Colegiul National Jean Monnet – Ploiesti

Proiect matematica

Elipsa si hiperbola in astronomie

Elev : Mares Nicolae Clasa: a XI-a MI 1

 Elipsa
- este curba plană definită ca locul geometric al punctelor pentru care suma distanţelor la două puncte fixe
(numite focarele elipsei) este constantă.

Hiperbola
- este locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care diferenţa distanţelor faţă de două puncte fixe, numite
focare, este constantă.
Planetele au orbite eliptice, in general apropiate de cercuri( cu o
excentricitate mica), cu exceptia lui Mercur si Pluton, avand
excentricitati de peste 0,2. Planurile orbitelor planetelor coincid
aproape cu planul elipticii ( al orbitei Pamantului).
In mecanica celesta, o orbita este traiectoria urmata de o planeta, in jurul Soarelui,
sau de un satelit in jurul planetei sale, sub efectul gravitatiei. Pana sa se
fundamenteze stiintific faptul ca orbita unei planete este o elipsa, s-a intuit
existenta unor neregularitati in orbitele planetelor, insa fara a le putea explica.

Kepler a publicat o a doua lucrare, in 1609 – « Astronomia Nova » (« Noua

astronomie ») – in care a aratat ca orbita unei planete este o elipsa si, cu cat
planetele sunt mai apropiate de Soare, cu atat miscarea lor este mai rapida.
Acestea sunt, de fapt, primele doua « legi ale lui Kepler », cea de-a treia adaugandu-
se in 1619, in lucrarea «Harmonices mundi », referindu-se la faptul ca « patratul
perioadei miscarii de revolutie a unei planete, in jurul Soarelui, este
proportional cu cubul distantei sale medii de la Soare ». Mai tarziu, aceste legi
au stat la baza teoriei gravitatiei formulata de Isaac Newton si au demonstrat ca
anomaliile din miscarea planetelor, sesizate inca din antichitate, aveau drept cauza
faptul ca orbita unei planete este o elipsa. Ele explica, de asemenea, orbita lunii si
a satelitilor artificiali, acestea comportandu-se intocmai ca planetele in jurul Soarelui.

Orbita unei planete, adica elipsa, se defineste prin mai multi parametri, care permit
calcularea exacta a traiectoriei complete. Sistemul nostru solar este alcatuit dintr-o
stea – Soarele – opt planete, 159 de sateliti care graviteaza in jurul planetelor si din
asteroizi, comete, obiecte transneptuniene.

Cand doua planete sunt supuse exclusiv atractiei gravitationale reciproce,

fiecare dintre ele urmeaza o traiectorie eliptica, intr-o miscare repetata.

Asadar, orbita oricarei planete este o elipsa, prin urmare si cea a Pamantului in
jurul Soarelui este la fel, la o distanta medie de 150 milioane de kilometri, durand
365,2564 zile solare (adica un an sideral). Pamantul, in cadrul sistemului solar, se
afla in Galaxia Calea Lactee, la 28 000 de ani lumina de centrul galactic.

LEGILE LUI KEPLER

In urma observatiilor astronomice J. Kepler a stabilit in anul 1619 legile care descriu miscarea planetelor in jurul
Soarelui. Acestea, numite si legile lui Kepler, sunt urmatoarele:

 planetele se misca pe elipse ce au Soarele situat intr-unul dintre focare.

 raza vectoare a planetei descrie arii egale in intervale de timp egale (legea ariilor).
 patratele perioadelor de revolutie sunt direct proportionale cu cuburile semiaxelor mari,adica:

T² = CR³,

unde prin perioada de revolutie T se intelege timpul in care planeta descrie o elipsa completa.

Newton a demonstrat ca daca se admite ca forta de atractie F din partea care actioneaza asupra
planetei P este proportionala cu produsul dintre masele acestora si invers proportionala cu
patratul distantei r dintre ele, fiind indreptata catre Soare dupa directia PS, atunci pot fi explicate
cele trei legi ale lui Kepler.

S-a presupus deci ca forta este data de relatia:

(A)

Unde Ms este masa Soarelui, mp masa palnetei, iar K o constanta de proportionalitate.

Sa cautam sa demonstram legile lui Kepler.

Pentru a scrie pe F sub forma vectoriala, sa consideram vectorul r indreptat de la S la P si sa

avem in vedere ca forta are directia lui r, dar sensul contrar acestuia. Prin urmare :

(A)

Momentul acestei forte fata de punctul S este :

rezulta ca momentul cinetic L = r p este constant in timp, pastrand aceasi marime, directie si
sens in tot timpul miscarii.

Din produsul vectorial L = r p se observa ca L r si L p, ceea ce inseamna ca vectorii r si p

sunt perpendiculari in tot cursul miscarii pe vectorul constant L, plan care trece prin S.
Traiectoria miscarii este o curba care se gaseste in acelasi plan.

Determinarea formei geometrice a acestei traiectorii plane necesita calcule mai complicate
care arata ca traiectoria este fie o elipsa, fie o parabola, fie o hiperbola, dupa cum viteza initiala a
corpului aflat sub actiunea fortei (A) este mai mare sau mai mica. In cazul planetelor viteza
initiala corespunde conditiilor de miscare pe elipse.
 In concluzie, forta de tipul (A) explica prima lege a lui Kepler.

Sa consideram acum o portiune din traiectorie. Aria ∆S a triunghiului hasurat este data de
modulul vectorului :

Impartind cu intervalul de timp ∆t, in care Pamantul s-a deplasat din A in B, obtinem :

si daca presupunem ∆t foarte mic (∆t→0), rezulta :

Deoarece pentru | ∆r | foarte mic arcul AB coincide cu coarda |AB| (in limita
∆t→0), este tocmai aria suprafetei

maturate de raza vectoare in intervalul de timp ∆t. Deoarece

L = const., pentru orice interval de timp ∆t putem scrie :

Se vede imediat din ultima relatie ca in unitatea de timp, indiferent de pozitia instantanee a
planetei pe traiectorie, raza vectoare a acesteia descrie o suprafata de aceasi marime, ∆S/∆t=
L/2mp.

Prin urmare, in intervale de timp egale, raza vectoare a planetei descrie arii egale; am obtinut
deci si a doua lege a lui Kep1er.

Deoarece demonstratia legii a treia a lui Kepler este mai dificila din punct de vedere
matematic, vom simplifica lucrurile, presupunand ca traiectoria planetei este circulara (aceasta
situatie corespunde satelitilor artificiali care se misca pe orbite circulare). Egalind forta de atractie
cu forta centripeta, obtinem :

unde am avut in vedere ca distanta de la planeta la Soare este egala cu raza R a cercului.
Rezulta de aici relatiile :

Notand constanta cu C, obtinem a treia lege a lui Kepler :

. T² = CR³,

deoarce, in miscarea circulara, distanta de la un punct oarecare de pe circumferinta pana la

centru este egala cu raza cercului. Cercul poate fi considerat ca un caz particular de elipsa cu
semiaxele egale intre ele si egale cu raza R a cercului.