Sunteți pe pagina 1din 2

Aprecieri literale ale lui George Calinescu

despre marii scriitori romani

« Samadaul Lica este un hot si un ucigas, acoperit de persoane tari, interesate sa aiba un
om cu experienta. Carciumarul Ghita se asaza in drumul pocarilor, unde se castiga bani
multi si se pune la mijloc, intre ordinea juridica a satului si legislatia mutuala a hotilor.
Drama lui complexa este analizata magistral. »

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mânios al
unei multimi în primejdie de a fi strivita de puterile îndârjite ale lumii vechi, sa o
învioreze cu vehementa si s-o împinga înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut
idilic si pe care soarta l-a aruncat într-o societate parând entuziasta de progres si grabita
de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarâta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].

"El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care
alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case,
nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie
pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un
exponent decât un individ [...].

Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic


enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet
decât cel de al doilea, deşi fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un
singur om, simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea
aceasta este analizată în toate instituţiile ei. opera scriitorului e o arhivă a unui popor
primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e
reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se
la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie
absolută, pus într-un decor sublim şi aspru, măreţ fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice,
formulate pe cale imaginativă. Ca şi Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers
pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de
melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale.”
G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941.

"Cat va exista o literatura romaneasca, intr-adevar, va dainui, caci a fost un mare scriitor.
Vazandu-si existenta istorica proiectata pe eternitate, E. Lovinescu avea o amenitate de
caracter pe care n-a putut-o strica nici una din normalele alterari ale sufletului uman.
Indiferenta lui pentru valorile neliterare era asa de profunda, incat in preajma lui sedeai,
ca intelectual, intr-un aer purificat, respirabil. E. Lovinescu putea sa-ti fie adversar, dar ca
te stima si te admira, nu mai intra indoiala."
Despre I.L.CARAGIALE:Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare
promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat
pe continent. Balcanismul lui începe cu un etnicism provincial bizuit pe specificul
muntean şi, încă mai exact, bucureştean. Eroul reprezentativ este Mitică. (...)

Despre BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA :De obicei basmele lui Delavrancea


sunt teroriste şi delirante, la modul înfocat. Dar e cultivat şi idilicul. Inocenţa oamenilor
din Bunicul, Bunica e alimentată cu vibraţii retorice surdinizate, iar fericirea apare ca
euforie. Totul e văzut extatic ca de un ochi excitat de opiu“.

Despre GEORGE COSBUCCelebrele balade Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger sunt
numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin şi Strigoii ale
lui Eminescu, fiind adică reprezentări ale nunţii şi înmormântării, a două ceremonii
capitale în societatea umană. Coşbuc are filosofia lui, care este renunţarea la orice
filosofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează
impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o
desfăşura discursiv şi de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptând şi-ntr-o
baladă şi-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca şi la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea
fenomenelor. Ţinuta grupurilor totuşi, vorbirea lor, e ţărănească. În legănarea mulţimilor,
în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul
înfundat şi comuna resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic care
merge inexorabil, exterior şi interior, stă vraja acestor poeme al căror ultim sens liric este:
inutilitatea reacţiunilor personale în faţa reacţiei lumii. Strofele ingenioase, frazele
apăsate şi sentenţioase slujesc admirabil scopului.