GENUL DRAMATIC

- cuprinde operele în care autorul se exprimă în mod indirect, prin

intermediul personajelor, care sunt antrenate în derularea unor evenimente,
într-un anumit timp şi spaţiu, creaţia literară având ca mod de expunere
dominant dialogul şi fiind destinată reprezentării scenice.

CARACTERISTICI

Similare cu opera epică

- prezenţa personajelor
- derularea unor evenimente (trăsătură care poate fi ilustrată prin
prezentarea, pe scurt, a subiectului, printr-un rezumat)
- ca şi în opera epică, există un conflict constând în ciocnirea de idei,
opinii, interese, în contradicţia/nepotrivirea dintre sentimentele, concepţiile,
interesele diferitelor personaje. Poate fi de natură exterioară (între două
personaje sau între personaje şi societate) sau de natură interioară (între
gânduri, stări, sentimente ale unui personaj).
- prezenţa în text a unor indici (cuvinte/structuri) care fac trimitere la
spaţiul şi timpul în care se desfăşoară evenimentele

Particulare
1. Dpdv al conţinutului
i) rolul naratorului este preluat de eul dramatic, autorul se manifestă
direct doar prin indicaţiile scenice şi de regie şi indirect prin text.
ii) întâmplările nu sunt relatate/narate, ci se desfăşoară în faţa cititorului
iii) modurile de expunere specifice
- dialogul dramatic principalul mod de expunere în genul dramatic,
element esenţial în conturarea personajelor, a acţiunii şi a mesajului operei.
Ilustrează principiul dublei enunţări: doi emiţători - dramaturgul şi
actorul şi doi receptori-conlocutorul personaj din scenă şi cititorul/publicul din
sală.
- monologul dramatic (personajul exprimă gânduri şi sentimente, fără a
aştepta un răspuns)formă de discurs teatral care constă într-o replică mai
amplă rostită de către un personaj, în prezenţa sau în absenţa altor personaje.
Forme: monolog adresat (conţine o tiradă - parte a unui discurs în care
oratorul dezvoltă detaliat o idee) / discurs / monolog narativ / soliloc /

1
aparteu (replică spusă de un personaj ca pentru sine, făcând abstractie de
celelalte personajele din scenă).
Textul dramatic este o succesiune continuă de replici, deci textul este
integral dialogat.
Replica corespunde intervenţiei unui personaj care dă un răspuns
interlocutorului sau într-un dialog cu mai multe personaje. Replicile antitetice
evidenţiaza ideatic şi expresiv conflictul dramatic, sensurile acestuia.
Prezenţa acestor moduri de expunere implică apariţia elementelor de
oralitate a stilului: verbe şi forme pronominale la persoana a II-a, singular şi
plural, construcţii în cazul vocativ, verbe la modul imperativ, interjecţii,
puncte de suspensie, exclamaţii şi interogaţii, plăcerea enumeraţiei etc.
Naraţiunea şi descrierea au rol secundar.
iv) acţiunea se dezvoltă în jurul conflictului dramatic. Acesta presupune
prezenţa unor forţe opuse. Existenţa unui obstacol între aceste forţe determină,
prin ciocnirea lor, naşterea unui dezechilibru sau a unei crize, care urmează a
fi rezolvat/ă. Efectul crizei este tensiunea interioară, numită tensiune
dramatică, care declanşează un lanţ de evenimente, orientat către o soluţie.
Situaţia dramatică presupune, aşadar, posibilitatea unei rezolvări. Când
aceasta nu există, dramaticul se transformă în tragic.

2. Dpdv al formei
i) în deschiderea textului, apare o listă cu numele personajelor şi cu
precizări privind anumite caracteristici ale acestora (ocupaţia, poziţia socială,
vârsta etc.)
ii) textul dramatic este structurat în acte, scene şi tablouri.
Actul – unitatea compoziţională specifică operei dramatice (respectă
ideea unităţii de loc, timp şi acţiune).
Actele sunt diviziunile principale ale operei dramatice, reprezentând
etape logice în desfăşurarea acţiunii scenice. Un act cuprinde mai multe scene.
Are rolul de a structura subiectul. Între acte sunt pauze, cu scopul schimbării
decorului. Pauza dintre acte = antract.
Scena – secvenţă a textului dramatic, subdiviziune a unui act, care
surprinde o singură întâmplare, într-un cadru neschimbat. Este delimitată de
modificarea prezenţei personajelor în cadrul spatiului scenic (intrarea sau
ieşirea unui personaj din scenă/dialog).
În teatrul modern apare noţiunea de “tablou”, ca diviziune a piesei sau
subdiviziune a unui act, marcând schimbarea decorului ori trecerea timpului.

2
 iii) înaintea fiecărei replici este indicat numele personajului care o
rosteşte.
iv) intervenţia directă a autorului apare doar în indicaţiile de
regie/scenice (didascalii)
Didascaliile reprezintă instrucţiunile date de autorii dramatici pentru
reprezentarea piesei. Acestea includ numele personajelor, relaţiile dintre
acestea, indicaţii de rostire şi tonalitate ale replicilor, sugestii regizorale,
referiri la decor, ambianţa, mişcare scenică, valorificarea altor forme de artă
(muzică, dans etc.).
Didascaliile pot fi sumare sau extinse, fiind o forma de prezenţă a eului
dramatic în text.
Funcţiile importante ale didascaliei sunt de a preciza cine vorbeşte şi cui
se adresează, de a situa dialogul într-un anumit context, de a descrie acţiuni
nonverbale care însoţesc sau întrerup dialogurile sau de a sugera stări de spirit,
sentimente, trăiri implicate în rostire sau mimică.

3
 Apartenenţa operei literare la genul dramatic - plan

Genul dramatic cuprinde operele în care autorul se exprimă în mod

indirect, prin intermediul personajelor, care sunt antrenate în derularea unor
evenimente, într-un anumit timp şi spaţiu, creaţia literară având ca mod de
expunere dominant dialogul şi fiind destinată reprezentării scenice.

Opera literară “………”, de ……, aparţine genului dramatic, întrucât

prezintă toate particularitățile sale la nivel formal și de conținut.
În primul rând, în deschidere apare o listă cu numele personajelor şi cu
precizări privind ocupaţia acestora (exemple), textul este în acte şi actele în
scene (dacă se poatepreciza-câte acte conţine opera, câte scene conţine fiecare
act). Înaintea fiecărei replici este indicat numele personajului care o rosteşte
(exemplu) şi se remarcă prezenţa didascaliilor, ca modalităţi de intervenţie
directă a autorului (exemple).
În al doilea rând, modul de expunere specific este dialogul, iar prezenţa
acestuia impune prezenţa elementelor de oralitate a stilului (prezentarea a trei-
patru elemente de oralitate, cu citate pentru fiecare).
În plus, se remarcă prezenţa personajelor (exemple) şi a unui conflict
dramatic (descriere pe scurt a conflictului, forţele antrenate). Evenimentele
sunt plasate într-un cadru spaţio-temporal , marcat prin indici specifici:
(exemple de indici de spaţiu şi timp).
În concluzie, deoarece prezintă toate elementele generale caracteristice
genului, “………”, de ……, din care face parte textul suport, se încadrează în
genul dramatic.

4
 Personajul dramatic

În genul dramatic, personajele urmează tipologia clasică ilustrată şi în

operele epice: eroul, antieroul şi noneroul / avarul, servilul, ipocritul,
demagogul, încornoratul, mizantropul, curtezana, snobul, prostul fudul etc. /
personaje centrale, periferice, episodice, absente / pozitive, negative, ambigue.
Personajul dramatic este elementul important al construcţiei dramatice.
Pe baza intervenţiilor, dialogurilor şi monologurilor personajelor se
constituie subiectul şi conflictul dramatic.
Clasificare - după importanţa în derularea acţiunii
principale / secundare / episodice / figuranţi
- dupa felul în care sunt conturate
individualizate / tipice / simbolice
În general, caracterul personajelor este neevolutiv, fiind definit printr-o
singură dimensiune.
Caracterizarea personajului dramatic se poate realiza :
i) direct: prin portret fizic, moral, psihologic (pe baza indicaţiilor
scenice cu referiri individuale, în portrete sumare, schiţate doar)
ii) indirect, prin:
- acţiuni, fapte, opinii ale personajului
- comportament, gesturi, mimică (limbaj nonverbal predominant în
genul dramatic)
- onomastică
- mediul social, decorul în care se mişcă
- limbaj
- autocaracterizare

Caracterizarea se realizează gradat, prin succesiunea de scene şi tablouri,

de replici şi atitudini, spre trăsăturile de maximă expresivitate. Teatrul modern
urmăreşte personajul şi în interioritatea sa, sondează zonele conştientului şi
ale inconştientului prin elemente de introspecţie şi monolog interior.

5
 Caracterizarea personajului dramatic - model

Caracterizarea personajului Zaharia Trahanache din comedia

“O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale

Zaharia Trahanache face parte dintre personajele comediei “O scrisoare

pierdută” de I.L.Caragiale, fiind portretizat cu ajutorul mijloacelor de
caracterizare proprii personajului dramatic şi prin mijloacele variate ale
comicului onomastic, de limbaj, de situaţie, de moravuri, de caracter şi de
intenţie.
Perceput în mod contradictoriu, fie ca tipul barbatului bătrân şi ridicol,
înşelat de soţie, fie ca un individ perfid, care, sub masca naivităţii, acceptă
relaţia adulterină a lui Zoe Trahanache cu Ştefan Tipătescu, prefectul, pentru a
beneficia de avantajele politice, acesta este considerat de critica literară un
personaj „rotund”, dilematic prin misterul pe care-l ascunde.
Caracterizarea acestuia se realizează atât în mod direct (de către alte
personaje sau de către dramaturg, prin didascalii), cât şi în mod indirect, prin
gestică, onomastică, exprimare, atitudine şi comunicare cu ceilalti actanţi.
Zaharia Trahanache este implicat in conflictul dramatic, fiind persoana
dezavantajată a triunghiului conjugal. Pe de altă parte, acesta este tipul
încornoratului comic, deoarece el respinge, din ”enteres” sau din ipocrizie,
autenticitatea scrisorii de amor care face incontestabilă relaţia imorală a soţiei
cu Ştefan Tipătescu. Seducţia puterii politice îl face să-şi etaleze în mod
ridicol funcţiile de “prezident” al mai multor “comitete şi comiţii” şi să se
considere un “stâlp” al puterii locale. De un calm imperturbabil, viclean şi
disimulat, acesta îşi ascunde gândurile prin stereotipii, cum ar fi „Aveţi
puţintică răbdare”. Când este şantajat, răspunde printr-un contraşantaj,
dezvăluind poliţa falsificată de Nae Caţavencu. Deşi pretinde că detestă
corupţia, practică frauda, falsificând listele de alegeri („o soţietate fără moral
şi fără prinţip va să zică că nu le are”). Caracterizarea directă îi aparţine lui
Brânzovenescu, cel care-l apreciază pentru abilitate („ E tare...tare de
tot...Solid barbat!”), dar şi lui Catavencu, adversarul său, care-l numeşte
“venerabilul”. Cu ajutorul autocaracterizării, este subliniată demagogia şi
disimularea („...să-i dau eu machiaverlâcuri”, „N-am umblat în viaţa mea cu
diplomaţie”). Caracterizarea indirectă a personajului dramatic se realizează în
mod deosebit prin replici şi prin limbaj, dezvăluind incultura şi incoerenţa, dar
şi spiritul pragmatic şi acomodant, dispus oricând la orice fel de compromis.

6
 Conceptia sa despre viaţă este sintetizată în următoarea afirmaţie: „Într-o
soţietate fără moral şi fără prinţip trebuie să ai puţintică diplomaţie!”.
Prin intermediul monologului de tip aparté, acesta îşi exprimă admiraţia
pentru amantul propriei soţii („E iute! bun băiat, destept, cu carte”), iar pe Zoe
o consideră “simţitoare” şi de aceea spune că trebuie s-o protejeze. Comicul
de situaţie are o funcţie caracterizantă, adâncind misterul personajului, atunci
când acesta afirmă că, de opt ani, trăiesc toţi trei împreună, “ca fraţii”,
sugerând prin aceasta acceptarea tacită a infidelităţii soţiei. Sursă a comicului,
caracterizarea indirectă prin nume permite lectorului analogii cu substantivul
„trahana” (un fel de aluat), dar şi cu adjectivul ”zaharisit”, aluzie la faptul că
şi-a pierdut vigoarea şi se lasă manipulat şi dominat de consoarta sa (în plan
familial), sau de către superiorii de la “Centru” (în plan politic).
Personajul este antrenat şi în comicul de moravuri, prin implicarea în
jocurile politice, dar şi în cel de situaţie, atunci când reproduce scrisoarea de
amor, pe care o consideră drept un fals, o “plastografie”. Sub aparenţa
bonomiei senile, acesta îşi disimulează caracterul coruptibil, aşa cum rezultă
din scena în care falsifică listele electorale sau ameninţă printr-un
contraşantaj.
În concluzie, acumularea detaliilor privind comicul de caracter şi de
situaţie dezvaluie psihologia şi comportamentul unui individ imoral,
mediocru, însă abil. Aparţinând unei comedii, specie a genului dramatic,
“venerabilul” Zaharia Trahanache provoacă râsul, atragând atenţia asupra
inferiorităţii sale etice. El reprezintă tipul pseudopoliticianului român,
preocupat de soluţionarea propriilor interese, cu preţul oricărui compromis.

7
 Caracterizarea personajului dramatic - model

Caracterizarea personajului Ştefan Tipătescu din comedia

“O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale

Ştefan Tipătescu este unul din personajele principale ale comediei de

moravuri politice "O scrisoare pierdută", de I.L.Caragiale, comedie ce
ilustrează dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul alegerilor de deputaţi din
1883. Acţiunea se desfaşoară în capitala unui judet de munte, iar conflictul
dramatic se naşte între reprezentanţii opoziţiei (Catavencu şi grupul de
intelectuali independenţi) şi membrii partidului de guvernământ (Tipătescu,
Trahanache, Zoe, Farfuridi şi Brânzovenescu).
Personajul este caracterizat direct de dramaturg în tabela personajelor,
care îi prezintă funcţia (prefect) şi statutul social (necăsătorit). Este unul dintre
"stâlpii puterii" din acest judeţ, invidiat şi criticat de adversarii politici.
Tipătescu este un bărbat tânăr şi prezentabil, inteligent, dar imoral,
fiindcă întreţine relaţii amoroase cu Zoe, soţia prietenului de familie, Zaharia
Trahanache. Orgolios, nu acceptă să fie şantajat cu o scrisoare de amor
pierdută de Zoe şi ameninţă cu bastonul pe Caţavencu, deşi încalcă legea,
poruncind poliţaiului să-l aresteze şi să-i scotocească toată casa. Devine
impulsiv când Nae Caţavencu refuză a înapoia scrisoarea. Această însuşire
este evidenţiată de Trahanche: "bun baiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect". Afişează tot timpul un aer de superioritate. Considerând că
totul îi aparţine, administrează judeţul ca pe propria moşie, propunând lui
Caţavencu, în schimbul scrisorii, alte funcţii importante, ba chiar şi o moşie.
Ştie să-l facă servil pe Pristanda, acceptându-i micile găinarii, precum
cea cu stegurile, ca să fie sigur de devotamentul poliţaiului ("dacă nu curge,
pică. Las' că ştim noi.. Şi nu-mi pare rău dacă ştii să faci lucrurile cuminte:
mie îmi place să mă servescă funcţionarul cu tragere de inimă"). Poliţaiul
sesizează cu invidie poziţia socială şi personală a şefului ("moşia moşie,
foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica"). Pe plan politic, trăieşte
sentimentul că a abandonat o carieră strălucită în favoarea partidului ("cum să
nu mă iuţesc, onorabile? D-stră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am
sacrificat cariera şi am ramas între d-voastră, ca să vă organizez partidul"). El
oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi sentimentele faţă de Zoe,
dovedind luciditate când aceasta insistă să fie ales Catavencu şi va ceda doar
când Trahanache descoperă falsul în actele lui Caţavencu. Pe Zoe o iubeşte
sincer şi îi propune să-l părăsească pe Trahanache şi să fugă în lume.

8
 Personajul e caracterizat indirect prin felul de a vorbi şi de a se comporta
şi din relaţia cu celelalte personaje. El stăpâneşte perfect arta disimulării: faţă
de Trahanache se preface că nu ştie nimic despre scrisoare, faţă de Farfuridi şi
Brânzovenescu pozează în victimă, iar în faţa lui Caţavencu devine violent sau
îi oferă diverse avantaje în schimbul scrisorii. Când primeşte de la Centru
numele deputatului pe care "cu orice preţ" trebuie “să-l aleagă”, acceptă
compromisul. Văzându-l pe ales şi auzind povestea acestuia, exclamă
indignat: "Ce lume! Ce lume!".
Deşi autorul îi scoate în evidenţă defectele şi viciile, acestea sunt
general-uman, iar personajul este privit cu o oarecare îngăduinţă,
neîncadrându-se în tagma politicienilor demagogi şi inculţi.

9
 COMEDIA
Definiţie: specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care
provoacă râsul, prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau
a unor situații neașteptate, având un final fericit și, deseori, un rol moralizator.

I. CARACTERISTICI

Comedia cultivă varietatea, neprevăzutul, încurcăturile de situaţii, personajele

se supun nu destinului, ci hazardului. Apar bucuria, exaltarea prezentului, stilul este
oral, cu expresii familiare, obişnuite, pentru ca şi personajele sunt oameni obisnuiţi,
tipizaţi, construiţi pe baza unor dominante caracterologice, uneori îngroşate,
caricaturizate.
Comedia subliniaza limitele condiţiei umane (fizice, morale, spirituale), pe
care le acceptă şi le tratează cu umor.
Diversitatea aspectelor satirizate şi a mijloacelor de expresie conduce la tipuri
diferite/subspecii de comedii: de situaţii, de moravuri, de caracter, de intrigă, de
salon.
Comicul este categoria estetică ce presupune o atitudine critică, un contrast
între esenţa şi aparenţa unor situaţii sau personaje, sancţionat printr-o gamă largă de
reacţii morale, de la compasiune la dispreţ, provocând o participare afectivă
specifică (zâmbet, râs).
Deşi este specific comediei, comicul depăşeşte spaţiul dramatic, el regăsindu-
se şi în registrul epic, surprinde discrepanţe, neconcordanţe, defecte morale,
prezentate cu ironie sau cinism.
Sursele comicului sunt contradicţiile dintre nou şi vechi în evoluţia societăţii,
diferenţele dintre esenţă şi aparenţ (ce este un personaj în realitate şi ceea ce vrea sa
pară în raport cu ceilalţi), distanţa dintre fond şi formă (conţinut şi expresie) şi
ridicolul dat de dezacordul intenţie - acţiune - rezultat.
Variante ale comicului: comicul bonom (de inţelegere), comicul spiritual
(glume, jocuri de cuvinte), eroi-comicul (tratarea la modul eroic a personajelor
derizorii), tragicomicul (esenţă tragică, aspect comic de suprafaţă), comicul ironic
(exprimă opusul atitudinii sau părerilor autorului/personajului), comicul umoristic
(plin de înţelegere pentru defectele omeneşti, fără gravitate), comicul satiric
(sancţionează abaterile morale).
Comicul se realizează prin diferite modalităţi: situaţii (şir de întâmplări,
episoade comice, încurcatură, confuzie), caractere (personaje cu anumite structuri
caracterologice, vicii, defecte), moravuri (satirizarea viciilor societăţii), limbaj
(expresii, cuvinte, deprinderi ale personajelor, construcţii sintactice nepotrivite sau
dezarticulări ale logicii discursului), onomastică.

Comic de situație
10
 Scheme tipice - încurcatura, confuzia, coincidenţa, echivocul, revelaţiile succesive,
quiproquo-ul (înlocuirea cuiva prin altcineva, substituirea, acumularea progresivă,
repetiţia, evoluţia inversă, interferenţa)
Comic de limbaj
Folosirea particularităților de limbaj pentru a scoate în evidență caracteristici ale
personajelor.
Provenit din incultură: greșeli de vocabular, deformări fonetice („famelie”,
„bampir”)
Lipsa de proprietate a termenilor
Încalcarea regulilor gramaticale și logicii:
- polisemia: „ne-am răcit împreună”
- contradicția în termeni: „12 trecute fix”, „lupte seculare ce au durat 30 de
ani”
- asocierile necompatibile:„industria română este admirabilă, sublimă,
putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”
- truismele: „un popor care nu merge înainte, stă pe loc”
Construcția frazei:
- ticuri verbale: „curat”, „curat murdar” (Pristanda), „ai puțintică răbdare”
(Trahanache), „eu cu cine votez?”, „nu mă-mpinge c-amețesc”
(Cetățeanul turmentat)
Comic de moravuri
În comedia de moravuri
-formele fără fond
-alegerile din trecut
-corupţia
-imoralitatea.
Comic de caracter
Comicul de caracter este folosit prin accentuarea, exagerarea unei trăsături
psihologice într-un personaj.
demagogul - Cațavencu
ramolitul - Dandanache
slugarnicul - Pristanda
prostul fudul - Farfuridi
Comic de nume
Zaharia Trahanache - sugerează capacitatea de a se modela uşor, ordinele
superiorilor de la centru îi modelează interesul.
Cațavencu - sugerează demagogia (“cață”).
Farfuridi / Brânzovenescu - cuplu comic, nume cu rezonanţe culinare.
Agamemnon Dandanache - urmaşul prin nume al teribilului războinic din „Iliada”
lui Homer (Agamemnon, cuceritor al Troiei).
Pristanda - numele personajului este luat dintr-un joc moldovenesc în care se bate
pasul într-o parte şi în alta fără să se pornească niciunde.
Argumentarea apartenenţei la specia “comedie” - model

11
 “O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale
Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, având
un conţinut şi un deznodământ care stârnesc râsul, prin satirizarea unor
realităţi sociale, a unor slăbiciuni general-umane sau prin prezentarea unor
situaţii hazlii.
“O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale” este o comedie de moravuri,
care satirizează viaţa publică şi de familie de la sfârşitul secolului al XIX –
lea.
Aparţinând genului dramatic, “O scrisoare pierdută” este destinată
reprezentării pe scenă şi este alcătuită din patru acte, împărţite într-un număr
variabil de scene. Modul de expunere este dialogul, alături de care apare şi
monologul dramatic. Acţiunea reiese din dialogul personajelor. Timpul şi
spaţiul sunt limitate, întâmplările relatate petrecându-se în capitala “unui judeţ
de munte”, în timpul alegerilor parlamentare din anul 1883. Autorul îşi lasă
personajele să evolueze singure în faţa cititorului/spectatorului, neintervenind
decât în indicaţiile scenice.
Prezentarea conflictului dramatic este o altă trăsătură specifică genului
dramatic. În capitala “unui judeţ de munte”, două tabere luptă pentru victoria
în alegeri. Zaharia Trahanache, lider al partidului local, şi prietenul său, Ştefan
Tipătescu (prefectul judeţului), susţin candidatura avocatului Farfuridi. Zoe,
soţia lui Trahanache, este implicată într-o relaţie extraconjugală cu Tipătescu.
Contracandidatul lui Farfuridi, Nae Caţavencu, încearcă să câstige prin
intermediul unui şantaj: o scrisoare de amor compromiţătoare, pierdută de
Zoe, pe care o ameninţă că o va publica. În joc se află onoarea femeii, dar şi a
soţului şi a amantului. Conflictul îl va constitui tocmai lupta dintre cele două
tabere. În cele din urmă, conducerea de la centru a partidului impune un alt
candidat, pe Agamemnon Dandanache, ajuns în această postură tot în urma
unui şantaj. În final, toată lumea se declară mulţumită, Caţavencu primind din
partea lui Zoe chiar asigurarea că “asta nu-i cea din urmă cameră”, în fond o
promisiune de susţinere la următoarele alegeri.
O altă trăsătură specifică operelor dramatice este caracterizarea indirectă
a personajelor, reieşind din faptele şi comportamentul lor, din limbaj, din
numele pe care le poartă, din relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizările
directe sunt făcută de către personaje sau de către autor, aceasta din urmă
numai la început, în tabela de personaje şi în indicaţiile scenice.
Ca specie a genului dramatic, opera literară “O scrisoare pierdută” este o
comedie, întrucât provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri
de oameni sau a unor situaţii neaşteptate.

12
 Cu ajutorul comicului de moravuri, autorul dezvăluie viaţa publică şi de
familie a unor politicieni corupţi şi lipsiţi de simţ civic. Spaţiul politic apare ca
un circ al intereselor personale, iar spaţiul privat este dominat de imoralitate
(relaţia dintre Tipătescu şi Zoe). Este prezent comicul de caracter, pentru că
autorul surprinde diferite tipuri umane care prin comportarea şi trăsăturile lor
de caracter provoacă râsul. Pristanda stârneşte comicul prin supunerea oarbă
cu care duce la îndeplinire ordinele şefilor, Farfuridi si Brânzovenescu devin
ridicoli prin teama exagerată de trădare, iar Caţavencu prin discursul
demagogic şi schimbarea de atitudine din final, când este păcălit. Generatoare
de comic sunt şi ticăiala vulnerabilului Zaharia, dar şi prostia ramolitului
Agamiţă Dandanache.
Prin întâmplări neaşteptate, comicul de situaţie susţine tensiunea
dramatică (pierderea şi găsirea repetată a scrisorii, intervenţiile repetate ale
Cetăţeanului turmentat, apariţia lui Dandanache, situaţia finală când farsa
electorală se tranformă intr-o sărbătoare).
Comicul de limbaj exploatează cele mai fine nuanţe ale limbii vorbite,
iar numele personajelor sunt mijloace de caracterizare indirectă şi sugerează
caracterele celor care le poartă.
În concluzie, deoarece prezintă toate elementele generale caracteristice
genului dramatic, dar şi elementele particulare ale speciei, se poate afirma că
opera literară “O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, aparţine genului
dramatic şi este o comedie.

GENUL DRAMATIC

Delimitări conceptuale

13
 Genul dramatic este o forma complexă de artă, în care textului literar scris cu
scopul de a fi prezentat pe scenă i se adaugă elemente / modalităţi de expresie specifice
artei teatrale pentru a deveni un spectacol. Viziunea despre lume, ideile, sentimentele
scriitorului dramatic sunt obiectivate prin intermediul personajelor, al acţiunilor scenice şi
al altor modalităţi ale spectacolului. Participarea autorului se limitează la indicaţiile
regizorale (didascalii), care sunt texte nonliterare, cu funcţii pragmatice în montarea
scenică a spectacolului şi constiuie paratextul operei dramatice.
Creaţia dramatică este o artă sincretică, dispune de dualitate semiotică (dublă
semnificaţie) compusă din:
i) Discursul dramatic – dialogurile şi monologurile rostite pe scenă;
ii) Limbajul scenic – forme nonverbale specifice teatrului: jocul scenic al actorilor,
decorul, recuzita, fundalul sonor, jocul de lumini etc., care constituie metatextul operei
dramatice.
Spectacolul teatral se structurează pe trei paliere:
i) Discursul dramatic – dialog şi monolog -, care are ca referent ficţional universul
prezentat în replicile personajelor;
ii) Acţiunea dramatică, care reuneşte trei elemente:
-evenimente petrecute pe scenă şi evenimente relatate;
-situaţiile surprinse prin limbajul scenic;
-structurile dramatice (principiile „desenului” epic).
iii)Limbajele scenice, care au în vedere elementele specifice artei dramatice: jocul
scenic al actorilor, pantomima, costumaţia, decor, mobilierul, recuzita, efecte sonore,
lumini etc.
Compoziţia operei dramatice are ca semn distinctiv unităţile compoziţionale
specifice: acte, tablouri, scene. Principiile şi tehnicile compoziţionale au evoluat de la
teatrul aristotelic, în care scena era un spaţiu al mimesisului (al imitării), iar dramaturgul
crea un analogon idealizat al realităţii, la teatrul secolului al XX-lea, devenit spaţiu al
exprimării unei viziuni depsre lume şi despre condiţia umană.

14