Tema 1. Puterea legislativă în stat – Parlamentul.

1. Locul Parlamentului în regimul reprezentativ al ţării.

2. Funcţiile şi competenţele Parlamentului.
3. Principiile organizării activităţii parlamentare.
4. Structura internă a Parlamentului.
5. Sesiunile parlamentare.
6. Ordinea de zi.

1. Locul Parlamentului în regimul reprezentativ al ţării.

Este incontestabil faptul că suveranitatea (puterea politică) aparţine poporului, însă în ce
mod poporul o poate exercita ceea ce pe bună dreptate-i aparţine, trezeşte discuţii. Jean
Jacques Rousseau considera că poporul trebuie să exercite în mod direct şi nemijlocit puterea
care-i aparţine. Rousseau nu este singurul care a promovat această opinie. Ţările lumii însă,
au îmbrăţişat doctrina lui Montesquieu. care a observat că, deoarece exercitarea în mod direct
şi nemijlocit a puterii nu este cu putinţă în statele mari şi poate da naştere la multe neajunsuri
în statele mici, trebuie ca poporul să facă prin reprezentanţii săi tot ce nu poate să facă el
însuşi. Astfel, delegarea puterii de către popor a unor reprezentanţi aleşi de el a apărut ca o
necesitate inevitabilă. În reprezentare îşi află geneza sa parlamentul, ca corp reprezentativ,
împuternicit să exercite puterea ca expresie a voinţei poporului.
O dată cu apariţia Parlamentului a apărut şi noţiunea de reprezentare ca mijloc de
exercitare a puterii, de aici şi noţiunea de regim reprezentativ, definit ca ansamblu de
autorităţi publice desemnate de către popor în scopul exercitării suveranităţii naţionale. Art.
60 din Constituţie califică Parlamentul ca un organ reprezentativ superior al poporului,
stabilindu-i locul de frunte în ierarhia autorităţilor publice. Cum am observat din clasificarea
autorităţilor publice, deşî ele se află într-o ierarhie, sau mai bine spus, într-o ordine stabilită în
baza unor principii, ele nu se află în relaţii de subordonare. Este adevărat, Parlamentul,
reglementând prin norme de drept raporturile între toţi subiecţii, se află pc o treaptă
superioară faţă de celelalte autorităţi publice din stat şi s- ar părea că, deoarece el este cel care
comandă, toţi ar trebui să se supună.
În realitate, toţi trebuie să se supună nu voinţei Parlamentului, ci legii care reprezintă
expresia voinţei generale a poporului. Parlamentul îndeplineşte una dintre cele mai
importante funcţii ale statului stabilirea cadrului legislativ.
Pentru a exercita puterea politică (de stat) nu este suficientă numai funcţia legislativă.
Tot atât de importante sunt şi puterea executivă şi puterea judecătorească. Nu există un
criteriu, după care am putea aprecia care funcţie este mai importantă. De altfel, principiul
separării puterilor în stat le echilibrează, stabilindu-le mecanisme eficiente în ansamblu.
Cât priveşte calitatea de unică autoritate legislativă a statului, considerăm că legiuitorul
are dreptate, atunci când se referă la o autoritate concretă ca un organ investit cu dreptul de a
adopta legi, însă, dacă ne referim ta funcţia legislativă a statului, vom vedea că nu numai
Parlamentul o exercită. Art. 2 din Constituţie stabileşte că Suveranitatea naţională aparţine
poporului, care o exercită in mod direct şi prin organele sale reprezentative. În mod direct,
trebuie înţeles că poporul exercită Suveranitatea prin intermediul referendumului. Vom
reaminti că exercitarea puterii înseamnă capacitatea de a stabili şi a impune un
comportament. Evident comportamentul se stabileşte prin acte normative (legi) şi deoarece
ele exprimă voinţa generală sunt obligatorii pentru executare. Deci, pentru ca poporul să
exercite în mod direct suveranitatea (puterea), el trebuie să participe la procesul de legiferare,
prin intermediul referendumurilor legislative. Constituţia noastră însă nu fixează astfel de
referendumuri. Art. 75 prevede că cele mai importante probleme ale societăţii şi ale statului
sunt supuse referendumului, însă, după cum putem observa, stabilirea "celor mai importante
probleme ale societăţii sunt lăsate la discreţia Parlamentului şi Şefului Statului. Din 1991,
anul în care a fost declarată independenta republicii şi până la linele anului 2003 nu s-au mai
găsit probleme importante ale societăţii, demne de a fi supuse referendumului, inclusiv şi
ratificarea populară a Constituţiei nu a fost calificată ca una dintre cele mai importante
probleme ale societăţii.
În afară de aceasta, cum deja am menţionat, funcţia de adoptare a legilor constituie un
proces: înregistrarea proiectului în Parlament, avizarea în comisiile permanente, dezbaterea în
şedinţa parlamentului pe lecturi, votarea şi promulgarea. Numai trecând prin toate aceste faze.
putem spune că o lege a fost adoptată şi a intrat în vigoare. Din fazele menţionate,
promulgarea (semnarea) legii aparţine şefului statului. Deci, într-un fel şi şeful statului
participă la exercitarea funcţiei legislative prindreptul de a promulga legile adoptate de către
parlament, drept care poartă şi denumirea de veto, în practica internaţională fiind întâlnit sub
formă de veto absolut (respingerea legii adoptate) şi veto relativ (remiterea legii pentru o nouă
examinare).
Practica internaţională şi a Republicii Moldova mai cunoaşte şi delegarea legislativă -
abilitarea guvernelor cu dreptul de a adopta acte cu putere de lege, în unele perioade şi
condiţii stabilite prin normă constituţională.
 Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că Parlamentul nu este unica autoritate
legislativă, şi ar fi mai corect dacă am utiliza formula: Parlamentul exercită puterea legislativă
supremă.

2. Funcţiile şi competenţele Parlamentului.

Funcţiile Parlamentului constituie o problemă mult discutată în literatura de
specialitate, pornindu-se de la celebra teorie a separării puterilor în stal, care fixează puterea
legislativă cc izvorăşte din funcţia inerentă a statului de a emite legi. La acest capitol
întotdeauna este văzut Parlamentul ca unică autorilate legislativă, ca organ reprezentativ
suprem. însă, cum deja am menţionat, funcţia legislativă nu este singura cu care este înzestrai
Parlamentul. Aici se află punctul de plecare al multiplelor vizuini asupra funcţiilor
parlamentului, câte funcţii, cate le este limita, nu depăşesc ele frontierele stabilite de teoria
separării puterilor în stat. Şi cu bună dreptate, dacă Parlamentul îndeplineşte şi funcţii
legislative, şi executive, şi guvernamentale cum poate fi atunci aplicată teoria separării
puterilor?
Dacă ne referim la Parlamentul RM, art.66 din Constituţie ne permite de a clasifica
următoarele funcţii.
I. Funcţia cu titlu principal - funcţia legislativă.

Funcţia legislativă sau de edictare a legilor este determinată în primul rând de la art.60,
care stabileşte că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului.
Sarcina principală a parlamentului constă în exprimarea voinţei generale prin legi sau,
astfel spus, destinaţia parlamentului constă în realizarea funcţiei legislative, funcţie proprie şi
obligatorie, inconfundabilă cu alte funcţii. Parlamentul este în drept să adopte şi hotărâri şi
moţiuni însă nu este obligat, având posibilitate să delege acest drept şi altcuiva, iar funcţia
legislativă, funcţia cu titlu principal, n-o poate delega nimănui.
În concluzie putem afirma că şi legile, şi hotărârile, şi moţiunile se adoptă în cadrul
deliberării după anumite proceduri.
Astfel fiind văzute lucrurile, credem că deliberarea nu poate fi considerată ca o funcţie,
ea fiind un proces prin intermediul căreia se realizează diferite funcţii.

II. Funcţii secundare.

 Funcţia guvernamentală. în literatura de specialitate se discută dacă o
asemenea funcţie este caracteristică parlamentului şi dacă ea se înscrie în cele trei funcţii
stabilite de teoria separaţiei puterilor în stat. Însăşi teoria separaţiei puterilor este o problemă
mult discutată şi criticată, deoarece competenţa autorităţilor publice nu corespunde întocmai
cu distincţia funcţiilor făcută de Montesquieu. Malberg subliniază, pe bună dreptate, că nu
clasificarea raţională a funcţiilor determină competenţa, ci tocmai această competenţă a
organelor determină distincţia juridică a funcţiilor. Competenţele cu care este investit
Parlamentul, deferă de la stat la stat, dar nici într-un stat nu vom găsi pentru parlament numai
o singură funcţie - legislativă. Analiza competenţelor cu care este înzestrat Parlamentul R.
Moldova ne permite a identifica funcţia guvernamentală, văzută ca atare şi de doctrina
juridică franceză şi de cea elveţiană. Ca funcţie guvernamentală a parlamentului stabileşte:
 aprobarea direcţiilor principale ale politicilor interne şi externe a statului
 aprobarea doctrinelor- militare
 aprobarea bugetului statului
 exercitarea controlu tui asupra acordărilîmprumutului de stat, asupra
autorului economiei şi de altă natură acordată unor ştate străine, asupra
încheierii acordurilor privind împrumuturile şi creditele de stat din surse
străine
 suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale
 ratifică, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de
RM
 alege şi numeşte persoane oficiate de stat
 declară mobilizarea parţială sau generală.
Este uşor de observat că funcţiile enumerate sunt realizate şi de alte autorităţi, Şeful
stalului, Guvernul, deci, ele nu pot fi clasificate ca funcţii cu titlul principal, mai mult,
Parlamentul este în drept să cedeze unele atribuţii în favoarea altor autorităţi sau să-şi fixeze
unele noi, dar realizate în strânsă legătură cu alte autorităţi.
Funcţia de control. Şi accastă funcţie este secundară, deoarece nu aparţine exclusiv
Partamentului, cu funcţii de control fiind investiţi Preşedintele Republicii şi Guvernul.
Evident, formele de realizare a controlului sunt diferite însă în esenţă, funcţia este identică.
Art.66 litf) fixează că Parlamentul exercită controlul parlamentar asupra puterii executive
sub formele şi limitele prevăzute de lege. Această funcţie este stabilită ca funcţie aparte,
deoarece reiese din funcţia principală a Parlamentului - edictarea legilor, care nu este un
scop în sine. Important este ca cadrul normativ stabilit să fie executat întocmai. Astfel, se vă
produce o ruptură între puterea legislativă şi puterea executivă, ceea ce poate duce la
situaţia: legi multe "dar moarte."
 Controlul parlamentar este efectuat prin mijloace proprii, care poate fi exercitat de
parlament în întregime, examinând informaţii ale Guvernului (art. 104), audiind mesaje,
informaţii, rapoarte ale Şefului Statului (art. 84). Controlul este efectuat şi de Curtea de
Conturi (art. 133). Avocaţii parlamentului (Legea nr. 1349-XIN din 17.X.1997), comisiile
permanente, fracţiunile parlamentului, sau de deputaţi prin intermediul întrebărilor şi
interpelărilor, precum şi prin dreptul deputaţilor de a cere guvernului prezentarea diferitor
documente, informaţii.
Parlamentul exercită controlul asupra activităţii Guvernului şi a altor autorităţi publice
prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor. Această formă de control este foarte importantă,
deoarece în dependenţă de informaţia primită, ea poate genera celelalte forme de control etc.

3. Principiile organizării activităţii parlamentare.

Principiul autonomiei. Unii autori consideră că acest principiu îşi are sorgintea în
principiul teoriei separaţiei puterilor în stat. Este ştiut faptul că teoria separării puterilor în stat
vorbeşte mai mult de un echilibru al puterilor, decât de separarea lor care nu poate avea loc în
virtutea unicităţii puterii. Organele care exercită anumite funcţii, legislativă, executivă,
judecătorească sunt investite cu anumite elemente ale puterii, toate în ansamblu excrcitând
puterea de stat. Această situaţie atestă faptul că ele nu sunt independente total, se află într-o
strânsă interacţiune prin intermediul unor pârghii, adică, mecanisme politico-juridice de
influenţă reciprocă. Principiul autonomiei parlamentului izvorăşte mai degrabă din
suveranitatea naţională, din dreptul poporului de a decide el însuşi propria soartă. Exercitarea
suveranităţii naţionale nu poate fi îngrădită de nimeni, deoarece suveranul este însuşi poporul.
În virtutea funcţiei pe care o îndeplineşte Parlamentul - stabilirea cadrului legislativ şi
modul de organizare şi funcţionare a celorlalte autorităţi publice, independenţa lui este
substanţială, în fond este adevărată teza precum că Parlamentul are împuterniciri nelimitate,
el fiind împuternicit de a stabili competenţe, inclusiv sie însuşi. Într-un stat de drept însă,
parlamentul este limitat în acţiuni de către constituţie, fiind obligat să respecte normele
stabilite de el însuşi.
Deci, autonomia Parlamentului poate avea loc numai în limitele stabilite de Constituţie,
cu condiţia asigurării legitimităţii constituţionale şi respectul legalităţii în întregime. Art. 135
din Constituţie investeşte Curtea Constituţională cu dreptul de a exercita controlul
constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, precum şi art. 140 în
conformitate cu care legile şi alte acte normative sau unele părţi ale acestora devin nule din
momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
 În alară de aceasta, principiul general de legalitate care constă în respectarea exactă,
neabătută şi uniformă a normelor juridice de către toţi participanţii raporturilor de drept,
impune Parlamentului un comportament concret. în cadrul limitelor stabilite de lege. Nu
trebuie de înţeles că legalitatea este o limitare a autonomiei Parlamentului, deoarece
autonomia trebuie să se realizeze în cadrul legalităţii, iar cadrul legal este stabilit de
Parlamentul însuşi.
Principiul legalităţii nu se confundă cu principiul autonomiei Parlamentului, deşi
exercită o influenţă asupra lui. Principiul legalităţii este un principiu universal, fundamental,
care obligă toţi subiecţii raporturilor juridice să respecte în activitatea lor legea. Parlamentul
este acela care stabileşte normele de drept, comportamentul uman în societate şi bineînţeles
nu trebuie să se creadă că din aceste considerente el este scutit de a respecta, ceea ce a stabilit
în calitate de normă. Comportamentul legal se referă atât la activitatea de legiferare a
Parlamentului, cât şi la stabilirea normelor interne de organizare şi funcţionare, care au o
conexiune directă cu procesul legiferării. Încălcarea unei norme interne, care aparent vizează
numai Parlamentul, inevitabil va duce la încălcarea principiului generai al legalităţii, deoarece
adoptarea unei norme juridice printr-o procedură neprevăzută sau încălcată va lovi cu nulitate
actul adoptat.
Principiul pluralismului de opinii. Norma constituţională inserată în art.5 al
Constituţiei, prevede că democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile
pluralismului politic. Această normă generează şi pluralismul de opinii, care constituie un
element component al pluralismului politic. Pluralismul de opinii izvorăşte şi din norma
prevăzută de arl.32 al Constituţiei, care garantează fiecărui cetăţean libertatea gândirii,
opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alte mijloace
posibile.
Prin pluralism politic trebuie să înţelegem şi posibilitatea cetăţenilor de a-şi realiza
dreptul la libertatea de opinii politice prin intermediul formaţiunilor politice în care se pot
asocia. Aceste reglementări constituţionale sunt materializate într-un parlament ales în baza
pluripartidismului, deputaţii reprezentând diferite formaţiuni politice axate pe diferite
ideologii, doctrine, viziuni politice. Evident, în aceste condiţii pluralismul de opinii este o
formă inerentă a activităţii parlamentare. Lezarea acestui principiu ar duce la suprimarea
democraţiei, la o societate închisă şi în ultimă instanţă la un regim totalitar. Din aceste
considerente normele dreptului parlamentar oferă posibilităţi egale deputaţilor, fracţiunilor
parlamentare în exprimarea opiniei, propunerilor de legi ferenda, a vota sau a nu vota diferite
acte daca acestea vin în contradicţie cu propriile opinii. Constituţia garantează independenţa
şi libertatea opiniilor, stabilind în art.71 interdicţia de a persecuta sau de a trage la răspundere
juridică deputatul pentru voturile sau pentru opiniile sale exprimate în exercitarea mandatului.
Principiul colegialităţii. Parlamentul are calitatea de organ colectiv, constituit dintr-un
ansamblu de persoane, numite deputaţi, fiecare deputat în parte nu reprezintă pe nimeni,
numai în ansamblu deputaţii reprezintă naţiunea (poporul) care le-a încredinţat dreptul de a
exercita suveranitatea în numele lui. Deci, deliberarea în colectiv este o regulă generală,
obligatorie a orişicărui parlament, însă, pentru a putea activa în mod colectiv, sunt necesare
unele reguli. Astfel, principiul colegialităţii degajează regula majorităţii, necesare pentru
procesul deliberării. Majoritatea nu este o constantă, fiecare parlament, în dependenţă de
importanţa acţiunii sau a procedurii, stabileşte diferite mărimi ale majorităţii. De exemplu.
Regulamentul Parlamentului R. Moldova fixează cvorumul legal al şedinţelor, dacă la ele
participă majoritatea deputaţilor aleşi. Regulamentul Parlamentului Europei fixează acest
cvorum de 1/3 din deputaţi.
Un număr diferit al majorităţii este stabilit şi pentru diferite proceduri. De exemplu,
conform art.143 din Constituţia R. Moldova legile constituţionale se adoptă cu 2/3 din
numărul deputaţilor aleşi, pentru legile organice ari.74 stabileşte votul majorităţii deputaţilor
aleşi, iar pentru legile ordinare şi a hotărârilor-- votul majorităţii deputaţilor prezenţi, evident
cu condiţiile prezenţei cvorumului legal.
Pentru înlăturarea unor confuzii, normele parlamentare ar trebui să stabilească cu
rigoare condiţiile majorităţii, delimitând-o în:
• majoritate simplă - jumătate plus unul din numărul celor prezenţi la şedinţă
• majoritate absolută - jumătate plus unul din numărul total al celor aleşi
• majoritate relativă -situaţia în care se poale decide cu cele mai multe voturi, în cazul
în care există mai multe propuneri.
• majoritate calificată - situaţia când se califică un număr mai mare decât majoritatea
simplă sau absolută. De obicei, acest număr se exprimă prin 2/3 din numărul celor aleşi,
nefiind excluse şi alte calificări (3/4 sau 4/5) din numărul deputaţilor aleşi.
Principiul transparenţei. Principiul transparenţei se degajă din câteva norme
constituţionale, fiind o condiţie inerentă â democraţiei constituţionale. în primul rând,
deoarece puterea (suveranitatea) aparţine poporului (art.2) care o cxercită prin reprezentaţi.
În mod normal, el are dreptul să ştie cum folosesc reprezentanţii săi puterea încredinţată.
Ca o garanţie că guvernanţii nu vor încerca să ascundă de popor activitatea sa. art.34
fixează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la orice fel de informaţie de interes public,
iar autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
O altă garanţie a transparenţei serveşte şi art.65 care declară că şedinţele Parlamentului
sunt publice. Acelaşi articol precizează că anumite şedinţe pot fi închise, însă aici trebuie să
înţelegem că această problemă nu poate rămâne la discreţia Parlamentului. Şedinţele pot fi
stabilite închise. în conformitate cu arl.34, numai în cazul în care informaţia liberă ar putea
aduce prejudicii materiale sau morale stalului, sau să prejudicieze măsurile de proiecţie a
cetăţenilor sau siguranţei naţionale. Aceste abateri de la principiul transparenţei sunt excepţii
prevăzute chiar de textul Constituţiei. Alte abateri, de exemplu, declararea şedinţei închise la
stabilirea bugetului Parlamentului, cheltuielile, mărimea salariilor parlamentarilor etc. sunt
interzise.
Transparenţa obligă şi publicarea dezbaterilor parlamentare, ceea ce se practică în
Franţa şi alte ţări din Europa pentru ca electoratul să poată aprecia la justa valoare
comportamentul celor pe care i-au votat.
O cerinţă a transparenţei o constituie şi publicarea actelor juridice adoptate în Monitorul
Oficial care intră în vigoare din momentul publicării. Atât timp cât actul nu a fost publicat se
consideră că el nu există, iar subiecţii raporturilor de drept nu au nici o obligaţie, dacă acestea
nu le-au fost aduse la cunoştinţă.

4. Structura internă a Parlamentului.

Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament.
Resursele financiare ale Parlamentului sunt prevăzute în bugetul aprobat de acesta.
Structura Parlamentului constă din:

Preşedinte

Vicepreşedinte Vicepreşedinte

biroul fracţiunile comisiile comisiile

permanent parlamentare permanente provizorii

Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor

aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. Deoarece votul este secret, evident se vor pregăti,
buletine de vot în care se vor introduce numele şi prenumele tuturor candidaţiior propuşi de
fracţiunile parlamentare.
Art.7 al Regulamentului face aluzie, la faptul că Preşedintele se alege prin alternativă,
spunem câ face-aluzie deoarece nu prevede expres această regulă, utilizând pluralul când
spune că în buletin se înscriu numele şi prenumele tuturor candidaţilor. Dacă am admite cazul
că fracţiunile parlamentare au ajuns la un consens asupra unei candidaturi, ce rost are votul
secret, deoarece a alege, sau a vota înseamnă a selecta pe cineva din mai mulţi. Ori cum
spune, art.64 din Constituţie se alege prin vot secret, deci, indiferent de câţi candidaţi sunt
înaintaţi, votul trebuie să fie secret. Pentru alegerea Preşedintelui se utilizează sistemul
majoritar de alegeri. Este declarat ales candidatul care a întrunit votul majorităţii deputaţilor
aleşi. În cazul în care nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi necesare se organizează
al doilea tur de scrutin la care participă numai primii doi candidaţi care au întrunit numărul
cel mai mare de voturi. În caz de paritate de voturi se va organiza un nou tur de scrutin,
pentru care fracţiunile parlamentare vor propune aceiaşi sau alţi candidaţi.
Preşedintele Parlamentului poate fi revocat în orice moment prin vot secret de către
Parlament la iniţiativa fracţiunii parlamentare care l-a propus sau a cel puţin o treime din
deputaţi, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din voturile tuturor deputaţilor, prin vot secret, ceea
ce se explică prin necesitatea de a-i crea stabilitate în funcţie, deoarece fiind o funcţie politică
poate mereu fi atacată de cei din opoziţie.
Vicepreşedinţii se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea
fracţiunilor parlamentare prin vot deschis, cu votul majorităţii deputaţilor. Numărul de
vicepreşedinţi nu este stipulat în lege (pot fi în număr diferit). Vicepreşedinţii Parlamentului
pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după consultarea
fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor.
Biroul permanent este organul de lucru al acestuia şi se formează ţinându-se seama de
reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Din birou fac parte, din oficiu,
preşedintele şi vicepreşedinţii. Numărul membrilor se stabileşte prin regulament. Biroul
permanent se consideră constituit după numirea a cel puţin 3/4 din membrii lui.
Membrii Biroului permanent se numesc prin hotărârile fracţiunilor parlamentare, în
limitele numărului de locuri ce Ie revin. Hotărârile se prezintă preşedintelui şedinţei, care le
aduce la cunoştinţa Parlamentului.
Orice membru al Biroului permanent poate fi revocat prin hotărârea fracţiunii
parlamentare care l-a numit, adoptată cu votul majorităţii membrilor acesteia.
 Fracţiunile parlamentare sunt grupe de deputaţi, uniţi pe bază de afinitate politică.
Fracţiunile rezultă din reuniunea deputaţilor de aceeaşi orientare politică sau de orientări
diferite, dar care au găsit un consens asupra modalităţii de a se afla într-o fracţiune comună.
Regulamentul prevede (art.4) că fracţiunile se constituie în vederea formării organelor de
lucru şi organizării activităţii Parlamentului. Totuşi, interesul major al fracţiunilor este de
ordin politic, deoarece partidul care a câştigat locuri în Parlament încearcă să promoveze
politica ce ţine de Programul său, precum şi promisiunile date alegătorilor în cadrul campaniei
electorale. Deci crearea organelor de lucru ale Parlamentului şi organizarea activităţii este
numai o parte din activitatea fracţiunilor, cealaltă parte o constituie transpunerea în viaţă a
platformei sale politice prin intermediul mecanismului legislativ, deoarece aceasta i-a şi
antrenat în lupta pentru cucerirea puterii.
Conform Regulamentului, deputaţii pot constitui fracţiuni parlamentare alcătuite din 5
deputaţi, în bază de liste ale partidelor, organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale.
Deputaţii din partea partidelor, organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale care nu au
întrunit numărul necesar pentru a constitui o fracţiune parlamentară, precum şi deputaţii
independenţi se pot reuni pentru a constitui o asemenea fracţiune sau se pot afilia altor
fracţiuni parlamentare.
Acelaşi articol stipulează că în scopul realizării programelor electorale ale partidelor,
organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale, precum şi menţinerii configuraţiei
politice a Parlamentului, nu se admite formarea de noi fracţiuni, decât cele constituite.
Această interdicţie, totuşi, este o problemă discutabilă, întrucât asocierea în partide este un
drept fundamental al cetăţenilor, deci şi facultativ, parlamentarii sunt liberi să părăsească
propria formaţiune politică şi să se afilieze la alta sau să constituie propriul partid.
Aici apare o întrebare firească, în cazul în care un grup de deputaţi în număr mai mare
de 5, din unele motive au părăsit propriul partid, de ce trebuie să se afilieze la o altă
formaţiune, deci şi la un alt partid şi nu pot constitui propria formaţiune? Regulamentul spune
în scopul realizării programelor electorale ale partidelor, organizaţiilor social-politice şi
blocurilor electorale, precum şi menţinerii configuraţiei politice a Parlamentului şi credem că
nu are dreptate.
De fapt, ceea ce urmăresc cei care au adoptat Regulamentul este ținerea în supunere a
deputaţilor, deoarece este ştiut că cei care nu fac parte din fracţiuni sunt marginalizaţi. Este
adevărat, interzicerea de a constitui noi fracţiuni decât configuraţia politică a Parlamentului,
care a rezultat din alegeri, are şi un avantaj. Cu cât mai puţine fracţiuni vor fi în Parlament cu
atât mai mare va fi potenţialul lui lucrativ, diminuându-se disensiunile şi confruntările
politice. Acest avantaj, însă, nu poate fi obţinut prin suprimarea libertăţii deputaţilor de a crea
grupe de interes şi de a activa în comun, dacă ei vor dori. Oricum, o grupă de deputaţi, fie din
5 sau mai multe persoane, poate crea o fracţiune, neînregistrată, deci fără a avea priorităţile
pe care le are conform Regulamentului o fracţiune, în rest, nimeni nu le poate interzice
consfătuiri, coordonare de comportament, vot etc.
Comisiile permanente sunt organe interioare de lucru ale Parlamentului, înfiinţate pentru
efectuarea activităţii lui. Aceste comisii sunt permanente, deoarece sunt constituite în domenii
specializate şi activează neîntrerupt pe toată perioada mandatului. Numărul comisiilor,
denumirea, componenja numerică şi nominală a fiecărei comisii o stabileşte Parlamentul la
propunerea Biroului permanent. Şi la componenţa nominală a comisiilor permanente se ţine
cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor.
Preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii comisiilor permanente se aleg de Parlament, la
propunerea fracţiunilor parlamentare cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, în cazul în care
fracţiunile parlamentare nu ajung la un acord asupra componenţei uneia sau mai multor
comisii. Biroul permanent va propune, iar Parlamentul va hotărî, cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi, asupra candidaturilor propuse de fracţiunile parlamentare, respectându-se
principiul reprezentării proporţionale şi opţiunea personală a deputatului. Un deputat nu poate
fi membru în mai multe comisii, însă fiecare deputat este obligat să facă parte dintr-o comisie.
Totuşi, substantivul "obligat", poartă mai mult un caracter formal, deoarece neîndeplinirea
acestei cerinţe imperative nu atrage după sine sancţiuni. Deci, deputatul poate refuza de a fi
inclus în componenţa unei sau allei comisii, cât priveşte obligaţiile deputatului, deja au fost
arătate, ele se limitează la un şir de acţiuni legale de exercitarea mandatului care i-a fost
încredinţai de către alegători.
Comisiile permanente, în scopul organizării activităţii sale, constituie un birou compus
din preşedinte, vicepreşedinte şi secretar. Preşedintele comisiei pregăteşte ordinea de zi a
şedinţelor comisiei, stabileşte sarcinile membrilor comisiei şi ia decizii în toate problemele ce
vizează activitatea comisiei. Preşedintele examinează propunerile privind constituirea unor
subcomisii şi componenţa lor, reprezintă comisia în relaţiile ei cu Biroul permanent şi cu
celelalle comisii, exercită şi alte atribuţii legate de organizarea şi funcţionarea comisiei.
Funcţia de bază a comisiei permanente o constituie avizarea proiectelor de legi şi
propunerile legislative, efectuarea anchetelor parlamentare dacă este cazul. Comisiile pot
primi şi unele însărcinări din partea Preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Parlamentului cu
condiţia ca aceste însărcinări să ţină de activitatea directă a Parlamentului.
Comisia poale invita la şedinţele sale persoane interesate şi specialişti din partea unor
organe ale administraţiei publice sau organizaţii specializate în scopul de a primi informaţii,
avize, expertize necesare. La şedinţele comisiilor, de asemeni, au dreptul să participe
deputaţii care au făcui propuneri ce constituie obiectul dezbateri lor (autori de propuneri
legislative, de amendamente, membrii comisiilor speciale şi de anchetă etc.), precum, şi la
cererea preşedintelui comisiei, specialişti din Direcţia juridică a Aparatului Parlamentului şi
din secretariatul comisiilor permanente.
La deschiderea dezbaterilor proiectului de lege sau a propunerii legislative, preşedintele
comisiei numeşte unul sau mai mulţi raportori dintre membrii comisici. Aceste persoane
redactează raportul sau avizul, care va fi supus aprobării comisiei. Rapoartele şi avizele vor
cuprinde opinia majorităţii membrilor comisiei, precum şi părerile separate, dacă vor exista.
Pentru şedinţa Parlamentului vor fi prezentate numai rapoartele şi avizele aprobate de
comisie.
Comisiile parlamentare pot organiza şi şedinţe comune, care se desfăşoară conform
regulilor generale, stabilite de Regulament pentru comisii.
Comisiile permanente pot porni o anchetă, în cadrul competenţei sale privitoare la
activitatea desfăşurată de organele administraţiei publice. Pentru a porni ancheta, comisia va
prezenta o cerere scrisă, aprobată cu votul majorităţii membrilor săi, în care se vor enunţa
problemele ce formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare şi termenul în care
raportul comisiei urmează a fi prezentat Parlamentului. Cererea va fi supusă aprobării
Biroului permanent, care va comunica comisiei aprobarea sau respingerea acesteia.
În vederea desfăşurării anchetei, comisia permanentă dispune de dreptul de a invita orice
persoană care dispune de o calitate oficială pentru a da relaţii şi informaţii de care dispune.
Persoanele invitate pot refuza să dea informaţii numai în cazul în care acestea constituie un
sccret de stat. În acest caz comisia va informa Parlamentul care va lua o decizie în şedinţă
secretă. Evident, în procesul audierii, de la cel invitat nu pot fi cerute informaţii ce vizează
viaţa lui personală, deoarece aceasta este protejată prin normă constituţională, fiind un drept
fundamental al cetăţeanului. Prezenţa persoanelor care vor fi invitate la şedinţa comisiei sau a
Parlamentului este obligatorie.
Comisiile provizorii. Parlamentul, în afară de comisiile permanente, poate constitui
comisii speciale şi comisii de anchelâ. Aceste comisii au un caracter provizoriu şi sunt
instituite pentru efectuarea unei activităţi sau elucidarea unei probleme.
Comisii speciale. Comisiile speciale sunt constituite pentru elaborarea unui act
legislativ complex, pentru avizarea lui sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de
înfiinţare a comisiei respective. Actele legislative elaborate de comisia specială nu se mai
supun examinării altor comisii. Modul activităţii comisiei speciale va fi reglementat de
preşedintele acesteia cu condiţia respectării prevederilor Regulamentului.
Comisii de anchetă, la cererea unei fracţiuni parlamentare sau a unui grup de deputaţi,
ce constituie cel puţin 5 % din numărul deputaţilor aleşi, Parlamentul poale hotărî înfiinţarea
unei astfel de comisii, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi la şedinţă.
Comisia de anchetă poate cita ca martor orice persoană care dispune de informaţii
despre vreo faptă sau împrejurare, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun
mijloc de probă este obligată să le prezinte comisiei.

5. Sesiunile parlamentare.
Activitatea parlamentară, fiind perpetuă pe toată perioada mandatului, evident trebuie
dimensionată în timp. În acest scop Parlamentul se întruneşte într-un an două sesiuni
ordinare. Sesiunea de primăvară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
iulie. Sesiunea de toamnă începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
decembrie.
Şedinţele Parlamentului sunt deliberative cu participarea majorităţii deputaţilor aleşi.
Parlamentul se poate întruni şi în sesiuni extraordinare sau speciale, la cererea
Preşedintelui Parlamenlului, Preşedintelui Republicii Moldova sau a 1/3 din numărul
deputaţilor. Cererea se depune în scris Preşedintelui Parlamentului, indicându-se ordinea de
zi. În cazul acceptării cererii convocarea Parlamentului are loc în 3 zile de la data
înregistrării.
Sesiunile extraordinare pot fi convocate în perioada dintre sesiunile ordinare. Cazurile
în care se poate cere convocarea de urgenţă a Parlamentului nu sunt stipulate în Regulament,
însă e de la sine înţeles că în perioadele menţionate. Parlamentul poate fî convocat de
urgenţă numai în cazuri excepţionale sau extraordinare, cum ar fi: mobilizarea parţială sau
totală, instituirea stării de asediu sau de urgenţă, declararea stării de război şi în alte cazuri în
care este strict necesară intervenţia Parlamentului.
Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în plen, pe comisii şi în fracţiuni în baza unui
program.
Joi, ultima oră de lucru a Parlamentului, se consacră controlului parlamentar privind
activitatea executivului, prin intermediul întrebărilor şi interpelărilor.
Constituţia declară şedinţele Parlamentului publice, iar parlamentului i s-a permis prin
hotărâre să declare unele şedinţe închise. Regulament dezvoltă norma constituţională şi
stabileşte procedura desfăşurării şedinţelor închise: la cererea Preşedintelui Parlamentului,
a unei fracţiuni parlamentare, unui grup de deputaţi ce constituie cel puţin 15% din
numărul deputaţilor aleşi, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
O problemă, frecvent discutată, o constituie şi întrebarea dacă la şedinţele
Parlamentului, care sunt declarate publice de către Constituţie, poate participa orice
persoană? Evident, poate, însă. art.83 din Regulament, într-o formulă foarte evazivă, prevede
că la şedinţele publice ale Parlamentului pot participa diplomaţi, reprezentanţi ai mijloacelor
de informare în masă, precum şi atie persoane, în baza autorizaţiei serviciului de presă al
Parlamentului, în condiţiile stabilite de Biroul permanent.
Deputaţii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Parlamentului şi să se înscrie pe lista
de prezenţă până Ia începutul şedinţei. Deputatul care nu poate lua parte la şedinţă, din
motive independente de voinţa sa, va trebui să anunţe Biroul permanent, menţionând cauzele
care îl împiedică să participe.

6. Ordinea de zi.
Un indicator al eficienţei activităţii Parlamentului serveşte ordinea de zi, în care sunt
incluse problemele ce urmează a fi dezbătute în plenul şedinţelor. Ordinea de zi a şedinţelor
poate fi considerată ca un program de activitate ce oferă posibilitatea desfăşurării şedinţelor
în mod ordonat cu o fundamentare prealabilă a tot ce urmează a fi examinat şi dezbătut.
Ordinea de zi se întocmeşte de comun acord cu preşedinţii fracţiunilor parlamentare, de
către Biroul permanent, cu aprobarea ulterioară a Parlamentului, pentru o perioadă de 2
săptămâni. Biroul permanent pregăteşte ordinea de zi în prima jumătate a săptămânii
premergătoare perioadei pentru care se întocmeşte. Chestiunile care vor fi propuse pentru
înscrierea în ordinea de zi se transmit Biroului permanent cu cel puţin 10 zile înainte de
dezbaterea acestora în şedinţa Parlamentului, însă nu mai târziu decât ziua de vineri a
săptămânii premergătoare săptămânii în care Biroul permanent întocmeşte ordinea de zi, cu
excepţia cazurilor în care, prin lege, sau printr-o hotărâre specială a Parlamentului, se
prevede un alt termen.
Ordinea de zi cuprinde proiecte de legi, hotărâri, moţiuni, întrebări, petiţii şi alte
chestiuni propuse de Preşedintele R. Moldova, Guvern, Biroul permanent ori de deputaţi. La
cererea Preşedintelui R. Moldova. Biroul permanent, la întocmirea ordinii de zi, dă prioritate
mesajelor Preşedintelui R. Moldova adresate Parlamentului. La cererea Primului-minislru,
Biroului permanent înscrie cu prioritate pe ordinea de zi chestiunile privind acordarea votului
de încredere întregii liste a Guvernului şi programului lui de activitate pe durata mandatului,
precum şi proiectele de legi considerate de Guvern ca fiind prioritare.
Proiectele de legi şi hotărâri se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea
raportului comisiei permanente sesizate în fond. Ordinea de zi este supusă spre aprobare
Parlamentului în ultima zi din săptămâna de lucru ce precede perioada pentru care a fost
întocmită şi se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Modificarea ordinii de zi poate avea loc numai în prima şedinţă a săptămânii de lucru, la
cererea Biroului permanent, a unei fracţiuni parlamentare sau a unei comisii permanente.

Tema 2. Preşedintele R. Modova

1. Instituţia Şeful statului.
2. Alegerea Preşedintelui Republicii Moldova
3. Funcţiile Preşedintelui Republicii Moldova
4. Raporturile Şefului statului - Parlamentul

1. Instituţia Şeful statului.

Deoarece în uz cotidian această autoritate publică este întâlnită sub diferite denumiri:
instituţie prezidenţială, preşedinte al republicii, şef de stat este necesar să ştim dacă există
vre-o distincţie între ele.
Cuvântul prezident în limba română este ieşit din uz, fiind cândva împrumutat de la
francezi. Traducerea corectă este preşedinte, ceea ce semnifică o persoană care conduce un
organ de stat, o instituţie, o asociaţie, o şedinţă, o comisie.
Preşedinte este denumirea oficială a funcţiei de conducere a unui stat cu forma
republicană de guvernare. În acest sens, denumirea şef de stat, atestă aceleaşi lucru,
conducător de stat, fiind aplicabilă şi monarhului.
Deoarece Constituţia proclamă forma de guvernământ a Moldovei - republica, evident
că şi funcţia şefului de stat este denumită preşedinte.
Şeful Statului, în mod tradiţional, face parte din puterea executivă, cu toate că nu este
nominalizat astfel de Constituţia Republicii Moldova. Funcţiile şi atribuţiile pe care le
îndeplineşte atestă însă faptul, că Preşedintele împreună cu Guvernul exercită puterea
executivă, sau cu titlul propriu participă la exercitarea puterii de stat. Fiind ales prin vot
indirect de către Parlament, totuşi Preşedintele face parte din regimul reprezentativ şi de rând
cu Parlamentul este exponent al poporului, participă la exercitarea suveranităţii naţionale,
fiind investit cu funcţia executivă, dacă acceptăm clasificarea tripartită a funcţiilor.

2. Alegerea Preşedintelui Republicii Moldova

Conform modificărilor operate în Constituţie în mai 2000, R. Moldova s-a transformat
în republică parlamentară, alegerea Şefului statului fiind o misiune a Parlamentului, până
în anul 2016. Începând cu anul 2016, prin decizia Curții Constituționale, R Moldova a revenit
la modalitate directă de alegere a șefului de stat, acesta fiind ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Cerințele pentru candidatul la funcția de Șef al Statului:
În funcţia de Preşedinte al R. Moldova poate fi ales orice cetăţean al R. Moldova cu
drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul R.
Moldova nu mai puţin de 10 ani, posedă limba de stat şi întruneşte condiţiile prezentei
legi.
Este declarat ales candidatul care a întrunit cel puţin jumătate din voturile alegătorilor
ce au participat la alegeri.
Dacă nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al II-lea
tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în
primul tur.
Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi, cu condiţia că
numărul acestora e mai mare decât numărul voturilor exprimate împotriva candidatului.
Candidatul depune cel târziu la 45 de zile după alegeri - jurământul. Mandatul
Preşedintelui - 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. El poate fi prelungit, prin
lege organică: în caz de război sau de catastrofă.
Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decât
pentru cel mult două mandate consecutive.
Preşedintele se bucură de imunitate. Nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui, cu votul a cel puţin 2/3
din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de
judecată Curţii Supreme de Justiţie.
Calitatea de Preşedinte al R. Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte
funcţii retribuite.
 3. Funcţiile Preşedintelui Republicii Moldova
1. Funcţia de reprezentant al statului. Constituţie stabileşte că Preşedintele R.
Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării. Din această reglementare desprindem prima funcţie şi cea mai
importantă, căreia i-am atribuit titlul principal deoarece nu poate fi îndeplinită de altă
autoritate publică, fiind inerentă numai Şefului Statului.
Preşedintele reprezintă statul atât pe plan extern, cât şi pe plan intern. Pe plan extern,
poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate în numele R. Moldova şi le prezintă
spre ratificare parlamentului. Pe plan intern, prin orice activitate a Preşedintelui, ori măsură la
care participă, el reprezintă statul. Această funcţie nu este specifică Parlamentului sau
Guvernului, deoarece pe plan intern, Preşedintele Parlamentului sau Prim-Ministrul
reprezintă autorităţile respective.

2. Funcţia de garant al suveranităţii, independenţei naţionale, unităţii şi integrităţii

teritoriale. Este realizată pe două căi. În calitatea sa de reprezentant al stalului, Preşedintele ia
măsuri prin intermediul negocierilor atât pe plan extern cât şi pe plan intern, prin semnarea
diferitelor Pacte, Convenţii, Declaraţii, Memorandumuri pentru a nu admite lezarea
suveranităţii, independenţei, sau altfel spus, securităţii naţionale şi integrităţii teritoriale.
Constituţia (art. 87) atribuie Preşedintelui Republicii calitatea de comandant suprem al
forţelor armate. Practica demonstrează că această reglementare nu întotdeauna este înţeleasă
corect, considerând că conducerea forţelor armate este o funcţie permanentă a şefului statului.
Forţele armate include Armata Națională și Trupele de Carabinei. Nu poate fi vorba ca
Preşedintele să conducă aceste forţe ca funcţie proprie, deoarece cu aceste forțe conduc
miniştrii, membri ai guvernului şi evident, Preşedintele nu poate interveni în conducerea
operativă. De altfel, Constituţia (art.67) nici nu-i atribuie astfel de atribuţii. Preşedintele
(art.77 şi 87), preia conducerea forţelor armate, în condiţiile în care este ameninţată
securitatea naţională din exterior sau din interior
3. Funcţia guvernamentală. Ca şi Parlamentul, Preşedintele este abilitat cu unele
atribuţii ce ţin de funcţia guvernamentală. Constituţia (art.98) împuterniceşte Preşedintele,
după consultarea fracţiunilor parlamentare, să desemneze un candidat pentru funcţia de Prim-
ministru şi să numească Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Parlamentul din 2002 a abrogat art.83 care îi permitea Preşedintelui să participe la
şedinţele Guvernului şi să le prezideze, să consulte Guvernul în probleme urgente şi de
importanţă deosebită. Totuși, Preşedintele poartă o răspundere, cel puţin morală, faţă de
selectarea şi numirea fâcută şi în acest sens nu-i este interzis de a participa la şedinţele
Guvernului sau de a consulta membrii Guvernului în diferite probleme în urma negocierilor
pe care le poarta pe plan extern. Deci Preşedintele poate influenţa activitatea
guvernamentală, o dirija în mod indirect.
Tot în acest scop, art.84 permite Preşedintelui de a adresa Parlamentului mesaje cu
privire la principalele probleme ale naţiunii. Preşedintele conferă decoraţii şi titluri de
onoare; numeşte în funcţii publice; poate cere poporului să-şi exprime prin referendum voinţa
asupra problemelor de interes naţional, conferă grade superioare de calificare lucrătorilor din
procuratură, judecătorii şi altor categorii de funcţionare (art. 88).
Atribuţiile Preşedintelui privind realizarea funcţiei guvernamentale generează multe
discuţii, pornind de ia limitarea lor şi sfârşind cu majorarea volumului.
Analiza atribuţiilor Preşedintelui scoate în evidenţă faptul că el nu posedă împuterniciri
de a se implica direct în procesul de administrare, iar ceea ce îi oferă Constituţia sunt
posibilităţi suficiente pentru a-i permite realizarea cu succes a funcţiei cu titlul principal.
Iresponsabilitatea politică a Preşedintelui atestă faptul că Constituţia îl protejează, ca
reprezentant al statului, ca garant al suveranităţii de activităţi, care în unele condiţii greu de
prevăzut, ar putea să-i aducă prejudicii morale, ştirbindu-i din autoritatea obţinută acestuia.

4. Funcţia de control. Formele de control pe care le posedă Preşedintele sunt specifice

şi diferă de formele tradiţionale de control. În baza art.85 Preşedintele este abilitat cu dreptul
de a dizolva Parlamentul:
 în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a
legilor timp de 3 luni;
 în cazul în care nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de invenstiturâ;
Dizolvarea Parlamentului poate fi considerată o sancţiune aplicată de Preşedinte în
cazul unui anumit comportament. Pentru a aplica această sancţiune este necesar a verifica
condiţiile stabilite pentru aplicare.
Promulgarea legilor este un mecanism politico-juridic de echilibrare a puterilor şi în
acelaşi timp o formă de control asupra utilităţii şi legalităţii lor, permiţând Preşedintelui să
întoarcă spre reexaminare legile la care are obiecţii.
In cazul în care Preşedintele va stabili că actele emise de Guvern contravin legislaţiei, în
baza art.88 (lit.i) le va suspenda până la adoptarea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale.
 Preşedintele este investit şi cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (art. 25 din
Legea cu privire la Curtea Constituţională) în cazul în care va decide neconstituţionalitatea
unor acte juridice sau acţiuni ale Parlamentului.
In afară de formele de control nominalizate, în virtutea exercitării atribuţiilor de
reprezentant şi garant. Preşedintele este în drept să ceară orice informaţie, documente de la
orice autoritate publică, organ de stat, întreprindere, direct sau prin intermediul serviciilor
speciale, iar în cazul descoperirii unor încălcări, abateri să ceară repararea situaţiei, iar
vinovaţii să fie traşi la răspundere.
Ca şi Parlamentul. Preşedintele exercită control şi prin petiţiile cetăţenilor, conform
Legii cu privire la petiţii, fiind obligat să organizeze audierea cetăţenilor şi examinarea
petiţiilor.

4. Raporturile Şefului statului - Parlament

In dependenţă de complexitatea împuternicirilor de care dispun autorităţi publice, între
ele iau naştere anumite raporturi. Cât priveşte raporturile Şeful statului cu Parlamentul,
conform prevederilor Constituţiei, acestea au următorul conţinut:
Parlamentul
- în baza art.79 primeşte jurământul Preşedintelui
- poate prelungi mandatul acestuia prin lege organică. în caz de război sau catastrofă
(art.80)
- poate hotărî demiterea Preşedintelui (art.89)
- ascultă mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii (art.84)
- ratifică tratatele internaţionale încheiate (art.86)
- aprobă declararea mobilizării parţiale sau generale (art.87)
- aprobă resursele financiare ale aparatului preşedintelui şi le include în bugetul de stat
(art.95).
Şeful statului
- Convoacă Parlamentul - în cel mult 30 de zile de la alegeri
- dispune de iniţiativă legislativă (art.73) după consultarea fracţiunilor parlamentare,
desemnează un candidat la funcţia de Prim-ministru (art.98)
- poale lua parte la lucrările Parlamentului adresându-i mesaje cu privire la principalele
probleme ale naţiunii (art.84)
- prezintă parlamentului cererea de demisie (art.90)
- promulgă legile şi este în drept, în cazul în care are obiecţii, să le trimită. în termen de
cel mult două săptămâni, spre reexaminare (art.93).
- Dizolvă Parlamentul:
 în cazul imposibilităţii formării Guvernului, dacă Parlamentul nu a acceptat
votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare
şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură
 a blocării procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni, precum şi în
cazurile în care acesta nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen
de 45 zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură (art.85).
O analiză atentă a acestor raporturi pune în evidenţă faptul că competenţele de care
dispun autorităţile respective ar fi suficiente pentru bunul mers al treburilor în stat, însă,
situaţia este de altă natură. În 1999 Şeful statului fiind în conflict cu Parlamentul, a propus
acestuia instituirea republicii prezidenţiale ca formă de guvernare, acordându-i dreptul de a
numi şi revoca Guvernul fără concursul Parlamentului, practic subordonându-l. Ca rezultat
Parlamentul a manifestai altă ambiţie politică, trecând R. Moldova în rândul republicilor
parlamentare.
Este importantă analiza obiecţiilor ce se referă la atribuţiile Preşedintelui RM privind
participarea la formarea Guvernului, la remanierile guvernamentale sunt neînsemnate şi se
reduc doar la legiferarea formală a unor acţiuni la propunerea Prim-ministrului.
Preşedintele nu dispune de instrumente constituţionale necesare pentru a influenţa
politica promovată de Guvern în diferite domenii, precum şi asupra actelor adoptate de
Guvern.
În virtutea faptului că Prim-ministrul poartă răspundere politică privind activitatea
Guvernului, este necesar să evidenţiem următoarele:
1. Guvernul este un organ colegial, selectat sau acceptat de Prim-ministru (echipa sa)
după calităţile profesionale, unitatea de opinii sau de convingeri ale acestora asupra
programului de guvernământ cu scopul de a-l transpune în viaţă.
2. Echipa Guvernului se constituie în funcţie de direcţiile principale ale programului
de guvernământ acceptat de Parlament, care prin el îşi materializează promisiunile electorale.
Guvernul, primind învestitura, îşi asumă responsabilitatea politică pentru realizarea
programului.
3. Dat fiind faptul că Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului privind
realizarea programului de guvernământ şi Parlamentul este responsabil de realizarea acestuia
în fața celor care l-au ales, responsabilitatea lui fiind de ordin moral care poate interveni la
următoarele alegeri.
În situaţia dată nu poate fi vorba de înzestrarea Preşedintelui cu dreptul de revocare şi
numire pe unii membri ai Guvernului la propria lui discreţie deoarece:
* s-ar întrerupe legătura logică între echipă şi program;
* echipa, între timp, ar putea fi schimbată totalmente fără concursul Prim-ministrului,
acesta pomenindu-se ”al său printre străini”.
Parlamentul, ca autoritate ce acordă votul de înciedere şi acceptă responsabilitatea
politică a Guvernului, s-ar substitui în drepturi cu Preşedintele, faţă de care Guvernul nu-şi
asumă responsabilitatea politică, din simplu motiv că şi Preşedintele şi Guvernul reprezintă
puterea executivă. Implicarea Preşedintelui în activitatea de guvernare ar trebui să atragă
după sine responsabilitatea politică pentru consecinţele realizării programului, ceea ce nu
prevede nici un sistem de guvernământ.
La întrebarea al cui om de încredcre trebuie să fie Prim-minisirul, al Preşedintelui ţării
sau al Parlamentului răspunsul este următorul - al formaţiunii politice (alianţei politice) sau al
autorităţii care şi-a asumat responsabilitatea pentru guvernarea statului. Această autoritate
este Parlamentul, iar responsabilitatea şi-o asumă partidul majoritar sau coaliţia parlamentară
care a creat executivul. Programul de activitate al Guvernului acceptat de către Parlament
este de fapt materializarea promisiunilor electorale a celor care au câştigat alegerile şi au
constituit Guvernul, altfel devine un nonsens alegerile cu alternativă de candidaţi.
Cum se explică însă, conţinutul art.98 din Constituţie în baza căruia Preşedintele,
după consultarea fracţiunilor parlamentare desemnează un candidat pentru funcţia de
Prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament?
În primul rând, această atribuţie Şeful Statului o deţine în conformitate cu principiul
separării, echilibrului puterilor, ca mediator între puterile statului, atribuţie pe care legiuitorul
nu a înscris-o expres în textul Constituţiei, dar care se subînţelege1. Art.85 care
reglementează dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte pune la dispoziţia Preşedintelui
posibilităţi de a aplica sancţiuni asupra legislativului dacă, acesta din diferite motive nu va fi
în stare să investească echipa guvernamentală.
E de înţeles, Preşedintele, în mod normal, trebuie să desemneze la funcţia de Prim-
ministru candidatura susţinută de majoritatea parlamentară, în cazul în care această
majoritate nu este constituită. Preşedintele trebuie să negocieze cu fracţiunile parlamentare
asupra unei candidaturi sau să propună consecutiv toate candidaturile, iar dacă acestea nu vor
putea forma Guvernul, Preşedintele va aplica prevederile art.85 din Constituţie, dizolvând
Parlamentul.
 Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru atrage după sine imediat problema
constituirii echipei. Şi aceasta este o problemă dificilă, mai ales în statele care se află în
perioadele de tranziţie, în acest sens fiind stabilite diferite modalităţi.

Tema 3. Guvernul.
1. Guvernul. Investirea Guvernului
2. Funcţiile Guvernului
3. Competenţele Guvernului
4. Structura Guvernului
5. Raporturile Parlament - Guvern

1. Guvernul. Investirea Guvernului

Al doilea component în structura puterii executive este Guvernul, indiferent de forma de
guvernământ a statului, prezidenţială, semi-prezidenţială sau parlamentară. Guvernul
reprezintă componentul de bază al puterii executive, deoarece lui îi revin cele mai importante
atribuţii în realizarea funcţiei de implementare a legilor. Pentru ca legea să poată fi executaîă.
este nevoie de a organiza executarea ei, de a pregăti cadrul material - financiar.
organizaţional. metodic. De exemplu, pentru a aduce laîndeplinire. legea cu privire fa
învăţământeste nevoie de şcoli, licee, colegii, universităţi, care trebuie dotate cu mobilă,
inventar, materiale didactice clc.. apoi sunt necesare programe de pregătire a specialiştilor,
studenţi, profesori, burse, salarii ete. ete.
Organizarea implementării legilor revine Guvernului. în acest scop el este investit cu
anumite funcţii cu caracter de putere, deoarece fiind adoptat cadrul necesar organizatoric
pentru executarea legii el devine obligatoriu. Astfel, puterea executivă o vom defini ca pe o
activitate de organizare a implementării legilor, materializată în acte administrative cu
caracter normativ sau nenormativ, obligatorii pentru toţi subiecţii raporturilor de drept în
scopul executării legilor.
Constituţia republicii nu formulează o definiţie a naturii juridice a Guvernului, cum de
exemplu defineşte Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate
legislativă a statului. Constituţia porneşte de la fixarea roiului Guvernului (art.96). stabilind
că acesta asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. Corelând această funcţie cu principiul separării puterilor în
stat, cu rolul Guvernului în exercitarea puterii executive. vom defini Guvernul ca organul
central a!puterii executive care asigură realizarea politicii interne şi externe a statului,
organizează realizarea administraţiei publice pe întregul teritoriu al ţării şi în toate
domeniile de activitate supuse reglementării legii.
La acestea considerăm să aducem unele explicaţii. Deoarece, conform Constituţiei (art.96),
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a stalului şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice, trebuie să înţelegem că Guvernul este parte integrantă a
puterii cxecutive, iar asigurarea politicii interne şi externe a statului are loc prin organizarea
executării legilor, deoarece Parlamentul stabileşte direcţiile principale ale politicii interne şi
externe a statului (ari. 66 lit. d)). Dar credem că aceasta este puţin spus privind activitatea
Guvernului, dat fiind faptul că funcţia lui este mai largă decât organizarea executării,
deoarece conform art.96 din Constituţie exercită conducerea generală a administraţiei
publice, iar conform alin. 2 al aceluiaşi articol. în exercitarea atribuţiilor se conduce de
programul său de activitate, acceptat de către Parlament.
Trebuie să spunem că acest program de activitate nu este altceva decât Programul naţional
de guvernare in care sunt materializate programele partidelor de guvernare. Acest program,
evident conţine direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului, care se realizează
nu numai prin activitate de organizare a executării dar şi a administrării domeniului public
prin intermediul administraţiei a cărei conducere generală o exercită.
Procedura de investire a guvernului este fixată în art.98 din Constituţie, care prevede că
Şeful stalului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, desemnează un candidat pentru
funcţia de Prim-ministru. Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere. în termen de 15
zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a
întregii liste a Guvernului. Programul de activitate şi lista Guvernului se discută în şedinţa
Parlamentului după care se acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor. în
baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele R. Moldova numeşte Guvernul.
După cum putem observa, procedura investirii Guvernului cuprinde patru etape:
1. Desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru.
2. Solicitarea de către candidatul la funcţia de Prim-ministru a votului de
încredere.
3. Dezbaterea Programului în şedinţa Parlamentului şi acordarea votului de
încredere.
4. Numirea Guvernului de către Preşedintele republicii.
Prima etapă am descris-o anterior, la capitolul despre atribuţiile Şefului statului. Vom
adăuga la cele spuse că Şeful statului are sarcina de a constitui o majoritate parlamentară care
va susţine candidatura selectată. Acest lucru este foarte important deoarece consensul privind
candidatura Prim-ministrului va asigura stabilitate Guvernului şi îi va permite o activitate
eficientă.
Etapa următoare este solicitarea de către candidatul la funcţia de Prim-ministru a
votului de încredere. Ea este definitorie în selectarea candidaturii, deoarece la această etapă
au loc consultări politice cu fracţiunile, comisiile parlamentare, privind programul de
activitate şi viitoarea listă a membrilor Guvernului. Această consultare nu poate depăşi
termenul de 15 zile, perioadă în care candidatul la funcţia de Prim-ministru trebuie să
convingă parlamentarii înainte de procedura votării că programele electorale sau unele părţi
din ele, ale partidelor care vor acorda vot de încredere, au fost luate în considerare, şi se
conţin în Programul de activitate.
Etapa a treia începe cu dezbaterile programului de activitate la şedinţa Parlamentului pe
parcursul cărora deputaţii, reprezentanţii fracţiunilor îşi expun părerile pe marginea
programului şi a listei de miniştri. Dezbaterile se finalizează cu votarea programului şi a listei
miniştrilor care se consideră că au obţinut încrederea dacă au votat pro majoritatea
deputaţilor. în cazul în care nu s-a acumulat numărul de voturi necesare, se consideră că votul
de încredere nu s-a acordat şi şeful statului trebuie să preia procedura investirii de la început.
In ultima etapă. Şeful statului, conform art.98, numeşte prin Decret prezidenţial
Guvernul. Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către nienibrii
lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova, după care Guvernul îşi începe activitatea privind
realizarea Programului.
Investirile guvernului cuprind o problemă majoră cu cai c s-a confruntat Republica
Moldova în repetate rânduri. Este vorba de algoritmul politic în componenţa Guvernului.
Vom menţiona că algoritmul, fiind o prescripţie clară şi precisă de ordin matematic, stabileşte
uncie reguli stricte în exccutarea unor acţiuni. Algoritmul politic este şi el o prescripţie clară
şi precisă, stabilită de partidele politice, privind numărul de persoane care trebuie să le
reprezinte în anumite organe.
Este firesc, că funcţiile politice din stat sunt ocupate de reprezentanţii formaţiunilor
politice care se află la guvernare, deoarece aceasta este chint-esenţa partidului politic, de a
veni la guvernare pentru a-şi realiza programul, prin intermediul persoanelor cunoscute şi în
care au încredere deplină. Ar fi un nonsens, dacă am admite cazul în care partidele politice
care au câştigat alegerile, în funcţii politice ar numi sau alege unele persoane care nici nu fac
parte din formaţiuni politicc şi nici nu le simpatizează, ba mai mult. nici nu sunt de acord cu
politica pe care o promovează.
De o altă natură este cazul în care algoritmul e fetişizat, flecare partid din parlament
vrea cu orice preţ să fie reprezentat în Guvern, sâ conducă prin reprezentanţii săi ministerele
sau serviciile respective, ba mai mult. să-şi întărească poziţiile în faţa alegătorilor în
viitoarele scrutine prin intermediul structurilor puterii. Practica internaţională cunoaşte
diferite modalităţi de constituire a echipelor guvernamentale, printre care vom evidenţia:
• dintr-un singur partid care îşi asumă responsabilitatea pentru guvernare

• din mai multe partide care constituie o alianţă sau coaliţie

• din reprezentanţii luluror partidelor din parlament şt posibil ai unora din opoziţia
extraparlamentară, constituind un guvern al concilierii naţionale.
Alegerea unei modalităţi depinde de mai mulţi factori: politici, sociali, economici, de
scopurile pe care şi le propune statul şi de rezultatele realizării lor la diferite etape.
Cât priveşte R. Moldova, în unele cazuri s-a ajuns chiar la absurditate, când unii
miniştri, înainte de a executa instrucţiunile sau indicaţiile Şefului statului sau a Prim-
ministrului consultau opinia partidului şi dacă aceasta nu coincide refuza executarea. Aceste
situaţii sunt în contradicţie vădită cu separarea puterilor în stat, cu rolul pe care îl joacă
puterea executivă în aplicarea legilor statului, cu responsabilitatea executivului în faţa
legislativului pentru acţiunile sale, cu responsabilitatea personală a miniştrilor, atât de ordin
disciplinar, cât şi material, administrativ, penal, pentru prejudiciile aduse statului.

2. Funcţiile Guvernului

Funcţiile Guvernului

I. Funcţii principale II. Funcţii secundare

1. Funcţia guvernamentală -
asigură realizarea politicii interne şi 1. Funcţia de
externe a statului. control

2. Funcţia de administrare - exercită

conducerea generală a administraţiei a. General b. Specializat
publice
 I. Funcţii cu titlul principal.
1. Funcţia guvernamentală. Deja am explicat conţinutul funcţiei executive şi rolul
Guvernului în realizarea ei, însă, ar fi insuficient să spunem că activitatea Guvernului se
limitează doar la aceasta, că el este preocupat numai de organizarea executării. Este adevărat,
organizarea executării este tot atât de importantă ca şi funcţia legislativă deoarece, fără ultima
ea ar fi moartă. Activitatea Guvernului însă, este cu mult mai amplă, multilaterală şi numai
într-un sens foarte larg am putea-o încadra în organizarea executării.
Funcţia guvernamentală, cu titlul secundar pentru Parlament şi Preşedinte, este o
funcţie cu titlul principal pentru Guvern, de unde i se trage şi denumirea. De exemplu,
conform Legii cu privire la Guvern (art.3), el elaborează concepţia dezvoltării social-
economice a republicii, programul şi mecanismul trecerii la economia de piaţă.
Bineînţeles, un rol important în această problemă îl are Parlamentul, însă el aprobă
direcţiile principale ale politicii interne şi externe, legiferându-le şi devenind astfel
obligatorii. Important însă, este să reţinem că Guvernul elaborează concepţia, deci el este
acela care stabileşte proiectul viitoarei activităţi guvernamentale a statului.
2. Funcţia de administrare. Chiar dacă Constituţia nu nominalizează Guvernul ca
organ al administraţiei publice, aceasta nu înseamnă că el nu are această calitate. Deoarece
art. 96 fixează reglementarea precum că Guvernul exercită conducerea generală a
administraţiei publice, el se află în fruntea organelor care constituie administraţia publică.
A administra înseamnă ceva mai mult decât a organiza executarea. Într-un sens larg se
poate înţelege că administraţia publică este cuprinsă în funcţia executivă, însă, la o analiză
mai atentă vom observa că ea depăşeşte activitatea de organizare a executării. Este adevărat,
administrarea domeniului public trebuie să aibă loc în cadrul stabilit de lege şi activitatea de
administrare ţine atât de organizarea exccutării, cât şi de executarea concretă, însă executarea
concretă a legii nu mai este o funcţie, ci o obligaţie a tuturor, inclusiv a Guvernului. Funcţia
de administraţie cuprinde activitatea tuturor serviciilor publice, destinate să asigure
satisfacerea intereselor generale, uzând în acest scop, de prerogative specifice puterii publice.
De altfel, ministerele sunt organe de administraţie publică centrală de specialitate, având
fiecare un domeniu de prestare a serviciilor publice, prin intermediul cărora traduc în viaţă
politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile încredinţate şi sunt
responsabile de activitatea lor.
II. Funcţii secundare
1. Funcţia de control. Fiind încadrat în structura puterii executive, Guvernul, ca şi alte
autorităţi publice, este înzestrat şi cu această funcţie, care are un caracter specific şi care
poate fi divizat în control de ordin general şi specializat.
Controlul de ordin general se efectuează în baza prevederilor constituţionale şi este
limitat. Guvernul, ca şi alte autorităţi publice, poale sesiza Curtea Constituţională, privind
neconstituţionalitalea legilor sau Decretelor Preşedintelui Republicii. Conform art. 19 alin.4
din Legea cu privire la Guvern, aceasta suspendă şi contestă hotărârile organelor de
administraţie publica locală, dacă ele contravin Constituţiei şi altor legi ale republicii. Şi
Guvernul, ca şi alte autorităţi publice, este obligat să organizeze audienţa cetăţenilor şi să
examineze petiţiile venite pe adresa sa, exercitând astfel controlul prin petiţii.
Cât priveşte controlul specializat, el este prevăzut de arl.23 din Legea cu privire la
Guvern, care prevede că Guvernul exercită controlul permanent asupra activităţii
ministerelor, departamentelor şi a altor organe subordonate lui. Această formă de control o
mai putem numi control ierarhizat, deoarece Guvernul. aflându-se în vârful piramidei
organelor de administraţie publică, este obligat să verifice activitatea tuturor componentelor
piramidei.

3. Competenţele Guvernului.
Legea cu privire la Guvern (art.3), dezvoltând prevederile Constituţiei, stabileşte
direcţiile principale ale activităţii Guvernului. Nu este o reglementare reuşită, deoarece
articolele 10-17 ale Legii stabilesc şi concretizează competenţa Guvernului în diferite
domenii, cum ar fi: domeniul dezvoltării sociale, învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii,
domeniul economiei, domeniul muncii şi salarizării, domeniul ştiinţei şi tehnicii, domeniul
asigurării securităţii şi capacităţii de apărare a ţării, domeniul politicii externe. O deosebire
substanţială între acestea nu există, toate sunt importante.
În fond, direcţiile principale de activitate sunt stabilite de Constituţie prin care se spune
că Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea
generală a AP.
Dacă totuşi am încerca să stabilim direcţiile principale ale activităţii Guvernului, în baza
prevederilor Constituţionale şi a Legii cu privire la Guvern, am putea face următoarea
grupare:
1. Privind asigurarea executării legilor.
2. Privind elaborarea proiectelor de legi. În domeniile principale de activitate ale
Guvernului este fixată atribuţia de a elabora proiecte de legi. Art.73 din Constituţie acordă
dreptul la iniţiativă legislativă numai Parlamentului, Preşedintelui Republicii şi Guvernului.
Dintre aceşti trei subiecţi nominalizaţi. Guvernul este acela care utilizează sau trebuie să
utilizeze acest drept cel mai frecvent, deoarece pentru realizarea Programului naţional de
guvernare el are nevoie de un cadru legislativ adecvat.
3. Privind desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale. Sfera
problemelor economice, financiare şi sociale este una din cele mai importante asupra căreia
Guvernul concentrează cea mai mare parte din activitatea sa.
4. Privind securitatea naţională, ordinea de drept, şi protejarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Guvernul are importante misiuni privind realizarea acestor direcţii de
activitate. Instrumente importante pentru a garanta securitatea naţională, ordinea de drept le
reprezintă ministerul securităţii naţionale, ministerul de interne şi ministerul apărării.
Guvernul, prin intermediul acestor structuri, ia măsuri în vederea asigurării securităţii statului,
pazei frontierelor de stat, a teritoriului republicii, exercită conducerea generală a construcţiei
Forţelor Armate, asigurării capacităţii de apărare, exercită conducerea generală a protecţiei
civile, adoplă un complex întreg de măsuri pentru ocrotirea ordinii publice.
5. Privind asigurarea politicii externe. Această direcţie a activităţii Guvernului
izvorăşte din prevederile art.96 şi îl obligă să ia măsuri cu privire la negocierea de tratate,
acorduri şi convenţii internaţionale. Această activitate este împărţită cu Şeful Statului, care
semnează acordurile şi convenţiile negociate. Atunci când acordul internaţional priveşte o
materie ce ţine de competenţa Guvernului, acestea se încheie direct de către Guvern. Unele
acorduri internaţionale, cu avizul preventiv al Guvernului, pot fi încheiate şi de ministere sau
de alte autorităţi ale administraţiei publice.
6. Privind conducerea administraţiei publice. Guvernul, fiind cel care, conform
prevederilor Constituţiei, exercită conducerea generală a administraţiei publice, evident este
în fruntea sistemului administraţiei pe care îl conduce. Cât priveşte organele de administrare
publică locală care fac parte din sistemul de administrare publică, dar activează autonom,
Guvernul coordonează activitatea acestora în vederea traducerii în viaţă a politicii de stat în
diferite domenii, administrează împreună obiectivele şi ramurile de importanţă statală. Deci,
cu administraţia publică locală Guvernul se află în relaţii de colaborare şi nu de subordonare,
însă Guvernul păstrează dreptul de control privind activitatea ei prin intermediul prefectului.

4. Structura Guvernului.
În linii generale, structura Guvernului este stabilită de Constituţie (art.97):
Prim-ministrul, vice-prim-ministru, miniştrii, şi alţi membri stabiliţi de lege
organică.
 Componenţa numerică a Guvernului este stabilită de Legea cu privire la Guvern, care în
dependenţă de diferite partide care vin la guvernare, măreşte sau micşorează numărul
ministerelor în dependenţă de mai mulţi factori.
Ministerele sunt organele centrale de specialitate ale statului. Ele sunt conduse de
miniştrii care poartă răspundere personală pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama lor.
Art. 107 din Costituţie, nominalizează în calitate de organe ale administraţii publice
centrale de specialitate - ministerele care sunt împuternicite să traducă în viaţă politica
guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui, să conducă domeniile încredinţate care sunt
responsabile de această activitate. Aceste organe fac parte din administraţia publică centrală şi
sunt specializate pe domenii.
Art-21 din Legea cu privire ia Guvern stabileşte că ministerele sunt conduse de către un
ministru, care poartă răspundere personală pentru sarcinile puse în seama lor. În
exercitarea conducerii ministerului, ministrul emite instrucţiuni, regulamente. Prin
instrucţiuni şi regulamente se stabilesc regulile generale de conduită în domeniul de
competență al ministerului pentru organele şi unităţile subordonate. În unele cazuri,
instrucţiunile pot fi emise de comun acord cu alte ministere sau cu un organ interesat.
Prezidiul Guvernului. Pentru organizarea activităţii interne a Guvernului Legea
prevede constituirea prezidiul din care fac parte: Prim-ministrul, vice-prim-miniştrii şi
ministrul justiţiei.
Prezidiul nu este un organ decizional, nu adoptă acte juridice, administrative fiind
consultativ al Prim-ministrului. care acţionează din împuternicirile mai mult un organ şi în
numele Guvernului, fiind abilitat numai cu funcţii de organizare internă, ceea ce cuprinde
unele operaţiuni administrative în vederea informării, organizării şi funcţionării Guvernului.
Prim-ministrul Republicii Moldova. Prim-ministrul republicii are misiunea de a conduce
Guvernul şi coordonarea activităţii membrilor acestuia. în scopul realizării acestei misiuni,
Prim-ministrul dispune de următoarele atribuţii:
1) prezidează şedinţele Guvernului şi ale Prezidiului lui
2) în cazuri excepţionale ia decizii în problemele conducerii R. Moldova în limitele
competentei Guvernului şi informează despre aceasta Guvernul la şedinţa lui ordinară
3) asigură colegialitatea în activitatea Guvernului
4) formează Guvernul şi propune componenta lui în modul stabilit
5) acordă împuterniciri pentru negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale ale R.
Moldova;
În cazul în care Prim-ministrul este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile,
Preşedintele R. Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru
interimar. Interimatul încetează dacă Prim-ministru preia activitatea în Guvern.
Vice-prim-miniştrii, conform legii, înfăptuiesc în conformitate cu obligaţiile lor
coordonarea activităţii ministerelor, departamentelor şi a celorlalte organe din subordonarea
Guvernului, exercită controlul asupra activităţii lor şi le dau în mod operativ indicaţii pentru
asigurarea îndeplinirii hotărârilor, ordonanţelor şi dispoziţiilor Guvernului şi soluţionării altor
probleme ale activităţii lor; examinează în prealabil propunerile şi proiectele hotărârilor,
ordonanţelor, prezentate de Guvern.
Membrii Guvernului. Membrii Guvernului poartă răspundere pentru sferele de
activitate ce le-au fost încredinţate şi pentru activitatea Guvernului în ansamblu; participă la
examinarea chestiunilor în cadrul şedinţelor Guvernului şi ale Prezidiului său; pot prezenta
Guvernului propuneri cu privire la examinarea chestiunilor ce țin de competenja lor, pot iniţia
elaborarea unor hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului:
Ministrul nu este în drept:
1. să deţină oricare altă funcţie în organele autorităţilor publice centrale şi locale
2. să se încadreze în organele de conducere a unităţilor comerciale
3. să practice activitate de întreprinzător personal sau prin terţe persoane
4. să deţină o altă funcţie retribuită, cu excepţia activităţii ştiinţifico-pcdagogice
Funcţia de membru al Guvernului şi împuternicirile membrului Guvernului încetează în
cazul demisiei, revocării, incompatibilităţii funcţiei sau decesului.
Cancelaria de stat. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova este aparatul de lucru al
Guvernului, creat în baza Legii cu privire ia Guvern în scopul organizării şi asigurării
direcţiilor de activitate a puterii executive în domeniul politicii interne şi externe a statului,
pregătirii unor materiale analitice, informative şi altor materiale, elaborării propunerilor
corespunzătoare întru realizarea dreptului de iniţiativă legislativă şi Programului de activitate
a Guvernului.
În scopul consultării Prim-ministrului, vice-prim-miniştrilor şi miniştrilor în problemele
generale de administrare a statului şi economiei, în componenţa Cancelariei de stat
funcţionează servicii şi secţii în care activează consultanţi.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii.

8. Raporturile Parlament - Guvern

RAPORTURILE PARLAMENT - GUVERN
Parlamentul R. Moldova dispune de importante mecanisme de influenţă asupra
activităţii Guvernul:
♦ acordă votul de încredere asupra programului de activitate şi a întregii liste a
Guvernului (art.98)
♦ poate cere informaţii şi documente necesare (art. 104)
♦ poate solicita prezenta membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului (art. 104)
♦ Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebări şi
interpelări formulate de deputaţi (art. 105)
♦ retrage încrederea acordată Guvernului la propunerea a cel puţin 1/4 din deputaţi (art.
106).
După cum putem observa, în afară de acordarea votului de încredere, celelalte acţiuni
constituie funcţii de control ale Parlamentului asupra activităţii Guvernului. Controlul
parlamentar este efectuat direct, adică prin mijloace proprii, şi indirect.
Controlul direct poate fi exercitat:
de parlament în întregime, examinând informaţii ale Guvernului (art. 104)
audiind mesaje, informaţii, rapoarte ale Şefului stalului (art. 84)
controlul efectuat de comisiile permanente, fracţiunele parlamentului sau de deputaţi
prin intermediul întrebărilor şi interpelărilor (art. 105)
controlul efectuat prin dreptul deputaţilor de a cere Guvernului prezentarea diferitelor
documente, informaţii (art. 104).
Controlul indirect poate fi efectuat prin:
 controlul efectuat de Curiea de Conturi (art. 133)
 controlul efectuat de Avocaţii Parlamentului
 controlul efectuai prin însărcinări speciale acordate unor autorităţi.
Parlamentul exercită de asemenea controlul asupra activităţii Guvernului şi a altor
autorităţi publice prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor. Această formă de control este foarte
importantă, deoarece în dependenţă de informaţia primită, pot fi generate şi celelalte forme de
control, deja menţionate.
Astfel, art. 108 din Regulament fixează pentru ziua de joi a fiecărei săptămâni, în ultima
oră de lucru a Parlamentului, exercitarea controlului asupra activităţii Guvernului prin
întrebări şi interpelări. Modul de folosire a timpului afectat întrebărilor şi interpelărilor, la
propunerea preşedintelui şedinţei, este stabilit de către deputaţi cu majoritatea de voturi.
Fiecare deputat poate adresa membrilor Guvernului întrebări, care sunt înregistrate de
către secretariatul şedinţei şi transmise persoanelor sau organelor cărora acestea sunt adresate.
Cei întrebaţi vor răspunde imediat la fiecare întrebare sau vor cere un răgaz pentru a pregăti
răspunsul pe care sunt obligaţi să-l prezinte la o şedinţa următoare, dar nu mai târziu de
următoarea zi de joi. Deputatul care a solicitat întrebarea poate preciza dacă doreşte să
primească răspunsul în scris sau oral. La fiecare şedinţă fiecare deputat poate adresa cel mult
două întrebări. Dacă deputatul nu este satislăcut de răspunsul primit, el dispune de dreptul la
replică în decurs de cel mult 3 minute.
Interpelările, practic sunt aceleaşi întrebări, dcoarece au acelaşi scop, însă forţa lor
juridică este mai mare dccât a unei simple întrebări. Interpelarea se adresează numai în scris,
precizându-se obicctul acesteia. Interpelările se înregistrează în ordinea prezentării, se
afişează în sala de şedinţe. Regulamentul prevede că pe marginea dezbaterilor în legătură cu
interpelarea Parlamentul adoptă o moţiune.
Cea mai severă sancţiune care poate fi aplicată în urma controlului exercitat îl constituie
moţiunea de cenzură, care exprimă poziţia Parlamentului într-o anumită problemă de politică
internă sau externă.
Moţiunea de cenzură asupra activităţii Guvernului poate fi iniţiată de cet puţin 1/4 din
numărul deputaţilor aleşi, iar moţiunea privind alte probleme - de cel puţin 15 deputaţi).
Parlamentul poate adopta o moţiune de cenzură Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor prin vot secret. În acest caz Primul-ministru va prezenta, în termen de cel mult 3
zile, Preşedintelui R. Moldova, demisia Guvernului.
Votarea moţiunii de cenzură Guvernului iniţiată de cel puţin 1/4 din numărul deputaţilor
nu poate avea loc decât după 3 zile de la data prezentării moţiunii şi aducerii ei la cunoştinţa
Guvernului. Moţiunea de cenzură se adoptă în modul prevăzut la art. 101 alin.(3) al
Regulamentului Parlamentului.
In cazul în care moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii care au semnat-o nu vor
putea iniţia, în cadrul aceleiaşi sesiuni, o nouă moţiune în aceeaşi problemă. Un deputat nu
poate semna concomitent mai multe moţiuni în aceeaşi problemă.
Moţiunea trebuie să fie motivată, ea se depune la Preşedintele Parlamentului, în cursul
şedinţelor publice.
După primirea moţiunii, Preşedintele Parlamentului o comunică de îndată Guvernului şi
o aduce la cunoştinţa deputaţilor prin afişare în sala de şedinţe. Moţiunea de cenzură
Guvernului se supune dezbaterii în termen de 3 zile, iar celelalte moţiuni - în termen de 6 zile
după înregistrare. Preşedintele Parlamentului stabileşte data dezbaterii, înştiinţând Guvernul
în acest sens.
După începerea discutării moţiunii, deputaţii nu-şi pot retrage semnăturile. La moţiunile
prezentate nu pot fi propuse amendamente.
 Cât priveşle instrumentele puse în mâna Guvernului pentru a influenţa legislativul
sunt şi ele eficiente, printre care:
 dreptul de a participa la lucrările sesiunilor Parlamentului cu exprimarea
opiniilor pe marginea chestiunilor examinate (art.8 din Legea cu privire la Guvernul
republicii)
 angajarea răspunderii
 demisia.
Prim-ministrul şi membrii Guvernului au dreptul să participe la lucrările sesiunilor
Parlamentului, la şedinţele comisiilor şi să-şi expună opiniile pe marginea chestiunilor
examinate. In caz de necesitate, participarea membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului
este obligatorie.
Cât priveşte angajarea răspunderii, acesta este un institut nou, adoptat de către
Parlament în luna mai 2002 prin modificare Constituţiei. Astfel Guvernul îşi poate angaja
răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală
sau unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege, a fost votată
în condiţiile articolului 106. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se
consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru
Guvern.
Deci, raporturile care ar trebui să se stabilească între Parlament şi Guvern trebuie să fie
următoarele:
1) Raporturi de colaborare care se manifestă în mod deosebit cu ocazia elaborării legii.
2) Raporturi ce se încheagă în procesul de informare a Parlamentului de către Guvern
şi de către celelalte organe ale administraţiei publice.
3) Raporturi prin intermediul cărora se realizează funcţia de control a Parlamentului
asupra activităţii
 Tema 4. Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul I.

1. Principiile de organizare şi de funcţionare a administraţiei publice locale

2. Autorităţile deliberative la plan local - Consiliile locale
 Structura internă a consiliului local.
 Atribuţiile consiliului.
 Funcţionarea consiliilor locale.
 Dizolvarea consiliul local.
 Opoziţia în consiliile locale.
3. Autorităţile executive la plan local
 Alegerea primarului în calitate de organ executiv.
 Organizarea activităţii primarului.
 Suspendarea activităţii primarului.
 Delegatul sătesc.
 Relaţiile primarului cu consiliul local.
 Relaţiile primarului cu autorităţile raionale.

1. Principiile de organizare şi de funcţionare a administraţiei publice locale

Analiza cadrului legal referitor la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale desprinde următoarele principii de bază pe care sistemul administraţiei publice locale
se întemeiază. Acestea se referă la:
a) principiul autonomiei locale;
b) principiul descentralizarea serviciilor publice;
c) principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
d) principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
e) principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.

a) Principiul autonomiei locale. O problema importanta pentru noul sistem de

administratie publica este delimitarea competentelor între autoritatile centrale și cele locale,
care poate avea loc doar sub forma autonomiei, descentralizarii sau desconcentrarii
administrative.
Principiul autonomiei locale este formulat expres atît în Constituţie (art.109), cît şi în
Legea privind administraţia publică locală 436/2006 (art.3). Acest principiu ocupă un loc
prioritar între celelalte principii pe care se întemeiază întreaga administraţia publică locală.
Prioritatea acestui principiu este un imperativ al timpului şi o necesitate vitală care stă la baza
dezvoltării administraţiei publice locale.
Conţinutul principiului autonomiei locale şi valenţele sale complexe reprezintă
chintesenţa întregii activităţi a administraţiei publice locale din unităţile administrativ-
teritoriale. Înţelegerea corectă a conţinutului acestui principiu are o importanţă deosebită pe
planul acţiunilor practice şi evită accentuarea şi absolutizarea sa, însă acesta nu trebuie
confundat cu “independenţa locală”. Pericolul accentuării şi absolutizării autonomiei locale
poate contrapune administraţia publică locală celei centrale prin care se realizează puterea
executivă a statului. Autonomia locală este limitată de principiul statului unitar, principiu
expres prevăzut în Constituţie (art.109), astfel, autonomia locală nu poate duce la
federalizarea teritoriului sau destrămarea lui.
Esenţa acestui principiu se desprinde din prevederile Cărţii europene privind
Autoadministrarea Locală întitulată ” Exercitiul Autonom al Puterii Locale”. R.M. în calitatea
sa de membru al Consiliului Europei a proclamat principiul autonomiei locale în corespundere
cu stipularile Cartei Europene care prevede dreptul cetatenilor de a participa la dirijarea
directa a treburilor publice, poate fi realizat cel mai bine la nivel local si face parte din
principiile democratice comune ale tuturor tarilor membre ale Consiliului Europei. Carta
defineste Autonomia locala ca fiind dreptul si capacitatea efectiva a colectivitatilor locale
de a rezolva si de a gira in cadrul legii, sub propria lor raspundere si in favoarea populatiei,
o parte importanta din treburile publice. Esenta acestei definiții consta în dreptul
colectivităților locale de a stabili ce treburi de interes local necesită rezolvare, adică care
servicii publice trebuie create pentru a satisface necesitățile populației din comunitatea
respectiva, cum să-şi gestioneze bunurile proprietate publică şi cum să-şi gestioneze resursele
financiare de care dispune.
Semnificaţia acestui principiu este extrem de importantă pentru întreaga administraţie
publică locală deoarece defineşte caracteristicile şi esenţa autonomiei locale în genere. Prin
noţiunea dreptul şi capacitatea efectivă se înţelege şi se exprimă idea că dreptul formal
atribuit autorităţilor locale de a reglementa şi de a administra anumite afaceri publice trebuie
să fie însoţite de mijloacele materiale şi financiare necesare pentru a realiza aceste drepturi şi
capacităţi în mod efectiv. Iar, fraza în nume propriu scoate în evidenţă faptul că
colectivităţile locale nu trebuie să se limiteze doar la rolul de simpli agenţi ai autorităţilor
superioare.
Prin faptul că acest principiu înglobează fraza în limitele stabilite de lege admite ca
legiuitorul prin lege să stabilească competenţele autorităţilor publice locale şi limitele
acestora. Deci, ceea ce trebuie reţinut, este că autonomia locală se încadrează în anumite
limite care sînt determinate de lege, fiind excluse, astfel, posibilităţile de derogare şi
interpretare eronată a prerogativelor administraţiei publice locale.
Prin urmare, autonomia locala este un drept al colectivitatilor locale de a-si satisface
interesele proprii fara amestecul autoritatilor centrale, principiu, care atrage dupa sine
descentralizarea administrative, autonomia fiind un drept, insa descentralizarea fiind un
sistem care implica autonomia.
Autonomia locala poate fi o autonomie financiara, fiecare u.a.t. isi elaboreaza in mod
independent bugetul local propriu, avind dreptul sa stabileasca cuantumul impozitelor si
taxelor locale. Orice delegare de competenta trebie sa fie insotita de alocarea de surse
financiare, necesare pentru a se acoperi costul exercitiului competentei. Autonomia locala
poate fi si o autonomie materiala, u.a.t. dispun de un patrimoniu pa care il pot gestiona in
limitele legii. Autonomia mai poate fi si decizionala, fiecare u.a.t. are dreptul de initiativa in
ceea ce priveste administrarea treburilor publice locale, exercitindu-si autoritatea in limitele
teritoriului administrat.
Potrivit legii nr. 436/2006, prevede care sunt raporturile dintre autoritatile publice locale
și cele centrale, precum și dintre u.a.t de nivelul 1 și cele de nivelul 2. Intre ele nu trebuie să
existe relații de subordonare ci raporturi bazate pe principiul colaborării, transparentei,
legalității și autonomiei locale în rezolvarea problemelor de interes local. Autoritatile
centrale si cele raionale nu au dreptul sa dea indicatii obligatorii (circulare, directive,
instructuini, sau ordine) pentru autoritatile locale, deoarece aceste acte sunt lipsite de orice
putere juridica. Ele pot da doar recomandări, pot cere verificarea legalității actelor emise de
autoritatile publice locale, în cazurile și în formele prevăzute de lege.
b) Principiul descentralizării serviciilor publice. Tratarea principiului
“descentralizarea serviciilor publice” implică elucidarea, în primul rând, a semnificaţiei
acestei noţiuni, care poate fi definit ca, servicii publice scoase din subordinea administraţiei
publice centrale şi organizate în mod autonom în unitatea administrativ-teritorială.
Organizarea serviciilor publice se efectuează doar de autorităţile în drept să o facă şi
doar dacă este confirmată prin normă juridică. În acest sens, se cere constatarea unei cerinţe
sociale de amploare, comună unei anumite colectivităţi.
Problema descentralizării serviciilor publice nu se poate pune decât privitor la
activităţile ce pot fi organizate preponderent sau în exclusivitate la nivel local sau raional.
Alta este situaţia activităţilor de interes naţional (organizarea apărării statului, securitatea
naţională etc.).
 c) Principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În determinarea noii
concepţii privind dezvoltarea autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice un loc
deosibit îl ocupă conceptul de subsidiaritate ce este atât un concept politic, cât şi un principiu
juridic, ce determină noua filozofie în coroborarea principiilor de organizare şi funcţionare a
statului, principiu care a determinat relansarea individului în raport cu statul şi expresia lui în
cadrul colectivităţii. Ambiguitatea conceptului este reprezentată de faptul că, subsidiaritatea
nu este doar о limită a intervenţiei (amestecului) autorităţii superioare in treburile persoanei
sau ale comunităţii care poate acţiona ea însăşi, ci este de asemenea şi о datorie a acestei
autorităţi de a acţiona în raport cu acea persoană sau comunitate în aşa fel încât să-i ofere
mijloacele necesare pentru ca ea însăşi să-şi poată îndeplini sarcinile sale.
Principiul subsidiarităţii este srîns legat de principiul proporţionalităţii care presupune
pe de o parte că, competenţele (capacităţile, drepturile, obligaţiile) pot fi transferate către
centru numai în măsura în care tocmai aceste competenţe pot fi realizate mai bine la nivelul
superior, principiul de bază fiind acela de a ţine competenţele cât posibil mai aproape de
cetăţeni într-un mod mai eficient. Pe de altă parte, dacă anumite competenţe ar putea fi
realizate mai bine la nivelul superior, ele trebuie transferate către centru. Este evident că
fiecare poate invoca acest principiu, potrivit cu propria sa viziune atât pentru a cere mai multa
descentralizare cât şi pentru a promova centralizarea. Proporţionalitatea impune ca mijloacele
folosite de autorităţi la realizarea scopului să fie proporţionale cu scopul urmărit şi la
repartizarea competenţelor între autorităţi să fie dată preferinţă celei care realizează
obiectivele mai eficient şi mai econom
d) Principiul eligibilității. La definirea acestui principiu este necesar să
examinăm însăşi noţiunea de “eligibilitate”, care provine de la latinescul “eligiblis” şi exprimă
calitatea de a fi eligibil, adică de a fi ales într-o funcţie sau organ reprezentativ. Astfel,
principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale stabileşte modul de constituire
a acestora.
Principiul eligibilităţii mai vine să desemneze şi forma prin care cetăţenii au acces la
funcţiile publice, reieşind din dreptul persoanei la administrare, prevăzut de art.39 din
Constituţie. Astfel, cetăţenii participă nemijlocit sau prin reprezentanţii săi la administrarea
treburilor publice. Participarea nemijlocită la administrare presupune activitatea persoanei în
cadrul unei funcţii publice, precum şi participarea cetăţenilor la luarea unor decizii prin
intermediul referendumului. Dreptul de a participa la administrarea treburilor publice prin
reprezentanţi este alegerea unor reprezentanţi în funcţii publice. Iar, participarea locuitorilor
unităţilor administrativ-teritoriale prin reprezentare la administrarea treburilor publice locale,
constituie substanţa democraţiei reprezentative locale.
Principiul eligibilităţii este strîns legat şi implică un alt drept cel de a vota. Dreptul de
vot, care este universal, egal, direct, secret si liber exprimat exprimă esenţa şi legitimitatea
oricărei puteri, deoarece alegerile au un caracter multifuncţional. Ele permit electoratului să-şi
exprime dreptul de a participa la administrarea treburilor publice locale prin intermediul
reprezentanţilor aleşi şi să participe nemijlocit la viaţa social-politică a colectivităţilor locale.
Prin votarea unor programe şi propuneri electorale, conferă legitimitate administraţiei publice
locale şi selectează liderii politici pentru aceste autorităţi, confirmă sau infirmă activitatea
celor aleşi, dîndu-le mandat de acţiune sau înlocuindu-i cu alţii etc.
e) Principiul consultarii cetatenilor în problemele de interes local este
Consacrat prin Constituţie (art.109) și îşi găseşte reflectarea şi în Legea privind administraţia
publică locală, care stabileşte că, în problemele de importanţă deosebită pentru unitatea
administrativ-teritorială poate fi consultată populaţia prin referendum local, în condiţiile
Codului electoral.
Relația dintre autoritatile publice locale și cetățeni reprezintă principala componentă în
evaluarea democrației locale. Este necesar suportul cetățenilor din colectivitate pentru
realizarea programelor și politicilor locale.
De asemenea cetățenii au nevoie de a cunoaște care sunt problemele cu care se
confruntă colectivitatea dată, să cunoască strategiile pe termen scurt sau mediu pe care
intentionează sa le realizeze autoritățile locale, și nu în ultimul rând să participle la luarea
deciziilor pe care îi vizează. Aceste interese conduc la formarea unor contacte și colaborări
între AP și cetățeni în soluționarea unor probleme de imporatanță locală.
Prin modul de consultare a locuitorilor localităţilor se presupune organizarea de
referendumuri, adunări ale cetăţenilor, consultări, audieri publice şi convorbiri, care se pot
organiza în toate localităţile componente ale unităţii administrativ-teritoriale sau numai în
unele dintre acestea.
Adunările cetăţenilor sunt organizate pe sate - în mediul rural, şi pe sectoare sau străzi -
în mediul urban. Adunările cetăţenilor, consultările, audierile publice şi convorbirile pot fi
desfăşurate din iniţiativa primarului sau a consiliului local. Desfăşurarea adunărilor,
consultărilor, audierilor publice şi convorbirilor, precum şi toate propunerile se consemnează
într-un proces-verbal şi se înaintează primarului sau consiliului local, iar decizia luată asupra
lor se aduce la cunoştinţă publică.
 Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit vine să confirme
construcţia şi funcţionarea administraţiei publice locale pe principii democratice, iar
rezultatele consultării pot fi atît obligatorii cît şi consultative sau facultative unui proces
decizional. Acest proces, însă, decurge foarte anevoios din cauza unor factori de notorietate
publica: lipsa de cunostințe a cetățenilor cu privire la rolul și atribuțiile APL, lipsa experientei
în acest domeniul dialogului, lipsa de transparență în luarea deciziilor și lipsa participării
cetățenilor la luarea unor decizii.

2. Autorităţile deliberative la plan local - Consiliile locale

În calitate de autorităţi publice locale prin care se exercită autonomia locală în sate şi în
oraşe sunt desemnate consiliile locale.
Deşi noţiunea de consiliu local nu se referă direct şi la consiliul raional, acesta totuşi
este asimilat consiliului local şi este plasat sub protecţia principiului autonomiei locale şi a
altor principii pe care se întemeiază administraţia publică locală. Potrivit legii, administraţia
publică locală include totalitatea autorităţilor publice locale, care sunt organizate pe două
niveluri:
nivelul I – sate (comune), oraşe (municipii)
nivelul II – raioane, munic. Chişinău, U.T.A.G.
Autorităţile administraţiei publice de primul nivel şi cele de nivelul doi, fiind organizate
în toate unităţile administrativ-teritoriale, sunt considerate drept autorităţi publice cu
competenţă generală şi specială, chemate să promoveze interesele şi să soluţioneze
problemele colectivităţilor locale.
Activitatea cu succes a consiliului se află în dependenţă de nivelul şi gradul organizatoric şi
funcţional care cuprinde două elemente componente: organizarea şi funcţionarea consiliului.
Consiliile locale - autorităţi reprezentative şi deliberative a populației unității
administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau doi, aleasă în vederea soluționării problemelor
de interes local.
Regimul reprezentativ la care este atribuit consiliul local rezidă din esenţa prevederilor
constituţionale de realizare a suveranităţii poporului. Astfel, potrivit constituţiei, suveranitatea
aparţine poporului şi se realizează nemijlocit, sau prin organele sale reprezentative. Potrivit
legii administraţiei publice locale 436 / 2006, consiliul local este organul menit să reprezinte
şi să realizeze puterea pe teritoriul administrat în scopul soluționării problemelor de interes
local.
 Astfel, la nivel local, colectivităţile deleagă unor reprezentanţi dreptul de a administra
liber, fără nici un amestec din partea altor autorităţi centrale, o parte din treburile publice.
Aceşti reprezentanţi sunt selectaţi ca urmare a exprimării votului universal, liber şi secret al
alegătorilor, vor obţine un mandat de reprezentare colectivă. Consiliul local devine, în
ansamblul său, o autoritate reprezentativă şi deliberativă.
Durata mandatului la consiliile locale constituie 4 ani, care începe efectiv din ziua
efectuării alegerilor locale generale. Mandatul se începe de la data declarării ca legal
constituit până la data constituirii legale a noului consiliu ales. Mandatul consiliului se poate
prelungi prin lege organică în caz de război sau de catastrofă. Astfel, la alegerea consiliilor
locale se aplică sistemul reprezentării proporţionale. Se consideră ca, potrivit acestui sistem,
alegerile reflectă raportul de forţe dintre partidele politice, adică se asigură reprezentarea
diferitor partide politice care participă la competiţia electorală, corespunzător de voturile
obţinute de fiecare din aceste partide.
În cadrul acestui sistem se formează circumscripţii electorale pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială, alegătorii urmând să desemneze prin voturile lor mai mulţi
reprezentanţi grupaţi pe liste. Alegătorii sunt puşi în faţa mai multor liste de candidaţi incluşi
în buletinele de vot, urmând să aleagă o singură listă, fără a putea modifica sau completa.
Numărul de consilieri pentru fiecare unitate administrativ - teritorială se stabileşte în
funcţie de numărul de locuitori din localitate potrivit datelor statistice de la 1 ianuarie a anului
în care au loc alegerile. Astfel, numărul consilierilor în consiliile locale este în funcţie de
numărul de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale. Numărul de consilieri la nivel raional,
se stabileşte în acelaşi mod.

Numărul de locuitori ai u.a.t. Numărul de consilieri

până la 1.500 9 consilieri

între 1.501-2.500 11 consilieri
între 2.501 şi 5.000 13 consilieri
între 5.001 şi 7.000 15 consilieri
între 7.001 şi 10.000 17 consilieri
între 10.001 şi 20.000 23 consilieri
între 20.001 şi 50.000 27 consilieri
între 50.001 şi 100.000 33 consilieri
între 100.001 şi 200.000 35 consilieri
 peste 200.000 43 consilieri

Constituirea consiliilor locale

Consiliul local este legal constituit dacă sunt validate mandatele a cel puţin două treimi
din numărul de consilieri specificat în tabelul de mai sus. Consiliile locale se întrunesc în
şedinţa de constituire în termen de 20 de zile de la data validării mandatelor de consilier.
Consilierii din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întâi se convoacă în primă şedinţă
prin hotărâre a consiliului electoral de circumscripţie. Consiliul electoral de circumscripţie
notifică Comisiei Electorale Centrale prima convocare a consiliului local. Spre deosebire de
consiliile locale, consiliile raionale sunt convocate în primă şedinţă de către Comisia
Electorală Centrală.
Şedinţa de constituire a consiliului este deliberativă dacă la ea participă cel puţin două
treimi din numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu poate fi asigurată această majoritate,
şedinţa se va ţine peste 3 zile, respectându-se aceleaşi două treimi. Dacă nici la a doua
convocare şedinţa nu este deliberativă, se va proceda la o nouă convocare, peste 3 zile. La
această nouă, a treia, convocare, şedinţa va fi deliberativă dacă se va asigura prezenţa
majorităţii consilierilor aleşi. În situaţia în care, datorită absenţei nemotivate a consilierilor, nu
se va putea întruni nici la ultima convocare, consiliul se consideră dizolvat de drept.
La şedinţa de constituire se dezbat doar chestiunile incluse pe ordinea de zi referitoare
la:
a) aducerea la cunoştinţă a hotărîrii privind atribuirea mandatelor de consilier şi
înmînarea legitimaţiilor de consilier de către reprezentantul consiliului electoral de
circumscripţie sau al Comisiei Electorale Centrale;
b) iniţierea constituirii fracţiunilor, a alianţelor, a blocurilor;
c) iniţierea constituirii comisiilor consultative de specialitate.
Ulterior, consiliul local formează organele sale de lucru (fracţiuni şi comisii consultative
de specialitate)
Lucrările primei şedinţe sunt conduse de cel mai în vârstă consilier dintre cei prezenţi,
asistat de 1 sau 2 dintre cei mai tineri consilieri dintre cei prezenţi la şedinţă.

 Structura internă a consiliului

Prin structura internă a consiliilor locale trebuie să înţelegem modul în care sunt ordonate
organele principale şi auxiliare de activitate. Faptul că aceste organe interne trebuie să existe, este
incontestabil, deoarece consiliul nu ar putea activa cu succes dacă nu ar avea o structură internă bine
gândită şi organizată. Se poate spune chiar, că activitatea proastă a unor autorităţi publice, se
datorează şi lipsei unei structuri interne efective.
Structura internă a consiliul local este simplă şi se află în dependenţă de mărimea
colectivităţii locale, patrimoniul pe care îl gestionează, bugetul de care dispune. În acest sens Legea
administraţiei publice locale, pentru consiliile locale prevede numai dreptul de a numi secretarul
consiliului; de a forma din rândurile membrilor săi, în funcţie de specificul şi necesităţile locale,
comisii pentru diferite domenii de activitate. Dacă am reprezenta grafic structura consiliului local ea
ar avea următoarea înfăţişare.
O privire generală asupra acestei structuri ne atrage atenţia că ceva lipseşte. Consiliul local nu
are o conducere proprie (preşedintele se alege numai la fiecare şedinţă pentru a prezida lucrările
acesteia), îi lipseşte un aparat tehnic propriu. Este clar de la sine că, legislatorul a avut în vedere
utilizarea aparatului primăriei, deoarece chiar şi convocarea consiliului se face de către primar. Însă,
se ştie că consiliul este autoritatea deliberativă, iar primarul autoritatea executivă şi deci, între ei
există, într-un fel raporturi de subordonare, odată ce primarul este obligat să organizeze realizarea
deciziilor consiliului, şi din aceste considerente influenţa primarului asupra consiliului trebuie să fie

minimă.
Aşa dar:
• O structură internă bine gândită şi organizată constituie 50% din succesul administraţiei
publice locale;
• Toţi membrii CL sunt distribuiţi în comisii de specialitate cu domeniu de activitate clar
definite;
• Indiferent de domeniul de activitate, fiecare comisie de specialitate trebuie să participe la
pregătirea diferitor programe, planuri, proiecte de decizii ale consiliului;
• Pentru o activitate eficientă toate problemele ce ţin de procedura activităţii organelor
interne este necesar de a o fixa în detalii în Regulamentul consiliului;
• Structura internă a consiliului se stabileşte în dependenţă de prevederile Legii privind
administraţia publică locală şi posibilităţile financiare a bugetului respectiv;

 Atribuţiile consiliului.
Problema atribuţiilor (competenţei) consiliilor locale este una dintre cele majore în
administrarea domeniului public local. Atribuţiile trebuie să fie depline şi suficiente pentru ca
autoritatea publică respectivă să poată întreprinde tot setul de acţiuni necesare bunului mers a
administraţiei publice în teritoriul pe care îl gestionează şi să-şi asume şi responsabilitatea în faţa
colectivităţii care i-a ales pentru rezultatele obţinute.
Atribuirea cu competenţe a autorităţilor publice este o acţiune dificilă pe care o întreprinde
legislatorul, deoarece aici este necesar de a utiliza principiile stabilite de Constituţie (autonomie
locală şi descentralizare a serviciilor publice), precum şi principiul desconcentrării, stabilit de Legea
administraţiei publice locale, având în vedere competenţele stabilite pentru prefecţi ca reprezentanţi
ai statului în teritoriu. Deci, atribuţiile consiliilor locale şi judeţene se află în raport direct cu gradul
de descentralizare şi desconcentrare. Aici este important să nu se dea prea mult unei sau altei
autorităţi publice, dar la fel de important este să nu se dea nici prea puţin, de altfel, se va deranja
echilibrul de forţe dintre diferite nivele de administrare, iar insuficienţa de competenţă, inevitabil va
diminua autonomia locală şi descentralizarea administrativă în favoarea centralismului.
În privinţa delimitării sferei atribuţiilor consiliilor locale se aplică teoria "drepturilor reflexe"
sau teoria „autolimitării statului”, ceea ce înseamnă că sfera atribuţiilor CL creşte pe măsură ce statul
înţelege să nu mai reţină anumite servicii publice în sarcina organelor administraţiei de stat,
transferându-le autorităţilor locale.
În scopul de a urmări dinamica dezvoltării setului de competenţe şi pentru o mai bună
înţelegere a acţiunilor ce urmează a le efectua autorităţile respective, apare necesitatea de a grupa
atribuţiile CL:
1. Organizarea internă proprie;
2. Stabilirea structurii primăriei;
3. Constituirea serviciilor, instituţiilor publice şi a agenţilor economici de interes local;
4. Administrarea finanţelor publice locale;
5. Dezvoltării socio-economice a unităţii administrativ-teritoriale;
6. Protecţia mediului;
7. Atribuţii legate de cooperare cu alte localităţi.
  Funcţionarea consiliilor locale.
Consiliul local alege prin vot deschis, cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, pentru
durata unei şedinţe, un preşedinte care o prezidează. Preşedintele şedinţei este asistat de
secretarul consiliului local. Legea nu spune mai departe ce atribuţii are preşedintele dar, trebuie
să înţelegem că el prezidează şedinţa, iar toate problemele legate de procedură trebuie să fie stipulate
în Regulamentul consiliului.
Consiliul local se întruneşte în:
 şedinţe ordinare o dată la 3 luni, la convocarea primarului (cu excepţia primei
şedinţe). Convocarea consiliului local se face cu cel puţin 5 zile înainte de şedinţele
ordinare;
 şedinţe extraordinare cu ordinea de zi propusă, ori de cîte ori este necesar, la
cererea primarului sau a cel puţin o treime din numărul consilierilor aleşi, cu cel
puţin 3 zile înainte;
 ședinţe de îndată - în cazuri de maximă urgenţă - calamităţi naturale, catastrofe,
incendii, epidemii, epifitotii, epizootii şi alte situaţii excepţionale similare -
determinată de interesele locuitorilor satului (comunei), oraşului (municipiului).
Convocarea consiliului local se face prin dispoziţia primarului sau, în cazul în care
acesta se află în imposibilitatea de a convoca consiliul, a viceprimarului. Dacă primarul sau
viceprimarul refuză convocarea, CL este convocat, conform ordinii de zi, de un grup de cel
puţin o treime din consilierii aleşi.
În înştiinţarea convocării în şedinţă, care se expediază consilierilor, se indică ordinea de
zi, data, ora şi locul unde va avea loc şedinţa. Important este ca înştiinţarea să aibă loc, şi nu
formal, ci real, adică ea să ajungă la destinaţie, altfel, se va încălca principiul constituţional al
transparenţei.
Ordinea de zi se aduce la cunoştinţă locuitorilor satului (comunei), oraşului
(municipiului) prin presa locală sau prin alt mijloc de publicitate, inclusiv prin afişare.
Prezenţa consilierilor la şedinţa consiliului local este obligatorie. Şedinţa consiliului local este
deliberativă dacă la ea sunt prezenţi majoritatea consilierilor aleşi.
Şedinţele CL sunt publice, ceea ce înseamnă că ele sunt deschise pentru oricine ar dori să
participe la lucrările acestuia. Şedinţele publice îşi au izvorul în principiile constituţionale: dreptul
la informaţie, transparenţă a tuturor acţiunilor pe care le întreprind autorităţile investite cu putere.
Mai mult de atât, alegătorii care au votat consiliul sau altfel spus i-au împuternicit să administreze
domeniul public local în locul lor, posedă dreptul de a cunoaşte toate acţiunile care se întreprind din
numele lor. Astfel fiind văzute lucrurile, consiliile locale trebuie să creeze condiţii favorabile pentru
cei care doresc să participe, evident fără drept de vot, la şedinţele consiliului.
Şedinţa consiliului se desfăşoară conform ordinii de zi propuse de primar sau de
consilierii care au cerut convocarea lui. În ordinea de zi sunt incluse și prioectele de deciție
care urmează a fi dezbătute în ședință. Proiectele de decizii sunt propuse de consilieri şi de
primar. Proiectele de decizii cu materialele de însoţire se transmit spre avizare comisiilor de
specialitate ale consiliului, compartimentelor de specialitate ale primăriei şi serviciilor publice
desconcentrate şi descentralizate în vederea întocmirii unui raport. O dată cu transmiterea
proiectelor de decizii, se precizează şi data prezentării raportului, informaţiei şi a avizului, cu
condiţia ca raportul şi informaţia să fie remise şi comisiei de specialitate înainte de întocmirea
de către aceasta a avizului. Proiectele de decizii pot fi retrase de autor în orice moment, pînă
la înscrierea acestora în ordinea de zi.
Modificarea sau completarea ordinii de zi se admite numai la începutul şedinţei şi se
efectuează cu votul majorităţii consilierilor prezenţi. Prezenţa consilierilor la şedinţa
consiliului local este obligatorie. În cazul în care un consilier absentează la trei şedinţe
consecutive fără motive întemeiate, el poate fi sancţionat conform prevederilor Regulamentului
consiliului.
Dezbaterile din şedinţa consiliului local se consemnează într-un proces-verbal.
Procesul-verbal şi documentele examinate în şedinţă se depun într-un dosar special,
numerotat, sigilat şi semnat de preşedintele şedinţei şi de secretarul consiliului local.
Consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului local şi pentru deciziile acestuia
pe care le-au votat.
În realizarea competenţelor sale, consiliul local adoptă decizii cu votul majorităţii
consilierilor prezenţi, cu excepţia cazurilor în care legea sau regulamentul consiliului cere un
număr mai mare de voturi. În cazul parităţii de voturi, nu se adoptă nici o decizie, dezbaterile
fiind reluate în şedinţa următoare.
Deciziile privind aprobarea bugetului local, administrarea bunurilor proprietate a satului
(comunei), oraşului (municipiului), stabilirea cuantumului taxelor şi impozitelor locale,
planificarea dezvoltării localităţilor şi amenajării teritoriului, asocierea cu alte consilii,
instituţii publice din ţară sau din străinătate se adoptă cu votul majorităţii consilierilor aleşi.
Deciziile privind iniţierea revocării primarului se adoptă cu votul a două treimi din
numărul consilierilor aleşi.
Consiliul local poate stabili adoptarea unor decizii prin vot secret sau prin vot nominal.
 Deciziile pot fi adoptate prin vot nominal sau secret. Deşi consiliului local are dreptul de a
adopta unele decizii prin vot secret, totuşi e important să înţelegem că nu orice decizii pe care le va
considera necesare consiliul respectiv pot fi adoptate prin vot secret. Pentru a adopta o decizie prin
vor secret consiliul trebuie să pună la vot propunerea şi să o voteze cu aceleaşi 50+1 din numărul
celor prezenţi, votarea fiind o chestiune de procedură. Pentru votul secret se constituie o comisie
specială care va pregăti votarea (buletine, urnă, cabină opacă), va număra voturile şi va întocmi un
proces verbal.
Legea prevede şi votul nominal, adică situaţia în care fiecare votant semnează într-un proces
verbal pro sau contra şi rezultatele votării se dau publicităţii.
Deciziile consiliului local se semnează, în cel mult 5 zile din data desfăşurării şedinţei lui, de
preşedintele acesteia şi se contrasemnează de secretarul consiliului. Deciziile, privind numirea şi
eliberarea din funcţie a secretarului, nu se contrasemnează. In fiecare şedinţă, consiliul desemnează
un consilier care va semna decizia consiliului în cazul în care preşedintele şedinţei se va afla în
imposibilitatea de a o semna.
În cazul în care consideră că decizia consiliului este ilegală, secretarul este în drept să nu o
contrasemneze şi să solicite consiliului reexaminarea ei. Dacă acesta din urmă îşi va menţine
decizia, secretarul este obligat să o contrasemneze. Secretarul va remite decizia consiliului local
către primarul şi oficiul teritorial al Cancelariei de Stat a Republicii Moldova în cel mult 5 zile după
data semnării. în cazul în care consideră că decizia consiliului local este ilegală, primarul sesizează
oficiul teritorial al Cancelariei de Stat sau instanţa de contencios administrativ.
Deciziile cu caracter normativ intră în vigoare la data aducerii la cunoştinţă publică prin
publicare sau prin afişare în locuri publice, iar cele cu caracter individual - la data comunicării
persoanelor vizate în ele.
Consilierul poate fi prezent la şedinţa consiliului, însă îi este interzis să participe la adoptarea
de decizie, la dezbateri dacă:
a) el personal, soţul, copiii, părinţii săi au un interes patrimonial în problema supusă
dezbaterii;
b) este conducător sau membru al organelor de conducere ale întreprinderii, instituţiei,
organizaţiei sau ale filialelor şi reprezentanţelor acestora, în a căror privinţă se ia decizie;
c) este incompatibil, conform prezentei legi şi Legii privind statutul alesului local, şi
incompatibilitatea durează mai mult de 30 de zile din data apariţiei acesteia.
La fel nu pot participa la adoptarea unei decizii consilierii - membri fondatori sau, care fac
parte din conducerea diferitor întreprinderi vizate prin această decizie.
  Dizolvarea consiliul local. CL poate fi dizolvat înainte de expirarea termenului
dacă:
a) acesta a adoptat în mod deliberat decizii repetate în aceeaşi materie, care au fost
anulate de către instanţa de contencios administrativ, prin hotărîri definitive, întrucît încălcau
grav prevederile Constituţiei sau ale legislaţiei în vigoare;
b) numărul consilierilor s-a redus sub jumătate din numărul stabilit;
c) acesta nu a adoptat nici o decizie timp de 6 luni consecutiv, indiferent de numărul
şedinţelor.
Dizolvarea de drept a consiliului local se constată de către primar şi se notifică în scris,
în termen de cel mult 10 zile de la data dizolvării, Comisiei Electorale Centrale, care stabileşte
data desfăşurării alegerilor locale noi.
Parlamentul dizolvă consiliul local, la propunerea motivată a primarului sau a
Guvernului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care au fost constatate
circumstanţele care justifică dizolvarea.
Data desfăşurării alegerilor pentru noua componenţă a CL se stabileşte de Comisia
Electorală Centrală, în condiţiile Codului electoral. Pînă la constituirea unui nou consiliu,
primarul va soluţiona problemele curente ale unităţii administrativ-teritoriale.

 Opoziţia în consiliile locale.

La nivel local, activitatea organelor reprezentative este mai puţin afectată de duelurile,
partidelor politice, deoarece procesul de administrare publică locală are un caracter concret:
satisfacerea intereselor locale ale colectivităţilor respective.
Însă, rezultatul activităţii organelor reprezentative locale se află şi în raport direct cu numărul
partidelor politice care au obţinut mandate în organul respectiv şi numărul celor care au rămas în
opoziţie extraconsilieră, iar acestea, în fiecare ţară depind de mai mulţi factori sociali şi politici.
Ideală ar fi situaţia în care partidele care au câştigat mandate în organul legislativ să fie reprezentate
în aceleaşi proporţii şi în organele locale. în realitate însă este o situaţie greu de realizat, fiindcă
polarizarea masivă a opiniilor la nivel local se localizează în unităţile administrativ-teritoriale, ceea
ce permite promovarea candidaţilor unor partide mai slabe, care se bucură de sprijinul alegătorilor
numai într-o zonă anumită sau în rândurile unui anumit grup de cetăţeni.
Evident, în astfel de condiţii structura opoziţiei în organele reprezentative locale diferă de
structura opoziţiei la nivel naţional. Funcţiile opoziţiei însă sunt aceleaşi:
• formarea opiniei publice;
 • impunerea opiniilor sale organelor de administrare, pentru a fi materializate;
• crearea imaginii că ea ştie mai bine cum ar trebui soluţionate unele probleme existente sau
altele le-ar face mai bine.
Rolul cel mai important pe care îl are opoziţia, mai ales la nivel local, constă în faptul că
activitatea ei nu permite celor care exercită puterea locală să se relaxeze, obligându-i să caute mereu
noi soluţii privind administrarea eficientă a domeniului public local.
Consilierii aleşi în organele reprezentative locale din partea formaţiunilor politice sunt
organizaţi în fracţiuni sau grupuri politice ceea ce le permite să activeze mai eficient în organul
reprezentativ. Dacă fracţiunea oricărui partid sau oricărei formaţiuni politice în consiliul local sau
raional (judeţean) constituie o majoritate bine organizată, partidul păstrează o influenţă
considerabilă asupra activităţii organului respectiv, în felul acesta având posibilitatea realizării
programelor promise alegătorilor.
În cazul în care nici o formaţiune nu deţine majoritatea de mandate, iar activitatea consiliului
este afectată de conflicte, prin alianţa mai multor fracţiuni consilierii pot organiza o demisie
colectivă în scopul organizării de alegeri anticipate.
Pentru evitarea unei eventuale blocări a activităţii consiliilor, este necesară stabilirea prin lege
a statutului opoziţiei sau al minorităţii în organul reprezentativ sau altfel spus, instituţionalizarea
acesteia.
Aceste reglementări, după părerea noastră, au o importanţă deosebită, deoarece obiectul lor
este atât formalizarea drepturilor şi obligaţiunilor opoziţiei, cât şi formalizarea raporturilor dintre
opoziţie şi majoritatea consiliară. Problema nu constă în „a îmbunătăţi” artificial relaţiile dintre cele
două elemente de bază ale sistemului democratic, ci în a stabili de jure modalitatea civilizată de
organizare a activităţii sistemului politic pornindu-se de la interese care depăşesc cu mult sfera
politicului.
În Republica Moldova, deocamdată, relaţiile opoziţiei cu organul reprezentativ local nu sunt
reglementate printr-un act normativ special, adică instituţionalizarea opoziţiei nu are suport
legislativ. însă consiliile locale nu trebuie să aştepte până legislatorii vor adopta un astfel de act,
având posibilitate de a reglementa toate relaţiile ce ţin de statutul opoziţiei în Regulamentul
consiliului pe care el este obligat să-1 adopte. Odată fiind reglementate toate problemele ce ţin de
activitatea consiliului, rolul şi locul opoziţiei în consiliu, succesul activităţii eficiente a consiliului
este garantat şi invers, dacă aceste probleme nu-şi vor găsi un suport, este foarte probabilă activitatea
ineficientă a consiliului.
 Drepturi şi garanţii sociale pentru aleşii locali.
  poate să ceară de la persoanele cu funcţii de răspundere ale autorităţilor publice,
precum şi de la conducătorii persoanelor juridice din unitatea administrativ-teritorială respectivă să i
se pună la dispoziţie orişice informaţie necesară pentru soluţionarea problemelor de interes local.
 participă la controlul executării legilor şi altor acte normative, cît şi a deciziilor
autorităţilor deliberative din administraţia publică locală. Unui asemenea control pot fi supuse
autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice subordonate consiliului, primăriei sau
aparatului preşedintelui raionului.
 poate supune controlului şi agenţii economici de pe teritoriul din subordine, dar
numai în problemele ce ţin de competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul întîi şi
doi.
 pentru participare la şedinţa consiliului, alesului local i se restituie cheltuielile
aferente (drum, cazare etc.) şi i se acordă o indemnizaţie pentru fiecare zi de participare la şedinţa
consiliului în mărime de cel puţin 2 salarii minime.
 are dreptul, în raza unităţii administrativ-teritoriale respective, la călătorie gratuită în
transportul public terestru, cu excepţia taximetrelor şi a transportului privat.
 administraţia întreprinderilor, organizaţiilor în care activează consilierul e obligată să-l
degreveze de obligaţiile de serviciu pentru a participa la şedinţa consiliului şi a exercita însărcinările
consiliului sau ale comisiei de specialitate.
 după expirarea mandatului (mandatul consilierului este de 4 ani), alesul local care a
activat cel puţin doi ani în această calitate beneficiază de o indemnizaţie unică, egală cu salariul
mediu lunar pe economia naţională pentru anul precedent.

2. Autorităţile executive la plan local – primarul.

 Alegerea primarului în calitate de organ executiv.
Dacă consiliile locale sunt considerate de lege ca autorităţi deliberative, pe lângă acestea
există şi autorități, împuternicite cu calitatea de a fi executive, adică cele care organizează
îndeplinirea primelor - primarii care se aleg ca şi consiliile prin intermediul votului universal,
direct, secret şi liber exprimat.
O problemă discutată reprezintă modalitatea alegerii primarului, prin vot direct sau indirect.
În practica internaţională sunt utilizate mai multe modalităţi de învestitură a primarului. De exemplu:
 în Franţa, primarul şi adjuncţii sunt aleşi de către consiliu prin vot secret, cu
majoritate absolută.
  în Elveţia, în zona germană, primarul se alege concomitent cu consiliul, el trebuind
să fie şi membru al consiliului.
 în Belgia şi Olanda, primarul comunei este numit de Rege dintre membrii consiliului
comunal la propunerea consilierilor, înaintată prin guvernatorul provinciei. în Italia, primarul este
ales de ginta comunală (organ executiv), aleasă, la rândul ei, de consiliul comunal.
 în România s-au cunoscut diferite modalităţi de învestitură a primarului. Iniţial, se
alegea de alegătorii comunei (direct) odată cu membrii consiliului şi se aproba de către prefect, apoi
numit de guvern, apoi ales de consiliul local etc. Actualmente are loc prin vot universal, secret şi
liber exprimat.
Deci, observăm trei modalităţi de învestitură a primarului:
 alegerea directă de către alegători;
 alegerea de către consiliul local respectiv;
 numirea în funcţie de guvern sau de Şeful statului.
Alegerile directe denotă, bineînţeles, un nivel mai înalt al democraţiei locale, reprezintă o
participare mai efectivă a cetăţenilor la gestiunea treburilor publice locale, în cazul alegerilor directe,
alegătorul este conştient că, în mare măsură, calitatea activităţii organului reprezentativ depinde de
opţiunea sa care pentru alegerile locale este cât se poate de precisă, mai puţin influenţată de diferiţii
factori de presiune, căci alegerile, derulându-se într-un cadru restrâns în care candidaţii se află foarte
aproape de alegătorii săi, am putea spune că au cu ei legături aproape cotidiene, ultimii cunoscându-
le foarte bine calităţile morale şi profesionale. Numai prin alegeri directe organul desemnat va obţine
cu adevărat calitatea de a fi reprezentativ, de a reprezenta direct interesele colectivităţii care 1-a ales,
pătrunzându-se şi de o răspundere morală mai mare faţă de alegătorii săi pentru promisiunile făcute.
Nu putem nega faptul că şi alegerile primarului de către consiliul local conţine în sine un
avantaj şi nu pot fi considerate nedemocratice. În 2001 Parlamentul a avut intenţia de a schimba
modalitatea alegerii primarului, ceea ce se consideră nejustificată, dat fiind faptul că nu s-a ţinut cont
de opinia alegătorilor din colectivităţile locale. De altfel şi Curtea Constituţională a calificat această
reglementare neconstituţională.
Divizarea autorităţilor locale în deliberative şi executive este foarte importantă deoarece,
vorbeşte de o separare a puterilor la nivel local, deşi această noţiune nu este utilizată expres, în lege
ea se subînţelege prin funcţiile şi atribuţiile de care dispun autorităţile respective.
Este ştiut că deosebirea dintre consiliile locale şi primari ca autorităţi reprezentative constă în
faptul că primele sunt autorităţi deliberative, iar ultimii autorităţi executive. Analizând atribuţiile
consiliilor şi ale primarilor stabilite de lege, e uşor de observat că transferul atribuţiilor de la centru în
plan local are loc în favoarea consiliului, el fiind reprezentant al colectivităţii locale care i-a
încredinţat dreptul de a administra problemele publice de interes local. Fiind autoritate deliberativă,
consiliul are nevoie de un organ executiv care să traducă în viaţă deciziile adoptate. Evident,
consiliul are nevoie de un executiv mobil, operativ, alcătuit din funcţionari cu înalte calităţi
profesionale.
După caz, consiliul trebuie să fie capabil a efectua operativ remanierele de rigoare, inclusiv
revocarea şi alegerea unui nou primar, pentru ca executivul să funcţioneze efectiv şi să nu intre în
conflict cu consiliul.
În cazul în care primarul, ca autoritate executivă, este ales direct de către alegători, procesul de
operativitate a intervenţiei consiliului asupra activităţii executivului slăbeşte.
Afirmaţiile date teoretic sunt corecte, în practică însă, situaţia este de o altă natură. O sistemă
de administrare poate fi efectivă atunci când corespunde nivelului de cultură politică şi juridică atât
a cetăţenilor din colectivităţile locale, cît şi a celor care se află la guvernare. Întoarcerea la alegerea
primarului de către consiliu în Republica Moldova ar fi considerată ca o lezare a democraţiei, iar în
condiţiile pluripartidismului în care partidele politice promovează în primul rând interesele sale de
partid şi nu ale colectivităţilor locale, desemnarea primarului ar obţine un caracter formal,
conducerea cu executivul local însuşinduşi-o partidul care deţine majoritatea în consiliu. Evident, în
aceste condiţii s-ar pierde mult din calitatea puterii executive locale, primarul transformându-se într-
un instrument docil în mâinile fracţiunii sau coaliţiei majoritare, atacat mereu de cei din opoziţie,
indiferent dacă treburile merg bine sau prost.
Deci, la întrebarea: alegeri directe sau indirecte, vom răspunde - la etapa actuală alegeri
directe, cu condiţia creării unei stabilităţi în funcţia de primar şi stabilirii unei răspunderi adecvate
pentru activitatea de primar.

 Organizarea activităţii primarului.

Primarul este şeful administraţiei publice locale. Primarul participă la şedinţele
consiliului local şi are dreptul să se pronunţe asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii.
Primarul şi viceprimarii cad sub incidenţa Legii privind statutul alesului local.
Consiliul local, la propunerea primarului, decide instituirea funcţiei de viceprimar şi
stabileşte numărul de viceprimari care vor asista primarul în exercitarea atribuţiilor sale.
În funcţia de viceprimar poate fi aleasă orice persoană, inclusiv din rîndul
consilierilor. Viceprimarii exercită atribuţiile stabilite de primar şi poartă răspundere în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
 Confirmarea legalităţii alegerii primarului şi validarea mandatului acestuia se fac în
condiţiile Codului electoral. Validarea sau invalidarea mandatului de primar se aduce la
cunoştinţă publică, se comunică oficiului teritorial al Cancelariei de Stat şi se prezintă de către
un judecător la prima şedinţă sau, după caz, la o şedinţă extraordinară a consiliului. În caz de
invalidare a mandatului de primar, se organizează alegeri noi în condiţiile Codului electoral.
Primarul îşi exercită atribuţiile de la data validării mandatului pînă la data validării
următorului mandat de primar, cu excepţia cazurilor cînd mandatul încetează înainte de
termen. Prelungirea, prin lege organică, a mandatului primarului poate avea loc numai în caz
de război sau catastrofă.
Drepturile pe care le are primarul nu sunt simple libertăţi ale acestuia. Aceste drepturi sunt
atribuţiile pe care autoritatea executivă, primarul are datoria de a le exercita, deoarece exercitarea lor
constituie însuşi conţinutul activităţii fundamentale pe care o îndeplineşte în vederea realizării
intereselor locale şi ale atribuţiilor statului în cuprinsul comunei sau oraşului. Atribuţiile primarului
sunt dependente de calitatea acestuia de reprezentant al statului şi de autoritate, executivă a
administraţiei publice locale.
Competenţele primarului pot fi la fel grupate în anumite categorii:
1. în domeniul asigurării ordinii de drept
2. în domeniul economic şi financiar-bugetar
3. în domeniul politicii de cadre
4. în domeniul învăţământului, protecţiei sociale şi al ocrotirii sănătăţii
5. în domeniul ecologiei şi amenajării teritoriului
6. în domeniul apărării şi situaţiilor excepţionale în alte domenii.
Formele şi metodele prin care primarul realizează competenţele rămâne la deciderea lui.
Important este că în procesul realizării competenţei sale primarul să nu depăşească împuternicirile
stabilite de lege şi toate acţiunile pe care le întreprinde să fie în strictă corespundere cu legea.
Primarul deţine o dublă calitate: de reprezentant al colectivităţii locale, ales pentru exercitarea
funcţiei de organ executiv în administrarea domeniului public local şi reprezentant al statului în
exercitarea unor atribuţii, deoarece acţiunile au loc în numele statului şi nu a colectivităţii locale.
Activităţile de tipul: înregistrarea naşterii, căsătoriei, activităţi privind desfăşurarea recensământului
la scară naţională sau a alegerilor de nivel naţional nu au calitatea de interes local, ele sunt
încredinţate de stat pentru a fi realizate de către primar şi aceasta îi conferă natură de reprezentant al
statului, dar numai în problemele vizate.
Deoarece primarul este autoritatea executivă a colectivităţii locale şi are obligaţia să pună în
aplicaţie deciziile adoptate de către consiliul local ca autoritate deliberativă, evident că ultima este în
drept să ştie cum se realizează ceea ce s-a adoptat şi din aceste considerente consiliul poate cere
oricând orice gen de informaţie ce ţine de realizarea unor planuri, proiecte etc. care au fost adoptate
prin decizie lui. Pentru a evita orice neînţelegere care poate surveni între consiliu şi primar, ar fi bine
ca modalitatea informării consiliului, privind executarea deciziilor adoptate, să fie stipulată în
Regulamentul consiliului.
Complexul de atribuţii pe care trebuie să le îndeplinească primarul este destul de voluminos şi
evident, el poate să nu dovedească pretutindeni, fiind antrenat la diferite şedinţe, volante, întâlniri cu
persoane oficiale, agenţi economici, cetăţeni etc. Din aceste considerente şi în virtutea faptului că
legea prevede instituţia de viceprimar şi secretar al comunei, primarul este în drept a delega unele
atribuţii acestor funcţionar, cu dreptul de a le retrage oricând, în cazul în care acestea le îndeplinesc
prost sau a-i trage la răspundere, în cazul unor prejudicii materiale aduse colectivităţii respective.
Ca orişicare organ de administraţie, primarul emite acte administrative, numite dispoziţii, prin
care îşi realizează competenţa de autoritate executivă cu care este investit. Caracterul obligatoriu al
actelor emise de primar este asigurat prin exercitarea forţei de constrângere a autorităţilor statului.
Dispoziţiile primarului trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum ar fi:
 obiectul actului juridic trebuie să ţină numai de domeniul competenţei de
care dispune
 actul nu trebuie să vină în contradicţie cu legislaţia în vigoare cerinţele
stabilite în act trebuie să fie realizabile;
 conţinutul actului trebuie să fie clar, fără sensuri duble, limbaj simplu;
Dispoziţiile primarului produc efecte numai în cazul în care sunt aduse la cunoştinţa
persoanelor interesate sau acelor care au obligaţia de a le executa. Din aceste considerente este
necesar de a şti modul de aducere la cunoştinţă a actului adoptat. Acesta poate fi: oficial, adică
înmânat personal de către persoanele de răspundere din primărie, sub semnătură, prin poştă, prin
curier. Aducerea la cunoştinţă a actului poate fi şi neoficială, sau altfel spus-orală, însă trebuie luat
aminte că în cazul situaţiilor de conflict va fi foarte dificil de demonstrat faptul aducerii Ia cunoştinţă
a actului oral prin telefon sau prin intermediul altei persoane. Deci, prin aducere la cunoştinţă a
actului administrativ, mai ales a celui care produce efecte juridice, trebuie înţeles aducere la
cunoştinţă oficială. Actele care vizează colectivitatea întreagă, trebuiesc afişate în astfel de locuri
publice ca să fie accesibile la toţi, mai mult, cetăţenii din sat trebuie să cunoască un loc anume
stabilit în care sunt afişate actele primăriei.

 Suspendarea activităţii primarului.

 În cazul în care primarul a săvârşit o infracţiune, el poate fi suspendat din funcţie până la
soluţionarea definitivă a cauzei. Organizarea de noi alegeri pentru funcţia de primar nu se admite pe
întreaga durată a suspendării. Suspendarea poate fi dispusă numai de către instanţa de judecată, în
condiţiile legii. Dacă cazul a fost achitat sau dosarul său penal a fost clasat, primarul suspendat din
funcţie are dreptul la reparare, în condiţiile legii, a prejudiciului cauzat. Primarul este restabilit în
funcţie până la expirarea mandatului său.
În cazul încetării înainte de termen a mandatului, în cazul suspendării din funcţie, precum şi în
cazul imposibilităţii primarului de a-şi exercita atribuţiile, este numit primar interimar un
viceprimar. Dacă viceprimarul, din motive obiective, refuză interimatul funcţiei de primar sau dacă
primarul şi viceprimarul sunt suspendaţi din funcţie concomitent sau, din anumite cauze, aceste
funcţii devin vacante, consiliul local împuterniceşte, în termen de 5 zile, o altă persoană să le
exercite temporar. În caz de absenţă temporară, primarul poate delega sub proprie răspundere
exercitarea atribuţiilor sale viceprimarului sau, după caz, secretarului consiliului pe întreaga durată a
absenţei sale. în exercitarea temporară a funcţiilor de primar, secretarul nu este exonerat de
exercitarea atribuţiilor sale de bază.
Mandatul primarului poate înceta înainte de termen în caz de:
a) demisie;
b) incompatibilitate a funcţiei;
c) imposibilitate de a exercita funcţia pe o perioadă mai mare de 4 luni consecutive, inclusiv din
motiv de boală;
d) intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare;
e) deces.
Viceprimarii sunt aleşi, la propunerea primarului, prin decizie a consiliului, adoptată cu
votul majorităţii consilierilor aleşi. În cazul în care candidatura propusă nu întruneşte numărul
necesar de voturi la 2 şedinţe consecutive, primarul propune consiliului o altă candidatură.
Eliberarea din funcţie a viceprimarului se face, la propunerea primarului, prin decizie a
consiliului local, adoptată cu votul majorităţii consilierilor aleşi.
 Relaţiile primarului cu consiliul local.
Cunoaştem că primarul, ca autoritate executivă aleasă prin vot universal de către alegători, se
supune consiliului respectiv. Cu toate că el deţine un anumit grad de autonomie în exercitarea
funcţiilor sale, totuşi el este obligat să organizeze executarea deciziilor consiliului, iar acesta este în
drept să exercite şi unele forme de control, să ceară informaţii şi explicaţii. Nu este vorbă de o
supunere administrativă sau disciplinară, ci de o formă specială, fiind vorba de o autoritate instituită
special ca executivă, primatul deţinându-i totuşi autoritatea deliberativă pe care primarul nu este în
drept s-o ignoreze sau s-o influenţeze în favoarea sa, şi, din aceste considerente, el nu poate deţine
calitatea de consilier sau de preşedinte a consiliului respectiv.
Deseori datorită unor inexactităţi ale legii, primarii comunelor şi oraşelor aleşi prin vot
universal, iar ai municipiilor şi preşedinţii comitetelor executive raionale numiţi de Guvern, aflându-
se în fruntea consiliilor şi reprezentând puterea executivă locală, diminuau rolul consiliilor ca
autorităţi deliberative, asumându-şi rol de „prima vioară" în ansamblul autorităţilor publice locale.
(art.19 alin.2 prevedea că primarul, preşedintele comitetului executiv raional sunt şi preşedinţi ai
consiliului respectiv, iar art. 25 le acorda dreptul de a semna deciziile consiliului.)
Mai târziu această eroare s-a reparat stabilind cu claritate locul şi rolul fiecărei autorităţi în
sistemul administraţiei publice locale. Este reglementat cu claritate faptul că administrarea
domeniului public local nu poate fi îngrădită sau limitată de oricine, şi numai consiliile locale şi
primarii prin învestitura pe care au primit-o de la colectivitatea locală şi lege dispun de dreptul de a
rezolva toate treburile publice de interes local.
Cu toate că în aceste articole a apărut noţiunea de autorităţi administrative, aceasta nu
schimbă natura lor juridică de autorităţi publice reprezentative locale, subliniindu-se că aceste
autorităţi, având calitatea de a fi administrative, nu pot exercita funcţii cu un alt caracter, de
exemplu, politic.
Termenul de autorităţi administrative autonome la fel nu evocă faptul că ele sunt absolut
autonome una faţă de alta, ceea ce deja am menţionat anterior, ele aflându-se într-o autonomie
relativă, fără subordonare disciplinară, însă, existând o subordonare funcţională, prevăzută de lege.
Astfel, conform Legii, consiliul numeşte la propunerea primarului - viceprimarii şi
secretarul consiliului; aprobă, la propunerea primarului, organigrama şi statele de personal
din aparatul primăriei, precum şi organigramele şi statele de personal ale structurilor
autonome şi serviciile publice ale consiliului; numeşte, la propunerea primarului, şeful poliţiei
municipale şi şeful de post. Aceste competenţe le putem numi participative, deoarece pot fi
exercitate numai în ansamblu de ambele autorităţi.
Există şi funcţie de control faţă de activitatea primarului pe care o exercită consiliul, deoarece
poate discuta dările de seamă a primarului, privind activitatea primăriei. Legea obligă primarul de a
asigura executarea deciziilor consiliului. De aici şi obligaţia să.
 Tema 5. Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul II.
1. Autoritatea deliberativă raională – consiliul raional
 Componența consiliului raional
 Convocarea consiliului raional
2. Autoritatea executivă raională - preşedintele raionului

1. Autoritatea deliberativă raională – consiliul raional

 Componența consiliului raional
Consiliul raional este autoritatea reprezentativă a populaţiei raionului. Se compune din
consilieri, aleşi în condiţiile Codului electoral. Numărul de consilieri se stabileşte în funcţie de
numărul de locuitori ai raionului la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile,
conform datelor statistice.
Regulile de constituire a consiliului raional şi desfăşurare a şedinţelor sunt similare cu
acela ale consiliilor locale.
Consilierii raionali se convoacă în primă şedinţă prin hotărîre a Comisiei Electorale
Centrale.
Pornind de la domeniile de activitate ale autorităţilor administraţiei publice locale de
nivelul al doilea stabilite în Legea privind descentralizarea administrativă (art.4), consiliul
raional realizează competenţe similare cu cele ale consiliului local, dar în teritoriul raional
 Convocarea consiliului raional se face, prin dispoziţiea preşedintelui
raionului.
Consiliul raional se întruneşte:
 în şedinţe ordinare o dată la 3 luni, convocarea făcându-se cu cel puţin 10
zile înainte;
 în şedinţă extraordinară, cu ordinea de zi propusă, ori de cîte ori este
necesar, la cererea preşedintelui raionului sau a cel puţin o treime din
numărul consilierilor aleşi, convocarea făcându-se cu cel puţin 3 zile
înainte;
În temeiul dispoziţiei, fiecărui consilier i se expediază o înştiinţare în care se indică
ordinea de zi, data, ora şi locul desfăşurării şedinţei. Înştiinţarea este semnată de secretarul
consiliului raional.
 În cazul în care preşedintele raionului refuză convocarea şedinţei extraordinare a
consiliului raional, cerută de cel puţin o treime din numărul consilierilor aleşi, aceştia sînt în
drept:
a) să convoace şedinţa consiliului raional de sine stătător, în condiţiile prezentei legi;
şi/sau
a) să atace refuzul în instanţa de contencios administrativ.
Consiliul raional alege prin vot deschis, cu votul majorităţii consilierilor prezenţi,
pentru durata unei şedinţe, un preşedinte care o prezidează. Preşedintele şedinţei este
asistat de secretarul consiliului raional.
REȚINEM: Nu se confundă președințele ședinței cu președintele raionului. Cel din
urmă se alege pe o perioadă de patru ani.

Consiliul raional adoptă decizii cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, cu excepţia

cazurilor în care legea sau regulamentul consiliului cere un număr mai mare de voturi.
Deciziile se semnează de preşedintele şedinţei şi se contrasemnează de secretarul consiliului.
Organizarea şi funcţionarea consiliului raional se aplică, în mod corespunzător,
consiliului local. Și anume, consiliul raional poate fi dizolvat înainte de expirarea termenului
dacă:
a) acesta a adoptat în mod deliberat decizii repetate în aceeaşi materie, care au fost
anulate de către instanţa de contencios administrativ, prin hotărîri definitive întrucît încălcau
grav prevederile Constituţiei sau ale legislaţiei în vigoare;
b) numărul consilierilor s-a redus sub jumătate din numărul stabilit la art.11;
c) acesta nu a adoptat nici o decizie timp de 6 luni consecutiv, indiferent de numărul
şedinţelor.
În cazul prevăzut în aliniatul (a), oficiul teritorial al Cancelariei de Stat sau Guvernul
este în drept să se adreseze în instanţă de judecată pentru constatarea circumstanţelor care
justifică dizolvarea consiliului raional.
Dizolvarea de drept a consiliului raional în condiţiile aliniatelor (b) şi (c) se constată de
către preşedintele raionului şi se notifică în scris, în termen de cel mult 10 zile de la data
dizolvării,Comisiei Electorale Centrale, care stabileşte data desfăşurării alegerilor noi.
Parlamentul dizolvă consiliul raional, la propunerea motivată a preşedintelui raionului
sau a Guvernului, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti definitive, prin care au fost constatate
circumstanţele care justifică dizolvarea.
 Data desfăşurării alegerilor pentru noua componenţă a consiliului raional se stabileşte
de Comisia Electorală Centrală, în condiţiile Codului electoral.
Până la constituirea unui nou consiliu, preşedintele raionului va soluţiona problemele
curente ale unităţii administrativ-teritoriale.

3. Autoritatea executivă raională – preşedintele raionului.

Consiliul raional alege preşedintele raionului, la propunerea a cel puţin o treime din
consilierii aleşi, cu votul majorităţii consilierilor aleşi, pentru o perioadă de patru ani. În cazul
în care candidatura propusă nu întruneşte votul majorităţii consilierilor aleşi, în termen de 8
zile se convoacă o nouă şedinţă în vederea efectuării votării repetate. Dacă şi după votarea
repetată nici una din candidaturile propuse nu întruneşte votul majorităţii consilierilor aleşi, în
termen de 3 zile se organizează o votare suplimentară, în urma căreia se consideră ales
candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi.
Preşedintele raionului este asistat de vicepreşedinţi, numărul cărora se stabileşte de
consiliul raional, la propunerea preşedintelui raionului. Vicepreşedinţii raionului se aleg de
consiliul raional, la propunerea preşedintelui raionului, conform procedurii. În funcţia de
vicepreşedinte poate fi aleasă orice persoană, inclusiv din rîndul consilierilor.
Consiliul raional îl poate elibera din funcţie pe preşedintele raionului înainte de termen,
cu votul a două treimi din numărul consilierilor aleşi, la propunerea a cel puţin o treime din
consilierii aleşi.
Vicepreşedintele raionului poate fi eliberat din funcţie înainte de termen, cu votul
majorităţii consilierilor aleşi, la propunerea preşedintelui raionului sau a unei treimi din
consilierii aleşi.
Preşedintele şi vicepreşedintele raionului îşi prezintă demisia în faţa consiliului raional.
Aparatul preşedintelui raionului se organizează şi funcţionează în baza unui regulament
aprobat de consiliul raional.
Preşedintele raionului exercită conducerea operativă a serviciilor publice de interes
raional. Preşedintele raionului reprezintă raionul în raporturile cu Guvernul, cu alte autorităţi
publice centrale, cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în instanţe
judecătoreşti.
Preşedintele raionului este coordonator al serviciilor publice descentralizate din cadrul
raionului şi exercită atribuţiile de preşedinte al comisiei pentru situaţii excepţionale.
Preşedintele şi vicepreşedinţii raionului cad sub incidenţa Legii privind statutul alesului
local.
 Atribuţiile de bază ale preşedintelui raionului sunt similare cu cele ale primarului dar
raportat la UAT de nivelul II.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele raionului emite dispoziţii cu caracter
normativ şi individual. Dispoziţiile cu caracter normativ se remit, în termen de 5 zile după
semnare, oficiului teritorial al Cancelariei de Stat şi intră în vigoare la momentul aducerii lor
la cunoştinţă publică. Dispoziţiile cu caracter individual devin executorii după ce sînt aduse la
cunoştinţă persoanelor vizate în ele.
Preşedintele raionului este în drept să emită dispoziţii numai în chestiuni ce ţin de
competenţa sa. Dispoziţiile preşedintelui raionului sau, după caz, ale vicepreşedintelui
raionului se consemnează într-un registru special. La emiterea dispoziţiilor, preşedintele
raionului are dreptul să consulte oficiului teritorial al Cancelariei de Stat, conducătorii sau
reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice atît locale, cît şi centrale.