Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 28 formează Uniunea Europeană, iar 5 sunt în curs de aderarea.

Deviza U.E., Unitate în diversitate, evidenţiază unitatea politică şi economică şi diversitatea culturală a
statelor membre. Unitatea presupune aderarea tuturor statelor la aceleaşi principii politice şi
economice, alegerea unor instituţii comune de conducere, desfiinţarea graniţelor. Diversitatea culturală
se referă atât la respectarea tradiţiilor culturale ale fiecărei ţări cât şi la respectarea celor ale tuturor
comunităţilor şi etniilor din fiecare ţară.

Ideea creării unei Europe unite a existat, într-o anumită formă, încă din antichitate şi s-a realizat, în
anumite momente, chiar din punct de vedere practic. Imperiul Roman a creat o primă formă de unitate
europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare parte a continentului. Creştinismul a
realizat o adevărată unitate culturală europeană, iar imperiile medievale au urmărit realizarea unei
unităţi politice europene. Napoleon Bonaparte visa o Europă unită sub conducerea sa, în care să triumfe
principiile libertăţii şi egalităţii şi codul civil modern aplicat de el în Franţa, fapt pe care l-a reuşit în
teritoriile ocupate.

Încă din Evul Mediu au existat proiecte ale unor gânditori, de creare a unei Europe federaliste, care să
aibă o autoritate centrală şi al cărei scop să fie menţinerea păcii. Cel mai vechi este cel al poetului italian
Dante Alighieri (1303). Mai aproape de noi, în 1849, scriitorul francez Victor Hugo a folosit
expresia Statele Unite ale Europei spunând că „va veni ziua când vom vedea doua grupări uriaşe: Statele
Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean...”. Cel mai
celebru proiect este însă cel al contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, numit Pan-Europa, din
1923, care propunea organizarea Europei ca o adunare de state federale. Cartea sa, cu acelaşi nume, a
avut mare succes în perioada interbelică, fiind tradusă în mai multe limbi. El a reuşit chiar să organizeze
un congres al Uniunii Pan-europene la Viena, în 1926. Lui îi aparţine ideea reunirii cărbunelui german şi
minereului de fier francez sub o singură autoritate.

Contextul creării Uniunii Europene.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a adus în discuţie în rândul oamenilor politici
problema realizării unei păci europene de durată. Cum una dintre cauzele fundamentale ale celor două
conflagraţii mondiale a fost conflictul franco-german, s-a căutat rezolvarea eficientă a acestuia. O
alianţă economică franco-germană care să aibă la bază o unificare a industriei cărbunelui şi oţelului,
resursele principale ale industriei de armament, s-a dovedit a fi soluţia cea mai bună.

O altă problemă ce trebuia rezolvată urgent era stoparea expansiunii comunismului. Armata sovietică
impusese regimul comunist în Europa de est, dar comunismul avea adepţi şi în Europa occidentală
deoarece mulţi considerau că regimurile democratice îşi dovediseră ineficienţa până atunci.
Îndepărtarea unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin restabilirea prosperităţii economice
rapide. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând acordarea unui ajutor financiar statelor europene
pentru stoparea sărăciei şi foametei şi pentru refacerea economică, cunoscut sub numele de Planul
Marshall (1947). U.R.S.S. a interzis statelor comuniste să beneficieze de aceste fonduri, spunând că e o
formă voalată de expansionism politic şi economic american.

Cele 16 state europene care au acceptat acest ajutor au alcătuit, în 1948, Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (O.E.C.E.), pentru a gestiona eficient banii primiţi. În 1961, după încheierea
programului de ajutor, aceasta s-a transformat în Organizaţia Europeană de Cooperare şi
Dezvoltare (O.E.C.D.), care există şi astăzi şi cuprinde 32 de state de pe mai multe continente.
În 1949, zece state europene au creat Consiliul Europei, organizaţie care şi-a propus apărarea
drepturilor omului şi a democraţiei în statele membre. În timp, au aderat la acest organism toate statele
europene (din 1993 este membră şi România). Cea mai importantă instituţie a sa este Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, la care poate face apel orice cetăţean al unei ţări membre care consideră că statul
său i-a încălcat drepturile.

Aceste două organisme, O.E.C.E. şi Consiliul Europei, au fost primele organizaţii europene suprastatale,
care, însă, au evoluat paralel cu organizaţiile care au stat, într-adevăra, la baza Uniunii Europene de
astăzi.

Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o organizaţie politică suprastatală (alcătuită din 28 state). Ea s-a constituit în
mai multe etape, fiind la început doar o organizaţie economică alcătuită din 6 state, în timp extinzându-
şi graniţele dar şi competenţele de la nivel economic la nivel social şi politic.

Etapele constituirii Uniunii Europene

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O., 1951) - Paris

În 1951 Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au alcătuit o organizaţie
economică al cărei scop a fost desfiinţarea taxelor vamale la cărbune şi oţel, numită C.E.C.O.
(Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Aceasta s-a realizat la iniţiativa omului de afaceri Jean
Monnet, care a conceput detaliile proiectului, şi a ministrului de externe francez Robert Schuman.
Schumann a propus proiectul cancelarului german Konrad Adenauer, care l-a acceptat cu entuziasm.
Alianţa lor a fost deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt consideraţi părinţii fondatori ai U.E, la
care se adaugă şi alte personalităţi europene care au contribuit la crearea şi extinderea Uniunii.

Această organizaţie avea următoarele instituţii de conducere: Înalta Autoritate, care elabora politicile
comune, Consiliul de miniştrii, Adunarea şi Curtea de Justiţie.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună (1957) – ROMA

În 1957, prin Tratatul de la Roma, cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât să-şi extindă colaborarea
şi în alte domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale. Astfel a apărut Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună. Scopul C.E.E. era libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor. Libera circulaţie a mărfurilor presupunea desfiinţarea taxelor vamale, libera
circulaţie a persoanelor însemna desfiinţarea vizelor. Libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor
presupunea colaborări în domeniile servicii (turism, transporturi, telefonie, poştă etc.) şi investiţii
industriale şi bancare. Domeniile concrete în care cele 6 state şi-au propus colaborarea au fost: politica
vamală, politica monetară, transporturile, agricultura, politica emigraţiei, vizelor şi azilului, cultura,
sănătatea şi mediul. Libera circulaţie şi politicile sociale comune s-au realizat în timp. De exemplu
uniunea vamală s-a realizat până în 1961 prin reducerea taxelor vamale cu 25%, până în 1966 s-au mai
redus taxele cu încă 25% iar în 1969 s-au desfiinţat total.
În paralel s-a realizat o extindere a graniţelor comunităţii: în 1973 au fost primite Marea Britanie,
Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia.

Uniunea Europeană – 1992, Tratatul de la MAASTRICHT

În 1992, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), s-a hotărât extinderea colaborării de la nivel economic
şi social, la nivel politic. Astfel a apărut Uniunea Europeană, care este considerată o construcţie ce se
sprijină pe trei piloni. Pilonii(domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:

 Politica economică şi monetară comună şi politicile sociale,

 Politica Externă şi de Securitate comună (PESC) şi cea de apărare (PESCD),

 Cooperarea juridică şi poliţienească (CPJMPD).

În 1995, prin acordul Schengen, se creează cetăţenia europeană, prin care se acordă, pentru orice
cetăţean al uniunii, dreptul de circulaţie şi liberă rezidenţă în orice stat al UE şi dreptul de a alege şi a fi
ales în instituţiile europene. Tot atunci se creează spaţiul Schengen în interiorul căruia se elimină
controalele la frontiere. Din acest spaţiu fac parte şi state nemembre ale U.E.: Elveţia, Norvegia, Islanda,
dar Marea Britanie, care este membră U.E. a refuzat să facă parte. În 1999 s-a creat moneda unică euro,
care a fost pusă în circulaţie în 2002.

Extinderea UE s-a realizat în continuare astfel: 1995, cu Austria, Finlanda, Suedia, în 2004 cu Cipru,
Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, în 2007 cu România şi
Bulgaria, în 2013 a aderat şi Croaţia.

Instituţiile Uniunii Europene

Parlamentul European (cu sediul la Strasboug, Franţa)

 Este alcătuit din membrii aleşi prin vot universal în fiecare ţară a uniunii. Numărul de
parlamentari din fiecare ţară este direct proporţional cu numărul locuitorilor ţării.

 Atribuţiile sale sunt de a vota bugetul şi legile europene.

Comisia Europeană (cu sediul la Bruxelles, Belgia)

 Este alcătuită din câte un membru din fiecare ţară, numit de guvernul respectiv

 Atribuţiile sale sunt de a propune proiecte de legi (pe care le votează Parlamentul), şi de a
urmări aplicarea legilor şi programelor uniunii.

Consiliul de miniştrii (cu sediul la Bruxelles, Belgia) sau Consiliul Uniunii Europene

 Este alcătuit din miniştrii statelor membre, în funcţie de problema discutată (agricultură, mediu,
industrie, sănătate etc.)

 Atribuţiile sale sunt de a adopta regulamente şi de a stabili bugetul uniunii.

Curtea de Justiţie (cu sediul la Luxemburg):

 Este alcătuită din câte un judecător numit de fiecare dintre statele membre, pe o perioadă de 6
ani.

 Atribuţii: asigură interpretarea şi aplicarea corectă a legilor, garantează respectarea legislaţiei

UE de către statele membre.

Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg):

 Este alcătuită din câte un membru din fiecare stat, numit de Consiliul de miniştrii, pe timp de 6
ani.

 Atribuţii: urmăreşte utilizarea corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

Consiliul European:

 Este alcătuit din şefii de state sau de guverne ai statelor membre. Se întruneşte cel puţin de
două ori pe an. Fiecare ţară are preşedinţia sa câte 6 luni, prin rotaţie.

 Stabileşte politica generală a U.E. (exemplu: aderarea unor noi state, adoptarea unor acte
legislative de maximă importanţă, cm ar fi constituţia U.E., schimbarea politicii economice, ca
adoptarea euro, trecerea unui stat la euro, crearea spaţiului Schengen şi condiţiile de admitere
aici etc.)

Etapele aderării României la Uniunea Europeană

 1995: România depune cerere de aderare la U.E.

 2000 – 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.

 2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.

 2007: România devine membră a U.E.

Însemnele Uniunii Europene

Ziua Europei – În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman care, la 9 mai
1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să cedeze unui organism
supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului, această dată a fost
aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la summit-ul european de la Milano din 1985.

Drapelul Uniunii Europene, adoptat în 1955, simbolizează popoarele Europei. 12 este simbolul
perfecţiunii.

Imnul european - În ianuarie 1972, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat un imn
european: aranjamentul muzical fără text realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la Oda
bucuriei din Simfonia a 9-a de Beethoven.
În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă cu mult ulterioară culturii în limbile vorbite
de popor în Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba română care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în care în Europa occidentală marii oameni de litere ai Renaşterii
îşi scriseseră operele sau şi le desăvârşeau. Cultura română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi
cea occidentală.

Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în care s-a produs sincronizarea culturii
române cu cea occidentală: apariţia tiparului, scrierile cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin şi ale cărturarului
Dimitrie Cantemir, opera literară şi istorică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene din Transilvania şi activitatea tinerilor
studenţi de la Paris dina perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 (generaţia paşoptistă).

 Primul moment îl reprezintă apariţia tiparului, la începutul secolului XVI. Prima tipografie românească este
cea de la mânăstirea Dealu, din Ţara Românească, din 1508, care a tipărit cărţi în limba slavonă. Tiparul
apăruse în Germania cu aproximativ 60 de ani în urmă. Prima lucrare tipărită în limba română a apărut în
Transilvania, la Sibiu, în 1544 (Catehismul românesc).
 În secolul XVII, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sunt nişte umanişti întârziaţi (umanismul
europeană se încheie în secolul XVI). Dimitrie Cantemir este primul om de cultură român de valoare
internaţională. El este considerat de unii cercetători ca umanist iar de alţii ca preiluminist. Opera sa
fundamentală Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului otoman (1714-1716) este primul tratat de istorie despre
Imperiul otoman. Pentru activitatea sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales membru al Academiei din
Berlin.
 În secolul XVIII, reprezentanţii Şcolii Ardelene din Transilvania sunt iluminişti care se afirmă în aceeaşi
perioadă cu iluminiştii europeni.
 În secolul XIX, în anii premergători revoluţiei de la 1848, tinerii români care au studiat la Paris au preluat ideile
politice romantice: libertate, egalitate şi formarea statului naţional, pe care le-au popularizat în Ţara
Românească şi Moldova în timpul revoluţiilor de la 1848 iar în 1859 au realizat Unirea Principatelor. Ei au fot
numiţi paşoptişti. Tot în secolul XIX, în perioada 1870-1889, Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant
al romantismului european.

Inginerul Henry Coandă a creat avionul cu reacţie, naturalistul Emil Racoviţă a pus bazele biospeologiei (ştiinţa studierii
vieţii din peşteri), Dimitrie Gusti a creat o şcoală sociologică de studiere a satelor româneşti, ajunsă model pentru
sociologia europeană.

Cultura română în perioada interbelică: disputa între europenişti şi tradiţionalişti

În perioada interbelică au existat două orientări în cultura română, una care îi grupa pe intelectualii numiţi europenişti şi
alta pe cei tradiţionalişti. Europeniştii considerau că România trebuie să se dezvolte din punct de vedere economic,
social şi cultural urmând modelul Europei occidentale. Liderul europeniştilor era criticul literar Eugen Lovinescu, care,
în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne, a expus teoria sincronismului. Lovinescu i-a criticat pe cei care idealizau
lumea rurală românească şi a considerat că civilizaţia română modernă s-a născut odată cu începuturile contactelor
culturale cu Europa occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Lovinescu a utilizat termenul de sincronism pentru
a denumi recuperarea decalajului dintre civilizaţia românească şi ce a Europei occidentale. Elitele din secolul XIX au
reuşit să şteargă enormele diferenţe dintre România şi occident prin adoptarea instituţiilor şi moravurilor din ţările
occidentale puternic industrializate şi urbanizate. La început preluarea a fost pur şi simplu imitaţie superficială şi
neselectivă, dar ulterior ea s-a transformat într-o adaptare a civilizaţiei occidentale la cea românească. Lovinescu arăta
că în perioada interbelică civilizaţia românească ajunsese să semene din ce în ce mai mult cu cea occidentală. Clasele
sociale urbane, adică burghezia şi intelectualii, au avut şi vor avea rolul de a promova civilizaţia occidentală în rândurile
românilor. Principalele reviste ale europeniştilor au fost Sburătorul şi Contimporanul. Aici au publicat Ion Barbu, Camil
Petrescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu.

Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton. Ei considerau că civilizaţia
românească este predominant rurală, astfel că importurile culturale din Occidentul urbanizat nu se potrivesc specificului
nostru naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-au grupat în jurul revistei Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Nichifor
Crainic a fost iniţiatorul curentului numit ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a spiritului
uman o reprezintă cultura creştină. Teoriile sale de filosofia culturii se bazau pe operele Părinţilor Bisericii şi pe scrieri
ale teologilor moderni, cum au fost Serghei Bulgakov sau Nikolai Berdiaev. Crainic a considerat că spiritualitatea
ţăranului român este în primul rând religioasă iar intelectualii români din secolele XIX şi XX, adepţi ai civilizaţiei
occidentale, s-au izolat de popor şi au depărtat civilizaţia românească de la cursul său normal de dezvoltare. Dintre
colaboratorii revistei Gândirea îi amintim pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil
Petrescu, George Bacovia etc. De fapt, cei mai mulţi dintre tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura
tradiţională, dar din punct de vedere al expresiei artistice s-au integrat în curente moderniste ale vremii lor. Dealtfel,
mulţi dintre ei au colaborat şi la revistele europeniste şi la cele tradiţionaliste. Filosoful Lucian Blaga, unul dintre aceştia,
a căutat izvoarele specificului naţional românesc, ajungând să pună în evidenţă filonul tracic. El a considerat că
obiceiurile şi credinţele precreştine şi-au pus o amprentă importantă asupra culturii române. Blaga era de părere că
spiritualitatea românească era cel mai bine reprezentată de lumea satului Teoria sa despre stil şi originalitatea culturii
a fost influenţată însă de teoriile psihanalitice ale lui Freud şi Jung.

Românii în avangarda culturii europene

Cultura europeană în prima jumătate a secolului XX este caracterizată de apariţia unor curente care căutau
modalităţi inedite de expresie şi reflectau revolta artiştilor împotriva civilizaţiei moderne. Dintre acestea, cel mai mare
impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul, suprarealismul. Aceste curente au influenţat arta pe
parcursul întregului secol.

Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a manifestat cu precădere în Germania.
Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa lucrurilor sau a fenomenelor, deformând în mod voit realitatea fizică pentru
a surprinde expresia psihologică . Expresioniştii au prezentat, în general, o viziune pesimistă asupra realităţii. În pictură,
expresioniştii au fost interesaţi de teme ca frica, disperarea, moartea şi au folosit ca modalităţi de exprimare culori
intense şi linii frânte. Cel mai reprezentativ artist expresionist este pictorul norvegian Edvard Munch iar lucrarea sa cea
mai celebră este Strigătul. În literatură, expresioniştii au avut ca temă predilectă valorificarea miturilor. Din această
perspectivă, scriitorul român care se încadrează acestui curent este Lucian Blaga.

Cubismul a fost un curent manifestat în artele plastice, cu deosebire în pictură, care a bulversat noţiunea de
reprezentare în artă deoarece obiectele au fost simplificate până la geometrizare iar perspectiva spaţială a căpătat o
importanţa tot mai redusă. Obiectele devin cilindrii, conuri, sfere, iar personajele sunt construite din linii frânte,
discontinue, toate dispuse într-un anumit ritm care creează structuri spaţiale. Privitorul este cel care depune efortul
pentru a reconstitui realitatea, iar realitatea poate fi privită din unghiuri diferite şi reconstruită de fiecare în manieră
personală. Cubismul a fost iniţiat de pictorii Pablo Picasso şi Georges Braque. Primul tablou cubist este considerat a
fi Domnişoarele din Avignon, pictat de Picasso în 1907. Acest curent a deschis calea spre arta abstractă manifestată
în diverse forme pe tot parcursul secolului XX. Unii critici de artă îl consideră pe Brâncuşi drept sculptor cubist sau
abstracţionist, dar creaţia sa profund originală depăşeşte aceste curente artistice.

Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura secolului XX, fiind caracterizată de lipsa oricărei
referinţe la realitatea concretă, observabilă. Primul pictori abstracţionişti sunt Vassily Kandinsky şi Piet Mondrian.

Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a contestat valorile morale şi
sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu valorizarea instinctului, a visului, a
inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut
ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul
André Breton, pictorii Juan Miró, René Magritte şi Salvador Dali.

În prima jumătatea a secolului XX, principala caracteristică a culturii române a fost sincronizarea ei cu cea
Europeană. Dealtfel cultura română nu a fost doar sincronă cu cea europeană ci a avut momente în care s-a aflat în
avangarda culturii europene. Poetul Tristan Tzara a pus bazele unui curent cultural numit dadaismul, care a
revoluţionat literatura şi mai ales artele plastice. Filozoful şi scriitorul Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline
ştiinţifice, istoria religiilor. Dramaturgul Eugen Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului. Sculptorul
Constantin Brâncuşi a revoluţionat acest domeniu al artelor plastice. Compozitorul şi violonistul George Enescu a făcut
cunoscută muzica românească pe marile scene ale lumii, de la Viena şi Paris la New York. Originalitatea compoziţiilor
sale a constat tocmai în faptul că s-a inspirat din folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în prima
jumătate a secolului XX (unii au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil, un exil la care au consimţit
de bună voie.

Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în perioada Primului război
mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o mişcare culturală apărută ca protest faţă de civilizaţia
modernă; dadaiştii considerau că civilizaţia modernă dusese la devastatorul război mondial, astfel că ei au negat
valorile acesteia. Membrii mişcării contestau esenţa modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate
pe căutarea frumuseţii eterne.
Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în toate aceste domenii a creat opere care au
avut un mare succes internaţional. Un rol important în cariera sa a avut-o experienţa trăită în India în perioada
interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a experimentat practicile yoga. Reîntors la Bucureşti, a obţinut titlul de
doctor cu o teză despre yoga, pe care a publicat-o apoi în limba franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a
scris un roman de dragoste, Maitreyi, ajuns apoi celebru în întreaga Europă, fiind tradus în numeroase limbi europene.
Tartaul său de istoria religiilor, publicat în limba franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând traduceri nu doar în
limbile europene ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de istoria religiilor la Universitatea
din Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes Études în Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la
Universitatea din Chicago. Din 1961 şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala operă Istoria
religiilor (titlul exact este Istoria credinţelor şi ideilor religioase), care l-a făcut cel mai celebru dintre istoricii religiilor din
secolul XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat o viziune comparată a religiilor pornind de la
analiza credinţelor religioase neolitic până în prezent.

Curente şi idei economice: economii liberale şi economii dirijate

În societatea de astăzi există două modele economice majore: economia capitalistă, cea mai reprezentativă
economie liberă şi economia comunistă, reprezentativă pentru economiile dirijate de către stat.

Economia capitalistă – economie liberă

Economia capitalistă este un sistem economic în care preţul şi produsele depind de legea cererii şi a ofertei.

Caracteristicile economiei capitaliste:

 se bazează pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie (adică utilaje, terenuri, clădiri, capital);
 deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme;
 agenţii economici urmăresc să obţină profitul maxim;
 preţurile se fixează pe baza cererii şi ofertei;
 statul are rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei; el nu trebuie să intervină în problema preţurilor,
a cererii şi a ofertei.

Modelele economiei capitaliste:

În timp s-au conturat şi în cadrul economiei capitaliste două modele, în încercarea de a face faţă cât mai bine crizelor
economice inevitabile: capitalismul clasic sau liberalismul şi modelul keynesian sau neoliberalismul.

 Capitalismul clasic (liberalismul) presupune o intervenţie minimă a statului în economie.

Acest model şi-a dovedit ineficienţa în timpul marii crize economice din 1929-1933, care a pornit din S.U.A. dar a
cuprins întreaga lume capitalistă. Această criză a început prin căderea bursei din New-York în ziua de 24 octombrie
1929 (supranumită joia neagră), apoi a continuat prin falimentul celor mai multe bănci americane, care creditau întreaga
industrie mondială şi prin falimentul multor întreprinderi din întreaga lume. Drept urmare şomajul a ajuns la cote
alarmante. În acelaşi timp s-a înregistrat o criză de supraproducţie în agricultură: datorită producţiei mari şi a scăderii
puterii de cumpărare a populaţiei, au scăzut foarte mult preţurile la produsele agricole, ceea ce a dus la ruinarea
fermierilor.

Criza a fost depăşită în SUA datorită politicii de intervenţie a statului în economie, promovată de preşedintele Franklin
Roosevelt, politică numită NEW DEAL (Noul Curs). Statul a stabilit preţuri minime la produsele de bază, a finanţat
câteva bănci private pentru a-şi putea relua activitatea, a început o serie de lucrări de infrastructură (construcţii de
autostrăzi, poduri, defrişări etc.) datorită cărora a angajat mulţi dintre şomeri.

- Modelul keynesian (neoliberalismul), teoretizat de economistul englez Maynard Keynes, propune intervenţia
statului în economie pentru a reducerea şomajului şi inflaţiei. Scopul intervenţiei statului trebuie să fie susţinerea
creşterii economice şi bunăstării.

Moduri de producţie în economia capitalistă

  Fordismul (de la uzinele Ford): presupune producţia în serie, costuri de producţie mai mici şi creşterea
salariilor muncitorilor datorită creşterii vânzărilor.
 Toyotismul (de la uzinele Toyota): pune accent pe realizarea unor produse de calitate superioară, producţia
se face la comandă, se cere părerea muncitorilor în conducerea întreprinderii.

Economia comunistă – economie dirijată de stat

Economia comunistă este un sistem economic în care statul fixează preţul produselor şi producţia.

Caracteristicile economiei comuniste:

 aproape toate mijloacele de producţie (adică utilaje, terenuri, clădiri, capital) sunt în proprietatea statului;
 bunurile nu sunt produse în raport cu cererea, ci pe baza unor planuri economice întocmite de birocraţi
funcţionari de stat), planuri cincinale ( fixau producţia pentru fiecare ramură industrială pe o perioadă de 5
ani);
 industrializarea forţată, cu accent pe dezvoltarea industriei grele;
 colectivizarea în agricultură.

Consecinţele economiei de tip comunist:

 produsele realizate sunt de slabă calitate şi de multe ori nu există piaţă de desfacere pentru ele pentru că
planurile economice ţin cont de nişte obiective politice, nu de cererea reală;
 nu există şomaj, dar acest lucru pozitiv se dovedeşte a crea dezechilibre grave pe termen lung;
 accentul pus pe dezvoltarea industriei grele are drept consecinţe neglijarea producţiei alimentare.

Pentru a face faţă eventualelor probleme legate de piaţa de desfacere, statele comuniste europene au creat, în 1949,
o organizaţie economică numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care s-a autodizolvat după căderea
comunismului. În cadrul acestei organizaţii aveau loc schimburi de produse între statele membre.

Globalizarea economiei lumii

Globalizarea este un proces început în anii ’80, care constă în deschiderea frontierelor şi generalizarea schimburilor
de oameni, idei capitaluri şi bunuri la scară mondială. Globalizarea este economică, politică şi culturală. Cel mai
reprezentativ proces al globalizării economice este crearea companiilor multinaţionale: o întreprindere îşi deschide
sediu în străinătate. Un simbol al globalizării este compania Coca-cola, ale cărei produse au ajuns în toate colţurile
lumii.

Primul pas înspre globalizarea economică a fost făcut prin crearea, în 1945, a unei organizaţii economice mondiale
numită Acordul General pentru Tarife vamale şi Comerţ (GATT). Statele membre îşi oferă între ele clauza naţiunii celei
mai favorizate, prin care micşorează taxele vamale la produsele comercializate. Astăzi această organizaţie se
numeşte OMC sau WTO şi cuprinde 123 de state.

Consecinţele globalizării:

 facilitează schimburile şi creşterea productivităţii

 propagă rapid crizele economice
Perioada interbelică (1919-1939)

Economia rurală

În perioada interbelică 80% din populaţia României era rurală, astfel că şi agricultura era principala ramură a economiei
româneşti. În 1921 s-a realizat o amplă reformă agrară, prin care au fost expropriate o parte importantă a moşiilor
boiereşti pentru a se da pământ ţăranilor. Astfel, proprietarii puteau păstra dintr-o moşie de la 100 până la 500 de
hectare, în funcţie de dimensiunile acesteia. De exemplu, dacă proprietarul avea 100 de hectare, moşia nu era
expropriată, dacă avea 200 de hectare, proprietarul păstra 165, dacă avea 500 păstra 247, dacă avea 5000 rămânea
cu 397 iar dacă avea 10000 rămânea cu 500. Suprafaţa primită de o familie de ţărani era în medie de 5 hectare. Ţăranii
trebuia să plătească o despăgubire foştilor proprietari care echivala cu o sumă reprezentând de 40 de ori arenda
conform preţurilor din 1913. Plata trebuia să se facă pe 50 de ani, cu dobândă de 5%. Aplicarea efectivă a legii agrare,
adică exproprierea şi punerea în posesie a noilor proprietari, a durat până în 1938. Au fost împroprietăriţi 1,3 milioane
de ţărani ( aproximativ 70%) din cei 2 milioane care erau îndreptăţiţi.

Aceasta a fost cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică. În urma ei, România devine o ţară în care
predomina mica proprietate agricolă. Astfel, o statistică din 1938 arată că proprietarii care deţineau sub 5 hectare
reprezentau 74,9% din totalul proprietarilor de pământ, cei cu proprietăţi de la 5 la 10 ha erau 17,1%, de la 10 la 20 ha
erau 5,5%, de la 20 la 50 ha erau 1,7%, de la 50 la100 ha, 0,4% şi de la 100 la 500 ha 0,3%. Această fărâmiţare a
proprietăţii a avut consecinţe negative în timpul marii crize economice din 1929-1933, când micii proprietari au făcut cu
greu faţă prăbuşirii preţurilor la cereale (acestea scăzuseră cu 40-50%). O altă cauză care a agravat criza economică
pentru România a fost faptul că în România producţia agricolă era centrată pe cultivarea cerealelor, mai ales grâu şi
porumb, care au avut cea mai severă cădere a preţurilor. Astfel, în perioada 1921-1925 se înregistrau următoarele date
statistice la producţia agricolă: 90% din totalul producţiei era reprezentată de cereale, 3,4% plante alimentare, 2,3%
plante industriale, 4,3% fâneţe. În 1926-1930 cifrele erau următoarele: 88,2% cereale, 3,4% plante alimentare, 3,2 %
plante industriale, 5,2% fâneţe. În 1938 se înregistra următoarea producţie: 86,9% cereale, 3,8% plante alimentare,
3,7% plante industriale, 5,6% fâneţe. Tot o consecinţă a predominării micii proprietăţi agricole a fost şi faptul că
agricultura românească era extrem de puţin mecanizată iar producţia la hectar era în anii '20 mult sub media producţiei
antebelice.

România era printre primele ţări exportatoare de grâu şi porumb din Europa. Ţara noastră deţinea 9,2% din
producţia de cereale a Europei şi exporta 1,2% din consumul de cereale al continentului.

Economia urbană

În perioada interbelică se creează pentru prima dată o adevărată industrie românească. Industria extractivă este una
dintre ramurile economice importante. România este între primele state producătoare de petrol, gaze naturale şi aur
din Europa (locul 1 în Europa şi 6 în lume la producţia de petrol, locul 2 în Europa la extracţia de aur şi gaze naturale).
Industria petrolieră a înregistrat o creştere spectaculoasă a producţiei, datorită investiţiilor de capital străin, de la
968000 de tone, în 1918, la 5 800 000 tone, în 1930. Industria siderurgică (producerea oţelului) şi
industria constructoare de maşini cunosc şi ele o dezvoltare semnificativă. Industria siderurgică a înregistrat o
creştere a producţiei de la 38 000 de tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. Între cele mai importante întreprinderi, care
produceau la nivel calitativ european, se aflau Oţelăriile Reşiţa, fabrica Malaxa Bucureşti, care producea locomotive,
motoare, instrumente de precizie, muniţie etc. şi IAR Braşov, care producea avioane. Industria românească a înregistrat
o creştere economică medie de 5,2% pe an. Cu toate aceste succese, producţia nu era suficientă: necesităţile interne
în materie de instalaţii industriale şi maşini erau acoperite în proporţie de 15-20%, restul de până la 80% erau importate.

În industria românească din perioada anterioară războiului capitalul străin reprezenta 80% din investiţii. În anii 1925-
1928 acesta scade la 65%. În perioada antebelică principalii investitori au fost germani şi austrieci, în perioada
interbelică locul lor este luat de englezi, francezi şi belgieni.

Băncile private aveau un rol important. Cea mai mare bancă privată a fost Marmorosch-Blank. 25% din capitalul
băncilor din România era capital străin.

Comerţul exterior arăta că România exporta materii prime si importa utilaje. 90% din exporturile României erau
reprezentate de cereale, animale, lemn şi petrol. În perioada marii crize economice, România a încurajat exportul de
petrol pentru a compensa pierderile înregistrate de prăbuşirea preţului la cereale. Ca stat agricol, România era în
dezavantaj deoarece era nevoită să exporte materii prime la preţuri relativ joase şi să importe bunuri industriale la
preţuri ridicate. Drept rezultat, în 1928, de exemplu, pentru o tonă de bunuri importate, România trebuia să exporte 6,5
tone. În timp însă situaţia exporturilor se schimbă. Dacă cerealele reprezentau peste 50% din exporturi până în 1927,
ele au ajuns la 25% în perioada 1934-1938. Petrolul a ajuns la 46% din exporturile anuale. Creşterea producţiei
industriale în anii '30 a avut consecinţe şi în planul importurilor la produse manufacturate care au scăzut de la 65% în
1930 la 33% în 1939. Totodată, pentru aceeaşi perioadă, importul de materii prime a crescut de la 10% la 34%. Cel
mai important partener comercial al României în anii '30 a fost Germania. Ea prelua 32% din exporturi şi deţinea 39%
din totalul importurilor. Dar operaţiunile de export-import ale Germaniei cu România reprezentau mai puţin de 1% din
comerţul său exterior.

Criza economică din 1929-1933 a afectat foarte grav România, ducând la scăderea productivităţii. Totodată, în anumite
perioade, statul a fost incapabil să plătească în întregime salariile funcţionarilor publici, recurgând la aşa-numitele curbe
de sacrificiu prin care se reduceau cu anumite procente salariile. Apoi economia s-a redresat după 1934, ajungând în
1938 la cea mai mare producţie din perioada interbelică (vezi statistica de mai jos).

Dinamica producţiei agricole pe sectoare, 1925-1938:

Industria Industria Industria

Anii Total industrie
extractivă prelucrătoare Electrică

1925 74,5 60,6 78,4 61,4

1927 100,0 100,0 100,0 100,0

1934 123,3 148,0 118,1 131,7

1936 133,4 156,9 125,6 167,9

1938 141,2 131,5 136,3 201,4

Raportul producţie agricolă/ producţie industrială, 1925-1938:

Anii Producţia agricolă Producţia industrială

1925 68,2 31,8

1929 63,2 36,8

1934 53,4 46,6

1938 51,4 48,4

Perioada comunistă (1945-1989)

Economia rurală

În perioada comunistă agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depăşită de industrie.

Deşi ideologia comunistă promova desfiinţarea proprietăţii private, când s-a instaurat primul guvern comunist în
România, în 1945, membrii partidului au hotărât să facă o nouă reformă agrară pentru a atrage populaţia rurală de
condiţie medie şi modestă de partea lor. De aceea, în mod paradoxal, instaurarea regimului comunist a debutat cu o
nouă împroprietărire a ţăranilor.
Reforma agrară din 1945 prevedea exproprierea moşiilor mai mari de 50 de hectare, fără compensare. Decretul s-a
aplicat chiar în noaptea următoare după ce a fost emis, printr-o acţiune abuzivă a organelor de poliţie. Proprietari au
fost ridicaţi noaptea din casele lor şi stabiliţi cu domiciliu forţat în alte localităţi. Lor li s-au confiscat nu doar pământurile
ci şi maşinile agricole şi casele. 17000 de familii au fost obligate să-ţi părăsească locuinţele. Pământul a fost preluat
de stat, apoi repartizat fie ţăranilor, fie unor gospodării agricole colective. Au fost împroprietăriţi ţăranii care aveau mai
puţin de 5 hectare de pământ. Terenurile rămase după împroprietărirea individuală au alcătuit aşa numitele gospodării
de stat şi gospodării colective. Gospodăriile agricole colective (G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea comunităţii dintr-
un sat, dar, de fapt aparţineau tot statului. Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,) şi cele colective erau lucrate în comun
de ţăranii care doreau să renunţe la proprietatea particulară. Celor integraţi aici li s-a permis să păstreze doar un teren
de 0,15 ha. Comuniştii au sperat că mulţi ţărani vor renunţa la proprietate şi se vor înscrie în aceste asociaţii controlate
de stat, dar succesul lor a fost redus. Doar ţăranii foarte săraci s-au asociat în aceste gospodării. Ţăranii înstăriţi erau
numiţi de autorităţile comuniste chiaburi şi erau consideraţi exploatatori. Comuniştii încercau, prin propagandă să-i
convingă pe ceilalţi ţărani că aceşti sunt nişte duşmani.

Pentru a determina ţăranii să renunţe la pământul lor, în anii '50, la sugestia lui Stalin, autorităţile comuniste au impus
dări uriaşe asupra agricultorilor, dări numite popular cote. Ţăranii erau obligaţi să dea statului o parte importantă din
toate produsele obţinute; cu cât proprietatea era mai mare, cu atât creştea şi procentul care se cuvenea statului.
Sistemul cotelor a afectat de fapt toţi locuitorii, dar proprietarii mai mari au avut cel mai mult de suferit, ei fiind duşi la
ruină; aceştia ajungeau să aducă acasă mai puţine produse decât cei mai săraci ţărani. Uneori li se lăsa doar grâul de
sămânţă. Nici aceste metode nu i-au determinat pe mulţi ţărani să renunţe însă la proprietatea lor şi să se înscrie în
gospodăriile colective.

În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea statului.
Colectivizarea forţată a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută de activiştii de partid (persoane însărcinate
cu propaganda). Aceştia vizitau sistematic locuinţele ţăranilor pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în
comun, în proprietatea statului. Pentru că propaganda nu a avut mare succes s-a renunţat repede la metodele paşnice
şi s-a recurs la şantajul, tortura şi apoi la deportarea celor care nu doreau să renunţe la proprietăţile lor. În 1962 procesul
de colectivizare a fost considerat ca încheiat: 90% din suprafaţa agricolă a României a devenit proprietate de stat, cel
mai mare procent dintre ţările care trecuseră la comunism în 1945 în Europa de Est. Pământul preluat de stat a fost
organizat în aşa-numitele Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.-uri). Ţăranii au fost obligaţi să predea şi vitele de
muncă, ce au fost folosite apoi în comun la C.A.P. Lucrătorii agricoli erau angajaţi ai statului şi primeau o cotă parte
din produse. Deşi iniţial C.A.P.-urile au dus lipsă de utilaje, în timp acestea s-au mecanizat, iar exploatarea pământului
s-a făcut mult mai eficient. Cifrele producţiei de cereale au fost însă tot timpul exagerate atât de şefii C.A.P.-urilor cât
şi de propaganda comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni nu cunoaşte exact care era producţia reală în
perioada comunistă.

În anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei externe, populaţia României s-a
confruntat cu o gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi prin reducerea raţiilor de hrană ale animalelor din fermele
C.A.P.-urilor, ducând la ineficienţa economică a acestora. Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată iar producţia nu
era de calitate. O altă cauză a crizei agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era atât de acută în
anii '80 încât lucrătorii din întreprinderi şi elevii din şcoli erau obligaţi să participe la strângerea recoltei.

După prăbuşirea regimului comunist, în 1990 o nouă reformă agrară a repus în posesie familiile cu loturile din perioada
anterioară colectivizării.

Economia urbană

În 1948 comuniştii au naţionalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea statului). Ei au început un program
de industrializare forţată, pentru a transforma România din ţară agrară în ţară industrială, ceea ce s-a reuşit. Accentul
a fost pus pe dezvoltarea industriei grele.

Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai comunismului de controlul U.R.S.S. asupra economiei
româneşti. În perioada 1945-1956 au funcţionat nişte societăţi mixte româno-sovietice numite sovromuri care aveau ca
scop transferul de materii prime şi produse industriale din România în U.R.S.S. Acestea au secătuit economia
românească întrucât s-au sustras astfel din România de la cereale, petrol, minereuri şi lemn până la fabrici întregi care
au fost demontate şi duse în U.R.S.S.

Perioada în care la conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965) s-a caracterizat
prin creşterea investiţiilor în industrie şi transformarea României într-o ţară industrială. În 1950 industria reprezenta
46,6% din producţie iar în 1967, depăşise agricultura, fiind egală cu un procent de 57,3%. Dej a introdus în 1951
planurile cincinale. Industrializarea comunistă a fost catalogată drept industrializare forţată deoarece ea nu ţinea cont
de nevoile pieţei şi producea de multe ori pentru a atinge standardele fixate de funcţionarii de partid care doreau să
stabilească recorduri de producţie pe anumite domenii. Din cauză că populaţia rurală a rămas fără pământ, o parte
importantă a migrat spre oraş şi s-a angajat în noile fabrici.

Ceauşescu (1965-1989) a continuat planul de industrializare al ţării, făcând investiţii uriaşe. Accentul a fost pus pe
dezvoltarea industriei grele. Cele mai importante investiţii au fost în industria siderurgică (Combinatele de la Reşiţa şi
Galaţi), industria petrolieră (s-a mărit capacitatea de rafinare a petrolului în rafinăriile de la Ploieşti), industria chimică
industria şi constructoare de maşini. În această ultimă ramură s-au realizat investiţii cu capital francez la fabricile Dacia
Piteşti (1966), în colaborare cu Renault şi Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. În anii '70 România a avut
unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere economică din Europa.

Dar o parte importantă din investiţii s-au realizat cu bani împrumutaţi. România a fost singurul stat comunist care a
primit bani de la Fondul Monetar Internaţional. Investiţiile făcute de Ceauşescu nu au fost recuperate din cauză că
producţia nu ţinea cont de nevoile pieţei, de raporturile între costurile de producţie şi profit. De aceea, în anii '80
România ajuns în incapacitatea de plată a datoriei externe. Cea mai ineficientă investiţie a fost extinderea rafinăriilor
de petrol de la Ploieşti. Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare a României mult peste producţia internă, de aceea
el a importat petrol de la arabi. Statele arabe au scumpit foarte mult petrolul în 1978, ducând la o criză economică
mondială. Drept urmare, rafinarea se făcea cu nişte costuri foarte mari, astfel că banii investiţi nu au fost recuperaţi,
ba, din contră, rafinăriile mergeau în pierdere. Tot în pierdere au mers şi alţi coloşi industriali mari consumatori de
energie.

Deşi economia producea foarte mult, costurile de producţie erau mai mari decât veniturile. La începutul anilor '80 FMI
a declarat România stat insolvabil, adică incapabil să plătească datoria externă. În 1977 datoria externă a ţării fusese
de 3,6 miliarde de dolari iar în 1983 ajunsese la 11 miliarde. Pentru a plăti datoria, singura măsură luată de Ceauşescu
a fost creşterea exporturilor şi reducerea importurilor. Principalele produse de export au fost alimentele. Drept urmare,
începând cu 1982, s-a introdus raţionalizarea pâinii, făinii, uleiului, zahărului şi laptelui dar şi raţionalizare. În timp au
urmat şi alte produse. În 1981 se introdusese raţia la benzină (30 de litri pe lună); au urmat restricţiile la electricitate
(energia electrică era întreruptă după o anumită oră, seara, pentru populaţie), limitarea alimentării cu apă caldă şi
căldură (temperatura în birouri iarna era de maxim 14 grade). În 1989 întreaga datorie externă a fost plătită, dar
restricţiile au continuat în acelaşi fel. Raţiile lunare ajunseseră în 1989 foarte mici (o jumătate de pâine pe zi de
persoană, un kilogram de zahăr, unul de făină şi unul de ulei pe lună) dar şi aşa mici, nu se puteau cumpăra din lipsă
de produse în magazine. Aceasta a fost principala cauza a revoltei populare din 1989.

Serviciile – sectorul economic al mileniului III. Principalele ramuri economice de astăzi sunt agricultura, industria
şi serviciile. Serviciile se mai numesc şi sector terţiar, ele fiind reprezentate de administraţia publică, mijloace de
comunicare în masă (de la căi ferate la telefonie mobilă şi servicii informatice), turism etc. Acest sector economic tinde
să cuprindă un procent din ce în ce mai mare de angajaţi şi să reprezinte cea mai importantă ramură economică. De
exemplu, în economia românească din anul 2006 serviciile produceau 55% din PIB (produsul intern brut), industria
producea 35% din PIB iar agricultura 10%. România este printre primele 10 ţări din lume ca ritm de creştere a
consumului de IT (Tehnologia Informaţiei, de fapt folosirea computerelor) şi pătrundere a internetului.

Educaţia – o investiţie de viitor în statele europene. Dezvoltarea învăţământului este o prioritate în toate ţările
europene. Din contră, în S.U.A. învăţământul superior şi chiar cel mediu este rezervat elitelor, datorită taxelor ridicate
dar şi importanţei scăzute pe care o acordă opinia publică educaţiei intelectuale pe termen lung, care răpeşte timpul
dedicat câştigării banilor. În majoritatea statelor europene, învăţământul superior este un învăţământ de masă, iar cel
liceal obligatoriu. Accesul cât mai multor tineri la învăţământul superior, pe lângă multiplele sale avantaje, are şi
dezavantajul de a duce la scăderea nivelului său calitativ. Consiliul European şi-a propus transformarea Europei într-
o economie bazată pe cunoaştere, cea mai competitivă şi mai dinamică din lume. Rolul educaţiei în dezvoltarea
economică este evident: cu cât o persoană posedă mai multe specializări (în ultimă instanţă, mai multe diplome care
să-i ateste cunoştinţele practice şi intelectuale) cu atât are o şansă mai mare să se adapteze la economia
contemporană foarte dinamică şi să facă faţă crizelor ei. Statisticile arată că în secolul nostru o persoană este
predispusă la a-şi schimba profesia (nu locul de muncă, ci profesia!) de trei ori în decursul unei vieţi active. Aceasta
arată că, un om, cu cât are mai multe specializări cu atât are şanse mai mari să depăşească diversele situaţii critice
provocate de fluctuaţiile economice, în fapt să-şi găsească rapid un loc de muncă dacă rămâne şomer.
Profesiile cele mai căutate. O revistă americană de afaceri a stabilit, în 2006, criteriile pentru identificarea celor mai
prestigioase meserii: cererea de piaţă, nivelul salariului, nivelul de educaţie, posibilităţi de inovare. Conforma acestei
reviste (Fast Company), cele mai bine văzute meserii în prezent sunt:

 consultant financiar personal (sfătuieşte persoanele cum să-şi investească banii);

 cercetător medical (pentru boli actualmente incurabile);
 inginer-software;
 chiropractor (doctor maseur specializat în tratarea durerilor de spate provocate de statul pe scaun);
 inginer de mediu;
 biochimist / biofizician;
 manager de vânzări;
 epidemiolog;
 analist de sistem IT;
 sportiv.

O altă revistă americană a stabilit că cele mai bine plătite meserii fără studii superioare sunt: mecanic auto,
tâmplar, electrician, instalator şi şofer de camioane.

Caracteristicile dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei contemporane

Tehnologia desemnează modalităţile de aplicare a cercetării ştiinţifice în activitatea de producţie industrială sau
comercială. Evoluţia ştiinţei şi tehnicii în perioada contemporană poate fi definită printr-o serie de caracteristici:
accelerarea fără precedent a descoperirilor ştiinţifice, scurtarea perioadei dintre cercetarea teoretică şi aplicarea
practică a acesteia, posibilitatea testării ideilor teoretice prin aplicarea tehnicilor de simulare (în special cu ajutorul
calculatorului), creşterea costurilor cercetării ştiinţifice şi tehnice, implicarea directă a statelor şi a firmelor private în
finanţarea şi susţinerea activităţii ştiinţifice.

Politicul a avut un rol important în evoluţia cercetării ştiinţifice şi în dezvoltarea tehnologiei. Primul, dar mai ales Al
Doilea Război Mondial au adus o implicare a statelor în finanţarea cercetării pentru dezvoltarea, nu doar a
armamentului, dar şi a comunicaţiilor. Germania şi S.U.A. au avut un rol hotărâtor în acest sens. Războiul Rece, acel
conflict ideologic care a opus lumea capitalistă lumii comuniste, a impulsionat dezvoltarea cercetării ştiinţifice, cu
precădere în S.U.A. şi U.R.S.S., statele pluton ale celor două blocuri politice. Astăzi statele care investesc cel mai mult
în cercetare sunt S.U.A., Germania şi Japonia. Armata americană este una dintre cele mai importante instituţii care
finanţează cercetarea. Multe descoperiri ştiinţifice şi inovaţii tehnologice au pornit de la comenzi ale armatei americane.
Japonia este statul care investeşte foarte mult în dezvoltarea roboticii, căutând o gamă cât mai variată de aplicare a
acestei tehnologii: de la roboţi industriali, până la roboţi care cântă la pian. Germania s-a remarcat prin dezvoltarea
unor tehnologii care urmăresc fiabilitatea produselor tehnologice.

Dezvoltarea economică este definitorie în evoluţia cercetării ştiinţifice şi tehnologiei. Un alt rol important în finanţarea
cercetării o au firmele care deţin un capital mare şi au pieţe de desfacere importante. Acestea şi-au creat departamente
de cercetare, care permit o dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei în raport cu nevoile pieţei. Cele mai importante sunt de
departe firmele de construcţii auto şi de telefonie. Firmele auto germane (Volkswagen, BMW,Daimler, Porsche, Opel)
sau cele japoneze (Toyota, Honda, Nissan, Mitsubishi) s-au remarcat în acest sens.

Tehnologiile în domeniul comunicării

Radioul, inventat de Marconi în 1895, şi-a cunoscut anii de glorie în perioada interbelică, dar şi astăzi rămâne un mijloc
de comunicare foarte utilizat. Prima emisiune radio a fost difuzată în 1914 în Belgia, un concert în onoarea reginei.
Primul post de radio a apărut în S.U.A. în 1920. În 1929 deja 10 milioane de case din S.U.A. aveau radio, peste 10 ani
numărul acestora ajungând la 27 de milioane. Iniţial radioul era un aparat de dimensiuni mari, greu de transportat. În
1948 a fost inventat în S.U.A. tranzistorul. Radioul cu tranzistor devine un produs de mici dimensiuni, având un preţ
scăzut. În perioada interbelică radioul nu are rival în domeniul comunicaţiilor, fiind şi principalul mijloc de petrecere a
timpului liber pentru locuitorii cu venituri modeste, si nu numai. Deşi după 1950 televiziunea devine un concurent serios
pentru radio, acesta îşi păstrează un loc important în viaţa oamenilor, fiind accesibil aproape oriunde şi oricând. Astăzi
se tinde spre specializarea posturilor de radio pe domenii (muzică uşoară, muzică clasică, ştiri, religie etc.) iar faptul
că acestea se pot accesa şi pe internet le face să îşi păstreze cu uşurinţă un public fidel.

Televiziunea este cel mai spectaculos mijloc de comunicare al secolului XX, cu cel mai mare impact asupra publicului.
Primul post de televiziune creat a fost B.B.C., în 1936, în Marea Britanie. În 1939 televiziunea îşi face apariţia şi în
S.U.A., prin intermediul postului N.B.C. Dar televiziunea rămâne doar o curiozitate până în 1950, după care începe să
se generalizeze. În 1946 doar 0,5% din gospodăriile americane deţineau un televizor, în timp ce în 1954 se ajunge la
un procent impresionant de 56% , iar în 1962 la 90%. Televiziunea este iniţial alb-negru, dar în 1940 se creează
televiziunea color. Generalizarea acesteia se realizează însă în anii ’60. În 1953 are loc prima transmisiune în direct a
unui eveniment, încoronarea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii (2 iunie 1953). Începând cu anii ’60 transmisiunile
în direct se fac prin satelit, ceea ce asigură recepţionarea lor pe toate continentele. În anii ’80 apar televizoarele cu
circuite integrate, iar în anii ’90 televizoarele cu ecran plat şi cele cu plasmă.

Telefonul, creat de americanul Graham Bell în 1876, a cunoscut o evoluţie spectaculoasă a designului şi fiabilităţii
sale. Dacă în perioada interbelică se găseşte doar în casele celor avuţi, după 1950 telefonul este un accesoriu care
pătrunde treptat în toate locuinţele. Telefonului „cu pâlnie” din perioada interbelică îi urmează telefonul cu receptor, a
cărui istorie se prelungeşte până în anii ’90. În 1973 se deschide o nouă pagină în evoluţia telefoniei: apariţia telefonului
mobil, creat de firma Motorola. El avea dimensiunile unei cărămizi pentru construcţie şi o antenă de 10 cm. Anii ’90
aduc apariţia unei a doua generaţii de telefoane mobile, prin sistem GSM, ducând la micşorarea dimensiunilor acestuia.
Transmisia se realiza în mod digital (telefon cu taste). După anii ’90, evoluţia telefoniei se realizează rapid. Telefonia
mobilă este una dintre tehnologiile în care se investeşte cel mai mult în prezent.

Calculatorul este cel mai spectaculos echipament tehnic al epocii contemporane. Primul calculator automat, Mark I, a
fost realizat de universitatea Harvard şi firma IBM în 1944, dar primul computer celebru este ENIAC (1946) finanţat de
armata S.U.A. şi construit la Universitatea Pensylvania. El cântărea 30 de tone şi ocupa 167 m.p. era construit din
18000 de lămpi electronice şi avea 5 milioane de conexiuni lipite. În 1951 americanii realizează primul calculator produs
în serie, UNIVAC. În 1954 se creează primul limbaj de programare, Fortran, iar calculatorul creat de IBM în 1954 avea
dimensiuni considerabil mai mici, cântărind 900 kg. În 1956 apare a doua generaţie de calculatoare,cu tuburi catodice,
care îşi reduc şi dimensiunile şi costurile. În 1963 apare a treia generaţie de calculatoare, cu circuite integrate, ceea ce
duce la apariţia unor calculatoare de dimensiuni reduse. În 1973 apare computerul personal, care se poate amplasa
pe birou. Astfel, dacă primele calculatoare sunt utilizate doar în industrie, din anii ’70, devin accesibile şi persoanelor
private. În 1981 se creează primul laptop, Osborne 1, care avea 10 kg.

Din 1970 calculatorul începe să fie şi un mijloc de comunicare deoarece apar reţelele de calculatoare. Prima dintre ele,
ARPANET, este creată în S.U.A. În 1971 la această reţea sunt conectate 23 de calculatoare. În 1972 se trimite primul
email. În 1972 se creează Internet Working, organizaţia responsabilă cu gestionarea internetului. În 1984 erau
conectate la Internet 1000 de calculatoare, în 1987 erau 10000 şi în 1989 numărul lor ajunge la 100 de mii. În 1990
ARPANET dispare şi se creează domeniul world wide web, inventat de institutul de cercetări nucleare CERN din
Elveţia, lansat în 1991.

Tehnologiile în domeniul transporturilor

Automobilul este mijlocul de transport cu cea mai mare utilizare, iar domeniul construcţiilor auto este unul dintre cele
mai performante din punct de vedere tehnologic. Primele automobile au fost creat în 1886, independent, de inginerii
germani Daimler şi Benz. La începutul secolului XX deja se lansaseră pe piaţă o serie de constructori auto ca Renault,
Peugeot, Bugatti (Franţa), Ford, General Motors (S.U.A.), Rolls Roys (Marea Britanie), Fiat, Lancia, Alfa Romeo (Italia),
BMW, Audi, Opel (Germania), Mitsubishi (Japonia). În perioada interbelică au apărut alte firme de succes: Chrysler,
Citroën, Porsche, Volkswagen, Toyota, Nissan.

Tehnologia auto a evoluat rapid de la o simplă trăsură motorizată, în 1886, la maşina cu motor în patru timpi şi caroseria
închisă în perioada interbelică. Automobilul s-a modernizat constant, nu doar prin îmbunătăţirea performanţelor
motorului, ci şi prin creşterea siguranţei şi confortului acestuia. Astfel, în prima jumătate a secolului XX au apărut
ştergătoarele de parbriz (1903), sistemul hidraulic de frânare, cutia de viteze automată, ambreiajul, lumina în interior,
oglinda retrovizoare, semnalizatoarele de direcţie, roata de rezervă, centura de siguranţă. Ford a realizat primele
automobile de serie în 1909, ceea ce a făcut ca în S.U.A. costul automobilelor să fie mai scăzut, iar posibilitatea
achiziţionării unei maşini să devină o realitate pentru clasa de mijloc. În 1941 Crysler construieşte primele maşini de
teren, iar în 1963 apare prima maşină de tip SUV, un automobil confortabil care poate fi utilizat pe teren accidentat.
Începând cu anii ’50, viteza şi puterea motoarelor cresc tot mai mult, design-ul caroseriilor devine tot mai spectaculos
şi are loc răspândirea fără precedent a automobilului în întreaga lume. Au apărut noi elemente de siguranţă şi confort:
centura de siguranţă modernă (1959), airbag-urile (1973), sistemele ESP (controlul de stabilitate electronic, în anii ’90),
diverși senzori care ajută șoferul să evite un accident și protejează pasagerii în cazul producerii unuia. Recordurile de
viteză arată că automobilul a fost de la bun început un campion al mijloacelor de transport în acest domeniu. În 1909
recordul de viteză era de 200 km/h, în 1938 era de 563,5 km/h, iar în 1970 în S.U.A. a fost depăşit viteza de 1000 de
km/h. În anul 1997, britanicul Andy Green a reuşit să atingă o viteză supersonică (1223,65 km/h), cu un vehicul proiectat
de Richard Noble. Actualul record, stabilit de acelaşi pilot, este de 1609 km/h.

Trenul este un mijloc de transport mai puţin rapid decât automobilul sau avionul, dar care se bucură în continuare de
succes datorită confortului şi siguranţei oferite. Istoria sa începe în 1814, când englezul George Stephenson a creat
prima locomotivă cu aburi, care se deplasa cu 14 km/h. Performanţele slabe ale acesteia, la care se adăugau zgomotul
şi poluarea făcute, au împiedicat utilizarea ei. Abia în 1929 invenţia lui Stephenson devine mai performantă, ajungând
la 40 km/h, şi mai prietenoasă cu mediul, provocând o revoluţionare a transportului de uscat. Prima cale ferată a fost
Manchester – Liverpool, construită în 1821 pentru transportul cărbunelui. În 1863 a fost inaugurată şi prima linie de
metrou, în Londra. În 1888, în Virginia (S.U.A.) este creată prima linie ferată electrică.

Trenul a devenit cu timpul un mijloc de transport ieftin pentru pasageri şi foarte eficient pentru a deplasa o cantitate
mare de mărfuri. Trenurile au evoluat şi în ceea ce priveşte viteza, dar mai ales în privinţa confortului: încălzirea, aerul
condiţionat, mai nou, prizele pentru conectarea laptopurilor fac din ce în ce mai comode călătoriile cu trenul. Astăzi se
caută mai ales soluţii pentru a mări viteza de deplasare a lor. Primul tren de mare viteză (210 km/h), numit Shinkansen,
a fost pus în circulaţie în Japonia, în 1964. În Europa, francezii au creat primii infrastructura pentru trenurile de mare
viteza. TGV-ul a fost inaugurat în 1981, circulând astăzi în medie, cu 320 km/h. Recordul de viteză stabilit de este de
574,8 km/h.

Cele mai rapide sunt trenurile pe pernă magnetică (numite Maglev, prescurtare de la magnetic levitation), care circulă
cu viteza de 550 de km/h. Deocamdată acestea sunt folosite doar pe distanţe foarte scurte, datorită faptului că au
nevoie de o infrastructură foarte costisitoare. Ele sunt produse de Siemens şi Thyssen Krupp. Prima linie de acest tip
a fost construită în 1979, la Hamburg, dar prima linie pentru pasageri a fost realizată în 1983, pentru metroul din Berlin.
Aceasta a fost urmată de o linie la Birmingam (1984, Anglia). Astăzi există trenuri de tip Maglev în douăsprezece ţări.
Statele care arată un interes special dezvoltării acestui mijloc de transport sunt Japonia şi Coreea de Sud. În Japonia
s-a înregistrat şi recordul de viteză pentru un tren Maglev: 603 km/h.

Avionul este cel mai spectaculos mijloc de transport în comun. Începutul secolului XX a fost o perioadă în care inginerii
constructori din întreaga lume îşi încercau măiestria prin realizarea unor aparate de zbor. Istoria aeronauticii începe cu
un număr impresionant de personalităţi care au realizat, independent unele de altele, aparate de zbor din ce în ce mai
performante. Primele aparate de zbor motorizate au fost create de fraţii Wright, în S.U.A., în perioada 1900-1903. Ele
erau construite din lemn şi pânză, putând zbura, cu până la 35 km/h, pe distanţe de câţiva metri. Acestea erau însă
catapultate. În 1906, Traian Vuia a construit primul aparat de zbor autopropulsat (care s-a ridicat de la sol şi a aterizat
prin mijloace proprii), la Paris. Aceeaşi performanţă şi în acelaşi loc este reuşită şi de brazilianul Alberto Santos Dumont,
şase luni mai târziu. În 1909, francezul Louis Bleriot a traversat Canalul Mânecii cu un avion care zbura cu 45 km/h.
Românii au avut un rol însemnat în această perioadă de începuturi a aviaţiei: Henry Coandă a construit avionul cu
reacţie (1910), iar Aurel Vlaicu a construit primul avion în întregime din metal (1912). Aparatele au continuat să fie din
ce în ce mai performante, astfel încât pilotul francez Rolland Garros a traversat Mediterana în 1913, iar pilotul american
Albert Cushing Read a traversat Atlanticul în 1919.

Foarte rapid avioanele au fost folosite în scopuri comerciale. În S.U.A. a fost inaugurată, în 1914, prima linie de transport
pasageri între două oraşe din Florida. În Primul Război Mondial avionul a fost folosit ca o eficientă armă. După
terminarea războiului, aviaţia îşi reia scopurile civile: transportul de pasageri şi de poştă. Se creează companii
aerienenaţionale: în Olanda (KLM, 1919), Australia (Qantas, 1920), Marea Britanie (British Airways, 1919), Germania
(Lufthansa, 1926), S.U.A. (United Airlines, 1926, American Airlines, 1930), Franţa (Aire France,1933) etc.

Al Doilea Război Mondial a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea aeronauticii, avionul fiind unul dintre mijloacele de lupta
principale, dar şi unul dintre mijloacele de transport pentru echipamente şi mărfuri. Britanicii au inventat radarul pentru
a detecta prezenţa avioanelor inamice. Cea mai importantă inovaţie a aviaţiei în anii ’30-’40 este realizarea avionului
cu reacţie performant. Avionul cu reacţie al lui Coandă din 1910 a fost primul avion fără elice, dar a avut o viaţă scurtă.
El a fost distrus în acelaşi an, când s-a izbit de un zid în timpul unui zbor. Henry Coandă a abandonat proiectul avionului
cu reacţie, dar în 1934 a brevetat principiul observat la zborul avionului cu reacţie, numit efectul Coandă: tendinţa unui
jet de fluid de a rămâne ataşat de o suprafaţă convexă. Primul avion cu reacţie produs în serie este creat de germanul
Hans von Ohain, în 1939. Britanicii, italienii şi americanii au construit, în anii ’40, propriile avioane cu reacţie. Primele
avioane de luptă cu reacţie au fost construite tot de germani, în 1944. În 1946 sovieticii construiesc avioanele cu reacţie
MIG, care ajung la viteza de 900 km/h. În 1948 americanii construiesc primul avion supersonic (care zboară cu o
viteză mai mare decât a sunetului), atingând 1600 km/h.

În anii ’50 începe utilizarea avionului cu reacţie în scopuri civile, primul fiind pus în funcţiune în Marea Britanie în 1952,
dar retras la scurt timp din cauza mai multor accidente. Primul avion cu reacţie care se impune este Boeing 707,
construit în S.U.A., intrat în serviciu în 1958. Avionul cu reacţie civil se generalizează în anii ’60, transformând cu timpul
transportul aerian într-un mijloc accesibil ca preţ. În anii ’70 sunt puse în circulaţie singurele avioane supersonice pentru
pasageri: Tupolev (1975), construit de sovietici, şi Concorde (1976), creat în colaborare de francezi şi britanici.

În prezent, 90% din piaţa mondială de avioane este deţinută de constructorii Boeing (S.U.A.) şi Airbus (Franţa). Dacă
în1933 un Boeing de pasageri zbura cu 300km/h, în zilele noastre viteza sa de zbor poate ajunge la peste 900 km/h şi
poate transporta peste 500 de pasageri. Ultimele tipuri de Airbus pot transporta până la 853 de pasageri (sau 150 tone
de marfă, versiunea cargo), iar viteza maximă poate depăşi 1000 km/h. Avionul supersonic Concorde a atins viteza
maximă de 2368 km/h şi altitudinea maximă de 18 300 km. Avioanele supersonice sunt folosite în domeniul militar şi
mai puţin în domeniul civil. Cel mai rapid avion din lume este creat în S.U.A, Falcon Hypersonic, care a ajuns la 20 921
km/h, adică de 20 de ori viteza sunetului.

Impactul tehnologiei asupra vieţii cotidiene şi a mediului

Dezvoltarea tehnologiei are un impact negativ asupra mediului, ducând la poluarea aerului, apei şi solului. Mediul cel
mai afectat de poluare este aerul, întrucât principalul factor de poluare este reprezentat de emisiile de dioxid de
carbon şi alte gaze pe care le produce industria sau pe care le emană mijloacele de transport (în principal automobilele
şi avioanele). Alţi factori poluanţi importanţi sunt: deversarea reziduurilor industriale în ape, transportul ţiţeiului pe mare,
depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor toxice, folosirea erbicidelor şi insecticidelor în agricultură. Cei mai
mari poluanţi sunt automobilele, combinatele chimice şi metalurgice, exploatările miniere. O altă problemă o constituie
accidentele, care pot produce adevărate catastrofe ecologice. Cele mai frecvente sunt: fisuri ale conductelor de petrol
sau gaze naturale, accidente ale vehiculelor care transportă petrol sau substanţe chimice, accidente la uzine chimice
şi nucleare, deversări accidentale de reziduuri. Cel mai grav accident de până acum este reprezentat de explozia unui
reactor al centralei nucleare de la Cernobâl (1986).

Poluarea aerului are ca efect apariţia ploilor acide şi încălzirea globală. Ploile acide sunt rezultate din oxizii de sulf şi
de azot care se combină cu ploaia. Ele produc moartea plantelor, şi, în unele cazuri, chiar a vieţuitoarelor din
lacuri. Încălzirea globală este o creştere a temperaturii Pământului cauzată de acumularea unor gaze atmosferice,
cum ar fi dioxidul de carbon. Ea determină sau va determina ridicarea nivelului mării, extinderea zonelor deşertice,
extreme climatice, topirea gheţarilor, extincţia a numeroase specii şi schimbări privind sănătatea oamenilor. Încălzirea
globală a avut drept efect crearea unei găuri uriaşe în stratul de ozon (rarefierea stratului de ozon) de deasupra
Antarcticii. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat între 20 şi 50 de kilometri altitudine. Acest strat filtrează
aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de Soare. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ, ar fi
dăunătoare vieţii de pe planetă. Această gaură în stratul de ozon de deasupra Antarcticii a fost remarcată pentru prima
oară în 1985. Ulterior au fost depistate şi alte găuri în stratul de ozon.

Statele şi organizaţiile non-guvernamentale şi-au pus problema reducerii poluării, a protecţiei mediului şi încearcă să
găsească soluţii. Primii care au luat atitudine împotriva poluării au fost militanţii pentru ocrotirea mediului (ecologiştii).
În 1971 a luat fiinţă în Canada cea mai importantă organizaţie non-guvernamentală ecologistă, Greenpeace, care are
filiale peste tot în lume. Militanţii ecologişti folosesc metode paşnice pentru a atrage atenţia guvernelor asupra
problemelor de mediu şi pentru a determina statele să ia decizii pentru protecţia mediului (de exemplu: încetarea unor
experimente nucleare, adoptarea unei legislaţii de protejarea unor zone afectate de poluare, stoparea exploatărilor şi
proiectelor industriale care periclitează ecosistemul, stoparea distrugerii pădurilor, protejarea unor specii de plante şi
animale aflate pe cale de dispariţie, crearea unor parcuri şi rezervaţii naturale, etc.). Ei sunt primii care intervin pentru
salvare, în cazul unor catastrofe ecologice. Acţiunile Greenpeace sunt deosebit de mediatizate, iar protestele lor au
devenit celebre.

Începând cu anii ’70 au avut loc reuniuni ale reprezentanţilor statelor lumii în încercarea de a reduce poluarea şi efectele
ei, dar şi pentru a găsi soluţii la alte probleme de mediu. Prima dintre ele a avut loc la Stockholm, în 1972, unde s-a
adoptat un plan cu 109 recomandări privind protecţia mediului. Protocolul de la Montreal (1987) (un protocol al
Convenţiei de la Viena pentru Protejarea Stratului de Ozon, 1985) este un tratat internaţional conceput pentru a
proteja stratul de ozon prin oprirea treptată a producţiei mai multor substanţe considerate a fi responsabile pentru
distrugerea sa. Din 2013 stratul de ozon a început să se refacă, ceea ce a făcut ca acest acord să fie cel mai mare
succes realizat pentru protecţia mediului. Una dintre cele mai importante reuniuni a fost Conferinţa de la Rio de
Janeiro din 1992, unde au participat 117 şefi de state. Aici a fost adoptată declaraţia numită Carta Pământului, care
conţine drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii,
fără forţă juridică obligatorie. Statele participante au semnat două convenţii, una pentru protejarea speciilor vegetale şi
animale, alta pentru limitarea emisiilor de gaze poluante. În 1997 a fost semnat, de către 160 de ţări, Protocolul de la
Kyoto, un acord internaţional prin care participanţii se angajau să reducă emisiile de monoxid de carbon şi alte cinci
gaze cu efect de seră cu 5,2% în perioada 2008-2012. S.U.A., care produce 36% din gazele cu efect de seră, nu a
ratificat acest acord.

Soluţiile pe termen lung pentru reducerea încălzirii globale sunt: protejarea pădurilor şi refacerea acestora în locurile
unde au fost exploatate iraţional şi folosirea energiilor regenerabile. Exploatarea iraţională a pădurilor (mai ales
distrugerea pădurii amazoniene) au provocat alunecări de teren, dispariţia unor specii de plante şi animale care
depindeau de aceste păduri, dar mai ales distrugerea stratului de ozon. Ţiţeiul şi gazele naturale sunt principalele forme
de energie, dar sunt resurse epuizabile, iar procesele lor de exploatare, dar mai ales ele în sine, sunt cea mai mare
sursă de poluare. Procesul de realizare a energiei nucleare s-a dovedit şi el foarte periculos pentru mediu. De aceea
acum se caută realizarea unor tehnologii care să folosească resurse regenerabile şi nepoluante ca: energia eoliană
(vântul), energia fotovoltaică (solară), energia apelor (energia hidraulică, energia mareelor), energia geotermică
(căldura din adâncul pământului), biomasa (lemnul, plante industriale, deşeurile industriale şi urbane, dar mai ales
reziduurile din agricultură).

Un proiect ambiţios este utilizarea automobilului care să folosească energia solară sau energia electrică, ceea ce
ar reduce considerabil poluarea. Astfel de automobile au fost deja produse, dar utilizarea lor pe scară largă nu a fost
posibilă datorită costurilor ridicate de producţie, dar şi performanţei şi autonomiei lor mai reduse. Automobilul electric
este deja comercializat de unii mari producători, iar performanţele sale se apropie din ce în ce mai mult de cele ale
automobilului clasic. O astfel de maşină a stabilit recordul de viteză de 495 km/h în 2010. În 2009, o echipă elveţiană
a creat primul avion cu energie solară. Dacă avioanele şi automobilele nu ar mai polua atmosfera, atunci probabil că
fenomenul încălzirii globale nu ar mai exista.

Viaţă privată şi viaţă publică în lumea occidentală

După 1945, până la sfârşitul anilor ’60, în aproape toate statele europene şi în S.U.A. se înregistrează o creştere a
populaţiei datorată în principal creşterii natalităţii, care a fost numită baby boom. Creşterea populaţiei se înregistrează
şi în anii ’70, dar ea se datorează îmbunătăţirii condiţiilor de trai, care au dus la prelungirea duratei vieţii, iar în lumea
occidentală este cauzată şi de migraţiile din fostele ţări coloniale. În anii 80 începe o scădere a sporului
demografic,care a continuat până astăzi.

Structura socială a populaţiei s-a modificat profund comparativ cu perioada interbelică. Schimbările tehnologice au
făcut ca numărul muncitorilor specializaţi să crească, iar numărul lucrătorilor ocupaţi în munci murdare, dure şi
periculoase să scadă. Muncile de jos au fost preluate mai ales de imigranţi. Întreprinderile mici şi mijlocii şi-au redus
constant numărul, deoarece nu au făcut faţă concurenţei marilor întreprinderi şi consorţii multinaţionale. Cele mai bine
plătite slujbe au devenit cele de manager. Ţărănimea a devenit o categorie socială cu o pondere foarte mică în cadrul
populaţiei, undeva sub 15% în majoritatea statelor occidentale. Procentual, a crescut foarte mult clasa mijlocie a
salariaţilor (astăzi 50-60% din populaţia activă). Totuşi, acest lucru nu a dus la reducerea diferenţelor sociale, ci acestea
au continuat să se adâncească. Pentru a rezolva aceste probleme, statele din Europa Occidentală au recurs la măsuri
de protecţie socială, care au constat în asigurarea unui venit minim garantat oricărei persoane, creşterea alocaţiilor,
a pensiilor, acordarea de burse sau chiar alocarea de echipamente casnice. Populaţia urbană, care era majoritară în
statele capitaliste şi în perioada interbelică, a crescut la procente uluitoare, peste 70% în anii ’70 şi peste 80 şi chiar
90% în anii ’90. Răspândirea învăţământului de toate gradele şi creşterea constantă a numărului de studenţi este o
altă caracteristică a lumii capitaliste.

Viaţa privată se desfăşoară tot în cadrul familiei, dar apar schimbări care duc treptat la o criză a vieţii de familie.
Oamenii trăiesc în cuplu şi fără a se căsători, divorţurile sunt foarte frecvente, numărul copiilor unui cuplu este scăzut
(unul, doi copii sau chiar apar cupluri care nu îşi doresc copii), practicile religioase devin opţionale. Conflictele între
generaţii sunt foarte profunde, mai ales în anii ’60-’70, perioada în care se generalizează libertinajul. Relaţiile dintre
părinţi şi copii nu se mai bazează pe autoritatea din trecut. Treptat se acceptă de către părinţi un rol de coordonare,
mai degrabă decât de autoritate. Femeile capătă drept de vot după război în toate ţările şi ajung treptat să ocupe
aproximativ aceleaşi munci ca şi bărbaţii.
Nivelul de trai al populaţiei a crescut constant, în principal datorită măririi veniturilor salariale, dar şi datorită preţurilor
scăzute pentru obiectele de larg consum, datorate progresului tehnic şi producţiei de serie. Frigiderul, televizorul,
maşina de spălat şi automobilul devin accesibile majorităţii categoriilor sociale începând cu anii ’70. Viaţa cotidiană
tinde să se standardizeze. Populaţiile din lumea capitalistă tind să trăiască în acelaşi ritm: să folosească acelaşi tip de
locuinţe, să frecventeze aceleaşi spaţii de consum (supermarket, mall, fast food), să consume aceleaşi produse
alimentare, să utilizeze aceleaşi echipamente casnice, să-şi decoreze casele în acelaşi fel. Totuşi, un procent mai mic
al populaţiei trăieşte în condiţii mizere la periferia marilor oraşe, unde creşte delicvenţa şi violenţa. Problema
periferiilor devine evidentă începând cu anii ’70, cauzată şi de creşterea migraţiei în lumea occidentală.

Petrecerea timpului liber devine un adevărat cult al epocii. Dezvoltarea tehnicii comunicării la distanţă şi a mijloacelor
de transport a contribuit la o revoluţie a loisirului. În 1948 se inventează tranzistorul, ceea ce permite ca radioul şi
televizorul să ajungă de mici dimensiuni şi să fie produse la un preţ accesibil. Orice familie îşi permite un radio în
perioada anilor 50, iar televizorul începe să-şi facă apariţia în tot mai multe cămine. Primul post de televiziune apare în
Marea Britanie, în 1936 (postul BBC), iar în S.U.A. în 1939 (postul NBC), dar televiziunea se generalizează abia în anii
50. În S.U.A în 1946 doar 0,5% din gospodării aveau televizor, în 1954 se ajunge la un procent de 56% iar în 1962 la
90%. Televiziunea color se creează în 1940, dar se generalizează în anii ’60. În 1962 se creează televiziunea prin
satelit care permite transmisiile în direct între două continente. Televiziunea este cea care are rolul cel mai important
în petrecerea timpului liber cotidian. Emisiunile de ştiri, muzica emisiunile de divertisment, filmele, transmisiile sportive
sunt cele care creează o adevărată cultură de masă. Presa îşi pierde din rolul deţinut până atunci în crearea
divertismentului, deşi se continuă consumul de roman foileton, benzi desenate, literatură de ficţiune. Cinematograful
are un rol important în petrecerea timpului liber în afara locuinţei într-un mod ieftin şi plăcut. Ca şi în perioada interbelică,
producţia de film se realizează mai ales la Hollyood. Totuşi, se creează un public amator de pelicule de artă, unde
capul de afiş îl deţin producţiile franceze şi italiene.

Petrecerea timpului liber în afara localităţii de domiciliu a început să fie o practică foarte răspândită datorită faptului că
săptămâna de lucru s-a redus la 5 zile în lumea capitalistă, iar acumulare veniturilor a permis concediile în străinătate.
Cele mai apreciate devin destinaţiile exotice, posibile datorită ieftinirii călătoriilor cu avionul.

Viaţa publică între conformism şi contestare

Valorile fundamentale ale societăţii occidentale sunt regimul politic democratic şi economia capitalistă. Viaţa publică în
statele occidentale este determinată de un factor esenţial: libertatea, înţeleasă în forme multiple, dar mai ales ca
libertate de exprimare, libertate de asociere şi libertate de întrunire. Oamenii sunt astfel încurajaţi prin legi să facă
mitinguri pentru a susţine sau combate o cauză, să se organizeze în asociaţii diverse (de la partide politice, la organizaţii
pentru apărarea drepturilor sau pentru promovarea unor idei, ori pur şi simplu pentru a întreprinde eficient acţiuni într-
un domeniu). Valorile capitaliste sunt reprezentate de societatea de consum, în care toată lumea tinde să îşi crească
nivelul de trai şi să îşi asigure o ascensiune profesională. Spaţiul public este reprezentat în primul rând de locul de
muncă, locuri de agrement (parcuri, teatre, cinematografe, muzee, săli de concerte, săli de sport, stadioane, diverse
alte locaţii pentru activităţi culturale, sportive sau de recreere), localuri unde se pot servi mâncăruri şi băuturi, locaţii de
unde se pot face cumpărături variate (pieţe, magazine, supermarket-uri, mall-uri). În aceste spaţii oamenii se reunesc
în jurul unor valori sau interese comune, tendinţa fiind aceea de a se impune în societate activităţile care adună cei mai
mulţi adepţi. Obiceiul, moda sunt cele care dictează şi care, adesea, cenzurează libertatea de a alege.

Începând din anii ’60 are loc o puternică mişcare contestatară a valorilor societăţii capitaliste, pornită din rândul tinerilor.
Cel mai reprezentativ pentru începutul acestei mişcări este curentul hippie, apărut în California, cel mai bogat stat
american, în 1963. Acest curent contestă valorile societăţii de consum şi promovează o întoarcere la natură, la sursele
culturii populare (folk), militează împotriva poluării, pentru pace şi contestă toate războaiele, inclusiv cele duse în
numele apărării drepturilor omului. Tinerii hippie se disting de restul populaţiei prin hainele lor lejere şi foarte colorate,
inspirate din tradiţia popoarelor Americii latine sau asiatice, pletele atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, dar mai ales
prin muzica pe care o interpretează, folk-song, foarte melodioasă, inspirată de tradiţia populară americană sau a altor
popoare. Evadarea lor din cotidian şi întoarcerea la natură se realizează însă şi prin promovarea consumului de droguri,
a libertinajului sexual şi prin promovarea practicilor religioase indiene (în principal yoga). Generaţia hippie se remarcă
în primul rând prin opoziţia faţă de războiul din Vietnam (1955-1975), dus de statul american în scopul stăvilirii
expansiunii comunismului. Apogeul mişcării hippie îl reprezintă festivalul de muzică folk de la Woodstock (1969), unde
se adună 400 000 de tineri pentru a asculta muzică şi a milita pentru natură şi împotriva războiului. Aici concertează
32 de solişti şi formaţii, între care promotorii acestei mişcări: Jimi Hendrix, Bob Dylan, Janis Jopli, Joan Baez, The Who,
Joe Coker etc. Curentul rock, apărut în anii ’60 s-a alăturat, în muzică, mişcării contestatare începută de hippie şi a
continuat-o, după ce mişcarea hippie a intrat în declin în anii ’70.
 O altă mişcare contestatară a valorilor capitaliste este cea a ecologiştilor (verzii). Ecologiştii militează pentru
păstrarea unui mediu curat, pentru conservarea naturii şi împotriva exceselor industrializării. Această mişcare, devenită
foarte populară începând din anii ’70, a continuat până astăzi. În S.U.A. ecologiştii s-au exprimat prin crearea a
numeroase organizaţii non-guvernamentale care aveau ca scop protecţia mediului, lupta cu industria poluantă,
apărarea speciilor pe cale de dispariţie. În Europa occidentală mişcarea ecologistă a dus la crearea unor partide politice
care promovează, pe lângă protecţia mediului şi respectarea drepturilor omului, a păcii şi protecţia individului în faţa
efectelor nocive ale tehnologiei. Totodată, în ţările democratice s-a născut şi o mişcare de apărare a drepturilor
omuluipeste tot în lume, care a criticat implicarea brutală a statelor industrializat în viaţa locuitorilor din Lumea a III-a.
În 1948 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată de o mare parte
a statelor lumii. Cu toate acestea, multe state semnatare încalcă drepturile omului, fără ca acestea să fie sancţionate.
În aceste condiţii adevărata luptă pentru drepturile omului este dusă de organizaţii non-guvernamentale, dintre care
cea mai celebră este Amnesty International, înfiinţată la Londra, în 1961.

Viaţă privată şi viaţă publică în ţările comuniste din Europa

Regimul comunist s-a instaurat, după 1945, în Europa centrală şi de est prin falsificarea alegerilor de către partidele
comuniste, sprijinite de armata sovietică, rămasă în aceste teritorii din perioada războiului. Dacă în statele capitaliste
occidentale viaţa publică şi privată are în centrul său preocuparea pentru individ şi drepturile sale, în ţările comuniste
statul este cel care confiscă viaţa publică, dar şi parte din viaţa privată a cetăţenilor.

În majoritatea statelor europene în care s-au instaurat regimuri comuniste după război, populaţia rurală era mai
numeroasă decât populaţia urbană. Această realitate s-a modificat rapid datorită industrializării forţate promovată de
statele comuniste. Exodul de la sat la oraş, care se produsese în statele occidentale în perioada interbelică şi dusese
la înclinarea balanţei în favoarea urbanului, are loc în statele comuniste în anii ’50-’60. Aceste fenomene au schimbat
peisajul urban, unde au apărut numeroase fabrici şi cartiere muncitoreşti de locuinţe. Locuinţele noi din mediul urban
au un confort mai mare decât casa ţărănească deoarece au apă curentă, energie electrică, sistem de canalizare.
Totuşi, regimurile comuniste păstrează timp de peste 40 de ani aceeaşi arhitectură şi aproximativ acelaşi confort, fapt
ce nu permite o modernizare a spaţiului de locuit decât prin achiziţia aparaturii electrocasnice. Regimul comunist îşi
doreşte o nivelare socială a cetăţenilor, fapt care se produce începând cu standardizarea spaţiilor de locuit, dar se
menţine prin diferenţele mici de salarizare între diversele categorii de lucrători. O schimbare pozitivă pe care o aduce
regimul comunist este şcolarizarea obligatorie până la nivelul liceului, inclusiv. Diferenţele sociale încep să se creeze
mai ales prin nivelul de şcolarizare. Elitele nu sunt reprezentate de persoane cu venituri substanţial mai mari, ci de
persoane care au studii superioare. Tehnica modernă pătrunde mai greu în casele comuniste decât în lumea
occidentală. Televizorul îşi face apariţia în România după 1956, când se creează televiziunea publică. Maşina de spălat
şi telefonul sunt prezente în majoritatea locuinţelor începând cu anii ’70, dar automobilul, deşi tinde să se generalizeze
în anii 80, rămâne totuşi un lux pe care şi-l permit membrii de partid şi persoanele care fac sacrificii financiare pentru
a plăti ratele la maşină.

Familia reprezintă nucleul vieţii private în comunism. Comuniştii au un cult pentru familia muncitorească, numeroasă
şi fericită. Deşi divorţul este acceptat oficial, persoanele care divorţează nu sunt agreate de regim. În 1968 Ceauşescu
semnează un decret care interzice avorturile în România, permiţându-le doar în anumite cazuri prevăzute de lege.
Acest decret a contribuit la o creştere a populaţiei României, ajunsă în 1989 la 23 de milioane de locuitori. Viaţa privată,
deşi aparent fără griji deoarece în regimul comunist statul asigură fiecărei persoane casă şi loc de muncă, este în
realitate supusă la fel de fel de constrângeri. Toate statele comuniste au fost afectate de un dezechilibru economic
marcat de o criză a alimentelor de bază. În anii ’80 în România uleiul, făina, zahărul şi pâinea se cumpărau doar pe
cartele alimentare în care erau trecute numărul persoanelor din familia respectivă pentru ca fiecare să cumpere un
număr limitat de produse. Alte alimente care nu se dădeau pe cartelă erau greu de procurat. Invadarea spaţiului privat
de către stat s-a realizat prin ascultarea telefoanelor, citirea corespondenţei, urmărirea persoanelor considerate
suspecte de către regim. Cea mai importantă constrângere era interzicerea călătoriilor în afara graniţelor statelor
comuniste.

Viaţa publică era confiscată în totalitate de către stat. Regimurile comuniste nu permiteau manifestări de stradă, altele
decât cele organizate sau controlate de partid. Ziua naţională (în România era 23 august) sau Ziua Internaţională a
Muncii (1 mai) erau sărbătorite cu mult fast, prin manifestări regizate în cele mai mici detalii de oamenii regimului, în
care indivizii erau nişte elemente de decor. Spaţiul public era invadat de statui, panouri şi afişe care glorificau regimul
comunist. Manifestările culturale de orice natură erau cenzurate, urmărindu-se ca acestea să respecte ideologia
partidului. Fiecare întreprindere, dar şi fiecare instituţie culturală avea un secretar de partid care se ocupa de
propagandă, dar şi de cenzurarea oricăror manifestări libere. În România în anii ’50 s-a produs o rusificare a culturii şi
o abandonare a valorilor naţionale, iar în anii ’70 s-a introdus o cenzură severă, care avea ca scop ca orice producţie
culturală să respecte ideologia de partid. Astfel teatrele, televiziunea, radioul, toate ansamblurile culturale trebuiau să
îşi prezinte producţiile culturale cenzorilor şi să le realizeze abia după ce primeau aprobare.

Contestarea regimului comunist s-a realizat prin manifestaţii ample în Ungaria (revoluţia din 1956), Cehoslovacia
(revoluţia din 1968), Polonia (grevele şi acţiunile sindicatului Solidaritatea din anii ’80). În România aceste acţiuni au
fost de mai mică amploare: o grevă a minerilor din Valea Jiului în 1977 şi o manifestaţie de protest a muncitorilor de la
uzinele din Braşov în 1987. Totuşi, în România regimul comunist s-a prăbuşit prin cele mai ample manifestaţii de protest
din Europa comunistă.

Migraţia este fenomenul care constă în deplasarea unor mulţimi de persoane dintr-un teritoriu în
altul. Imigraţia reprezintă totalitatea intrărilor într-o ţară iar emigraţia totalitatea ieşirilor dintr-o ţară. Migraţiile
reprezintă un fenomen la fel de vechi precum omenirea. Epoca modernă dar mai ales cea contemporană au cunoscut
o diversificare a fenomenului migraţiei şi o creştere constantă a numărului migranţilor.

În lume s-au înregistrat migraţii majore, ca număr de populaţie sau perioadă de timp. Cea mai celebră este migraţia
evreilor, care au plecat în toate colţurile lumii după ce templul din Ierusalim a fost distrus de către romani în secolul I
d.Hr. o altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor, după ce statul lor a fost cucerit de imperiile vecine, o dată în
secolul al XVIII-lea şi a doua oară în timpul celui de-al doilea Război mondial. În ultimul caz sovieticii au expulzat 12
milioane de polonezi din teritoriile anexate.

Cauzele migraţiilor moderne sunt multiple:

 căutarea unui loc de muncă sau căutarea unui loc de muncă mai bine plătit;
 foametea şi condiţiile de viaţă precare;
 persecuţiile politice şi religioase, discriminările etnice;
 condiţiile climatice neprielnice (de exemplu deşertificarea);
 calamităţi naturale (inundaţii, cutremure etc.);
 războaie.

Aşa cum există factori care împing populaţiile la migraţii dintr-un teritoriu, există factori care atrag spre un teritoriu
anume: industria dezvoltată, condiţii mai bune de viaţă, protecţia socială mai bună (existenţa unor ajutoare substanţiale
pentru şomeri, pentru maternitate, pentru pensie), securitate personală, îngrijire medicală mai bună şi condiţii optime
de educaţie etc. Un important factor care atrage este şi politica statului cu privire la emigraţie. State precum Canada,
S.U.A, Australia sau Noua Zeelandă încurajează imigraţia prin programe speciale care acorda facilităţi emigranţilor.

Efectele migraţiilor. Migraţiile produc efecte atât în ţările de destinaţie cât şi în ţările de origine.

În ţările de destinaţie se înregistrează următoarele efecte:

 Efecte economice: imigranţii acoperă lacunele mâinii de lucru dar pot intra şi în concurenţă cu populaţia locală.
În general efectele sunt benefice pentru toate părţile când imigranţii realizează munci evitate de autohtoni.
Atunci când imigranţii au calificare şi educaţie asemănătoare, ei ajung în concurenţă cu muncitorii locali şi în
acest caz pot apărea tensiuni sociale între cele două grupuri. Există cazuri în care imigranţii au o calificare
mai bună şi atunci se bucură de un statut privilegiat. Acesta este cazul statelor din Golful Persic, unde inginerii
şi tehnicieni de înaltă calificare sunt proveniţi din străinătate.
 Efecte demografice: imigranţii contribuie la creşterea populaţiei, la modificarea repartiţiei pe vârste (întrucât
sunt în general persoane tinere), la modificarea componenţei rasiale, etnice şi religioase a populaţiei.
 Efectele sociale sunt multiple. Diversitatea culturală a emigranţilor se observă în arta culinară, spectacole,
întreceri sportive. Adesea imigranţii locuiesc în cartiere speciale sau în zone mărginaşe; o astfel de segregare
face dificilă integrarea lor socială pentru că limitează comunicarea cu autohtonii. Din cauza marginalizării,
imigranţii sunt adesea victime ale unor crime sau infracţiuni dar şi în rândurile lor infracţionalitatea este un
fenomen des întâlnit. Pentru a uşura integrarea imigranţilor, unele state au politici speciale de integrare (de
exemplu, oferirea unor cursuri pentru învăţarea limbii).
 Efectele sanitare au fost printre primele consecinţe ale migraţiilor observate în epoca modernă. Adesea
imigranţii aduc boli la care autohtonii nu au imunitate (faimoasa rujeolă a europenilor a făcut ravagii în rândul
populaţiei celor două Americi) dar şi invers, migranţii nu au imunitate la boli din noua lor patrie. Ţările
tradiţionale de imigrare realizează controale medicale ale persoanelor încă de la solicitarea vizei de intrare.
În ţările de origine se înregistrează următoarele efecte:

 Efecte economice. Principalul efect benefic este datorat faptului că emigranţii trimit bani familiilor de acasă.
Aceste fonduri echivalează cu banii încasaţi din exporturi. Un alt efect pozitiv este acela că la întoarcerea
acasă, foştii emigranţi sunt calificaţi ori şi-au perfecţionat o anumită calificare. Din aceste motive unele state
adoptă programe de încurajare a emigraţiei: Turcia, Filipine, India, Pakistan, Cuba, Mexic etc. Principalul efect
negativ este pierderea de capital uman care poate crea anumite dezechilibre economice.
 Efecte demografice. Specialiştii au constatat că populaţia de emigranţi este mai rar semnificativă în raport cu
populaţia totală. Un caz semnificativ este cel al Bosniei Herţegovina în timpul războiului din Iugoslavia, când
un sfert din populaţie a migrat către exterior.
 Efectele sociale sunt cele mai dramatice. Migraţiile determină modificarea relaţiilor soţ-soţie, părinţi-copii. De
exemplu, soţiile îşi asumă funcţii noi în casă şi nu mai doresc să renunţe la ele când soţul se întoarce. De
obicei membrul care se întoarce aduce cu el în familie obiceiuri şi vicii care deranjează.

Caracteristici ale migraţiilor:

 majoritatea migraţiilor presupun distanţe scurte;

 tendinţa migraţiilor este spre oraşe mari;
 din punct de vedere al vârstei, se constată că migranţii sunt mai degrabă tineri;
 bărbaţii migrează mai mult decât femeile (o statistică arată 52,5% bărbaţi şi 47,5 % femei);
 ţări tradiţionale de imigraţie sunt: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Germania, Marea Britanie,
Franţa, Arabia Saudită.
 unele ţări de emigraţie ca Italia, Spania, Portugalia şi Grecia au devenit în ultimele decenii ţări de imigraţie

Legislaţie cu privire la migraţii. Cele mai importante legi internaţionale cu privire la migraţii sunt următoarele:

 Convenţia O.N.U. din 1952, semnată de 130 de ţări, prevede obligaţia de a nu trimite refugiaţii într-o ţară în
care sunt în pericol şi de a le furniza asistenţă şi protecţie.
 Convenţia O.N.U. din 1990 prevede protecţia drepturilor muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor.

Migraţii în Europa contemporană

Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat masive mişcări de populaţii. Mai întâi evreii au fost deportaţi în lagăre
din toate teritoriile cucerite de germani şi aliaţii lor. O parte au reuşit să plece în Asia sau America. Peste 6 milioane de
evrei au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. O plecare masivă a evreilor se realizează după încheierea
războiului determinată de crearea, în 1948, a statului modern Israel. O altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor.
Statul lor a fost ocupat de Germania şi U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate iar
germanii au exterminat 90% din evreii polonezi. Cehoslovacii din Regiunea Sudetă au avut de suferit foarte mult
deoarece a trebuit să evacueze teritoriul pe care l-a ocupat Hitler în 1938, în urma acordului de la München.

Perioada postbelică în Europa Occidentală. După al Doilea Război Mondial mai multe state din Europa occidentală
au avut programe de primire a muncitorilor imigranţi. În 1973 acestea au fost sistate din cauza crizei economice produse
de scumpirea petrolului produs în ţările arabe.

În Franţa, tradiţia muncitorilor imigranţi s-a creat încă din perioada interbelică, când a fost creată Societatea Generală
a Imigranţilor, pentru a administra eficient această problemă. În perioada 1945-1974 statul francez susţine o politică de
imigraţie durabilă. Permisul de muncă se obţinea şi se reînnoia foarte uşor. În anii '60 se construiesc locuinţe provizorii
pentru aceşti muncitori. În 1974 politica franceză s-a schimbat radical, ajungând să se propună o primă de repatriere
celor care ar dori să revină în ţara lor. În anii '80 Franţa a organizat expulzarea emigranţilor clandestini. Franţa a avut
şi are o relaţie specială cu populaţia din fostele sale colonii. Tinerilor din Magreb (Maroc, Tunisia, Algeria) le este
facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi acordarea altor facilităţi economice sau culturale. Anglia a dus şi ea o
politică apropiată de fostele sale colonii, în special faţă de India. Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele
mai cosmopolite oraşe ale Europei. Germania a stabilit relaţii speciale cu muncitorii de origine turcă. Italia, Spania,
Portugalia au fost ţări de unde s-a emigrat masiv din cauză că s-au confruntat, fie în perioada interbelică, fie imediat
după aceea cu regimuri dictatoriale.
Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est. Instaurarea regimurilor comuniste a determinat o plecare masivă
a persoanelor cu situaţie materială foarte bună (nobili, burghezi) sau a intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul
comunist. Ei erau "vânaţi" de noul regim întrucât, conform ideologiei marxist-leniniste, erau
consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului. Totuşi, această migrare masivă s-a oprit foarte repede pentru că s-au
închis graniţele. În aceste condiţii, trecerea frontierei presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial
din Germania de Est în Germania de Vest prin Berlin. În perioada 1949-1962 au reuşit să evadeze astfel 2,5 milioane
de persoane. În 1962 ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte eficient aceste plecări (până în 1989 au mai
trecut doar 5000 de persoane). Cei care plecau din ţările comuniste, primeau azil politic în statele occidentale.
În România au existat câteva particularităţi ale migraţiilor în perioada comunistă. Mai întâi, în 1945, cea mai mare parte
a saşilor a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi acuzaseră în bloc de colaborare cu ocupantul german şi au găsit
motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit să scape, au fost vânduţi de statul român statului Germania Federală, în anii
1970-1980. Ceauşescu se temea de problemele pe care le-ar fi putut face minorităţile în România (avea o obsesie în
această direcţie, aproape fără motive reale) şi a recurs la această metodă. Astfel, statul Român a câştigat şi sume
serioase de bani pe care statul german de vest le-a oferit sub forma unor împrumuturi nerambursabile. După 1989 au
mai plecat în mod liber şi alţi saşi, astfel că dacă în perioada interbelică saşii erau 4% din populaţia României, azi mai
sunt doar câteva mii (0,3%).

Migraţiile în ultimele decenii. Principala problemă a ultimelor decenii în primul rând este migraţia ilegală deoarece
migranţii ilegali sunt suspuşi la tot felul de abuzuri şi sunt mai dispuşi spre comiterea unor infracţiuni din cauza condiţiilor
dificile de viaţă. Italia s-a confruntat, începând cu anii '80cu valuri succesive de populaţie ilegală: albanezi, marocani,
tunisieni, somalezi etc. Italia este expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele Africii. Cu toate acestea,
astăzi cel mai mare grup etnic din Italia este reprezentat de români (aproape 1,5% din populaţia ţării). Fenomenul
migraţiilor dinspre Europa de Est spre cea de vest s-a extins după 1989. Pe lângă prăbuşirea comunismului, o altă
cauză a fost războiul din Iugoslavia care a determinat plecarea a mii de refugiaţi: albanezii din Kosovo, musulmanii din
Bosnia-Herţegovina etc.

Migraţia forţată

Diaspora reprezintă totalitatea comunităţii de o origine etnică aflată în străinătate. Exilul reprezintă emigrarea forţată
a unei persoane. Se apreciază că astăzi diaspora românească este de aproximativ 10-12 milioane de persoane. În
perioada comunistă un număr mare de oameni politici din perioada interbelică şi oameni de cultură au fost obligaţi să
plece în exil, datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de către securitate.

Personalităţi ale exilului românesc: Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil
Palade, Paul Goma, Neagu Djuvara, Sergiu Celibidachi, Vintilă Horia.

În întreaga istorie întâlnim două forme de guvernare, monarhia şi republica.

Monarhia este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută de o persoană (rege, împărat, principe,
domnitor etc.) care moşteneşte puterea de la un membru din familia sa şi o deţine pe durata întregii vieţi. Familia
domnitoare se numeşte dinastie. Există cazuri în care monarhia se bazează principiul electiv-ereditar, adică monarhul
este ales dintre membrii dinastiei (cazul Ţărilor Române în perioada medievală).

Republica este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută de o persoană sau un grup de
persoane alese pe o perioadă limitată de timp. Există însă republici dictatoriale în care şeful statului ajunge la putere
(prin alegeri sau lovitură de stat) şi rămâne în funcţie pe o durată nelimitată (până la moarte sau până când este
înlăturat).

În funcţie de ponderea pe care îl au, în conducere unui stat, puterea executivă (şeful statului şi guvernul) şi puterea
legislativă (parlamentul), întâlnim mai multe sisteme politice: parlamentar, prezidenţial şi semiprezidenţial.

Sistemul parlamentar este sistemul în care şeful statului are doar o putere simbolică (sau un rol decorativ), iar cea
mai importantă instituţie este parlamentul. Parlamentul alege guvernul (membrii guvernului sunt parlamentari) şi poate
determina demisia acestuia (de obicei când guvernul nu reuşeşte să aibă majoritate în parlament la votarea unei legi
iniţiate de el). Dar şi guvernul poate dizolva parlamentul în anumite condiţii. Ţările care au sistem parlamentar sunt, din
punct de vedere al formei de guvernare, republici sau monarhii. Într-o republică parlamentară şeful statului este ales
de parlament (de ex. Italia). Astăzi toate monarhiile democratice au sistem parlamentar, statul model fiind Anglia.
Sistemul prezidenţial este sistemul în care şeful statului deţine puteri foarte mari, de obicei el este şi prim-ministru.
Dar preşedintele nu poate dizolva Parlamentul şi nici parlamentul nu poate demite guvernul sau preşedintele. Statul
reprezentativ este S.U.A., unde preşedintele este, în plus, comandant suprem al armatei şi are rol hotărâtor în
conducerea politicii externe şi tot el numeşte cei 9 membri ai Curţii Supreme de Justiţie.

Sistemul semiprezidenţial este sistemul în care primul ministru guvernează iar preşedintele, care numeşte primul
ministru, are rol de arbitru al vieţii politice. Preşedintele, ales prin vot universal, are atribuţii importante: numeşte primul
ministru, aprobă componenţa guvernului (propusă de primul ministru), poate respinge o lege votată de parlament şi o
retrimite acestuia spre analiza, poate dizolva parlamentul, poate iniţia un referendum. Modelul republicii
semiprezidenţiale este Franţa.

După criteriul naţional, întâlnim state naţionale, cu o naţiune dominantă, şi state multinaţionale, în care există mai
multe naţionalităţi fără ca vreuna să aibă o pondere dominantă. Niciun stat nu este pur naţional, peste tot existând
minorităţi.

După rolul pe care îl au în stat administraţia locală şi administraţia centrală, întâlnim:

 State centralizate, în care puterea centrală, aflată în capitala statului, emite legi pentru întreg teritoriul şi
controlează îndeaproape administraţia locală. De exemplu, în România, guvernul numeşte prefecţii
(conducătorii judeţelor) iar singurul organ legislativ este Parlamentul de la Bucureşti.
 State federale, în care puterea centrală are competenţe restrânse la nivel local pentru că acolo există organe
legislative şi executive autonome, similare celor centrale. De exemplu, fiecare dintre cele 50 de state care
formează S.U.A., are propria sa constituţie, este condus de un guvernator, ales prin vot universal şi de un
Congres propriu.

În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri democratice, regimuri totalitare şi
regimuri autoritare.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat: puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le pune în aplicare: şeful
statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti);

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- dreptul de vot universal;

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism).

Regimul politic totalitar se caracterizează prin:

- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;

- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;

- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor
regimului şi ale liderului său.

Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri dictatoriale şi nerespectarea unora dintre
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Ideologii (curente, doctrine) politice

Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii. Cele mai importante
ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi naţionalismul.

Liberalismul
Definiţie: este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile individuale ca valori fundamentale în organizarea
societăţii.

Originile doctrinei liberale se află în scrierile filosofilor iluminişti John Locke, Montesquieu, şi Jean Jacques Rousseau
(secolul al XVIII-lea). Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată pe privilegiile nobilimii.

Adepţii: în secolul al XIX-lea liberalismul era ideologia politică a burgheziei.

Principiile liberalismului clasic:

- drepturile naturale ale omului sunt: viaţa, libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa legii;

- statul trebuie organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea care face legile:
Parlamentul), puterea executivă (cea care le pune în aplicare: şeful statului şi guvernul),
puterea judecătorească(veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti)

- intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie să vegheze doar la aplicarea corectă a
legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale (teoria statului minimalist). Se afirmă principiul laissez-fairre, laissez-
passer pentru libertatea economică, ce presupune producţia liberă şi trecerea mărfurilor dintr-o ţară în alta cu taxe
vamale mici sau fără taxe vamale.

- societatea evoluează într-un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să aplice reforme
radicale.

Evoluţii:

 în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar cei cu avere).
 la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel un semn de egalitate
între liberalism şi democraţie.
 după al Doilea Război Mondial se afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului care susţine
intervenţia statului în economie în anumite momente, pentru a face faţă crizelor economice şi pentru
realizarea unor reforme cu scopul protecţiei sociale.
  astăzi partidele liberale sunt cele care, prin programele lor politice, favorizează investiţiile economice.
Totuşi, pentru a câştiga electoratul de stânga, liberalii au început să adopte tot mai des şi măsuri de
protecţie socială.

Conservatorismul
Definiţie: este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi armonia socială.

Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat Revoluţia Franceză, apărute la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Englezul Edmund Burke este considerat părintele conservatorismului, prin
lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze.

Adepţii: în secolul al XIX-lea conservatorismul era ideologia politică a nobilimii.

Principiile conservatorismului:

 societatea trebuie construită pe valori morale de tradiţie creştină;

 societatea este produsul natural al evoluţiei istorice treptate, de aceea reformele politice trebuie
să respecte tradiţia istorică;
 revoluţiile au bulversat societatea fără să-i asigure progresul; progresul poate fi realizat treptat (şi nu în
salturi, cum doreau liberalii), prin reforme moderate, care să păstreze ordinea socială;
 comunitatea este mai presus decât individul, de aceea oamenii trebuie educaţi în spiritul îndeplinirii
îndatoririlor către societate.

Evoluţii:

 în prima jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii erau adepţi ai monarhiei absolutiste (cu excepţia
celor din Anglia). Ulterior au acceptat monarhia constituţională.
 la început, partidele conservatoare erau alcătuite din nobili. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX,
conservatorii sunt din categorii sociale diverse, ajungând apoi să nu mai aibă importanţă originea socială.
 astăzi partidele conservatoare din statele democratice pledează pentru o societate stabilă, reforme
moderate, apărarea valorilor tradiţionale: morala creştină, drepturile familiei etc.
 conservatori sunt consideraţi, astăzi, şi cei care vor restaurarea unui regim politic anterior (de exemplu, în
statele din Europa de est, adepţii comunismului sunt consideraţi conservatori).

Socialismul
Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private în folosul statului sau al
comunităţii.

Originile socialismului se găsesc în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles Fourier) şi englezi (Robert
Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei societăţi în care să existe egalitate perfectă, prin
trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei comunităţi. Aceşti gânditori au fost numiţi socialişti utopici. Filosoful
german Karl Marx a pus bazele, după 1848, a ceea ce s-a numit socialism ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută
formă de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul a apărut ca reacţie la liberalism şi conservatorism,
scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor.

Adepţii: în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de societatea capitalistă.

Principiile socialismului marxist:

 în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice: deţinătorii mijloacelor şi forţelor de
producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat
o luptă permanentă, luptă de clasă, care a contribuit la evoluţia istorică a societăţii. În secolul XIX cele
două clase sociale sunt burghezia şi muncitorimea (proletariatul, în limbajul lui Marx).
  statul a fost totdeauna un instrument folosit pentru apărarea clasei exploatatoare.
 când muncitorii, clasa exploatată din societatea capitalistă, îşi vor da seama de mizeria în care trăiesc şi
vor dori să schimbe situaţia, înseamnă că au ajuns la conştiinţa de clasă. Proletariatul va lua atunci
conducerea în urma unei revoluţii care va înlătura burghezia.
 Realizarea unei societăţi egalitare nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa
muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece
averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca
fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 când se va ajunge la egalitatea perfectă între cetăţeni atunci statul va dispărea de la sine şi noua societate,
în care bunurile vor fi stăpânite în comun, se va numi comunism.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită
de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Evoluţii:

 la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care doreau instaurarea
socialismului pe cale paşnică (socialişti) şi cei care spuneau că acest lucru nu se putea realiza decât
printr-o revoluţie violentă (comunişti).
 în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918 au participat la guvernare în
regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au acceptat proprietatea privată. Ei au condus
doar în regimurile totalitare.
 după 1950 a apărut social-democraţia, care s-a desprins total de marxism. Astăzi socialiştii sau social-
democraţii propun, prin programele lor politice, o atenţie mai mare pentru categoriile defavorizate ale
societăţii prin măsuri de protecţie socială (măriri de pensii, de ajutoare de şomaj sau de ajutoare băneşti
pentru diverse categorii sociale defavorizate).

Naţionalismul
Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale sau de grup şi în faţa
intereselor altor naţiuni.

Originile naţionalismului se găsesc în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată în timpul Revoluţiei
Franceze de la 1789. Aici se specifică faptul că toţi oamenii sunt egali în drepturi şi că puterea politică vine de la naţiune.
Astfel, se trece de la conceptul de supus al regelui la acela de cetăţean al unei naţiuni. Toţi locuitorii statului fuseseră
până atunci datori să-i slujească regelui, de acum înainte vor fi datori să slujească naţiunea sau patria.

Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, naţionalismul este
identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai apropiat de conservatorism.

Principiile şi evoluţii

Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice, singura idee constantă fiind dragostea de patrie, dar
aceasta este înţeleasă în diverse moduri.

 astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe state, naţionalismul avea
ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea unui stat naţional (cazul italienilor, românilor,
polonezilor, popoarelor din Peninsula Balcanică în secolul al XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte
apropiat de liberalism şi de curentul cultural romantic.
 în Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea ce s-a numit apoi naţiunea electivă, spunând
ca o naţiune este formată din toţi oamenii care aleg să convieţuiască împreună pe un teritoriu.
 Filosoful german Gottfried Herder a definit naţiunea ca un grup de oameni care au aceeaşi origine etnică,
aceleaşi tradiţii culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi limbă. El consideră că fiecare naţiune are un
spirit, care este imprimat genetic în fiecare dintre membrii săi (spiritul poporului). Concepţia despre
naţiune a lui Herder, numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus la majoritatea popoarelor
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
  După 1870 a apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea de patrie ci şi ura faţă
de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă de francezi, în Franţa ura faţă de germani
etc.). Acest tip de naţionalism se numeşte de extremă dreaptă. Principiile sale de bază sunt:

- superioritatea genetică a anumitor naţiuni,

- dispreţul faţă de liberalism sau democraţie,

- idealizarea trecutului istoric,

- exaltarea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor.

Clivajul stânga-dreapta în cadrul spectrului politic

În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în cadrul Adunării Naţionale, revoluţionarii s-au aşezat în stânga Preşedintelui
Adunării, adepţii monarhiei absolutiste în dreapta. De atunci s-a obişnuit ca partidele să fie grupate în partide de stânga
şi dreapta. Partidele de stânga sunt cele care doresc reforme pentru categorii cât mai largi de cetăţeni, cu predilecţie
pentru cei mai săraci sau mai defavorizaţi, partidele de dreapta sunt mai elitiste. În viaţa politică acelaşi partid poate
să ajungă mai spre dreapta sau mai spre stânga, în funcţie de ideologia celorlalte partide concurente. Astfel, liberalii,
care iniţial s-au aflat la stânga spectrului politic (la dreapta erau conservatorii), au ajuns apoi la dreapta, după ce au
apărut socialiştii.

Astăzi partidele de extremă dreaptă sunt cele naţionaliste xenofobe iar cele de extremă stângă sunt partidele
comuniste. La centru se află partidele ecologiste. S-ar putea face un grafic astfel:

Extr. stângă Stânga Centru-stânga Centru Centru-dreapta Dreapta Extr. dreaptă

Comunişti Socialişti Social-democraţi Ecologişti Creştin-democraţi Liberali, Conservatori Naţionalişti

Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea
tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit
democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă
presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte
democraţie reprezentativă.

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice):

- separaţia puterilor în stat,

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),

- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul
XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care
respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin
introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene.
Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem
bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a
socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la
guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50%
din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic.
Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau
desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi
de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme
care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc.
Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în
1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le
cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă.
Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se
manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la
altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să
renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică.
Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o
politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o
serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a
acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state
europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă
dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea populaţia
Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după
modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de
regimurile democratice. În 1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa
Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene.
Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale.
După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că acest model
politic a generat bunăstare în Occident.

Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;

- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;

- cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;

- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor
regimului şi a liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă
(comuniste)şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care
l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei,
băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul
extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie decât
rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea
autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă
de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată
de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale
Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin
revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt
timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost
determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele
economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin
în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile
comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că
sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924):

 A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau
consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11
persoane).
 Libertatea presei a fost desfiinţată.
 Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.
 Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi.
 Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
 Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice
sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special.
 Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare
parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal Rusia (numit din
1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un Comitet Central Executiv, care avea puteri similare
unui şef de stat. Guvernul, numit Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în
practică puteri foarte mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu
era menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu
adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al partidului şi dădea, astfel, seamă
pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai mulţi
membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar
General al Partidului Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să
elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi
de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care
nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă
silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost
executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80%
dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion
de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea
statului. El era muncit de ţărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau
colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4
milioane de morţi.
 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru
următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi
vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar
executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării
forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii
tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului,
dar, de fapt el era singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist. Ocupanţii
funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia
beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă (presa,
radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin.
Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la
bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau
afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte
a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte
teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a
confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist
(o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional
Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri
de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi
muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau.
Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă
de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii,
declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili
câteva principii generale ale gândirii lor politice.
Caracteristicile ideologiei fasciste:

 Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa
chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi
numele de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care
însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse
corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline.
 Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare
putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu roman. Partidul
promitea astfel şi răzbunarea faţă de tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile
cerute.
 Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei.
 Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic,
spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere.
 Respingerea liberalismului şi a socialismului.

Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari. Fascismul a constituit
modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine mandate în Parlament,
fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o
împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus
simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30
000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de
telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a refuzat
să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de
prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare

În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe şi
nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a
fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar.

 Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine
în ţară şi să înlăture pericolul socialist.
 Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
 S-a introdus cenzura presei.
 Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În 1939
Parlamentul s-a autodizolvat.
 Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii.
 În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii.
 Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi
exporturile au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică.
 Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale. OVRA
a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10.

Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra societăţii şi a folosit
violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă
de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război.
Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un
nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare de partea
Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani
comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano,
unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.
 c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945)
Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.

Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe mulţi să
dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi
reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat
şi a fost instaurată o republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă,
înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a devalorizat extrem de mult:
dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci.
În anii următori însă, Germania a obţinut împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat
încrederea populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză
economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă.

În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă
dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler
era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele
extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o lovitură de stat
pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor.
În această carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi
inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor:

 Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-
numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră
că arienii nu au existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine
erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii
şi evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele
superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea
sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească lumea, deoarece superioritatea ei genetică o
îndreptăţeşte la acest lucru.
 Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu
universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
 Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles.
 Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o forţă politică
importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de
către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de
socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din parlament
iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-ministru) pe
Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut
în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.

Practici totalitare:

 În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru
acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor,
iar parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al
Germaniei.
 Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă,
astfel că naziştii ajung partid unic în 1933.
 Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele
înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler,
trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.
  Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a
eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în
lagăre.
 Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor,
excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935
au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană
care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost
daţi afară din şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate
şi alte măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David,
izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea
evreilor din lagăre prin gazare. Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în
stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre.

Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui de-al Doilea Război
Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice care au adus o anumită bunăstare a
populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului
german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.