desfăşoară un program pastoral
deosebit cu riscuri enorme. Astfel închisorile de la Aiud,
Gherla, Sighet, Cavnic, Baia-Sprie, Canal, etc. sunt pline
cu preoţi acuzaţi pentru imaginare delicte politice, nu de
conştiinţă.

ACTIVITATEA CLANDESTINĂ, ÎNCEPEREA

INSTRUIRII ŞI HIROTONIRII DE NOI PREOŢI:
Se ştie că în 1948, la suprimarea Bisericii
Greco-Catolice erau 5 episcopi titulari în cele 5 dieceze
şi un episcop vicar al Blajului, la Bucureşti. La Blaj era
Ioan Suciu, Lugojul îl avea pe Ioan Bălan, la Oradea se
găsea Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu pentru Cluj,
Alexandru Rusu pentru Maramureş şi Vasile Aftenie
vicar la Bucureşti. După ce aceştia au fost arestaţi, au fost
consacraţi în secret câte un succesor pentru fiecare dintre
cei şase. Alexandru Todea pentru Blaj, Ioan Ploscaru
pentru Lugoj, Iuliu Hirţea la Oradea, Ioan Chertes în
Cluj, Ioan Dragomir în Maramureş şi Tit Liviu Chinezu
pentru Bucureşti. În 1964, şase din cei doisprezece
muriseră: Ioan Suciu, Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu,
Alexandru Rusu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu.
Destinderea politică din 1964, după moartea lui
Gheorghe-Gheorghiu Dej, după criza din Marea
Caraibilor şi decretul 411 din Aprilie 1964 a determinat
eliberarea majorităţii deţinuţilor politici din închisori. În

47
aceste împrejurări au fost eliberaţi şi episcopii care mai
erau în viaţă.5
Acum se pune problema ca BRU chiar dacă scoasă în
afara legii, să‘şi continue existenţa, să funcţioneze în
catacombe, să aibă o ierarhie: preoţi, episcopi. La această
misiune erau chemaţi preoţii şi candidaţii la preoţie în
acea perioadă. Însă nu doar acest lucru prima, a nu se
uita faptul că în primul rând erau aleşi de Dumnezeu,
pentru opera de mântuire a sufletelor.
S’a început recrutarea de tineri pentru a continua
activitatea BRU, pentru a nu o lăsa să dispară. Biserica în
clandestinitate avea o activitate complexă, se oficiau
liturghii, botezuri, cununii, instruiri de tineri pentru
Taina Preoţiei, pentru a’i sfinţi, hirotoni. Hirotonirile
clandestine de preoţi au început chiar din toamna anului
1964.
Se dorea continuitatea vieţii Bisericii Unite, astfel se
construieşte un sistem de pregătire şi de instruire, o
aşa-zisă „Facultate de Teologie” în catacombe.
Nu doar clericii şi-au păstrat credinţa, ci şi un număr
de credincioşi, care au stat la dispoziţia preoţilor care
activau clandestin. Aceştia îi adăposteau, punându-le la
dispoziţie casele pentru celebrarea Sfintelor Liturghii.
Asemenea persoane s’au găsit în întreaga Eparhie a
Maramureşului, dar în special oficiile liturgice se celebrau
în casele preoţilor sau a familiilor acestora. În localitatea
Târsolţ, Ţara Oaşului, de exemplu se cunoşteau mai
multe case unde se adunau credincioşii pentru a participa
la Sfintele Liturghii celebrate de preoţi veniţi din

48
împrejurimi. La fel era în Maramureş pe Mara, în Hoteni,
Şugatag şi altele sau în Lăpuş.
Astfel de Liturghii în această zonă le oficiau foarte des
preoţii de atunci, Lucian Mureşan, Alexandru Mesaroş
(Mesian), Simion Mesaroş, preoţi care mai apoi vor
deveni capii Bisericii Române Unite. Sacrificiul lor nu era
nesemnificativ, pentru că aria de activitate era foarte
mare, deplasându-se zeci sau chiar sute de kilometri
pentru a satisface nevoile credincioşilor.
Romul Pop. ”Luminile Bixadului” Editura
Scriptorium. Baia-Mare. 2009, p 106
Ibidem, p 110
Interviu cu Pr. Jurja Ionel Nicolae – paroh Comuna
Odoreu. Jud. Satu-Mare. 11.03.2011
Interviu cu Pr.Jurja Ionel Nicolae11.03.2011,Interviu
cu Pr. Iacob Feier 10.03.2011,Interviu cu Pr. Dumitru
Roman Protopop în Satu-Mare, Pr. Simion Mesaroş,
Baia-Mare.
Interviu cu Pr. Jurja Ionel Nicolae – paroh Comuna
Odoreu. Jud. Satu-Mare. 11.03.2011

Credincioşii aveau grijă de preoţii lor, îi ajutau în

activitate, punându-le la dispoziţie vehicule, uneori
căruţe pentru a se deplasa dintr‘o localitate în alta.
De exemplu fiind solicitaţi, într’o noapte preoţii
Lucian Mureşan, Alexandru Mesaroş, Simion Mesaroş şi
socrul său părintele Răfan, au venit de la Ferneziu, într’o
casă din Târsolţ unde au botezat copiii şi apoi li s’au dat
în picioare cizme de cauciuc pentru a putea merge şi la
alte case.
49
 Deconspirarea acestor activităţi şi aflarea lor de către
securitate reprezenta un risc foarte mare, atât pentru
preoţi cât şi pentru cei care riscau a’i primi în casele lor.
Regimul ateu încerca să întrerupă continuitatea
apostolică în Biserica Unită.
Perioada studiilor în clandestinitate era îngreunată de
către factorii ostili acelor timpuri, însă în aproape toate
cazurile s’a studiat 4 ani.
Studentul care urma să fie instruit era pus în faţa a
două realităţi: familia care trebuia întreţinută, iar situaţia
materială nu era mereu tocmai bună şi riscul de a atrage
consecinţele care se puteau răsfrânge asupra studentului
şi a familiei acestuia din pricina apartenenţei şi a susţineii
Biserici interzise. De aceea era necesar ca totul să se facă
cu prudenţă, în mare taină. Puţine persoane ştiau despre
cei ce urmau studiile teologice.
Azi se studiază liber, studentul are la îndemână o
multitudine de surse de informaţii şi o multitudine de arii
de pregătire. Cei care studiau în clandestinitate aveau un
manual, o carte pe care o foloseau toţi, fiind dată de
profesor şi după terminarea studiului înapoiată pentru a
putea fi dată şi altuia!
Curicula de studiu nu era foarte elaborată. Ea
cuprindea materiile importante şi absolut necesare,
precum: Teologia Dogmatică Specială, Teologia Fundamentală,
Teologia Morală, Uzul Sacramentelor, Drept Canonic, Istoria
Bisericii, Teologia pastorală.
Profesorii care predau aceste materii, în zona diecezei
de Maramureş au fost: Lucian Mureşan, actualul
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma,
50
Greco-Catolice şi cardinal, Alexandru Mesaroş, Mesian,
actualul episcop al Eparhiei de Lugoj, părintele Vasile
Mare, părintele Augustin Mare, părintele Ilie Bondre
OSBM, părintele ieromonah dr. de Roma, Gheorghe
Marina, părintele Alexandru Sechel. Părinte spiritual era
preotul care era mai aproape de student, cel care avea
posibilitatea de-a se întâlni mai des cu studentul, însă în
cele mai multe cazuri această funcţie o ocupa părintele
inginer Simion Mesaroş.
Examenele erau programate de comun acord în
funcţie de timpul disponibil. Ele se suţineau în locuinţele
preoţilor profesori sau sub forma unei plimbări prin
pădure, de exemplu cele de la Cicârlău-Vii, jud.
Maramureş.
În „câmpul muncii” fiind şi cu familii, studenţii
trebuiau să facă neobservate desele deplasări în alte
localităţi, pentru a se întâlni cu preoţii-profesori,
Metodele de evaluare nu au nimic comun cu cele de
azi. Evoluţia şi activitatea studenţilor erau monitorizate
de profesor, care era garanţia studentului. Nu exista un
registru, un catalog. A ţine astfel de documente erav
foarte riscant, deoarece odată ajunse pe mâna securităţii,
acele notări ar fi compromis întreaga activitate
clandestină a Bisericii. De aceea preotul-profesor era
garanţia studentului în faţa episcopului.
Examenele erau susţinute o dată la 2-3 luni, iar
întâlnirile pentru studiu se făceau odată sau de două ori
pe lună.

51
 Deplasările pentru examene şi studi erau dificile
deoarece trebuiau raportate şi argumentate, în legătură
cu distanţa, scopul vizitelor, persoanele vizitate, etc.
Episcopul care făcea hirotonirile şi conducea aceste
acţiuni din catacombe era Ioan Dragomir. El era
înştiinţat de preoţii-profesori cu privire la pregătirea şi
evoluţia viitorului preot. În cele mai multe cazuri,
episcopul, îl cunoştea şi personal pe student, din timpul
procesului de formare. Primul lucru pe care Preasfinţitul
Dragomir îl aducea la cunoştinţă era riscul mare la care
se expun cei care sfidează regimul, riscul la care îşi expun
familiile şi pericolele BRU din catacombe.
Recunoaşterea studiilor din această perioadă nu era o
problemă, deoarece preotul care studiase clandestin era
cunoscut în cercurile, restrânse, în care activa şi în cazul
preotului, cel care primează este harul primit prin
punerea mâinilor de către episcop. Numirea IN
PECTORE, a Preasfinţitului Iuliu Hossu (5 Martie,
1969), cardinal de către Sfântul Părinte Papa Paul al
VI-lea, putea constitui o recunoaştere simbolică a
studiilor tuturor preoţilor pregătiţi în clandestinitate.
Însă după intrarea în legalitate a BRU, preoţii studiaţi în
clandestinitate s’au înscris la facultatea de teologie unde
cu suport legal şi-au susţinut lucrările de licenţă şi de
masterat.
Moartea Episcopului Ioan Dragomir, în Aprilie 1985,
face ca pentru cei care doreau sfinţirea întru preoţie, să
fie mai greu de realizat. Cel care făcea aceste sfinţiri era
Alexandru Todea, la care însă se ajungea greu, deoarece
distanţa de la Baia Mare la Reghin, unde locuia dânsul,
52
nu este de neglijat. Astfel studenţii pregătiţi după
moartea episcopului Dragomir şi cei care n’au apucat să
fie sfinţiţi, au primit Taina Sfintei Preoţii, abia după
evenimentele din 1989.
Hirotonirile în clandestinitate se făceau în mare
secret, în casele preoţilor-profesori, respectiv în
catacombele lor, în Baia Mare sau împrejurimi. Numărul
participanţilor era foarte restrâns: prezent era episcopul,
preoţii-profesori, nici aceştia nu întotdeauna toţi,
candidatul, soţia acestuia dacă era căsătorit şi uneori şi
alţi membri ai familiei, deşi PSS Dragomir, mai ales
imediat după eliberare, în 1964, nu admitea ca familia să
ştie. Se celebrau două Liturghii. La prima se acordau
treptele lectoratului şi diaconatului, iar apoi în cea de-a
doua se acorda Sfânta Taină a Preoţiei, Liturghie la care
concelebra şi noul sfinţit.
Zece studenţi pregătiţi în clandestinitate a căror
sfinţire n’a putut avea loc din cauza plecării la Domnul a
PSS Dragomir, au fost sfinţiţi în 27 Iulie 1990, la Statuia
Ostaşului Român din parcul oraşului Baia Mare, de către
Arhiepiscopul Alexandru Todea, ridicat în 1991 la
treapta de cardinal. A mai participat PSS Lucian
Mureşan, episcop de Maramureş însoţit de un grup de
preoţi, în prezenţa unui însemnat număr de credincioşi,
estimat la peste o mie.
Candidaţii au fost: 1.Albu, Cristinel, Baia Mare;
2.Deac, Gavril, Baia Mare; 3.Dobrican, Mircea,
Şişeşti/Maramureş;4.Feier, Iacob,Negreşti/ Oaş;5.
Lohan, Gheorghe, Negreşti/Oaş;6. Mureşan, Daniel,
Baia Mare 7.Pop, Gheorghe, Baia Mare; 8.Raţiu, Vasile,
53
Baia Mare; 9.Roman, Dumitru/Orăştie, ulterior Satu
Mare; 10.Velea, Gheorghe,Baia Mare.
În eparhia de Maramureş au fost hirotoniţi 28 de
preoţi dintre care 18 în perioada 1964-1984, restul de 10
preoţi aparţinând ordinului călugăresc al „Sfântul Vasile
cel Mare” OSBM.
***
Pr.Jurja Ionel, Pr. Iacob Feier, Pr. Dumitru Roman,
Pr. Simion Mesaroş.

LISTA (sumară)
A CATACOMBELOR

Lista catacombelor este lungă, necrezut de lungă deşi

incompletă, mai lungă decât a bisericilor BRU, la 1948.
Motivul? Într’un sat, într’o parohie, exista o singură
biserică folosită de toţi credincioşii parohiei. În
clandestinitate, fiecare preot „liber” îşi avea catacomba
sa, dar pe lângă asta, în sat mai funcţionau şi altele, casele
credincioşilor, la fel ca şi în perioada primilor creştini,
când fiecare familie, era o „biserică”. Cu timpul
credincioşii unindu-se spre a celebra sacramentele, se
foloseau de catacombele săpate în comun şi folosite în
comun. În „iepoca de aur” din motive de precauţie, spre
asigurarea siguranţei atât a preotului celebrant cât şi a
credincioşilor, al căror număr creştea, se cerea a nu se
celebra mereu în acelaşi loc. Cu tot riscul, credincioşii îşi
puneau la dispoziţie casa spre celebrare, într’o sâmbătă
sau duminică, la unul, în alta, la altul, în cealaltă, deşi în
54
anii 80, spre sfârşit, în unele locuri s’a celebrat luni la rând
în aceeaşi casă, în Maramureş ca şi în Oaş şi posibil să fi
fost la fel şi în alte părţi. Catacombele „moderne” îşi au
istoria lor una fiecare şi în fiecare localitate. Credem cu
convingere, că misiunea supravieţuitorilor, clerici sau
laici, chiar şi acum, încă nu chiar în ceasul al
doisprezecelea, sunt obligaţi a lăsa mărturie scrisă,
documentată, de înregistrare a catacombelor, pe parohii,
protopopiate şi districte, despre această faţă şi fază a
persecuţiei BRU. Din literatura, foarte puţină pe această
linie ce o avem până acum, este de necrezut, ce istorie
prezintă fiecare catacombă şi una dintr’un sat nu este
identică cu alta din satul vecin. De exemplu,
Aliceni-Târşolţ-Cămărzana din Ţara Oaşului. (vezi
literatura).
La Baia Mare:
- Catacomba părintelui Gheorghe Marian, din Baia
Mare, str. Baia Sprie nr.52 care era şi „catedrala clandestină
a Maramureşului” nu degeaba era aproape vis-a -vis cu
catedrala primului episcop greco-catolic al
Maramureşului, 1930, PSS dr. Alexandru Rusu,
episcopul martir, mort în 9 Mai, 1963 în închisoarea din
Gherla. În catacomba părintelui Marian era
„dispeceratul” căruia i s’a adăugat mai târziu, tot ca
dispecerat şi catacomba părintelui Răfan, pentru
credincioşii Diecezei, din Maramureş/Oaş/Lăpuş.
Oamenii se anunţau aici cerând preot pentru liturghia de
duminică şi sărbători şi pentru celebrarea sfintelor
sacramente în satele lor.

55
 - Catacomba păr. Eusebiu Fătu (1923-2004) şi-a
terminat studiile în clandestinitate şi a fost hirotonit în
1949 la Nunţiatură de către Nunţiul O’Hara. A fost
arestat în 1952, la Baia Mare, dar eliberat după câteva
luni. Spre „a i se pierde urma” s’a „refugiat” la Oradea,
la familia unui prieten, Alexandru Munteanu, şofer cu
unsprezece copii iar soţia casnică. Părintele Fătu, i-a
pregătit pe cei mai mari pentru prima sfântă
împărtăşaniei, iar cu tatăl, interesat de cele spirituale, a
început „cursuri” de teologie, devenind preot.
- Catacomba din Baia Mare, str.pictorilor 5/A, „a
călugăriţelor” (vezi catacomba din Cicârlău)
- Catacomba părintelui călugăr basilian, Gavril
Sălăjan, de pe Valea Roşie, din Baia Mare.7
- Catacomba părintelui profesor/ istoric Alexandru
Sechel (1918-2006?7?) „de la bloc,” str. Victoriei, un
înger de blândeţe şi calităţi morale, fost profesor la Liceul
Sf. Vasile din Blaj, 1940-45, apoi preot în judeţul Mureş.
După „trecerea” „benevolă” la „sfânta ortodoxie”
sovietică, pentru că s’a încăpăţânat să nu treacă, a fost
eliminat, ca şi toţi preoţii ca el, din societatea românească
prin calificativul „duşman al poporului” şi osândit să’şi
câştige pâinea pentru el şi familie prin diferite munci
necalificate. Timp de 30 de ani şi 9 luni, a „colindat”pe
şantiere, nevoit să se mute dintr’un oraş în altul. Prigoana
securităţii s’a extins şi asupra copiilor, la promovarea
examenelor. A celebrat, pentru familie şi credincioşi,

7 În documentele securităţii este trecut Sălăjan Vasile. Este una şi

aceeaşi persoană cu Gavril – numele de călugăr.
56
serviciile divine în clandestinitate deşi asta însemna
închisoarea. Între 1990-2002 a predat Istoria Bisericii
Universale, Istoria BRU şi Filosofia Scolastică, la
Seminarul greco-catolic „Dr. Alexandru Rusu” din Baia
Mare, iar între anii 1994-2002 a fost vicar general al
Episcopiei de Maramureş.
- Catacomba „parohie” de data aceasta nu „de la
bloc” ci din casă, din str. Ciocârliei, Cartierul Săsar, a
părintelui Felician Soran, preluată după Iunie 1980 când
părintele Soran a trecut la Domnul, de către părintele
Cornel Ardelean, tot un „clandestin” binecuvântat.
- Catacomba părintelui celibatar Simion Cristian,
originar din Bozânta Mare, fost paroh în
Cămârzana/Oaş, cu ani de închisoare pentru credinţă şi
catacombă în Baia Mare, „de la bloc” pe str. Victoriei în
Baia Mare.
- Tot „la bloc” amintim catacomba părintelui Petre
Istrate, din Cartierul Săsar, str. Izei, acelaşi bloc cu a PSS
Dragomir, doar pe altă intrare.
- Pe strada Alexandri, nr. 33, din Baia Mare îşi avea
locuinţa şi catacomba tot un preot model, din
„rezistenţă” părintele Simion Man. Sunt doar unii pe
care îi ştim, deşi ei sunt mult mai mulţi şi nu mai puţin
„valoroşi” decât cei pe care i-am amintit, iar dacă noi nu’i
ştim pe toţi, îi rugăm să ne ierte pentru omisiune, căci
noi nu puteam face o listă completă. Îi rugăm să o facă
cei ce se vor încumeta, după noi la o asemenea muncă
absolut necesară BRU şi societăţii româneşti de azi şi de
mâine.

57
 - Catacomba „de la bloc” a părintelui Andrei Răfan,
din Baia Mare şi a părintelui Simion Mesaroş, ginerele
său, devenită în 1973 neîncăpătoare pentru credincioşii
„de la bloc” în care s’au făcut şi hirotoniri: a păr.Simion
Mesaroş (1942 -) în 8 Septembrie, 1973 şi a părintelui
Grigore Balea din Sighet (1920-2006) în noaptea de 10
spre 11 Decembrie, 1983.
La un an de la hirotonirea părintelui Mesaroş, în 1973,
catacomba părintelui Răfan „de la bloc” a devenit
neîncăpătoare, pentru credincioşii ce o frecventau. Cele
două familii au hotărît să schimbe locuinţele. S’au mutat
cu toţii într’un bloc turn, familia părintelui Răfan într’un
apartament de două camere la etajul III, iar familia
Mesaroş, într’un apartament identic, la etajul VI, pe
aceeaşi scară. Se ştia că „domnul Răfan” este preot, că
fusese în parohie din 1942-1948, iar acum „face slujbă
acasă” aşa încât veneau mulţi din bloc la liturghie. Era
nevoie de un preot şi în confesional. Din acest motiv,
preoţii Răfan şi Mesaroş, socru şi ginere din 1975 „au
divizat parohia.” Părintele Răfan, celebra duminica, la
ora 8, pentru cei mai în vârstă iar Simion, în bucătărie
„şedea” în „confesional.” La ora 10, celebra Simion,
pentru tineret în apartamentul său şi ocupa, părintele
Răfan locul în confesional. Această activitate dublă, a
celor două catacombe „de pe aceeaşi scară de la bloc” a
mers până în 1990. Este de subliniat, că pe aceeaşi scară,
la etajul IV locuia văduva Ana cu cinci copii a părintelui
Victor Fanea, din Trip/Băile Bixad, Ţara Oaşului, arestat
după 1948, tocmai pentru că celebra sfânta liturghie
clandestin. Părintele a murit martir al BRU, în detenţia
58
din Delta Dunării, la Jurilovca/Periprava înmormântat
într’un „sicriu” din stuf (!) nimeni nu ştie unde.
*
Pe linia spre Satu Mare, după câte ştim, au existat:
- Catacomba părintelui Gheorghe Bolchiş, (fost preot
în Silvaş şi la mânăstirea Prislop/Haţeg, Boineşti şi
Trip/Ţara Oaşului) apoi locuind în Tăuţii Măgherăuş,
unde veneau oşenii să’i comande părintelui-pictor, câte
o răstignire pe care, după tradiţie să o aşeze: în faţa
bisericii, în cimitir, în ţarină, la răscruce de drumuri.
Acuzat că face propagandă religioasă „mistică” în
populaţie şi „câştig ilicit” şi că „cutreieră” satele din Ţara
Oaşului spre a lua comenzi, ceea ce era tocmai invers,
oşenii îl căutau pe preot şi pentru alte servicii religioase,8
Părintele a fost urmărit pas cu pas de caracatiţa
securităţii! Din dosarul CNSAS, trei volume, rezultă că
s’au ocupat de dânsul nu mai puţin de 42 de „gradaţi” ai
securităţii de la căpitan şi maior în sus, nicidecum, mai
jos! Unul era colonelul Glegoriu Şanta, foarte activ în
zona Băii Mari, privind rezistenţa greco-catolică. Ce
muncă istovitoare aveau aceşti ciorchini de paraziţi!...
Părintele Gheorghe Bolchiş relatează în memoriile
sale, că având nevoie de lapte, s’a gândit să meargă la
prăvălia care’i era în vecini, la cea mai matinală oră
posibilă să nu întâlească pe nimeni pe şosea, să fie obligat
a sta cu cineva de vorbă ca apoi să fie observat şi să’i vină

8Vezi lucrarea: „Ţara Oaşului,în memorii, acum trei sferturi de veac”

de Teresia Bolchiş Tătaru, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2016.
59
„în vizită” te miri cine şi de ce, ca să fie tras de limbă! Dar
– zice părintele- să nu te minunezi, că la ora aceea, „Duhul”
(cel rău!) – cum îi zicea părintele – era pe şosea în jos şi în sus,
prin faţa prăvăliei unde urma să se aducă câteva sticle cu lapte.”
- Catacomba părintelui Bârle, fost preot în Ilba, retras
la Buşag.
- Catacomba din Cicârlău, a preotului-călugăr, Ilie
Bondre OSBM şi a surorii sale Zelia, călugăriţă din
Congregaţia Maicii Domnului. Cu toate că cei doi fraţi
aveau locuinţă în Baia Mare (str.Pictorilor 5/A) pe
pământul moştenit de la părinţi, au construit la
Cicârlău-vii, o casă, cu dependinţe pentru rugăciune şi
meditaţie. A devenit un punct central greco-catolic, unde
anual, din 1979 se ţineau patru serii de exerciţii spirituale:
pentru preoţi, călugăriţe, preotese şi tineri. Catacomba a
fost şi biserica de depuneri de voturi solemne în Ordinul
Basilian şi de hirotoniri, unde, de exemplu de Ziua
Crucii, 14 Sept. 1988, a hirotonit şi mitropolitul
Alexandru Todea.
- Catacomba părintelui călugăr basilian, de la Bixad,
Arsenie, de la Seini, după ce a ieşit din închisoare.
La Satu Mare a funcţionat în toată perioada după
1964 pe str. Gh. Doja nr.5, catacomba călugărilor
basilieni, păr. dr.de Roma din 1933, în limba latină,
Gheorghe Marina şi Leon Bob, ajutaţi de tânărul
seminarist-novice, în clandestinitate, Alexandru-Emil
Jurje, frate cu părintele Ionel Jurje şi nepoţii părintelui
Ilie Bondre. Catacomba basilienilor, prin afluenţa de
credincioşi se situa pe primul loc, în zonă.

60
 - În Satu Mare mai funcţiona catacomba părintelui
Sever Paul, fost preot în Moşeni/Oaş, până la arestarea
din 1952, revenit în oraş după amnistia din ’64.
- Tot în Satu Mare, pe str. Paris. nr.5, mai funcţiona
catacomba părintelui Vasile Gavriş, „feciorul popii Gavriş
din Boineşti/Oaş” eliberat din „pensionul tovărăşesc” în
1964.
- Catacomba din Prilog, Ţara Oaşului/jud. Satu
Mare, care înlocuia Mânăstirea Bixad a „unchiului Mihai”
,călugărul basilitan, ce vindeca bolile trupului cu
„buruieni” iar ale sufletului, cu rugăciuni, ajutat de sora
sa Ana. Veneau la el din toată ţara, pentru sfat şi lecuire!
„Casa de pe colina de nord a satului a devenit nu numai pentru cei
din Prilog, ci pentru toată Ţara Oaşului simbolul Bisericii
Greco-Catolice Române. (...)Prilogul a devenit cel mai puternic
centru catolic de spiritualitate al clandestinităţii în zona Oaşului.”
(Păr. canonic, protopop Iacob Feier, Creştinismul catolic
în Ţara Oaşului, pag.114).
Avem chiar un martir
al catacombelor, pe
părintele Victor Fanea
(foto), născut la 17
Octombrie 1919 în
Bixad/ Ţara Oaşului şi
decedat în 4 Iunie 1960, în
lagărul de muncă forţată
„colonia” de la Periprava
din Delta Dunării şi
îngropat nu se ştie unde
într’un sicriu de stuf
confecţionat de „colegii” din colonie, de ţinuţii politici.
61
 Părintele Fanea „Martirul de la Bixad” a fost arestat
de Sfânta Maria Mare, în 15 August 1956, pentru că:
„ținea slujbe greco-catolice «în secret»”! Pentru acest
„grav delict” a fost condamnat la zece ani de închisoare.
Părintele Victor Fanea, martir pentru credință era
bolnav de TBC iar munca istovitoare de la stuf, cu
norme inumane, l’a răpus, lăsând acasă o familie cu cinci
copii mici.

În Maramureş/Sighet
La Sighet, mult frecventată a fost catacomba
părintelui Grigore Balea (1920-2006) de pe strada M.
Kogălniceanu, 23. Absolventul de teologie de la Oradea
din 1946 şi-a aşteptat „o viaţă de om” hirotonirea
propusă de PSS Alexandru Rusu pentru 1 Decembrie,
1948, dar evenimentele anului 1948 pentru BRU... A
ajuns să primească Sacramentul Sfintei Preoţii, abia în
noaptea de 10 spre 11 Decembrie, 1983, în catacomba
părintelui Andrei Răfan din Baia Mare, oferit de PSS
Ioan Dragomir. Ca şi a celorlalţi, mulţi, preoţi martiri şi
mărturisitori şi biografia părintelui Grigore Balea este o
adevărată epopee, înainte, dar mai ales după „revoluţia”
din Decembrie 1989. (Vezi bibliografia, T.B.Tătaru,
Maramureş, mândria şi durerea noastră... şi pentru
ceilalţi preoţi din Maramureş.)
- La Sighet a existat catacomba părintelui-profesor
Vasile Paul, moroşan din Crăceşti, azi, Mara, studiat la
Academia teologică din Blaj, pedagogie-psihologie şi
istorie-fililogie la Cluj, în perioada ungurească, când a

62
funcţionat ca profesor de religie la liceul piarist,
romano-catolic din Sighet.
Părintele Vasile Paul din Sighet, a fost un alt apostol
al catacombelor, cu închisoare de teroare la ucrainieni, la
Ujgorod, după 1945, unde a fost chinuit nouă luni,
pentru că în calitate de teolog român şi profesor de
religie, a refuzat semnarea listelor comuniste de aderare
a Maramureşului românesc la Ucraina sovietică.
Părintele Vasile Paul a fost hirotonit la 8 Decembrie,
1987, de către FPSS Alexandru Todea, în Reghin, pe str.
Apalinei 34, în aceeaşi zi, cu părintele Dumitru Cordoş
din Negeşti/Oaş iar la 11 Martie, 1989 a fost hirotonit şi
Cornel Ardelean din Baia Mare, (azi la Sarasău) toţi trei
din dieceza de Maramureş.
- La Sighet a mai funcţionat şi catacomba părintelui
Vasile Hotico.
- Catacomba părintelui Gavrilă Gorzo, din Vişeul de
Sus/ Maramureş. Spre a ieşi din catacomba rămasă
activă şi în „libertatea” „democraţiei originale” a fost
nevoit să construiască biserică, deoarece „iubirea” şi
morala creştină-ortodoxă nu înţelege să dea înapoi lucrul
furat.
- Catacomba părintelui Ioan Dunca Joldea
(1907-1968) din Ieud/Maramureş, „sfântul
Maramureşului” persecutat şi întemniţat de horthysti, ca
preot român angajat pentru drepturile românilor;
persecutat şi întemniţat de cozile de topor comuniste,
pentru motivul de-a fi fost preot catolic român (vezi
bibliografia).

63
 - Catacomba părintelui protopop Grigore Riţiu
(1892-1969), din Săpânţa, este una din paginile de
tragedie ale românilor greco-catolici. El este iniţiatorul şi
autorul moral al renumitului „Cimitir Vesel” din Săpânţa
Maramureşului. 9 (vezi bibliografia).
- Catacomba părintelui Vasile Chindriş (1905-1972),
la Cluj, originar din Ieud/ Maramureş, la fel, unul dintre
preoţii „munte de jertfă” Este cel ce a înfiinţat interbelic,
revista greco-catolică, „Viaţa creştină” la Cluj.
- La fel, o pastoraţie de catacombă a desfăşurat în
Maramureş, în Ieud, la Cuhea (Bogdan Vodă),
Dragomireşti şi Botiza, părintele Alexandru Chindriş din
Ieud, văr primar cu preotul celibe, „munte de jertfă”
Vasile Chindriş, din Cluj.
*

Catacombele din Blaj

Încercăm să recuperăm; ca să nu ne încadrăm în

vorba părintelui Mitrofan: „Ne-au plecat ştiutorii în veşnicie
şi... am rămas proşti”! – Nu numai pentru asta, ci pentru a
face un serviciu Istoriei şi Bisericii noastre. Desigur, că la
fel este şi gândul cucernicului nostru interlocutor, care
ne-a relatat:
Catacomba părintelui profesor-savant, Ştefan
Manciulea se afla pe strada, azi, Petru Maior, nr.4, unde
şi-a construit casă, la o margine din hula Blajului. Apoi

9Maramureş – Mândria şi Durera Noastră, Teresia Bolchiş Tătaru,

Ed. „Gutinul” Baia Mare, 2001
64
s-au mai construit şi iar s-au construit case prin preajmă,
azi fiind în plin cartier.
O altă catacombă a fost a părintelui profesor-filosof
Ioan Micle.
Într-o vreme rămăsese un fel de ordinarius, părintele
Iuliu Moga, pictor peisagist foarte talentat. Şi la el acasă
se făcea slujba, cu discreţie.
Sunt aproape convins (părintele canonic Mitrofan),
că şi părintele Judveian Nicolae, decedat mai an, la vârsta
de 100 de ani, slujea acasă deoarece n-a acceptat trecerea.
Până prin anii 1995? a dăinuit aici la Blaj şi părintele
Barna Semproniu aparţinător de Eparhia de Lugoj.
După 1989 cerea episcopului de la Lugoj permisiunea de
a depinde de Blaj, fiind stabilit aici. A decedat la vârstă
înaintată. S-ar putea să defavorizez pe unii preoti al căror
nume nu l-am ştiut şi nici pe ei, dar, o listă aproximativă
de disidenţi-rezistenţi ar mai fi: Dionisie Pop, Gizdavu
Victor, Cipariu Ioan, Sârbu Moise, Sârbu Leon (fraţi),
Sârbu Eugen, (văr cu fraţii), Breazu Ion (cumnat cu fraţii
sau cu vărul lor), Grama Victor, Vultur Ioan, Borcea
Iacob, Dulău Iustin, Pinca Ion, Turcu Ioan, Cristea
Mihai, Oltean Alexandru, Popa Ioan, şi alţii…
„Se pare că în acele vremuri, după interzicere şi după prigoana
cu închisoarea, tot au mai rămas la Blaj rezistenţi greco-catolici
neconvertiţi la ortodoxie, care au desfăşurat munci necalificate pe
unde au putut, dar şi-au păstrat identitatea sacerdotală
greco-catolică. Ne-au plecat ştiutorii în veşnicie şi am rămas
proşti…” Păr.dr. I.Mitrofan.
*

65
 Catacomba din Oraşul Victoria, de la poalele
Munţilor Făgăraş, îşi are o istorie aparte şi poate este
catacomba cu viaţa cea mai lungă, din Transilvania „ierei
lumină”. Deservită de părintele dr. în chimie, Octavian
Moisin (1914-2013) istoria catacombei, cum se
împleteşte strâns cu Istoria BRU, din perioada
comunistă a persecuţiei, ca şi cu persecuţia de 26 de ani
din „democraţia originală”, la fel de strâns se împleteşte
şi cu istoria familiei Moisin.
La poalele Făgăraşului, în localitatea Ucea, în perioada
interbelică câţiva cehi şi-au construit o fabrică de
produse chimice. Tovarăşii au hotărît să lărgească vechea
fabrică şi să o profileze pe producţie de armament. Vor
construi un oraş nou, muncitoresc primul din România
care nu va avea biserică. După moartea lui Stalin în
Martie 1953, din anul următor, Ucea a primit un nume
nou, Oraşul Victoria, a se înţelege Victoria socialismului.
În 1914, la Hunedoara, dintr’o familie intelectuală de
patrioţi români s’a născut Octavian Moisin, care a
devenit inginer chimist, meserie ce a practicat-o şi în
război, în calitate de ofiţer. În 19 Noiembie 1942, când
ruşii au început contraofensiva, a fost prins şi ofiţerul
Octavian Moisin, cu mai multe divizii româneşti în
încercuirea „cazanului” de la Cotul Donului. Din trupele
diviziei sale n’a scăpat nimeni în afară de O. Moisin şi
preotul romano-catolic Petre Băcăuanu. Sub ploaia de
gloanţe ale ruşilor care trăgeau de la câţiva metri,
mergeau amândoi ţinându-se de mână şi rugându-se, el
la Sfânta Fecioară Maria, preotul, la Sfântul Anton.
Deodată s’a lăsat aşa o ceaţă groasă în care s’au pierdut.
66
În acele cumplite momente, inginerul ofiţer Octavian
Moisin a făcut legământul că dacă scapă din acel iad, se
va preoţi. Putem spune, că de la început, hotărîrea a fost
a Providenţei, care îl pregătea! După război a lucrat la
Câmpina, dar se pregătea în teologie. A fost hirotonit în
clandestinitate, la 8 Decembrie, – la o săptămână după
emiterea decretului 358 din 1 Decembrie, 1948, de
interzicere a BRU – de către arhiepiscopul mitropolit
romano-catolic de Bucureşti, PSS Cisar, cu
consimţământul Nunţiului Apostolic, Gérard, Patrick
O’Hara, în baptisteriul Catedralei romano-catolice,
„Sfântul Iosif”, din Bucureşti. Este a doua sfinţire, dar
prima întru preot, de la Nunţiatură, din toamna anului
fatidic, 1948, după arestarea episcopilor. Prima a fost
consacrarea întru episcop a lui Ioan Ploscaru, la 30 Nov.
1948, tot în catedrala „Sf. Iosif,” din Bucureşti, celebrată
de către însuşi Nunţiul O’Hara.
Pentru Biserica catolică latină, 8, Decembrie, este o
mare sărbătoare. În 1854, papa Pius al IX-lea a emis
dogma Nepihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria,
adică Maria în sânul mamei ei a fost concepută fără de
păcat. Cea care urma să’L aducă pe Pământ pe
Mântuitorul nu putea fi decât tot atât de curată ca şi
însuşi Fiul ce urma să se nască din Fecioara. Papa a fixat
data sărbătorii pe 8 Decembrie. Patru ani mai târziu, în
11 Februarie, 1858, Sfânta Fecioară i se arată Bernadettei
Soubirou, copila de 14 ani, care la îndemnul părintelui
Peyramal, preotul de Lourdes, o întreabă pe „minunata
Doamnă” cum o cheamă şi cine este? Sfânta Fecioară, la
apariţia din 25 Martie, de Buna Vestire îi spune
67
Bernadettei în dialectul bigore din Pirineii francezi, care
se vorbea în Lourdes: „Que soi era immaculada concepciou”
(Sunt Concepţia Imaculată= Neprihănita Zămislire).
Ofiţerul chimist Octavian Moisin s’a rugat Sfintei
Fecioare să’l apere, şi se va preoţi. Hirotonirea lui a avut
loc de ziua Fecioarei Maria, de 8 Dec. 1948. O
coincidenţă? O, Nu! Tot ceea ce a fost şi a urmat, arată
că, nu! Aici lucra Providenţa, care prin Sfânta Fecioară
Maria, le pregătea pe toate.
Inginerul Octavian Moisin este mutat de la Câmpina,
în Oraşul Victoria, pe un post de conducere a
„Combinatului chimic” tovărăşesc, în oraşul tovarăşilor,
fără biserică! Aceştia însă nu ştiau că duc cu ei un preot
catolic, care încă din prima zi, când tovarăşul inginer
chimist, Octavian Moisin a pus piciorul în Oraşul
Victoria, în 21 Iunie, 1952, în locuinţa lui improvizată a
celebrat prima Sfântă liturghie catolică, de rit bizanin,
greco-catolică. A inaugurat prima biserică din Oraşul
Victoria, catacomba familiei sale, prima catacombă din
zonă. Ce a urmat? Persecuţia sub toate formele: asupra
Bisericii, asupra preotului şi inginerului doctor în chimie
şi om de bază în Combinat, dar care nu corespundea
politic, asupra familiei: şapte copii dintre care doi preoţi
sfinţiţi în clandestinitate, ingineri şi medici. Vezi lucrările
„scriitorilor” familiei, în special a fiului, preot dr în
istorie, Anton Moisin. Catacomba Moisin a funcţionat
neîntrerupt, din 1952 până în Decembrie 1989 şi
continuă să funcţioneze, căci ca şi cele mai multe
catacombe, datorită fundamentalismului ortodox
românesc, s’au transformat, mutându-se din casă, afară
68
în parc, în cimitir, în şură, sau în căminul cultural sau
într’o sală de clasă, sau chiar în biserica greco-catolică,
dar de unde abia intraţi, credincioşii au fost alungaţi, din
nou în stradă ş.a.m.d.
În Oraşul Victoria, unde în perioada comunistă,
ortodocşii erau „pă nicări” exista o singură biserică, în
catacomba familiei Moisin, după 1989, s’au construit trei
biserici ortodoxe şi o capelă. S’a mai construit o biserică
baptistă şi încă două case de rugăciune neoprotestante,
în vreme ce BRU dispune doar de o capelă şi de
catacomba Moisin. Doar BRU oficialităţile n’au fost
dispuse să’i acorde un teren potrivit pentru a se construi
o biserică. Oare acelaşi Spirit Sfânt, după revoluţie „a
plecat în concediu” din Oraşul Victoria? Să nu ne grăbim
cu concluziile, căci aşa, cum ofiţerul Octavian Moisin a
scăpat teafăr de sub ploaia de gloanţe ruseşti, la Cotul
Donului, noi nu cunoaştem Căile Domnului!
Părintele Octavian Moisin a fost numit canonic
metropolitan şi prelat papal, iar în Iunie 2013, la 99 de
ani, a fost chemat la Domnul spre a primi cununa vieţii
veşnice alături de modelul de soţie, mamă şi preoteasă,
Doamna Maria Moisin, trecută ceva mai înainte, la viaţa
de veci. Au fost înmormântaţi la Oradea.

69
 - Catacomba PSS Iuliu
Hirţea (1914-1978), episcop
clandestin de Oradea, după
ce a ieşit din închisoare în
1964, a locuit în Oradea pe
str. Magnoliei nr. 5, în spatele
basilicii romano-catolice
unde mergea la liturghie.
Ulterior şi-a cumpărat un
apartament în cartierul
Velenţa, str. Războieni, nr. 64, bl.T/4/48, iar în ultimii
ani, prin 1976-1977, a cumpărat un apartament vis-a-vis
de Seminarul greco-catolic din Oradea pe Bulevardul
Magheru. Deci în tot atâtea locuri, era catacomba pentru
celebrarea a celor sfinte, inclusiv hirotoniri. Cunoaştem
numele câtorva preoţi sfinţiţi în clandestinitate, în 1973,
de către PSS Hirţea, (posibil ca nu toţi să fi fost sfinţiţi în
acelaşi an): părintele Ciaca, părintele Alexandru
Muntean, părintele Mangra, părintele Horia Cosmovici,
părintele Ioan David din Carei şi încă doi din dieceza de
Maramureş, hirotoniţi la Oradea, părintele Gheorghe
Dipşe (decedat) şi părintele Vasile David, OSBM
(decedat) fost profesor de matematică la Liceul
Gheorghe Şincai din Baia Mare.
Tot din OSBM au mai fost hirotoniţi, la Oradea,
„fraţii” călugări: Borota Efrem, la 16 Oct. 1972, şi Pop
Vincenţiu, la 22 Oct. 1972.
Spre a nu se confunda cu părintele Vasile David
OSBM, din Baia Mare, dăm datele de care dispunem
despre părintele Ioan David, fost OSBM, născut la 18
70
Iunie, 1931 în comuna Supuru de Jos, din părinţii
Gheorghe şi Floare. Liceu l-a făcut la Şimleul Silvaniei,
după care s’a îndreptat spre mânăstirea Bixad, unde şi-a
făcut noviciatul, iar apoi armata, timp de trei ani. S’a
căsătorit cu Bighe Livia alături de care a trăit 49 de ani.
Obligat să părăsească călugăria, mânăstirea desfiinţând-o
tovarăşii, totuşi n’a renunţat la preoţie, pregătindu-se cu
PSS Hirţea şi fiind hirotonit în 1973. A fost activ în
pastoraţie atât în clandestinitate cât şi după, contribuind
la consntruirea bisericii din Tăşnad şi a capelei spital din
Carei. A trecut la cele veşnice în Noiembrie 2015, la
Carei unde este înmormântat.
*
- Catacomba , de la
Tranisu, jud Cluj, în
Munţii Apuseni, unde PSS
Hossu a fost numit
profesor şi unde îl vizita
des PSS Hirţea. Şi aici au
avut loc hirotoniri
clandestine.
- La Oradea a mai
funcţionat după 1973,
catacomba părintelui
Alexandru Muntean,
fost şofer, acela la familia
căruia a tras părintele
Eusebiu Făt, din Baia
Mare şi pe care l-a pregătit
în teologie.
71
 După câţiva ani, tatăl a fost hirotonit preot,
deschizând catacomba sa la Oradea, din Piaţa Bucureşti,
la bloc. Doi dintre băieţii pregătiţi de părintele Fătu
pentru prima sfântă împărtăşanie, au urmat teologia la
Roma. Părintele celib drd. Iuliu Vasile Muntean, fost
vicar judecătoresc la Oradea, spiritualul tinerilor din
ASTRU şi al cercetaşilor, actualmente este vicar general
al Episcopului John Michael Botean, în Canton (Ohio)
USA. Celălalt frate, Ioan, căruia i se zicea Ionică, a rămas
în Italia. Este căsătorit, are cinci copii şi este profesor de
religie, lângă Bari. Familia părintelui Muntean a fost şi
familia preasfinţitului Hirţea, care a avut grijă de
Preasfinţitul până la capăt.
- Catacomba părintelui Pavel Dragota din Silvaşul
de Sus, care a continuat catacomba părintelui Aurel
Aron, după moartea acestuia. După „revoluţie” părintele
Dragota, protopop onorar de Haţeg, ne-a declarat în
2005, la o vizită în Silvaşul de Sus, că dacă dânsul a
devenit preot i se datorează părintelui Gheorghe
Bolchiş, preot în Silvaşul de Sus, în anii 1930-40. Acesta,
prin orele de religie, i-a făcut catecheza în şcoala primară,
din sat în aşa măsură încât l-a marcat spre preoţie. I-a
rămas îndatorat părintelui Bolchiş pentru toată viaţa,
chiar şi dacă a avut de suferit, ca şi toţi ceilalţi preoţi
martiri şi mărturisitori ai Bisericii Române Unite.
- Casa părintelui Aurel, Aron (succesorul părintelui
Bolchiş)- din Silvaşul de Sus, protopopiatul Haţeg, jud.
Hunedoara, episcopia de Lugoj, – a continuat să
funcţioneze ca şi catacombă şi în deceniul I al mileniului
XXI, deci o catacombă în „libertate” pentru credincioşii
72
greco-catolici din sat, cei care au păstrat în biserica lor,
pe toată perioada comunistă, icoanele de Calea Crucii şi
celelalte însemne catolice, cu toată ameninţarea preotului
ortodox şi încercarea lui de-a le scoate. „Ori el, ori noi”!- au
spus silvăşenii şi inflexibilul preot ortodox a fost obligat
să plece. Dar „fraţii” după „revoluţie” s’au instalat
comod, la Silvaş, sub „oblăduirea” comercială a
mormântului părintelui Arsenie Boca de la Prislop,
mânăstire de patrimoniu a Ordinului călugărilor basilieni
din Ardeal şi gospodărită de parohia greco-catolică din
Silvaşul de Sus, „de când se ştiu”! Ca să constatăm, în
anul Domnului, 2016, că silvăşenii catolici, tot nu au
biserică. A lor, aceea din mijlocul satului, din care preotul
ortodox, în timpul comunismului a fost obligat de
credincioşi, „să plece” azi stă închisă. Nu este folosită
nici măcar de mâna de ortodocşi rămaşi în sat, pentru
care, capela ortodoxă, de pe drumul spre Prislop,
construită în timpul României Mari, tot pentru „mâna de
ortodocşi” veniţi în sat, este prea de ajuns! Greco
catolicii tot într’o catacombă se roagă, în vreme ce
biserica lor, ce stă sub semnul „dragostei frăţeşti” nu este
folosită de nimeni, stă închisă!!! Cu ajutorul Episcopiei
de Lugoj, silvăşenii au cumpărat o casă din sat pe care au
amenajat-o de capelă, aşa încât au şi ei...biserică! Biserica
lor...intrată în tradiţia catacombelor adusă de comunism
la ruină.
*

73
 Catacomba din Cluj
Desigur că şi la Cluj, ca şi în alte părţi, au funcţionat
şi alte catacombe: a părintelui Tertulian Langa, a
părintelui Eugen Popa, retras de la Blaj, a părintelui
Matei Boilă şi a altor preoţi, a călugărilor basilieni, a
părintelui Prunduş şi Arieşan Gavril de pe str. Gheorghe
Lazăr nr.20, după închisoare. (Detalii importante, vezi în
biografia părintelui ieromonah Grigore-Gavril Arieşan).
Înainte să se regrupeze comunitatea călugărilor
basilieni, pe Gh. Lazăr, în apartamentul sorei Estera din
CMD, din Gheorgheni/Cluj, în care îl îngrijea pe
părintele Silvestru Augustin Prunduş a funcţionat
catacomba acestuia, unde s’au făcut şi multe hirotoniri...
totuşi o catacombă din Cluj este unică şi de mare valoare!
*
Părintele Pantelimon „Pintea” Aştilean, printre primii
hirotoniţi de PSS Ioan Dragomir, în clandestinitate la
Cluj – după ieşirea episcopului din „pension” în 1964 –
a lucrat ca tehnician într’un laborator la Urgenta, la
Institutul Inimii de pe strada clinicilor universitare din
Cluj. După Decembrie 1989, a trecut la Episcopia
greco-catolică de Cluj-Gherla, unde a fost numit secretar
la Institutul Teologic şi vicar pastoral al diecezei. După
eliminarea împreună cu Lucian Mureşan, actualul
cardinal, din Seminarul Teologic din Alba Iulia, în 1959,
de către tovarăşi, seminaristul Pintea a continuat
legătura, la Cluj, cu preoţii romano-catolici. Aceştia, sub
îndrumarea PSS Márton Áron, de pie memorie, unicul
episcop romano-catolic rămas în Transilvania, au
început să înveţe româneşte spre a’i putea servi pe
74
românii greco-catolici, ce se îndreptau spre ei în nevoile
lor spirituale. Aşa se face că teologul Aştilean s’a
împrietenit cu protopopul romano-catolic, ungur, de
Cluj, Monseniorul Tiriak Árpád. Protopopiatul diecezei
romano-catolice ungureşti de Cluj, deţinea în proprietate
(deţine şi azi) o clădire masivă, de două etaje şi demisol,
pe strada Moţilor nr. 3, din Cluj. Protopopul i-a oferit
prietenului Pintea şi surorii sale, Aurelia, o locuinţă în
această clădire, la etajul I şi o cameră la demisol. Camera
de la demisol este la nivelul trotuarului, aşa încât
dinlăuntru se vedeau bine cizmele securistului care
uneori îşi făcea rondul prin faţa clădirii. În această
încăpere de la demisol, sora terţiară basiliană Aurelia a
amenajat o capelă. Aceasta a fost catacomba şi catedrala
episcopului Ioan Dragomir în care a sfinţit în harul
preoţiei un număr de bărbaţi, tineri sau mai în vârstă care
şi-au dorit a’L servi pe Dumnezeu, ca lucrători în via Sa,
cu patrafir.
Biserica lui Christos a cunoscut catacombele de la
începuturile ei, sub diferite forme, motivaţii şi scopuri, le
cunoaşte şi azi, pe mapamond, după două milenii de
creştinism, şi fiecare catacombă, îşi are valoarea ei în faţa
Domnului şi a Istoriei. Considerăm însă că această
catacombă a BRU, din Cluj este unică în lume. De
ce? Pentru că în această catedrală a clandestinităţii
catolice româneşti a fost oferit harul preoţiei unui număr
însemnat de solicitanţi (cu regret că încă nici în 2016 nu
avem o evidenţă clară, a lor) dintre care unul, Alexandru
Mesian, a devenit episcop de Lugoj, iar altul, Lucian
Mureşan, cardinal. BRU mai are o catacombă, în care a
75
fost sfinţit un viitor episcop, Virgil Bercea, episcop de
Oradea, aceea a PSS Alexandru Todea, de pe str.
Apalinei 34 din Reghin, dar unde nici acolo nu ştim câţi
au primit Sacramentul preoţiei.
*

Iată o mărturie dintr’un interviu al Excelenței

Sale ÎFPSS Lucian Mureșan, din 2006, luat de
Adriana Szabo și transmis pe internet.
Hirotonit într’un beci de bloc. Care a fost
cel mai greu moment pe care l-ați trecut în
perioada comunistă?
„N’aș putea să vorbesc despre un singur moment.
Momente grele au fost mai multe în timpul perioadei comuniste,
dar mi s’a părut că cel culminant a fost atunci când am fost
hirotonit ca preot într’un beci al unui bloc din centrul Clujului,
noaptea, între orele două și patru și eram prezente doar 3
persoane: episcopul celebrant, încă un preot și subsemnatul,
candidat la preoție, iar pe trotuarul de afară se auzeau pașii
securistului. Acela a fost cel mai greu moment pentru noi, dar
Dumnezeu a voit ca eu să fiu preot și s’a desăvârșit lucrarea
și am fost preot.”
Care a fost aportul Preasfințitului
Dragomir la devenirea dumneavoastră ca
preot?
„După întoarcerea sa din pușcărie, am fost primul din
zona de nord pe care l-a hirotonit întru preoție. Episcopul
Dragomir a fost celebrantele care m’a hirotonit preot și îi

76
mulțumesc și mă rog zilnic pentru sufletul său nobil, să îi facă
Dumnezeu parte cu drepții.”
Care a fost persoana sau persoanele care
V’au sprijinit cel mai mult?
„Sigur au fost mai multe persoane care au conlucrat la
formarea mea ca preot, dar îmi aduc aminte cu pietate, cu
evlavie, mai ales de părintele Eusebiu Fătu, care a trecut la cele
veșnice. În ultima vreme el a fost spiritul acestui Institut
Teologic de aici, din Baia Mare.”
Ceasul Domnului pentru catolici.
Ce V’a animat în tot acest timp?
„O speranță pe care nici eu nu puteam să o exprim. Niciodată
nu m’am gândit la ceva concret, dar simțeam că va veni ozi.
Ași cita din cardinalul Alexandru Todea: „Va veni un ceas
al Domnului când Biserica noastră va ieși din nou la lumina
zilei” - și momentul a sosit.”
*

Ordinariatul diecezei de Cluj

al Bisericii Unite
ar trebui să se îngrijească,
de catacomba de la demisolul de pe Moţilor 3,
care încă mai există,
să rămână muzeu
pentru cei de azi şi cei de mâine,
cărora să le arate
organizarea, rezistenţa, lupta şi rugăciunea
Bisericii clandestine
document practic, real,
despre anii grei, de prigoană
77
 pus în faţă
tuturor celor ce deja încearcă a spune:
„Ah, dar n’a fost aşa!” – ci aşa cum le convine,
căutând ca să se spele
de crimă şi ticăloşie,
cum vor căuta să’i mintă,
mai ales pe cei de mâine.
*
Ne găsim în ceasul al doisprezecelea în care mai
există vieţuitori consacraţi în catacomba din Cluj şi care
mai deţin, nu numai amintirea cum era amenajată
încăperea pentru hirotoniri ci şi obiecte de cult folosite,
la ora aceea, în catacombă. Spre exemplu, părintele
inginer Simion Mesaroş, vicarul general al eparhiei de
Maramureş, de sub pastoraţia clandestină a PSS
Dragomir, păstrează acasă (deocamdată neexistând un
muzeu), pălăria şi reverenda, episcopului Ioan
Dragomir de Maramureş, cu tiv roşu-violet aşa cum
poartă episcopii catolici. Toate acestea trebuie să
îmbogăţească acest unic muzeu al lumii creştine şi al
Bisericii Române Catolice româneşti de rit oriental,
bizantin.
În afară de asta, pe lângă faptul că un muzeu
îmbogăţeşte zestrea spirituală a unui oraş, a unei
localităţi, pentru Cluj ar fi încă un punct turistic valoros
şi unic în felul său. Muzeul ar fi cel mai potrivit mijloc
de popularizare a Istoriei Bisericii Catolice de rit
oriental, în speţă a Bisericii Române Unite, cu martiriul
78
ei, poate tocmai ceea ce nu’şi doresc cei ce au aruncat-o
în martiriu, dar asta nu înseamnă că noi, fiii ei, să trecem
cu nonşalantă nepăsare pe lângă această valoare unică
în lumea creştină contemporană! Ei, dacă ar fi ea a altei
naţiuni sau chiar a altei religii, cum ar fi devenit deja,
poate chiar monument UNESCO! Prea mult spus, vor
zice unii! Dar dacă ne gândim bine, nepărtinitor, cu
inimă curată şi cu adevărat suflet de creştin, vom vedea
că nu este decât adevărul adevărat, căci nimeni altul nu
este Calea, Adevărul şi Viaţa, decât unic, Christos, iar
aceasta a fost „catedrala Lui”! Ori dacă El, Domnul
nostru nu o merită, atunci cine altcineva va merita
această deosebită consideraţie?!? Deci, salvaţi
catacomba din Cluj.
*

Preasfinţitul Ioan Dragomir, episcopul

CATACOMBELOR.

Toţi cei şase episcopii din garda a doua, clandestini,

au fost episcopii catacombelor, dar din cât cunoaştem,
nici unul n’a fost atât de activ precum PSS Dragomir.
Aceasta se datorează probabil şi faptului că activa pe
teritoriul a două Dieceze, Cluj-Gherla şi Maramureş,
întrucât PSS Ioan Chertes, consacrat pentru Cluj, după
eliberare, datorită chinurilor la care a fost supus în
detenţie, n’a mai avut puterea fizică de-a activa după
cerinţele şi marea nevoie a pastoraţiei.
79
 Biografia PSS Ioan
Dragomir încă nu s’a scris ca
şi a celorlalţi episcopi martiri
şi mărturisitori. De ce? Cu
regret, dar nu știm! Sursele
vii de documentare se
împuţinează, ori mărturia lor
este covârşitoare şi nu va
putea fi recuperată niciodată.
1)Ne referim la persoanele
care l-au cunoscut în
perioada activităţii în
clandestinitate. 2) sursa de
documentare ce o oferă preoţii pe care i-a hirotonit în
catacombe. 3) o sursă de documentare deosebit de
valoroasă ne-o oferă dosarul CNSAS. 4) o altă sursă de
documentare o oferă arhivele instanţelor de judecată,
documentele privind derularea proceselor lui, (a lor)
sentinţa de condamnare, declaraţiile ce au survenit
acestora, etc. şi 5) nu în ultimul rând bibliografia vastă,
deja a BRU, apărută după „revoluţie” în care apar
crâmpeie din viaţa şi activitatea episcopilor noştri, din
garda I, din închisori, din garda a II-a, din detenţie şi din
activitatea clandestină. De menţionat sunt autorii:
Silvestru Augustin Prunduş-Clemente Plăianu, Anton
Moisin şi Simion Mesaros, cu precădere despre PSS
Dragomir şi alţii.
Preasfinţitul Ioan Dragomir, (1905-1985) s’a născut
la 11 Octombrie, 1905, în Ariniş pe Someş, la ora aceea

80
judeţul Sălaj / Codru, iar satului în termeni populari, i se
spunea Ardihat.
*
Azi Arinişul este încadrat în judeţul Maramureş, care
ca judeţ se întinde dincoace de Munţii Gutâi, peste
ţinutul Chioar, Lăpuş, Codru şi o parte din Sălaj.
Maramureşul de dincolo de Gutâi, respectiv, Ţara
Maramureşului, de pe Mara, Iza, Cosău şi Vişeu, până la
Tisa, azi este denumit Maramureşul istoric, ceea ce
istoric este incorect. Corect ar fi a se numi această parte,
Maramureşul geografic, dar, azi spre a face deosebirea
între ţinuturile intrate administrativ în Maramureş ca
judeţ, se vorbeşte de Maramureşul rămas la România,
din 1920, de pe Mara, Iza, Cosău şi Vişeu, cu termenul
de „istorice”. Din 1385, când Maramureşul devine
comitat feudal al Ungariei, se întindea de la Gutâi şi până
la Carpaţii Păduroşi, la Nord, iar Tisa, albă şi neagră, încă
de la izvoare era axa lui principală. Acesta era
„Maramurăşul” întreg, cu văile de pe stânga, Mara, Iza,
Cosău şi Vişeu iar pe dreapta pe Valea Bârjabei, Valea
Neagului, Valea Talabârjabei, Valea Tărasului şi Valea
Săpurcei. Maramureşul întreg, respectiv cel de pe dreapta
Tisei este MM „istoric” căci de acolo, din Bedeu de pe
Valea Tărasului a plecat Dragoş Vodă, iar Bogdan, cu
„grosul populaţiei din 300 sate din Bereg şi Ung...”10. Din 1385
şi până în 1920, Maramureşul rămâne neschimbat sub
toată stăpânirea străină. România a pierdut Maramureşul
istoric, de pe partea dreaptă a Tisei, în 1920, din cauza

10 Alexanru Filipaşcu, „Istoria Maramureşului,” Buc. 1940, pag.52

81
necunoaşterii şi aroganţei guvernului Averescu. Nicolae
Iorga zice: „Pierdute azi (localităţile de pe dreapta Tisei)
din nepriceperea noastră”! 11
*
Ioan Dragomir, a făcut şcoala primară în sat, a
continuat la Zalău şi la Baia Mare, iar teologia, la Gherla,
unde câţiva ani a fost profesor la Seminar şi pedagog.
Hirotonit preot celibe, în 1932, la 21 de ani, a
funcţionat în anii 1932-1934, în Maramureşul
„geografic” la Coştiui, Hoteni, şi Ocna Şugătag, pe Mara.
După mai bine de 30 de ani, în pastoraţia clandestină pe
care a început-o părintele Lucian Mureşan, din 1965, a
fost surprins să întâlnească în confesional credincioşi din
Hoteni, Sat Şugătag şi Ocna Şugătag sau Coştiu, care să
înceapă mărturisirea cu formula greco-catolică:
„Mărturisesc lui Dumnezeu şi ţie părinte păcatele mele: mai pe
urmă m’am mărturisit (data) canonul l-am împlinit, de atunci am
păcătuit....” Întrebat credinciosul, de unde cunoaşte
formula, acesta răspundea: „aşa ne-a învăţat părintele
Dragomir”.
A fost trimis la studii, la Strasburg în Franţa şi la
Roma pentru doctorat. Reîntors în ţară a fost numit
protopop de Satu Mare, unde a petrecut perioada
horthystă. În 1944 s’a implicat activ în redeschiderea
şcolilor româneşti din oraş, cu precădere Liceul
„M.Eminescu.”12
11 Nicolae Iorga, „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească
la 1906”, Buc. ediţia a II-a, 1939.
12 Vezi, „Ţara Oaşului în memorii acum treisferturi de veac” Teresia

Bolchiş Tătaru, Ed. Galaxia Gutenberg, 2016, cap. „Baciu Mitru”.

82
 Pentru activitatea sa mult prea prodigioasă, ca român
şi greco-catolic, în 1948 a intrat în colimatorul securităţii.
Un timp a stat la mânăstire la Bixad, apoi pentru o
perioadă mai scurtă, a fost adăpostit la preotul din Trip,
după care a fost ascuns la Nunţiatură la Bucureşti. Aici,
la 6 Martie 1949, a fost consacrat episcop de către
Nunţiul Apostolic Gérard Patrick O’Hara, asistat de
către episcopul auxiliar Ioan Ploscaru. După expulzarea
Nunţiaturii, în Iulie 1950, s’a reîntors la Ariniş. Aici a fost
arestat în acelaşi an. Artistul plastic, sculptor, pictor şi
poet, Mihai Olos, din Ariniş „mejdă în mejdă cu casa
părinţilor PSS Dragomir”, el atunci un copilandru de opt
ani, îşi aminteşte de seara arestării ierarhului: „au venit cu
maşina. Din ea s’au repezit în casă nişte oameni întunecaţi. S’au
auzit urlete. Îl băteau cu lanţurile.”
Până în 1964, la amnistierea deţinuţilor politici, a fost
„plimbat” prin întreg gulagul românesc, inclusiv la
Sighet. Timp de 14 ani nu s’a ştiut nimic de dânsul. Când
s’a reîntors, pe uliţa satului s’a adunat lumea după el, ca
la procesiune. Toţi îl credeau mort. S’a reîntors un înviat!
I s’a „oferit” domiciliu „ales” în Ariniş în casa părinţilor
săi care nu mai existau. A fost găzduit cu dragoste şi
veneraţie de către nepotul Traian cu soţia sa Florica, iar
la Baia Mare, la fel, de către fiica acestora Lia Sabău cu
soţul Grigore.
Ca înfăţişare, PSS Dragomir era un bărbat „bine
legat”, de înălţime mijlocie, potrivită, de o ţinută
maiestuoasă, impunătoare, de stejar falnic, ce nu poate fi
doborît, de nimeni şi nicicând. Aceasta era atmosfera ce
o lăsa în urma lui, o degaja întâlnirea cu el. Dar ceea ce
83
era de’a dreptul fascinant, la dânsul, erau ochii! Ochii
căprui, aveau în ei o putere de pătrundere şi demnitate
uimitoare. Cine s’a întâlnit odată cu privirea lui, nu o uită
cât trăieşte! Era o privire pătrunzătoare fără a fi
iscoditoare, sau dură; caldă, fără a fi moale; respectuoasă,
fără a fi umilitoare sau a te umili, când te privea, te
simţeai apreciat acordându-ţi-se o anumită valoare, aceea
pe care o aveai, părintească, fără constrângere,
ocrotitoare fără să’ţi îngrădească libertatea, dar dârză şi
plină de curaj, faţă de iscoditorii securităţii, pentru care
dispreţul său era amestecat cu mila creştină, de
compătimire:„ ce jos aţi decăzut”!
Ca om, român, intelectual şi preot, PSS Dragomir a
dovedit un caracter integru. Deşi i s’a pus în vedere să nu
activeze şi deşi era continuu supravegheat, ceea ce el ştia,
n’ a ascultat de securişti, doar de Biserică şi de îndatoririle
sale ca episcop. „Era de o dârzenie, de un curaj şi de o demnitate
rar întâlnite, mai les atunci când venea în contact cu anchetatorii
de la Securitate sau cu tot soiul de iscoditori. Când era vorba de
organizarea unei manifestări religioase, de pregătirea de hirotoniri,
de o călătorie mai lungă sau mai scurtă pentru stabilirea de contacte
în interiorul bisericii, nu ezita niciodată să participe la ele.” 13 Din
aceeaşi sursă, părintele Mesaroş, care a lucrat cu PSS
Dragomir aproape 20 de ani, – mai strîns, după
hirotonire – spune că nu le dădea voie colaboratorilor să
noteze nimic, de teama ca nu cumva vreun material scris
să cadă în mâinile securităţii şi oamenii să aibă de suferit

13„In Memoriam” Simion Mesaroş, Baia Mare, ed. Scriptorium,

2005.
84
represiuni, care erau de o cruzime satanică, cum numai
securitatea tovărăşască era în stare să ofere! Întrebat
Preasfinţia Sa, despre vreo dovadă scrisă pentru cel
hirotonit, cum vor putea dovedi că sunt preoţi? PSS
Dragomir le-a răspuns: „Faptul că în faţa unor grupuri de
credincioşi Sfânta Liturghie şi consacraţi alături de mine,
este în sine o atestare şi la rându-vă vă veţi atesta unii pe alţii, dar
fără document scris, care v’ar putea expune la consecinţe nebănuit
de grave.”
Notăm din biografia PSS Dragomir, atitudinea lui
intransingentă faţă de Biserica sa, BRU.
Spre finele anilor 70, în cadrul „destinderii,” preotul
Mircea Todericiu din America a sugerat un proiect de
„Modus Vivendi,” prin care face cunoscut că statul
român este de acord ca românii să asculte liturghia latină
în limba română şi că li se vor pune la dispoziţie biserici
şi preoţi în acest scop. Credincioşii din ţară au recţionat
diferit: unii au primit cu bucurie vestea, alţii cu
scepticism, temându-se să nu fie şi aceasta o capcană
de-a securităţii, după cum chiar s’a dovedit ulterior, a fi.
Spre exemplu, nu li s’a dat voie să asculte sfânta liturghie
în bisericile romano-catolice ungureşti uşor accesibile, ci
dacă li s’a destinat o biserică, atunci aceasta era la
kilometri depărtare de centrele populate. De exemplu, la
Baia Mare, biserica nu era nici măcar la Ferneziu, la 8-10
km depărtare, ci şi mai departe, pe Lunci, la încă vreo 5
km şi unde autobuzul circula duminica la ore imposibile,
dimineaţa şi seara.
Episcopul Dragomir cu preoţii lui, precum şi ceilalţi
episcopi clandestini, sau cei din gadra I, în viaţă, PSS
85
Bălan şi Hossu, precum şi episcopii şi preoţii din exil:
PSS Vasile Cristea şi PSS Traian Crişan, Roma, Msgr.
M.Cosma, şi Msgr. Iacob Goia, Paris, Msgr. Octavian
Bârlea, München, Rev.Ioan Tăutu, Rev. Pamfil Cânaţiu,
Roma, Rev.Petru Gherman, Brüxelles şi PSS Louis
Puşcaş, episcopul românilor greco-catolici din America,
au luat atitudine dârză împotriva acestei hotărîri. Cu toţii
arătau că această hotărîre nu este decât o diversiune a
securităţii şi a statului ateu, care, dacă reuşeşte, are motiv
să arate că Biserica Română Unită s’a autodizolvat.
Adică, de acum, de la începutul anilor 80, marea masă a
greco-catolicilor sunt în bisericile lor din sat, „devenite”
ortodoxe. Cei care mergeau la „unguri” au liturghia lor
romano-catolică românească, aşa încât BRU,
greco-catolică unde este? Nicăieri! S’a autodizolvat! Şi cu
asta ortodoxia comunistă, cât şi statul ateu s’au spălat pe
mâini de o belea, mai ales în ce priveşte „Drepturile
Omului”! Dar nici această socoteală n’a adus rezultatul
scontat. Chiar şi credincioşii cei entuziasmaţi la început,
pe parcurs au ajuns să’şi dea seama că nu este decât o
cursă: nici clădirea bisericii nu era corespunzătoare, nici
preotul. Adevărata BRU trăia în catacombe o viaţă
spirituală de încoronare a întregii perioade de persecuţie,
deceniul nouă.
Din această convingere fermă, a PSS Dragomir,
asupra valorii BRU pentru suflete şi poporul român, şi-a
tras, Excelenţa Sa, toată puterea luptei, a rezistenţei, a
suferinţei şi a jertfei ce a depus-o în cursul întregii sale
vieţi, pentru BRU.

86
 Hirotonirile în clandestinitate îşi au valoarea lor
istorică. „Hirotonirile în clandestinitate constituie cea mai
autentică dovadă a continuităţii Bisericii Greco-Catolice din
România, chiar dacă guvernul comunist în strânsă colaborare şi
complicitate cu ierarhia Bisercii Ortodoxe Române au făcut toate
eforturile pentru a o suprima. Hirotonirile clandestine au început,
practic, încă din 1948, îndată după suprimarea BRU.”
(Păr.Mesaroş, In Memoriam, 2005, pag. 38) Aceasta a
făcut ca BRU să iasă din catacombe, în Ianuarie 1990,
puternică şi întinerită, confirmând corecta viziune şi
acţiune a episcopilor claustraţi.
Listele hirotonirilor făcute de ceilalţi episcopi şi de
PSS Dragomir în dieceza sa de Maramureş şi în dieceza
de Cluj pe care o deservea, subliniază afirmaţia, chiar
dacă lista este cu goluri (din cauza necunoaşterii noastre
actuale). Listele ce le prezentăm au fost întocmite de
părintele Simion Mesaroş, canonic de Maramureş, iar
noi le-am ordonat cronologic, după data hirotonirii şi
le-am preluat din „In Memoriam” 2005, pag.46-47 şi
48-49.
După un timp, PSS Dragomir a avut voie să’şi
părăsească domiciliul „ales” respectiv DO, „domiciliul
obligatoriu” aşa încât a întreprins călătorii de pastoraţie
în Transilvania şi la Bucureşti. Din lista ce o deţinem, de
la rubrica Observaţii, unde este trecut, Bucureşti sau
Cluj, nu reiese dacă cel hirotonit aparţinea diecezei de
Cluj sau de Bucureşti, sau că observaţia se referă la locul
hirotonirii, Bucureşti sau Cluj. Se ştie că PSS Dragomir,
prin anii 80 se ducea anual la Bucureşti şi hotărît că a
făcut şi acolo hirotoniri.
87
 În anul 1981, colaboratorii, în special părintele Simion
Mesaroş au reuşit să’l capaciteze pe PSS Dragomir să se
fotografieze, să ne lase nu numai o amintire, ci şi un
document. A avut loc o adevărată epopee într’o seară de
sâmbătă, când aducând un aparat de fotografiat, s’au
hotărît să se întâlnească la Şişeşti, la casa părintelui Ioan
Şişeşten, viitorul episcop, şi cu cei trei preoţi clandestini
activi, păr. Lucian Mureşan şi fraţii Mesaroş, Alexandru
şi Simion, spre a se fotografia împreună şi separat fiecare
cu episcopul. Dar securitatea le-a zădărnicit acţiunea şi
planul; s’a pus pe urmele lor, a maşinii în care, de pe
strada Iza, din cartierul Săsar/Baia Mare, trebuia să urce
PSS Dragomir, de la locuinţa sa, din bloc, de la etajul I.
Părintele Simion descrie în „In Memoriam” slalomul şi
toate încercările de-a scăpa de „parazitul” din spate,
Dacia galbenă cu care securitatea îi urmărea. Acţiunea
lor, din seara aceea a dat greş. După un timp de
„urmărire” de cca două ore, „ca’n filme” Simion l-a
depus înapoi, pe str. Iza, pe PSS Dragomir, el, cu ceilalţi
doi întorcându-se acasă, la Ferneziu.
Fotografia PSS Dragomir s’a făcut totuşi, cu o altă
ocazie, dar nu şi cu cei planificaţi a se fotografia în
sâmbăta aceea. A mai intervenit însă o „pană”: PSS
Dragomir nu avea cruce pectorală iar dânsul nu voia a se
fotografia decât în ţinută de episcop, după cum şi era.
S’au hotărît atunci să împrumute crucea pectorală de la
unul din „colegi” şi anume de la episcopul
romano-catolic de Timişoara, Adalbert Boroş, fost
rector al Seminarului, consacrat episcop în
clandestinitate, la 12 Decembrie, 1948 de către Nunţiul
88
O’Hara. Cei doi episcopi se cunoşteau încă din
închisoare şi comunicau când era posibil. S’a hotărît ca
părintele Alexandru Mesaroş să plece la Timişoara să
aducă crucea pectorală, împrumutată pentru fotografiere
şi tot dânsul să o ducă înapoi. Deci crucea pectorală, cu
care PSS Dragomir apare în fotografiile făcute în 1981
este a PSS Boroş de Timişoara.
PSS Dragomir a condus dieceza de Maramureş în
„libertate” începând cu 6 Martie, 1949, când a fost
consacrat episcop de către Nunţiul O’Hara, la Bucureşti
şi până la arestarea sa, în 1950. Din 1950 şi până în 1964,
activitatea sa pastorală s’a desfăşurat în „pensionul”
comunist, printre anchete, torturi, batjocuri, presiuni,
condiţii de exterminare etc. până în vara lui 1964, când a
fost „eliberat” cu domiciliu „ales” în satul natal,
Ariniş/pe Someş, sub interdicţia de’a activa, ceea ce a
sfidat energic şi demn, conducând dieceza până la
moartea sa în 25 Aprilie, 1985.
Episcopul Dragomir, împreună cu ceilalţi episcopi
greco-catolici eliberaţi în 1964 din „pensionul”
comunist, au primit invitaţia din partea Sfântului Scaun
de-a participa la lucrările Conciliului Vatican II (deschis
de Papa Ioan al XXIII-lea, la 11 Oct. 1962- şi închis de
Papa Paul al VI-lea, la 8 Decembrie, 1965). Autorităţile
româneşti le-au promis viza şi paşaportul pentru a părăsi
ţara doar cu condiţia de’a nu se mai întoarce, ceea ce ei,
cu toţii – Dragomir, Hirţea, Ploscaru, Todea, Chertes era
foarte suferind – au refuzat. În fruntea lor se înscrie
Emineţa Sa, cardinalul Iuliu Hossu, care a primit din
Partea Vaticanului aceeaşi invitaţie inclusiv cu oferta de-a
89
rămâne la Vatican, pe care venerabilul martir,
mărturisitor şi erou al Bisericii lui Christos şi al Neamului
românesc a refuzat-o cu demnitate şi patriotism: „eu
rămân în mijlocul credincioşilor mei”! Încă o dovadă nu numai
de conştiinţă creştină, a datoriei, ci şi de tărie a credinţei,
de trăire a ei, după cuvintele Mântuitorului, care i-a
„ales” să’I conducă turma, indiferent de pericolele ce’i
ameninţau personal. După anii mulţi şi grei ai detenţiei,
din anii 1948-1964, la unii mai dinainte, eliberaţi, apoi
iarăşi „luaţi” sau după 1948; părăsind ţara îşi asigurau un
„loc călduţ” de viaţă liniştită şi „bine meritată” pentru
„pensie” la Roma sau în altă parte a „lumii libere.” Doar
că ei nu erau „făcuţi” pentru asta, ci pentru a continua
lupta de supravieţuire a Bisericii în care erau angajaţi cu
tot sufletul, devotamentul şi dragostea lor, pentru
Christos şi suflete. Acesta a fost motivul pentru care au
refuzat oferta tovărăşească, cu tot sceptrul detenţiei
cumplite ce li se punea din nou în faţă, pe care abia îl
părăsiseră, ameninţîndu’i din nou. L-au preferat decât
să’şi întineze conştiinţa prin „trădare” cu adevărat, dacă
nu s’ar fi reîntors în ţară, la obligaţiile lor. Aşa se face că
nici sub această formă, episcopii BRU, cei 12
episcopi-apostoli ai BRU „n’au defectat” nici unul de la
misiunea lor, coborînd în catacombe.
Episcopul Dragomir ne-a lăsat un Testament, ca: „Cel
mai mare, mai impunător şi mai măreţ monument din România
să fie înălţat aici, în acest cimitir al martirilor de pe malul Tisei.
Cimitirul închisorii din Sighet de pe malul Tisei, numit cândva „al
săracilor” indiferent cum l-am numi noi sau alţii, el rămâne până
la sfârşitul lumii, Cimitirul Martirilor Bisericii şi al Eroilor
90
Neamului,” tocmai pentru că osemintele nu mai pot fi
identificate. Aici, cu această afirmaţie se greşeşte; în zilele
noastre, cu tehnica modernă, osemintele pot şi ar putea
fi identificate şi azi şi mai târziu, doar că operaţia este
foarte costisitoare, necesită multă muncă, chiar jertfă,
pentru deshumarea lor şi o securitate a lor şi a locului,
specială ceea ce în condiţiile politice din România
„democraţiei originale” nu este posibilă nici la un sfert
de veac de la „înlăturarea” comunismului, încă viu, a
factorului care a generat moaştele!
Spre toamna lui 1984 PSS Dragomir s’a dus la
Bucureşti, de unde nu s’a mai întors decât în sicriu spre
a fi înmormântat în 30 Aprilie, 1985, în cimitirul satului
său natal, Ariniş pe Someş. Ceremonia înmormântării
n’a avut voie să fie făcută în biserica satului în care s’a
botezat şi pe care a servit-o cu devotament, jertfă şi
credinţă nestrămutată toată viaţa lui, ci doar în şura casei
părinteşti. Nici clopotele n’au avut voie să sune, dar au
sunat în Capela Vaticană, unde Papa Ioan Paul al II-lea
a celebrat pentru arhiereul trecut la Domnul un Requiem
(liturghia latină pentru morţi) trimiţând prin secretarul de
stat al Vaticanului, cardinalul Agostini Casaroli, o
telegramă de condoleanţe preoţilor şi credincioşilor din
Maramureş şi binecuvântarea sa apostolică deosebită, pe
care a extins-o la toţi credincioşii din România.
Întrucât, în 1985, securitatea îşi mai slăbise puţin
chingile, nu însă şi „fraţii” ortodocşi, care şi le-au
înăsprit, la înmormântare au participat călugări şi
călugăriţe – desigur, în civil – şi o mare mulţime de
credincioşi. Se citează că, de o parte şi alta a catafalcului,
91
au stat 58 de clerici în frunte cu episcopii activi,
Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru.
Sămânţa bună aruncată de acest neobosit apostol a lui
Christos rodeşte în Maramureş.

Curriculum Vitae14
PSS Alexandru MESIAN, episcop de Lugoj

M-am născut la 22 ianuarie 1937 În localitatea

Ferneziu (Baia Mare), judeţul Maramureş, fiind fiul lui
Alexandru şi Ana Mesaroş. Sunt cel de-al şaselea copil
dintre cei opt copii ai părinţilor noştri: patru fete şi patru
băieţi.
Am urmat şcoala elementară la Ferneziu. Am urmat
şi absolvit Şcoala profesională profil chimie la Baia Mare,
fiind calificat ca laborant chimist (1951-1952).
Am fost angajat ca laborant chimist la Uzina de
Plumb Ferneziu.
- Sunt absolvent al Liceului Teoretic „Gheorghe
Şincai” Baia Mare (1955-1956);
Am fost admis în Dieceza romano-catolică de
Timişoara pentru a urma studii teologice la Institutul
Teologic Romano-Catolic de la Iaşi, unde am fost înscris
ca student teolog în anul 1957/1958;
14Al Prea Sfinţiei Sale, Episcop Alexandru Mesian. PSS Mesian, a fost
hirotonit de PSS Dragomir, în Mai, 1965, după Eminenţa Sa,
Mureşan,cardinal Lucian, Dec. 1964, îl prezentăm totuşi întâi pe PSS
Mesian, deoarece prin biografia Sfinţiei Sale, ne aduce date mai
ample despre Catacomba din Cluj.
92
 Pe motiv că provin dintr-o familie greco-catolică din
Transilvania, din dispoziţia Departamentului Cultelor de
la Bucureşti am fost exmatriculat în acelaşi an;
În perioada 1957-1960 am efectuat stagiul militar la
„Grăniceri”;
Din anul 1960 am lucrat în calitate de tehnician,
ulterior tehnician principal, la întreprinderea Mecanică
de Maşini şi Utilaj Minier Baia Mare, în compartimentul
C.T.C. Laboratoare, până în anul 1990, an în care m-am
transferat la Episcopia Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică din Baia Mare, episcopie reînfiinţată în
acelaşi an; aici am funcţionat ca Vicar general.
În perioada 1960-1965, am urmat studiile teologice în
secret, în clandestinitate după orele de serviciu; după
amnistia generală din 1964, când unii episcopi, preoţi şi
profesori de teologie care au supravieţuit închisorilor au
fost eliberaţi, am fost verificat asupra cunoştinţelor
teologice de către profesori de specialitate, în vederea
hirotonirii mele ca preot;
Am fost hirotonit preot în secret la data de 8 mai 1965
de P.S.S. Ioan Dragomir, Episcopul Român Unit al
Maramureşului, în catacomba din Cluj.
Până în anul 1972, nici măcar părinţii nu au ştiut că au
în casă un fiu preot, deşi celebram Sfânta Liturghie zilnic,
în camera mea.
În perioada 1965-1990, timp de 25 de ani ca preot în
clandestinitate, pe lângă activitatea din uzină, în mod
discret făceam şi apostolat, cateheză, oficiam Sfânta
Liturghie, administram Sfintele Sacramente şi m-am
preocupat de formarea de preoţi tineri, atât în Baia Mare
93
cât şi în alte localităţi din teritoriul Eparhiei de
Maramureş.
În vara anului 1990, la Baia Mare, 10 candidaţi la
preoţie care s-au pregătit în clandestinitate pentru
preoţie, au fost hirotoniţi preoţi în libertate în Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, reînviată, de
către Arhiepiscopul şi Mitropolitul Alexandru Todea si
de către tânărul Episcop de atunci al Maramureşului,
P.S.S. Lucian Mureşan.
La 21 ianuarie 1990, la Baia Mare s-a celebrat prima
Sfântă Liturghie greco-catolică publică, în libertate după
anul de tristă memorie 1948; locul acestei celebrări a fost
în faţa Casei de Cultură Municipale; la acel eveniment
foarte mulţi preoţi din generaţia veche, de dinainte de
1948 şi cei care au fost hirotoniţi în clandestinitate,
printre care eram şi eu, am apărut pentru prima dată în
public.
La 20 iulie 1994 Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al
II-lea m-a numit Episcop coadjutor al Prea Sfinţitului
Episcop Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj, iar la 8
septembrie 1994, la Blaj, am fost consacrat episcop de
către Mitropolitul Blajului Î.P.S.S. Lucian Mureşan,
asistat de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului şi de
Episcopul George Guţiu de la Cluj. La acest eveniment
a mai fost consacrat întru Episcop Prea Sfinţitul Virgil
Bercea, Episcopul Diecezei Române Unite a Oradiei.
Prin Decretul nr. 167 din 31 august 1994 al
Preşedintelui României am fost recunoscut ca Episcop
Coadjutor.

94
 În luna octombrie 1994 Sfântul Părinte Papa Ioan
Paul al II-lea m-a numit membru al Consiliului Pontifical
pentru Promovarea Unităţii Creştine, din Roma
În anul 1995 acelaşi Suveran Pontif m-a numit
membru al Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog
Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă.
În luna noiembrie 1995 prin retragerea din activitate
a ÎPS Arhiepiscop Ioan Ploscaru, am devenit Episcop al
Eparhiei de Lugoj conform CCEO.
Prin Decretul nr. 38 din 20 martie 1996 al
Preşedintelui României sunt recunoscut în funcţia de
Episcop eparhial al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj.
La 5 mai 1996 a avut loc întronizarea mea festivă ca
Episcop eparhial la Lugoj.
Pe plan local, m-am străduit constant ca raporturile
cu celelalte culte religioase şi în special cu Biserica
Ortodoxă Română să fie foarte bune şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, chiar sunt! Vrednic de amintit aici este
spiritul ecumenic al Î.P.S.S. Nicolae Corneanu,
Mitropolitul Banatului.
În perioada 9-19 iulie 2000 am participat la Baltimore
(Statele Unite ale Americii), la lucrările celei de-a VIII-a
Întâlniri de Dialog Teologic Internaţional între Biserica
Catolică şi Bisericile Ortodoxe.
Din anul 1994 sunt responsabil cu ecumenismul în
cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România.
De-a lungul celor 22 ani de activitate ca Episcop am
participat la foarte multe întâlniri cu caracter ecumenic,
atât în ţară cât şi în străinătate.

95
 La data de 7 februarie 2004, Preşedintele României
mi-a acordat Ordinul „Meritul Cultural în grad de
Comandor – Categoria „G” – Culte.
La 15 august 2005, Consiliul Local al Municipiului
Lugoj mi-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al
Municipiului Lugoj.
Pe lângă celelalte atribuţii ca Episcop, m-am
preocupat constant de bunele şi stabilele raporturi dintre
Episcopia Lugojului şi instituţiile administrative şi
culturale locale din teritoriul Eparhiei Lugojului;
menţionez că această Eparhie se întinde pe teritoriul
judeţelor: Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara, Arad şi pe
o porţiune a judeţelor Alba şi Mehedinţi; are, de
asemenea, în îngrijire comunităţile greco-catolice de
limbă română din Serbia, cum ar fi Marcovăţ şi Vârşeţ.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am scris şi reeditat
următoarele cărţi:
1. Albumul catedralei cu fotografii color
2. Scrisori pastorale
3. Viaţa şi idealurile unui tânăr
4. Căsătoria şi familia. Mărturii
5. Ecumenismul, drumul spre unitate creştină
6. Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig
7. Unirea Românilor de la 1700 (reeditare)
8. Maica Domnului de la Scăiuş
9. Episcop Ioan Bălan – exhumarea şi depunerea în
catedrala din Lugoj
10. Maica Domnului de la Scăiuş. Rezumat în limbile
italiană şi franceză;
11. Şematismul Eparhiei de Lugoj;
96
 12. Anul Sfânt Marian 2014;
13. 160 de ani de la înfiinţarea Eparhiei de Lugoj.
Funeraliile Ep. Ioan Bălan;
14. File din viaţa mea.

La 8 octombrie 2013 am
coordonat lucrările de
exhumare de la cimitirul
Bellu Catolic din Bucureşti a
Episcopului martir Ioan
Bălan transportate şi depuse
în masa altarului
Catedralei Greco-Catolice
din Lugoj. Aici se aşteaptă
Decizia de beatificare
împreună cu ceilalţi şase
episcopi martirizaţi în timpul
regimului comunist.
Cu ocazia aniversării a 50 de ani de preoţie
(1965-2015), am fost felicitat de Sfântul Părinte Papa
Francisc.
În luna mai 2016, Consiliul Judeţean Timiş mi-a
acordat titlul de Cetăţean de onoare al Judeţului Timiş,
însoţit de un frumos colan aurit.

Chemarea spre preoţie

Atât şcoala elementară şi şcoala profesională chimică,
cât şi liceul le-am parcurs conştient fiind că şcoala,
formarea intelectuală şi morală sunt absolut necesare
pentru orice om care vrea să se realizeze în viaţă. Pentru
97
mine scopul vieţii spre care mă îndreptam era Sfânta
Preoţie. Această vocaţie, această dorinţă, de a deveni
preot am simţit-o încă din familie dar nu era încă foarte
concretizată. La începutul clasei a IV-a mă gândeam să
schimb şcoala de pe Lunci, să urmez la şcoala din Sat,
unde era Domnul Profesor Chira Gheorghe, un foarte
bun dascăl, cu gândul că voi urma anul următor
gimnaziul la Baia-Mare şi apoi liceul, dar ulterior a venit
reforma învăţământului. Pentru mine această reformă a
fost benefică, deoarece ciclul II, respectiv clasele V-VII
care trebuia să le fac la Liceul Gheorghe Şincai din Baia
Mare, erau echivalente cu gimnaziul şi aceste clase le-am
urmat la Ferneziu cu profesori de specialitate.
Odată cu reforma învăţământului, Religia a fost
eliminată din programa şcolară. Părintele profesor de
religie nu mai avea voie să intre în şcoală. Primăvara când
se mai încălzea, ne aduna fie în biserică, fie în casa
parohială. La examenul de religie din clasa a VII-a,
Părintele Ioan Câmpian ne-a declarat în mod public, pe
mine împreună cu alţi doi colegi „Pionieri ai lui Cristos
şi ai Bisericii de mâine”. Acesta era încă un semn vizibil
în drumul spre concretizarea vocaţiei.
Cum Biserica Română Unită, Greco-Catolică, era
scoasă în afara legii din anul 1948 de regimul
ateo-comunist, orientarea noastră era spre Biserica
Romano-Catolică unde ne găseam ca într-un refugiu.
Biserica Romano Catolică n-a fost desfiinţată. Persecuţia
era îndreptată spre cei care nu acceptau să se încadreze
în Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu episcopi,
călugări şi credincioşi.
98
 Biserica Greco-Catolică era pusă la grele încercări.
Zilnic auzeai vorbindu-se despre arestări ale celor mai de
frunte preoţi, care preferau închisoarea decât să se lepede
de Cristos şi de Biserica Sa. Eram conştient că, deşi eram
încă un copil, trebuie să fiu continuator al apărării cauzei
Bisericii. Era încă un motiv că trebuie să devin preot
pentru că Biserica are nevoie de preoţi chiar pentru
perioada de clandestinitate.
Contactul cu Biserica Romano-Catolică, de asemenea
a contribuit la formarea mea ca preot. Doream să devin
preot celibatar dacă aceasta era şi voinţa lui Dumnezeu.
În vreme de persecuţie soarta preoţilor căsătoriţi este
mai dureroasă. Atâtea cazuri existau, când preotul era
luat din familie şi dus la închisoare dând mărturie de
credinţă iar familia, soţia şi copiii rămâneau acasă fără
sursă de existenţă, fără serviciu, trăiau numai din mila
altora. Cu toate acestea, multe familii de preoţi s-au
comportat exemplar, dând mărturie de credinţă, atât
preotul cât şi soţia acestuia şi copiii. Aici doresc să
amintesc un caz special, al familiei Părintelui Gheorghe
Marian din Baia-Mare care mai bine a acceptat să meargă
în închisoare decât să-şi lepede credinţa catolică, iar
doamna preoteasă cu cei patru copii de şcoală a fost dată
afară din casa parohială şi a locuit sub un nuc câteva
săptămâni în luna octombrie, dar cu multă demnitate. A
acceptat această jertfă pentru Dumnezeu şi l-a încurajat
pe Pr. Marian să rămână ferm în credinţă, căci dânsa
preia toate obligaţiile familiei.
„Nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupurile, ci de cei ce
ucid şi sufletele”.
99
 Pentru preotul celibatar, în timp de persecuţie situaţia
a fost mai uşoară, comparativ cu cei căsătoriţi. Hotărârea
mea încă de copil era ca să devin preot celibatar.
Niciodată nu mi-am pus întrebarea că ar putea fi o
alternativă căsătoria. Eram foarte convins că în ceea ce
mă priveşte pe mine este să rămân celibatar ca să mă pot
dedica total slujirii Bisericii.
Este bine ştiut că în Biserica Greco-Catolică Română
tânărul care doreşte să devină preot poate să-şi aleagă
înainte de hirotonire forma de slujire: preot căsătorit sau
preot celibatar. Am tot respectul pentru preoţi, fie
căsătoriţi, fie celibatari15. Dacă acum ar trebui să iau o
hotărâre asupra preoţiei, aş alege indiscutabil aceeaşi
formă de, preot celibatar.

Studiul teologiei în secret

Trecerea în veşnicie a lui Nicolae (15 octombrie 1960)
a coincis cu un nou început de pregătire teologică
temeinică în vederea Sfintei Preoţii.
Înainte de a merge în armată (1956-1957) am studiat
limba latină în particular, cu profesorul pensionar
Josefus Levandovski din Baia-Mare. De asemenea,
m-am familiarizat cu tratatul de Dogmatică
Fundamentală Vol. I de Mitropolitul Dr. Vasile Suciu.
De fapt, eu mă pregăteam pentru a intra la Institutul
Teologic Romano-Catolic de la Iaşi începând cu anul

15Ei, preoţii şi-au asumat riscurile vieţii fie căsătoriţi, fie celibatari şi
cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le
revin stării lor.
100
universitar 1957-1958. Întrucât am fost exmatriculat la
comanda Departamentului Cultelor din Bucureşti, pe
motivul că sunt greco-catolic (religie interzisă de Statul
ateo-comunist) am fost luat în armată pentru a îndeplini
stagiul militar.
Pentru greco-catolicii români nu era nicio cale legală
de a studia teologia. Singura cale de a studia teologia era
calea ilegală, adică singur, în secret. Eu am fost îndrumat
cu multă înţelepciune de cei doi teologi exmatriculaţi de
la Institutul de Teologie Romano-Catolică de la
Alba-Iulia (1958) din anul IV de studii: Lucian Mureşan
din Ferneziu (actualmente P.F. Lucian Cardinal
Mureşan) şi Pantelimon Aştelean, de pie memorie, din
Cluj-Napoca, care a fost hirotonit preot în noiembrie
1964 şi apoi, după 1989, vicar general şi profesor de
Teologie la Cluj-Napoca.
După efectuarea stagiului militar (1957-1960), prin
noiembrie 1960 pot să spun că am început studiul
teologic după un program foarte bine pus la punct: zilnic
aveam un program stabilit de mine, de patru ore de
studiu, în camera mea. Nu mi s-a părut deloc greu
comparativ cu liceul seral. La liceul seral era foarte
obositor transportul. Programul de liceu era după
terminarea serviciului la uzină, până seara pe la ora 23
când ajungeam acasă. După orele de serviciu mă
odihneam puţin, ajutam puţin în gospodărie şi aveam
timp suficient de rugăciune şi studiu. La început nu
aveam o metodă de a învăţa singur. În cele din urmă am
aflat cea mai bună metodă de a învăţa singur, prin metoda
fişelor. Am folosit multă hârtie, am scris şi copiat multe
101
fraze care trebuiau învăţate pe de rost. Aceste fişe le
purtam în buzunar şi când aveam puţin timp liber le
citeam şi le reciteam până reuşeam să înţeleg şi să reţin
ca apoi să pot transmite şi altora cele învăţate. Am luat
pe rând cele patru Tratate de Teologie Dogmatică ale
Mitropolitului Dr. Vasile Suciu: Dogmatică
Fundamentală 2 Volume şi Dogmatica Specială 2
Volume – Apologetica, Morala: Principii de morală şi
Poruncile; Istoria Bisericii, Uzul Sacramentelor,
Hodegetica, Omiletica, Catehetica, Ascetica şi Mistica,
Studiul Biblic, Liturgica etc.
Prin studiu şi rugăciune am reuşit să-mi formez nu
numai cunoştinţe teologice ci şi convingeri religioase
solide. Uneori studiul se transforma în contemplaţie.
Simţeam prezenţa Învăţătorului care mă asista şi mă
făcea să înţeleg anumite adevăruri de credinţă. Mă
gândeam cum studenţii teologi din Institutele teologice
au profesori care le explică anumiţi termeni, se pot
consulta când au neclarităţi, iar noi cei care studiam în
secret, nu aveam pe nimeni şi ne era interzis să
comunicăm cu alţii.
Eu care studiam acasă singur, fără profesori, l-am
rugat mereu pe Isus Cristos să mă lumineze ca să pot
înţelege cât mai bine această învăţătură teologică. Fără să
exagerez, pot să spun că am simţit permanent, în mod
spiritual asistenţa lui Isus Cristos în timpul pregătirii mele
teologice. Chiar dacă la început nu înţelegeam anumite
învăţături, pe parcurs, prin repetare şi reflecţie reuşeam
să-mi clarific aceste nelămuriri.

102
 Noi am început studiul teologic cu ajutorul Bunului
Dumnezeu pentru a deveni preoţi când în România nu
exista niciun episcop greco-catolic liber; toţi erau în
închisori. Unii dintre ei muriseră deja martiri. Va mai
scăpa un episcop care să ne hirotonească? Nu se
întrezărea nici o şansă. Totuşi, noi continuam să ne
pregătim. Din partea noastră făceam tot ceea ce
omeneşte era posibil, iar rezolvarea hirotonirii noastre o
lăsam în voia lui Dumnezeu.
Pregătirea teologică, adică studiul materiilor de bază
care mi s-au cerut a durat cinci ani, adică din 1960 până
în 1965, ceva similar ca şi când aş fi fost într-un institut
teologic. Evident că studiul teologic nu s-a terminat aici,
ci continuăm mereu să studiem şi să trăim viaţa în
credinţă.
O întâmplare...
Într-o dimineaţă, când eram la programul de studiu16
cu cartea de Teologie Specială vol. II pe masă, cu toate
fişele pe care îmi făceam notiţele, cineva bate la uşă şi
intră în cameră. Erau trei persoane de la Baia Mare,
însoţiţi de mama mea. Nu reţin exact numele lor dar erau
persoane cunoscute, oficialităţi de la Consiliul Judeţean
de partid. Erau oameni paşnici!
Veniseră cu maşina şi parcaseră în apropierea casei
noastre şi porniseră în plimbare spre Barajul Firiza.
Trecând pe lângă casa noastră care pe atunci (1962) era
o casă nouă şi foarte frumoasă, au considerat să se
oprească, să stea de vorbă cu cei ai casei. Desigur, au fost

16 În acea perioadă lucram în trei schimburi;

103
întâmpinaţi de mama şi poftiţi în casă, în camera mea.
Mama le-a vorbit despre Nicolae, care de doi ani trecuse
la cele veşnice (1960), ca urmare a accidentului de la
Uzina de Plumb din Ferneziu; el era zidar iar casa
rămăsese neterminată în exterior. Conducerea uzinei s-a
îngrijit şi a finalizat lucrările anul următor.
Eu eram foarte îngrijorat de prezenţa celor trei
persoane de la partid, deoarece nu ştiam cu ce intenţii au
venit în vizită. Eram „cu cărţile pe masă” şi la propriu şi
la figurat. Aveam pe masă tratatul de dogmatică deschis,
cu notiţele scrise pe fişe. Cu alte cuvinte, studiam intens
Teologia. Am lăsat-o pe mama să le vorbească de toate.
Ştia foarte bine să stea de vorbă cu toată lumea, iar eu
stăteam de pază să văd dacă vor fi curioşi să vadă ce fel
de carte groasă este pe masă. Spre bucuria mea nu s-au
apropiat de masă, au fost discreţi. Nu erau „securişti”,
erau intelectuali.
După vreo jumătate de oră au plecat mai departe iar
noi am respirat uşuraţi că nu au sesizat că în casă se
studiază în secret teologia, lucru interzis în acele timpuri.
A doua zi le-am povestit colegilor de la laborator
despre acea frumoasă vizită a celor trei persoane, evident
nu şi despre masa mea încărcată cu cărţi de teologie.
Întrebarea lor firească a fost: „Cu ce i-aţi servit?”.
Răspunsul era că nu i-am servit cu nimic. Nici nu mi-a
trecut prin gând aşa ceva. Eram concentraţi asupra
obiectelor „delicte” de pe masa de lucru.
*
M-a întrebat cineva ce simţeam în zilele
premergătoare evenimentului din 8 mai 1965, dacă eram
104
îngrijorat? Răspunsul era firesc: te puteai aştepta la orice.
Era cunoscut că securitatea ştia totul, urmărea tot ceea
ce se întâmpla şi acţiona imediat, dar am constatat totuşi,
că nici chiar securitatea nu le cunoştea pe toate. Din
partea noastră am luat toate măsurile de siguranţă şi
prudenţă iar rugăciunea era mereu pe buzele noastre.
Dacă s-ar fi întâmplat ceva aş fi considerat că aceasta a
fost voia lui Dumnezeu, dar El este Cel care ne-a protejat
şi am scăpat de urmărirea securităţii. Totul s-a terminat
providenţial.
*

Zile de luna mai 1965

Data hirotonirii ca preot se aproprie tot mai mult. Au
sosit zilele de 1 şi 2 mai 1965: ziua muncii şi respectiv
ziua tineretului, zile nelucrătoare. În ziua de 1 mai toată
suflarea era la defilare. Erau mobilizaţi muncitorii de prin
uzinele din Baia Mare, elevii de toate clasele, militari,
fanfare şi alte categorii de oameni ai muncii, aduşi cu
camioanele din localităţile din apropiere. Zeci de mii de
oameni treceau prin faţa tribunei în care se aflau
conducătorii de partid şi de stat, directori de
întreprinderi şi alte oficialităţi care primeau onorurile şi
aplaudau. Cei care defilau purtau steaguri tricolore şi
steaguri roşii cu simbolurile secera şi ciocanul, tablouri
reprezentând membrii Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, pancarte cu diferite lozinci; alţi
tovarăşi purtau buchete de flori. Erau multe formaţii
corale în costume populare şi mulţi dansatori. Grupuri
de agitatori strigau (lozinci) urări la adresa P.C.R. şi a
105
Secretarului General, iar în alternanţă, lumea striga „Ura,
ura!”.
Într-un fel era frumos... Participarea era obligatorie.
Toţi trebuia să purtăm câte un obiect la defilare. Eu
preferam întotdeauna să port un steag tricolor şi mă
feream să duc vreun tablou sau vreo pancartă cu lozinci,
ori steagul roşu cu secera şi ciocanul.
Ziua de 1 mai 1965 era pentru mine prima zi din luna
Maicii Domnului. Ziua de 1 mai reprezenta şi
sărbătoarea Sfântului Iosif Muncitorul. În timp ce
purtam steagul tricolor, în cugetul meu aduceam elogii
Maicii Sfinte. Încercam să preamăresc pe Dumnezeu
recitând în gând anumite rugăciuni, mai ales din
Doxologia cea Mare: Gloria în Excelsis Deo et in terra pax
hominibus...adică, Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bună învoire.
În această atmosferă de sărbătoare eram preocupat la
gândul că peste şapte zile, cu ajutorul lui Dumnezeu,
aveam să fiu hirotonit preot greco-catolic. Preoţia o
primeam pentru a aduce cult lui Dumnezeu în vremuri
de persecuţie religioasă, în Biserica tăcerii, în Biserica din
catacombele secolului XX. Această orientare spre
Dumnezeu era a tuturor celor care se hirotoneau preoţi
în clandestinitate dar şi a bunilor credincioşi. Nimeni nu
primea pe atunci Sfânta Preoţie pentru a avea o parohie
în care să activeze sau vreo funcţie în conducerea
Bisericii şi ca să fie salariaţi. Toţi erau fericiţi că pot să
trăiască o viaţă euharistică, că sunt aleşi ai lui Dumnezeu.
La data de 2 mai se sărbătorea ziua tineretului, zi
liberă. Profitam din plin de acest timp. Împreună cu
106
tinerii din jurul nostru, în frunte cu Lucian Mureşan17 –
şeful grupului, făceam excursii la „Groape” la borcutul
de la Chiuzbaia. Borcutul acesta e o fântână cu apă
minerală carbogazoasă ce izvorăşte din pământ. Era
primăvară, câmpul înverzit şi înflorit. Grupul nostru era
animat de voie bună, glume, jocuri cu mingea, cântece;
nelipsită era şi partea spirituală de rugăciuni: Rozarul,
Paraclisul şi cântece religioase.
Pentru mine, zilele de 1 şi 2 mai 1965 erau şi zile
pregătitoare pentru hirotonirea de preot ce avea să aibă
loc la Cluj-Napoca, în 8 mai 1965. La programul de
excursie din 2 mai 1965 a participat şi prietenul şi fratele
nostru Pr. Pantelimon Aştelean, zis şi Pintea. Scopul
principal al vizitei sale la Baia Mare era să pregătim în
detaliu evenimentul hirotonirii.
Locul unde urma să aibă loc hirotonirea era, aşa cum
am spus, la Cluj-Napoca, în locuinţa Pr. Pintea, duminică
9 mai 1965. Ulterior, s-a modificat pentru sâmbătă seara,
8 mai 1965. Eram deja în concediul legal de odihnă şi
astfel, în ziua de 4 mai am plecat la Cluj împreună cu Pr.
Pintea şi m-am instalat într-o încăpere foarte strâmtă, un
fel de magazie care avea intrarea din curtea interioară. În
acea încăpere am petrecut în reculegere şi rugăciune
zilele care mai rămăseseră până la hirotonire şi încă două
zile după eveniment. Am stat ascuns în acel loc, fără a

Actualmente Prea Fericitul Părintele nostru Mureşan Cardinal

17

Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite, cu sediul la

Blaj.
107
ieşi din casă, pentru a nu fi văzut de cineva, chiar de
vecini.
Timpul de aşteptare a fost timpul în care am făcut
„exerciţiile spirituale”, adică meditaţii având ca temă
„Sfânta Preoţie”, dar şi program de rugăciune intensă.
Pr. Pintea a fost cel care a condus aceste zile de
reculegere sufletească. Este în practica Bisericii ca pentru
hirotonirea de preot candidatul să fi făcut cel puţin trei
zile de exerciţii spirituale sau reculegere spirituală, şi
momentul acesta de aşteptare a fost foarte potrivit.

Ziua hirotonirii mele, 8 mai 1965

A sosit momentul hirotonirii, sâmbătă 8 mai 1965. Pe
la ora 1800 a sosit P.S. Ep. Ioan Dragomir, însoţit de Pr.
Silvestru Augustin Prunduş OSBM. Pr. Lucian ştia că
evenimentul va avea loc duminică 9 septembrie, de aceea
nu a fost prezent chiar de la începutul ceremoniei, a venit
mai târziu.
Pentru ceremonia hirotonirii erau pregătite în
încăperea de la subsol, toate cele necesare: masa altarului
frumos împodobită, cu flori şi lumânări, odăjdii pentru
episcop, odăjdii pentru preoţi, potir, patenă, cărţile
liturgice, Arhieraticonul, cartea episcopală pentru
hirotonire, etc. Geamurile erau bine camuflate cu pături
groase.
Programul liturgic a fost pregătit de Pr. Silvestru
Augustin Prunduş, doctor în Liturgică şi a constat în
celebrarea a două Liturghii. S-a început la ora 24 şi s-a
terminat la ora 4 dimineaţa.

108
 „Ceremonia a durat patru ore,
în simplitatea ei a fost solemnă
şi fără să ştie nimeni din clădire
de misterul divin, ce se consuma în catacombă.”
La prima Sfântă Liturghie mi s-au acordat Ordurile
minore şi Diaconatul. În cadrul celei de a doua Sfinte
Liturghii mi-a fost conferit Sacramentul Sfintei Preoţii.
S-a ajuns la această variantă întrucât ne aflam în condiţii
speciale, de prigoană a Bisericii. Pentru a nu fi prea multe
întâlniri cu episcopul, care era foarte urmărit s-au
celebrat cele două Sfinte Liturghii în aceeaşi zi.
Cuvântarea la acest eveniment a avut loc în timpul mesei
festive, tot din motive de prudenţă.
La ceremonie n’au participat decât cinci persoane:
- candidatul, Alexandru Mesaroş (Mesian)
- episcopul consacrator, PSS dr. Ioan Dragomir
- părintele spiritual şi profesor Silvestru Augustin
Prunduş, OSBM
- părintele Pintea Aştilean
- „sora” Aurelia, sora de sânge a părintelui Pintea şi
soră terţiară în Congregaţia Maicii Domnului, care s’a
îngrijit de toate cele materiale.
Dintre participanţii la hirotonirea lui Alexandru
Mesaroş, din 8 Mai, 1965, în 2016 nu mai este în viaţă
decât Eminenţa Sa, cardinalul Lucian.
*
Pr. Lucian, aşa cum s-a văzut, ştia că evenimentul va
avea loc duminică 9 mai, de aceea nu a fost prezent chiar
de la începutul evenimentului. Schimbarea programului
a fost, la fel ca altele, o tactică strategică de a induce în
109
eroare pe cei care eventual ar fi aflat de programul de
hirotonire de duminică, 9 mai. Pr. Lucian a sosit totuşi la
Cluj în ziua de sâmbătă, 8 mai. Pe când toţi (cei cinci)
eram la masă, după ce hirotonirea era terminată, Deo
gratias, cineva bate la fereastră insistent. În sufletele celor
din casă se creează emoţii, dar fără nicio frică, căci
candidatul – laicul – fusese deja hirotonit preot! Era
această bucurie pentru toţi căci Dumnezeu ne dăruise un
preot gata de a da mărturie de credinţă, de a-L mărturisi
pe Cristos şi Biserica Sa.
După multe insistenţe şi bătăi în geam, Sr. Aurelia,
sora Pr. Pintea, desface perdeaua geamului de la
bucătărie şi constată că nu este securitatea, ci Pr. Lucian,
care sosise de la Baia-Mare pentru evenimentul
programat pentru 9 mai. Bucuria era imensă pentru toţi
cei 6 prezenţi. Pr. Lucian a asistat la cuvântarea P.S. Ioan
Dragomir, care a spus printre altele: „Părinte Alexandru,
aţi venit în această casă ca un om oarecare, un laic şi prin
acordarea Tainei Sfintei Preoţii, veţi merge acasă
îmbrăcat în harul Sfintei Preoţii, ca preot”.

110
 Eminenţa Sa, Mureşan Cardinal Lucian

Fotografie de la ceremonia numirii în Colegiul

cardinalilor, Roma, Vatican, în Februarie, 2012.

Sfinţit în catacomba-catedrală – din Cluj

Eminenţa Sa Mureşan Cardinal Lucian

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, Roma

Vatican, la festivitate numirii noilor cardinali, Februarie,
2012.
111
 Înalt Preasfinţia Sa, Arhiepiscop Major al Bisericii
Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, Mureşan
Cardinal Lucian, s’a născut la 23 Mai, 1931, în cartierul
Ferneziu al Municipiului Baia Mare, reşedinţa judeţului
Maramureş, al zecelea copil din cei doisprezece ai
familiei Petru a lui Avram şi Maria, născută Breban din
Chiuzbaia, sub Igniş, la Est de Baia Mare.
Şcoala primară, în Ferneziu şi în perioada horthystă,
iar după 1944, pentru că voia să devină preot s’a înscris
la liceul „Gheorghe Şincai” unicul liceu din oraş. În
1948, Biserica Română Unită (BRU), fiind scoasă în
afara legii, tânărul Lucian văzându’şi idealul năruit, s’a
retras de la liceu. S’a înscris la Şcoala profesională de
prelucrare a lemnului (mobilă fină) din Baia Mare,
1948-1950.
Este încorporat în armată, la Şcoala de ofiţeri de
aviaţie de la Turnişor/Sibiu. Având „origine socială foarte
sănătoasă” fiu de muncitor dintr’un centru muncitoresc,
după un an a fost mutat la Unitatea de aviaţie Craiova,
avioane cu reacţie aduse de ruşi. După câteva luni îşi ia
carnetul de pilot, copilot pe un avion Mig 21.
Înainte de armată, în Ferneziu s’a cimentat un grup
de tineri catolici în jurul „secretarului de la şcoala elementară”
fostul seminarist de la Oradea, Eusebiu Fătu, hirotonit
în 1949, în clandestinitate de către Nunţiul Apostolic
Gerard Patric O’Hara. În 1952 părintele clandestin
Eusebiu Fătu a fost arestat. Grupul tinerilor a rămas
dezorientat. Au început o corespondenţă mai intensă cu
Lucian, „sufletul tineretului din Ferneziu” „sufletul lor” la
Unitatea de aviaţie din Craiova. În scrisori se salutau şi
112
încheiau cu: I.M.I (Isus, Maria Iosif) era C.I.ul (C.I.=
Contra Informaţii), lor – codul lor secret, necunoscut de
tovarăşii de la C.I –ul Unităţii puşi să cenzureze scrisorile
militarilor, alarmant. Lucian este depistat ca întreţinând
relaţii cu grupul codului IMI, necunoscut. Era în 1953.
Se ducea lupta împotriva „chiaburilor.” Au fost scoşi din
Unitatea de la Craiova toţi chiaburii, printre care acum
se găsea şi Lucian şi trimişi pe şantierul hidrocentralei de
la Bicaz. Aici încă nu se lucra cu armată, decât cu deţinuţi
politici. Au fost aduşi opt mii de tineri soldaţi. Au
schimbat ţinuta militară, în culoare albastră. Lucian,
având clase de liceu, a fost repartizat la munca de birou
la locţiitorul politic, un ţigan, Pastramă. Se considera
pedepsit să lucreze la... „politic” dar a făcut mult bine
luptând pentru drepturile soldaţilor, urmărind
„normele” inumane, adică supranorma şi intervenind
pentru diminuarea lor.
După cinci luni de „pension” la Bicaz, printr’un ordin
al Forţelor Armate, toţi cei încorporaţi pentru trei ani, au
fost eliberaţi, un an mai devreme. Printre ei şi Lucian.
Era în 1954, acasă. Dorea să’şi echivaleze cei trei ani de
liceu, la seral.
Trebuia să fie în câmpul muncii. A devenit
funcţionar.
În perioada 1955-1956 a intrat la Seminarul
romano-catolic din Alba Iulia reorganizat de episcopul
Márton Áron, reîntors din „pensionul” comunist.
Episcopul Márton Áron (1896-1980) născut şi
crescut în spiritul închistat din secuime, nu i-a cunoscut
pe români. Arestat în 21 Iunie, 1949, la 13 Iulie, 1951 a
113
fost condamnat pe viaţă. La 24 Martie, 1955, la cererea
lui Petru Groza a fost eliberat din închisoarea din Sighet,
dar cu domiciliu forţat, la Alba Iulia refuzându-i-se
intrarea în Bucureşti. La ieşirea din închisoare, episcopul
a a declarat: „Ce lucruri neaşteptate îmi rezervă în închisoare
Sfânta Providenţă! Românii şi maghiarii sute de ani au trăit în
duşmănie, chiar s’au urît unii pe alţii, deşi din voia Domnului
trăim şi împărţim acelaşi aer, aceeaşi pâine, aceeaşi suprafaţă de
pământ şi acelaşi destin în lume. Fără această suferinţă adusă de
regimul comunist nu aş fi cunoscut Biserica Greco-Catolică, aşa
cum o cunosc acum. În libertate nu am fost apropiaţi (...) dacă
numai pentru acest motiv sunt astăzi la închisoare, îi mulţumesc
lui Dumnezeu că m’a adus aici ca să cunosc Biserica Unită şi să
iubesc Românii.”
Discutând în închisoare, celor doi Principi ai Bisericii,
Márton Áron, al Bisericii romano-catolice, ungureşti, din
Transilvania şi Iuliu Hossu, principele român, al BRU, li
s’au conturat nişte idei, materializate după ce Márton a
ieşit din pension. El a hotărît să ia pe cheltuiala lui, la
studiu, cinci tineri români greco-catolici, pentru fiecare
dieceză a BRU, câte un student. Pentru Maramureş a
fost propus Lucian Mureşan. La Seminarul teologic din
Alba Iulia se folosea exclusiv limba latină: în predare,
conversaţii, la seminarii, lucrări, examene.
Episcopul Márton li s’a adresat teologilor români:
„(...) Dumnezeu m’a trimis la şcoala iubirii [închisoarea] cu sfinţii
Voştri, de la care am învăţat şi limbi străine, eu care înainte
refuzam orice limbă. De la PSS Rusu am învăţat limba română,
de la PSS Hossu, limba spaniolă, de la PSS Frenţiu, limba
franceză. Veţi fi fiii mei favoriţi.”
114
 Din cei cinci studenţi, au rămas doar doi, Lucian şi
Pantelimon Aştilean. Vasile Abrudan şi Ioan Sălăjan s’au
retras din proprie iniţiativă, iar Virgil Florian s’a retras şi
el în anul II. În anul IV, semestrul II, 1959, cei doi
rămaşi, Lucian şi Pintea, au fost eliminaţi din cauza unei
depeşe venită de la Ministerul Cultelor. În caz de
neconformare, se va închide Seminarul. Motivul era
cunoscut din alte confruntări: studenţii sunt români, deci
ortodocşi, care n’au ce căuta într’un Seminar unguresc!
Ipocrit şi perfid tovarăşii treceau peste esenţial, credinţa
şi religia, îmbrăcând totul în naţionalism. La data când
episcopul Márton Áron, prin mari eforturi a reuşit în
1955 să deschidă unicul Seminar teologic
romano-catolic din România comunistă (în 1956 se
deschidea şi la Iaşi) pentru ierarhi şi credincioşi a fost o
mare bucurie, ca şi speranţă pentru BRU, prin studenţii
luaţi la studiu şi protecţie de către episcop. Acum,
comunicându-le celor doi hotărîrea, episcopul Márton
Áron avea lacrimi în ochi!
Acasă, încăput pe mâna „împuternicitului Cultelor”
(securist) – Cultele subordonate securităţii – era mereu
chemat şi anchetat: „unde vrei să fii protopop ortodox”?
„Nicăieri”! – venea constant răspunsul. „Atunci nu vei primi
de lucru nici măcar măturător de stradă, sau necalificat, în mină”!
– şi n’a primit, doi ani, 1959-62.
Pentru că Lucian avea un scris frumos, parohul
romano-catolic ungur, de Baia Mare, Agoston
(Oagoşton) l-a luat pe Lucian la parohie, pentru lucrările
de birou. Aici a stat doi ani, până în 1964, timp în care

115
şi-a continuat, în particular studiile de teologie,
întrerupte.
În 1964, părintele Agoston a fost arestat pe motive
inventate, pe care credincioşii lui şi opinia publică
băimăreană, niciodată nu le-au crezut. Lucian a ajuns din
nou „pe liber,” dar la puţin timp a primit de lucru, ca
muncitor necalificat, la încărcat vagoane, în cariera de
piatră Limpedea din Ferneziu. Aici a lucrat zece ani, între
1964-1974, până când inginerul minier P. l-a descoperit
şi l-a dat afară. Dar încă din acelaşi an, a fost angajat ca
tehnician principal, la Serviciul Drumuri şi Poduri, din
cadrul Consiliului Judeţean, Maramureş, unde a lucrat
„nestingherit” (nebăgat în seamă de tovarăşi), devenind
simplu „omul de duzină” până în Iunie, 1990, când s’a
pensionat. Dar munca cea grea deabia acum începea!
*
Prin decretul 411, din 1964 (după unii din Aprilie,
după alţii, din Iulie)în vara acestui an, au fost eliberaţi din
închisorile României comuniste, deţinuţii politici. S’au
reîntors la „libertate” şi episcopii în viaţă, din garda a
doua. Printre ei, şi Monseniorul Ioan Dragomir, episcop
clandestin de Maramureş, despre care de 14 ani nu mai
ştia nimeni nimic. Revenit în Ariniş pe Someş, satul său
natal, a devenit activ în misiunea încredinţată, de-a
păstori BRU. Deşi i s’a interzis de către securitate orice
activitate pastorală, a început cu reorganizarea diecezei,
cu hirotoniri de tineri pregătiţi în clandestinitate.
La 19 Decembrie 1964, în catacomba din Cluj, PSS
Dragomir l-a sfinţit întru preoţie pe Lucian Mureşan,
la 33 de ani.
116
 Spre a nu periclita pe nimeni, PSS Dragomir i-a
interzis tânărului preot să comunice cuiva acest
eveniment, ce trebuia să rămână secret. Părinţii săi, Petru
şi Maria, care vedeau în dorinţa de preoţie a lui Lucian
binecuvântarea divină, n’au avut voie să afle marea
bucurie, marele har!
Părintele Lucian, discipol smerit a lui Christos,
supunându-se poruncii ascultării, a tăcut. În 1966 ambii
părinţi au trecut la cele veşnice, fără să afle secretul lui
Lucian, pentru care durerea şi bucuria i-au rămas în
suflet pentru toată viaţa.
Preot în clandestinitate A început o pastoraţie
activă şi pregătire de noi preoţi, activitate rodnică depusă
timp de 26 de ani, până la „revoluţie.”
După trecerea la cele veşnice a PSS Dragomir, la 25
Aprile, 1985, părintele Mureşan a deţinut provizoriu,
pentru un an şi jumătate, puterea ordinară de jurisdicţie.
În August, 1986, Mitropolitul dr. Alexandru Todea
l-a numit ordinarius, (cu putere de episcop) al Diecezei
de Maramureş.
Prin decretul nr.9 din 31 Decembrie, 1989, BRU şi-a
reprimit „libertatea.”
Episcop de Maramureş (1990-1994). La 12 Martie
1990, Sfântul Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea a stabilit şi
definitivat ierarhia Bisericii catolice de ambele rituri din
România. Părintele Lucian a fost numit episcopul
Maramureşului cu reşedinţa la Baia Mare. Consacrarea a
avut loc în 17 Mai 1990, la Baia Mare, sub cupola cerului,
la Monumentul Ostaşului Român, din parc, în cadrul
liturghiei festive, arhiereşti, celebrată de Mitropolitul
117
Alexandru Todea, în prezenţa delegatului papal,
arhiepiscopul Guido del Mestre18 şi a episcopului de
Lugoj, Ioan Ploscaru. În cadrul aceleiaşi sfinte liturghii, a
fost consacrat episcop şi Vasile Hossu, pentru dieceza
de Oradea. Ceremonia din Mai 1990, de la Baia Mare, a
fost prima de acest fel, de consacrare de episcopi
greco-catolici „în libertate”, a fost prima întâlnire a
credincioşilor cu reprezentantul Papei, Ioan Paul al II-lea
şi prima întâlnire a întregii ierarhii BRU, cu credincioşii,
care au fost într’un număr impresionant.19
Ca episcop de MM, PSS Lucian a înfiinţat parohiile, a
sfinţit numeroase „pietre de temelie” pentru construire
de biserici necesare cultului, în locul celor neretrocedate
de ortodocşi, a sfinţit multe biserici noi, s’a interesat în
permanenţă de starea spirituală şi materială a preoţilor,
implicându-se în continuare pentru ca BRU să intre în
normalitate.
Prin grija noului Episcop s-a deschis în premieră la
Baia Mare Institutul Teologic de grad universitar, care a
început anul şcolar universitar 1990-91 cu 70 de studenţi

18 Msgr. Guido del Mestre, a fost secretarul Nunţiaturii Apostolice

la Bucureşti, Nunţiu, Msgr. Gerard Patrik O’Hara, expulzaţi din
România, în iulie 1950, după ce la 19 Iulie 1948 guvernul „democrat”
emite decretul-lege prin care denunţă Concordatul cu Sfântul Scaun,
încheiat la 10 Mai 1927 şi abrogă legea din 12 Iunie 1929, prin care
Concordatul a fost ratificat. Msgr. del Mestre, după Dec. 1989, a
revenit în România reluându’şi activitatea.
19 Vezi bibliografia: „Preafericitul Părinte Lucian Mureşan – 80 –

Documentar biobibliografic aniversar”, Biblioteca Judeţeană „Petre

Dulfu” Baia Mare, 2011.
118
la cursurile de zi şi 20 la fără frecvenţă. Tot aici, la
cursurile de trei ani ale Facultăţii de Teologie
Didactică-Catehetică, au început 89 de tineri şi tinere,
care vor preda copiilor şi elevilor educaţie
moral-religioasă în orele de religie.
Ca episcop de Maramureş, a iniţiat pelerinajul anual,
organizat şi coordonat de către protopopul de Sighet,
părintele Onisim Filip, din 1993, în a doua sâmbătă din
luna Mai, la cimitirul închisorii din Sighet unde’şi dorm
somnul de veci, fără mormânt şi fără cruce, preoţii şi cei
mai buni fii din elita intelectuală a Neamului românesc,
52 la număr, dintre care şi patru episcopi ai Bisericii
catolice din România:
• PSS Anton Durcovici, episcop romano-catolic de
Iaşi, Dec.1951.
• PSSValeriu Traian Frenţiu, episcop gr-cat. de
Oradea, 11 Iulie, 1952.
• PSS Ioan Suciu, ep. gr.-cat. Administrator Apostolic
de Blaj,27.05.53.
• PSS Tit Liviu Chinezu, ep. vicar de Bucureşti, 15
Ian. 1955.
Din 4 iulie 1994 este numit de către Papa Ioan Paul
al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia
şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unită
cu Roma, Greco-Catolică, succedând Eminenţei Sale
Cardinal dr. Alexandru Todea, a cărui sănătate l-a obligat
să se retragă. La 27 august 1994 este instalat la Blaj.
Este ales în mai multe rânduri, începând cu 1998,
Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din
România (CER), organism care reuneşte ierarhia
119
Bisericilor Catolice de ambele rituri, latin
(romano-catolic) şi oriental (greco-catolic).
Din 26 mai 2003 este numit, de către Papa Ioan Paul
al II-lea, membru al Congregaţiei pentru Bisericile
Orientale.
La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al
XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,
odată cu ridicarea Bisericii Mitropolitane sui iuris la rangul
de Biserică Arhiepiscopală Majoră, prin Bula Ad totius
Dominici gregis. Este întronizat ca Arhiepiscop Major la 30
aprilie 2006, în prezenţa Prefectului Congregaţiei pentru
Bisericile Orientale, Preafericirea Sa Ignaţiu Moussa I
Cardinal Daoud, şi a Excelenţei Sale Mons. Jean-Claude
Périsset, Nunţiu Apostolic în România şi Republica
Moldova.
- A iniţiat şi sprijinit lucrările de restaurare generală a
Catedralei Mitropolitane Sfânta Treime din Blaj, încheiate
în 1994.
Deschide şi participă la cele 4 sesiuni ale celui de-al IV-lea
Conciliu Provincial al Bisericii Române Unită cu Roma,
Greco-Catolică, desfăşurat între anii 1995-1998.
- Participă, în 1995, la festivităţile ocazionate de
aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Misiunii Catolice
Române din Paris, unde celebrează Liturghia în limba
română în Catedrala Notre Dame.
- Participă la consacrarea Episcopului John Michael Botean
al Eparhiei Românilor Uniţi din Statele Unite ale Americii,
în 1996.

120
 După câţiva ani pregătitori, în 1997 se obţine Nihil obstat
de la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor pentru
deschiderea procesului de canonizare a celor şapte Episcopi
greco-catolici martiri şi mărturisitori, proces pe care îl
patronează.
- A susţinut demersurile pentru aducerea în ţară, de la
Roma, a rămăşiţelor pământeşti ale Episcopului Ioan
Inocenţiu Micu, în luna august a anului 1997 când avea să
fie primit, după 252 ani de exil, în Catedrala Blajului, de
el ctitorită.
Tot în timpul arhipăstoririi IPSS Lucian a avut loc
istorica vizită a Papei Ioan Paul II în România, în zilele de 7
şi 9 Mai 1999, în care l-a însoţit pe Înaltul Pontif în calitate
de preşedinte al CER.
În Anul Jubiliar 2000, s-a implicat în organizarea
pelerinajului naţional la Roma, care a culminat cu Sfânta
Liturghie concelebrată cu Sfântul Părinte Papa, în limba
română, în Bazilica Sfântul Petru, cu participarea câtorva
mii de pelerini români.
Reuşeşte reeditarea, cu ajutorul Sfântului Scaun, în anul
2000, a Bibliei de la Blaj, la 205 ani de la apariţia acesteia.
A sprijinit şi participat la toate manifestările prilejuite
de aniversarea, în 2003, a 150 de ani de Mitropolie la Blaj.
Aprobă şi binecuvântează seria manifestărilor legate
de aniversarea a 250 de ani de la deschiderea primelor şcoli
româneşti de la Blaj, în timpul Episcopului greco-catolic
Petru Pavel Aron, la 11 octombrie 1754.
În toţi cei 26 ani de slujire arhierească, a efectuat
nenumărate vizite pastorale, cu sfinţiri de noi pietre de temelie
pentru biserici, sfinţiri de noi biserici sau de biserici restaurate, de
121
case parohiale şi hirotoniri de noi preoţi. Participă la pelerinajele
tradiţionale ale Provinciei Mitropolitane. În toate aceste
ocazii a ţinut nenumărate predici, meditaţii, cuvinte de
învăţătură.
Cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltului
Ierarh au apărut cărţi de rugăciuni şi învăţătură creştină.
Sprijină de asemenea reeditarea diferitelor cărţi de cult
precum şi a diferitelor cărţi de teologie patristică,
spirituală, dogmatică şi biblică.
A participat la diverse întâlniri la Roma (Sinodul pentru
Viaţa Consacrată, 1994; Sinodul Episcopilor Europeni,
în 1998, Sinodul Episcopilor Europeni, în 2005), a fost
preşedintele părţii greco-catolice la Întâlnirile Comisiei
Mixte de Dialog Greco-Catolic-Ortodox.
La 18 februarie 2012 este creat Cardinal de către
Papa Benedict al XVI-lea în Consistoriul public
ordinar ţinut în Bazilica Sfântul Petru din Roma.
La 24 octombrie 2012, în adunarea generală a
Academiei Române, este ales membru de onoare al
înaltului for.
*

122
 Lista preoţilor din dieceza de Maramureş
hirotoniţi de Episcopul Ioan Dragomir
Nume Data Data Observaţii
naşterii hirotonirii
Mureşan Mitropolit la
1 Lucian 23.05.1931 19.12.1964 Blaj

2 Mesian, 21.01.1937 08.05.1965 Episcop,

Alexandru Lugoj
Bodea,
3 Gheorghe 13.09.1927 23.03.1969 +17.04.2012

4 Toma, Ioan 1969 + 2016

5 Condor, 11.04.1970 + decedat

Gheorghe

6 Bondre, Ilie, 03.08.1929 08.09.1970 decedat,

OSBM 20.03.2011

7 Pereni, Puiu 1971 + decedat

Mare,
8 Augustin 08.05.1928 29.02.1972 + decedat

9 Şişeştean,Ioan 11.06.1936 13.03.1972 Ep.Maram.

+2012

10 Palay,Bela 07.12.1949 27.07.1973

11 Mesaroş, 01.02.1942 08.09.1973

Simion
Bilţ, Dăncuş,
12 Petru 24.06.1932 19.05.1974

13 Orha, Avram 23.08.1907 01.10.1975 +decedat,

21.04.90

123
14 Lupşa, Vasile 30.01.1922 0101.1976 + decedat

15 Raţa, Ioan 11.05.1919 31.07.1979 + decedat

16 Jurje, Ioan 05.12.1953 07.09.1980

17 Chiş, 05.05.1923 03.05.1983 + decedat

Gheorghe
Balea, +
18 Grigore 18.10.1920 10.12.1983 decedat,2006

19 Tămaş, Vasile 17.01.1930 08.06.1984

20 Pop, Victor 09.06.1947 24.08.1984

124
 Lista preoţilor din alte dieceze hirotoniţi de
Episcopul Ioan Dragomir
Data Data
Nume naşterii hirotonirii Observaţii
06.03(?)
1 Cosma, Crăciun 1964

Abrudan,Vasile ? Bucureşti,
decedat
Aştilean,
2 Pantelimon 1931 1964 Cluj, decedat

3 Cristescu,Gicu 26.10.1964 Bucureşti

4 Cristian, 26.10.1964 Bucureşti,

Octavian decedat
5 Langa,Tertulian 26.10.1922 26.10.1964 Cluj, decedat

6 Paven, Iustin 26.10.1964 Bucureşti,

decedat
7 Tegzeşiu, Pavel 12.11. 1966 Bucureşti

8 Danciu, Agenor 29.08. 1967 Bucureşti,

decedat
9 Oţoiu, Liviu 05.03.1945 20.08.1978 Bucureşti

10 Matei, 1979 Coplean

Gavril

11 Toderean 1979 Coplean

Ciplea,
12 Liciniu 1282? Bucureşti

13 Groşan, 25.07.1984
Lucian

125
 Călugări basilieni, OSBM

14 Arieşan, 31.01.1928 30.12.1971 Cluj

Grigore-Gavril
15 Man Visarion 09.12.1972 Baia Mare
Arieşan, Cluj,
15 Ioan, Iacob 28.09.1922 - 28.03.1975 d.18.09.2002

16 Jiman Petru 20.04.1975 Cluj

Arieşan Cluj,
17 Gheorghe- 23.10.1920- 25.10.1978 30.06.2003
Graţian

18 Biriş Andrei Cluj, decedat

19 Bujor,Gheorghe 1979 Coplean

20 Dăncuş,Sabin 02.01.1967 Cluj,

d.13.07.2000
21 Făgăraş, Sabin Cluj

22 Peteu, Camil Cluj, decedat

23 Peteanu, Ioan 02.04.1972 Cluj

Cluj,
24 Sabău, Iustin d.09.12.1998
25 Micu Ioachim 17.12.1964

26 David Valerian 24.04.1971

126
 Etapa a IV-a.
Perioada de uşoară destindere

Am putea-o numi „de uşoară destindere” care merge

ascendent, după 1973, până în Decembrie, 1989.
Vorbesc în continuare cei chemaţi, cei aleşi.
Spre „a’i ajuta în vorbire”, ne-am permis să întocmim
un chestionar la care i-am rugat să răspundă:
CHESTIONAR BIOGRAFIC
1. Vă rugăm să Vă prezentaţi: Numele, prenumele,
datele personale, data şi locul naşterii, părinţii, familia,
educaţia religioasă în familie etc.
2. Şcoala elementară, medie, superioară, educaţia,
tinereţea etc.
3. Unde şi cum aţi simţit chemarea spre preoţie? Ce
pericol era, a fi preot clandestin în ”iera lumină”? Ce
conflicte aţi avut, interne, ale Dvs., de suflet, eventual cu
familia, externe cu societatea, cu locul de muncă etc.
4. Hirotonirea, unde s-a făcut şi cum, de către cine?
Participanţi. Descrierea catacombei etc. Măsuri
preventive, pericolul etc.
5. Activitatea pastorală, în clandestinitate, unde şi
cum? În ”libertate” unde şi cum? etc.
6. Alte observaţii şi completări, viaţa personală, de
familie, din societate, de educaţie, din şcoală, societate,
ieri, azi şi a.m.d.
7. Adresa, completă sau parţială, după cum credeţi
sau doriţi a fi sau a nu fi contactat, sau doar a parohiei,
etc.
Cu mulţumiri şi Doamne ajută!
127
 AUTOBIOGRAFIE
Subsemnatul, ieromonah IRINARH ILIE
BONDRE, fiul lui Gheorghe şi Maria, născut în anul
1929, 3 august, în comuna Cicârlău, judeţul Maramureş
(la ora aceea judeţul Satu Mare), al unsprezecelea copil
din cei doisprezece câţi eram la părinţi.
Şcoala primară am făcut-o în comuna Cicârlău, între
anii 1936-1941, 5 clase, după care am întrerupt
ocupându-mă cu gospodăria părinţilor.
În anul 1943-1944, am fost om de serviciu la
Episcopia de Maramureş, la Baia Mare.
În anul 1946, la 22 Oct. am intrat în mânăstire la
Bixad, iar în Iunie 1947 am fost înveşmântat primind
numele de călugăr, Irinarh. În 1948 am făcut voturile
DEVOŢIONALE, deoarece încă nu terminasem anul
canonic de noviciat şi au venit vremuri grele pentru
Biserică şi Mânăstire.
În 22 Oct. 1948 a trebuit să părăsim Bixadul şi să ne
întoarcem la casele noastre. Am continuat să mă ocup
de gospodărie.
În anul 1949 au fost nevoite să părăsească mânăstirea
şi surorile din Congregaţia Maicii Domnului, aşa că a
venit acasă şi sora mea de sânge şi „sora” de călugărie,
Zelia. Aşa, am făcut o mică comunitate în Cicârlău, până
la data de 2 Martie, 1950, când am fost arestaţi împreună,
făcând închisoare timp de 2 ani.
După eliberare ne-am întors iar acasă şi am început
din nou cu gospodăria. În 1957 a murit mama.

128
 În 1958 am început să’mi completez pregătirea
şcolară întreruptă înscriindu-mă la liceu, la cursurile fără
frecvenţă, în cls. a IX-a.
În anul 1961 am făcut şcoala de acari la CFR, iar după
şcolarizare am intrat în serviciu.
În 1963, am cumpărat casa din Baia Mare şi ne-am
mutat, unde suntem până în prezent.
În acelaşi an am urmat cursurile de casieri, la Cluj, tot
în cadrul CFR, iar după terminare am ocupat o funcţie la
mesagerie până la pensionare în 1990.
În anul 1970, în ziua de 8 Septembrie, de Sfântă Mărie
Mică am fost hirotonit preot de către I.P.S. IOAN
DRAGOMIR, în locuinţa din Baia Mare. A fost de faţă
numai sora mea „sora” ZELIA şi părintele Marian
Gheorghe, protopop de Baia Mare.
În 1972 am început să construim casa de la Cicârlău,
care a durat 5 ani de zile. În 1977 a avut loc prima serie
de exerciţii spirituale, la Cicârlău, ţinute de părintele
Dăncuş, iar pe urmă an de an, s-au ţinut câte o serie, iar
uneori chiar 2 sau 3 serii, după cum ne permiteau
împrejurările. Au fost când s-au ţinut şi 4 sau 5 serii, în
grupuri de până la 20-30 de tineri şi tinere, până când
ne-au depistat autorităţile şi ne-au interzis, dar după
câtva timp din nou am început activitatea.
În prezent aş mai face dar nu mai am puteri, mă
supără rău reumatismul şi nişte ameţeli, un început de
parchinson şi altele se adaugă. Să fie Dumnezeu lăudat
de toate şi-L rog să-mi ajute să le suport pe toate, cu
răbdare, mulţumindu-I pentru toate.
Baia Mare, la 17 august, 2001.
Părintele Ieromonah Irinarh Ilie Bondre, O.S.B.M.
129
 Semnătura.
Părintele ieromonah Bondre, a trecut la Domnul, în
20 martie, 2011.
*

Părintele Ilie, Irinarh, Bondre, OSBM, în pelerinaj la Roma

(anii ′90), în audienţă la Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.
În planul doi, cu barbă, părintele S.A. Prunduş, OSBM.
*

Biografie, părintele Augustin Mare

Doamna preoteasă Cornelia Mare, PSS Ioan Dragomir, părintele

Augustin Mare, Satu Mare, 198? (st.dr.)
130
131
 Subsemnata Mare Cornelia declar:
O scurtă prezentare despre hirotonirea clandestină a
soţului meu decedat în 22 iulie, 2000, Mare Augustin,
născut în data de 8 Mai 1928, absolvent al liceului M.
Eminescu din Satu Mare. În 1946-47 a urmat un an de
teologie la Oradea.
După desfiinţarea bisericii noastre gr.cat. în 1948, a
ţinut strânsă legătură cu Oradea, cu profesorul Hirţea,
părintele spiritual pe care-l vizita des.
În timp ce episcopii noştri: Alexandru Rusu, Iuliu
Hossu şi Ioan Bălan erau la Curtea de Argeş pentru
„reeducare,” soţul meu îi vizita des, ocazie cu care l-au
examinat în vederea hirotonirii soţului meu, cu acest
132
scop Preafericitul Rusu a trimis o scrisoare către Păr.
Ludovic Vida scrisoare care cu ocazia arestării părintelui
Vida, a ajuns în mâna Securităţii. Au urmat foarte mari
presiuni asupra soţului meu cu propuneri de colaborare
cu ei şi ameninţări drastice legate de viitorul copiilor
noştri., spunându-i că viitorul lor este în mâna securităţii.
S-au ţinut de cuvânt, copiii noştri au fost victime alături
de noi.
În urma refuzului a urmat arestarea şi condamnarea
la patru ani de închisoare.
După eliberare s-a întors cu sănătatea şi nervii
distruşi. Au urmat pentru noi clipe grele deoarece n-au
încetat de a ne urmări la tot pasul. În ciuda cestui fapt
între preoţii gr.cat. din Satu Mare a fost o strânsă legătură
iar Preafericitul Dragomir venea foarte des la noi şi în
mare taină au pus la cale hirotonirea soţului meu şi a încă
trei candidaţi. Deci în total au fost hirotoniţi patru preoţi
în locuinţa noastră de pe str. Petöfi Nr. 14.
În afară de soţul meu au mai fost hirotoniţi:
Păr. Bilţiu Petru (in viaţă)
Păr. Pereni Anton (decedat)
Păr. Orha Avram (decedat)

A consemnat Doamna preoteasă Cornelia Mare, Satu

Mare, în Nov. 2016.
***

133
 Părintele Simion Mesaroş

S’a născut la 1 Februarie, 1942, în Ferneziu, o comună

industrializată, la 8 km de Baia Mare, unicul loc din
România interbelică, unde funcţiona de o sută de ani, cea
mai mare uzină de preparare a plumbului şi a metalelor
neferoase din ţară. Aici lucrau majoritatea locuitorilor
din Ferneziu şi la fel şi tatăl, Mesaroş Alexandru, ca
topitor. Mama Ana, era casnică. Au avut opt copii dintre
care Simion era cel mai mic. Azi, fosta comună Ferneziu
este cartier al oraşului Baia Mare, reşedinţa judeţului
Maramureş. În timpul războiului, în perioada horthystă,
uzina de plumb fiind unitate strategică, muncitorii au
fost concentraţi la locul de muncă.
Şcoala primară, până la
şapte clase a făcut-o în Ferneziu,
din 1948 până în 1955. A
continuat apoi cu Şcoala
profesională, între anii
1955-1958, devenind muncitor
calificat în meseria de
modelator-turnător. La acest
punct, când e vorba de biografia
sa, părintele Simion Mesaroş,
face haz de analogia cu practica
securistă care recruta „turnători” delatori, (oameni
decăzuţi, fără coloană vertebrală) că dânsul este
turnător, (de metale) cu diplomă!
Fiind în câmpul muncii, avea dreptul să frecventeze
Liceul seral pentru completarea studiilor, ceea ce a şi
134
făcut între anii 1959-1963. După absolvire s’a înscris la
Şcoala Tehnică de Proiectanţi, Hunedoara, a unde
frecventat doar din 15 Sept. până în Oct, din 2 Nov.
1963 fiind luat în armată, la Unitatea Militară de
rachete de la Ineu/Oradea, până în 1965. Exerciţii
reale de luptă, unitatea nu putea face, în ţară, decât „la
rece”, motiv pentru care spre a executa o misiune de
luptă reală, unitatea se deplasa, odată într’un an, cu
rachetele, într’un poligon din Uniunea Sovietică, în
imensa şi pustia stepă Kalmucă, la est de Don. Prin
această pustietate de condiţii vitrege, uscăciune, praf,
noroi şi frig s’au deplasat în timpul războiului, unităţi de
artilerie şi infanterie ale Armatei Române la sud, spre
Caucaz.
În familie se practica o viaţă profund religioasă,
greco-catolică, care a continuat şi după 1948, cu unele
„disidenţe” privind frecventarea liturghiei la
romano-catolici, „la unguri” la care până la Conciliul
Vatican II, (1963-65) se celebra în limba latină, cu
predica în limba maghiară, sau „la biserica noastră”
devenită ortodoxă, „dar e a noastră.”
În toată această perioadă, a făcut parte din acel grup
de tineri din Ferneziu, în frunte cu Lucian Mureşan,
condus de părintele Fătu, şi de părintele romano-catolic
Toma Gheorghe. Reîntors din armată, unde noaptea pe
sub pătură recita rozarul în limba latină: „Ave Maria, gratia
plena...” a aflat despre hirotonirea celor apropiaţi, ai lui,
Lucian şi a fratelui său, Alexandru, ca preoţi celibi.
Aflând acest absolut secret, faţă de alţii, inclusiv faţă de
părinţi s’a simţit „favorizat” încolţindu’i şi lui gândul să
135
facă acest pas. Acasă la Ferneziu, în anul de pregătire
pentru facultate s’a întâlnit cu Pantelimon Aştilean,
numit de prieteni „Pintea,” hirotonit şi el, preot
clandestin, în catacomba din Cluj, de către episcopul
Ioan Dragomir. Pintea i-a devenit îndrumătorul spiritual.
Student la Politehnică/Bucureşti, facultatea de
Metalurgie, între anii 1966-1971, unde a făcut cunoştinţă
cu grupul de rezistenţă greco-catolică din capitală,
studenţi, profesori, ingineri, preoţi, intelectuali prin care
a avut posibilitatea de a’l vizita pe PSS Iuliu Hossu,
deţinut în DO, la mânăstirea Căldăruşani, ctitoria lui
Matei Basarab, lângă Bucureşti. La restaurarea bisericii
mânăstirii, în secolul al XIX-lea la pictură, a contribuit şi
Nicolae Grigorescu.
La revelionul anului 1970 organizat de părintele
Pintea la Ferneziu, au participat 15-30 de tineri, grup din
care au rezultat cinci căsătorii printre care şi a tânărului
inginer Simion Mesaroş cu fiica părintelui Andrei Răfan,
Maria-Salomeia, studentă în anul IV la medicină la
Timişoara. După doi ani, în Iulie a avut loc cununia
civilă şi religioasă în catacomba părintelui Răfan iar a
doua zi, în Ferneziu, „cu lume multă” după toată tradiţia
românească, în şură cu „danţ” şi bucate tradiţionale.
Hotărîrea definitivă de-a deveni preot a căzut după
nuntă, în discuţia despre viitorul lor. Zarurile le-a aruncat
mireasa: „uite, eu am trei fraţi mari, toţi trei sunt ingineri, nici
unul nu’l urmează pe tata, cu preoţia. Eu cred că noi vom fi fericiţi
dacă tu te decizi să devii preot.”
Inginer la IMMUM (Întreprinderea Mecanică de
Maşini şi Utilaj Minier) din Baia Mare între 1971-1974,
136
în cadrul Serviciului „Metalurg Şef” promovat la Şef
Secţie Turnătorie (iarăşi turnător!). Dar cum într’un
asemenea post de răspundere nu aveau voie să fie decât
doar „cei mai buni dintre cei buni” iar aceştia nu erau
decât „ numai comuniştii,” calitatea de membru de
partid era obligatorie, ca să fie „cel mai bun”! Dar cum
Simion nu voia să fie astfel „cel mai bun” între tovarăşi,
a făcut nazuri la generoasa ofertă de-a intra în partid,
preferând să devină doar „un bun” lucrător în via
Domnului.
Hirotonirea. Aşa, a primit Sacramentul Sfintei
Preoţii în 8 Septembrie, 1973, în catacomba părintelui
Andrei Răfan, din Baia Mare.
Ceremonia s’a desfăşurat în cele patru ore, cu cele
două trepte, după rânduiala cunoscută. La ceremonie au
participat: episcopul Ioan Dragomir, asistat de preoţii
Andrei Răfan şi Alexandru Mesian, candidatul, fiind de
faţă şi preoteasa Maria Răfan, soacra candidatului, şi
viitoarea preoteasă, fiica ei, doamna dr. Maria-Salomeia
Răfan- Mesaroş.
Refuzul diplomatic de-a intra în partidul comunist,
făcut pe motivul că el are convingeri religioase, ceea ce
l-ar împiedeca să fie un „bun comunist” l-a costat oprirea
avansării pe verticală, ba l-a dus şi la schimbarea
întreprinderii, obligat fiind să se transfere la UUMR
(Uzina de Utilaj Minier şi Reparaţii), tot în Baia Mare,
1974-1990.
Pastoraţia de catacombă „de la bloc” (vezi mai sus),
ca şi activitatea de instruire a viitorilor preoţi în

137
clandestinitate inclusiv ca îndrumător spiritual, le
cunoaştem din biografiile celor în cauză.
Pastoraţia clandestină pe lângă aspectele sale de jertfă,
dăruire, satisfacţii, oboseală şi nu în ultimă instanţă,
pericole de tot felul, a avut şi momente de humor,
destindere şi chiar situaţii hazlii, unele putându-se uşor
transforma în tragic, dacă aripa Arhanghelului n’ar fi stat
deasupra lucrătorilor din via Domnului.
Aceştia, „triumviratul” Lucian, Alexandru şi Simion,
numit de tovarăşi şi „troica” erau şi cei ce vizitau cu
rugăciuni „mormintele fără cruce” ale martirilor, clerici
şi laici din cimitirul închisorii din Sighet. Anual, de 1
Decembrie, împreună cu călugăriţele (în civil) din
Comunitatea Maicii Domnului din Sighet, săvârşeau un
părăstas în cimitir.
Într’un an, de 1 Decembrie, când se întorceau de la
Sighet, deşi nu prea târziu, dar deja pe întuneric, la
Deseşti, pe Mara, li s’a defectat maşina. În maşină era
numai „triumviratul” cu Simion la volan. Acesta
colaboară, ridică, capota maşinii şi începe să consulte
motorul cu ciocăniturile de rigoare. Dar de după un gard
de la o gospodărie apropiată de „drumul ţării,” o femeie
care s’a nimerit să fie pe afară, prin curtea casei, se pare
că a urmărit din timp, cum se apropia maşina pe drum,
căci la ora aceea, în anii 70, când maşinile mici,
autoturismele nu erau multe, prin satele maramureşene
o asemenea maşină totdeauna era o senzaţie. Asta şi
pentru că le deţineau cu precădere tovarăşii pe care
poporul „foarte” îi „iubea”! Când maşina defectată s’a
oprit în drum, femeia curioasă, s’a apropiat de gard
138
urmărind să vadă ce se întâmplă. Se pare că l-a urmărit
un timp pe cel cu capul de sub capotă, ca apoi să’i strige
cu un accent de batjocură şi maliţioasă satisfacţie:
„Vedzi, aşă’ţi treabă, dacă te-ai făcut „domniscarăş,” amu
fracă (freacă) pă motoară, că de te făcei tu popă n’ai si frăcată pă
motoară în drum”!
Dar Simion care lăsase portiera maşinii deschisă şi
auzind şi cei din maşină aprecierea moroşencei, răspunse
ca pentru ei:
„Şi dacă îs”?! – şi au izbucnit toţi trei în râs, desigur
spre stupefacţia femeii, care nu’şi va fi putut explica, ce
vor fi având „domniscarăşii” de au râs „aşe’ cu poftă la
„amabilele” ei cuvinte.
*
O altă întâmplare, mai puţin hazlie, cu fiori reci pe şira
spinării, li s’a întâmplat pe Mara, la Hoteni. Aici erau
planificaţi de Crăciun, întâi la Hărniceşti, apoi, 3-4 km
mai în jos pe Mara, la Hoteni, în case de credincioşi la
care celebrau deja „cu tradiţie” şi mărturiseau, „pe cei
mulţi” de sărbători, pe unde puteau: „în cămară, pă târnaţ,
după topografia casei” zice părintele Simion în memorii.
Venind de la Baia Mare trecând Gutâiul pe cele 20 km
de serpentine ce coboară pe Mara, ajung la primul sat în
care erau chemaţi, la Hărniceşti. Aici s’au oprit făcându’şi
obligaţiile, Sfânta liturghie şi mărturisiri, care au durat,
fiind mulţi. În aşteptare, cei de la Hoteni făcuseră deja
rozarul de câteva ori. De la casa=catacombă din
Hărniceşti, unde au celebrat şi până la cealaltă
casă=catacombă din Hoteni unde urma să celebreze
erau doar 3=4 km. Porţile de la curte aşteptau deschise
139
cu unul „de serviciu la poartă” care de cum intra maşina
în curte, închidea porţile, acele minunate porţi
maramureşene de lemn, sculptate. Cum distanţa era
mică şi oarecum „în întârziere” cei trei preoţi nu s’au mai
dezbrăcat de reverendă ci s’au urcat în maşină aşa cum
erau. Cei din Hoteni văzând că preoţii întârzie, l-au trimis
pe un tânăr, Vasalie, cu bicicleta să vadă „ de nu
s’o’ntâmplat oarece”?!
Când Vasalie sosea în Hărniceşti, maşina cu preoţii
tocmai pleca spre Hoteni. L-au depăşit, dar la numai 50
m de poarta deschisă îi opreşte un miliţian. Sărmanul
Simion, de la volan; a îngheţat! Mai ales că era zăpadă şi
întuneric.
Miliţianul îi întreabă unde merg? Simion are prezenţă
de spirit şi răspunde: „La Ocna Şugătag”! Ocna este
staţiune locală de băi sărate. Miliţianul acolo „ave’ de
mărs”!
S’a urcat în maşină, dar, probabil, din cauza
întunericului n’a observat că cei tei călători sunt în
reverendă. Aceasta le-a dat sentimentul, că „omul legii”
nu era pe urmele lor, ci doar întâmplarea li l-a scos în
drum, ceea ce le-a confirmat, că el, întradevăr, la Ocnă
voia să ajungă. N’au vorbit nici unul. La Ocnă, miliţianul
a coborît fără comentarii. Au respirat uşuraţi şi mai
mergând puţin înainte, au făcut cei 6-7 km de cale
întoarsă, înapoi la Hoteni, unde Vasalie sosise, dar fără
un răspuns, la întrebarea: „unde’s preoţii”? După un
suspance de o jumătate de oră, maşina venind din sens
opus a intrat pe poartă.

140
 Ceremonia sărbătorii Sfântului Crăciun a durat până
după miezul nopţii şi reîntoarcerea, la Baia Mare, peste
Gutâi, pe vreme de iarnă, peste două ore. Aşa se face că
preoţii a doua zi s’au dus la serviciu direct de la cafeaua
fierbinte servită după abia câteva ore de somn, sau chiar
deloc, situaţie care n’a fost singulară în cei 20 şi ceva de
ani de pastoraţie clandestină a celor trei şi a altora.
O altă dată, situaţia a fost dramatică şi nu puţin a lipsit
să devină tragică! Desigur, din cauza epuizării, la o
reîntoarcere, într’o asemenea noapte târzie, de sâmbătă
spre duminică, când au servit sfintele servicii
credincioşilor din Târsolţ/ Ţara Oaşului, la o curbă, în
Ilba, maşina a derapat intrând în şanţ, avariindu-se destul
de grav. Dintre cei trei, părintele Lucian s’a ales cu o
coastă ruptă!
***

„Ieşirea la Lumină” după evenimentele din

Decembrie, 1989, prima Sfântă Liturghie „în
libertare” la 21 Ianuarie, 1990, pe scările casei de
Cultură din Baia Mare.
Rector la Institutul Teologic Ep. dr. Alexandru Rusu,
Baia Mare, 1990-1999.
„Paroh” la „catacomba liberă,” la biserica de sub
cupola cerului, de la Statuia Ostaşului Român din parcul
oraşului Baia Mare, din duminica de 11 Februrie 1990 şi
până de Crăciun, 2005, deci 15 ani din „dragostea
fraţilor”. Ne întrebăm, ca oameni sănătoşi la minte, care
nu putem pricepe, cum a fost şi este posibil, ca „fraţii”
ortodocşi să propage „iubirea creştină” când ei celebrau
141
în biserica furată de pe Valea Roşie, construită de
greco-catolicii din cartier în timpul României Mari, iar
alături, proprietarii bisericii să celebreze la Monumentul
Ostaşului Român, sub cerul liber, pe ploaie, ger de minus
20° sau arşiţe de peste 30° fără să’i doară sufletul, ba încă
să’L mai mintă pe Dumnezeu chiar de la altar!?! Nu este
aceasta o încălcare a poruncii a VII - a dumnezeiască, „să
nu furi?” Cum...?!!
*
Despre Pastoraţia, din clandestinitate a părintelui
Simion ca şi de după, se găseşte scris în biografia fiecărui
preot al clandestinităţii.
Un capitol al activităţii Sfinţiei Sale sale se leagă de
Parohia Greco-Catolică Baia Mare III, „Statuia
Ostaşului Român” fără nici o adresă, unde a fost numit
paroh în 1999, care, după şase luni, a devenit parohia
Baia Mare III, „Sfântul Anton” cu adresă pe str.
Victoriei, nr.15, unde a primit un teren în perimetrul Băii
Comunale. Aici s’a apucat să’i construiască Sfântului
Anton de Padua şi enoriaşilor săi, o biserică. Povestea e
lungă şi complicată, dar se menţionează că, deşi zidurile
erau ridicate doar la 3 m înălţime, de Sfântul Crăciun
2003, credincioşii s’au mutat cu liturghia de la Ostaşul
Român, din parc, în noua construcţie, tot sub cerul liber,
căci nu era acoperită! Părintele Simion spune că moaştele
Sfântului Anton, care erau în pelerinaj prin România, au
poposit şi la Baia Mare. Mai în glumă, mai în serios dar
cu convingere, părintele spune că, Sfântul Anton, o zi şi
o noapte în 13-14, Mai 2004, „s’a aflat în vizită de lucru” pe
şantierul bisericii al cărei patron era, al bisericii sale şi „s’a
142
declarat mulţumit de stadiul lucrărilor”. După 20 de ani de
slujire în condiţii improprii, începând cu 2009, parohia
îşi putea săvârşi serviciile religioase în condiţii normale,
în biserica ei, a Sfântului Anton.
De numele părintelui Simion Mesaroş se leagă şi
Simpozionul anual de istorie: „Arestarea Episcopilor –
1948”, din 28-29, Oct.1948, în premieră în Octombrie,
2004 şi până azi, 2016, la Baia Mare, cu participarea
Universităţii clujene şi băimărene.
Părintele Simion se ridică vehement, corect şi
documentat împotriva bizantinizării forţate a cultului
BRU, în ultimii ani, care duce la pierderea identităţii
BRU cucerită înainte de 1948, păstrată în clandestinitate
şi afectată, după. Să ne amintim că însemnele şi practicile
catolice, de: Calea Crucii, Rozarul, Un ceas cu Isus,
devoţiunile către Sfânta Inimă a lui Isus, a Mariei, către
Fecioara de Lourdes şi Fatima, către Sfântul Iosif,
Anton, Sfânta Teresia de Pruncul Isus, etc. i-au făcut pe
credincioşii noştri să reziste în catacombele fără preoţi şi
fără episcopi, iar acum tocmai acestea vrem să le
înlăturăm în favoarea unui „ecumenism” pe care însuşi
„fraţii” îl repugnă!?!
Părintele Simion, cu o practică de catacombe, din
Biserica Tăcerii, de mai bine de un sfert de secol, plus tot
cam pe atâta din catacombele din „libertate”ştie ce
spune:
„Consider că acţiunile de bizantinizare forţată a cultului în
BRU, conştiente sau nu, conduc tocmai la diluarea sau chiar
pierderea identităţii acestei Biserici şi dizolvarea ei în ortodoxie.

143
 Ataşaţi cu toată fiinţa noastră de BRU, de la Atanasie
Anghel şi până la cardinalul Iuliu Hossu şi cardinalul Alexandru
Todea, propunem ierarhilor noştri cărora le datorăm ascultare,
Sfântului Sinod al Arhiepiscopiei Majore temperarea efortului de
bizantinizare forţată şi toleranţă faţă de practicile care deja s’au
înscris în cult şi care, după mai bine de 50 de ani de practică, se
constituie în tradiţie. În viziunea noastră, tocmai acestea sunt
elementele definitorii ale BRU care nu se identifică nici cu Biserica
Ortodoxă, nici cu Biserica Romano-Catolică, ci cu sine însăşi.”
(Vezi „Colecție de Articole și Comentarii, vol. II,
2008-2015, Baia Mare, 2016, cap. 1. În apărarea
Identității BRU și a Valorilor Ei, pag. 117-124. 1.
Tendința Renovatoare, pag.117-122; 2. Tendința
Conservatoare, pag. 122-124.”)
Un politician a spus, după „revoluţie:” „unica instituţie
care n’a colaborat cu satana, pe care n’a putut-o îndoi, a fost
BRU”! Oare, vrea să o îndoiască acum, pe dinăuntru?
„Dar dacă stăm în planul lui Dumnezeu...?! – şi... „ne găsim în
Vinerea Mare?!?...
Catacomba din Cluj este un document pentru azi,
mâine şi poimâine, de identitate a BRU. Avem dreptul
de-a o neglija? Cine ni’l dă, sau cine ne va binecuvânta
pentru grijă sau poate blestema, pentru lipsa de grijă?!?

Părintele Petre Bilţiu-Dăncuş

Părintele Petre Bilţiu, în mijloc. La dreapta, alt preot de

chemare, Ioan Zbona, din Târşolţ/ Oaş, unul din
vrednicii preoţi din noua generaţie, de după Dec. 1989.

144
 Preot BILŢIU-DĂNCUŞ, Ioan Petru Flaviu, 1932,
24 iunie, Ocna Şugatag; părinţii: Titus Vespasian
BILŢIU DĂNCUŞ. greco-catolic; Maria, născută
HUTIRA, romano-catolică. Al doilea copil din cei şase:
Monica, Petru, Traian, Lucian, Fabiola, Sebastian.
Educaţia religioasă primită în familie, naşa de botez
Elena Hutira, sora cea mică a mamei.
Şcoala primară la Satu Mare şi la Şcoala Fraţilor
Creştini "Sfântul Anton" Craiova – Bruder Atanasie şi
Pater Tarciziu, cu care a păstrat legătura până târziu. (i-a
vizitat la Predeal sau Sinaia, când a făcut armata
1953-56). Gimnaziul l-a început la liceul, Colegiul Carol,
Craiova.

145
 1951-Termină studiile liceale la Liceul „Mihai
Eminescu” din Satu Mare, dupa întoarcerea din refugiu.
1952- începe studiile la Institutul Pedagogic „Maxim
Gorki” Bucureşti, limba si literatura rusă (este
exmatriculat în anul II). Anul II era ultimul, la acest
Institut, deoarece era mare nevoie de profesori de limba
rusă.
Motivul exmatriculării: Prezentând carnetul de note,
după ce s’a prezentat foarte bine la examen, i-a căzut din
carnet o iconiţă, ceea ce i-a stârnit indignarea profesoarei
examinatoare atrăgându’i exmatricularea.
1953-1956- face armata, stagiu prelungit din cauza
„Contrarevoluţiei” din Ungaria - Caracal, Becicherecu
Mic – Banat.
1956-1961- lucrează ca învaţător şi profesor
necalificat în Mădăras şi în Ţara Oaşului (Târsolţ,
Lechinţa).
1961 -1964- Şcoala Tehnică Postliceală Veterinară
Arad.
Din 1964 încadrat ca tehnician veterinar la
Circumscripţia Sanitar-Veterinară Satu Mare.
1972-1974 -Se pregăteşte pentru preoţie studiind
individual. În acest scop îşi amenajează un loc retras în
curtea casei părinteşti – o locuinţă separată „Chiţimia."
În 1974 este hirotonit preot celib, la Satu Mare, de
Prasfinţitul Ioan Dragomir, în casa preotului Mare
Augustin, pe strada Petöfi Sándor nr 14 fără ştirea
familiei. Slujeste clandestin până în 1989. Situatia lui este
cunoscută de preotul Lang Pal, preotul -paroh
romano-catolic de la biserica Hildegarda (cel care avea in
146
grijă catehizarea clandestină în limba română a copiilor
greco-catolici din cartierele învecinate).
Dupa 1989- 1990, este trimis de PSS Lucian Mureşan
la Ieud, – Plopşor şi Bogdan Vodă, unde a slujit într-o
casă particulară, apoi la Biserica din Şes/Ieud, în posesia
căreia parohienii intră cu mare greutate. Acestora li se
refuzase slujirea alternativă în biserica mare de piatră,
deţinută de ortodocşi, dar li se interzicea şi accesul la
biserica de lemn din cimitir – Biserica din Şes, astfel că
lacătul de pe uşa bisericii a fost spart noaptea de către
credincioşi.
1994-2000 – ocupă funcţia de bibliotecar şi pe cea de
confesor la Institutul Teologic „Dr. Alexandru
Rusu”- Baia Mare, unde are o bogată activitate de
documentarist şi o continuă şi pe cea de traducător – din
franceză, italiană şi maghiară. În această perioadă are în
grijă şi mica mănăstire „Sfânta Maria” a Surorilor
baziliene din Dealul Florilor/Baia Mare.
Din 2000 PSS Şişeştean îi încredinţează parohia
Preluca Nouă, cu recomandarea „Faci biserică”! Se
conformează. Face naveta din Baia Mare, unde locuia in
biblioteca dezafectată, apoi locuieşte în Preluca, în
condiţii de eremit (locuinţă cu pământ bătătorit, fără
curent electric şi fără apă). Biserica este înălţată din 2002
până în 2003. Lăcaşul este sfinţit în 24 iunie 2003, de
Sânziene.
În 2005 - se retrage din activitatea pastorală la Satu
Mare, la casa părintească, dar cercetează în continuare
mănăstirea din Baia Mare, în calitate de confesor şi pe
cea din Sighet, a surorilor benedictine, unde se
147
desfăşoară o bogată activitate socială, în beneficiul
copiilor din familii defavorizate. (sora Livia, sora
Bianca).
Treptat va renunţa la călătoriile care devin prea
obositoare cu vârsta, primind în schimb misiunea de a
spovedi la parohia Sfântul Anton, Satu Mare (paroh păr.
Bonea Daniel), ceea ce face până în ziua de astăzi.
Periodic îl cerceta pe confratele Gheorghe Condor, şi în
perioada când acesta era bolnav la azil, la Urziceni.
12 iunie 2016, i s-a înmânat diploma de merit de către
Preasfintitul Vasile Bizău, episcopul diecesei de
Maramureş.

A consemnat, Dna. Flavia Horotan, nepoata păr.

Bilţiu, Satu Mare, în Nov. 2016.

AVRAM ORHA
Învăţător şi preot greco-catolic
Scurtă Biografie

Avram Orha s’a născut la 23 August, 1907, în satul

Ruşeni, jud. Satu Mare. Părinţii, Alexandru şi Terezia,
ţărani, au avut 19 copii, din care 9 au murit de mici, 3 au
devenit învăţători, unul călugăr şi restul ţărani.
La 1 Sept. 1926, după absolvirea Şcolii Normale,
(Pedagogice) e numit învăţător şi director la Şcoala
Primară din satul Necopoi, jud. Satu Mare.

148
 La 28 Oct. 1928 se
căsătoreşte cu învăţătoarea
Veturia-Floare Nicoară,
născută la 27 Aprilie, 1907 în
satul Necopoi. Părinţii,
Dumitru şi Floare, ţărani, au
avut cinci fete: una
învăţătoare, două călugăriţe
şi două ţărănci în sat.
Învăţătorii Avram şi Veturia
Orha, au avut şapte copii, la
maturitate au ajuns doar
patru.
La 1 Decembrie 1928, învăţătorii Avram şi Veturia
Orha, cu preotul Ioan Soran şi cu câţiva ţărani fruntaşi
din Necopoi, înfiinţează Căminul Cultural „Vasile
Lucaciu” şi un cor, care apoi cânta în fiecare duminică la
Sfânta Liturghie, dirijor fiind învăţătorul Avram Orha.
Activităţile Căminului Cultural, cor, conferinţe, etc., se
desfăşurau în singura sală de clasă de la şcoală, şcoala
confesională.
La 1 Septembrie 1938, Avram Orha se mută în satul
Hrip, jud. Satu Mare, care avea 2 săli de clasă şi era la 3
km depărtare de Ruşeni, unde avea părinţii, doi fraţi şi
trei surori.
La 30 August, 1940, prin Diktatul de la Viena,
România Mare cedează Nordul Ardealului, Ungariei
horthyste.
În comuna Hrip erau români şi unguri, mulţi şovini.
La 1 Septembrie 1940, la ora 8, o echipă de patru unguri
149
vin la şcoală – la învăţătorul şi directorul şcolii, îl
arestează, iar soţiei lui îi spun că: „până de seară...” să’şi
ia copiii şi lucrurile din locuinţa din şcoală, să plece unde
vrea, fiindcă de acum şcoala va fi ungurească! Soţul,
Avram Orha, îi spune pe loc, să plece la Ruşeni, la mama
lui. Pe acesta îl duc la primărie unde îl bat bine, pe motiv
că la „10 Mai”, de Ziua Regelui şi a României, cu corul
elevilor a cântat: „Deşteaptă-te Române” şi alte cântece
patriotice. Apoi, după ce l-au bătut, l-au închis într’o
cameră de la etajul primăriei, spunându’i că a doua zi va
fi împuşcat! În timpul nopţii evadează sărind de la etaj şi
astfel scapă de împuşcare. Atunci noaptea fuge la Ruşeni,
îşi ia soţia şi copiii şi cu căruţa fratelui Dumitru, fug la
gara Satu Mare iar de acolo, cu un tren de marfă, la
Timişoara unde avea un văr. Merg apoi la Inspectoratul
şcolar judeţean unde explică ce s’a întâmplat. Au noroc,
că pe loc primesc două posturi în comuna Beşenova
Veche (azi, Dudeştii Vechi). Acolo au stat până în 31
Martie 1945, când s’au reîntors la Hrip. La 1 Septembrie
se mută la Ruşeni.
La 1 Decembrie, 1948 se interzice Biserica
greco-catolică!
Activiştii de partid îi cer învăţătorului şi directorului
şcolii, Avram Orha, să treacă la ortodoxism dar el refuză!
Pe baza refuzului, activiştii PCR îl ameninţă, că dacă nu
trece la ortodoxism, vor găsi ei un pretext să fie arestat.
În Iulie, 1950 este găsit pretextul – minciuni – este
arestat şi deţinut în închisoarea din Satu Mare. După
câteva luni are loc procesul iar la 1 Decembrie 1950 este

150
declarat nevinovat! Astfel îşi reia activitatea de învăţător
şi director al şcolii.
La ieşirea din închisoare se hotărăşte că la pensie se
va face preot greco-catolic, dar nu aşteaptă pensia, ci
imediat – după închisoare – ia legătura cu unii preoţi
greco-catolici cunoscuţi, care activau clandestin şi, cu
ajutorul lor, începe pregătirea pentru preoţie.
Cei care l-au ajutat şi îndrumat, înainte şi după
hirotonire:
1-2) Pr.Ioan şi Felician SORAN, din Necopoi/Baia
Mare.
3) Pr. Iuliu ROGOJAN, din Hrip, Satu Mare.
4) Pr. Vasile ANDERCĂU, din Satu Mare.
5) Pr. Iosif PANTIŞ, din Tătărăşti, Necopoi/ Baia
Mare
6) Pr. Augustin MARE, din Satu Mare.
7) Pr. Augustin EGRI, din Ardud.
8) Pr. Alexandru SABĂU, din Potău.
9) Pr. Nicoale PINTEA
10 Pr.Gh. MARINA OSBM, din Pomi, locuind la
Satu Mare.
11) Pr. Gheorghe MARIAN, din Baia Mare.
12) Pr. Gavril SĂLĂJAN, OSBM, din Baia Mare
13) Pr. Petru ISTRATE, din Baia Mare.
14) Pr. Vasiel DAVID, OSBM, Baia Mare.
15) Pr. Vasile MARE, din Baia Mare, apoi Bucureşti.
16) Pr. Simion MESAROŞ, Baia Mare.
17) Pr.Alex. MESAROŞ, Baia Mare/PSS Alex.
Mesian/Lugoj

151
 18)Eminenţa Sa cardinal Lucian MUREŞAN, Baia
Mare/Blaj
19) Pr. Iuliu HIRŢEA, PSS de Oradea
20)Eminenţa Sa cardinal Alexandru TODEA,
Reghin.
21) În mod deosebit a fost îndrumat de episcopul
Ioan DRAGOMIR, din Ariniş/Baia Mare, care l-a
hirotonit la 1 Octombrie 1975.
*
În primăvara anului 1952 este reclamat din nou, la
partid, de către acelaşi „secretar de partid” din sat, Silaghi
Gheza, om cu trei clase primare care l-a reclamat şi în
1950 pe motivul că:
1) boicotează Biserica ortodoxă, prin aceea că nu
merge duminca la biserică.
2) nu vrea să se înscrie în „colectiv” (gospodăria
agricolă, colectivă).
Ca urmare, la 1 Septembrie, 1952 este mutat
„disciplinar” în satul Româneşti, comuna Medieşul
Aurit, jud. Satu Mare, dar (!!!) tot ca director al şcolii!.
Nici în Româneşti nu merge la Biserica ortodoxă, dar
merge pe jos, în satul Potău, la liturghie clandestină,
celebrată de părintele gr.-cat. Alexandru Sabău, care apoi
îl ajută cu sfaturi, cărţi, etc. în pregătirea pentru preoţie.
La 30 Iunie, 1958, de „Ziua învăţătorului” primeşte
din partea Inspectoratului şcolar, raionul Satu Mare, o
Diplomă de felicitare, pentru activitatea culturală, iar la 1
Septembrie, acelaşi an, 1958, acelaşi Inspectorat şcolar, îl
dă afară din învăţământ, pe învăţătorul şi directorul Şcolii
primare din Româneşti, Avram, Orha, pentru că:
152
 1) boicotează Biserica ortodoxă prin neparticipare
duminica la liturghii, dar îl vizitează des pe pe preotul
gr.-cat. Alexandru Sabău, din Potău.
2) nu se înscrie în colectiv, GAC (gospodăria agricolă
colectivă).
Soţia sa, învăţătoarea Veturia Orha este lăsată în
învăţământ până la pensionare!
La două luni după ce este dat afară din învăţământ, pe
nedrept, se îmbolnăveşte grav de stomac, trebuind să fie
operat. Este pensionat de boală.
În 1959 devine liber un post de învăţător la Ruşeni.
Învăţătoarea Veturia Orha cere transferul şi îl obţine.
Astfel se mută din nou la Ruşeni unde aveau o grădină
cu o căsuţă veche din văioage, învelită cu paie şi cu lut
pe jos. Din 1959 şi până în 1975, cu mare greu şi cu
ajutorul copiilor, lângă casa veche reuşesc să
construiască o casă cu două camere.
În vara anului 1984, vând casa şi grădina din Ruşeni
şi cumpără un apartament în Baia Mare, unde aveau trei
copii şi unde se mută definitiv şi părinţii, la 1 Decembrie,
1984.
Avram Orha, în Baia Mare îşi continuă activitatea de
preot greco-catolic clandestin, celebrând Sfânta
Liturghie acasă, în catacomba sa şi continuând legăturile
cu preoţii cunoscuţi din rezistenţa greco-catolică.
Învăţătorului şi preotului Avram Orha îi plăcea buna
înţelegere şi vorbele bune şi frumoase. Când se potrivea
îi spunea celui cu care era în dialog: „Căutaţi întotdeauna
buna înţălegere” sau: Din gura Voastră să (nu) iasă numai şi
numai cuvinte frumoase şi niciodată cuvinte urâte!”
153
 Mai obişnuia să amintească de cele două zicale ale
poporului nostru:
1)„Vorba dulce, mult aduce”! – pe care o explica: „ mai
mult şi mai bine rezolvi cu vorba bună decât cu ceartă şi
vorbe urâte”!
2) „De vorba bună gura nu doare”! – adică, întotdeauna
când ai ocazie să spui o vorbă bună cuiva, să o spui! Vei
fi mai câştigat dacă o vei spune, decât dacă vei tăcea.
Uneori mai cita şi din versurile poetului Vasile Militaru:
„Uneori nu poţi ori cât ai vrea,/ C’un car de vorbe bune/
Să’ndrepţi/ Ce ai stricat c’o vorbă rea”!
La 15 Septembrie 1990, fiind bolnav, îl durea foarte
tare stomacul, îl roagă pe fiul său Ignaţiu să’l cheme pe
părintele Vasile, David, OSBM (profesor de matematică
la Liceul „Gheoeghe Şincai” din Baia Mare) cu care era
prieten, să’l mărturisească şi să’l împărtăşească. Este
chemată apoi salvarea şi este dus la spital. La 21
Septembrie, 1990, închide ochii pentru totdeauna!
Sufletul lui a zburat la cer! Părăstasul a fost făcut de
părintele Simion Mesaroş şi părintele Cristian Albu iar
serviciul înmormântării a fost oficiat de părintele
Alexandru Mesaroş şi Nicolae Pintea.
Mormântul se află în cimitirul „Horea I” din Baia
Mare, în partea stângă a aleii ce duce la capelă, cam pe la
mijloc, în rândul al IV-lea.
Într’o familie în care soţii se înţeleg bine, se spune că:
„fiecare soţ este jumătatea celuilalt” şi că: „ei numai împreună
formează un întreg”, că: „ori ce succes al unuia dintre soţi, se
datorează şi celuilalt.” Aşa stând lucrurile se cuvine a mai
spune câteva cuvinte şi despre învăţătoarea-preoteasă
154
Veturia-Floare Orha, care era foarte credincioasă,
conştiincioasă şi harnică. Punea foarte mult suflet în tot
ceea ce făcea, căutând să fie cât mai de folos celor din
jur. În fiecare seară îşi făcea „cercetarea conştiinţei” apoi
îşi făcea planul de rugăciune şi muncă pentru a doua zi!
În ziua de 17 Aprilie, 1998, când a împlinit 91 de ani,
după ce copiii ei i-au urat: „La Mulţi Ani”! – dânsa a zis:
„Aş vrea să trăiesc cât mai mult, ca să pot face cât mai mult bine
celor din jur, dacă nu cu fapta, căci acum sunt bătrână şi nu mai
am putere, măcar cu o rugăciune sau o vorbă bună”! Apoi
obişnuia ca după un set de rugăciuni, sau după o
rugăciune mai lungă, să îşi facă trei cruci.
În 2 Martie, 1999, în spital la cardiologie, în timp ce i
se făcea o perfuzie, dânsa se ruga. Fiul ei îi şedea în faţă,
urmărindu’i rugăciunea şi perfuzia. Şi-a făcut cruce de
două ori, a trei oară, după cum obişnuia, n’a mai reuşit
să’şi facă cruce. În acel moment a închis ochii pentru
totdeauna. Deci a trecut la Domnul rugându-se! Cu
siguranţă sufletul ei a zburat la Rai, la „jumătatea” dânsei,
la soţul, învăţător şi preot, Avram Orha.
Părăstasul şi înmormântarea au fost celebrate de
părintele protopop Cristian Albu şi de părintele Emil
Costin.
Dânsa îşi doarme „somnul de veci” alături de iubitul
ei soţ şi alături de draga, buna, dar nefericita ei fiică,
Valeria Orha, care din cei 70 de ani de viaţă, 55 a fost
bolnavă şi prin spitale.
Dumnezeu să’i odihnească pe toţi în Împărăţia Sa! În
veci pomenirea lor!

155
 Text, prof. matematică, Ignaţiu, Orha, fiul soţilor
Avram şi Veturia, Orha.
Baia Mare, în Octombrie, 2016.
*

Din autobiografia Ieromonahului IACOB,

Ioan Arieşan din Ordinul Sf.Vasile cel Mare

S’a născut în 18 sept. 1922

in comuna Miceştii de
Câmpie, satul Visuia jud
Bistriţa Năsăud, din părinţii
Arieşan Teodor şi Maria al
cincelea copil din opt fraţi,
şase băieţi şi două fete.
Părinţii au fost credincioşi
greco-catolici din părinţi
greco-catolici ca şi toţi
locuitorii din Câmpia Transilvaniei, creştini practicanţi.
Bunica paternă a fost fiică de preot greco-catolic.
Tatăl mamei, bunicul, a fost cantor la biserica din sat. Ca
poziţie socială au făcut parte din clasa mijlocie, erau o
familie bine văzută în comunitate, ca oameni harnici.
Botezul l-a primit de la preotul satului părintele Ioan
Pop, greco-catolic, de asemenea, iar după botez a primit
şi Mirul.

156
 Şcoala primară a urmat-o în satul natal, Visuia
începând din 1929, mai târziu a completat-o până la opt
clase.
Tatăl său a ajuns invalid de război. Fiind o familie
mare, spre a putea trăi, Ioan şi câţiva fraţi, au fost nevoiţi
să lucreze ca servitori.
Anii tinereţii i-a petrecut în familie, foarte puţin a fost
plecat din sat. În autobiografia lui părintele Iacob spune:
„Eram foarte deprins cu tineretul, la horă duminica şi în
sărbători, căci pe timpul acela tot tineretul era in sat, nu era nici
un tânăr plecat la oraş. Dar nu găseam nicio plăcere în aceste
distracţii tinereşti. O şoaptă interioară îmi spunea că aceste
distracţii sunt deşarte şi trecătoare ca un vis. Şoapta lăuntrică mă
îndemna la o viaţă mai retrasă de lume. Eram aproape de cimitir
cu locuinţa şi acolo mă retrăgeam uneori de’mi făceam rugăciunile
şi meditam la ce este viaţa omului pe pământ; e ca o umbră, ca un
vis! Aceste gânduri mi-au venit cam prin clasa a treia. Citisem
despre un pustnic Daniel Sihastrul cum s’a retras el din lume. Am
întrebat-o pe mama: „mamă, unde a fugit acel sihastru de lume şi
ce face el acolo”? Mama mi-a răspuns că se roagă la Dumnezeu ca
să’şi mântuiască sufletul.”
Dor…
Atunci mi-a venit un dor să mă retrag şi eu din lume
dar nu ştiam cum şi unde? Noi nu aveam mănăstire în
apropiere şi nici nu ştiam că se poate intra în mănăstire.
Dar Bunul Dumnezeu când te cheamă îţi pune şi
mijloacele la îndemână.
După ce împlinisem cu o lună în urmă, 19 ani, la
sfârşitul lui Octombrie 1942, apare la noi in Visuia un

157
preot călugăr, misionar de la Sf. Mănăstire Obreja, de
lângă Blaj, din Ordinul Sf.Vasile cel Mare.
Părintele Dardai a ţinut la noi in sat 3 zile de misiuni
la care am luat şi eu parte. In predicile sale a vorbit de
cele trei moduri de viaţă: viaţa comună, de căsătorie,
viata celibatară în lume şi viaţa de călugăr în mănăstire.
Aceasta din urmă fiind cea mai frumoasă. Atunci am
simţit ca o săgeată în inima mea. Am înţeles cu spiritul,
că Dumnezeu mi-a trimis omul care să’mi arate drumul
pe care să’l urmez. După serviciul divin am stat de vorbă
cu preotul misionar, dacă la vârsta mea aş putea fi primit
în mănăstire. Răspunsul a fost de bucurie, că dacă nu am
piedici, pot fi primit. M’a întrebat dacă părinţii mei sunt
de acord. Am zis că trebuie să’i întreb; locuim aproape
de biserică.
Când le-am spus părinţilor, ei au crezut că glumesc,
dar când au văzut că stărui în această hotărîre, mi-au
arătat anumite greutăţi ale vieţii călugăreşti din mănăstire:
că trebuie să te scoli noaptea la rugăciune când dormi
mai bine, că trebuie să stai mult în genunchi la rugăciune,
că trebuie să mănânci mâncare nesărată şi multe altele.
Dar oricum mi-au descris greutatea vieţii de mănăstire
nu m’au descurajat şi dacă tot am stăruit mi-au dat
învoirea, spre marea mea bucurie! M’am pregătit şi peste
patru zile am plecat din sat.
Pe data de cinci Noiembrie, 1942 am sosit la Sf.
Mănăstire la Obreja cu adresa primită de la părintele
misionar. Am fost primit de părintele Augustin Pop,
provincialul Ordinului Basilitan, pentru jumătatea de
Ardeal rămasă la România, după cedarea Ardealului de
158
Nord la unguri, prin dictatul de la Viena, din 30 Augsut,
1940. Jumătate era la Bixad, în Ardealul de Nord şi
jumătate la Obreja. In acea zi de 5 Nov. 1942, la ora opt
seara am stat de vorba cu părintele provincial, Augustin
Pop, care mi-a spus că sunt primit candidat. Bucuria mea
a fost atât de mare încât n‘am dormit toată noaptea. Pe
data de 6 Noiembrie am asistat şi eu la prima sf.liturghie
la mănăstire. Eram şi eu între călugări. Trăiam deja clipe
cereşti.
Intrarea în şcoala călugărească.
Pe data de 8 Nov. am şi fost primit în şcoala
călugărească ca şi candidat, care avea o durata de şase
luni. Dar pentru comportarea bună şi pentru că a trebuit
să plec în armată când am împlinit cinci luni de
candidatură, am fost îmbrăcat în haina călugărească.
Acest eveniment a fost pentru mine o naştere din nou,
care m’a legat aşa de tare de Ordin încât nu m‘aş fi putut
despărţi până la moarte. La îmbrăcarea hainei, la
ceremonie, am primit şi tonsura şi în locul numelui de la
botez care a fost Ioan, am primit numele de Fratele
Iacob.
Aceasta a fost pe data de 28 martie 1943. Pe data de
30 martie 1943, am plecat acasă la părinţi îmbrăcat
călugăr, spre marea bucurie a părinţilor, a fraţilor şi a
multora, iar pentru unii, o mare surpriză.
Plecarea în armată.
Pe data de 5 aprilie 1943 am plecat la comisariat la
Turda de unde ne-a trimis la Regimentul 2 Cernavodă,
pentru trei ani de zile. Dupa şase luni am fost repartizat
la Regimentul 9, Garnizoana Timişoara, de unde am fost
159
trimis la frontiera cu Iugoslavia, pe Dunăre, la Orşova,
Porţile de Fier, Cazane. După încheierea armistiţiului cu
Uniunea Sovietică cu care eram în război în alianţă cu
Germania, ne-au trimis şi pe noi grănicerii pe linia întâi,
la luptele interne pentru respingerea şi dezarmarea
trupelor germane şi maghiare care luptau cu disperare în
interiorul ţării noastre. Am trecut prin mari pericole, dar
Bunul Dumnezeu m’a salvat din toate. Fiind Ţara în
război am mai fost concentrat înca 5 luni de zile, aşa că
am făcut trei ani şi cinci luni de armată.
M’am liberat din armată pe data de 10 Sept.1946. În
primăvara anului 1946, în luna Aprilie, venind eu într’o
permisie din armată, pe 10 zile, când m’am întors înapoi
în armată de la părinţi, mergând pe la mănăstire a mai
mers cu mine încă un frate al meu Georgică, liberat din
armată înaintea mea. El a rămas în mănăstire ca şi
candidat, iar eu m’am dus şi mi-am terminat armata.
Pe când m’am întors din armată, fratele Georgică şi-a
terminat candidatura astfel că am început noviciatul
împreună. O parte din noviciat l-am făcut la Obreja şi
l-am terminat la Bixad.
La Bixad l-am avut ca magistru de novici, tot pe
părintele Augustin Pop care ne-a pregătit excelent.
Terminând noviciatul ne-am petrecut trei zile în exerciţii
spirituale şi pe data de 8 Febr.1948 am depus voturile
simple călugăreşti odată cu fratele meu Georgică
Graţian.
După depunerea voturilor simple eu am rămas ca
tâmplar la mânăstirea Bixad, iar fratele meu Graţian, tot
la Bixad, ca bucătar până în luna Octombrie acelaşi an
160
1948, când a trebuit să părăsim, cu durere, Sfânta
Mănăstire şi să luăm drumul lungii noastre pribegii care
durează şi în anul 1993 (data scrierii autobiografiei).
Dar în perioada acestui an, 1948, din luna Aprilie,
până toamna în Octombrie 1948, au trecu multe
necazuri şi încercări peste noi la Sfânta Mănăstire de la
Bixad.
Începutul Calvarului
Cam prin 5-6 Aprilie şi-a făcut apariţia prima dată
securitatea comunistă cu şeful de jandarmi, la Mănăstirea
Bixad, cu maşina securităţii.
Ne-au adunat pe tot personalul mănăstirii în sala de
mese şi au început o percheziţie în toate clădirile
mănăstirii şi în biserică. După percheziţie l-au invitat pe
părintele Provincial, Atanasie Maxim, în maşina
securităţii şi încă un preot bătrân, părintele Ajaki
Emilian, pe fratele Petruţa Pavel şi pe un preot venit de
la Bucuresti la mănăstire (spre a ţine exerciţii spirituale
cu călugării, n.n.) cu numele Otto Farenkopf SJ. Pe
aceste patru persoane le-au arestat şi le-au dus cu maşina
la Satu Mare la securitate spunând că vin înapoi după ce
vor da declaraţii. Dar înapoi nu au mai venit i-au ţinut
arestati la securitate. Ne-am dat seama că a început
calvarul Bisericii noastre şi a Ordinului Sf.Vasile cel Mare
căci aici au dat prima lovitură în Biserica Greco-Catolică
şi în Ordin.
În mai multe rânduri, de atunci încoace am avut mai
mulţi vizitatori străini, necunoscuţi, dar nu s’au dat pe
faţa ca autorităţi, însă se interesau ce facem, unde ne sunt
superiorii şi diferite informaţii. Ne linişteau că nu ni se
161
întâmplă nimic. Prin luna August 24,25 după masa a
sosit iarăşi o maşină a securităţii, cu trei persoane: doi
securişti şi şeful de post local. Ne-au adunat iarăşi în sala
de mese pe tot personalul mănăstirii şi ne-au întrebat
care este superiorul. Ca superior îl aveam pe părintele
Leon Bob. Au zis să’i ducă în camera dânsului iar noi să
rămânem în sală. I-a dus in biroul de la intrarea în
mănăstire. De acolo, doi au intrat cu dânsul în camera
dormitor şi au început să facă percheziţie dar nu au găsit
nimic. Dar revenind în birou, unul care a rămas aici, i-a
băgat în buzunarul paltonului, care era agăţat în cuier, un
pistol. Când s’au întors ei cu părintele Leon, securistul a
zis: „uite ce i-am găsit în buzunarul paltonului”!. I-a cerut o
servietă, a pus în ea pistolul şi l-a învitat să meargă cu ei,
cu maşina, să dea declaraţie de unde îl are. Părintele a
spus: „tovarăşul care a rămas în birou, el mi l-a pus”! „Noi,
securitatea să facem aşa ceva”? „Da, dumneavoastră pentru că eu
aşa ceva nu am avut”! L-au luat să-l ducă cu ei.
Dar oamenii din sat au simţit că a venit iarăşi
securitatea la mănăstire când noi eram ţinuţi în sala de
mese. A venit o femeie din sat şi s’a suit in turla bisericii
la clopot şi l-a tras de pericol. Atunci oamenii în câteva
minute au inundat curtea mănăstirii. Securiştilor, când au
observat cum vin oamenii, le-a fost frică şi au intrat în
maşină să fugă. Dar oamenii i-au oprit la poartă i-au dat
jos din maşină şi i-au întrebat unde este părintele? Ei au
spus că nu este în maşină. A venit un om şi a spus că, pe
părintele îl duc pe potecă, la vale (cărarea de coborîre pe
care era Calea Crucii) la maşină pentru a-l duce la Satu
Mare la securitate. S’au dus câţiva oameni şi l-au scos din
162
mâinile lor şi l-au adus înapoi la mănăstire povăţuindu’l
să stea mai retras un timp, să vadă ce se va mai petrece.
Câteva săptămâni ne-au lăsat liniştiţi.
Dar iată că într-o noapte prin 15-20 septembrie între
orele 1-2 noaptea a sosit securitatea cu câteva camioane
de securisti înarmati cu automate şi au înconjurat
Mânăstirea. Comandantul lor a fost un colonel sau maior
nu am cunoscut aşa bine gradul. Ne-am cam înfricoşat
că ne-au adunat atunci noaptea de prin dormitoare, cu
înjurături şi ameninţări. Ne-au pus pistolul în piept când
ne-au descoperit de sub pătură căci noi dormeam la acea
ora. Ne-au adunat în sală de mese care era o sala mai
mare. Ne-au pus roată pe lângă pereţi apoi au chemat
doi pistolari cu automate şi i-au pus unul la dreapta uşii
şi unul la stânga, cu pistoalele (mitraliera) îndreptate spre
noi şi ne-au spus să nu facem nici o mişcare. S-au purtat
cu noi foarte agresiv. A urmat percheziţie în toată
mănăstirea. Dar nu au găsit nimic de ce să se mai lege
pentru a aresta pe careva dintre noi. După terminarea
percheziţiei, s-au adunat comandanţii în sala unde eram
noi puşi sub pază.
Comandantul ne-a întrebat cum trăim noi aici. Careva
a răspuns că noi trăim aici viaţa comunitară. S-au adunat
într-un cerc câţiva cu ofiţerul şef şi vorbeau între ei şi au
rămas surprinşi de comportarea noastră, blânzi,
prietenoşi. (Se pare ca doar informaţiile false despre
Bixad le-au fost prezentate ofiţerilor care au descins la
ordin să împrăştie comunitatea şi să desfiinţeze
mănăstirea. Cât de bolşevică a fost metoda celor de la
pupitrul de comandă a securităţii, că nici măcar cu
163
propriii lor ofiţeri nu au fost sinceri. Noul regim, ateu,
încă nu se putea baza pe angajaţii lui, cât erau aceştia de
„bună credinţă”! n.n.). Ei erau pregătiţi să vină cu mare
grijă că noi suntem agresivi, că avem arme şi muniţie.
Dar când au văzut comportamentul nostru au rămas
dezamăgiţi zicând unii către alţii: „Ne-au trimis aici ca la
o fortăreaţă bine organizată şi iată aici nişte oameni
„blânzi şi prietenoşi...” Apoi şi-au adunat personalul la
maşini şi au plecat spunându-ne să stăm liniştiţi că nu ni
se întâmplă nimic.
Prin luna octombrie, nu reţin bine data, într’o zi, după
masa, a sosit o maşină mică a securităţii cu trei persoane,
doi securişti şi un preot ortodox. Ne-au adunat iarăşi în
sala de mese pe tot personalul mânăstirii. Preoţi nu mai
aveam la Mănăstire pentru că unii au fost arestaţi, doi
care mai erau… [aici se opreşte această relatare
personală.]
Continuăm noi cu date găsite în altă biografie.
De la mănăstirea Bixad se întoarce acasă împreună cu
unul dintre fraţii săi, Graţian.
La Visuia stă un timp, după care merge la Cluj şi timp
de trei luni urmează o şcoală de recalificare în tâmplărie.
În 03.03.1950 este arestat împreună cu părintele
Prunduş şi ţinut timp de trei luni la securitatea din Cluj.
În 16.05.1950 este dus la Tribunalul din Cluj şi interogat,
fără judecată sau condamnare, petrece acolo opt luni. La
20.01.1951 este dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră tot
fără să fie condamnat, unde petrece cinci luni, iar apoi
alte cinci luni la şantierul de la Bicaz.

164
 În 06.11.1951 este dus la securitatea din Bucureşti de
unde este lăsat liber după cca trei săptămâni.
Părintele Iacob se reîntoarce la Cluj, iar de aici, acasă
la Visuia unde deschide un atelier de tâmplărie particular.
A fost însă obligat să intre cu atelierul în CAP
(Cooperativa Agricolă de Producţie) ceea ce a avut şi
avantaje în sensul că îşi putea face programul călugăresc
(de rugăciune, liturghie şi meditaţii) cu mai multă
uşurinţă.
În 1962 şi-a construit împreună cu fratele său Graţian,
casa în care au locuit tot restul vieţii şi pe care au
transformat-o în mănăstire. Aici au lucrat în atelierul de
tâmplărie până la pensionare, completându’şi între timp
pregătirea şcolară cu cele patru clase de liceu, lipsă şi
pregătirea teologică.
În 29.06.1970, – deci de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel, patronii Provinciei ardelene româneşti ai
Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (al basilienilor) –
depune la Visuia, voturile perpetue împreună cu cei doi
fraţi ai săi, Graţian şi Gavril, în faţa părintelui superior,
Gheorghe Marina. În 28-03.1975 este hirotonit preot, de
către PSS Dragomir, la Cluj, în apartamentul din
Gheorghieni al sorei Estera, din CMD, unde locuia
atunci Părintele Prunduş.
Datorită activităţii spirituale pe care a desfăşurat-o cu
sătenii a fost mereu chemat la securitate şi ameninţat mai
ales din cauza reclamaţiilor depuse împotriva sa şi a
fratelui său, tocmai de aceia care, fiind şi ei creştini şi
având o anumită stare materială, ar fi trebuit să’i apere.

165
 În ziua de 19.01.2002, părintele Iacob a fost chemat
la cele veşnice de Tatăl ceresc pe care l-a slujit cu mult
devotament, cu simplitate şi cu umilinţă, pentru a’şi
primi răsplata.
Odihna cea veşnică dă-i-o lui Doamne şi lumina cea
fără de sfârşit să’i strălucească lui. Odihnească-se în pace.
În veci pomenirea lui!
***
La biografia părintelui-călugăr Ioan-Iacob Arieşan se
impune o observaţie, o completare. În literatura
apărută până acum privind începutul persecuţiei
Mânăstirii greco-catolice, Bixad/jud. Satu Mare, dieceza
de Maramureş, apar unele lucruri neclare, de exemplu în
lucrarea: „Martiri şi Mărturisitori” de Valentin Băinţan,
Ed. Gutinul, Baia Mare, 1999, privind evenimentele din
fatidica toamnă a anului 1948. Iată că după, o jumătate
de secol primim depoziţia unui martor ocular care face
lumină în această oarecum încâlcită informaţie şi asta
desigur din lipsa unei depoziţii a unuia care a trăit
evenimentele.
Mănăstirea a fost închisă de la mijlocul lunii
Octombrie 1948, ceea ce confirmă şi lucrarea, când la
pag. 184 se spune: „În după masa zilei de 17 octombrie
1948, alţi securişti au vizitat mănăstirea, ca în noaptea de
19 oct.1948 să fie asaltată de un numeros grup de soldaţi
înarmaţi cu puşti mitraliere. (...) Totuşi au fost arestaţi
fraţii călugări (...)
Că această împrăştiere a avut loc în ziua de luni, 18
Octombrie, o ştim din mărturisirile părintelui Bolchiş
care a trăit evenimentele..
166
 „Mai rămăseseră la mănăstire doar fraţii călugări, care,
neavând cine să le celebreze sfânta liturghie, m’au rugat pe mine şi
aşa, duminică, 17 octombrie 1948, am celebrat ultima sfântă
liturghie greco-catolică în mănăstirea Bixad, căci a doua zi, luni,
18 oct. au fost împrăştiaţi şi fraţii călugări şi mănăstirea s’a
închis.”
*

Părintele Sabin Dăncuş, OSBM, a studiat teologia în

clandestinitate, după închisoare şi a fost hirotonit tot în
clandestinitate, la data de 2 Ianuarie, 1967, de către PSS
Dragomir, depune mărturie în autobiografia sa. Dânsul
zice, că: „La sfârşitul lunii martie 1948, Mănăstirea Bixad a
fost percheziţionată de securişti şi armată. Odată cu percheziţia au
fost arestaţi Părintele Provincial Atanasie Maxim, Egumenul
casei Gheorghe Marina, grădinarul Mănăstirii, Părintele Emil
Aijaky şi fratele Petruţa Pavel, pe motivul inventat de securişti:
„port ilegal de armă” ceea ce n-a fost adevărat. (…) După
arestarea superiorilor, conducerea Mănăstirii a fost preluată de
către Părintele Leon Bob.”
(Păr. Ioan, Iacob Arieşan nu aminteşte de arestarea,
părintelui egumen Gh. Marina, la prima descindere a
securităţii, în cinci - şase Aprilie, 1948, la mănăstire la
Bixad, în schimb spune (ceea ce celorlalţi le scapă) că l-au
ridicat, la acea descindere şi pe părintele Otto Farenkopf
SJ, venit la Bixad spre a ţine exerciţii spirituale cu
călugării. n.n.)
Există documente lăsate de superiorii sus citaţi, în
speţă Părintele Gheorghe, care arată că Mănăstirea
poseda o armă, una simplă de vânătoare, achiziţionată
167
desigur cu documente, încă din timpul României Mari,
cu scop de apărare şi care se găsea în posesia părintelui
grădinar Ajaky. În urma dispoziţiilor deosebit de severe,
aduse de comunişti, privind dreptul de „port armă” mai
ales după „alungarea” regelui, la 30 Dec. 1947 şi
instituirea Republicii, (când se simţeau de acum foarte
puternici,) părinţii călugări au declarat şi predat arma ce
o aveau, dar pe care n’au folosit-o niciodată nici măcar la
împuşcat ciori, dovadă că nici unul dintre călugări nu ştia
de existenţa ei. În baza acestei cinstite declaraţii,
încadrată în comportamentul „legal” al cetăţenilor ţării,
tovarăşii şi-au permis apoi toate abuzurile, la care s’a
adăugat persecuţia religioasă.
Din nou părintele Sabin Dăncuş care la ora aceea era
frate novice la mănăstire lucrând ca zeţar în tipografie
sub conducerea fratelui Ilarie, scrie:
„La începutul lui octombrie, într-o zi în jurul amiezii, au
debarcat la Mănăstire două camioane de armată. Comunitatea a
fost adunată în refector şi pusă sub pază. A început
percheziţionarea casei în prezenţa Părintelui Leon Bob. La
percheziţie nu s-a găsit nimic care ar fi putut constitui motiv de
arestare pentru preoţii prezenţi. Fiindcă nu s-a găsit nici un motiv
s-a înscenat ceva. Percheziţia s-a început cu camera Părintelui
Leon, unul dintre soldaţi a întrodus în buzunarul paltonului care
era pus în cuier lângă uşă, un pistol marcă rusească. După
percheziţionarea camerei, pur şi simplu au scos pistolul din
buzunarul paltonului, acuzându-l pe Părintele Leon de port ilegal
de armă. Au vrut să-l aresteze pe Părintele Leon şi pe Părintele
Gavril Sălăjan. Superior au numit pe Lelea Dionisie, care de fapt
studia teologia. În timp ce se percheziţiona casa, fără ca să ştim
168
nimic, oşenii din Bixad s-au alarmat, au tras clopotele sub formă
de alarmă şi tot satul a venit sus la Mănăstire înarmaţi cu bâte,
furci şi coase. N’au atacat soldaţii, ci au aşteptat să vadă ce se
întâmplă cu călugării. Când au văzut că vor să-i aresteze pe
Părintele Loen şi Sălăjan, au tăbărât asupra soldaţilor şi i-au
salvat. Armata a cedat şi n-a făcut uz de arme. Pe cei doi preoţi,
după ce armata s-a retras, i-au, obligat să se îmbrace în haine
ţărăneşti şi i-au ascuns în pădure, unde s-au hotărît să le ducă de
mâncare. Noi nu ştiam unde i-au dus.
Marţi, 19 octombrie, 1948, la orele două noaptea, fratele
Ioachim Micu era în curte, voia să-l ducă pe tatăl său la gară. În
timp ce servitorii pregăteau căruţa, amândoi s-au plimbat în jurul
bisericii. Deodată, de pe Calea Crucii, un număr foarte mare de
soldaţi au apărut la Mănăstire. (Pe dâmbul din spatele
bisericii, spre comuna Bixad, era cărarea pe care călugării
au împlantat cele 14 staţiuni de Calea Crucii, pentru
rugăciune, prin 14 cruci de piatră cioplită. n.n.)
Cei doi au fost somaţi şi i-au întrebat ce persoane străine sunt
la mănăstire. „Nimeni, înafară de tata care a venit să-mi facă o
vizită şi acum îl duc la gară.” I-au percheziţionat şi i-au pus să
stea cu mâinile ridicate. Fratelui Ioachim i-au zis să intre în casă
şi să aprindă luminile pe coridor, apoi să deschidă toate camerele
unde dorm călugării. Personal eram într-o cameră la etaj. Deodată
m-am trezit când au deschis uşa brusc. N-am văzut nimic pentru
că în ochi mi s-a proiectat un bec. M-am ridicat din pat şi am întins
mâna după pantalonii, ce erau puşi la spatele patului, ca să-i trag
pe mine. Soldatul a strigat: „sus mâinile.” Le-am ridicat, apoi
mi-a dat voie să mă îmbrac şi să iau şi reverenda pe mine. Am fost
dirijat spre sala de mese unde a fost adunată toată comunitatea şi
pusă sub pază. După mine a intrat în refector fratele Antim, care
169
s-a aplecat, probabil să-şi lege şiretul. Imediat a sărit asupra lui un
soldat şi a început să’l pălmuiască, poruncind-i să se ridice. S-a
percheziţionat casa, dar nici de data aceasta n-au găsit nimic. La
plecare au arestat pe fratele Lelea Dionisie pe care-l puseseră
superior la ultima percheziţie şi pe fratele Vicenţiu Popa. Pe cei doi
îi bănuiau că ştiu unde sunt ascunşi Părintele Leon şi Gavril
Sălăjan, bănuidu-i că le-ar fi dus mâncare. Înainte de a pleca au
pus superior pe fratele Andrei Biriş şi Ricean Partenie, cărora le-au
spus că vor răspunde de tot ce se va întâmpla în Mănăstire. Rămaşi
fără preoţi în casă, fiecare mergeam la Biserica din Trip, unde
funcţiona un preot greco-catolic. (!!!)
În 22.10.1948 pe la orele 16, securitatea ne-a adus un preot
trecut la ortodocşi. Ofiţerul ne-a comunicat că ne-a adus un preot
ca să ne facă slujbă. Pe preot l-am instalat în camera Episcopului,
după care a urmat o scurtă consfătuire între fraţi. Am hotărît ca
în noaptea respectivă să plecăm acasă, fără să ştie preotul. I-am
depus toate cheile la uşa camerei şi am plecat spre casă. Eu m-am
asociat cu fratele Partenie Hojda din Moisei. Am înconjurat satul
Bixad prin mălaie (lanuri de porumb). Ajunşi spre comuna
Moişeni, obosiţi ne-am culcat într-un şanţ (…Sighet, Moisei şi
acasă în Ieud).
*
Iată deci că se confirmă afirmaţia de la pagina 184:
„La 22 octombrie 1948, autorităţile locale au dus la
Mănăstire un preot greco-catolic ce aderase la
ortodoxism şi îl instalaseră ca superior. În aceeaşi noapte,
tiptil, călugării au părăsit mănăstirea doi câte doi, ieşind
pe poarta dinspre grădină. Ultimul a lăsat cheile la uşa
chiliei unde îl culcaseră pe apostat.” (!!!) Dar, ne întrebam
pentru cine mai era necesar un superior când mănăstirea
170
era goală, preoţii erau arestaţi sau „fugiţi pă păduri”, iar
fraţii împrăştiaţi încă din ziua de luni, 18 Octombrie? Se
vede însă că n’a fost chiar aşa, totuşi noi care am trăit
evenimentele în apropierea mănăstirii Bixad, putem face
unele afirmaţii. 1) tovarăşii n’au avut în plan să continue
activitatea mănăstirii sub altă haină, deoarece le era clar
că la aceasta nu pot ajunge, de aceea nici n’au instalat
oficial pe nimeni. 2) Oşenii erau prea legaţi de mănăstire
ca să o poată vedea altfel decât a fost. În afară de „popii
lor” ei n’ar mai fi acceptat pe nimeni altcineva, nici chiar
pe un apostat. Cu atât mai mult faţă de un bărbos din
Regat eşecul se vedea a fi programat de la început, de
aceea se impunea să fie şters tot ce-a fost şi a lăsa timpul
să aducă uitarea şi abia apoi... În consecinţă nu puteau
acţiona decât aşa cum au făcut-o pentru ca să’şi atingă
scopul. Ideea lor a fost distrugerea totală a mănăstirii,
spiritual şi material şi închiderea ei. Aşa s’a petrecut: după
arestarea preoţilor călugări, fraţii au fost „împrăştiaţi”,
respectiv obligaţi să părăsească mănăstirea, iar aceasta s’a
închis! – şi închisă şi părăsită a rămas, ani la rând, un
deceniu când nimeni nu avea voie să se apropie.
Că s’a făcut în noaptea de 19 Octombrie, cum citează
lucrarea? Nu ştim, ceea ce ştim însă cu certitudine este
că ultimii fraţi n’au fost „puşi pe fugă” de „un numeros
grup de soldaţi înarmaţi cu puşti mitraliere”, şi nu
noaptea! Chiar de vor fi venit cu soldaţi înarmaţi,
„alungarea” fraţilor, s’a făcut mai puţin „spectaculos”, la
fel ca şi închiderea mănăstirii. Iată şi depoziţia martorilor
oculari, călugărul Ioan-Iacob Arieşan şi Grigore, Gavril
Arieşan şi Sabin Dăncuş.

171
 Lucrarea Băinţan, după ce vorbeşte în paginile
anterioare despre arestarea călugărilor, se revine la pag.
187, ultimul aliniat, cu afirmaţia: „În noiembrie-decem-
brie au avut loc alte atacuri, pentru evacuare şi alungare
a călugărilor din Mănăstire.” Cum? Când mănăstirea a
fost închisă de la mijlocul lunii Octombrie 1948, ceea ce
confirmă şi lucrarea, când la pag. 184 se spune: „În după
masa zilei de 17 octombrie 1948, alţi securişti...
*

Întrucât suntem la capitolul călugărilor basilieni

de la mănăstirea Bixad/Oaş, ne permitem o scurtă
deviere de la tema principală spre a aduce unele
completări şi lămuriri ce se impun, legate atât de
mănăstire cât şi de icoana Sfintei Fecioare Maria, de la
Bixad.

172
 MĂRTURIE

Subsemnata Oros Elisabeta, zisă Nuţa, născută la

data de 07 august 1946 în Moişeni jud. Satu Mare din
părinţii Dumitru şi Ana de religie greco-catolică botezată
în biserica din Moişeni de către părintele Paul Sever.
Am fost patru fraţi la părinţi, două fete şi doi băieţi.
Părinţii noştri au fost buni creştini greco-catolici aşa cum
erau toţi sătenii noştri în vremea copilăriei mele.
Mergeau des la mănăstirea Bixad-ului pentru rugăciuni la
călugării nostri greco-catolici. Tata s-a născut in 1915. Pe
vremea aceea Biserica noastră din sat era filiala bisericii
din Certeze, iar slujbele erau făcute de preotul de acolo.
Când eram copilă şi până în 1948, tata era fătul bisericii
din Moişeni. Preotul care venea de la Certeze se numea
părintele Erdös care e înmormântat între Huta şi Certeze
în grădina proprie (Toagu Popii). La un moment dat, la
cererea sătenilor Episcopia a hotarît ca Moişeni-ul să
devină parohie. În perioada aceea, de la hotărîrea
Episcopiei ca Moişenii să devină parohie şi până ce
Episcopul a putut numi preot, sau murise între timp
părintele Erdös, nu ştiu, slujbele din biserica noastră le
făceau călugării de la Bixad. Aceştia (câte un preot) erau
aduşi de către tata sau alt credincios cu căruţa din Bixad
la Moişeni. Părintele Leon Bob a fost unul din preoţii
călugări care a fost adus mai des la noi la slujbe. Şi poate
de aceea el a avut iniţiativa de a începe construirea
turnului bisericii noastre, acuma luată de ortodocşi. Tata
bătrân, bunicul nostru, a lucrat la construirea turnului.

173
 A venit necazul din 1948, cu desfiinţarea Bisericii
noastre, moment de care eu nu îmi aduc aminte deoarece
aveam doar 2 ani. Din câte mi-a spus tata mai târziu,
Icoana de la Bixad i-a fost încredinţată de călugării de
acolo pentru a o ascunde de frica celor ce au pus mâna
pe putere. Tata a îngropat Icoana în pământ la casa
părintească unde şi noi am copilărit o perioadă, în locul
numit Rotăreasca şi unde de mult nu mai sunt case, totul
este nivelat pe un teren în pantă. Ca să rămână locul
însemnat, tata a făcut comanda la Satu Mare, la o
călugăriţă pictoriţă bătrână o icoană a Maicii Domnului
în picioare pe care a pus-o într-o ramă metalică cu sticla
fixată pe un suport de zid. Icoana a comandat-o după
cum a văzut-o, spunea el, îmbrăcată iar dedesubt cu
inscriptia: “Invăţaţi copiii rozarul”, îndemnând părinţii
să îşi înveţe copiii rozarul. După aceea a mai comandat
încă un exemplar din Icoana aceea.
Prima dată Icoana a fost îngropată acolo în
Rotăreasca împreună cu matriţa de medalii a Societăţii
mariane şi cărţi de la tipografia Bixadului. Tata a fost
arestat în 1950 pt. “favorizarea infractorilor” adică i-a
ajutat cu mâncare şi îmbrăcăminte pe călugării care erau
fugiţi în păduri: părintele Leon Bob, părintele Gavril
Sălăjan, Miclăuş Ştefan din Baia Mare, călugăr novice la
Bixad (Toagu Pastori). Preotul din Săpânţa i-a ajutat şi el
pe călugări ducându-i într-un loc mai ascuns în pădure şi
pentru aceasta a fost arestat. Fiica lui a fost batjocorită în
faţa mamei de anchetatori, iar doamna preotului a
înnebunit.

174
 De la decretul din 1948 de desfiinţare a Bisericii şi a
mănăstirilor şi închiderea mănăstirii până în 1950
biserica din Moişeni a devenit centru de pelerinaj a
credincioşilor din Ţara Oaşului (Târsolţ, Călineşti, Bixad,
Trip) pt.că părintele Sever rămas în parohie ţinea predici
împortiva comuniştilor atacând Biserica ortodoxă şi
acuzând-o de colaborare cu noul regim. Din 1948 agenţii
securităţii au trecut din parohie în parohie ca preoţii să
semneze trecerea la ortodoxie. Părintele Paul Sever la
început a semnat trecerea sub presiune de aceea a rămas
în parohie însă a retractat public şi i-a deconspirat că a
fost forţat şi ameninţat să facă acest gest.
Tata a fost arestat în 1950 Icoana rămânând îngropată
în pământ la Rotăreasca până ce a ieşit din închisoare în
1952-1953 (a fost închis doi ani şi jumătate). După ce a
ieşit din închisoare a scos Icoana, care era îngropată
undeva în grădină şi a săpat o altă groapă, în cămara din
casa din Rotăreasca, închizând uşa cămării cu un zid din
văioage. Cărţi de rugăciuni, de la Bixad împreună cu
matriţa medaliei de la Societatea Mariană au rămas
îngropate în prima groapă pentru că părintele Gheorghe
(Marina) i-a spus tatei să nu scoată matriţa pentru a nu fi
găsită de securitate. Mai zace şi azi îngropată undeva în
Rotăreasca.
Tatăl meu şi vărul mamei, Moş Vasile Neamţu au
făcut un schimb de teren unde tata a construit o casă
nouă moştenită de fratele meu Ioan Oros. Casa aceasta
tata a construit-o cu o mică încăpere pentru Icoană şi
cărţile de rugăciune. Practic, la capătul cămării, la
construirea casei, la îmbinarea bârnelor a lăsat câteva
175
găuri pentru aerisire. A făcut un perete dublu, iar accesul
la Icoană era prin podul casei. Noi copiii vedeam scara
care era folosită de tata pentru a urca în pod, dar noi nu
ştiam ce face el. După ieşirea călugărilor din închisoare,
părintele Gheorghe venea din când în când la noi în
Pricopeni cu o raniţă în spate. Părintele vorbea cu tata în
casă, tata lua raniţa intra în cămară urca pe scară în pod
trăgea scara în pod ca noi copiii să nu venim după el şi
cobora scara în cămăruţa unde era Icoana şi cărţile.
După un timp tata cobora cu raniţa care nu mai era
goală.
După ce noi am crescut mari, de abia atunci am aflat
secretul scării şi al raniţei cu care Părintele ducea cărţi ce
cuprindeau: Calea Crucii, Rozarul, Novene la Sfântul
Anton, la Sfânta Tereza, Paraclisul, Imitaţia lui Cristos
etc.) la credincioşii de încredere (din Ţara Oaşului, Satu
Mare, Pomi etc) care le cereau.
În Pricopeni, Icoana a stat mulţi ani până când eu
puteam avea vârsta de 17-18 ani. Am văzut că tata lucra
la un pachet. După ce a terminat împachetarea m-a
chemat să-mi spună să chem pe verişoara mea, pe nume
Mare Ţâţâie a lui Mărie a lui Cântărău şi să mergem
amandouă cu pachetu la gară în Bixad. A zis tata: „Mereţi
la gară la Bixad şi-l cotaţi pă un om, pă Dumitru Grigoruţ.” Noi
am zis: „Tată, da’ noi nu îl cunoaştem!” „El vă aşteaptă şi dacă
voi nu-l cunoaşteţi şi îi daţi acolo, în primire la el pachetu.” Cum
am ajuns acolo i l-am dat şi trenul a şi plecat. A zis tata:
„Să nu staţi cu nimeni de vorbă şi să veniţi repede înapoi!”
Transportul pachetului l-am făcut cu o rudă de la o
căpiţă de fân. A fost tare greu pachetul. Oameni
176
întrebau: „Ce aveti acolo aşe greu, măi femei”? Dar noi nu am
grăit nimic pentru că nici nu ştiam ce ducem. De acasă
am pornit după masa că trenul mergea la Satu Mare la
ora patru. Aşe s-o bucurat Grigoruţ! Tata a zis că
pachetul trebuie dus de noi de doua fete. După ce noi
ne-am întors acasă de la gară, tata ne-a zis celor din
familie adevărul despre pachet: „că în el se afla Icoana Maicii
Domnului de la Bixad.” Noi am zis: „Tată, da’ de ce nu ne-ai
spus mai demult”? Tata zâmbind ne-a răspuns: „M-am temut
ca să nu grăiţi pă cale cu oarecare şi să îmi facă rău şi mie şi vouă.”!
Asta-i mărturia pe care o dau eu despre Icoana Maicii
Domnului de la Bixad. Verişoara mea, nici azi nu ştie ce
am dus noi atunci împreună la gară la Bixad. Aştept şi eu
să o revăd pe Maica Sfântă de la Bixad, în locul ei de la
mânăstire, căci am auzit că se lucra la renovarea ei.
Mărturia a fost făcută în august 2014

Câteva precizări

Icoana Sfintei Fecioare Maria de la Bixad are o istorie

zbuciumată la care merită să reflectăm.
În urma unirii de la Brest-Litowsk, 1595 a
ucrainienilor, cu Biserica Romei, după exemplul lor şi
românii din protopopiatul de Satu Mare s’au unit cu
catolicii, la 1689. În toamna aceluiaşi an, 1689, Sfântul
Scaun a numit episcop al „popoarelor de rit grec ce se
aflau în Regatul Ungariei” deci şi pentru sătmăreni, pe
Iosif de Camillis, greco-catolic studiat şi sfinţit ca
episcop, la Roma, la ora aceea provincialul călugărilor
177
basilieni ucrainieni aflaţi în Cetatea Eternă. Sediul noului
episcop urma să fie la Muncaci, în zona ucraineană a
Ungariei de Nord-Est. El trebuia să dirijeze propagarea
ideii unirii bisericeşti în spaţiile recent scoase din sfera de
autoritate otomană. Acestea erau teritoriile eliberate de
trupele imperiale habsburgice, odată cu capitularea
garnizoanei otomane din cetatea Oradiei, la 1692.
Teritoriile eliberate intrau în sfera mandatului lui De
Camillis, ca vicar apostolic. Acesta îl numeşte, încă de la
Roma, pe conaţionalul său, călugărul Isaia de la Athos,
convertit la catolicism şi studiat la Roma, vicar peste
credincioşii greco-catolici ruteni, unguri şi români din
părţile Sătmarului şi Maramureşului.
Călugărul Isaia, aşezat întâi la Debreţin, apoi la Carei,
de unde episcopul său, De Camillis îl numeşte Isaia
Caroli, este învestit de episcop să construiască o
mânăstire greco-catolică pentru aceste părţi.
La 25 Februarie, 1700, Isaia primeşte în dar de la
familiile Verés şi Kecskés din Bixad, dealul pe care Isaia
începe construirea „Schitului din Dealul Fagilor” unde
îşi va aşeza reşedinţa. A construit atât casa călugărilor, cât
şi biserica din lemn. Arhimandritul Isaia, primul egumen
al Mănăstirii Bixadului, îi cere lui Dionysus, un pictor
cunoscut din vremea aceea, o icoană a Maicii Sfinte.
Dionysus a pictat o icoană inspirată după icoana Maicii
Domnului care se afla la Roma, intitulată „Salus Populi
Romani” – „Mântuirea Poporului Romei.” Acea icoană
este venerată ca ocrotitoare a creştinilor din Roma,
foarte veche şi se credea despre ea că ar fi fost pictată de
însuşi Sfântul Evanghelist Luca. Icoana comandată de
178
Isaia a fost sfinţită de Papa Clement al XI-lea
(n.1649-1721 şi papă din 23 Noiembrie, 1700-1721)
(după cum spunea în 1922 Egumenul Clemente Gavriş
în monografia mănăstirii) şi predată egumenului
Bixadului care a aşezat-o la loc de cinste înaintea
iconostasului mănăstirii.
Învăţătorul-folclorist, Dariu Pop din Măgura Ilvei
(1877-1965) – Bistriţa-Năsăud, cercetează în perioada
interbelică, înscrisuri româneşti în 50 de biserici
sătmărene. La Bixad aminteşte de existenţa unui tablou,
uciderea preotului Carol Isaia de la mânăstire, de către
doi bărbaţi din Cicârlău. Tabloul are inscripţie în limba
maghiară, consemnează acest fapt şi anul, 1700. (Dariu
Pop „Documente sătmărene” în „Familia” nr.1 martie,
1934, p.79 şi urm.) Este posibil ca înscripţia anului, pe
tablou, să nu fie corectă, unele surse, dau data morţii lui
Isaia, 1701, altele chiar 1703, ceea ce, după alte date şi
înlănţuirea evenimentelor, ca răscoala curuţilor de
exemplu, este mult mai plauzi