Oana Orlea - Cantacuzino, Ia-Ti Boarfele Si Misca!

Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!
2
OANA ORLEA (Marioana Cantacuzino), prozatoare, născută la 21 aprilie

1936, la Bucureşti. Tatăl: Constantin (Bâzu) Cantacuzino; mama: Anca
Diamandi. Nepoata lui George Enescu, decedat în 1955 la Paris. Arestată
în 1952, ca elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune
subversivă împotriva statului. Condamnată la patru ani închisoare.
Eliberată după trei ani de detenţie. Ajutor de sudor pe un şantier din
Bucureşti (1955-1956), taxatoare la IRTA (1959 - 1960), şamponeză la
Cooperativa Igiena (1962-1965) etc. Rearestată în 1960, în legătură cu
un atac săvârşit în septembrie 1959 asupra unui furgon al Băncii
Naţionale din Bucureşti («operaţiunea Ioanid») şi reţinută două luni la
Miliţia Capitalei. Absolventă a Liceului «I.L.Caragiale» din Bucureşti,
secţia fără frecvenţă (1965). Stabilită din noiembrie 1980 în Franţa, ţară
în care solicită şi obţine azil politic.
3
INDICATOR: DRUMUL CELOR 12 PUŞCĂRII
«Zoia Românca»
MARIANA MARIN: Dragă Oana Orlea, ne reîntâlnim

pentru a urmări un itinerar autobiografic: prima ta
perioadă neagră din anii stalinismului, anii de detenţie.
Să începem cu începutul şi să vedem ce va ieşi. Deci
cum era atmosfera epocii, aşa cum o percepea fata de
16 ani care erai, şi cum ai ajuns la o asemenea
experienţă?
OANA ORLEA: Să începem cu… începutul, dar ştiu că nu primele

cuvinte, chiar «geniale», pe care le-aş fi putut pronunţa în frageda mea
copilărie, te interesează. Întrebarea «de ce nu scrii ce ai trăit în anii de
detenţie?» mi-a fost pusă de mai multe ori şi aveam de fiecare dată
răspunsuri gata pregătite. Motivul principal, şi deci singurul răspuns
cinstit este: nu aveam deloc chef să retrăiesc acei ani. Era o fugă înainte
şi dorinţa de a nu privi înapoi. Am mai spus-o şi nu voi înceta să o spun:
puşcăria nu a fost uşoară, dar am suferit mai puţin decât alţii, care ar
avea de povestit lucruri mult mai înspăimântătoare. La urma urmei, nici
nu ştiu de ce am acceptat acest interviu.
Îmi vine greu să vorbesc, mai ales sub privirea generaţiei pe care o
reprezinţi. Mi se pare că privesc într-un puţ. A vorbi despre sine şi a
înşira amintiri este la îndemâna oricui şi, una peste alta, îmi place mai
mult să ascult. Totuşi, iată că vorbesc. Îmi găsesc două motive pentru a o
face. Primul: o întreagă generaţie din România nu are memorie.
Majoritatea tinerilor nu ştiu nimic din ceea ce s-a întâmplat înainte de
naşterea lor. Acest fenomen se întâlneşte şi în Occident, dar din alte
cauze. În plus, cu mici excepţii, tinerii din România şi, în general, tinerii
din Europa de Est doresc să ştie. Al doilea motiv: mi se pare nedrept şi,
într-un anume fel, periculos să ne uităm morţii. Pentru mulţi dintre ei,
memoria noastră va fi singurul mormânt. Morţii sunt trăsătura de unire
care leagă diferitele momente ale istoriei unui popor. Trebuie să avem
curajul să privim osemintele care zac în fundul puţului pomenit mai sus.
După aceea, vom putea să-l închidem şi să lăsăm iarba şi florile de câmp
să crească deasupra.
4
Ţi-aş propune atunci să începem cu sfârşitul

războiului. Pubertatea este o vârstă importantă pentru
memorie. Ce imagini păstrezi despre tine şi despre
familie? Cum a privit familia ta «schimbarea de macaz»
a istoriei?
Amintirile mele din această perioadă sunt destul de imprecise. De

altfel, pe parcursul întregii noastre discuţii, îmi va fi greu să regăsesc
date şi nume. De aceea, voi începe cu o amintire vizuală foarte puternică.
Era după război. Bombardamentele se terminaseră, stăteam cu mama
înapoia obloanelor lăsate. Strada era pustie şi, deodată, au apărut doi
soldaţi ruşi. Nu pot să-i uit, aveau kalaşnikoavele pe piept, gata de tras,
mărşăluiau. Atunci am înţeles că eram… eliberaţi-ocupaţi. Cred că acest
moment al istoriei noastre trebuie repus în cauză, această imensă
minciună: noi am fost eliberaţi de ruşi pe hârtie; în realitate, am fost
ocupaţi şi ruşii s-au purtat ca nişte ocupanţi. Armata sovietică se
prăvăleşte peste ţară în 1944. În sate, soldaţii jefuiesc, omoară, violează
femeile şi fetele. În oraşe, această ocupaţie se resimte diferit, dar câte nu
se întâmplă! Era curent ca un trecător să fie oprit şi să i se ia ceasul –
faimoasa pasiune a ruşilor pentru ceasuri… Caraghios era că puteau fi
văzuţi cu câte trei-patru ceasuri pe mână şi cu ceasornice de bucătărie,
atârnate pe piept. Mai erau şi femeile sovietice. Descopereau la noi
sutienele şi combinezoanele, şi le purtau peste uniformă! Era un
spectacol extraordinar, de care însă nu îndrăznea nimeni să râdă.
În ceea ce mă priveşte, datorită vârstei, desigur, am trecut relativ uşor
peste această primă etapă. Cred că familia mea era regalistă – n-am o
imagine prea clară despre ce gândeau ei, ca să nu zic despre «ideologia»
lor. Dar cine nu era regalist atunci? În fond, puţine ţări au trecut, ca
România, de la regalitate direct la comunism. Şocul era brutal. Cât
despre mine, un copil care se ridica sub noul regim, cântam Trăiască
regele împreună cu colegele mele de şcoală doar pentru că era interzis,
şi la vârsta aceea tot ce este interzis este interesant…
Schimbarea de regim am simţit-o realmente în momentul reformei
şcolare din 1947. Iar de consecinţele acestei reforme mi-am dat seama
mult mai târziu, când mi-am constatat lacunele din cultura de bază: nu
ştiam o boabă de latină, nici nu eram prea conştientă de latinitatea
noastră. Şi cum învăţam istoria! Bunăoară, Ludovicii. Care Ludovici? Păi,
ai Franţei, frate! Toţi nişte exploatatori ai poporului! Câţi? Mai mulţi!
5
LUDOVIC scria pe tablă biata profesoară – era ea însăşi «reformată»,

venită dintr-o altă disciplină, habar n-avea pe ce lume e. Urma o acoladă
care cuprindea cifrele romane în ordine crescătoare. În şcoală domnea
un puternic spirit de revoltă. Bineînţeles, acest spirit este normal pentru
vârsta pe care o aveam, dar atunci el se structura pe un conflict politic.
Toată lumea era împotrivă. Împotriva comunismului. Indivizi îmbrăcaţi
în haine de piele veneau în clase şi ne explicau că suntem mari şi libere,
că părinţii sunt rămaşi în urmă şi că nu are niciun rost să ne agăţăm de
familie, iar dacă ni se va întâmpla să facem copii, statul se va îngriji de ei.
La început găseam asta destul de nostim. Stăteam cuminţi în bănci şi îi
ascultam. Poate doar acum, 44 de ani mai târziu, după ce am descoperit
adevărul despre orfelinatele româneşti, realizez pe deplin ce se
urmărea. Oamenii aceia în haine de piele puneau pe roate un întreg
sistem…
Povesteai acasă ce se întâmpla la şcoală?
Nu povesteam. Începusem o anumită formă de gherilă împotriva

familiei. Spiritul meu de independenţă se zbătea în hăţuri şi se opunea
conservatorismului mamei… Totuşi, într-un fel, mi-am însuşit sfaturile
ei, de vreme ce nu am făcut copii care ar fi intrat în orfelinate. Mai exista
un sistem de recuperare a tineretului: elogiul nesfârşit al sportului.
Folosit şi de Hitler. Condiţiile de promiscuitate în care se practica
sportul determinau o intensă sexualitate. Şi chiar o destrăbălare – să
avem curajul cuvintelor! Viaţa de familie era foarte diferită de cea
oferită în exteriorul ei. Iar familia era prinsă în capcană: dovedind prea
multă severitate, ne împingea în braţele noilor stăpâni; lăsându-ne frâu
liber, mergea în consens cu noii stăpâni. Fiecare dintre noi ştia sau
credea că ştie până unde poate merge. Totul era pus la cale pentru
destrămarea familiei şi distrugerea principiilor morale.
În munţi era rezistenţă, membrii partidelor

tradiţionale care nu reuşiseră să se refugieze peste
graniţă erau urmăriţi, intelectualii hăituiţi, chiar şi
«disidenţii» din partidul comunist erau eliminaţi, după
modelul sovietic… În ce măsură erau cunoscute aceste
lucruri? Ce se ştia? Cât de implicaţi vă consideraţi voi,
copiii?
6
Ai şi făcut un bun început de analiză socio-politică a structurii

deţinuţilor din vremea respectivă! Desigur, pe atunci nu ştiam mare
lucru despre asta, sau prea puţin faţă de viziunea pe care o am astăzi,
dar informaţii pluteau în aer. Arestările erau nonstop. La vecinul din
stânga sau din dreapta, de sus sau de jos. La rude, unchiul, vărul, sau la
prietenii familiilor. Pentru a mă face înţeleasă de cei care nu au cunoscut
altă spaimă decât cea din epoca ceauşistă (larvară, insidioasă,
diversificată), aş spune că noi am trăit pe termen lung ceea ce au trăit ei
în iunie 1990, când minerii au stăpânit oraşul. Numai că pe vremea
noastră nu exista pretinsa «transparenţă». În anii ’50, Securitatea nu
alerga pe străzi în uniforme de tot felul şi nu ne bătea în faţa camerei de
luat vederi. Dar nu exista zi să nu dispară cineva. Luat de pe stradă: o
maşină se oprea lângă tine, nişte malaci îţi săreau în spinare şi la
revedere! Pentru mai multe luni, mai mulţi ani sau pentru totdeauna.
Arestările la domiciliu aveau loc mai ales noaptea şi, dacă cineva bătea
la uşă după miezul nopţii, ştiai ce te aşteaptă. Cizme răsunau pe scări.
Oamenii, pitiţi pe după uşi, ascultau şi rasuflau uşuraţi când ele se
opreau la un vecin. Teroarea era în plin, dar totul se afla până la urmă.
Sub Ceauşescu am fost incapabili – sau nu am vrut să fim capabili – să
aflăm dacă existau sau nu deţinuţi politici. În plus, ei au fost deseori
«machiaţi» în deţinuţi de drept comun. Pe vremea lui Dej, arestările nu
erau neapărat consecinţa unei acţiuni subversive. Orice putea fi motiv
de arestare. De pildă, a spune în stradă «M-am săturat până peste cap»
sau a asculta Europa Liberă. Spaima nu ne ocolea nici pe noi, copiii. Într-
un fel sau într-altul, ştiam ce se petrece.
Ştiam că exista rezistenţă în munţi. Ar trebui să spun «partizani». Şi
mă supără. Un «rezistent» este un francez care s-a luptat împotriva
naziştilor. Un «partizan» este un rus sau un iugoslav etc. care s-a luptat
împotriva naziştilor. Avem desperados şi mudjahedini. Numai pentru
cei ce au luptat împotriva comunismului în ţările de Est cotropite de
armata sovietică nu avem nume. Un nume care să nu provoace nicio
confuzie. Nu am destule date ca să mă aventurez în analiza rezistenţei
din munţi, fenomen ce ar putea fi considerat ca o violentă reacţie de
respingere. Respingerea grefei comuniste. Foşti militari, foşti
proprietari de prăvălii, militanţi ai partidelor democratice, profesori,
ţărani au luat drumul muntelui. Ţăranii acuzaţi de a fi chiaburi pentru că
aveau patru vaci, acuzaţi de sabotaj pentru că nu-şi puteau plăti cotele
sau pentru că, mai târziu, nu acceptau să semneze intrarea în colhoz au
fugit spre munte, ca întotdeauna din faţa năvălirilor barbare.
7
În spaţiul închis al satului, teroarea este cu atât mai direct aplicată. La

început, cei pe care i-aş numi totuşi – n-am încotro – «partizani» şi care
au supravieţuit în condiţii inimaginabile au fost adevăraţi eroi. Mai apoi
au fost infiltraţi: cu agenţi de tot felul, cu mici şi mari hoţi, escroci – o
întreagă faună. Când satele au încetat să-i aprovizioneze, împinşi de
foame, au trecut la banditism şi populaţia a sfârşit prin a se întoarce
împotriva lor. Capii erau puşi la preţ! E un proces clasic de uzură pentru
orice rezistenţă. Ar trebui poate să găsim mijlocul de a face cercetări
asupra acelor momente istorice şi acelor vieţi, să trezim fantomele, să
zgâriem cu unghiile sau cu mijloace mai ştiinţifice ca să descoperim
măcar o parte de adevăr. Noi, românii, am fost deseori acuzaţi de
laşitate. Şi când alţii au obosit să o facă, ne-am acuzat noi înşine. Dar în
anii aceia nu începuserăm încă să fim laşi şi nici să scuipăm pe tot.
Pentru noi, copiii, «partizanii» aveau o aură de eroism. Pentru mine
devenise un fel de obsesie. Voiam să fiu eroică. Am fugit de acasă ca să
mă duc la partizani. A fost o aventură ce putea să se sfârşească rău… În
mod paradoxal, şcoala a avut un rol important în această căutare a
eroismului cu orice preţ. La şcoală ni se împuiau urechile cu lupta
partizanilor sovietici împotriva nemţilor. Nimeni nu s-a gândit că exista
un revers al medaliei şi un risc de transfer. Ne asasinau cu faimoasa Zoia
Kosmodemianskaia - fată curajoasă, fanatică, invincibilă, un fel de Făt-
Frumos feminin al celui de-al doilea război mondial. Cărţi, filme, piese
de teatru vorbeau despre curajul ei inegalabil. Şi iată transferul: voiam
să fiu ca Zoia, dar împotriva comunismului. La anchetă, când m-au
întrebat cine ne-a învăţat să facem organizaţia, am spus: «Zoia, vreau să
fiu ca Zoia.» Am încasat o palmă zdravănă şi mi s-a strigat: «Gunoi, cum
îndrăzneşti tu să te compari cu Zoia?»
Realitatea e că trăiam într-un climat de eroism larvar. Eram într-o
permanentă revoltă, care se concretiza, printre altele, şi prin refuzul de
a învăţa limba rusă. Primii profesori de rusă pe care i-am avut au suferit
un adevărat calvar şi nu prea îmi pare rău. Spuneau kak sau pişet şi
toată clasa pufnea în râs. Şi, culmea culmilor, nicio ameninţare nu ne
putea opri hohotele. Aveam şi noi, tinerii, conştiinţa ocupaţiei, chiar în
absenţa unei viziuni politice.
Cum se manifesta în lecturile tale acest «refuz al

ocupaţiei»? Intrai într-o perioadă a lecturilor şi a
construcţiei interioare.
8
Lecturile se împărţeau în două: obligatorii şi interzise, adică «Asta nu

e încă pentru tine!», ca Fata din Zlataust. Totuşi, citeam mult şi foarte
amestecat. Mă resimt şi azi de aceste lecturi haotice. Cărţile «obligatorii»
le citeam cu o cumplită plictiseală. Mi-au trebuit, de pildă, douăzeci de
ani ca să pot reciti Ion al lui Rebreanu cu cap limpede, atât eram de
sătulă de analizele stupide (Ion, primul ţăran militant comunist etc.) pe
care le înghiţisem în şcoală. Cred că toată generaţia mea a avut, din
punctul de vedere al lecturilor, aceleaşi probleme. Confuzia ce domnea
în alegerea lecturilor noastre era aceeaşi care domnea în vieţile noastre.
Părinţii noştri nu reuşeau să se regăsească – lucru resimţit, desigur,
de noi. Credeau că e un moment greu, trecător. Mulţi au fost foarte
curajoşi, dar nu realizau dimensiunea catastrofei, mai ales la început.
Înainte de venirea ruşilor, gândeau că ruşii nu vor veni. Pe urmă, şi-au
spus: «Comunismul nu va prinde niciodată la noi. Românul e blând şi
mândru, îşi va apăra tradiţia.» Când au văzut ce se întâmplă, au crezut că
se poate supravieţui perioadei de teroare, cu o demnitate uneori lipsită
de luciditate. Erau atât de încrezători, încât mulţi dintre cei care ar fi
putut să fugă nu au făcut-o. Sau au făcut-o mai târziu, în condiţii mai
grele şi mai precare. Sperau în ajutorul Occidentului, mai ales în cel al
americanilor. Tot aşteptau să treacă… Le-a trebuit mult timp ca să
înţeleagă cât de lung va fi drumul. Unii dintre ei au fost arestaţi, câţiva –
şi nu puţini – au murit prin puşcării. Mi se pare că ne-au lăsat singuri în
spaimă şi aşteptare, dar adolescenţii au deseori acest sentiment de
solitudine, chiar când trăiesc în condiţii mai mult sau mai puţin normale.
Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră - deşi nu în

bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au
întârziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu dinţii de privilegii.
I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea multe averi,
pe politicieni că au fost găunoşi, înguşti la minte, minaţi de interese
personale, ca mulţi politicieni dintotdeauna etc. Mai mult ca orice le
putem reproşa unora ferma convingere de a fi fost superiori prin
naştere, prin sângele ce le curgea în vine. Experienţa m-a făcut să
înţeleg cât de grav, de universal şi de fără leac este morbul
superiorităţii - de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de
putere. Un virus contractat demult şi transmis sub diverse forme,
care face ravagii şi azi. Spectaculoase sunt şi revoluţiile: oropsiţii
reuşesc atunci să-i doboare pe cei de sus şi se grăbesc să se caţere în
locul lor, cărând virusul după ei, moştenind toate răcelile, ba mai
9
aducându-le şi «îmbunătăţiri».
Ce îi reproşam mamei în fond? Esenţialul, probabil: că nu avea
vârsta mea, că nu resimţea ca mine şocul celor două lumi. Dar ce
ştiam eu atunci despre ce resimţea ea, care, cu dinţii strânşi, mergea
înainte, singură, trăgând barca pe uscat? Generaţia mamei şi cea a
părinţilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliţi, spoliaţi de
toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un
geamantan sau două, huliţi, ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost,
găzduiţi de rude, de prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în
stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este
un document impresionant: veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de
generaţii-, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile
neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se
repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a
acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care
era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic
înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul
Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o
casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le
trăisem doar. Şi atunci? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită
– în cel mai bun caz, prin omisiune, fiecare parte fiind când de bună,
când de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără
răspuns.
Celor din generaţia mamei li s-au aplecat grumazurile până la
genunchi, iar ei au trebuit să supravieţuiască astfel. Majoritatea
celor din generaţia mea care au devenit părinţi şi-au plecat singuri
grumazul atât cât au considerat ei că e necesar ca să nu aibă soarta
părinţilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în fond, de
condiţiile obiective de impunere a puterii prin înspăimântare. Primii
au fost guvernaţi doar cu bâta sau cu patul puştii, fără a putea alege
ceva; ceilalţi au fost mânaţi cu bâta şi cu morcovul, situaţie în care
alegerea părea să devină posibilă.
Cum începe povestea grupului vostru?
Cu dorinţa de a merge în munţi la partizani. Cam la asta se reducea

crezul nostru politic. Nu prea ştiam ce este comunismul în teorie. În
practică, vedeam. Mă atrăgea ideea de a avea o armă. În mintea mea, îmi
închipuiam că sunt chiar şi pregătită să trag… Găsisem o sabie într-un
10
pod şi nu mă mai despărţeam de ea. Era periculos, căci deţinătorii

oricărui fel de armă erau aspru pedepsiţi. Mama, săraca, a sfârşit prin a
arunca sabia pe un maidan. Imaginea pe care o am despre mine însămi
aşa cum arătam atunci (o fată grăsuţă, cu părul vâlvoi – îmi tăiasem
cozile şi nu-mi găsisem încă un stil de pieptănătură), îndreptându-mă
spre munte, cu sabia încinsă la cingătoare, mă încântă şi astăzi! Despre
partizani ştiam că trăiesc în munţi şi că înfruntă mari pericole, şi cam
atât. Rezistenţa în munţi a fost încurajată de americani prin intermediul
posturilor de radio. Chemările lor la luptă, încurajările şi promisiunile
de ajutor au împins oamenii să se organizeze în munţi. Până la urmă,
americanii, ca şi restul Occidentului, i-au lăsat baltă. Nu ştiu dacă din
nepricepere sau cu intenţie, fapt este că în punctele de întâlnire hotărâte
pentru paraşutarea de arme şi alimente apărea în mod sistematic
Securitatea şi recupera marfa! Vânaţi ca fiarele, uneori turnaţi de
propria lor familie, partizanii au fost decimaţi. Grupurile de intervenţie
ale Securităţii brăzdau munţii, cabanele erau împânzite, un turist prins
cu o hartă putea fi luat drept un partizan…
Ce ne păsa nouă? – cu cât era mai periculos, cu atât eram mai atraşi.
După ce mi-am dat seama că nimeni nu vrea să ne spună unde sunt
partizanii şi să ne ajute să mergem în munţi, ne-am apucat de ce era mai
simplu de făcut: de manifeste. Scrise de mână, bineînţeles, pe hârtie de
caiet. Nu-mi aduc aminte de toate textele, doar de unul care suna cam
aşa: «În pământ cartofi ai pus? Trăiască Stalin!» Îl găseam foarte subtil.
Uitasem complet că şi cartoful face floare, care iese deasupra, şi deci nu
moare. E drept, floarea este otrăvitoare… Textul avea, poate, umor, dar
nu şi eficacitate. Ne sculam la cinci dimineaţa şi puneam manifestele în
cutiile poştale ale vecinilor. Ţineam şi reuniuni. Nu mai ţin minte ce
discutam. Îmi pare rău… Presupun că puneam la cale fel de fel de acţiuni
spectaculoase, care trebuiau să ducă la victorie. Aveam în cap două
scenarii posibile. În primul, mă vedeam fluturând un steag românesc
(fără stemă) şi strigând «Victorie, victorie!». În al doilea, cu bărbia
ridicată sfidător şi bluza ruptă, strigam «Trăiască România!» în faţa unui
pluton de execuţie. Totul a fost bine şi frumos până am avut proasta idee
de a vorbi despre organizaţia noastră flirtului meu de atunci… Nu mai
ţin minte cum îl chema. Ne-a denunţat pur şi simplu. Mama a fost
chemată la şcoală, unde, într-un birou, un securist îmi luase un
interogatoriu, iar mamei i s-a pus în vedere să-mi bage minţile în cap. Au
ameninţat-o cu arestarea, atitudinea mea fiind, chipurile, rezultatul
educaţiei de acasă. De fapt, părinţii se cam fereau să vorbească în faţa
11
copiilor, care ar fi putut povesti la şcoală unele lucruri periculoase, iar

părinţii s-ar fi dus atunci să facă un stagiu la «universitate», adică în
puşcărie. Câteva luni ne-au lăsat în pace. Apoi a urmat arestarea.
Înainte de a începe să vorbeşti despre momentul

arestării, mai spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre
componenţa grupului.
Eram singura fată. Cu băieţii eram prietenă din copilărie.
Când am înregistrat interviul, n-am avut timp să iau legătura cu

prietenii mei din copilărie ca să-i întreb dacă voiau sau nu să le
pomenesc numele. Am preferat să le trec sub tăcere, ceea ce unul
dintre ei chiar mi-a reproşat. Umplu acum această lacună: e vorba de
Radu Miclescu, Mihai Sturdza, Ionică Varlam şi Mihnea Ştefănescu.
E momentul să spun că mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia

noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că nu am făcut aproape
nimic. Din păcate, manifeste au fost foarte puţine, iar alte acţiuni – zero.
Mai târziu, în cursul anchetelor, toată afacerea a căpătat o importanţă
nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am
la activul meu un singur episod «eroic», şi acesta consumat înainte de a
«activa» în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea de bază era praştia.
Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui Petru Groza, dar el nu era
înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a fugărit. A fost una din marile spaime ale
vieţii mele. M-am ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada
Tokio. Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar moartă
de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu, transmis din
gură în gură, a luat proporţii: ba că ar fi fost Gheorghiu-Dej în maşină, ba
că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi meritat-o!) etc. Singura semnificaţie
reală a acestei întâmplări este că nu aveam absolut deloc simţul
primejdiei. Eram absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu «Zoia
Românca»!
12
1. RAHOVEI
Ştiu, dar nu vreau să spun
Am ajuns şi la momentul arestării.

Cum s-a întâmplat? Au venit acasă?
La şcoală? Ai ştiut ceva despre ceilalţi?
Cred ca am avut cinstea să fiu piua-ntâi la arestare. M-au luat de

acasă… Nu, nu-i adevărat. Confund cu a doua arestare. De fapt, la prima
am fost convocată în Rahovei. Rahova era – şi mai este – un centru de
anchetare important. M-am prezentat deci şi dusă am fost. În momentul
când portiţa de fier s-a închis în spatele meu nu am avut presimţirea a
ceea ce avea să urmeze. Am aşteptat pe un culoar lung şi întunecos preţ
de câteva ore - un binecunoscut sistem de condiţionare psihică - după
care a început ancheta şi… am rămas. Luni de zile, mama nu a ştiut nimic
de mine.
Am intrat într-un birou mizeros. Murdăria şi urâţenia locurilor făceau
şi ele parte din condiţionarea psihică. Două săptămâni mai târziu, aveam
să trec printr-o anchetă foarte dură. Într-un birou luminos, cu covoare
persane. Un tip în civil era aşezat în spatele biroului. Mi-a spus că ştie
tot, dar vrea să audă din gura mea. Mi-a cerut nume, nume: «Vreau
nume!» Pentru anchetat, a nu da nume devine o adevărată obsesie. Între
anchetă şi anchetator începe un fel de joc de-a baba-oarba, fiecare
încercând să ghicească cât şi ce ştie celălalt. Am făcut lucrul cel mai
stupid pe care l-am făcut în viaţa mea. Voiam atât de mult să fiu o
eroină! În film, Zoia suporta fără un geamăt cele mai îngrozitoare torturi
la care o supuneau agenţii Gestapo-ului. Iar eu nu voi fi mai prejos.
Drept care, i-am spus anchetatorului: «Ştiu şi nu vreau să spun.» Cu
această frază deşteaptă am semnat, cred, arestarea mea şi, probabil, a
întregii echipe. Evident, până seara spusesem «tot».
Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica
toată faţă de ce li s-a făcut altora, dar trebuie să pomenesc de faimoasele
cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele
la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase
înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri
prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare
lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi
13
sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu

ele câte o zi-două; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe
săptămâni.
Bineînţeles că le-am spus ce ştiam. Descopeream astfel că nu sunt
Zoia! Dar aveau şi nume pe care nu m-aş fi gândit să le dau – de pildă,
două dintre colegele mele de clasă, cu care eram bună prietenă. Nu
aveau nimic de-a face cu «activitatea» noastră «subversivă». Au fost
arestate şi li s-a dat drumul după un timp relativ scurt - nu ştiau
realmente nimic despre teribila noastră «organizaţie». Un singur lucru
nu au reuşit să ne facă să recunoaştem, şi anume că am fi fost dirijaţi de
străinătate, mai precis, de americani. O asemenea declaraţie ar fi fost o
pleaşcă grozavă. Pe baza ei, ar fi avut posibilitatea de a înscena un
proces, în buna tradiţie a proceselor trucate ale epocii, şi ar fi dovedit
încă o dată că Occidentul capitalist vrea să sape etc, etc. Mi se cerea, de
asemenea, să mărturisesc că tata, fugit în străinătate, ar fi luat contact cu
mine, prin intermediul mamei.
Anchetele durau zile şi nopţi. Chiar dacă aveau toate datele, continuau
să înainteze pas cu pas, pândind momentul în care, de nedormire ori de
lehamite, deţinutul lasă să scape o informaţie pe care până atunci
reuşise s-o ascundă. Trebuia să rescriem aceeaşi declaraţie de zeci de
ori. Te aduceau într-o stare de nebunie. Începi prin a nega «Nu, nu-l
cunosc pe cutare.» Şi te ţii tare. După câteva zile, vin şi îţi spun:
«Degeaba, cutare a recunoscut.» Şi îţi arată o declaraţie – adevărată sau
falsă… Din păcate, de multe ori e cea adevărată. Înapoia biroului, tipii se
schimbă. Mănâncă, râgâie, trag vânturi, beau cafea, vorbesc la telefon cu
nevestele sau cu iubitele, în timp ce reflectorul îndreptat spre tine îţi
arde ochii. «Scoală-te!» Şi, cum ai mâinile legate la spate de spătarul
scaunului, te scoli cu scaun cu tot şi stai îndoit din genunchi şi din şale.
Îmi aduc aminte de o confruntare pe care am avut-o cu unul dintre
băieţi. Ne puseseră cu faţa la perete, urmând să ne întoarcem când ni se
va da ordin. Ne-au întrebat: «Cine e şeful?» Am răspuns amândoi odată
«Eu!» şi ne-am întors cu faţa, să ne privim. Eram amândoi într-un hal
fără de hal – parcă mă văd, cu bluza sfâşiată… Pe de o parte, fiecare din
noi voia să ia vina asupra lui pentru a uşura situaţia celuilalt şi, pe de
altă parte, mereu trăsnaia asta cu eroismul…
Aveai 16 ani. Cum puteai avea instinctul de a-i păcăli

pe anchetatori şi de a-ţi apăra colegii? Ce s-a petrecut
cu tine atunci?
14
Habar n-am. Eram destul de băieţoasă, unele din lecturile mele erau
în consecinţă, participam la toate jocurile violente ale băieţilor. Ne
băteam ca sălbaticii: indienii ne scalpau, prizonierilor li se suceau
mâinile la spate, odată mi-am plesnit o pocnitoare pe mână ca să arăt ce
grozavă sunt… În fond, în puşcărie am păstrat acelaşi stil într-un mod
care frizează nebunia. Astăzi, cu tot ce ştiu, mă gândesc că, dacă ar fi fost
la Piteşti, într-un lagăr nazist sau în gulag, n-aş fi supravieţuit.
Atâtea trăsnăi am făcut în puşcărie! Unora le-a mers vestea. Li s-au
adăugat înflorituri. Nu ştiu din ce îmi veneau. Era pesemne un sistem de
apărare. În fond, chiar dacă sapi gropi douăsprezece ore pe zi sau coşi la
maşină până cazi din picioare, în puşcărie eşti obligat la inactivitate, la
imobilitate spirituală - face parte din pedeapsă. Continuarea revoltei în
puşcărie este singura formă de «mişcare» posibilă. Cei care au practicat-
o au ieşit cu mai puţine sechele.
Te aflai deci în Rahovei. Cât ai stat acolo – pentru că

erai totuşi minoră?
Am stat cam două luni. Pe lângă palme, cătuşe şi întrebări repetate la

infinit, anchetele erau agrementate de înjurături. Am avut parte de o
foarte bună şcoală şi de atunci îmi petrec viaţa înjurând! Era prima oară
în viaţa mea că auzeam înjurături atât de complicate. Tutuiala era
curentă, grosolănia – deliberată, «am să-ţi fac» şi «am să-ţi dreg»… De
Paşti şi Dumnezei, şi «futu-ţi» nu mai spun… Lucrau în tandemul clasic:
anchetatorul rău, brutal, contracarat, chipurile, de cel bun şi omenos
(«Dar nu se poate… Uite, e un copil, nu poţi să-i faci asta.») După prima
anchetă, am fost dusă într-unul din subsoluri. Rahova, ca toate centrele
de anchetă ale Securităţii, avea subsoluri labirintice. Unele erau foarte
murdare, altele mai puţin, unele cu aer condiţionat, altele fără, şi
niciodată nu te găseai întâmplător într-unul sau într-altul. Prima mea
celulă nu avea geam. Lumina şi aerul – împuţit – veneau prin ferestruica
cu gratii de deasupra uşii. Murdăria era inimaginabilă. Pe pat nu erau
cearşafuri – doar o saltea pătată de sânge şi de urină. Pereţii erau negri
de jeg, râşcâiaţi de plantonii care ştergeau astfel inscripţiile zgâriate de
deţinuţii de dinaintea mea. Domnea un miros înţepător de urină şi de
creolină. Am aflat mai târziu că oamenii erau aduşi aici special pentru a-i
uza. Stăpân al acestui hotel de lux era un sublocotenent foarte brunet,
supranumit «Snow White». În fiecare zi intra în celule şi începea să bată.
15
Celula mea era ultima de pe culoar. Eram singură şi nu puteam

comunica cu nimeni. Auzeam ţipetele, loviturile, din ce în ce mai tare,
mai aproape. În fiecare zi îmi spuneam: «Azi va intra şi la mine.»
În acele zile de spaimă am avut norocul să aud o făptură care mi-a
vorbit omeneşte. Era un planton. Îşi făcea armata acolo. Mi-a vorbit –
foarte puţin, pentru că şi lui îi era frică. Ceilalţi toţi lătrau. Bineînţeles, ni
se luau şireturile, ceasul, inelele, sutienul, cordonul, dar asta era fără
importanţă pe lângă lipsa pieptenului, a periei de dinţi, a unui prosop.
Nu aveam nimic. Doar fusta, bluza ruptă şi, în picioare, sandalele. Nu
aveam nici măcar o batistă cu care să mă şterg. Este de neimaginat cât
poţi suferi din pricina lipsei acestor obiecte banale! Şi ei o ştiu. Totul e
perfect controlat. A merge în anchetă murdară, nepieptănată, iar pentru
femeile mai în vârstă, cu sânii căzuţi, cu părul pe jumătate vopsit, pe
jumătate crescut alb în timpul detenţiei, este atât de umilitor, încât
dintr-un foc rezistenţa scade. La început nu mai eşti tu – până la urmă,
te obişnuieşti. Izolarea este, de asemenea, un lucru greu de suportat: cei
care au stat astfel câte doi, trei, cinci ani ar avea ce să ne povestească,
dacă mai sunt în viaţă şi întregi la minte! Eu nu am stat singură decât o
biată lună. (Mai târziu, mi se va întâmpla să stau trei luni izolată. Eram
de-acum o puşcăriaşă călită şi m-am descurcat bine.)
Într-o zi au împins în celula mea o doamnă în vârstă, nu mai ţin minte
cum o chema. Era îmbrăcată într-o rochie neagră şi era posesoarea unui
obiect preţios: o batistă. Îşi ştergea cu ea sudoarea care nu înceta să i se
scurgă pe faţă. Batista era bordată cu negru – soţul ei murise de curând.
Fusese arestată pe când juca o partidă de cărţi cu alte băbuţe şi asculta
Europa Liberă. Plângea întruna. Am fost mulţumită: aveam de cine să
mă ocup. Era blândă şi mă căina că sunt prea tânără, dar mă enerva
puţin – prea se văita. Venea scursă de la anchetă. Pentru a merge în
anchetă, ni se puneau ochelari negri şi ne ducea de braţ un securist, nu
vedeam unde punem piciorul. Cu timpul, am învăţat să încreţesc fruntea
şi apoi să ridic din sprâncene, aşa, ca să zăresc niţel pe dedesupt. Cu
timpul, am inventat fel de fel de şmecherii… Pentru femeia asta de
şaptezeci de ani, mersul cu ochelarii negri şi şuturile pe care le încasa
când nu călca bine pe scări erau de-ajuns ca s-o dărâme complet. Au
luat-o după zece zile şi nu am mai văzut-o. Am întâlnit la Ghencea o altă
băbuţă din grupul ei şi am aflat că luase doi ani pedeapsă
administrativă. Vom vorbi despre acest tip de condamnare al cărei
nume mi se pare foarte sugestiv: pedeapsă.
16
Vom reveni. Aş vrea să te întreb un lucru: în ce

măsură erai conştientă de faptul că torţionarii tăi se
aflau în ilegalitate, fie şi numai pentru că erai minoră?
Şi încă un lucru: grosolănia lor – care, desigur, nu
cunoştea limite – era mulată pe faptul că erai o fată?
Nu, nu mă gândeam deloc la ceea ce este sau nu legal. Mi se părea că

suntem în război şi că ei se poartă ca unii care au câştigat, şi deci au
putere deplină. Grosolăniile… Acasă se vorbea academic şi exista un fel
de tabu pentru tot ce ţinea de sex. Dar făceam mult sport (caiac, nataţie,
participam la concursuri sub un nume fals, căci al meu era de ruşine) şi
mediul sportiv nu este deosebit de rafinat. Asta m-a ajutat, poate.
Femeie sau bărbat, orice deţinut a suportat violenţe verbale cu referinţe
sexuale. În ceea ce mă priveşte, pe tot parcursul puşcăriei, nu pot spune
că am avut parte de «atentate la pudoare». Plutea o tensiune în aer, cu
toţi plantonii care ne vedeau mereu goale la duş sau la toaletă.
Agresiunea sexuală era destul de ferm reprimată, cel puţin în perioada
în care am fost eu. Ieşea tocmai la iveală faimoasa experienţă de la
Piteşti. Bătăile şi torturile în închisori fuseseră oprite. Nu şi în anchetă!
Când am ajuns la Jilava, am auzit poveşti înspăimântătoare despre
bătăile zilnice pe care le încasau înainte deţinuţii. Au fost cazuri de amor
între securist şi victima lui, însă, în general, se supravegheau între ei şi
asemenea cazuri sfârşeau prin arestarea securistului.
Să revenim la subsolul meu. La puţin timp după plecarea bătrânei
doamne - sunt foarte prudentă cu determinarea timpului, pentru că sunt
mulţi ani de atunci şi mi-e teamă să nu greşesc-, am fost transferată într-
un al doilea subsol. Am hălăduit prin subterane şi am ajuns, cred, într-o
altă clădire, în secţia numită «La lanţuri». Celula mi s-a părut de o
albeaţă şi de o curăţenie orbitoare, cel puţin după mizeria şi întunericul
din cealaltă. Existau două paturi suprapuse, cu cearşaf pe saltea. Nu
exista geam şi nici aerisire. Aerisirea se făcea prin uşa întredeschisă de
un lat de palmă şi prinsă cu un lanţ, de unde şi numele. De câte ori un
deţinut se ducea sau se întorcea de la anchetă, trebuia să închidem uşile.
Ca să nu-l mai vedem. Plantonul striga: «Închideţi uşileee!» Lanţurile
zornăiau, uşile pocneau, zgomotul îmi răsună şi acum în urechi. Zi şi
noapte, întruna. Pare un fleac, numai că sfârşeam prin a nu mai putea să
ne ţinem pe picioare de oboseală, ceea ce ne făcea mai vulnerabile în
anchetă.
Problema cea mai serioasă era mersul la toaletă – se numea
17
«program». «Programul» avea loc din şase în şase ore. Au fost cazuri
când li s-au pus deţinuţilor purgative în mâncare, nu au fost scoşi la
toaletă, nefiind ora programului, şi au fost pedepsiţi pentru ca au făcut
pe ei, lăsaţi cu hainele murdare… «Închideţi uşileee!» Când ne venea
rândul, ne puneau ochelarii pe nas, plantonul ne apuca de braţ şi pas
alergător, înainte, marş! Uşa la closet trebuia să rămână deschisă. Nu
erau condiţiile ideale pentru a regla tranzitul intestinal! Plantonul
striga: «Mai repede, mai repede! Ce-ai mâncat de nu-ţi mai ajunge?» Şi
tocmai, de mâncat, mâncam puţin.
Câteva zile după ce mă mutaseră din primul subsol, a început să mă
doară gâtul. Pe urmă mi-au apărut răni în gură. Infecţia s-a agravat,
chiar şi supa o înghiţeam cu greu. M-au mutat în altă celulă. Aceasta
avea o fereastră şi trei paturi suprapuse. O femeie se plimba în sus şi în
jos, lovindu-se cu palma peste frunte: «Ce mi-ai făcut, Nicule, ce mi-ai
făcut tu, Nicule!» Părul îi atârna pe spinare împletit într-o coadă subţire,
cenuşie. Încerca mereu să-şi răsucească un coc. I se luaseră acele de păr
şi îi era ruşine de pieptănătura asta de fată mare – «Nu se cuvine», zicea.
Soţul ei fusese acuzat de sabotaj pentru că ar fi dat foc unei şure de paie.
Prin ea am aflat prima oară ce se întâmpla în sate – arestările, bătăile
prin pivniţele primăriilor… Eram slăbită şi îmi venea greu să mă urc sus,
în patul cel mai de sus, la care aveam dreptul, fiind cea mai tânără şi
ultima sosită. Era cumplit de cald acolo, sub tavan. Aveam febră şi
respiraţia îmi mirosea grozav, saliva îmi curgea mereu din gură. Femeia
cu coadă cenuşie plângea, se lovea cu palma peste frunte şi mă bocea:
«Moare fata, moareee!»
Continuau să mă scoată la anchetă şi îmi făcusem obiceiul să respir pe
gură şi să suflu spre anchetator, să-l trăsnească mirosul… Îmi
condiţionau plecarea la spital cu declaraţia că suntem o organizaţie
teleghidată etc, etc. Cu copiii terminaseră, voiau să ştie cine este adultul
care se ascunde în spatele nostru (tata, mama, mătuşa). Într-o zi,
anchetatorul m-a pus să stau într-un picior, cu mâinile întinse în lături.
Nu-mi era tocmai bine. Suflam greu. Îl văd că ia vasul cu flori (da, aveam
şi flori în anchetă) şi îl duce la nas. I-am spus că nu apa de la flori pute, ci
gura mea. S-a strâmbat: «Ce scârboşenie!» Abia m-am târât până la
celulă, iar a doua zi n-am putut să mă dau jos din pat. A fost o întreagă
istorie. Colegele, săracele, cereau mereu să vină un doctor. Şi, până la
urmă, a venit. Snow White, care era absolut şters şi nu părea să aibă
vreun rol în acest al doilea subsol, a venit să mă ducă în biroul în care
mă aştepta doctorul şi s-a repezit să-i şteargă un scaun. Numai că
18
doctorul m-a aşezat pe mine. Şi a fost o mică victorie, deşi în halul în

care eram… S-a hotărât spitalizarea mea şi am plecat în câteva ore:
«Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!»
2. VĂCĂREŞTI
Tărgile cu morţi
Şi astfel am avut şansa să vizitez Văcăreştiul. Zic «şansă» pentru că a

fost dărâmat de Ceauşescu, nu mai există! «Şansă» pentru că am avut
parte aici de o impresionantă solidaritate între deţinute, pe care, din
păcate, nu am întâlnit-o peste tot. Ei, Văcăreştiul era ceva extraordinar!
Închisoarea celor de drept comun, printre care erau uneori amestecaţi
politici, adăpostea între ziduri şi singurul spital pentru deţinuţi. Aici am
început să mă şcolesc întru puşcărie.
Doctorul Blidaru era un tânăr brunet, cu ochi mari, negri. M-a
consultat şi mi-a prescris un tratament relativ uşor, cu badijonaje şi
nişte pastile de nu-ştiu-ce, şi, mai ales, când am putut iar mânca, am avut
dreptul la un supliment de mâncare. Eram, într-adevăr, cam la limită, nu
puteam urca sau coborî scara neajutată. Îmi era foarte frică să nu mă fi
îmbolnăvit de sifilis. M-am înzdrăvenit repede şi cred că după vreo zece
zile aş fi putut pleca. Voiam să mă întorc în anchetă: eram obsedată de
ideea că din cauza mea ancheta se prelungeşte pentru ceilalţi. Aflasem
între timp că în închisoare regimul era totuşi ceva mai suportabil decât
în beciuri… Dar doctorul Blidaru (pentru a doua oară întâlneam, după
micul planton, un om), mi-a interzis să plec şi şi-a asumat riscul să mă
ţină încă trei săptămâni în spital.
Secţia de femei se compunea din trei sau patru camere cu aproximativ
opt paturi. Pline, bineînţeles, şi chiar cu câte două bolnave în pat! Aici
am cunoscut-o pe mama Leana. Era de prin Câmpulung Muscel. Avea un
sân complet scofâlcit, retractat şi uscat. Cancer. Nu i se dădeau
calmante! Avea ochii verzi. Când începeau durerile, ochii i se abureau.
Câteodată gemea, nu voia să ţipe – «ca să nu vă sperii». Fusese bătută,
torturată, şi nu-şi denunţase bărbatul ascuns în munţi (dacă nu mă înşel,
făcea parte din lotul Arsenescu, cei ce până la urmă fuseseră prinşi şi
omorâţi). E momentul să spun că, în cărţi şi în filme, lucrurile se petrec
în aşa fel încât sfârşim prin a ne închipui că oricine, cu un oarecare
antrenament, ar putea rezista ore întregi la tortură. Nu ştiu… Nu ştiu
19
dacă ţine de antrenament, de calităţi înnăscute… Realitatea… este de

nedescris. Cei puţini, cei foarte rari care tac până mor sunt, poate, aleşii.
Mai era la Văcăreşti maica Ionela. O fiinţă stranie, diafană, cu ochi
albaştri. Nu ştiam dacă e săracă cu duhul sau foarte şmecheră.
Amândouă, poate. Nu mânca nimic şi ne spunea că se hrăneşte cu
Sfântul Duh. Aş fi putut s-o şi cred dacă n-aş fi văzut-o, din întâmplare,
într-o noapte, ciucită pe closetul turcesc, rontăind zahăr. Avea o figură
de madonă şi era bolnavă de tuberculoză. Mai târziu, Biserica a vrut s-o
canonizeze – nu ştiu dacă s-a obţinut sau nu. Ne arăta mâinile ei albe, cu
pete roşietice în palme. Pentru ea, erau stigmate…
Eram la sfârşitul verii, soarele era fierbinte şi căldura, insuportabilă.
Noaptea era şi mai rău… Noaptea soseau morţii. Geamurile, vopsite cu
alb ca să nu putem privi afară, dădeau spre morgă. Le întredeschideam,
deşi nu aveam voie, ne piteam înapoia lor şi aşteptam. Doi câte doi,
bărbaţi îmbrăcaţi în zeghe duceau tărgile, pe care se legănau, în ritmul
paşilor, alţi bărbaţi goi. Goi şi scheletici. Îi înghesuiau în morgă. Într-o
noapte în care nu reuşeam să adorm de mirosul din cameră, am ieşit pe
culoar. Am schimbat câteva vorbe cu o gardiancă… Nu-i plăcea să fie
noaptea de serviciu: îi era urât şi frică de morţi. Mi-a povestit că, nu
demult, cadavrul unui deţinut fusese dus, ca toate cadavrele, la morgă.
Omul şi-a revenit. A început să tipe, dar gardienilor le-a fost frică să se
ducă să deschidă morga. Frică de morţi… De vii, nu! Un zid ne despărţea
de secţia bărbaţilor. Cineva scobise o gaură la baza lui. Dintr-un motiv
sau altul, nu apucase să spargă până dincolo. Am continuat şi am spart.
Am putut astfel să trecem bilete dintr-o secţie într-alta şi să ne şoptim
ultimele ştiri. Pentru asta, trebuia să ne culcăm în lungul zidului. Era
periculos. Dar dorinţa de comunicare a deţinutului nu are margini.
3. JILAVA
Valea Plângerii - condamnaţii la moarte
Plecând de la Văcăreşti, te îndreptai spre Jilava.

Aveai veşti şi despre această închisoare?
Deloc. Nu ştiam niciodată unde vom ateriza. M-am pomenit într-o

dubă în care erau câţiva bărbaţi cu faţa suptă, şiroind de sudoare. Aerul
20
era înăbuşitor. Ne-am şoptit câteva vorbe. Nu puteam vedea afară…

Jilava! Cum să descrii Jilava?! Am re-văzut-o la televiziunea franceză
după evenimentele din Decembrie. Deţinuţii încercau să ne transmită
mesajul lor, să spună mai mult decât spuneau cuvintele, puţine, pe care
le rosteau. Erau flancaţi de o doctoriţă tânără… Mi-a amintit de o alta la
fel ca ea. Acum treizeci de ani, venise să mă «consulte» în cursul unei
greve a foamei pe care o făceam tocmai la Jilava. Am fost mirată să văd o
clădire galbenă, o clădire oarecum normală, şi m-am întrebat de ce nu ni
se arată cealaltă parte a Jilavei, înfundată sub pământ, acea parte a
închisorii datorită căreia Jilava se bucură de o tristă celebritate. Oare ea
le-a fost arătată reporterilor? Sau a fost doar o vizită teleghidată?
Mai mult ca sigur, vizita bifa un punct din program, iar programul
bifa o temă. În general, filmulețele despre Jilava pe care le-am văzut
m-au decepţionat: câteva imagini care se repetă, un comentariu de
vizită turistică, totul lins-prelins, rece, sec. Dacă pe mine m-au lăsat
indiferentă şi aproape că m-au plictisit, ce poate intui, simţi, înţelege
cineva care abia află despre ce e vorba? Mulţi mi-au spus: «Mai bine
atât decât nimic.» Eu una nu înţeleg «nobleţea» acestei resemnări.
E drept că, pentru un ochi neavizat, e greu de imaginat că, sub

pământul acoperit de iarbă, se află (sau, cel puţin, se afla pe vremea
mea) acoperişul puşcăriei. Jilava este un fost fort vârât sub pământ.
Totul se petrecea într-o groapă imensă. Când ieşeam din celule pentru
plimbare, nu vedeam decât pereţii de argilă şi cerul aşezat deasupra.
N-aş fi în stare să fac un plan al Jilavei de atunci, căci existau trasee
foarte precise pe care eram duse. Secţia de femei se compunea din patru
celule. Ca să ajungi la ele, umblai destul de mult pe fundul depresiunii şi,
când te aflai în faţa intrării, erai între maluri – pământul, lumea
continuau foarte sus, deasupra ta, excluzându-te. Apoi se mai coborau
câteva trepte. În stânga era o primă celulă, în fund – carcera, şi la
dreapta – încă trei celule. Mai departe – zidul, şi dincolo – secţia
bărbaţilor. Zidurile erau foarte groase – mai mult de o jumătate de
metru. Când am «vizitat» pentru prima oară Jilava, mai erau priciuri.
Geamurile – cu gratii, bineînţeles – erau astupate de un fel de pâlnie din
scânduri care lăsau aerul să treacă prin partea de sus. Nu se deschideau
niciodată. Nu vedeam lumina zilei. Mai târziu au fost înlocuite cu
obloane grele.
Jilava avea ceva de puşcărie medievală – fantoma abatelui Faria îmi
21
dădea târcoale. Presupun că pereţii au fost revopsiţi de atunci, dar orice

fostă deţinută trecută prin Jilava păstrează amintirea brâului de lalele
căcănii desenat pe peretele văruit, partea de jos fiind vopsită în negru.
Cred că în celule erau aproximativ patruzeci-cincizeci de femei. Numărul
a fost câteodată dublat.
Am intrat deci în celulă şi, după cuviinţă, am spus bună ziua şi m-am
prezentat. Primirea a fost rezervată. Ca în toate puşcăriile din lume,
ultimele sosite aveau cele mai proaste locuri: lângă geam sau lângă
tinetă. Ea, dânsa, dumneaei – tineta – se afla într-un colţ. Dacă revin
mereu la WC-uri şi la tinetă, nu este dintr-o manie scatologică, ci doar
pentru că ele reprezintă una din marile probleme ale deţinutului. A
umili deţinutul prin imperativul funcţiilor sale fiziologice este uşor,
eficace şi amuzant. Un lucru este cert: eram obligate să ne obişnuim a ne
face nevoile în public. Cu indiferenţa animalelor. Şi, iată, numai cu atât
se obţinea deja un rezultat apreciabil…
În principiu, deţinutele de la Jilava erau în prevenţie şi aşteptau să fie
judecate, sau erau judecate şi aşteptau să plece în alte închisori. Mai
puţine erau cele care, ca mine, urmau să se aleagă cu o pedeapsă
administrativă. Erau şi cele «uitate» în Jilava de câţiva ani, sub forma
unui supliment de pedeapsă. Dorina, de pildă, era de doi ani la Jilava:
încercase să fugă peste graniţă cu soţul ei, iar iugoslavii îi predaseră
legaţi românilor. Erau dese cazurile de acest fel. Dorina era bolnavă şi
uzată în anchete sălbatice. I se întâmpla să nu aibă putere să se ridice
pentru a ieşi la plimbare şi gardiencele o obligau să iasă. Ne învârteam
în cerc, cu mâinile la spate, sub lătrăturile gardiencelor, şi nu aveam voie
să vorbim. Deţinutele din cele patru celule nu aveau voie să se
întâlnească şi nici să se vadă, aşa că erau scoase la plimbare pe rând.
Rezultatul era că nu ne gân-deam decât cum să comunicăm între noi.
Şoapte, nume strigate ca din întâmplare, câteodată strecurarea unui
bilet (extrem de periculos) – orice mijloc era bun pentru a intra în
contact cu «celelalte». Deţinutele mai vechi comunicau prin bătăi în
perete, existau tehnici diferite, am învăţat şi eu. Cele foarte pricepute se
foloseau de alfabetul Morse – erau excepţii. În timpul plimbării, ne
venea prin rotaţie rândul să scoatem tineta. Gardiencele râdeau de se
prăpădeau când, pe scările abrupte, tineta era gata să se răstoarne şi
stropi săreau pe noi. Nu cu mult timp înainte, fostul director, Maromet,
asista cu plăcere la această operaţiune, mai ales în secţia de bărbaţi. Îi
lovea peste picioare cu bâta până cădeau. Apoi îi pedepsea cu carcera. Şi
carcera la Jilava nu era jucărie…
22
Tot în timpul plimbării ne spălam rufele la jgheabul la care aveam

voie să ne spălăm şi pe faţă. Într-o zi, îmi înmoi rufele în jgheab. «Cap de
oaie», o gardiancă blondă cu părul «permanent», începe să urle la mine.
Înţeleg că îmi interzice să spăl. Întreb de ce. Îmi răspunde: «Azi e
duminică!», chicoteşte şi mă pune să-mi strâng rufele şiroind… Asta era
mica ei distracţie pe ziua respectivă! O dată pe săptămână eram duse la
duş să ne spălăm cu un săpun lichid care ne ardea pielea. Din când în
când ne duceam la spălătorie să spălăm izmenele gardienilor. Ce naiba
aveau de şi le umpleau în asemenea hal cu rahat! Îmi pare foarte rău că
jignesc Poliţia sau Securitatea nu ştiu de cine ţineau ei, dar ori nu fi se
dădea hârtie igienică, ori nu ştiau s-o folosească. Ni se dădea un săpun
care nu făcea clăbuc. Ce putoare! Nu sunt sigură, parcă le spălam
ciorapii… Gardiencele fugeau şi rămâneam singure în aburul puturos.
Mai intrau ca să strige la noi: «Frecaţi, fire-aţi ale dracului, că vă bag cu
capul în zoaie!»
Şi totuşi, de fiecare dată când mergeam la duş sau la spălătorie ne
bucuram. Treceam întâi prin faţa «ferestrelor» secţiei de bărbaţi. Oarbe
ferestrele, astupate cu aceeaşi pâlnie de scânduri. În spatele lor, bărbaţii
pândeau vocile noastre şi noi pândeam fiecare şoaptă, fiecare mesaj.
«Andrei X, pentru Irina X: 10 ani». Într-o zi, peste luni, într-o altă
puşcărie, una dintre noi avea s-o întâlnească pe Irina X şi astfel ea avea
să afle la cât era condamnat soţul ei. Fiecare mesaj transmis era o mică
victorie a noastră, a deţinuţilor. Drumul spre spălătorie trecea apoi pe
sub un fel de arcadă. Undeva la stânga se găsea celula condamnaţilor la
moarte. De câte ori treceam, îşi zornăiau lanţurile. Era, poate, ultimul lor
salut… Nu i-am văzut niciodată. Undeva în apropiere exista o Vale a
Plângerii. Zic «o» pentru că sunt mai multe cu acelaşi nume. În Valea
Plângerii de la Jilava s-au făcut execuţii. Se vorbea mult despre celulele
de pedeapsă din secţia de bărbaţi. Deţinuţii stăteau în beznă, cocârjaţi, şi
apa curgea sub celule. Sper ca într-o zi să le putem vedea, dacă nu vor fi
fost sau nu vor fi distruse de cei care au interes să şteargă urmele. Jilava
ar trebui să fie deja transformată în muzeu. De ce actualul guvern nu a
arătat toate acestea jurnaliştilor occidentali? Până la urmă, povestea
Jilavei tot se va scrie, povestea supravieţuitorilor şi a fantomelor ei…
Numele torţionarilor vor fi pronunţate. Cel puţin să nu le mai dăm mâna
când îi întâlnim pe stradă. Atât…
La Jilava, am luat pentru prima oară cursuri de engleză, scriam cu o
aşchie de lemn pe săpun. În atmosfera aceea atât de apăsătoare, de ocnă
grea, deţinutele găseau puterea demnităţii. O măicuţă catolică oficia un
23
serviciu religios, femeile se adunau într-un mic grup şi se rugau. Sunt

prudentă în evocarea colegelor mele, căci există un pericol de
supraimpresie între ele care îmi revin în memorie din prima şi din a
doua detenţie. Şi totuşi, am întâlnit aici «lotul turc». Toate fuseseră
iubitele unui diplomat turc, unul şi acelaşi, acuzat de spionaj. Veneau din
medii sociale diferite şi – lucru dramatic – unele erau măritate.
Majoritatea erau tinere, frumoase. Gardienii nu se sfiau să facă tot felul
de glume grosolane. Fetele din lotul turc aveau un soi de curaj, erau
pline de viaţă şi veselie… Iată că îmi apare în minte biata doamnă F.
Când i-a venit rândul să spele pe jos, a refuzat: «N-am fost crescută
pentru asta!» Fiecare dintre noi avea simpatii şi antipatii. Puşcăria nu a
schimbat niciodată pe nimeni în bine. În rău, da, când reeducarea a fost
făcută prin tortură. În celula mea de la Jilava, lucrurile se petreceau aşa
cum un idealist şi-ar putea închipui că ele se petrec întotdeauna când
victimele se află în faţa aceluiaşi duşman. Rândurile se strângeau,
încercam să ocolim pericolul delaţiunii. Gardiencele erau nişte fiare.
Afară de una, un fel de dulap, poreclită «Buna». Îşi făcea meseria fără să
mai pună şi de la ea. Am găsit-o neschimbată când m-am reîntors la
Jilava.
Şi anchetele? Te mai scoteau la anchetă la Jilava?
Pe mine, nu. Cazurile însă nu se asemănau, şi erau femei care, cu

moartea în suflet, plecau din nou spre centrele de anchetă sau erau
chemate pentru un complement de anchetă în birourile Jilavei. Nu
aveam niciun contact cu exteriorul şi nici dreptul la pachete. Multe
dintre noi abia dacă aveam o cămaşă să ne punem în spinare – de altfel,
zeghea era obligatorie. Nu lucram. Zilele erau lungi şi monotone. Canalul
şi alte lagăre de muncă au fost mortale pentru mulţi deţinuţi. De
asemenea, douăsprezece ore de muncă, în ateliere, puteau fi cumplite.
Dar şi inactivitatea este o pedeapsă, un coşmar. Aveam sentimentul că
eram îngropate de vii. Şi chiar eram.
Ştiai ceva despre ce avea să te aştepte la Ghencea?

Informaţiile circulau între voi?
Da. Cele mai vechi făceau chiar pronosticuri pentru viitorul meu.
Vorbeau mai mult despre Mislea, cu teamă, dar şi cu dorinţa de a ajunge
acolo. Mislea era un «terminus» pentru cele condamnate prin judecată.
Se gândeau că eu nu voi ajunge la Mislea. Nu s-au înşelat decât pe
24
jumătate. Şi apoi, într-o zi, am auzit zgomotul zăvorului, fiecare a ascuns

ce avea de ascuns (un ac din coadă de perie de dinţi, o jurubită cu fire
trase din cearşaf, o figurină modelată din pâine şi săpun), gardianca a
intrat, şi, de data aceasta, era pentru mine. «Cantacuzino, ia-ţi boarfele
şi mişcă!» Fraza asta am auzit-o de zeci de ori, spusă pe toate tonurile:
neutru, nerăbdător, dispreţuitor. Alte daţi, lătrată şi întărită cu un pumn
în coaste.
4. GHENCEA
Centru de triere. Prostituate, hoaţe şi politice
Barăci cât vedeai cu ochii… Secţia de femei era relativ redusă, în

baraca noastră eram vreo trei sute – trei sute cincizeci de «suflete». Cam
o pătrime erau prostituate şi hoaţe. Şi, deodată, îmi răsare înaintea
ochilor alcoolica cimitirelor. Îşi petrecuse viaţa printre şi în cavourile pe
care le jefuia. Era liniştită şi tristă: n-avea ce bea. O lume «pitorească»,
aş spune azi… Cele mai multe purtau zeghea, deşi portul ei era facultativ
la Ghencea. De cum veneau, îşi vindeau hainele pe ţigări. Nu aveau
familii sau familiile le renegau, deci nu primeau pachete. Aveau
condamnări mici şi uneori erau liberate chiar de la Ghencea. Aici
moneda de schimb era ţigara. Bursa – căci era o adevărată bursă,
fluctuantă, depindea de numărul de pachete care erau sau nu erau
admise în incinta centrului. Raţia de pâine era cam de 200-250 g, în
funcţie de ce se mai fura la bucătărie. Când pachetele se mai răreau, un
sfert de pâine valora două ţigări. Când se îndeseau, sfertul se urca la
zece ţigări.
Priciurile se întindeau pe două etaje, de o parte şi de alta, pe toată
lungimea barăcii. Cele ocupate de prostituate se aflau în a doua
jumătate, către tinetă. Frumoase sau urâte, stăteau moţ, îmbrăcate în
zeghe sau cu ce le mai rămăsese din vechea garderobă. Bidgica -
madama, tanti-domnea ca stăpână absolută peste ele. Detaliu important,
Bidgica avea un nas enorm, gros, cu porii deschişi şi cu un neg în vârf!
Acest neg era supus unui tratament special. Una din protejatele Bidgicăi
îşi smulgea un fir de păr şi îl lega strâns la rădăcina negului. După vreo
săptămână, negul se usca şi… cădea. Drumul era astfel deschis pentru
viitorul neg care îşi şi iţea capul. Tanti Bidgica era – fusese – proprietara
a trei bordeluri. Unul de clasa a treia, în Crucea de Piatră, altul de clasa a
25
doua, «pentru funcţionari», şi ultimul de clasa întâi, pentru «domni».

Clasificarea îi aparţine. După liberare, am descoperit că unii dintre
bărbaţii din vechea generaţie o cunoscuseră pe Bidgica şi frecventaseră
stabilimentele ei. Hârdăul (capacitate mare), care ne folosea drept tinetă
în orele când nu aveam dreptul să ieşim din baracă, se găsea într-un fel
de vestibul. Dimineaţa se forma o coadă înaintea uşii, cam în dreptul
priciului pe care stătea lungită tanti Bidgica, în timp ce fetele o
scărpinau în cap şi la tălpi. Făceau comentarii despre noi, ne măsurau în
fel şi chip, ne dădeau note şi se distrau grozav. Am avut – prietena mea
din copilărie (o găsisem la Ghencea, arestată pentru că dansase cu
logodnicul ei pe discuri dinainte de război, condamnată sub acuzaţia de
cosmopolitism), Marina Stolojan, şi cu mine – o propunere serioasă din
partea madamei să venim la ea după liberare, ca să ne ia la clasa întâi.
Cred şi eu: eram cele mai tinere! Având în vedere ce am pătimit după
liberare ca să-mi găsesc de lucru, îmi pare rău aproape că nu am reţinut
această propunere…
Un alt personaj important din viaţa mea la Ghencea a fost Frusina.
Fusese cândva o «fată» de-a Bidgicăi. Cu vârsta, se reciclase hoaţă, hoaţă
de soi. Se angaja bucătăreasă şi, cu prima ocazie, golea casa. Ţinea la
Marina şi la mine. Veghea asupra noastră ca un fel de înger păzitor, cam
îngrijorător, dar nu ne-a decepţionat niciodată. Ne-a dispărut odată o
pereche de chiloţi «moartea pasiunii» – era iarna, de, le trebuia mult
timp să se usuce… În general, era o problemă să-ţi usuci rufele, aveai
toate şansele să rămâi fără ele. Ne-am plâns Frusinei şi chiloţii au
reapărut. Am revăzut-o pe Frusina vreo zece-cincisprezece ani mai
târziu. Îmbrăcată într-o haină de blană, se plimba, cuminţică(?),
împreună cu soţul şi copilul. Ma era şi Edith, care recita poemele lui
Baudelaire. Prostituată, tuberculoasă, morfinomană, deşteaptă,
interesată, mincinoasă şi sentimentală, pricepută mânuitoare a
sufletului celorlalţi şi chiar a propriului ei suflet. Şi n-aş vrea s-o uit pe
«Bulgăraş de Aur», mai ales că se află în centrul unei aventuri… – să
zicem «aventuri». Pot spune că la Ghencea am simţit câteodată un fel
de… legătură prietenească, ce se încropea pe neaşteptate între unele
deţinute politice şi unele prostituate…
Crezi că această «solidarizare» a prostituatelor cu

politicele se baza pe faptul că şi ele erau victime ale
noului regim (casele de toleranţă fuseseră desfiinţate),
şi deci se simţeau «mai apropiate» de destinul vostru?
26
Făceam faţă aceluiaşi duşman, comunismul. Da, dar pentru motive

diferite. Şi solidaritatea, dacă de solidaritate poate fi vorba, rămânea
fragilă, artificială… Bulgăraş de Aur urma să se libereze. Se punea însă o
problemă: îşi vânduse de mult toate hainele şi zeghea cu care era
îmbrăcată trebuia să rămână la magazie. Cum nu putea pleca în pielea
goală, risca să mai rămână la Ghencea până ce, vânzându-şi raţia de
pâine, ar fi găsit o cârpă de pus pe ea. Politicele i-au propus s-o îmbrace
pe gratis şi au întrebat-o dacă ar fi de acord să ducă veşti familiilor.
Bulgăraş de Aur avea păr… de aur, cârlionţat, era bine făcută şi i se
rupea de tot. A promite nu-i stârnea niciun fel de stare sufletească. A
acceptat toate mesajele. Erau scrise pe bucăţi de pânză tăiate din
cearşafuri, cu creionul chimic furat dintr-un birou. Cea mai mare parte a
mesajelor nu avea nimic subversiv sau politic. Una din prietenele mele îi
scria soţului ei, despre care aflase că umblă aiurea, s-o aştepte. Mamele
care îşi lăsaseră copiii mici închişi în casă când fuseseră arestate le
cereau rudelor să se îngrijească de ei etc. Noi ne numeam deţinute
politice, dar multe dintre noi nici măcar nu erau, în sensul adevărat al
cuvântului. Puţine aveau o ideologie sau ceva asemănător. Ne făcuserăm
vinovate de mai nimic şi de te-miri-ce. Mesajul meu se compunea mai
ales din sfaturi despre cum şi prin ce şmecherii se pot trece în pachete
anumite lucruri interzise: de pildă, lanolină într-un tub de pastă de dinţi.
Ne crăpa pielea pe mâini din cauza frigului şi a malnutriţiei, dar crema
era interzisă. O frază de înaltă ideologie tot strecurasem, ce-i drept:
«Trăiască libertatea. Vin americanii!» Nu prea credeam ce proclamam.
Gândeam să-i dovedesc astfel mamei că nu mi-a căzut moralul.
Bucăţelele de cârpă scrise au fost fie cusute în turul chiloţilor «moartea
pasiunii», fie vârâte în tivul fustei dăruite Bulgăraşului de Aur. Treabă
complicată, laborioasă. Fiecare a făcut-o în ascuns – domnea încrederea!
În fine, burduşită de mesaje, Bulgăraş de Aur a pornit-o pe drumul
libertăţii, îi mai pusesem la gât o cruciuliţă verde, sculptată din coada
periei de dinţi. Să i-o dea mamei. Nu aveam cuţit, desigur – lucram cu un
mâner de lingură ce fusese ascuţit pe piatră. Toată lumea urmărea
înaintarea Bulgăraşului spre poartă, spre ieşire. Prin telefonul fără fir,
am aflat că ar fi trecut cu bine de percheziţie. Dezinformare voită ori nu.
Contrainformaţia ne-a parvenit cu câteva minute înainte să vină să ne ia.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă Bulgăraş de Aur a fost denunţată sau dacă
ne-a turnat. Douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore după, a fost
totuşi liberată!
27
Ajungem aici la un episod de care îmi place să-mi amintesc. «Îmi

place» e un fel de a spune… Noi toate, cele care trimiseserăm mesajele,
am fost în anchetă, la poartă, în birouri. Ofiţerul Crăciun ştia să dozeze
brutalitatea cu o aparentă «umanitate». Se zicea că îi tăbăcea în bătăi pe
bărbaţi. M-am trezit în biroul lui, aşezată la o masă. Aveam în mână un
toc cu peniţă, înaintea mea o călimară şi pătrăţica de cârpă cu mesajul,
scris – habar n-am de ce – în franţuzeşte. Poate dintr-o secretă şi
multvinovată dorinţă de «încifrare». Trebuia să traduc ceea ce
scrisesem. Am început imediat să înşir fel de fel de aiureli. Îmi amintesc
perfect de prima frază: «Dragă mamă, gândul meu se îndreaptă către
tine şi dorul zboară…» Tot înşirând, îmi băteam capul cum să fac ca să
nu dau în vileag micile noastre şmecherii legate de primirea pachetelor.
(Ţin bine minte multe «reţete», fel şi fel de combinaţii pentru a îmbogăţi
aportul caloric al alimentelor admise şi, iată, nu-mi vine nici acum să le
dau în vileag. Cine ştie, poate mai sunt folosite…) Zoia
Kosmodemianskaia, modelul meu de eroism, ar fi înghiţit biletul – dar
cum să înghiţi o bucată de cârpă? Mă cam lălăiam. Crăciun s-a pus pe
înjurat. Şi, Dumnezeule, în biroul acela cenuşiu şi trist, de sub un dulap-
clasor a ieşit un şoarece. Zâna cea bună, poate! Alerga mărunt spre uşă.
Locotenentul Crăciun şi un alt ofiţer care mă tot ameninţa cu o vână de
bou s-au repezit la vânătoare. Ţipau ca nişte muieri isterice şi ţopăiau
prin încăpere, clasoarele se clătinau… Mi-am zis că nu trebuie să pierd
momentul şi am răsturnat călimara peste cârpă. S-a făcut albastră…
Şoarecele n-a fost prins, cerneala se scurgea prin tot biroul… Ţipete,
înjurături… Eram prostită de spaimă, mi-am vârât mâna pătată cu
cerneală în buzunar, să nu se vadă! Eram foarte mulţumită de mine.
Ofiţerul «cel rău» m-a apucat de gât şi a ridicat vâna de bou – am crezut
că îmi sosise ceasul. Crăciun s-a interpus, m-a tras de păr şi m-a lovit cu
o riglă peste degete. Celălalt turba. M-am mirat că am scăpat atât de
ieftin. Dar, de fapt, era de-abia începutul.
A venit directorul Ghencei, au ţinut sfat şi am fost trimise toate înapoi
la baracă. Nu pentru multă vreme. Ne-au izolat în camera de gardă a
unei barăci neocupate. Eram şapte sau opt. Camera era goală, cu o sobă
fără foc. Un geam era spart. Luna ianuarie – afară, totul îngheţat bocnă.
Ne-au aruncat nişte saltele. Le-am înşirat pe jos. Pedeapsa trebuia să
dureze câteva săptămâni. Cuprindea şi înjumătăţirea raţiei alimentare:
100 g de pâine pe zi, o jumătate de gamelă de zeamă neagră, zisă
«cafea», câteva linguri de zeamă sărată, zisă «supă», şi tot atâta arpacaş.
Foarte bun regim de slăbire! Apa îngheţată în gamele. Nu ne dăduseră
28
voie să ne luăm hainele groase. În timpul nopţii, o camaradă şi cu mine

am ieşit pe geam, ne-am târât pe burtă până la cealaltă baracă, unde
colegele ne-au dat ce au putut. A trebuit să ne şi întoarcem, încărcate, tot
pe brânci. Din miradoare, reflectoarele nu încetau să măture cei câţiva
zeci de metri care despărţeau barăcile. Au urmat zile grele. Şi, într-un
fel, extraordinare. Cu două excepţii – o fată care era bulimică (dacă
poate fi vorba de bulimie în asemenea condiţii! De fapt, suporta mai
greu foamea decât noi, celelalte) şi o a doua care devenea din zi în zi mai
vineţie şi a sfârşit prin a cere, în zadar, să fie scutită de pedeapsă, toată
lumea a fost la înălţime. Este un procentaj-record, mai ridicat decât în
viaţa de toate zilele.
Din două în două zile, locotenentul Crăciun, însoţit de director, venea
să ne întrebe dacă ne simţim bine în «vilegiatură». Fiind cea mai tânără,
nu arătam prea rău în comparaţie cu celelalte, cărora faţa, mâinile şi
picioarele începeau să li se umfle. Unele se făceau cenuşii la faţă, altele
se brăzdau roşu. Noaptea, ca să nu îngheţăm, făceam gimnastică…
Locotenentul Crăciun mă întreba: «Cantacuzino, cum te simţi?»
Demonul eroismului gratuit nu-mi dădea pace: «Foarte bine!» Crăciun
rânjea: «Păi, dacă foarte bine, atunci mai staţi!» Colegele au hotărât să
mă machieze. Mi-au făcut cearcăne sub ochi cu funingine luată de la
soba rece, iar buzele mi le-au dat cu oxid de zinc (una din ele avea o
bubă), ca să fie mai palide…
În vremea aceea, oricât de absurd ar putea părea, fusese numită o
comisie de revizuire a dosarelor. Scopul era desfiinţarea pedepsei
administrative. Această revizuire a durat vreo trei ani. Pentru unele
deţinute a fost dramatic, căci a dus la reluarea anchetelor, câteodată şi a
torturii. Se urmărea obţinerea de noi elemente din care să se poată
încropi procese, şi deci merge la o condamnare prin judecată. Pentru
altele a ieşit bine şi au fost liberate ceva mai devreme. Astăzi, când tu,
Mariana, vorbeşti de legalitate, mă întreb unde începea şi unde se
sfârşea legalitatea pe atunci… Când comisia a sosit la Ghencea, gardienii
au încercat să ne facă focul în sobă. Erau să ne asfixieze: soba scotea fum
şi, cum puseseră ceva cărbuni… În ajun, geamul spart fusese înlocuit de
o echipă de deţinuţi, sub supravegherea gardienilor. Toată săptămâna
ninsese şi zăpada se adunase pe podea. Şi iar am avut norocul unui
episod frumos: bărbaţii ne-au aruncat pâine, deşi ei sufereau mai mult
de foame decât noi! Nu ne-au vorbit însă, riscau o pedeapsă grea.
Comisia a venit să vadă fiarele. Apoi au dat ordin să fim scoase de acolo
pentru reanchetare. Unele dintre noi se clătinau pe picioare…
29
N-aş vrea să părăsim Ghencea fără să vorbim de domnul director

Apostol. Domnul Apostol era un bărbat scund, rotofei, brunet, cu pielea
unsuroasă, pe care l-am întâlnit câţiva ani mai târziu la Romarta.
Intrasem să cumpăr gabardină pentru nişte pantaloni pe care urma să-i
croiesc eu însămi soţului meu. L-am recunoscut imediat pe domnul
Apostol. Şi el pe mine. Mi-a zâmbit de departe şi, iluminat de dragoste
faţă de clienta ce eram, mi-a scos gabardină de sub tejghea. L-au întâlnit
şi alţi foşti deţinuţi. Ani de zile a fost vânzător la Romarta. Îi servea pe
toţi cu o minunată «servilitate». Am scris o schiţă despre această
întâlnire – va fi, poate, publicată într-o zi. Şi una despre o întâmplare pe
care trebuie neapărat s-o povestesc… Era noaptea de Crăciun şi fiecare
pregătea ce putea: tort din pâine înmuiată în «cafea» şi frecată cu
suplimentul de marmeladă economisit pe multă vreme (oficial, primeam
50 g pe săptămână, dar în realitate erau multe grame lipsă). Cele care
primeau pachete mai făceau câte o cinste: cu cacao, de pildă. Se formau
bisericuţe, se lansau invitaţii de la prici la prici. Absolut din întâmplare,
în seara aceea s-a nimerit să ne întâlnim la spălător Bulgăraş de Aur
(asta era, evident, înainte de afacerea cu mesajele), Ileana nu-mai-ştiu-
cum, o ardeleancă foarte demnă, arestată din cauza fraţilor ei legionari,
şi cu mine. Ne spălam de zor cu apa îngheţată. Spălătorul avea o acustică
bună şi nu ştiu cum s-a făcut că am început să cântăm colinde. Deodată,
uşa s-a deschis şi a intrat răcnind locotenentul Crăciun. N-am avut timp
să ne punem mai nimic pe noi. Îmi aduc aminte că eram cu picioarele
goale în galenţi. Direcţia: la carceră! Fiecare puşcărie are propria ei
concepţie despre carceră. La Ghencea, carcera era o simplă şi temută
gheretă (cum au miliţienii în faţa ambasadelor), extrem de eficace.
Aşezată în plin soare, vara, se încingea cuptor (odată au pus înăuntru
vreo zece ţigănci, care atâta s-au zbătut, că au răsturnat ghereta şi aşa
le-au lăsat). Iarna, se transforma într-un congelator, în picioare, aveam
loc toate trei, dar de aşezat, numai câte două odată. Oricum, era prea frig
ca să putem sta fără să ne mişcăm cât de cât. Deasupra noastră era un
mirador. Îl auzeam tropăind pe soldatul de gardă. Totul era alb de
zăpadă. Chiciura strălucea pe sârma ghimpată care despărţea barăcile
femeilor de cele – numeroase – ale bărbaţilor. Era o noapte de Crăciun
frumoasă. Am reînceput să cântăm, ca să ne încălzim şi să nu ne dăm
bătute… Bulgăraş de Aur făcea vocea a treia, avea un timbru cald. După
primele două colinde, bărbaţii ne-au răspuns. Vocile lor – zeci, sute – se
înălţau în noaptea îngheţată… Aş vrea să ne oprim o clipă… Cântăm pe
rând – când ei tăceau, noi preluam… În mirador, soldatul nu mai tropăia,
30
nu se mai mişca… Am cântat aşa… o oră? Două, poate… Dar stările de

graţie nu durează prea mult. Bărbaţii au tăcut. Se întrerupseseră brusc.
Ne-am dat seama că se întâmpla ceva. Apoi, în ferestruica gheretei, am
văzut mutra domnului Apostol. Veniseră cu toţii şi locotenentul Crăciun,
o întreagă echipă. Erau cârmiţi, trăsneau a băutură. Au dat uşa în lături
şi ne-au strigat că suntem lăturile societăţii şi că or să ne lase să
crăpăm… Erau întărâtaţi: «O să vă strivim ca pe nişte viermi.» Se
dezlănţuiseră – totul putea să basculeze dintr-o clipă în alta. Până la
urmă, au plecat. Ieşită din starea de graţie, Bulgăraş de Aur a început să
strige, să se vaite şi să se roage, cerând să fie dusă în baracă. Ilenei şi mie
ne era ruşine. Bărbaţii avuseseră curajul să cânte cu şi pentru noi, iar
acum asistau la o revărsare de laşitate. Lui Bulgăraş de Aur puţin îi păsa
de demnitate: cerea iertare şi se jura că nu mai face… Exasperaţi de
urletele ei, gardienii au sfârşit prin a o scoate din gheretă. Pe noi ne-au
scos tocmai dimineaţa. În baracă, fetele ne-au frecţionat, ne-au învelit în
pături. Am tremurat ore în şir. Există, desigur, un Dumnezeu al
deţinuţilor care, din timp în timp, îşi permite să facă o faptă bună.
Niciuna din noi nu s-a îmbolnăvit. Cam atât despre Ghencea.
Ai putea să-mi spui care era compoziţia socială a

politicelor?
Mai întâi şi întâi, erau nevestele oamenilor politici din partidele

tradiţionale, cele mai multe având ca singură vină aceea de a fi soţiile
lor… (Noi, cele tinere, nu ştiam mare lucru despre aceste partide, PNŢ şi
PNL.) Ni se păreau puţin închise, rigide. Le admiram pe unele pentru
demnitatea lor. Altele ni se păreau prea supuse. Erau şi ţaţe printre ele.
Iar noi le păream, probabil, ridicole şi smucite. Îmi amintesc de o
doamnă cu părul cenuşiu, calmă, discretă – peste ani aveam să-l cunosc
pe fiul ei, criticul Nicolae Manolescu, de care mă leagă şi azi prietenia.
Anii trec, drumurile se despart şi, când le vine vremea, prieteniile

se desfac.
N-am uitat-o nici pe doamna Macovei. Soţul ei fusese ministru doar

câteva zile, în nu ştiu ce guvern. Fusese condamnată la doi ani. Au
chemat-o în faţa procurorului din comisia de revizuire ce fiinţa în
camera de gardă a barăcii. Deodată, am văzut-o că se întoarce val-vârtej.
Avea ochi albaştri copilăroşi. Era îmbrăcată cu o rochie neagră. Alerga
31
printre priciuri întrebând: «Ştie cineva când a fost soţul meu ministru?
Vă rog, ştie cineva…» încerca mereu să-şi îndrepte pălăriuţa cu voaletă –
o avea pe cap când o arestaseră şi nu se mai despărţea de ea – pusă
strâmb pe părul alb. Şi plângea… Mai era o nevastă de ministru – acesta,
destul de cunoscut. Nu-i voi spune numele, dar voi spune povestea.
Doamna ministru avea probleme intestinale grave, cu risc de ocluzie.
Ceea ce nici nu era de mirare, după cum vom vedea mai departe.
Obţinuse astfel privilegiul de a se putea folosi de un irigator personal. O
dată în plus, eram pedepsită şi nu aveam drept la pachet. Nu mai ştiu ce
făcusem – poate, în urma poveştii cu mesajele. Din zăpăceală, un caporal
care nu era la curent mi-a dat totuşi pachetul trimis de mama. Convinsă
fiind că locotenentul Crăciun, aflând isprava, avea să mi-l confişte, am
invitat două prietene şi ne-am pus pe mâncat. Am înfulecat într-o clipită
toate cele cinci kilograme. Şi într-o clipită ne-a venit rău. Mă umflasem
ca o viţică scăpată în lucernă! Speriată, o deţinută medic s-a repezit până
la doamna în chestiune, explicându-i că era pericol de moarte. Şi
doamna… a refuzat să ne împrumute preţiosul obiect! Multă vreme nu
m-am putut uita la ea. Locotenentul Crăciun a venit, într-adevăr, dar
prea târziu…
Mai erau la Ghencea profesoare, învăţătoare, soţii de intelectuali, de
foşti negustori, femei de la ţară… Toate mari duşmance ale poporului!
Da, şi cele care se iubiseră cu străini, acuzate de spionaj sau – cu aceeaşi
acuzaţie – pentru că frecventau biblioteca Institutului Francez. Cine era
acuzat că îl citeşte pe Sartre lua doi ani. În fine, multe femei se regăseau
la Ghencea, cum am mai spus, din întâmplare şi învăţau cu încetul
meseria de deţinută politică. Grea meserie!
Câteodată alunecau spre nebunie. Erau mânate de grija pentru copiii
lăsaţi pe mâini străine. La anchete erau deseori şantajate cu copiii:
«Dacă nu spui, îţi luăm copilul.» Mai rău, au fost cazuri în care au fost
puse să asculte înregistrări cu ţipete de copil – li se spunea că din cauza
lor copiii sunt bătuţi. Altele şi-au văzut copiii în lacrimi prin uşa lăsată
înadins întredeschisă spre biroul vecin… Actriţe (una dintre ele primise
în pachetul venit de acasă, în plină iarnă, o rochie de mătase!)… maici.
Eram multe, venite de prin toată ţara. În celelalte puşcării, unde
pedepsele erau mai grele, se făcea de la sine un soi de selecţie, nu
neapărat în ceea ce priveşte calitatea umana, dar cel puţin în ceea ce
priveşte conştiinţa politică. Printre altele, am regăsit-o la Ghencea pe
maica Ionela. Îşi continua vocaţia de sfântă. Viaţa era grea pentru ea, nu
avea posibilitatea să se ascundă ca să mănânce (la Ghencea nu exista
32
niciun colţişor unde să nu fii supravegheat. În mod voit sau nu, aveai
întotdeauna o privire fixată asupra ta: prieten sau duşman?). Maica
Ionela era nevoită să ronţăie sub pătură. Drama ei era că, deşi sfântă, se
afla, în mod nedrept, supusă aceloraşi necesităţi ca noi, simple
muritoare. Ca să nu meargă la tinetă sau la latrină, la dracu’ în praznic,
în fundul curţii, făcea pipi, tot sub pătură, într-o cutie de conserve. Se
găsea câte cineva să ia cutia, călduţă, şi să i-o verse. Mărturisesc, nu am
făcut-o decât o dată. La a doua solicitare m-am zbârlit. Poate părea
rizibil, dar, prin frumuseţea ei diafană şi prostia ei divină, maica Ionela
adunase câteva credincioase. Nu ştiu ce le spunea - criza mea religioasă
se sfârşise de mult, pe la unsprezece ani, - psalmodiau împreună
rugăciuni, timpul trecea şi speranţa pâlpâia. A obţinut chiar un rezultat
spectaculos. Pe priciul de sus, în jumătatea dinspre tinetă a barăcii,
locuiau două surori prostituate. Pe una am uitat-o. Cealaltă era grasă şi
urâtă. Frecventa cu asiduitate cercul de credincioase al maicii Ionela.
Într-o dimineaţă – trebuie să fi fost iarnă de vreme ce aşteptam
încolonate pentru «număr» în baracă, şi nu afară-, fata, rămasă sus,
cocoţată pe prici, a ridicat mâna şi ne-a binecuvântat. Cu o voce tragică
şi faţa şiroind de lacrimi, ne-a vorbit despre suferinţă, păcat şi vedenii
sfinte. Scena era impresionantă. Vorbele ei nu aveau niciun răsunet în
inimile noastre, poate fiindcă nu era credibilă. Totuşi, iată, n-am uitat-
o… În mod ciudat, maica Ionela obţinuse dreptul de a-şi păstra straiele
de maică pe tot timpul detenţiei. Era singura în această situaţie şi, fără
îndoială, o întrebare se impunea: de ce şi contra ce? Alte trei măicuţe,
scunde, parcă ieşite din aceeaşi ştanţă, se luptau pentru supravieţuire.
Aprig. Nu se deplasau decât toate trei împreună, ca legate cu aţă. Una
din ele era stareţă. Primeau pachete şi «vindeau» ţigările, la cursul cel
mai ridicat, pe pâine: am cumpărat odată o ţigară pe o raţie… Şi, din
pricina lor, poate, am păstrat întotdeauna o distanţă faţă de
«intermediarii» lui Dumnezeu. Uneori, în baracă răsuna un răcnet de
leu. O biată femeie intra în criză de epilepsie. Abia dacă o puteam ţine
câte cinci-şase. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea…
Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seară,
când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o
golim, trebuia s-o ducem câte două, cu un par trecut prin mânere, până
în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la
fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând
de-o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea
prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau
33
prostituatele (în haine, ţigări sau pâine) ca să ducă hârdăul în locul lor
când le venea rândul. Era normal pentru cele în vârstă. Mărturisesc, din
partea celorlalte însă, mi se părea şocant… E drept, ambii parteneri ai
acestui târg îşi făceau interesul, nu despre asta e vorba. Cu Marina şi cu
prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales
versul care proclama democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la
o prinţesă dalbă sau la o c… de tractir.
Natura asta le-a făcut pe toate

Că pentru gură avem pe bucătar,
Pe croitor, să ai ce pune-n spate,
Iar pentru cur făcu pe căcănar.
Trageţi la pompe haznaua s-o goliţi

Şi cui nu-i place să ne pupe unde ştiţi.
Trageţi la pompe, să pută împrejur
Şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur
Şi ca nimic să nu se irosească
Din tot ce-n lume este-atât de bun,
Vin căcănarii ca să ne golească
Şi cântecul tot mai voioşi şi-l spun:

Şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur.
De vei mânca fazan sau icre negre,

De vei mânca cârnatul Trandafir,
De eşti prinţesă dalbă ca o floare,
Te caci la fel ca curva de tractir.

Şi cui nu-i place să ne pupe drept în cur.
O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în
34
formă de triunghi (pentru 250-300 de femei) – astea erau latrinele!

Uşile se bălăngăneau – oricum, nu se închideau niciodată, afară era
coadă. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în
hazna. Se spunea că ar fi fost un caz. Odată instalată pe triunghiul tău,
prostituatele şi ţigăncile începeau să te încurajeze: «Screme-te, doamnă,
fă, că vin la tine!» etc. Bună şcoală, ale cărei binefaceri le voi măsura mai
târziu la Malmaison, unde am fost obligată să practic acest exerciţiu sub
ochiul interesat al plantonului. Pe atunci nu-mi dădeam seama ce
probleme fizice – de cele morale să nu mai vorbim! – li se puneau
femeilor în vârstă. Mersul la latrină era o adevărată aventură! Uneori
izbucneau bătăi…
În fond, prin lipsa de omogenitate a deţinutelor şi numărul de femei
care se supravegheau, se pândeau 24 de ore din 24, Ghencea deţine un
record de promiscuitate. Mi se pare că în alte puşcării, chiar în cele cu
un regim mai sever, nu am resimţit această dilacerare a individului. În
aceste condiţii, era firesc ca turnătoria să fie în floare.
Cred că trebuie să deosebim turnătorii din afară (cei liberi) de cei

dinăuntru (din puşcărie). Dar există deosebiri şi între turnătorii
liberi din vremea lui Gheorghiu-Dej şi cei de pe vremea lui Nicolae
Ceauşescu.
De ce toarnă turnătorii liberi de pe vremea lui Dej? Din aproape
aceleaşi motive pentru care turnau colaboratorii SS-ului din ţările
ocupate: mai întâi, ca să se protejeze, pe ei şi pe ai lor, ca să nu
ajungă la puşcărie, să scape cu viaţă, să le meargă mai bine decât
celorlalţi; adeseori şi pentru a-şi satisface o ranchiună, pentru a se
răzbuna sau a pune mâna pe un lucru la care jinduiau şi care nu se
putea obţine decât eliminându-i proprietarul (o cameră în
apartamentul comun, de pildă). Unii cad cu siguranţă pradă intensei,
irepresibilei dorinţe de a sluji, indiferent pe cine, doar cu folos să fie,
un folos cât de mic.
De ce toarnă turnătorii liberi din vremea lui Nicolae Ceauşescu?
Cum ţara întreagă devenise o vastă puşcărie, ei toarnă din motive
similare celor dinăuntru, numai că, fiind liberi, nu se simt păgubiţi.
Sufletul şi-l vând, dar li se pare că apropierea de putere merită
târgul. Şi preţul delaţiunii e mai ridicat: el poate merge de la
obţinerea unui apartament la o plecare în străinătate, la avansarea
în post, la glorie, la bani, la locuri în casele de odihnă, la căpătatul
unui buletin de Bucureşti pentru provinciali, la nenumărate
35
privilegii mai mici sau mai mari, dar niciodată neglijabile.

E deprimant să te gândeşti că au fost mulţi. Ne putem consola cu
faptul că i-au trebuit vreo cincizeci de ani Franţei să admită că, în
timpul ocupaţiei germane, fiecare familie îşi avea deopotrivă
rezistentul şi colaboratorul ei. Adică un rezistent la cel puţin un
colaborator. Sub Ceauşescu, ceea ce merită să se numească
«rezistenţă», în forma ei clasică, demonstrativă, nu mai exista.
Subzista, poate, forma ei camuflată, «cuminte», mai puţin
periculoasă: «rezistenţa interioară». Câţi turnători pentru câţi
rezistenţi interiori?
Turnătorii dinăuntru, din închisori (lăsându-i deoparte pe cei de
la Piteşti – martiri şi criminali, criminali şi martiri, dresaţi prin
tortură pentru a deveni la rândul lor torţionari care scapă judecăţii
omeneşti, din punctul meu de vedere), sunt cei mai păgubiţi. Ei sunt
adevăraţii loseri. Libertatea şi-au pierdut-o oricum, acum îşi vând
sufletul pe mai nimic: pentru o gamelă de arpacaş în supliment, ceva
ţigări, un pachet de alimente mai puţin dijmuit, un vorbitor în plus,
alte mici avantaje. Cred că esenţială pentru ei era legătura
«camaraderească» pe care şi-o creau cu omul puterii (comandantul
închisorii, al lagărului sau o altă persoană căreia turnătorul îi dădea
raportul), ceva nu departe de «sindromul Stockholm». Turnând,
deţinutul ieşea din masa victimelor, deţinea şi el o fărâmă de putere:
hotăra dacă va vorbi sau nu despre cutare, dacă acela va fi sau nu
pedepsit, aruncat în carceră sau mai rău. Vorbind vrute şi nevrute
despre colegii lui, se apropia de centrul puterii, se simţea apărat, se
închipuia egalul celui care-l asculta.
Domnea o suspiciune generală. Dacă una din noi era convocată la

birou prea des, bănuielile se şi porneau. Din păcate, rareori se întâmpla
să avem dovezi incontestabile. Nici afară din puşcărie nu am putut să-i
arătăm pe toţi turnătorii cu degetul. Până la urmă, ne simţeam mereu
vinovate: şi dacă ne înşelăm? Unii fac o singură turnătorie în toată viaţa
lor. Alţii nu se mai pot opri şi devin profesionişti. Unii au făcut-o în
schimbul unui pachet, alţii pentru un paşaport! Pământul e mare şi îi
rabdă pe turnători. La Ghencea a fost însă o regină a turnătoriei.
Vorbesc despre ea fără remuşcări. După liberare, a avut mare căutare.
Veneau la ea şi mai-marii regimului, şi - insondabilă e natura umană! –
foste deţinute care ştiau bine ce hram poartă. Laila era ghicitoare
profesionistă. Avea fizicul meseriei într-un mod caricatural: scundă,
36
neagră, ochi de tăciune, mâini mobile, de vrăjitoare. Şi-a făcut meseria şi

în puşcărie. Era mieroasă, serviabilă, oferea ţigări, îşi ţesea pânza…
O dată sau de două ori pe săptămână, un caporal venea să strige lista
de condamnări. Se încoţopenea în centrul barăcii şi începea să strige.
Pocea numele şi nu eram niciodată sigure cine are trei şi cine cinci ani
pedeapsă. Într-o zi, mi s-a părut că îmi aud numele strigat. Condamnare:
patru ani! Da, despre mine era vorba. Am fost jignită: nu-mi trecuse încă
«eroismul». Ce, nu meritam şi eu cinci ani, maximul? Începea aşteptarea
plecării. Spre Canalul Dunăre-Marea Neagră sau spre un alt lagăr de
muncă.
5. PIPERA
Ferma Roşie -munca la câmp
Cum ai plecat totuşi din Ghencea?
Răsuflând uşurată… Devenise de nesuportat. Un infern. Prietena mea

din copilărie plecase, nu ştiam că fusese eliberată. Primisem o lecţie
aspră. Descoperisem că una din prietenele noastre comune, în care
aveam încredere totală, era, de fapt, turnătoare! Eram cam deprimată şi
am fost aproape fericită să mă urc din nou într-o dubă. Cel puţin, se
mişca ceva… Şi avea să se tot mişte o bună bucată de vreme! Ferma
Roşie era cu adevărat o fermă şi a mai funcţionat multă vreme – se lucra
şi cu muncitori liberi. Mă întreb dacă nu mai există şi azi sub un alt
nume. Lagărul era la o oarecare distanţă de fermă. Barăcile înconjurate
de sârmă erau dominate de nelipsitele miradoare. Astăzi, am putea pune
locuitorilor din satele de lângă Pipera – care au mai rămas!, ca şi
locuitorilor de aiurea, întrebarea care li s-a pus nemţilor din anumite
sate: «Şi nu bănuiaţi chiar nimic?» întrebare răuvoitoare, căci, oricum,
tot n-ar fi putut să ne ajute, ba ar fi sfârşit prin a ajunge înapoia sârmei
ghimpate.
Eram între două şi patru sute de deţinute: politice, prostituate şi mici
delincvente. În ziua sosirii noastre în lagăr am avut dreptul la discursul
comandantului. Ne-a spus că nu e om rău de felul lui, dar că ştie să fie al
dracului şi va fi fără milă faţă de orice tentativă de evadare. Parcelele de
câmp pe care le lucram erau delimitate de pancarte pe care scria cu
litere strâmbe, roşii: ÎMPUŞCAT FĂRĂ SOMAŢIE! Pentru noi, politicele,
37
nici pomeneală de evadare! Unde să ne ducem? La rude sau la prieteni

pe care să-i vârâm astfel direct în ghearele Securităţii? Şi aşa membrii
familiilor noastre – presupunând că nu fuseseră, la rândul lor, arestaţi –
suportau represalii din cauza noastră (mama fusese dată afară de peste
tot, nimeni nu voia s-o angajeze). Evadarea era însă absolut imposibilă
la Pipera. Două hoaţe au şters-o. Le-au prins câteva săptămâni mai
târziu.
Am despre Pipera o amintire însorită – la propriu, nu la figurat –
pentru că era vară. O vară uscată. Deşteptarea era la patru dimineaţa. În
pas alergător mergeam la spălat – patru-cinci robinete pentru toată
omenirea –, apoi fuga la «cafea» şi încolonarea. Coloana o lua pe jos
câţiva kilometri buni. La ora şase eram pe câmp. Lucram până la ora
optsprezece, cu o pauză de o jumătate de oră pentru masă. Nu era strop
de umbră. Câmp cât vezi cu ochii, şi dă-i şi sapă, dă-i şi sapă, dă-i şi
prăşeşte. Erau puţine femei de la ţară printre noi – multe erau trimise la
Canal. Iar noi, orăşencele, nu prea ştiam să ţinem sapa în mână. Am fost
întotdeauna o manuală: dovadă, ţin stiloul în mână! O fi de necrezut,
totuşi, n-am făcut decât nişte băşici superficiale, care s-au vindecat
repede. Unele făceau adevărate răni. Se infectau, ca şi arsurile de soare
pe braţe şi pe spate. Tot nu aveam dreptul la vreo cremă – produs de lux
burghez. Cerşeam ulei şi seu rânced pe la bucătărie. Am văzut cazuri de
insolaţie, de leşinuri, dar cât am fost eu la Pipera, n-a murit nimeni.
Mâncarea era mai bună decât cea care ni se dăduse până atunci şi, mai
ales, aveam legume. Când mergeam la recoltat ceapă, o crănţăneam cu
pâine (600 g raţia pe zi). În principiu, era interzis. Gardienii închideau
ochii. Nu erau violenţi. În schimb, munca era grea. Culesul roşiilor,
plăcut într-un fel – ne îndopam pe rupte -, ne spetea. Trebuia să ridicăm
lăzi de 40 de kilograme. Slăbănoagelor li se dădea voie să fie câte două
pentru o ladă. Apa fierbea în bidoanele de aluminiu lăsate în soare.
Pentru unele dintre noi, Pipera o fi fost ceva groaznic, ce ştiu cu… După
Jilava şi Ghencea, eu îmi amintesc de Pipera ca de o… competiţie, o
bătălie fizică. Vedeam soarele, cerul, vedeam oameni liberi, civili. Ce-i
drept, mai mult din spate. La început - nu înţelegeam de ce –, cum ne
zăreau, îşi strângeau catrafusele şi o întindeau. Bine, le era frică, dar
chiar aşa? Am avut explicaţia printr-un inginer agronom care a avut
curajul să-mi vorbească: li se spusese că suntem hoaţe. Săpam o latrină
(iar latrina!) şi eram tocmai în fundul gropii. M-a întrebat ce am făcut.
Răspuns: «Organizaţie subversivă contrarevoluţionară.» A rămas cu
gura căscată. Până la urmă, m-a crezut. Îmi aducea ţigări - lucru destul
38
de periculos pentru el, puteau să-l zboare, asta în cel mai bun caz.
Culesul mazării nu era nici el o treabă prea uşoară: stăteam îndoite
rău din şale. Dar, mai la urma urmei, bunii şi străbunii noştri munciseră
aşa sute de ani, într-un ritm ceva mai omenesc însă. Am avut o zi
memorabilă în livada fermei, la culesul cireşilor. M-am căţărat până sus,
pe crengile cele mai înalte, şi mi-am pus cireşi în urechi. Gardienii
strigau la noi - moale – să nu mai mâncăm.
N-aş vrea să dau o imagine prea idilică despre Ferma Roşie. Când se
pornea ploaia, ne bălăceam în noroi până la genunchi. Mi s-a întâmplat
să mă întorc din drum ca să iau în spinare o bătrânică: n-avea putere să
se descleieze din noroi! Aveam normă, iar cele care nu o îndeplineau
primeau mâncare mai puţină. Ne ajutam – nu toate şi nu întotdeauna.
Mai era o fată, cam de vârsta mea, ceva mai mare. Venea de la ţară şi
lucra foarte repede. Se întorcea pe rândul celor care rămâneau în urmă
şi le ieşea înainte. Am oarecari îndoieli asupra calităţii muncii noastre.
Nu ştiu dacă îi păsa cuiva de treaba asta. La prăşit mai scoteam şi sfeclă,
nu numai buruiană.
Începuserăm să primim pachete. Mama se descurca bine, ajunsese
meşteră în «camuflarea» produselor interzise.
Mama îmi aducea numai lucruri de care aveam realmente nevoie.

Târziu am înţeles cât de greu i-a fost în acei ani. Ca multe femei din
generaţia ei, nu avea nicio calificare – înainte de război, puţine erau
femeile cu meserie, rostul majorităţii era să se mărite şi să-şi vadă
de casă. Înainte de naţionalizarea Uzinelor Malaxa – undeva după
Bariera Vergului-, mama fusese secretară. O duceam greu. De la
cantina uzinei, foarte ieftină, ne aducea sufertaşul acasă, bunicii
mele, Annie, care locuia cu noi, şi mie. Îl căra în tramvai, care avea
atunci capătul la Bariera Vergului. De la uzină mai avea de mers cam
două staţii pe jos, apoi drum lung, în picioare, în tramvaiul ticsit,
până la staţia din dreptul Străzii Roma. Făcea asta zi de zi. După
naţionalizare, au dat-o afară. S-a recalificat desenatoare tehnică – se
pornea industrializarea şi era nevoie de desenatori tehnici. După
arestarea mea, a fost dată afară. A vândut lucrurile din casă la
talcioc. A găsit iar de lucru, dar când au aflat de mine, au dat-o din
nou afară. Mai avea, săraca mama, şi o soră fugită în străinătate: era
deci un balaur cu trei capete care trebuia strivit. Până la urmă – cred
că după liberarea mea -, a găsit de lucru (fusese infirmieră pe front
în timpul războiului) la un spital TBC din afara Bucureştiului. Se
39
scula la 4 dimineaţa, lua trenul din Gara de Nord ş.a.m.d. Se lupta ca

o leoaică pentru noi, iar eu, prea preocupată de adolescenţa mea, nu
eram destul de conştientă. Lucrurile mi-au devenit mai clare abia
după ce am ieşit din puşcărie – să zicem că «îmbătrânisem». Atunci
n-am avut altceva în cap decât să-mi găsesc de lucru ca s-o ajut. Şi nu
prea mi-a reuşit.
Astfel, chioară de somn, într-o dimineaţă, pun pasta de dinţi direct în

gură şi simt un gust ciudat: consumasem «dopul» de pastă de dinţi şi
ajunsesem la lanolina. Asta da bucurie!
Aveaţi drept de vizită din partea familiei?
Aici, la Pipera, am revăzut-o pentru prima oară pe mama. Aş vrea să

evităm efuziunile sentimentale. Vorbitor propriu-zis nu exista. Mama
era de-o parte a sârmei ghimpate, eu de cealaltă. Gardienii la stânga, la
dreapta, înapoia şi înaintea noastră, în miradoare, peste tot. Pachetul a
fost deschis în faţa noastră, plinea – tăiată în sferturi, cuţitul – înfipt în
marmeladă. Nu s-a furat însă nimic (la Ghencea, gardienii dijmuiau
pachetele şi răsturnau toate una peste alta – de exemplu, zahărul peste
făină). Numai după ce m-am liberat, peste vreo doi ani, am aflat prin
câte trecuse mama ca să ajungă la mine. Câte cercetări a făcut ca să mă
găsească!
A venit cu autobuzul, nimeni nu avea maşină pe atunci. Autobuzul se
oprea la câţiva kilometri de lagăr, aşa că o luase pe jos prin praf (drumul
nu era asfaltat), cărând o valiză grea, plină cu haine groase. (Şi cât aveau
să-mi fie de necesare pentru următoarele două ierni grele!) Alte rude de
deţinuţi o însoţiseră pe mama. Soţi, neveste, fii şi fiice. După luni de
despărţire, după interogatorii… Noi ne pregătiserăm pentru această…
ieşire în lume. Mă frecasem pe buze cu o cârpă roşie umedă, care mi le
înroşise puţin. Ne spălaserăm şi ne pieptănaserăm… De-o parte şi de
alta a sârmei ghimpate, ne străduiam să zâmbim, ne şopteam: «Vor veni
americanii, nu mai ţine mult…» Şi pe urmă… gata. Mama a întins mâna
prin sârma ghimpată ca să mă atingă. A retras-o şi s-a zgâriat, a curs
puţin sânge şi… Îmi pare rău, e cam dulceagă scena, stropită cu apă de
trandafiri… Îmi aduc bine aminte, mama şi-a dus mâna la buze…
Iată, asta era Pipera. N-a fost cel mai rău. Eram obosite de muncă, dar
sentimentul de moarte fizică şi psihică de la Jilava se risipea în cele
patru vânturi ale câmpiei…
40
Împliniseşi 17 ani?
Cred că da. De vreme ce culegeam mazărea şi roşiile, şi soarele ne

ardea, eram în vară, vara anului 1953, un an după arestarea mea. Am
plecat de la Pipera înainte să înceapă Festivalul Internaţional al
Tineretului, care în anul acela a avut loc la Bucureşti. Dintr-un motiv
care îmi scapă, toate elementele considerate periculoase (şi – ah, ce
mândrie! – făceam şi eu parte dintre ele) au fost împinse cât mai adânc
în sistemul penitenciar, mutate în puşcării înconjurate de ziduri. Le-o fi
fost teamă de vreo evadare? De o indiscreţie a jurnaliştilor? Bucureştiul
era aproape. Numai că, în acei ani, cine din Occident voia cu adevărat să
ştie ce se întâmpla în ţările supuse regimului comunist?
Situaţia era, desigur, urmărită de guvernele şi politicienii ţărilor

europene, dar starea de spirit a popoarelor occidentale nu era
nicidecum favorabilă aflării adevărului despre Est. Cetăţenii acestor
ţări, mai ales cei ai Franţei – abia ieşită din război, din oroarea
nazistă-, mânaţi de intelectuali naivi sau interesaţi, aflaţi în căutarea
unui ideal care să le înlocuiască pe cele pierdute, se agăţaseră de cel
al «viitorului luminos» anunţat de comunism. Ici-colo se ridicau voci
ce denunţau înşelătoria, dar nu le asculta nimeni. Dintre cei care se
grăbiseră să adere la Partidul Comunist Francez (PCF), unii puţini –
s-au răzvrătit relativ repede, alţii au aşteptat Revoluţia din Ungaria
din 1956, invadarea Cehoslovaciei, imolarea lui Palach sau, mai
târziu, invadarea Afganistanului ca să-şi rupă carnetele de partid. În
1980, când am ajuns în Franţa, am mai găsit destui fideli ai
comunismului, oameni ferm convinşi că doar nepriceperea celor
care îl aplicaseră dusese la dezastru. Mulţi socialişti ţineau un
discurs asemănător, deseori în limba de lemn binecunoscută nouă.
Oricât de ciudat ar părea, adepţi ai acestor idei există şi azi. Şi e chiar
mai ciudat să vezi câte un estic privind visător în gol şi murmurând:
«Ar trebui poate încercat altfel…» Nu puţini sunt cei care dau ca bun
exemplu China de azi, care e pe cale de a reuşi monstruoasa
îngemănare a comunismului cu cel mai sălbatic capitalism.
În 1996, după apariţia versiunii franceze a acestei cărţi (care, la
cererea Editurii Seuil, a purtat titlul Les Annees volées şi s-a
prezentat ca o relatare, iar nu sub formă de interviu), am fost
invitată la câteva întâlniri cu publicul, printre care şi la una
41
organizată de Asociaţia Creştină pentru Abolirea Torturii (ACAT). A

venit multă lume, mi s-au pus zeci de întrebări. La un moment dat,
un bărbat de culoare, mai în vârstă, a spus: «Am citit în carte că aţi
confecţionat în închisoare corturi pentru Festivalul Internaţional al
Tineretului din 1953.» Da, aşa a fost. Şi mi-a căzut cerul în cap la
liberare, când am aflat că veniseră atunci la noi mulţi tineri străini
care se distraseră bine şi găsiseră că totul era minunat, unii
scriseseră în ziare cât de fericită era viaţa în România comunistă. Mă
întrebasem atunci cine erau acei tineri, cum de nu văzuseră totul şi,
dacă văzuseră, de ce au minţit. Domnul acela frumos, cu părul alb şi
pielea de culoarea cafelei, s-a ridicat în picioare şi a spus apăsat, ca
să se audă în toată sala: «Eu am fost unul dintre aceia. Am văzut câte
ceva, în ciuda supravegherii, dar n-am vrut să cred, am preferat să
închid ochii. Pentru această orbire, astăzi, în faţa tuturor, vă cer
iertare.» În sală se lăsase o linişte grea. Eram amândoi foarte
emoţionaţi. A fost un moment sublim. Ne-am îmbrăţişat. Mai târziu
n-am putut să nu mă gândesc la cei care au murit fără să fi avut
şansa de a trăi un asemenea moment. M-a luat un val de tristeţe rea
şi mi-a venit în minte o expresie din tinereţe: «Pardon, cu capul
spart!»
Nu ştiu dacă au golit lagărul. Fapt este că am plecat cu un convoi

destul de mare, numai politice. Am avut noroc să nimeresc la Pipera, şi
nu la Popeşti-Leordeni. Deţinutele care se întorceau de acolo ne
spuneau că la Pipera e pension. La Popeşti-Leordeni, femeile ridicau
diguri pentru irigaţii. Cărau pământul cu roaba şi făceau un fel de
terasare. Lucrul continua şi iarna, pământul îngheţat trebuia spart cu
târnăcopul… Mai era şi Dumbrava-Roşie, puşcărie cu foarte proastă
reputaţie. Sunt şi altele pe care nu le ştiu, le menţionez cam la
întâmplare, după cum îmi vin în minte, cu o speranţă încăpăţânată că,
într-o zi, cineva (de fapt, ar trebui o echipă) va face cercetări serioase
asupra lagărelor şi puşcăriilor din România.
Despre Canal ştiaţi ceva?
Sigur că ştiam. Însă informaţia cea mai precisă am avut-o la Mislea,

unde am întâlnit-o pe Gabi Moţa. Lucrase pe un şlep. Aruncase blocuri
de piatră în Dunăre pentru diguri. Îşi scuipa plămânii, de aceea o
transferaseră. Nu cred că ne-am simpatizat, nici nu ne-am văzut prea
42
mult, dar am fost izbită de forţa încrâncenată care o anima. Era firavă şi
albă ca un cearşaf.
Deci de la Pipera ai plecat la Târgşor.
Felul în care tot trec dintr-o puşcărie într-alta, ca şi cum ar fi unica

preocupare a vieţii mele, îmi dă impresia că în toată vremea aceea am
fost, de fapt, deghizată în deţinută. Şi, în ciuda afirmaţiilor tale, continui
să mă îndoiesc de interesul pe care îl prezintă povestea mea… Dar,
fiindcă suntem «pe drum», aş vrea să spun câte ceva despre dubele care
mă tot cărau de la o puşcărie la alta. Erau de două feluri: cu sau fără
celule individuale. Ultimele erau cele mai rele: adevărate cuşti pentru
fiare, cu o temperatură insuportabilă atât iarna, cât şi vara. În general,
nu prea vedeam afară. Cea în care m-am aflat plecând de la Pipera făcea
excepţie. Traversam Bucureştiul. În drum spre gară, am zărit strada şi
oamenii de pe stradă. Ce straniu sentiment, să vezi oamenii umblând
normal, fără cătuşe şi fără o privire pentru duba care trecea pe lângă ei!
Acelaşi sentiment ar trebui să-l aibă morţii, dacă se mai întorc din când
în când să ne viziteze… Câte «fantome» ca noi nu au traversat astfel
oraşele ţării! Şi nu erau numai dubele, erau şi ambulanţele, şi furgoanele
pe care trecătorii citeau «PÂINE» – «Ia uite», îşi ziceau, «ne
aprovizionează». Şi maşinile negre cu perdeluţe şi cu deţinutul culcat pe
bancheta din spate (ochelarii negri pe nas), între doi civili. Deţinutul
uneori însângerat…
Noi am coborât din dubă la gara de mărfuri – Basarab, cred. Oamenii
se uitau la noi, privirile lor erau la fel de triste ca ale noastre. Înaintea
vagoanelor – din afară păreau a fi vagoane pentru vite – m-am simţit ca
într-un film. Gardienii, enervaţi de încetineala cu care ne mişcam –
aveam, prosteşte, impresia de a fi protejate prin prezenţa oamenilor
liberi. Ne loveau în spinare cu paturile puştilor. Dar gardienii nu erau
nemţi, ca în filme, ci români de-ai noştri. Bunica mea spunea: «Românul
are suflet blând şi luminos» (lucru ce a fost încă o dată strălucitor
demonstrat de mineri!). Ne-am urcat în vagon şi am constatat că avea
celule. Nu-mi mai dau bine seama de numărul persoanelor pe care le
puteau conţine. Vreo opt-zece. Îmi aduc însă bine aminte de dificultatea
de a ne mişca şi de a respira. Şi de lipsa de apă. Când am cerut, ni s-a
răspuns: «Cu cât beţi mai puţin, cu atât vă p… i mai puţin.» Logic, nu? M-
am aşezat pe locul meu, pe banchetă, şi am simţit că mă împunge ceva.
Ridicându-mă, am văzut un ţumburuş. Şi ne întoarcem din nou la
43
nenorocitul de maţ, pe care noi vrem mereu să-l umplem, iar el vrea
mereu să se golească! Stăteam aşezată pe capacul closetului. Ce de
acrobaţii a mai trebuit să facem când o apuca pe vreuna din noi! Având
în vedere distanţa redusă ce desparte Bucureştiul de Târgşor, călătoria
noastră s-a desfăşurat într-un timp-record: vreo douăsprezece ore. Am
aşteptat mult undeva între linii. Muncitorilor feroviari pe care i-am zărit
le-am strigat că suntem politice şi le-am aruncat bilete…
6. TÂRGŞOR
Lucrul pe bandă. Marile criminale
Sosirea noastră, noaptea, la Târgşor, a fost spectaculoasă. Soldaţi,

câini, reflectoare. «Mişcă! Mişcă!» Detaliile le-am pierdut, în afară de
unul singur. Ne-au pus să ne culcăm pe burtă lângă calea ferată. Am
crezut că vor trage asupra noastră. Sau că vor da drumul la câini. Nu-mi
aduc aminte de această spaimă. Cred că nu prea mai aveam putere să ne
fie frică. Bătrânica pe care o cărasem în spinare la Pipera era culcată în
spatele meu. De fapt, nici nu o văzusem. I-am simţit mâna – mă strângea
de gleznă – şi i-am recunoscut vocea: «Nu te mişca»…
Nu mai ştiu dacă am plecat cu camionul sau pe jos. Dar ştiu bine ce am
găsit la Târgşor… Mai întâi, o parte din colege, mai bune şi mai rele, pe
care le lăsasem la Ghencea. Printr-unul din misterele birocraţiei
penitenciare, fuseseră transferate direct aici. Sufletul deţinutului are şi
el cotloanele lui ascunse. Regăsirea a fost cu veselie! Clădirile principale
ale Târgşorului – dormitoarele, sala de mese, carcera, vorbitorul,
infirmeria – erau dispuse în pătrat şi închideau o curte imensă, fără un
pom, fără un fir de iarbă. O parte din viaţa deţinutelor, când nu lucrau
sau nu dormeau, se petrecea în această curte. Un fel de pasaj ducea spre
ateliere şi, practic, nu ieşeam niciodată din ea. Din cele două dormitoare
care ocupau aripa din stânga, unul era ocupat de politice şi celălalt, de
dreptul comun, delincvenţă mijlocie. Între cele două dormitoare se afla –
ghici ce? – closetul turcesc. Vom reveni.
Dormitoarele din aripa dreaptă erau ocupate de criminale de tot soiul.
Şi de marile criminale. Astfel am avut onoarea s-o cunosc pe «Danielle
Darrieux»: un chiştoc de femeie, foarte fină, poreclită astfel din cauza
ochilor ei albaştri şi a formei arcadei lor, amintind de cea a actriţei.
Danielle Darrieux avea 117 crime recunoscute la activ, în complicitate
44
cu soţul ei. Se duceau prin gări şi propuneau găzduire la un preţ redus

unor cupluri de tineri. Pentru cei care acceptau, călătoria ajungea la
terminus. Era condamnată la 25 de ani sau pe viaţă – ce importanţă mai
avea… Veneau mereu amnistii pentru criminale. De multe ori se alegeau
doar cu jumătate din pedeapsă. Danielle Darrieux surâdea şi ne spunea
că abia aşteaptă să iasă ca s-o ia de la început. O văd şi pe muierea aceea
uriaşă, plină de veruci pe faţă. Era atât de urâtă, încât îmi sărise în ochi.
O întreb pe una mai veche din Târgşor: «Ce-a făcut?» Colega îmi
răspunde: «Crimă pasională». Mă uitam la uriaşă… şi eu care îmi
închipuiam că doar oamenii frumoşi se pot omorî din dragoste! Nu se
mai termina învăţatul despre cum merge lumea… Şi ce pasiune
devoratoare trebuie să fi avut ea pentru soţul ei, căci, după ce l-a
omorât, şi-a invitat socrii la masă şi le-a gătit ficat prăjit. Ficatul
soţului…
În ateliere, deţinutele confecţionau saltele sau lucrau pe bandă la
maşinile de cusut. Maşinile – ca tancurile, femeile mai în vârstă sau cele
bolnave cu greu le urneau. Lucram în două schimburi a câte 12 ore. O
echipă de noapte (18-6) şi una de zi (6-18), cu rotaţie săptămânală. Am
cusut corturi (au folosit la cazarea tineretului din lumea întreagă!),
halate pentru medici, pufoaice pentru armată… Echipa de noapte o
ducea cel mai greu. N-aveam nicio clipă de răgaz, şi mai era şi norma. Ca
şi la Pipera, dacă norma nu era îndeplinită, raţia de mâncare se reducea
substanţial. Îmi amintesc de «Căţeaua cu dinţii de fier». Gardiancă. Avea
toţi dinţii din gură puşi, din viplă. Când se făcea frumoasă ca să se dea cu
zgaibaracele în sus cu vreun gardian undeva, pe saltelele din fundul
depozitului, îşi freca dinţii de viplă cu scrum de ţigară. Luceau splendid!
Responsabila atelierului era Lila – deţinută, legionară. Avea, ca multe
dintre colegele ei, un respect necondiţionat pentru muncă. Sfântă,
munca! Nu ne trecea nimic cu vederea. Săraca Lila, aveam s-o
reîntâlnesc, nu după multă vreme, atât de schimbată… Între atelierul în
care lucrau marile criminale şi cel al politicelor nu exista vreo separare.
Într-o zi, o vedem pe Danielle Darrieux că aleargă spre noi urlând. O altă
tânără – simpatică – o urmărea cu foarfecă în mână. Crima făcută în
puşcărie nu valora mai mult de şase luni condamnare, ceea ce, pentru
una care avea deja 25 de ani, nu reprezenta absolut nimic… La preţul
ăsta, aveam interes să nu zgândărim fiarele.
Groaznic de frig la Târgşor! Eram în permanenţă degerate. Când
terminam lucrul, ne încolonam şi ieşeam în curte, unde, căţărat pe o
piatră, ne aştepta un ofiţer. Îşi punea mâinile la spate, se bâţâia înainte şi
45
înapoi şi ne ţinea discursul următor: «Sunteţi nişte scursuri, nişte

broaşte râioase. Ar trebui să-mi lingeţi cizmele pentru că vă dau voie să
vă culcaţi. Să vă intre în cap că de aici nu mai ieşiţi decât când o sta
mătasea-broaştei pe voi…» etc. Ne târam până în dormitor şi ne
păvăleam în paturile îngheţate. Doamne, ce mai tremuram! La prânz, ne
duceam la masă. Dacă aveam noroc să fie soare, rămâneam în curte,
ciucite pe lângă perete. Era, oricum, mai bine decât în dormitoarele
umede. Politicele vorbeau între ele, tricotau (cu ace din sârmă),
adormeau. Dreptul comun vorbea, ţipa, se bătea, adormea, dansa. Nu
prea aveam contact între noi – era o faună mult mai periculoasă decât
cea de la Ghencea.
Târgşor avea o particularitate, şi anume micul magazin de unde
puteam cumpăra pe un fel de cartelă – obţinută doar de cele care
îndeplineau norma – peşte sărat, biscuiţi, ţigări şi, câteodată,
marmeladă… Acest simulacru de magazin stârnea multă agitaţie.
Specialitatea culinară a Târgşorului era ciorba de burtă. Printr-o
minune, mie îmi place încă, dar multe din cele care au trecut prin
Târgşor se îngălbenesc numai când le vorbeşti de ciorbă de burtă. Zilele
«cu burtă» se adulmecau de dimineaţă. Mesele erau scoase în curte şi
burta, întinsă pe ele. De cum venea primăvara, veneau şi muştele. Mai
mult sau mai puţin spălate, burţile erau cărate la bucătărie şi mirosul
trăsnitor din aburii fierturii se răspândea prin toată puşcăria. La prânz,
în gamelele noastre pluteau resturile nedigerate şi nespălate din burţile
răposatelor vaci. Ne supraveghea un locotenent despre care se spuneau
numai rele. Ne era frică de el. Bătuse o femeie care ţinea un prunc în
braţe şi omorâse pruncul. (La Târgşor era o secţie pentru mame cu
copii.) Privirea locotenentului căuta undeva între fetele şi trupurile
noastre, mereu la pândă. În mod vizibil, îl mâncau palmele. Se pornea să
vorbească încetişor, apoi, deodată, răcnea. Avea un stoc impresionant de
înjurături. Una din aceste înjurături nu i-ar fi displăcut lui Edgar Allan
Poe: «F…ţi cioara de pe mormântul mă-tii!» Iertare, Edgar! Păstrez încă
în minte imaginea-amin-tire, foarte cinematografică, a ciorii cocoţate pe
o cruce singuratică.
La Târgşor se petrecea tot timpul câte ceva. Chiar şi noaptea. Culme a
confortului, closetul se găsea, după cum spuneam, în interiorul clădirii,
între cele două dormitoare. Şase găuri în ciment. Veşnic pline şi cu…
supliment pe deasupra. Ne lăsam pe vine, cu ochii la cele care, în
picioare, aşteptau în faţa noastră. Două ţigănci din dormitorul vecin, una
tânără şi cealaltă bătrână, îşi declaraseră război. Era o poveste de
46
supremaţie. Cea tânără, suplă şi sălbatică, voia s-o răstoarne de la şefie

pe cea bătrână, o superbă vrăjitoare. Slabă, părul claie, nas coroiat,
unghiile ca ghearele. Da, era «superbă». Prima înfruntare a avut loc sub
ochii noştri într-o zi însorită. Lucrasem de noapte, dormisem prost din
cauza zgomotului şi ieşisem să mă încălzesc. Întâi s-au înjurat. Apoi s-au
păruit. Au sărit, din ambele tabere, supusele şi le-au despărţit. Lucrurile
păreau să se liniştească, când, deodată, cea tânără şi-a suflecat poalele,
şi-a vârât mâna între picioare şi, plină de sângele ei, a lipit-o pe faţa
bătrânei. Au trecut vreo două zile, poate şi mai mult, schimbasem tura…
În plină noapte, ne-am trezit de ţipete. Femei despletite năvăleau în
domitorul nostru. Am crezut că veneau să ne ucidă. Până la urmă, am
înţeles că erau nebune de groază şi ne-am dus după ele în dormitorul
lor. Mânjită de rahat pe toată faţa, cu gura deschisă inundată de scârnă,
ţiganca tânără se tăvălea pe jos şi se dădea cu capul de perete. Într-un
colţ, bătrână se prăpădea de râs… Răzbunare, nu glumă! În timp ce tot
dormitorul sforăia, se dusese la closet, umpluse o gamelă şi se întorsese
s-o răstoarne în gura deschisă a duşmancei… Hotărât lucru,
îmbătrânesc: după această povestire scatologică, simt nevoia să-mi
aprind o ţigară…
Într-o seară – trecuse numărul – mă uit pe geam. Dintr-o latură, o
femeie goală puşcă traversează curtea pustie în diagonală şi se
îndreaptă spre carceră. A doua zi am aflat că se încolonase goală pentru
număr. Locotenentul o pedepsise şi pornise singură la carceră. A rămas
acolo o săptămână întreagă, tot în pielea goală, iarna… Şi Târgşorul avea
o epileptică, Erji – nu ştiam niciodată dacă făcea o criză adevărată sau
dacă juca teatru. Se pricepea grozav să-şi atragă publicul. Scurma ţărâna
ca o găină, făcea spume la gură şi-şi ridica fusta. Prelungea distracţia
după cerinţa publicului. Până la urmă, o deţinută îi trecea o ţigară pe la
nas. Erji deschidea un ochi de găină şmecheră, sărea în picioare şi fugea
cu ţigara. Câteodată nu se mai putea ridica… Domnişoara Cora, o tânără
gardiancă (nu aveam voie să ne «tovărăşim» cu gardienii sau
gardiencele, noi eram doar scârnăviile pământului, nu eram demne să
fim tovarăşele… domniilor lor!), era o fanatică a spectacolelor
epilepticei. Domnişoara Cora era rea de gură, dar păcatul ei de bază era
dijmuirea pachetelor când se afla de jurnă la vorbitor. La Târgşor am
avut un al doilea şi ultim vorbitor cu mama. Ne-am întrezărit feţele
printr-un ghişeu de lemn. Cora era prezentă. Apoi, până la liberare,
nimic. Nu tu pachet, nu tu vorbitor…
Ciudat, eram atât de dărâmate de muncă, încât nu am mare lucru de
47
povestit despre noi, politicele. Observ că-mi revin în minte doar scene
violente. Aşa era climatul la Târgşor… O femeie din dormitorul
criminalelor, condamnată pentru pruncucidere, a rămas gravidă cu un
gardian. Nu se întâmpla des, pedepsele erau aspre… dar trupul cere…
Femeia se înfăşoară strâns şi nimeni nu o bănuieşte. Într-o noapte, cea
care doarme în patul de dedesubt, se trezeşte cu «potopul» pe ea.
Înjurături, ameninţări. Crede că femeia de sus, sfârşită de oboseală, s-a
scăpat pe ea în somn. Ea însăşi, sfârşită de oboseală, adoarme la loc. A
doua zi, toată lumea merge la lucru. După o săptămână, duhoarea în
dormitor fiind din cale afară de… duhoare, se dă alarma. Gardienii
descoperă pruncul mort în salteaua de paie. (Femeia din patul de jos
fusese scăldată de apa naşterii.) Noapte de noapte, mama a dormit
liniştită peste pruncul ei asasinat… Cam de aceeaşi factură a fost şi
neuitatul prânz în timpul căruia am stat la masă uitându-ne una la alta,
apoi la lingurile noastre, fără să ne atingem de ele. Aflasem că una din
deţinute, lucrătoare la bucătărie, fusese luata cu targa în plină
hemoragie, îşi făcuse un avort cu coada unei linguri pe care o pusese la
loc printre celelalte… Gata. Mă grăbesc să plec din Târgşor.
Ca să mă duc la Mislea, în atmosfera ei atât de diferită. Mislea, una din
marile închisori pentru deţinutele politice.
Nu mi-ai spus încă nimic despre percheziţii.
Mă coşi în pielea mea de deţinută. Percheziţiile erau la ordinea zilei.

Definiţia percheziţiei: se face pe neaşteptate. De zi sau de noapte. Cele
de noapte aveau şi un rol de pedeapsă educativă sau, mai bine zis,
reeducativă. Ne treceau sudorile când ne deşteptam cu lumina lămpilor
în ochi: «Scularea! Sus! Mişcă! Mişcă!» Într-o clipită, toate boarfele şi
bietele noastre «agonisiri», simboluri-fantomă ale intimităţii noastre,
zburau, aruncate la pământ, călcate de cizme. Pentru cei care nu le ştiu,
enumăr obiectele interzise: cărţi, ziare, hârtie de orice fel (şi cea
igienică), creion. Mai erau interzise: foarfeci, ace de cusut şi de tricotat
adevărate (amintesc că ni le confecţionam totuşi din te miri ce),
interzisă şi oglinda («oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă…?»),
cuţitul, furculiţa (ce, lingura nu-i bună?), orice ciob de sticlă etc.
Existau anumite mici variaţiuni pe temă dată între regulamentele
puşcăriilor. La Mislea, în timpul unei percheziţii, gardianul ce mi se
cocoţase în pat (locuiam la «etajul» trei) mi-a aruncat lucrurile
împăturite sub pernă. Combinezonul mi-a plecat în zbor planat şi, sub
48
ochii holbaţi ai gardianului, a apărut poezia «scrisă»… de fapt, cusută –

nu reuşisem să-mi fac rost de creion – pe combinezon. Mai şi rimează!
Cam aşa erau rimele poeziei mele – proaste, ca toate poeziile scrise de
mine în puşcărie sau afară. Era o parodie la Noi vrem pământ! (ce simţ al
istoriei, totuşi!), Dar până când vom mai răbda. Rari sunt poeţii deţinuţi
care au avut darul de a se putea desprinde într-atât, încât să scrie poezie
şi nu doar sfâşietoare versuri, bune de zis, bune de cântat pentru cei fără
de speranţă… Combinezonul meu a fost ciopârţit şi peticul cu poezia a
fost adăugat la dosar. Mi l-a arătat un anchetator în cursul unui
interogatoriu. Şi când te gândeşti că niciodată nu mi-a plăcut să brodez!
Într-o bună zi, pe neaşteptate: «Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! »
Spre Mislea.
7. MISLEA
Secretul Mare. Două luni de carceră
La sfârşit de săptămână, în drum spre Bucegi pentru a urca Valea

Bucşoiului, de pildă, sau spre Piatra Craiului, de câte ori nu am trecut
prin faţa panoului indicator «Mislea», aflat cam la jumătatea distanţei
dintre Ploieşti şi Câmpina? De câte ori nu mi-am spus «ar trebui să mă
duc să văd»? La ce bun? Avusesem obsesia eroismului, o aveam pe cea a
trăirii prezentului… Închisoarea de la Mislea a fost folosită şi înainte de
schimbarea de regim din ’47. Pentru dreptul comun şi o mână de
politici. Politici… invers. Informaţia o deţin de la veterana (cel puţin, aşa
se prezenta ea) Mislei. Arestată cu vreo 13 ani în urmă. Se plângea că
fusese comunistă şi uitată în puşcărie de toţi cei de la putere. Nu ştiu ce
hram purta… poate îmi fac păcate gândind astfel. Suspiciunea
puşcăriaşului, ca şi a fostului puşcăriaş, n-o are pereche decât pe cea a
omului nou, zis liber…
Mislea, când am venit eu, era o mare şi complexă închisoare pentru
deţinutele politice. Avea ateliere: covoare şi păpuşi, amândouă pentru
export. Şi avea o secţie cu aşa-numitele «Secrete». Deţinutele care lucrau
se bucurau de o anume «libertate», adică se puteau mişca în curtea
centrală. Mergeau la ateliere, la masă. Dacă aveau timp şi putere, se şi
vizitau de la un dormitor la altul. Cele trei «Secrete» se aflau la etaj.
«Secretele» nu aveau drept de muncă, erau izolate de celelalte deţinute
şi nu ieşeau decât o oră pe zi la plimbare. Două camere de câte 40-50 de
49
femei formau «Secretul Mic». Într-una din aceste camere fuseseră

grupate legionarele sau cele cărora li se lipise cu de-a sila eticheta. Nu
ştiu dacă acestora din urmă le-a fost uşor! În cea de-a doua cameră erau
amestecate la un loc fel de fel de politice cu condamnări mici, multe
dintre ele administrative, considerate elemente periculoase, şi deci
relegate în această formă de detenţie celulară. Hop şi noi, elemente
periculoase! Pe această bază fuseserăm din nou evacuate doar câteva, de
la Târgşor. Şi am aterizat… la «Secretul Mic», în camera cu «de toate
pentru toţi», venite de prin toate închisorile sau lagărele ţării. Se lărgea
spectrul populaţiei penitenciare (ador termenul!) a Mislei.
În fundul culoarului, complet în afara circulaţiei şi perfect izolat, era
«Secretul Mare». Acolo supravieţuiau în totală izolare, prin forţa lor
spirituală, câteva politice cu mari condamnări, de la 10 ani la «pe viaţă»,
şi care erau considerate duşmance ireductibile ale regimului. Un fel de
monştri. O aură de mister plutea în jurul lor. Despre unele se ştia cine
sunt, despre altele, nu. Voi avea norocul să le cunosc. Puţină răbdare şi
vom intra în camera lor. Nu ştiu dacă remarci, aici, la Mislea, nu se mai
spune «celulă», ci «cameră». «Secretul» meu era deci o cameră mare, cu
pereţi relativ curaţi, cu geamuri, cu paturi suprapuse pe trei etaje, şi
aveam… closet adevărat.
Moştenit de la vechiul regim!
Luxul luxului, să poţi merge fără probleme la toaletă, chiar dacă e una
singură la 40-50 de femei! Hârtia igienică, aşa cum am mai spus, era
interzisă, ca orice altă hârtie. E de notat această spaimă a administraţiei
de hârtie şi creion, spaimă ca de arme… Deşi a scrie pe hârtie igienică nu
trebuie să fie uşor! Foloseam sistemul femeilor orientale: fiecare avea o
bucăţică de cârpă. De fiecare dată, turnam apă şi ne spălam…
Directoarea Mislei era o cucoană mare şi grasă. Nu pot pronunţa
aceste cuvinte fără să-mi amintesc de un cântecel pe care, pentru
destindere, îmi voi oferi plăcerea de a-l cânta:
O cucoană grasă
M-a’nvitat la masă
Şi mi-a dat ardei umplut.
Carne puturoasă,
De-am borât pe masă… etc.
50
Această cucoană grasă era omul de paie, puşcăria fiind de fapt

condusă de locotenentul Georgescu, un tip înalt, cu mustăcioară, pielea
albă şi ochi mici, negri. O mutră absolut banală. O să tot am de-a face cu
el. Ne-am războit şi ar fi putut ieşi foarte rău pentru mine. Încă o dată
am avut noroc… Eram destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da
puşcărie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată
puşcăriaşă.
La «Secretul» meu, viaţa se scurgea într-un farniente nu tocmai
neplăcut după oboseala de la Târgşor. Fiind destul de numeroase,
amestecate, venite din toate părţile, într-un spaţiu redus, trebuia să ne
organizăm pentru a nu înnebuni şi a nu ne sfâşia între noi. Funcţiona
sistemul bisericuţelor. Şi, contrar celor ce s-ar putea crede, ele
echilibrau relaţiile. Puteai astfel evita de a adresa cuvântul zile întregi
celei sau celor care îţi erau antipatice. Descopeream plăcerea de a nu
munci. Eram atât de ostenite, noi, cele care veneam de la Târgşor! Aici
reîncepeam să gândim, să vorbim… La Târgşor vorbeam foarte puţin
între noi. Ce, vitele de povară vorbesc? Reluam lecţiile de engleză. Una
din ocupaţiile principale era cântatul. Am învăţat zeci de cântece, ştiam
toate cuvintele de la un cap la altul. Le-am uitat… După ce am dormit pe
rupte, am tot cântat, vorbit, povestit, şi am tot stat şi m-am gândit, am
constatat că mă plictisesc de moarte. Parcă tot aş fi vrut să fac o
drăcovenie.
Şi iată că ofiţerul Georgescu mă cheamă la birou. Era o luare de
contact: fiecare nouă deţinută trecea pe la el, cele două părţi adverse se
măsurau. Ne măsurăm deci. Era, să zic, prietenos. Mi-a pus fel şi fel de
întrebări despre organizaţia noastră şi i-am spus fel şi fel de băsneli: că
mai bine s-ar lăsa de meserie, că o să vină americanii şi atunci el o să
stea în puşcărie… Se uita la mine crucit! Şi el trebuie să se fi gândit că
eram cam şuie la minte. Îmi spune că sunt fată tânără şi că e păcat să
stau degeaba. Concluzia: urma să mă scoată la muncă. Dintr-o dată, am
uitat de plictiseală… Pentru nimic în lume nu aveam chef de data asta să
mă duc la lucru. Am luat o mutră spăşită: da, desigur… munca… etc.
Ajunsă înapoi în cameră, m-am pus pe reflectat. Cum să scap eu de
atelierele de covoare, de praf, scame şi frig? Cel puţin, la «Secret» era
călduţ, aveam un godin în mijlocul camerei. Un denunţ! Da! Idee
luminoasă! Un denunţ, făcut de mine împotriva mea. Zis şi făcut!
Avusesem grijă, pentru orice eventualitate, să fur din biroul ofiţerului
Georgescu un vârf de creion. Nu mai ştiu unde am găsit o bucăţică de
hârtie. (Din acest punct de vedere, regimul era mult mai lax la Mislea.
51
Aveam chiar şi ace de cusut, foarfeci şi, fiind foiala mare, sfârşeai prin a
găsi întotdeauna ce-ţi trebuia. Agoniseala era confiscată la percheziţii,
dar, încetul cu încetul, o refăceai.) M-am autodenunţat. Textul suna cam
aşa: «Vă informez că deţinuta C. s-a exprimat faţă de mine că abia
aşteaptă să iasă la muncă pentru a stârni şi a împinge la revoltă pe
celelalte deţinute muncitoare.» Am împăturit biletul şi l-am aruncat
printr-o ferestruică ce dădea pe o scară interioară. Nu ştiu unde ieşea
scara – nu vedeam pe nimeni trecând pe acolo, dar m-am gândit că până
la urmă îl va găsi cineva. A stat biletul acolo câteva zile, apoi a dispărut.
Mă întrebam dacă n-o să mă aleg cu o anchetă pe chestia asta. Nu s-a
întâmplat nimic şi nici nu am ieşit la lucru. Asta se cheamă, îmi ziceam, o
reuşită totală. M-am obişnuit cu plictiseala (mai bine plictiseală decât
oboseală!), mi-am făcut prietene şi am luat viteza de croazieră a
«Secretului». Uneori ne scoteau să frecăm scările, făceam puţin sport.
Gardiencele erau… gardience, de!, însă noi, fiind la «Secret», aveam mai
puţin de-a face cu ele.
Şi acum, personajele care îmi revin în minte… Aici am cunoscut o
femeie, ca şi mama Leana, nevastă de partizan. Fusese bătută, avea
cicatrici pe spinare, şi fusese supusă la o tortură… pentru care nu
trebuie o instalaţie prea sofisticată (mai auzisem de acest procedeu).
Deţinutul era legat de picioare cu o frânghie ce se trece printr-un
scripete fixat sus, în tavan. Se trage de frânghie – deţinutul, cu capul în
jos, este ridicat. I se cere să spună… TOT în cazul acestei femei, «tot»
însemna să-şi denunţe bărbatul, să dezvăluie locul unde se ascundea. N-
a vrut sau n-a ştiut să spună. I-au dat drumul de sus drept în cap. De mai
multe ori… Se trezea noaptea urlând că un vultur îi smulge creierul. Mă
sculam să-i fac masaj la ceafă şi între omoplaţi. Îi simţeam cicatricile sub
degete.
Mai era Adela. Scundă, cu ochelari. Avea vreo opt ani condamnare. Era
o femeie tăcută, retrasă şi demnă. Avusese anchete foarte grele, mi-a dat
de înţeles că fusese torturată. Unele îşi povesteau anchetele. Altele, ca
Adela, păstrau în ele grozăviile prin care trecuseră. Parcă cu cât fusese
ancheta mai grea, cu atât erau mai tăcute. Oricum, fiecăreia dintre noi, la
sfârşitul anchetei, i se punea în vedere să nu povestească nimănui nimic.
Eram ameninţate cu un supliment de pedeapsă şi cu o nouă anchetă, mai
ceva… Or, turnătoarele erau mereu la pândă… În urma unei injecţii
infectate, Adela a făcut flegmon. La Mislea exista infirmerie în incinta
exterioară, chiar şi cabinet dentar, la care vom reveni, pentru că folosea
drept cutie poştală pentru rapoartele turnătoarelor. Am chemat de
52
nenumărate ori gardianca şi am cerut cu toatele ca Adela să fie dusă la

infirmerie. Parcă vorbeam la pereţi! Adela avea dureri şi febră mare.
Doctoriţa care era cu noi s-a hotărât şi a deschis flegmonul. Cu o foarfecă
trecută prin flacără. Fără anestezie! Singura dezinfecţie: clăbucii
săpunului leşios pe care îl primeam de la administraţie. Fata asta n-a
ţipat. Îşi înfundase cearşaful în gură. Avea o gaură enormă în fesă – o
văd pe doctoriţă cum tot îndesa înăuntru meşa improvizată şi nu se mai
termina. După vreo două zile, Adela a avut dreptul să meargă la
infirmerie. S-a vindecat încetul cu încetul…
Mai erau «iugoslavele», două fete uriaşe, făcute parcă pe acelaşi
calapod. Una blondă, alta brună, late în spate şi în fălci. Nu aveau
încredere în nimeni. Erau destul de misterioase. Să fi avut eu atunci
capul de acum, aş avea mai multe de povestit! Erau băgate într-o afacere
de spionaj destul de complicată şi interesantă. Nu voi intra în niciun fel
de amănunte, de teamă să nu greşesc. Nu eram destul de atentă la
lucrurile astea pe vremea aceea. Zăpăcită şi smucită, asta eram.
Făcuseră parte dintr-un fel de comando, împreună cu faimoasa Vida,
binecunoscută torţionară. Spuneau că Vida le turnase. Vida ar fi fost o
agentă a lui Tito infiltrată în Securitate. Motiv pentru care şi tortura atât
de sălbatic, tocmai pentru a-şi dovedi ataşamentul. Peste mulţi ani,
cineva mi-a arătat un ziar cu o fotografie a lui Tito urmat de câteva
persoane. Era o fotografie de vizită oficială. La dreapta lui Tito, foarte
aproape de el, era o femeie. Persoana care îmi arăta ziarul mi-a spus:
«Uite, asta e Vida.» Sub fotografie era şi numele ei, cu menţiunea «fidelă
colaboratoare a lui Tito» sau aşa ceva. Specialitatea Videi era să-i bată
pe bărbaţi cu un creion peste testicule. Sau le introducea o vergea de
sticlă în penis, pe care apoi îl lovea pentru a sparge vergeaua dinăuntru.
Se spune că era frumoasă!… Atâtea cazuri, atâtea poveşti, care de care
mai sinistre, ale deţinutelor un mare puzzle, niciodată terminat…
întotdeauna lipseşte câte o piesă, fie dintr-o deficienţă a memoriei, fie
pentru că datele au fost de la început falsificate…
Un personaj ciudat şi scârbos era Lia. Un fel de par, avea picioarele ca
beţele, îi umblau ochii după gardieni, toată ziua se pieptăna. Îi lipsea,
cred, o doagă. Pasionată fumătoare, ieşea deseori la raport. Se întorcea
cu ţigări. Făcea o curte smintită fiecărui pantalon care îi ieşea în cale. La
Mislea, pantaloni nu erau decât de culoare kaki! Era turnătoarea de
serviciu. Cel puţin, una din ele… Aveam printre noi şi o săsoaică a cărei
familie fusese deportată în Uniunea Sovietică. Tatăl ei murise în
detenţie. Lucrase doi ani în mină. Sub pielea genunchilor ei negri
53
rămăsese încrustat praful de cărbuni… O doamnă în vârstă suferea de

astm. Avea crize de sufocare. Se făcea vânătă. Şi noi înnebuneam în jurul
ei pentru că nu o puteam ajuta. Era glumeaţă şi nu se plângea. De altfel,
la ce bun să te plângi?! Duceam, fiecare dintre noi, povara unei teribile
singurătăţi interioare – toate disperările se împietreau, se fosilizau… De
aici, poate, şi dificultatea mea de a vorbi despre toate acestea chiar şi
acum. Experienţa puşcăriei e greu de împărtăşit. Nimic din spaima
permanentă, din umilinţele suportate sau tristeţea sfâşietoare ce se
abătea câteodată asupra noastră, nimic din toate acestea nu se poate
transmite, oricât de mare ar fi dorinţa interlocutorului de a înţelege.
Sau… atât de puţin. De fapt, slavă Domnului că e aşa!…
Aveam o gardiancă pe care o chema Lizica. Era un fel de star, cea mai
frumuşică dintre gardience. Caracterul ei era instabil: putea fi
zâmbitoare şi glumeaţă într-o zi, ca în ziua următoare să devină o furie,
o căţea turbată. Era rea de muscă… În urma unui studiu amănunţit, am
ajuns la concluzia că în zilele în care îşi făcea exerciţiile sexuale era mai
cumsecade, iar în zilele în care nu avea noroc îşi descărca nervii asupra
noastră. O dată pe săptămână mergeam la baie, adică la duş. Am uitat să
spun că la Mislea eram toate îmbrăcate în zeghe. Scoteam deci scoarţa
de pe noi şi ne repezeam sub duş. Timpul era limitat. Goale, într-un abur
de-l tăiai cu cuţitul, ne grăbeam să ne clătim înainte de-a ni se închide
apa. Când Lizica mergea cu noi la baie şi era prost dispusă, sau ne tăia
apa mai devreme decât ar fi trebuit (rămâneam cu săpunul pe noi,
săpun pe care l-am regăsit în Franţa, se cheamă chiar «săpun negru» şi
foloseşte la spălatul podelelor şi al faianţelor!), sau dădea drumul pe
neaşteptate la apă clocotită, apoi la apă rece ca gheaţa. Instalaţia avea un
robinet pe care îl putea manipula gardianca de serviciu. Atunci credeam
că este o distracţie personală, un joc al ei. Am descoperit nu demult,
citind memoriile altor puşcăriaşi din regimurile comuniste (la unguri, la
ruşi), că acest sistem se practică destul de curent. Există două explicaţii:
fie gardienii din lumea întreagă sunt dăruiţi cu acelaşi tip de umor, şi
practică deci acelaşi tip de distracţii, fie lucrul acesta este prevăzut şi
recomandat ca tratament complementar, pentru a agrementa viaţa
deţinutului. Una din aceste explicaţii nu o exclude pe cealaltă. Uneori,
când se juca aşa cu noi, Lizica era însoţită de un subofiţer…
Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în godinul din
mijlocul camerei. Plângeam şi cântam. Cântam şi plângeam. Ne simţeam
unite… Într-o bună zi: «Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!» M-am trezit
dată afară din rai! Urma să trec la lucru. Noul dormitor era o hărăbaie
54
cât toate zilele, îngheţată în toate sensurile – frig şi nu cunoşteam

aproape pe nimeni, toată lumea era distantă, preocupată de muncă,
obosită. Eram disperată! Habar n-am de ce refuzam cu atâta înverşunare
munca la Mislea, dar eram hotărâtă să fac pe dracul în patru ca să nu
ajung la ateliere. Deţinutele mi se păreau toate încrâncenate, închise în
ele, dezumanizate. Trebuie să fie o viziune exagerată, pe care mi-am
format-o eu atunci la repezeală, căci, una peste alta, nu cred să fi stat
mai mult de două săptămâni «afară», adică nu închisă în diferitele
«Secrete» şi izolări.
Am hotărât să repet denunţul. Am făcut însă o greşeală: l-am scris în
prezenţa a două colege. Una din ele era «veterana» Mislei, de care am
vorbit mai devreme. Cealaltă, o fată tânără. O cunoşteam mai demult.
Una din ele m-a turnat. S-ar părea că «veterana» a fost văzută la
cabinetul dentar. Adevărul adevărat doar Dumnezeu drăguţul îl ştie şi îl
ţine pentru el… Totuşi, acest al doilea denunţ, venit din partea unor
persoane în care avusesem încredere, m-a transformat într-un animal
foarte bănuitor. Multă vreme după ce am ieşit din puşcărie am păstrat
obiceiul de-a spune că pe mine nu mă mai miră nimic, ba forţam nota:
«Dacă într-o zi cineva mi-ar da una în cap şi, întorcându-mă, aş vedea-o
pe mama, aş gândi doar: ia uite!» Când am plecat din România, nici
iubitul meu nu a ştiut că am intenţia să rămân – aşa am şi reuşit, de
altfel…
Hotărârea de a pleca din ţară am luat-o foarte greu, cu multe

ezitări, punând nenumărate lucruri în cumpănă. Mă temeam cel mai
tare de dorul de ţară. Pare cam romantic, cam patriotard, şi totuşi
acesta este adevărul. Când am făcut pasul, în loc de o boală lungă,
cronică, aşa cum îmi imaginasem, n-a fost decât un puseu foarte
violent de scurtă durată.
Am mai spus că mi-au trebuit cincisprezece ani ca să mă hotărăsc
să-mi părăsesc ţara. Când am ieşit prima oară din ţară, în 1965, cu
soţul meu, toată lumea se aştepta să rămân în Franţa. M-am întors şi
a fost scandal în familie. Mătuşa mea, sora tatei, care lucra pe
vremea aceea la ministerul de Externe (Quai d’Orsay), se zbătuse să
ne «ceară» pe amândoi – rar pleca un cuplu. Soţul meu a rămas, eu
nu eram pregătită. «Le faci jocul», mi s-a spus. «Atâta pagubă! Vreau
acasă.» Răsfăţ? Poate. În fond, era vorba de viaţa mea. Mă îngrozea
ideea că mă despart de prietenii din Bucureşti, de cei din Munţii
Apuseni şi de aiurea, de munţii pe care îi colindam în sus şi în jos, cu
55
cortul în spinare, de Piatra Craiului, de Retezat, de Munţii Rodnei şi

ai Lotrului, de turmele de oi, de ciobani şi de înţelepciunea cu care
mi se părea că sunt dăruiţi, de mare şi de deltă, de Maramureş, de
toate cele. În plus, se ivise pe neaşteptate o şansă de a fi publicată.
Nu voiam s-o pierd. Nu mă vedeam deloc publicând în Franţa,
fiindcă nu mă puteam închipui în altă limbă decât româna.
M-am întors şi am stat în cumpănă cincisprezece ani. Printr-o
minune, am putut publica. În ciuda cenzurii, niciuna dintre cărţi nu
mă face de ruşine. Cel mult pot să spun că le-aş fi dorit mai
strălucitoare ca stil. Mi se par oarecum încorsetate – probabil, de
autocenzură, de preocuparea de a face să treacă mesajele codificate.
Când am publicat Cerc de dragoste, am fost mândră că reuşise să
treacă nedezlegat numele unui personaj ciudat, neliniştitor, care
intra cu forţa în viaţa inginerei Daria: e vorba de Felicia Stănuleţ, ale
cărei iniţiale puteau fi citite, aşa cum le gândisem, «Forţele de
Securitate».
Cincisprezece ani mi-au fost de-ajuns ca să simt cum, încetul cu
încetul, se strânge laţul din ce în ce mai tare şi mai fără speranţă. La
întrebarea «de ce ai plecat din ţară?», care mi se punea destul de des
după ce venisem în Franţa, aşa cum li se punea, presupun, tuturor
exilaţilor, erau destule răspunsuri acceptabile de dat. Toate mi se
păreau însă palide, plate - un surogat de adevăr. Mă porneam atunci
pe lungi explicaţii, cu rezultate care mă întristau. Spuneam:
«Cenzura…» Replica nu se lăsa aşteptată: «Şi la noi…» –
«Libertatea…» – «Nici la noi…» încercam: «Ştiţi, minciuna…» Mă
opreau: «Parcă la noi nu!» Şi tot aşa. Cum să explici diferenţele mari
şi mici, dar esenţiale? Cu trecerea vremii, deosebirile au ieşit singure
la iveală şi nimeni nu mai pune acum faimoasa întrebare. La urma
urmei, ce e atât de greu de priceput? Când un jaguar îşi părăseşte
teritoriul, nu ne mirăm că pleacă: ştim că nu mai are încotro, că s-au
degradat condiţiile lui de viaţă şi că instinctul de supravieţuire îl
îndeamnă să pornească în căutarea unui alt teritoriu pe care să se
poată instala. Pe măsură ce veştile din Est au pătruns în media,
întrebarea mi s-a pus din ce în ce mai rar. Tot din pricina
mediatizării, epoca ceauşistă le apare occidentalilor ca pregnantă.
Există, de altfel, şi în România tendinţa de-a o considera ca un
fenomen de sine stătător, şi nu ca o etapă a unuia şi aceluiaşi
program totalitar.
56
Autodenunţul l-am formulat cam în aceiaşi termeni ca pe primul.

Arătam că sunt un element periculos şi că se impunea trimiterea mea la
«Secret». De câteva zile mi se umflase falca, mă durea rău o măsea. Am
cerut să mă duc la cabinetul dentar. Aflasem că denunţurile se depuneau
acolo. Dentista puşcăriaşă se uită la măsea şi-mi spune: «Trebuie
scoasă.» De anestezie, nici pomeneală! Mi-am zis că asta e, cum rabdă
alţii, o să rabd şi eu, şi pe urmă scap. Deschid gura, o deţinută mă apucă
de cap, dentista ia cleştele, se propteşte în scaun şi… când am sărit
odată, au zburat şi dentista, şi cleştele, şi deţinuta care mă ţinea. Am
plecat cu măseaua la locul ei, în alveolă, nu însă înainte de-a fi lăsat
denunţul pe birou. A doua zi, falca mi se dezumflase… Asta nu m-a
împiedicat să-mi pierd o grămadă de dinţi, unul după altul, la ieşirea din
puşcărie… M-am întors deci în dormitor. De data asta, reacţia
locotenentului Georgescu nu a întârziat. M-a convocat. Mi-a spus că a
primit denunţul şi ştie cine l-a făcut. În consecinţă, deşi el se gândise să-
mi dea o şansă de reeducare prin muncă, n-are încotro şi trebuie să mă
trimită din nou la «Secret». Am făcut eforturi să-mi ascund bucuria. M-a
întrebat în care din «Secrete» aş vrea să mă duc. Am mirosit capcana. Eu
aş fi vrut să mă întorc în «Secretul» din care plecasem – aveam prietene,
mă obişnuisem cu deţinutele de acolo. Ştiam precis că Georgescu va face
inversul a ceea ce îmi doream. Crezându-mă foarte subtilă, i-am spus că
vreau la «Secretul legionarelor». Cu inima cât un purice. Legionarele
aflaseră de toate trăsnăile mele, le luau, poate, drept fanatism, şi mi se
transmisese că m-ar vrea drept tovarăşă. Dorinţa mea de independenţă
îmi dicta o respingere instinctivă a oricărei încercări de recuperare. Nu
voiam deloc să merg la ele (poate şi din cauza Lilei, cu care nu prea mă
înţelesesem la Târgşor). Prost nu era locotenentul Georgescu. «Îţi dau
eu un „Secret” de n-ai să poţi să-l duci!» Era foarte mulţumit de el, avea
şi de ce. Aveam nişte relaţii stranii cu omul ăsta. Îl iritam cu provocările
mele, se uita la mine ca la un animal de pe altă planetă. Îmi amintesc că
i-am spus odată: «Voi toţi, gardieni şi securişti, dansaţi în jurul unei
gropi în care o să cădeţi curând, şi ce-o să mai râdem noi, deţinuţii.» N-
am prea avut parte să râdem… nici măcar după evenimentele din
decembrie…
«Cantacuzino, ia-ţi boarfele…» Însoţită de gardiancă, am urcat din nou
scările spre «Secrete». Am trecut prin faţa camerei legionarelor – li se
auzea murmurul vocilor – am tuşit ca să dau şi eu un semn de viaţă
cuiva. Gardianca a deschis uşa şi am intrat într-un vestibul întunecos. A
doua uşă… şi m-am pomenit în «Secretul Mare». Am văzut câteva femei
57
cocoţate pe paturi (suprapuse pe două niveluri), care se holbau la mine.

S-au holbat şi mai tare când au aflat că aveam o condamnare
administrativă de doar patru ani. Aşa ceva nu se mai pomenise la
«Secretul Mare». S-au făcut prezentările. Astfel am cunoscut-o pe Maria
Antonescu. Nu ştiu şi nici nu mă interesează cum a fost Maria Antonescu
pe vremea când soţul ei avea puterea. E posibil să fi suferit de acea
megalomanie ce pare să-i însoţească pe absolut toţi cei ce deţin un
anumit grad de putere. Se spune că era arogantă, că una, că alta… Asta
este treaba cercetătorilor, a istoricilor. Eu nu pot vorbi decât despre
Maria Antonescu aşa cum am cunoscut-o la Mislea. O femeie în vârstă,
reţinută, care se încadra cu mult calm vieţii comunitare a celulei. Venea
din Rusia, unde fusese închisă ani de zile. Era tuberculoasă şi avea drept
la un supliment de raţie (1/2 l de lapte îndoit cu apă şi 50 g de
marmeladă), pe care uneori îl împărţea cu noi. Le-am mai cunoscut pe
surorile Samueli – erau condamnate la 15 ani, sub acuzaţia de spionaj.
Erau deştepte, cultivate şi ne dădeau lecţii de engleză. O figură
impozantă era maica unguroaică sau săsoaică - nu mai ţin minte - care
nu vorbea bine româneşte şi ne ţinea cursuri de germană.
Felul în care am trăit în această celulă nu poate fi comparat cu ce am
mai trăit pe aiurea. Se simţea la toate aceste femei o disciplină interioară
care le făcea să fie diferite de celelalte deţinute. Detenţia căpăta o altă
dimensiune. Urâtul, grotescul, vulgaritatea erau conturnate. Mi se părea
că mă aflu într-un teritoriu apărat. Programul era organizat riguros:
dimineaţa, lecţiile (germană, engleză, istorie), micile treburi
gospodăreşti, gimnastică – nimeni nu râdea de eventualele mişcări
ridicole; după-amiaza, povesteam pe rând filme, cărţi. Sau inventam
poveşti brodate pe teme date. Anecdotele autobiografice erau mai rare
şi nu-şi găseau locul decât dacă aveau un real interes. Depanarea
plângăcioasă a amintirilor era exclusă. Extraordinar exerciţiu! Lecţie de
morală şi ţinută! Exista un respect pentru suferinţa celuilalt. Nimeni nu
punea întrebări inutile, nu te scormonea. Spuneai ce voiai să spui. M-am
simţit foarte bine cu ele (eram, desigur, cea mai tânără) şi cred că şi ele
s-au simţit bine cu mine. Erau de mult împreună – venirea mea a pus
puţin piper în viaţa celulei. Eram încă destul de zburdalnică şi veselă…
O am în ochi pe contesa – al cărei nume, destul de cunoscut, de altfel,
îmi scapă – înaltă, cu părul alb şi faţa fină, cu pomeţii foarte roşii… şi ea
tuberculoasă. Dormea într-un pat de jos, deşi cele vechi preferau să urce
la etaj – era mai plăcut, căci puteai sta aşezat. Dar sus nu avea destul aer
pentru plămînii ei bolnavi. O doamnă Petrescu şi o doamnă Venzel
58
aveau cele mai mari condamnări, respectiv «pe viaţă» şi 25 de ani. Una
din ele era nevasta unui aviator care participase la o încercare de
revoltă împotriva ocupării aeroportului Băneasa de către ruşi… Fusese
condamnat la moarte – soţia lui nu ştia dacă fusese sau nu executat.
Doamna Venzel a jucat indirect un rol în viaţa mea de după eliberare.
Înainte de a pleca de la «Secretul Mare», mi s-au dat adrese. Credeau că
mă voi elibera şi, oricum, urma să ies mult înaintea lor. Aveam să mai
stau un an. Printr-un ciudat joc al memoriei, din toate adresele am
reţinut-o doar pe a doamnei Venzel. M-am dus să duc veste fiului. Nu
ştia nimic de ea de ani de zile… Şi aşa l-am cunoscut pe primul meu
iubit. Ne-am despărţit după vreun an şi nu mai ştiu nimic de mama lui…
Toate aceste femei erau adevărate deţinute politice. Fiecare din ele
luptase într-un fel sau altul împotriva instaurării comunismului. Revin la
ideea că puşcăria nu poate transforma fundamental pe cineva. Tortura,
da, poate. Tortura poate transforma pe oricine într-o fiară sau într-o
zdreanţă. Mai târziu sau mai devreme, în funcţie de rezistenţa fizică sau
de cea morală. Şi nu sunt întotdeauna amândouă la acelaşi nivel. Cineva
poate avea o bună rezistenţă morală şi o slabă rezistenţă fizică la durere.
M-aş înscrie mai degrabă în această categorie. Oricât de neînţeles ar
părea, unii pot avea rezistenţă fizică la durere, dar vor ceda moral: la
umilinţă, la flatare, la promisiuni mincinoase. «Secretul Mare» nu ieşea
niciodată din celulă în timpul zilei. Plimbarea avea loc noaptea într-una
din curţile interioare. Ne învârteam în cerc. Unele deţinute erau de ani
de zile la «Secret». De ani de zile se învârteau noaptea în cerc, fără să
vorbească. Riscând să mă repet, amintesc din nou că nu aveam dreptul
la cărţi sau ziare. O fac atât pentru comuniştii care s-au plâns de regimul
de detenţie dinainte de ’44, (deşi şi-au făcut educaţia politică în puşcărie
cu ziare şi reviste), cât şi pentru tânăra generaţie, care ar putea fi
tentată să creadă, văzând filmele occidentale, că puşcăriile de pe vremea
lui Dej ar fi semănat cu cele din filme (ziare, cărţi, TV, radio, cărţi de joc
etc). Singurele informaţii ce ne parveneau alergau din gură în gură. La
«Secretul Mare» însă nu filtra nimic, căci nu aveam niciun contact. Doar
când venea câte o nouă deţinută. Deseori însă, şi deţinuta cea nouă era
purtătoarea unor informaţii eronate. De pildă, odată, o fată ne-a spus că
ruşii se retrag din ţară…
Înjurăturile nu lipseau nici la Mislea. Nici chiar la «Secretul Mare». De
la o înjurătură mi s-a ales de am ajuns la carceră. Ca peste tot, şi la
«Secretul Mare» se făcea numărul dimineaţa şi seara. Nu eram decât
vreo 15-20. Stăteam drepţi şi, când venea locotenentul Georgescu,
59
strigam: «Bună dimineaţa (sau bună seara), domnule ofiţer!» într-o

seară, doamna Antonescu a întârziat să se dea jos din pat. Era foarte
slăbită, o bătea vântul. Când a intrat Georgescu, ea încă nu-şi luase
poziţia de drepţi. A înjurat-o, i-a suspendat plimbarea de seară, a mai
înjurat-o o dată şi a făcut-o «cap de scroafă». Nu ştiu ce m-a apucat, nu-
mi pot explica nici mie însămi, cu atât mai puţin altuia. Stând drepţi în
front, am spus: «Cum vă permiteţi să spuneţi asta unei femei bătrâne?!»
S-a uitat la mine stupefiat, a făcut stânga împrejur şi a ieşit val-vârtej. Şi
colegele mele erau stupefiate. Cred că şi eu. S-a lăsat o tăcere grea în
celulă. Ştiam toate că se va întâmpla ceva rău. Fiind condamnate la
pedepse grele, de lungă durată, deţinutele de la «Secretul Mare»
mergeau la un regim de supravieţuire, cu motorul la ralanti. Nu vreau să
fiu înţeleasă greşit. Asta nu scade cu nimic din consensul lor întru
demnitate, rar întâlnit în puşcării. Însă ele evitau orice fel de provocări
inutile. Aceasta se numeşte «înţelepciune». Retrospectiv, mă întreb dacă
stilul meu nu putea să le şi agaseze. Ele îşi riscaseră viaţa, nu ştiau dacă
vor mai ieşi vii de la Mislea. Fanfaronadele mele erau absolut gratuite.
Astăzi, şi eu le spun altora că eroismul gratuit nu e de practicat.
Generează situaţii de pericol extrem şi absolut ineficace. Este mai
important să lupţi în continuare cu discreţie decât să ai plăcerea unei
replici obraznice sau să spui un adevăr pe care nu vei mai avea niciodată
ocazia să-l spui decât pe lumea cealaltă. Şi totuşi, câteodată…
După vreun sfert de oră de aşteptare tensionată, a venit gardianca:
«Cantacuzino, ia-ti boarfele şi mişcă!» Despărţirea a fost rapidă – în
general, nu-ţi lăsau timp să-ţi iei rămas bun, printre altele, pentru a evita
transmiterea de adrese… Îmi amintesc de o gardiancă de la Jilava care,
enervată de o despărţire prelungită, a ţipat la noi: «Ce vă tot pupaţi
atâta, scârnăviilor?» Încercând s-o îmbuneze, una din deţinute îi spune:
«Am dormit atâta vreme pe aceeaşi saltea, domnişoară…» Gardianca se
proţăpeşte în faţa ei: «Ia te uită, oi fi având tu mai mult suflet ca mine!
Cu câţi n-am dormit eu pe o saltea şi nu m-am mai pupat la plecare!»…
Domnea tăcerea în celulă în timp ce îmi strângeam boarfele. Tăcere şi
când m-am întors din uşă, să le mai privesc o dată. A fost un mare
omagiu pe care mi l-au făcut. Nu ne-am mai văzut niciodată. O parte s-au
liberat, câteva au murit… Unele, după liberare, au fost trimise în
domiciliu obligatoriu. Nu ştiu câte din ele şi-au făcut pedeapsa
completă… Atât de diverse, urmând o logică de neînţeles, au fost
drumurile miilor de deţinuţi şi deţinute. Unii au avut norocul unor
revizuiri de procese sau eliberări neaşteptate, în funcţie de conjunctura
60
politică sau ajutaţi din străinătate de rude influente (cazul meu). Alţii au
căzut în trapa uitării. Exista o enormă arhivă cu toate aceste dosare.
Fiecare deţinut avea dosar, adică dosare, groase şi îndesate. Şi deţinuţi
au fost două milioane, a zecea parte din populaţie! Or fi ars toate pentru
ştergerea urmelor?…
Când îmi puneam aceste întrebări naive, n-aveam cum bănui că

avea să urmeze dansul grotesc al adevăratelor, falselor,
adevăratelor-false şi falselor-adevărate dosare. Ca un dans şamanic
pornit lent, apoi accelerat, sfârşind într-un iureş cu efect de drog
atât asupra celor care îl practică, cât şi asupra spectatorilor.
Marc Dugain, în cartea lui Une Execution ordinaire (Gallimard,
Paris, 2007), pune în gura unui personaj care încearcă să afle
adevărul despre moartea fiului său, marinar pe submarinul Kursk,
care a explodat în Marea Barents, aceste vorbe tulburătoare: «Vă
interesează oare adevărul? Nu stă în fapte, ele nu sunt decât partea
vizibilă; nu stă nici măcar în raporturile de forţă pe care ni le
impune o minoritate, ci stă în înţelegerea cauzelor care ne fac să
acceptăm aceste raporturi.»
În timp ce coboram scările prost luminate, Lizica îşi zornăi purcoiul

de chei: «Cantacuzino, de data asta ai făcut-o lată!» Am ieşit afară. Era
frig. Nu mai ştiu ce lună, dar pe jos era zăpadă îngheţată. Am traversat
prima curte, am ieşit într-a doua şi am înţeles că luam direcţia spre
carceră. Se afla aproximativ vis avis de infirmerie. Carcera, la Mislea, se
compunea dintr-un corp de clădire scund, cu un singur etaj, în care vreo
zece celule se înşirau pe un culoar. Când mi-am început pedeapsa de
carceră, încă nu fusese ridicat gardul despărţitor, aşa că nu era izolată
de restul curţii. Cineva se văita într-o celulă. Culoarul era cufundat într-o
penumbră sinistră… Zdrang-zdrang, uşa s-a închis în urma mea. Celula
avea vreo 2 m lungime şi cam 1,50 lăţime. Pe jos era aruncată o saltea de
paie murdară. În colţ, tineta. Lumina, atâta câtă era pe culoar, intra în
celulă prin ferestruica cu gratii de deasupra uşii. Frig. Am încercat să
vorbesc cu cea pe care o auzisem văitându-se. Culoarul avea însă un
ecou puternic. N-am schimbat decât câteva vorbe. Îi era frică să nu ne
audă cineva. Era de cinci zile acolo, urma să iasă a doua zi şi nu voia să
rişte o prelungire a pedepsei. Mi-am petrecut noaptea mai dormind, mai
clănţănind. Eram îmbrăcată într-o fustă, o bluză, un pulover şi o vestă. În
picioare aveam ciorapi groşi şi bocanci.
61
A doua zi dimineaţă a venit locotenentul Georgescu, m-a anunţat că

sunt pedepsită cu trei luni de carceră şi a pus-o pe gardiancă să scoată
salteaua din celulă. Se îngroşa gluma! A trebuit să mă organizez. Pe
ciment direct nu puteam dormi - era prea frig. Am dormit aşezată pe
tinetă. Mă trezeam des şi făceam exerciţii ca să mă încălzesc. Ziua
«umblam» prin celulă, cântam până răguşeam şi scriam poezii pe perete.
Făcusem rost mai demult de o mină de creion pe care o rupsesem în
bucăţele şi o vârâsem în tivul şi în cusăturile fustei de la zeghe. Am scris
şi «Jos comuniştii». Mi-au făcut mai multe percheziţii la piele, au găsit
două bucăţele de mină (pe cele din tiv), dar nu şi pe celelalte. S-au lăsat
păgubaşi, aşa că am înnegrit pereţii până am terminat mina. Nu mai ştiu
ce prostii oi mai fi scris. Ba da, am scris şi două poezii (execrabile) în
care îmi băteam joc de Georgescu şi de un alt locotenent supranumit
«Raţa». Mare tembelism! Au venit să citească şi s-au distrat. Erau foarte
onoraţi: o fraieră scrisese poezii, despre ei… Una din gardience mi-a
spus: «Tu de aici nu mai ieşi decât cu picioarele înainte.» Raţia de
mâncare era, fireşte, la jumătate. Dar era mai mare decât la Ghencea…
Apa îngheţa în gamelă. Mi s-au umflat picioarele de nu mai încăpeau în
bocanci. O gardiancă mai cumsecade s-a îndurat şi mi-a adus galenţii.
Galenţii de lemn erau încălţările de bază în puşcărie. Clămpănitul lor
răsuna pe toate culoarele. Într-o noapte, locotenentul Georgescu a venit
în inspecţie şi m-a surprins dormind aşezată pe tinetă. Mi-au luat tineta
şi au înlocuit-o cu o cutie de conserve cu marginea tăiată zimţat. Am
sfârşit prin a dormi aşezată pe jos, cu galenţii sub fund. Îmi îngheţau
picioarele… Gardianca mai cumsecade se întrista sincer: «Ce-ai făcut,
fato?» Mărşăluiam de zor: doi paşi în sus, doi paşi în jos. Aveam
sentimentul că nu o să mai ies în veci din carceră. Am avut pentru prima
oară gândul că voi muri în puşcărie. Foame, frig, intense amândouă. Şi,
în acelaşi timp, acea detaşare care, în mod inexplicabil, vine în ajutorul
deţinutului. Îl face însă foarte vulnerabil… Am ţinut întotdeauna – şi ţin
– imens la viaţă. Uram moartea şi nu aveam intenţia să mă las moale.
Totul mi se părea pierdut, nu aveam spaime sau regrete. Vreo două
săptămâni nu m-am spălat deloc, pielea mi se descuama…
Teoretic, regulamentul cerea ca deţinutul să aibă un minimum de o
oră de plimbare pe zi. Până la urmă (şi iată din nou întrebarea: ce îi
făcea să respecte uneori o «legalitate» şi aşa nerespectată faţă de
condiţia umană?), într-o zi, aud că se bat cuie undeva pe afară.
Locotenentul Georgescu găsise soluţia să împace capra şi varza: dăduse
ordin să se ridice un gard în faţa uşii prin care se ieşea din clădirea
62
carcerei. Îmi punea astfel la dispoziţie o curticică… Oare nimeni până

atunci nu se procopsise cu o pedeapsă de carceră pe termen atât de
lung? Sau altă ipoteză: locotenentul Georgescu a preferat să-şi acopere
spatele şi să rămână în «legalitate», date fiind comisiile care continuau
să lucreze la trierea dosarelor? Oricum, curticica asta m-a salvat. Mă
scoteau o oră la aer şi îmi aduceau un hârdău cu apă ca să mă spăl. Simt
pe piele, acum când vorbesc, bucuria primului spălat. Apa era gheaţă.
Soarele dezmorţea gerul… Am hotărât că sunt nemuritoare… Nu i-am
împărtăşit această nouă convingere lui Georgescu! Venea deseori,
noaptea, să mă înjure. Îmi spunea că o să-mi îngroape oasele de n-o să le
găsească nimeni. Îmi vorbea de tinereţea mea pierdută – asta o auzisem
şi la anchetă, şi aveam s-o mai aud, de care îmi băteam joc. «Nu ţi-ar
plăcea să te plimbi prin Bucureşti? Sau să mănânci pâine caldă? Mai bine
o friptură…» şi tot aşa… începuse să-mi fie frică de el. Şi frica asta era
mai sănătoasă decât detaşarea…
Cum arăta timpul interior? Ce făceai? Ce gândeai?

Cum treceai de la un minut la altul, care acolo însemna
o oră, un an…
Mi-e foarte greu să-ţi răspund, pentru că am impresia că aş face

speculaţii post-festum. Cel mai cinstit răspuns e: nu ştiu. Oricare altul ar
fi pretenţios şi inexact. Cuvântul care îmi vine în minte în timp ce mă
bâlbâi este «organizare». Şi nu-i un cuvânt prea simpatic. E vorba mai
ales de «organizare» interioară. Cealaltă vine apoi de la sine. Bineînţeles
că nu aveam ceas. Singura noţiune a timpului mi-o dădea lumina zilei
care pătrundea în culoar şi, din culoar, în celulă. Atâta timp umbli, atâta
timp scrii poezii (proaste, am mai spus), atâta timp îţi memorezi
versurile, atâta timp aştepţi jumătatea aia nenorocită de raţie, atâta
timp te lupţi împotriva somnului, apoi te hotărăşti să dormi, atâta timp
gimnastică şi atâta frecatul picioarelor umflate. Atâta timp îţi laşi gândul
să umble creanga…
Pe când mă aflam în primul subsol din Rahovei, mi se întâmplase să
am… viziuni. Îmi apăreau pe perete, ca un fel de diapozitive foarte clare,
colorate, scene din natură, peisaje. (Un deţinut ungur, care şi-a scris
amintirile din puşcărie, aminteşte de acelaşi fenomen, la el mult mai
acut - vedea scene istorice, de pildă -, care se datora, probabil, unor
droguri.) În carcera de la Mislea, scenele care îmi apăreau (cai în
libertate, acoperişuri de case etc.) aveau contururi mult mai difuze,
63
culorile erau pastelate, şi nu le vedeam proiectate pe perete, ca pe cele

din Rahovei, ci doar în mintea mea. Aveam în cap un «ecran
panoramic»…
Au trecut două luni. Într-o zi, cam la ora când mi se dădea drumul la
spălat, a venit gardianca şi m-a scos în curtea mare. Era mai puţin frig şi
soarele mă orbea. Înaintea mea erau vreo trei militari. Am remarcat
imediat numărul impresionant de stele şi trese de pe epoleţi şi m-am
zăpăcit. Cunoşteam bine gradele, dar nu atât de sus. A urmat întrebarea
obişnuită: «Pentru ce ai fost condamnată?» Apoi «de când sunt la
carceră» etc. Erau destul de caraghioşi cum se proţăpeau în faţa mea cu
burţile şi stelele lor de supragradati. Ultima întrebare o ţin bine minte:
«Dacă te liberezi, mai faci?» Răspuns: «Sper să nu mai fie nevoie.» După
cum se vede, devenisem ceva mai rezonabilă. Sensul răspunsului era
însă clar şi pentru mine, şi pentru ei. Speram o schimbare de regim, în
care caz activitatea «contrarevoluţionară» (aşa eram încadrată în
articolul două sute şi ceva…) nu-şi mai avea rostul. Şi… înapoi la carceră.
Abia după liberare am aflat de ce veniseră cei trei să mă viziteze.
Comisia pentru revizuirea dosarelor ajunsese la Mislea şi îşi începea
lucrările. Prim-ministru era pe atunci Petru Groza. El ţinea foarte mult
să-l readucă în ţară pe bunicul meu, George Enescu, fugit în străinătate
(din fericire pentru el!). Era o chestiune de prestigiu internaţional.
George Enescu a refuzat să vină atâta timp cât nepoata lui se afla în
închisoare.
Am vorbit şi am scris des în ultimii ani despre «epopeea»

recuperării post-mortem a bunicului meu, George Enescu. O voi face
încă o dată aici, în speranţa că voi reuşi să-i lămuresc pe oamenii
care au o curiozitate de bună-credinţă, dar şi pe cei care se ostenesc
să se întrebe, prin articole sforăitoare sau prin scrisori tot atât de
sforăitoare adresate mie direct, de ce mă împotrivesc deocamdată
aducerii în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale bunicilor mei şi ale
tatălui meu, Bâzu Canta-cuzino.
Ţin să precizez mai întâi că, deşi nu sunt vreo credincioasă
habotnică, deplasarea morţilor de colo-colo pe temeiuri politico-
naţionaliste, economico-turistice sau de împăunare a unuia sau a
altuia mi se pare o blasfemie. Cu atât mai stranie îmi pare obsesia
care a pus stăpânire pe credincioşii, ba chiar bigoţii – dacă ar fi să ne
luăm după manifestările ostentative - din generaţia spontanee ivită
în rândul fostei nomenclaturi. Există, desigur, situaţii în care
64
deplasarea osemintelor s-ar dovedi necesară, din respect pentru

morţi, dacă aceştia au fost, de pildă, îngropaţi în pripă cine ştie unde,
cine ştie cum. În cazul de faţă însă nu e vorba de aşa ceva. George
Enescu şi soţia sa odihnesc într-un cavou demn, simplu, în marele,
cunoscutul şi frumosul cimitir Père Lachaise din Paris, şi nu într-un
«colţ izolat», cum s-a spus pentru a manipula opinia publică, ci
alături de mormântul compozitorului Georges Bizet.
Începuturile poveştii se află, de fapt, în 1946, când George Enescu
şi soţia lui pleacă din ţară, nu de plăcere - detaliu omis sistematic -,
ci pentru că se pornea represiunea comunistă. Iar debutul campaniei
de recuperare se situează prin anii 1953-1954, când Petru Groza îl
tot invită pe George Enescu să se întoarcă pentru a primi onorurile
noilor guvernanţi - în acei ani, aşa cum reiese şi din carte, mă aflam
în detenţie. «Pinx», cum îi spuneau apropiaţii, refuză să se întoarcă
atâta timp cât nu voi fi eliberată. Conştient de cele ce se întâmplau în
ţară, nu se va întoarce nici după eliberarea mea. Trebuie să adaug
aici că nu s-ar fi întors fără Maruca, or ea avea doi copii fugiţi în
străinătate, consideraţi «trădători de ţară» (tata, interzis de zbor
după instaurarea comunismului, fugise cu primul avion pe care
obţinuse dreptul de a-l pilota, prin intermediul Anei Pauker – o
relaţie rămasă misterioasă pentru mine). Sănătatea lui George
Enescu se degradează, iar în 1955 maestrul ne părăseşte. Acum
începe delirul recuperării, prelungit tenace până azi.
Mătuşa mea Alice Lupoaie-Cantacuzino, care se afla în Franţa, este
contactată din primii ani de nenumărate ori, cerindu-i-se insistent
acordul pentru aducerea în ţară a osemintelor. Maruca mai trăia pe
atunci. Cred că s-au dus tratative nesatisfăcătoare. Apoi, într-o
noapte, a avut loc încercarea rocambolescă de «kidnappare» a
rămăşiţelor lui George Enescu. Scandal mare, mătuşa mea s-a
înfuriat şi a refuzat categoric deshumarea.
După moartea Marucăi, în 1968, am fost convocată într-un birou
din Casa Scânteii. Convorbirea a luat repede aspectul unei anchete,
cu un vocabular şi o presiune care semănau uimitor cu sistemele
Securităţii: mi s-a cerut ritos, cu ameninţări presărate ici-colo, să
intervin pe lângă Alice pentru repatriere. La acea vreme eram încă
pătrunsă de elan patriotic şi, în plus, mi se tot punea sub ochi
celebra «Ultimă dorinţă» din 1946, în care George Enescu cerea să
fie îngropat la Tescani, aşa că înclinam pentru aducerea lui în ţară.
Ştiind cum s-au desfăşurat lucrurile de atunci şi până acum, dacă aş
65
fi acceptat, cred că bunicul meu s-ar fi răsucit în mormânt. Din

fericire, Alice era cea care deţinea cheia acordului şi ea rămânea
fermă în refuzul ei. Pusese, de altfel, o condiţie, şi anume aducerea în
ţară şi a rămăşiţelor tatii, decedat în Spania şi îngropat la Madrid. Nu
ştiu ce negocieri a dus ea cu statul român, dar nu s-a avansat cu
nimic.
După călătoria pe care am făcut-o în Franţa în 1971 (în principiu,
ar fi trebuit să pot ajunge la timp pentru înmor-mântarea Marucăi…
doar că trecuseră trei ani!), m-am întors în ţară cam odată cu Tezele
din iulie – am fost mulţi cei cărora li s-a strâns inima atunci. Sub
apăsarea «tezelor», am început să văd altfel lucrurile. Mătuşa mea a
murit, iar atunci când, înainte de plecarea definitivă, în 1980, am
fost din nou convocată pe aceeaşi temă, nu mi-a fost greu să spun,
senină, că mă voi sfătui cu restul familiei, apoi mă voi grăbi să dau de
veste Ambasadei Române de la Paris. M-am «grăbit», desigur, să evit
cu grijă Ambasada, precum şi Restaurantul Doina, din capul străzii,
care părea să fie o anexă a Internelor.
O vreme am avut linişte. După doi ani petrecuţi în Paris, m-am
instalat în Picardia, unde, după multe intervenţii, am reuşit s-o aduc
din România şi pe mama. Liniştea a ţinut până în ziua în care am
primit vizita unui bun prieten al mamei, ce se dovedise om de
nădejde de multe ori şi ne era foarte drag. După bucuria revederii,
nu mică ne-a fost mirarea când ne-a mărturisit că era împuternicit
de ministerul Culturii să negocieze eventuala întoarcere în ţară a
rămăşiţelor lui George Enescu. Era împuternicit şi să-mi propună
drept recompensă aducerea în Franţa, cu transportul pe tren plătit,
a celor câteva mobile de valoare rămase în urma mea şi aflate în
custodie la o prietenă. Nu mi-a fost greu să refuz. Las deoparte
detaliile diverselor variante ale propunerii şi subtilitatea
insistenţelor. (Detaliu anecdotic: câţiva ani mai târziu, prietena
suspomenită a vândut mobilele respective fără acordul meu. Acest
«furt» a avut meritul de a scoate din istoria mea personală
deopotrivă mobilele şi pe fosta prietenă.)
În 1991, când preşedintele Mitterrand a vizitat România, am aflat
că acesta ar fi promis guvernului român să sosească la Bucureşti cu
multdoritele rămăşiţe. Aparent, consilierii săi neglijaseră să se
informeze despre moştenitori – un banal decalaj al puterii faţă de
realitate. Am făcut, fireşte, cele necesare şi totul s-a oprit.
A fost din nou pace până în 1997. Am fost atunci din nou
66
contactată, prin intermediul Cabinetului de avocaţi Ceccaldi din

Paris. Aceştia mi-au trimis o scrisoare în numele guvernului român,
cerându-mi să iau notă de instaurarea democraţiei în România şi să
accept în sfârşit întoarcerea rămăşiţelor marelui compozitor în ţara
sa de origine. Şi din nou am avut un moment de slăbiciune. M-am
întrebat «la urma urmei, de ce nu?» şi-apoi credeam că «Ultima
dorinţă» din 1946 era valabilă. Am acceptat să iau legătura cu un
trimis neoficial al guvernului, domnul Kogălniceanu, pe care îl
cunoscusem în urmă cu treizeci de ani şi care îmi telefonase din
senin ca să mă întrebe ce mai fac. Am stat de vorbă cu el, apoi
domnul Caramitru a venit în Picardia, împreună cu domnul
Kogălniceanu şi cu ambasadorul României de atunci. Maşină neagră,
lume bună – moment de senzaţie pentru satul picard în care
locuiesc. În mai 1998 s-a întocmit un protocol de acord având o dată
limită de valabilitate. Am pus următoarele condiţii: 1. Aducerea în
ţară a Marucăi Cantacuzino odată cu Enescu (în primele versiuni se
cerea doar repatrierea osemintelor lui George Enescu, căsătoria lui
cu o aristocrată nefiind, probabil, bine văzută. Ecouri ale acestei
atitudini se regăsesc mai târziu sub pana greoaie a celor care i-au tot
schiţat cu dezinvoltură portrete caricaturale Marucăi, personaj nu
tocmai simpatic, dar interesant pentru epocă); 2. Aducerea în ţară a
tatei şi înhumarea sa în cavoul familiei; 3. Recunoaşterea statutului
meu de moştenitoare în ceea ce priveşte drepturile de autor de pe
urma bunicului meu (drepturi niciodată plătite de România - or,
dacă era necesar acordul meu pentru repatrierea lui George Enescu
în calitate de unică moştenitoare, această calitate ar fi trebuit să
funcţioneze în toate privinţele). Am cerut, de asemenea, discreţie în
ceremonii, deşi ştiam că nu se poate obţine. S-a discutat îndelung şi
despre locul de reînhumare. Tescaniul – locul dorit de compozitor –
nu convenea din motive de infrastructură, fiind chipurile prea
excentric. Cumpătul, propus de intermediar, prefigura un scop
turistic. Până la urmă a fost ales cimitirul Bellu, oarecum
echivalentul lui Père Lachaise. Părţile şi-au dat acordul la acest
protocol. Eu l-am semnat, urmând ca până la data limită să-l
semneze şi un reprezentant al guvernului român. Doar că dinspre
guvern a început un vals al ezitărilor şi tergiversărilor, care s-a
prelungit până când a trecut termenul final şi protocolul de acord a
devenit caduc. Am fost scutită astfel de a face o greşeală pe care aş fi
regretat-o toată viaţa, pentru că între timp am luat cunoştinţă de
67
ultimul testament al lui George Enescu, datat iunie 1952, care le

anulează pe toate celelalte.
La câţiva ani distanţă s-a mai făcut o încercare, de data aceasta
prin învăluire şi apel la sentiment. Pentru mine însă, vremea
îndoielilor trecuse. La 24 octombrie 2004, domnul Ioan Holender,
director al Operei din Viena, mi-a scris cerându-mi o întâlnire
pentru a discuta, în prezența doamnei Ioana Radu Georgescu, pe
care nu o cunosc, despre imperioasa necesitate de a-l repatria pe
maestru. Mă asigura cu toată convingerea că guvernul român,
«independent de cine va câştiga alegerile viitoare, va face tot
posibilul pentru a ridica un memorial corespunzător pentru acest fiu
celebru al ţării». După primirea răspunsului meu, domnul Holender
a părut a fi renunţat la proiect.
«Dosarul» cuprinde şi destule alte mici întâmplări: numele
României e scrijelit pe lespedea mormântului de la Père Lachaise,
apoi şters prin truda celor care se ocupă de întreţinerea cimitirului;
unul dintre preoţii Bisericii ortodoxe române din Paris propune
insistent să amelioreze estetica mormântului (!) cu o cruce de lemn
înaltă de 2 m, ce ar urma să fie înfiptă la căpătâiul lespedei (o
asemenea podoabă cu iz naţionalist de prost gust nu şi-a putut găsi
loc în cimitirul Père Lachaise, clasat monument naţional şi supus
unor reguli foarte stricte); periodic apar în presă articolaşe
veninoase, opera unor jurnalişti poate bine intenţionaţi dar lipsiţi de
minima informaţie utilă etc.
Îmi pare evidentă contradicţia între această «epopee» alimentată
de aparenta fervoare în a păstra vie memoria lui George Enescu şi
situaţia reală a muzeului ce-i poartă numele, precum şi a celorlalte
două donaţii, conacul de la Tescani şi Vila Luminiş de la Sinaia. Au
apărut numeroase articole serioase şi bine documentate despre
regruparea acestor trei donaţii sub o unică umbrelă pentru
satisfacerea unor interese personale şi de grup, cât şi despre grava,
completa nerespectare a clauzelor actului de donaţie. Mă voi limita
la a aminti aici faptul că Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei a
fost donat în 1967 de bunica mea, Maria Cantacuzino, ministerului
Culturii pentru constituirea unui Muzeu «George Enescu». La ora la
care închei acest rezumat al penibilului serial îmbibat de ipocrizie şi
încununat de afacerisme, e pură fantezie să mai vorbim de
«memoria lui George Enescu»: situaţia palatului, subînchiriat unor
terţi care nu au legătură cu cultura – inacceptabilă încălcare a
68
actului de donaţie - este dezastruoasă, ca şi aceea a Tescaniului, pe

cale de a fi transformat într-o anexă – o altă încălcare fără scrupule a
actului de donaţie în care se stipulează limpede că proprietatea este
donată pentru a deveni «un înalt aşezământ cultural».
Regretabil e faptul – i-am scris şi preşedintelui Băsescu - că se
distruge în capitalismul postcomunist ceea ce nu a distrus
comunismul. Ce ar trebui oare să se întâmple pentru ca un cor
puternic să-şi ridice vocea întru apărarea patrimoniului pe care
Maruca Cantacuzino şi George Enescu l-au lăsat moştenire nu mie, ci
întregii naţiuni?
Petru Groza a luat afacerea în mână şi, în cadrul comisiei de revizuire,

a atras atenţia asupra cazului meu. (Tot mai târziu, de la el am aflat că i
s-a făcut un raport despre spectaculoasa întâlnire dintre zuza de la
carceră şi cei trei emisari galonaţi.) Am mai stat vreo zece zile bune la
carceră. Simţeam că se mişcă ceva. Mi s-a adus înapoi salteaua,
Georgescu nu mai venea noaptea să mă sâcâie, porţia de mâncare s-a
mărit…
Într-o zi m-au dus într-un birou, la poartă. În poartă erau «o cucoană
grasă» – directoarea, Georgescu şi nu mai ştiu cine. Mi-au ţinut o lecţie
de bună creştere: «de ce nu vreau eu să mă reeduc, fată tânără…, numele
ăsta de rahat pe care îl porţi te duce la moarte dacă nu-ţi bagi minţile în
cap şi nu te dai pe brazdă». Mi-au mai spus «ce rost avea să nu văd
realitatea, tata s-a cărat în străinătate, m-a părăsit şi m-a lăsat să plătesc
oalele sparte»… Totul agrementat cu obişnuitele grosolănii şi înjurături.
Cel mai teribil e că, în parte, aveau dreptate… Nu aş putea spune că
aveam o mare afecţiune pentru tata în momentul acela – el era afară şi
eu eram la zdup… Iar numele pe care îl purtam a atârnat mult în
detenţia mea. Cum ajungeam într-un loc, primul lucru, se legau de asta.
Oricum, trebuia să-mi fac numărul, nici nu aveam încotro. M-am ridicat
de pe scaun şi am spus cu grandilocvenţă: «Nu vă dau voie să vă atingeţi
de tata»… Se spunea că directoarea n-ar fi fost femeie rea. Ştiu şi eu? O
directoare de puşcărie, în condiţiile în care trăiam, trebuia totuşi să aibă
un gol în locul inimii şi al conştiinţei… Nu vreau să intru în polemica de
tipul «unul îi dă cinci palme unei bătrâne, altul îi frânge tibiile cu vâna
de bou: care din cei doi e mai vinovat? Este vinovat cel ce semnează
condamnarea la moarte sau cel ce execută? Sistemul nazist este mai
vinovat sau mai puţin vinovat decât sistemul comunist?» Sigur este însă
că deţinuţii şi oamenii liberi se aseamănă în dorinţa lor de a crede într-
69
un recurs posibil. Şi iată că devin pedantă… Directoarea s-a repezit la

mine, ţipând că nu-mi va merge cu ea cum mi-a mers cu locotenentul
Georgescu. Dar nu m-am mai întors la carceră. Am trecut de curtea
infirmeriei, am intrat în curtea centrală… Când mă duseseră la carceră,
pomii erau desfrunziţi, acum înmugureau…
La «Secretul Mic», mi-am regăsit prietenele. Prezenţa comisiei pentru
revizuirea dosarelor, cunoscută de acum, declanşase un freamăt de
nebunie. Şi totul a mers crescendo în următoarele săptămâni. Nu se mai
dormea noaptea. Sufla o infimă speranţă de libertate. Unele se agăţau de
ea cu disperare, altele (dintre care făceam parte) o refuzau ca pe o mare
slăbiciune. Şi a fost bine aşa pentru mine, căci am avut apoi parte de o
perioadă de detenţie destul de grea… Domnea o tensiune… Se spărsese
ceva în unitatea «Secretului», şi aşa fragilă. Fiecare se închidea mai mult
în sine, devenea mai prudentă… Încetul cu încetul, au început să plece.
Niciodată nu ştiai precis unde se duc. Zvonuri de tot soiul bântuiau.
Infinite sunt căile Securităţii… Unele au fost liberate din poarta puşcăriei
cu o foaie de drum sau fără nimic şi fără un ban – numai ele ştiu cum s-
au întors. Altele au luat drumul centrelor de anchetă sau al altor
puşcării, de unde s-au liberat ceva mai târziu. Domnea o mare confuzie.
Totul părea lipsit de logică. Această imposibilitate de a găsi o regulă a
«jocului» caracterizează tot sistemul represiv al regimului. Un fapt ce
atrăgea pedeapsa pentru unul era trecut cu vederea pentru altul. Cutare
n-a fost pedepsit - o fi turnător. Climatul de suspiciune, devastator,
împiedicând o adevărată solidaritate, era bine întreţinut (continuă şi
azi) atât «afară», cât şi în puşcărie… Se schimbau adrese cu disperare…
Apoi mi-a venit rândul: «Cantacuzino…» La poartă am semnat de
primirea efectelor. Nu aveam dreptul decât la un număr foarte limitat de
haine în incinta puşcăriei. Restul se păstra la magazie, în valizele
personale. Cea mai practică şi mai rezistentă dintre valize era cea din
nuiele împletite – celelalte putrezeau, plesneau. Mi-am recuperat deci
paporniţa. S-au semnat hârtiile de predare a deţinutei ce eram între cei
din administraţia Mislei care mă predau şi cei doi necunoscuţi care mă
preluau. Am avut parte de bătaia de joc obişnuită: «Hai că mâine te
liberezi. Mâine te plimbi cu iubitul pe stradă. Mănânci cozonac la mama
acasă…» etc. Îmi reglasem bine sistemul de apărare. N-am crezut o clipă
că mă liberez… Mă aştepta o «maşină mică» neagră, cu perdeluţe la
spate. Mi s-au pus ochelarii pe nas şi… la drum! Între doi securişti. Aşa
am părăsit Mislea şi am ajuns la Securitatea din Ploieşti.
70
Ultima întâlnire cu Georgescu?
Nu l-am mai întâlnit la plecare. Acum vreo 12 ani, ascultând - în

România - la Europa Liberă, o emisiune despre Piteşti privind faimoasa
reeducare prin tortură, am auzit că la Piteşti ori la Canal exista un
locotenent Georgescu, mare torţionar, care ar fi fost mai apoi mutat la
Mislea. Nu are rost să amintesc aici, pentru cei care nu sunt la curent, ce
s-a întâmplat la Piteşti. Ştiu că Paul Goma nu le este prea simpatic unora.
Şi ce importanţă are asta când e vorba de restituirea unei memorii
naţionale? În Patimile de la Piteşti, Goma, deşi el nu a fost la Piteşti,
descrie bine ce s-a întâmplat acolo. Supravieţuitori nu mai sunt mulţi.
Vor mărturisi, poate, într-o zi. Amintesc în trecere de torţionarul Caravia
care, până nu demult, era propagandist la Academia «Ştefan Gheorghiu».
Unii dintre colegii noştri scriitori l-au cunoscut, fără să ştie cu cine
aveau de-a face. Acum, fie vorba între noi, cu câţi torţionari sau
turnători nu am dat noi mâna?… Totuşi, măcar să-i pomenim pe cei
dovediţi. Nu am însă certitudinea că Georgescu de la Mislea este acelaşi
cu cel de la Piteşti. Era relativ tânăr pe atunci.
Dacă nu a suferit vreun accident, fortuit sau programat, teoretic, ar
trebui să mai existe. La munca de jos sau de sus. Sub acelaşi nume sau
sub alt nume. Ca mulţi alţii, ar putea mărturisi. Nu mă gândesc aici la
procese de intentat şi la vânătoare de vrăjitoare. Ci doar la restituirea
unei realităţi uitate. Norocul lor e că nu-i întreabă nimeni. Iar ghinionul
nostru e că, după toate, mai sunt şi laşi. Unul de-ar povesti, tot ghemul s-
ar desfăşura. De asta se şi tem…
Vorbind cu Mariana despre «mărturisiri», mă gândeam, de fapt, la

«mărturii». Nu am crezut niciodată că mărturisirile torţionarilor ar
putea duce la aflarea întregului adevăr. Uimitor este însă cadrul în
care au loc asemenea mărturisiri: în general, ele apar în presă sau în
volume sub forma unei convorbiri «la gura sobei», fără nicio
posibilitate de a controla spusele, fără confruntări directe şi, mai
ales, fără indicaţii precise asupra responsabilităţilor. Oricât de
incomplete, aceste «poveşti» schiţează totuşi un tablou
înspăimântător al universului represiv din anii ’50-’70. Util ar fi,
desigur, ca generaţiile secolului XXI să cerceteze cu ochii larg
deschişi şi cu mintea limpede acest tablou. Din nefericire, studiile
care se fac în fostele ţări comuniste arată că, deocamdată,
majoritatea preferă să privească în altă parte. Golul care se poate
71
căsca astfel în memoria unui popor se transformă într-o groapă de

gunoi: se aruncă în ea tone de minciuni şi contrafaceri ale realităţii,
şi se lasă să fermenteze.
Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te da
cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte înseamnă a-ţi
trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile şi micile
bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti în sinea ta că ştii şi a
transmite mai departe. A poseda trecutul e o formă de bogăţie care
ne împiedică să pierdem sau să ne stricăm viitorul. Este, de fapt,
chiar atât de simplu.
8. PLOIEŞTI
Reluarea anchetei.
Gardianca deţinută.
Lila şi Fecioara
Nu ştiam unde sunt. Sigur nu la Bucureşti – distanţa parcursă fusese

prea scurtă. Cu ochelarii negri la ochi, dusă de braţ de un securist – unul
din nenumăraţii care m-au dus de braţ, am traversat din nou culoarele
unei Securităţi, cu duhoarea lor de subsol. În drum ne-am întâlnit cu o
altă fantomă, dusă şi ea de braţ. În asemenea situaţii simţeam semnele
pe care şi le făceau plantonii, sâsâielile lor. Folosisem tehnica
încruntatului din sprâncene, aşa că pe sub ochelari am putut vedea
galoşii cu care era încălţat bărbatul. Îşi târa picioarele. Oare de
bătrâneţe? Sau de sfârşeală şi de dureri? Când ne-am încrucişat, şi-a
dres glasul. Plantonul m-a smucit de braţ şi nu am răspuns… Tuşitul şi
dresul glasului: semne! Ar putea părea ridicole şi inutile. Dar prin ele
oamenii care se ştiau bine în viaţa de toate zilele (soţi, iubiţi şi iubite,
fraţi şi surori, mame şi copii) reuşiseră uneori să se recunoască între
ei…
Oprire înaintea uşii. Zgomot de zăvoare. Am fost împinsă în celulă –
asta se făcea, după caz, cu brutalitate sau fără. Mi-au scos ochelarii. Uşa
a fost trântită în urma mea şi s-a deschis vizeta. (Vizeta este ochiul prin
care deţinutul este în permanenţă supravegheat, pândit. Ochiul unui
Dumnezeu răuvoitor, care îşi ascunde faţa şi are putere absolută asupra
deţinutului.) M-am uitat în jur şi am constatat că mă aflu într-o celulă
spaţioasă, curată, cu un geam opac. Multă lumină. Trei paturi. Două
72
ocupate. Primul lucru pe care îl face deţinutul când ajunge într-un loc
necunoscut este să ia cunoştinţă de ceea ce îl înconjoară, foarte repede
şi precis. M-a frapat că paturile erau un fel de postamente de ciment
fixate în perete. La fel şi masa. Nu-mi aduc bine aminte de colegele mele.
Ştiu că una era mai tânără şi una mai în vârstă. Erau cuminţi. Stilul meu
de veche puşcăriaşă le speria. Nu m-am înţeles prea bine cu ele. În
special cu ultima. Mi se mai întâmplase să am probleme cu persoanele
mai în vârstă. Nu suportam dorinţa unora dintre ele de a-mi desăvârşi
educaţia (educată şi reeducată, era prea mult!), şi nici laitmotivul:
«Pentru voi, cele tinere, e mai uşor…» sau «Fă tu asta, că eşti mai
tânără!» La urma urmei, aveau dreptate…
Am început imediat să ciocnesc pereţii ca să iau contact cu vecinii.
Asta le-a speriat şi mai tare. Mi-a răspuns un bărbat. Şi ne-am pus pe
vorbit. Numele, câţi ani ai, de ce eşti arestat (ă), de unde vii… Vecinul era
din Ploieşti. Fusese bătut în anchetă… Ciocănelile în perete le
înnebuneau pe colegele mele. Cea mai în vârstă ne spunea mereu că ea
n-a făcut nimic şi că va pleca acasă. Ce e drept, comunicarea prin perete
era pedepsită şi, în principiu, toată celula era implicată. A nu turna era a
consimţi. Aşa se face că m-au turnat… Reintrasem în anchetă. Pe unii
anchetatori i-am uitat, pe alţii îi ţin minte. Şi cu precădere pe cel de la
Ploieşti. Avea faţa turtită, ca un bot de pechinez. I-a depăşit în grosolănie
şi violenţă verbală pe toţi ceilalţi. M-a cadorisit şi cu câteva palme
zdravene. Atât. În mod vădit, încercau să mă implice în ceva mai serios.
Mă storcea. Revenea povestea cu străinătatea, cu tata, cu mama, cu
prietenele mamei… Nu pot spune că nu-mi era frică de el, dar eram mai
sigură pe mine decât la început. Dacă m-ar fi torturat, probabil că aş fi
spus fel şi fel de minciuni. Anchetele de noapte erau grele şi stresante. În
timpul zilei nu aveai voie să dormi. Oboseala se acumula. Contau pe asta.
Au fost oameni care doar prin tortura nesomnului, prelungită timp de o
săptămână, au mărturisit vrute şi nevrute. După turnătorie, am fost
scoasă la anchetă şi zgâlţâită bine…
M-am întors în celulă. Vecinul nu mai răspundea… Dispărut. Mutat.
Pedepsit, probabil… Nu mai puteam să-mi suport colegele… Nu ştiam
cum să fac să ies din celula aceea. Să cer mutarea ar fi fost absolut
inutil… Am hotărât să fac greva foamei. De furie… Mâncarea de la
Ploieşti era la fel de acceptabilă ca aceea de la Pipera. Carnea, cam
împuţită, dar era, şi în ciorbă plutea grăsimea. Fumătoarele aveau
dreptul la ţigări, una sau zece, după anchetator. Îmi suprimaseră raţia,
ca pedeapsă… M-am folosit de acest pretext pentru a justifica greva. Alt
73
mister: n-am să înţeleg niciodată de ce se panicau aşa la declararea unei

greve a foamei. Mureau doar atâţia deţinuţi şi nu mai dădeau socoteală
nimănui! Cum-necum, toate procedeele erau bune pentru a-l disuada pe
grevist. În Rahovei murise o fată după 40 de zile de grevă a foamei. (În
Irlanda şi, în general, în Occident, recordul a fost depăşit. Numai că
aceşti grevişti beau lichide, uneori vitaminizate, de unde explicaţia
duratei impresionante.) Fata fusese hrănită artificial. Ca s-o facă să
renunţe, îi vârau tubul pe gât până în stomac, apoi îl mişcau în sus şi în
jos pe esofag. Un tubaj gastric făcut de mâini blânde, şi tot e foarte
neplăcut… Eu nu am ţinut greva decât trei biete zile. Trei zile şi trei
nopţi, petrecute în cea mai mare parte în biroul anchetatorului.
Ameninţări şi tăvi cu mâncare se succedau. Îmi aduc aminte de ultima
tavă, cu o friptură de raţă şi o salată «de bœuf» cu multă maioneză. Mă
trăsnea mirosul de friptură. Se luminase de ziuă… Anchetatorul se uita
pe geam. O fi fost şi el obosit de nesomn… S-a întors către mine: «Ce să-
ţi fac, Ţumpi, să mănânci? Să-ţi cumpăr case pe bulevard?» M-a apucat
un râs nervos de nu mă mai puteam opri. Cuvântul «Ţumpi» mă gâdila
în urechi. Eram destul de plictisită. Bănuiam că mă aşteaptă zile grele, şi
nu era un lucru prea deştept să pierd mâncarea mai consistentă de la
Ploieşti. Căutam o ieşire onorabilă. Presupun că şi anchetatorul. Avea
interes să mă opresc din grevă, înainte de termenul regulamentar (o
săptămână sau zece zile), când ar fi fost obligat să anunţe medicul, se
făcea raport şi rămâneau urme. Exasperat, m-a trimis jos. Dar… O,
victorie! Nici nu am mai trecut prin vechea celulă. Îmi şi mutaseră
boarfele… Victorie de trei ori! Nici pomeneală să-mi dea înapoi raţia de
ţigări – şi ce dacă!
Am intrat deci în celulă, moartă de foame, cu gândul la prânzul ce
urma să vină. Celula era spaţioasă. Acelaşi principiu ca în cealaltă. Două
paturi doar. Pe unul din ele era culcată o femeie. Nu s-a sculat să mă
întâmpine şi, lucru neobişnuit, nu mi-a răspuns la bună ziua. Era slabă şi
avea o culoare vineţie. M-am aşezat pe patul liber şi am aşteptat. S-a
ridicat în fund. Ne-am uitat una la alta. Nu ne credeam ochilor. Ne
recunoşteam şi… nu ne recunoşteam: Cora, gardianca de la Târgşor!
Încetul cu încetul, cu o prudenţă extremă, am început să vorbim. Era
speriată de prezenţa mea. Astăzi pot să fac speculaţii şi să inventez o
umbră de îndoială asupra detenţiei Corei. Aşa, doar să arăt că nu-mi
scapă nimic, şi să imaginez că era pusă în celulă numai ca să mă
spioneze. Am avut parte de asta la a doua arestare. Dar Cora arăta
groaznic – slăbise imens – iar eu nu eram o personalitate destul de
74
importantă pentru punerea la cale a unui asemenea dispozitiv. Cora

fusese arestată pentru că ducea mesaje la familiile deţinuţilor. O turnase
cineva. Povestea ei era plauzibilă. Ceea ce nu mi-a spus - am bănuit însă,
alţi gardieni o făcuseră, şi apoi nu uitasem cum dijmuia pachetele – e că
cerea plată pentru asta. Vom reţine ipoteza unei Cora, gardianca
decăzută, care nu m-a minţit. Cu atât mai mult cu cât mai târziu am
verificat din întâmplare: avea obiceiul să meargă la familii. Anchetatorul
dăduse o lovitură de teatru: minunat şi rafinat sadism să pui faţă în faţă,
în aceeaşi cuşcă, pe fosta gardianca şi pe deţinuta ei! (Pedeapsă ce a fost
aplicată şi altora, şi încă mai rău. Un fost gardian s-a trezit într-o celulă
cu deţinuţii pe care îi torturase cândva. N-a dus-o tocmai bine!) Cora nu
mânca de o săptămână. Nu s-a atins de prânz. Era într-o stare de
depresie totală. Părea un manechin dezarticulat. Nu am avut nicio clipă
un sentiment de ură faţă de ea sau vreo dorinţă de răzbunare. (Poate îmi
lipseşte o dimensiune, şi îmi pare rău.) Nici nu era cea mai rea din toate.
M-o fi bănuit şi ea pe mine de a fi fost adusă pentru a o supraveghea.
Încetul cu încetul, am intrat în viaţa noastră comună. I-am ţinut nişte
teorii despre viaţă şi frumuseţea ei, care trebuie să fi fost de un ridicol
desăvârşit. I-am explicat pe îndelete că viaţa este darul cel mai de preţ,
că viaţa trebuie trăită până la capăt… Cred că s-a apucat iar de mâncat,
numai să nu mai audă turuiala mea exaltată. Vizeta era mai tot timpul
deschisă. Ne observau ca pe doi cobai. Dădeau, probabil, raportul: «Nu
se sfâşie»… Cora avea 23 de ani. Reîncepuse să mănânce şi să
zâmbească. Nu povestea nimic… N-o întrebam nimic. Ne-am făcut un
şah din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor Corei – avea dreptul
la două pe zi – pentru a înnegri piesele. Jucam ca o cizmă şi am învăţat-o
să joace ca două cizme! N-o scoteau la anchetă, şi nici pe mine. Ne lăsau
să «putrezim». O altă tehnică: uzură nervoasă. E rău la anchetă. Te
cercetează anchetatorul. Dar şi tu pe anchetator. Sau, cel puţin, aşa i se
pare deţinutului. Fiecare gest, expresie şi schimbare de comportament a
anchetatorului sunt expuse analizei. Mai afli câte ceva. Sau crezi că afli…
Şi, ca să ne destindem puţin, hai să vorbim iar despre… closet. Din
punctul de vedere al sanitarelor, Ploieştiul era hotel de mare lux.
Dezavantaj: de cum dădeai drumul la apă să faci duş, plantonii se
înfiinţau la vizetă. Râsete, şopoteli. Cora îi înjura. Se aşeza cu spatele la
ei, în dreptul vizetei, şi îi văduvea de spectacolul feselor mele goale…
Lucrurile mergeau prea bine între noi. Şi, într-o zi: «Luaţi-vă
boarfele…» Ne-am spus la revedere şi, cu ochelarii pe nas, am pornit,
pâşa-pâşa, pe culoare. Simţeam, auzeam că nu suntem departe una de
75
alta. Aşteptam mereu ca una din noi să dispară, împinsă într-o altă
direcţie prin labirintul culoarelor. N-am mers prea departe. După un cot,
ni s-a spus să ne oprim, uşa celulei s-a deschis, şutul în fund şi, iată-ne,
fără ochelari, una în faţa celeilalte. O celulă îngustă, cu un singur pat!
Pereţii - negri de jeg. Iar pe unul din pereţi, jos, la vreo două palme de
ciment, o mare cruce roşie. Poate era vopsea? «Sânge», a spus Cora.
După nivelul la care se afla crucea, era de presupus că acela sau aceea
care o trasase stătuse în patru labe… Geamul celulei era mic şi înalt.
Lumină era puţină. Deci schimbare de decor totală. Ce voiau de la noi?
Dacă nu ne omorâserăm în celula cealaltă, credeau că ne vom omorî
aici? Şahul ne fusese confiscat. Am aşteptat pâinea de prânz şi ne-am
confecţionat altul. Am încercat să jucăm… Era greu. Ne uitam cu coada
ochiului la crucea de sânge. O lăsaseră, probabil, înadins. De cele mai
multe ori ştergeau toate inscripţiile. Şi totuşi, cu «logica lipsită de
logică» mi s-a întâmplat să găsesc pe pereţi nume, linii figurând zilele şi
chiar scurte mesaje: «Spuneţi lui cutare că…». Am împărţit patul.
Dormeam cap-picioare. Dora a început să povestească…
Cora…
Dora este un personaj din romanul la care lucrez şi mă întreb dacă nu

e un semn de revoltă, fiindcă mă obligi să-mi retrăiesc aceste amintiri în
loc să mă duc în pod, unde am maşina de scris, şi să-mi termin cartea…
Deci, Cora - şi nu Dora - a început să-mi povestească viaţa ei. Era dintr-
un sat din Transilvania. Pe la 16-17 ani rămăsese însărcinată. De frica
familiei, de ruşinea satului, a plecat cu copilul în burtă. Printr-o prietenă
a aflat că Miliţia angajează gardience. Nu ştia prea bine la ce stăpân
intră. I-au plătit avortul. A făcut o şcoală de câteva săptămâni. Apoi a
plecat la Canal. Nu mi-a povestit ce n-a făcut sau, mai degrabă, ce a făcut
la Canal. Pretindea că nu se aştepta deloc la ce a găsit acolo. Deh, făcuse
totuşi şcoală şi un antrenament… Despre deţinutele de la Canal nu mi-a
spus mai nimic. Doar despre o bătrână care murise în faţa ei. În general,
povestea mai mult despre viaţa ei intimă. Nu uita umilinţele la care
fusese supusă ea însăşi, ca tânără femeie, de către colegii ei bărbaţi. Şi
dacă ea a suferit ce povestea, ce trebuie să fi suferit deţinutele!
Versiunea Corei: pentru o tânără gardiancă sosită la Canal, singura
şansă de a rezista era să-şi găsească imediat un «protector». Cora ar fi
vrut să rămână independentă, se mai gândea încă la o căsătorie
adevărată. A stat puţină vreme singură. Hărţuită de colegi, înghesuită
76
prin toate cotloanele Canalului, nemaiîndrăznind să iasă seara de la o

baracă la alta – mi-a sugerat chiar un viol colectiv, s-a dus la un gardian
mai cu vază şi mai… «respectat». Soţul ei provizoriu o bătea de o snopea.
Într-o bună zi, acest prim «protector» a fost mutat. Cora învăţase lecţia.
A trecut din bărbat în bărbat până a ajuns la Târgşor. Aici s-a
«căsătorit». Trăia de câţiva ani cu soţul ei într-un sat, nu mai ţin minte
care, nu departe de puşcărie. Era casa părintească a bărbatului şi
locuiau împreună cu părinţii. Pământ bătut pe jos, masă scundă, cu un
singur blid, comun. Dormitorul, tot comun, cu părinţii. Soacra, împotriva
«străinei», se războia cu ea. Îi pândea când făceau dragoste!… Pentru
mine, lumea asta de infern, în afara puşcăriei, pe care mi-o dezvăluia
Cora era puţin… fascinantă. Reţin din povestirile ei – nu o scuz şi nu fac
sentimentalism – o femeie călcată în picioare şi care, la rândul ei, călca
alte femei în picioare. Nu o chinuiau remuşcările.
Într-o zi, cum nu ne păruiam, nu ne turnam (aparent), a venit un
gardian, i-a spus să-şi ia boarfele, şi Cora a dispărut din viaţa mea. O
urmă de culpabilitate părea să-i fi încolţit în minte în timpul convieţuirii
cu mine. Nici măcar nu ştiu dacă e adevărat. Cred că ar fi acceptat fără
ezitări, în cazul unei propuneri, reluarea serviciului. Îşi găsise echilibrul
în meserie. Spunea: «Şi vouă vă e greu, dar nici nouă nu ne e uşor.»
Infernul în oglindă. Cu distorsiunile de rigoare. Nu pot spune că ţineam
la Cora. Totuşi, mi-a părut rău de despărţire. Ne înţelegeam bine…
Aveam impresia că o ajutasem. O făceam pe Pygmalion! mai credeam că
oamenii se pot schimba, aşa, pentru că deodată… descoperă că au fost
răi, le pare foarte rău şi… devin buni! Îmi pierdusem… creaţia şi
creatura. Am rămas să meditez asupra acestui lucru.
Am stat singură vreo două săptămâni. Încercările de a lua contact cu
vecinii (nu o făcusem de faţă cu Cora, dovadă că nu aveam încredere în
ea) n-au dat rezultate. N-am insistat. Când un deţinut era deosebit de
supravegheat, celulele învecinate puteau fi lăsate goale, cu un gardian la
pândă, care intra pe fir, sau cu un turnător «calificat». Mare vocaţie de…
artist trebuia să aibă gardianul pentru a se strecura în pielea unui
deţinut! Un procentaj al deţinuţilor cărora le-ar fi plăcut, chiar
inconştient, să între în pielea gardienilor ar fi instructiv. Şi deprimant.
Asta este o «şopârlă» târzie! Inventată la vârsta mea de acum…
«Cantacuzino…» Mi-am luat boarfele. Ochelarii. Şi mişcă pe culoare…
Uşa – deschisă, închisă. Celula, ca şi prima de la Ploieşti. Albă, luminoasă.
Masa – încărcată cu gamele pline de mâncare sleită. Un singur pat! O
femeie despletită, cu un capot pe ea, se repede la mine şi mă strânge în
77
braţe. Lila! Şefa mea de atelier de la Târgşor. Despletită! Ea, întotdeauna

impecabil pieptănată cu coc şi îmbrăcată îngrijit. (îşi călca gulerul
cămăşii cu gamela caldă de arpacaş.) în spatele vizetei auzeam o mare
vânzoleală, râsete. «Doamne, bine că eşti aici, bine că eşti aici!», îmi
şopteşte Lila. Eram siderată de primirea ei, deosebit de prietenoasă,
deloc justificată de relaţiile noastre anterioare. M-a luat de mână şi ne-
am aşezat pe pat. Mi-a arătat castroanele cu mâncare înşirate pe masă:
«Vor să mă otrăvească!» Stăteam ochi în ochi şi ne strângeam mâinile.
Nu ştiam ce să spun şi ce să cred. Auzeam mereu râsete înapoia vizetei
deschise. O aveam în minte pe Lila-şefă: severă, necruţătoare la
neîndeplinirea normei. Lila care mă punea să desfac gulerele pufoaicelor
militare pentru că nu le cususem bine. Mă revoltam: «Ce ne pasă nouă?»
Răspundea: «Munca e sfântă!»… Religia muncii! (Am avut un şoc când,
abia acum vreo cinci ani, am regăsit acest fanatism pentru muncă
descris la martorii lui Iehova, în memoriile Margaretei Buber-Neumann
care, după ce a cunoscut gulagul lui Stalin, a fost predată de ruşi
nemţilor şi a trecut prin Ravensbrück.) Lila-şefa ne făcea mizerii, dar nu
turna niciodată. Ea rezolva problemele, ea le ţinea piept şi, înaintea lor,
era de partea noastră, a deţinutelor. Lila a făcut parte dintre deţinutele
pentru care comisia de revizuire a dosarelor a fost fatală. Era
condamnată la şapte ani din cauza logodnicului ei legionar. Sau «zis
legionar» – cine mai ştie?! Şi astăzi, unii care nici nu erau născuţi pe
vremea aceea sunt acuzaţi, pentru simplificare, de a fi legionari. După
cinci ani de puşcărie, o luaseră din nou în anchetă. Şi ce anchetă! Dura
de câteva luni. O informaseră că logodnicul ei a fost eliberat şi s-a
însurat. O scoteau numai noaptea la interogatoriu: «Te-a lăsat
logodnicul, îţi dau unul de-al nostru.» Când se întorcea în celulă şi
încerca să doarmă, intrau peste ea plantonii şi o ameninţau cu violul. O
consideram un om cinstit. Am crezut-o… Şi acum, o cred din nou.
Desigur, teza schizofreniei nu este exclusă. Am privilegiat-o foarte
repede pe Lila în timpul convieţuirii celulare. Astăzi, am îndoieli…
Până nu demult, mi se părea că am avut un rol de victimă în acest
episod sinistru: o biată fată, împinsă cu intenţie în lumea vizibilă şi
invizibilă a schizofreniei. Rol de victimă şi de terapeută, pentru că, după
venirea mea, o vreme, Lila s-a simţit mai bine. Acum, după ce am citit
atâtea mărturii, unele susţinute de medici şi oameni de ştiinţă, mă
întreb dacă nu am jucat fără voie un rol cu mult mai ingrat. Sunt
mărturii despre comportamente cu aspect schizofrenic, generate la
deţinuţi de tratamente cu mari doze de halucinogene… Ascultam ce îmi
78
povestea Lila şi mă uitam la castroanele cu mâncare neatinsă, sleită. Nu

mai văzusem aşa ceva… Să fie chiar otrăvite? Ei erau în stare de orice.
Dar şi viol, şi otrăvire?! Ca şi omul liber, deţinutul are tendinţa de a
reduce totul la propriul său buric: «MIE nu mi s-a întâmplat, deci nu se
întâmplă.» Lila îşi punea capul în poala mea. Asemenea blândeţe nu-i
prea semăna… Deodată, sărea în picioare, cu ochii ţintă la peretele alb
din faţa noastră: «Taci, uite-o că vine!» – «Cine?» – «Tu nu vezi? Fecioara
Maria!» E nebună, au înnebunit-o! Şi am păstrat acest gând pentru toate
cele patru sau cinci săptămâni cât am stat cu Lila în celulă. Era
conştientă că o ia razna, simţea apropierea crizei şi mă ruga să n-o las.
«Vorbeşte-mi, vorbeşte-mi!» Spuneam ce îmi trecea prin minte, mă
agăţăm de ea, de mintea ei şi ea, de a mea. Lupta era inegală de cele mai
multe ori: Fecioara câştiga partida. Apărea mereu în acelaşi colţ al
camerei. Calmă, Lila mă întreba: «Chiar nu o vezi?» Mă holbam. Peretele
era alb şi neted. Începea să-mi fie teamă că într-o zi o s-o văd şi eu. Când
Ea venea, o pierdeam pe Lila. Se lega între ele un dialog susţinut de Lila
cu voce tare, la care nu puteam participa. În picioare, cu ochii ţintă la
perete, Lila mă transforma în cameristă. Îmi cerea să-i trec fie un prosop
(şi-l punea pe cap), fie pijamaua (şi-o trecea peste fustă), fie, cum s-a
întâmplat mai târziu, baticul meu de pânză colorată. Ajunsesem deja la o
asemenea exasperare împotriva ei şi a Fecioarei, încât i l-am refuzat.
Relaţiile începuseră să fie încordate între noi. Revenirea de după
sosirea mea în celulă nu a durat prea mult. Reîncepuse să se îmbrace şi
să se spele. Mânca din acelaşi castron cu mine. Îi arătam astfel că
mâncarea nu era otrăvită. (Asta nu dovedeşte însă că în mâncarea ei de
dinaintea venirii mele nu ar fi fost amestecate droguri.) Îmi spunea că,
singură fiind, i se întâmplase să găsească pâinea mânjită cu rahat şi
ciorba îndoită cu… ce rimează. N-o mai credeam deloc. Curând au
început să mă scoată din nou la anchetă. Am cerut asistenţă medicală
pentru Lila. Anchetatorul m-a întrebat dacă nu se preface. Veneam
obosită frântă din anchetă după 10 seara, ora de stingere. Nu mai aveam
putere să mă ocup de Lila. Simţeam că o pierd. Se depărta de mine.
Apariţiile Fecioarei deveneau din ce în ce mai dese. Lila se neglija din
nou. Mă certam cu ea ca să se spele - dormeam în acelaşi pat… Se
întorcea de la anchete în hohote de plâns. Trăiam ca două muşte sub un
glob de sticlă, privite de ochiul / ochii vizetei.
Într-o seară - fusesem în anchetă -, am adormit pe spate, cu mâinile
deasupra păturii, aşa cum cerea regulamentul (dacă ne întorceam pe o
parte, deschideau uşa şi ne trezeau!), de îndată ce s-a dat stingerea. De
79
data asta, m-a trezit Lila: «Scoală-te, repede. Vin să ne violeze!» Nu se

auzea niciun zgomot. Niciun urlet, cum se întâmpla uneori. Dimpotrivă,
liniştea era… asurzitoare. I-am spus că vreau să dorm şi că puţin îmi
pasă dacă mă violează. A început să mă zgâlţâie. M-a apucat de gât. «Eşti
cu ei!» Ajungea… I-am tras o paimă. Da, i-am tras o palmă Lilei. Eu, care
după cum spunea ea, semănam, la fire şi fizic, cu sora ei cea mică… Ne-
am petrecut noaptea cerându-ne reciproc iertare. Nu mai am bine în
minte cronologia acestui coşmar… În timp ce Lila vorbea cu Fecioara
Maria, luasem contact prin perete cu celula vecină. Era un bărbat… Dacă
n-am înnebunit, lui i-o datorez. I-am ştiut numele, ca pe multe altele,
bune şi rele… L-am uitat. Îmi repeta mereu: «Nu-ţi fie frică!» şi aproape
că nu-mi mai era… Lila se cufunda în nebunie. A venit noaptea în care i-a
fost foarte rău… rău ca unui om «normal» bolnav. Era perfect lucidă,
scăldată într-o sudoare rece, i-o ştergeam de pe frunte şi îi simţeam
răceala… Credeam că va muri… Şi ea o credea. Ore întregi am alergat
între ea şi uşă. Am făcut ce nu făcusem niciodată… Am bătut cu pumnii
în uşă, am ţipat după ajutor… Şi n-a venit nimeni… Unde au fost
plantonii în noaptea aceea? Ei, mereu la pândă, omniprezenţi, răsărind
pe neaşteptate, neauziţi, cu papucii lor de pâslă… Papucul de pâslă,
unealtă de înaltă tehnică în lupta împotriva duşmanului de clasă! Spre
dimineaţă, Lila a adormit.
«M-am cerut» (ăsta era termenul) la anchetă şi, ca prin minune,
jumătate de oră mai târziu eram în biroul anchetatorului. (De obicei, te
lăsau să aştepţi cu zilele când «te cereai», însemna că eşti «copt» pentru
declaraţii.) Anchetatorul-acelaşi, cel cu bot de pechinez – m-a primit
patern. (Paternalismul, ce mai hârtie de prins muşte!) Lila e bolnavă. Da.
Apreciază felul în care m-am îngrijit de ea. Ştie că nu e uşor, dar nu
putea nici s-o lase singură, nici să-i aducă în celulă pe una nouă. Să n-am
nicio grijă, va veni medicul… L-am ameninţat că fac greva foamei, dacă…
nu se ţine de cuvânt!!! Vorba proverbului: «Limba tăiată vorbe strâmbe
nu rosteşte.» Limba îmi era întreagă şi anchetatorul s-a ţinut de cuvânt.
La puţin timp după ce m-am întors în celulă au năvălit vreo trei plantoni
şi un subofiţer cu o vestă albă, neîncheiată la nasturi, trasă peste
uniformă… Au alergat-o pe Lila prin toată celula şi au înghesuit-o într-
un colţ. Mă chema în ajutor… plângeam… şi nu mă mişcăm… eram
convinsă că obţinusem o nouă victorie asupra LOR… I-au făcut injecţia
în plica braţului. Deci intravenoasă. În zilele următoare a fost
extraordinar de calmă şi blândă… Nu mai aveam niciun contact cu ea.
Era pe altă lume. La scurt timp după aceea ne-am despărţit… Ordinul de
80
a-mi strìnge boarfele mi-a fost dat prin vizetă. N-au venit imediat să mă
ia. Lila stătea aşezată în pat, cu spatele rezemat de perete, îşi sucea
capul, ca şi cum ar fi tras cu urechea: «Au venit americanii, toată lumea
pleacă, numai eu rămân»… Asta e ultima mea imagine despre Lila. Ştiu
că s-a liberat. Am aflat-o «afară», printr-o fostă deţinută… Nu ştiu dacă e
adevărat şi, mai cu seamă, nu ştiu ce s-a ales de viaţa ei…
Acum un an mi-a căzut în mână cartea unui ungur, Ernest Tottosy
(L’Empire des fous, L’Harmattan). Tottosy a fost încarcerat în 1952 (în
acelaşi an cu mine). Ceea ce a păţit în cursul anchetei seamănă izbitor cu
ceea ce i s-a întâmplat Lilei sub ochii mei, poate nu îndeajuns de
avertizaţi şi de atenţi. Tottosy a fost drogat prin alimente. Când a înţeles
ce se întâmpla, nu a mai mâncat. Avea halucinaţii, ţipa, plângea, îşi înjura
torţionarii sau le cerea iertare. O voce venită din tavan îi dădea ordine.
Plantonii intrau în celulă, îl imobilizau şi îi făceau injecţii, după care
dormea, uneori se simţea rău, sfârşit, credea că va muri… Două femei
întâlnite de mine în cursul detenţiei mi-au povestit lucruri
asemănătoare, dar mai puţin violente. Auziseră în celulă voci venite din
tavan care le dădeau ordine sau vocile copiilor lor. Amândouă fuseseră
anchetate la Interne. Adică în clădirea Comitetului Central. Şi mai precis,
în subsolurile de sub balconul la care a apărut pentru ultima dată
răposatul Ceauşescu…
Tratamentul mixt cu halucinogene şi neuroleptice, aplicat anumitor
deţinuţi de către diversele poliţii ale sistemului comunist, nu mai este
un secret pentru nimeni. Cercetările sunt de-abia la început. Nu ştiu
dacă era şi cazul Lilei. Parşivenia acestor tratamente constă tocmai în
faptul că ele dau unor oameni «normali» comportamentul celor
«anormali». Ghilimelele le pun pentru că frontiera dintre normal şi
anormal este atât de îngustă, încât poate da naştere la interpretări
catastrofale. De pildă, cel care strigă «trăiască!» e considerat «normal»,
iar cel care strigă «jos» e considerat «anormal». Un om care îi smulge
altui om unghiile e considerat normal, iar unul care îşi împarte bucăţica
de pâine cu un câine lihnit de foame e considerat anormal. Tentaţia
exemplelor fiind mare, mă opresc aici…
Eşti încă la Ploieşti, Oana Orlea, şi te pregăteşti de

plecare. Ai simţit la Ploieşti presiunea psihică aplicată
asupra ta? După Ploieşti, începem să ne apropiem de
Bucureşti şi de liberarea ta. Părerea mea este că, în
acest ciudat itinerar al puşcăriilor tale, momentul
81
Ploieşti este foarte important. Aşa este?
Retrospectiv, da. Atunci eram în plină… acţiune, încercam să mă apăr

de presiunea pe care o suportam. Nu prea aveam răgaz de analize, erau
mai mult reacţii reflexe. Fiind turbulentă, luam turbulenţa venită din
afară ca pe o consecinţă firească. Doar acum, după ce mi-am confruntat
experienţa cu atâţia alţii, am devenit conştientă că mare parte din ceea
ce i se întâmplă unui individ, om «liber» sau deţinut care a fost luat la
ochi de către reprezentanţii unui sistem totalitar, poate fi programat. Nu
eu mi-am ales stilul val-vârtej cu care am trecut prin puşcărie. S-a
nimerit să mi se potrivească. Mi-ar fi fost mai greu să rămân trei ani
într-un loc. Unde mai pui că aş fi avut mai puţine de povestit… Cum să
povesteşti oroarea repetitivă?
Ai plecat din Ploieşti. Circuli în maşina neagră, cu

ochelari la ochi. Următoarea staţie?
Jilava, pentru a doua oară. Dar nu cu maşina mică, ci, de data asta, cu
duba celulară. Şi cu Lila în minte, aşa cum o lăsasem. Blândă şi tristă,
pentru că pe mine mă liberau americanii, şi pe ea nu…
9. JILAVA DOI
Greva foamei
Cu câtă graţie mă mişcam pe tărâmul cunoscut al scumpei mele Jilave!

Gardianca mă întâmpinase cu un fel de zâmbet: «Ia uite, s-a întors
dracul!» Mă întorceam şi, culmea, în aceeaşi celulă. Lalelele erau pe loc,
la fel uşile din lemn masiv, ecoul trântirii lor era la fel de impresionant –
la fel de impresionante, când se trăgeau, zăvoarele. Pe loc, şi Buna.
Tineta, şi ea, la locul ei, în colţul celulei. Ca şi răutatea celorlalte
gardience. Chiar şi a celor noi. Existau două schimbări de decor:
priciurile fuseseră înlocuite cu paturi şi – lucru destul de important –
pâlniile de la geamuri, cu obloane de lemn. În consecinţă, când nu erau
închise pentru plimbarea deţinutelor din celelalte celule sau pentru
diverse alte motive, erau… deschise! Venea lumină, venea şi aer mai
mult.
Am spus-o de la început, personajele din prima şi din a doua Jilavă mi
82
se suprapun cu încăpăţânare. Sunt totuşi aproape sigură că am regăsit-o

pe Dorina. Mai slăbită decât o lăsasem. Memoria mea îşi face de cap. O
văd aidoma pe Dorina. Cu părul negru prima oară şi mai argintat a doua
oară. Cu nasul puternic. Pielea măslinie şi ochii vii. Locul ei era sus,
lângă geam. În dreapta, când intrai în celulă. Afară de Dorina, nu văd pe
nimeni din această a doua Jilavă. Poate doar pe «tovarăşa deţinută»… Aş
putea s-o situez în prima Jilavă, de n-ar fi amintirea foarte precisă a unei
scene ce s-a petrecut pe pervazul geamului, cu geamul deschis şi Cap de
Oaie în faţa geamului. Deci obligatoriu în cursul celei de-a doua detenţii
la Jilava. Nu mai ţin minte cum o cheamă pe femeia cu părul vâlvoi care a
intrat în celulă şi ne-a spus: «Noroc, tovarăşi!» Ne-a trebuit timp să ne
dezmeticim. Şi nouă, dar şi ei. Fusese, săraca, mare activistă. Fluierase în
biserică… şi la zdup cu ea!
Convinsă fiind că nu sunt puşcării în România, şi-a închipuit că intră
într-o cameră de spital. Zic astăzi: ce-o fi fost în capul ei ca să-şi
imagineze un spital care ar fi arătat precum celula nr. 4 de la Jilava?! Ne-
a mărturisit apoi că nici nu văzuse bine dacă eram femei sau bărbaţi –
credea… nici ea nu mai ştia ce crezuse… multe crezuse. Trezirea a fost
dureroasă… Dovadă, scena cu geamul. Ieşeam la plimbare. În consecinţă,
aveam dreptul să deschidem geamul ca să aerisim celula. Nu ştiu din ce
motiv, am avut un schimb de cuvinte cu domnişoara caporal Cap de
Oaie. Drept pedeapsă, m-a pus să închid geamul. În felul acesta, o lipsea
de aer pe Dorina, prea slăbită ca să se dea jos din pat. Naivă, nedată pe
brazdă, «tovarăşa deţinută» a sărit cu gura: «Tovarăşa gardiancă, da’ nu
se poate…» Cap de Oaie s-a pus pe înjurat şi a făcut-o pe biata noastră
colegă în fel şi chip. Printre altele: «Te crezi tovarăşă cu mine? Păi, tu, cu
mutra ta de varză împuţită?!» A trebuit să închid obloanele şi geamul.
Dorina a rămas fără aer în patul ei. Noua noastră colegă a înţeles în
sfârşit unde se află. Şi, mai ales, că este şi ea deţinută, şi nu o tovarăşă.
Iar eu m-am simţit vinovată. Dorina, nevinovată, era pedepsită din cauza
mea. Celelalte colege de celulă s-au dus la plimbare…
Restul e vag. Un film voalat. Îmi aduc însă bine aminte de starea de
revoltă şi neastâmpăr crescând în care mă aflam, începeam să găsesc
obositoare această călătorie cu neaşteptate reveniri în puncte fixe.
Atmosfera de nerăbdare şi agitaţie pe care o cunoscusem la Mislea, la
întoarcerea în «Secretul Mic», se infiltrase şi la Jilava. Era un mai mare
du-te-vino de deţinute ca înainte… Auzeam deseori de deţinute care
făceau greva foamei. A făcut-o una dintre colege, au ameninţat-o şi s-a
lăsat repede păgubaşă. Să fi vrut eu să fiu iar cea mai grozavă din clasă,
83
cu nota zero la purtare? Să fi avut alt motiv mai subtil şi mai inteligent?
Habar n-am, dar am declarat din nou greva foamei. Motiv comunicat
administraţiei: ceream să mi se dea rezultatul revizuirii dosarului
(revizuire, de vreme ce fusesem reanchetată). Pe scurt, voiam să ştiu
dacă e laie ori bălaie, intru într-un proces sau mă liberez. De data asta
eram foarte hotărâtă să merg cu greva foamei cât mai departe. Acest
«cât mai departe» însemna, de fapt, până la hrănirea artificială. Eram
moartă de frică numai la ideea că mi s-ar putea vârî tubul pe gât.
Prima zi de nemâncare s-a scurs în celulă. A doua zi m-au dus la
carceră. La Jilava se numea «izolarea mică». «Izolarea mare» folosea
cumva de carantină pentru deţinutele care plecau de la Jilava în alte
închisori. Stăteau acolo 24 sau 48 de ore. Nu ştiu de ce. În izolarea mică
era loc pentru un pat şi cam atât. Aici am stat o săptămână fără să
mănânc. În primele trei zile mi-au dat apă, în ultimele patru, nu. Era
ilegal. Cum am mai spus, o săptămână de greva foamei pare ceva rizibil
astăzi. Totuşi, experienţa mă face să fiu sceptică faţă de recordul de 60
de zile de adevărată grevă a foamei. Dar nu vreau să-mi bag nasul unde
nu-mi fierbe oala. Ce ţin minte din această săptămână e întunericul.
Becul era ars şi nu s-au grăbit să-l înlocuiască. Era întuneric beznă. Unul
din pereţi era comun cu cel al unei ciupercării. Mă înspăimânta gândul la
şobolani. Citisem din biblioteca mamei Grădina supliciilor şi ştiam ce le
pot face oamenilor şobolanii… Ceva mi s-a căţărat pe cap în timp ce
dormitam… Nu mai era vorba de frică, ci de groază! Cerusem de mai
multe ori să se pună becul. Râdeau. Cine s-a îndurat de mine? Gardianca
poreclită «Buna». A deşurubat un bec de pe sală şi mi l-a pus în celulă.
Ei, da! Gamelele cu mâncare erau înşirate pe jos, în lungul peretelui.
Foamea a fost mai acută în primele zile, nici n-o mai ţin bine minte, dar
setea, da. Visam noaptea că beau suc de grapefruit. De ce tocmai
grapefruit? – nici nu-mi place cine ştie ce. Culmea e că mama, care în
timpul detenţiei mele stocase într-un dulap special, cu răbdare, fel de fel
de bunătăţi pe măsură ce «se dădeau», m-a întâmpinat, printre altele, şi
cu suc de grepfrut! După o săptămână a venit o doctoriţă, mi-a ciupit
pielea (să vadă dacă nu sunt deshidratată), a zis: «Mai ţine.» şi a plecat.
Am răsuflat uşurată. Dacă ar fi propus hrănirea artificială, m-aş fi oprit
din grevă. Nu uitasem ce îi făcuseră fetei din Rahova, folosind tubul de
hrănire ca pe un instrument de tortură… Bineînţeles, au mai venit nişte
subofiţeri, m-au mai înjurat, m-au ameninţat cu bătaia. Dormeam mult,
îmi întreţineam această somnolenţă între vis şi realitate.
Există o importantă diferenţă între a face greva foamei în libertate –
84
ca tine, Mariana – şi a o face în închisoare. Desigur, în ambele cazuri

moartea te poate aştepta la capăt. Dar «afară» te susţine gândul că
lumea ştie de tine, de lupta pe care o duci. Îi pasă sau nu-i pasă, te
aprobă sau nu te aprobă, însă, prin cunoaşterea faptului în sine, este
într-un fel părtaşă la ce se întâmplă. În puşcărie, nu ştie nimeni.
Deţinuţii care te urmăresc cu gândul – cei care mai au puterea să se
gândească la alţii, şi nu numai la ei înşişi – îţi vor pierde în curând urma.
Iar ei, ceilalţi, duşmanii, vor face totul ca să ţi se şteargă urmele, să ţi se
uite până şi naşterea, darămite moartea… Pe măsură ce înaintam în
detenţie, îmi era din ce în ce mai greu să-mi găsesc o lozincă de strigat
înaintea plutonului de execuţie. Continuam exerciţiul pe care îl făcusem
de la început, să mă imaginez pregătită pentru moarte. Nu prea mai
ştiam ce aş putea striga. Cu «Vin americanii!» se terminase. Atunci
«Trăiască umanitatea!»? O văzusem cum arată… «Trăiască»… ce? Poate
«Trăiască libertatea!» ar fi fost cel mai potrivit… Acum aş sugera
«Trăiască abstracţiunea!»…
În dimineaţa celei de-a opta zile m-au scos din izolare. M-au dus în
mare grabă înapoi în celulă: «Ia-ţi boarfele…», pupături, adrese care mi
se şopteau din toate părţile. Felul în care se petreceau lucrurile le făcea
pe colegele mele să creadă că mă liberez. Nu se înşelau cu mult. Procesul
de liberare începuse probabil, cine ştie! Doar având dosarele deţinuţilor
în mână şi cercetându-le, am putea dezlega dedesubturile tenebroaselor
enigme ale Securităţii. N-am plecat acasă şi adresele le-am repetat cu
disperare până le-am uitat. Cum am uitat şi restul pe urmă. Acum ies din
neant toate aceste amintiri îngropate de aproape 40 de ani! «Du-te şi să
nu te mai întorci!» mi-a spus gardianca. Şi a scuipat în lături. Am urcat
scările din hruba Jilavei şi am ieşit în curte, la lumina. La soare. (Ciudat,
de câte ori scap de o pedeapsă, mă aşteaptă soarele. Bucuria de a trăi!)
Pluteam. Mă clătinam puţin, eram uşoară şi, prosteşte poate, foarte
mândră de mine. Ceva se mişca… Doar asta cerusem. Am avut ghinionul
să fiu dintotdeauna cam rotunjoară la corp, ca să nu zic altfel. Ieşind de
la Jilava, aveam cea mai superbă siluetă pe care am avut-o în viaţa mea.
Şi în viaţa mea n-au mai atârnat hainele pe mine atât de frumos… La
poartă mă aştepta maşina neagră cu perdeluţe…
85
10. NEIDENTIFICATĂ
Nu ştiu unde m-au dus. Mi-a fost imposibil să-mi dau seama… Am stat
câteva zile într-o celulă întunecoasă, cu pereţii acoperiţi de inscripţii şi
de nume pe jumătate şterse. A venit să mă vadă acelaşi doctor ca în
Rahovei, când fusesem bolnavă. Îi reţin în memorie numele de Kahane.
Aş vrea să verific însă… Ar fi prea îngrozitor ca doctorul Kahane să fie
astăzi un domn bătrân, cu părul alb, care toată viaţa lui a făcut numai
bine, şi să i se murdărească astfel numele. Kahane sau nu, multe ar avea
de povestit acel doctor şi alţii ca el, chemaţi să-i îngrijească pe anchetaţi
după tortură. Chemaţi să-şi dea avizul dacă anchetatul mai rezistă sau
nu. Chemaţi să constate decesele şi să elibereze certificate de deces
falsificând adevăratele motive ale morţii. De pildă, criză cardiacă –
foarte adevărat, dar numai pe jumătate. Şi cum ar putea un doctor al
Securităţii să scrie «criză cardiacă survenită sub tortură»?!… M-a
întrebat dacă mai continui greva foamei. Nu. Plecasem din Jilava şi
presupuneam că dosarul meu a fost reluat. M-au alimentat cu destulă
grijă, adică porţii mici, lichide multe, îndulcite… Nu ştiu cât am stat
acolo. Trei-patru zile… Afară de doctor şi de plantonii care nu scoteau o
vorbă, nu am văzut pe nimeni. Cred că era o haltă de întremare…
«Cantacuzino, ia-ţi…»
11. RAHOVEI DOI
Leopardul
Şi m-am trezit din nou în Rahovei, la «lanţuri»! Unora li s-ar putea

părea ciudat că număr de două ori aceleaşi puşcării. Le număr pentru că
numărul deplasărilor unui deţinut are importanţa lui. Socotind că m-am
foit prin ţară, de la o puşcărie la alta, de treisprezece ori în – foarte exact
– doi ani şi unsprezece luni, şi înmulţind cu numărul de două milioane al
deţinuţilor care au trecut prin puşcăriile din anii 1947-1965, plus cei din
1965 şi până astăzi, se pot imagina miliarde de trasee ale disperării. Un
păienjeniş de durere care înfăşoară ţara, împiedicând-o să respire ca o
ţară liberă…
De data asta, în Rahovei nu am ieşit nici o singură dată la anchetă.
Parcă îmi ghiciseră gândul şi îmi răspundeau: «Vrei mişcare, na
86
mişcare!» Colega mea era o femeie în vârstă, de curând arestată. Îmi cer
scuze: nu eu mă repet, ci situaţia se repetă… întâi ne-am înţeles perfect.
Era tonică, iar eu în plină formă… din nefericire. Ţeava de încălzire era
comună pentru toate celulele cu lanţuri înşirate pe culoar. Şi ţeava asta,
ca orice ţeavă, transmitea fiecare atingere… Aşa că, într-o zi… toc-toc.
Am sărit ca arsă şi am răspuns. Ajunsesem la o mare măiestrie cu
alfabetul cel mai simplu. Când aveai un interlocutor avizat, puteai vorbi
foarte repede. Nici nu te lăsa să termini cuvântul – exista un semnal prin
care îţi dădea de veste că a înţeles şi poţi merge mai departe. Sensul
fiecărui cuvânt deriva din cel precedent, fraza se înlănţuia armonios. Şi
interlocutorul meu era foarte avizat… făcuse zece ani de puşcărie! Mai
avea cinci de tras şi fusese adus la anchetă. Venea de la Aiud. Cred că
ceea ce a fost între noi se poate numi… dragoste platonică. Nu ne-am
văzut. O singură dată, când l-au scos la anchetă, am dat puţin la o parte
vizeta (colega mea era leşinată de spaimă să nu mă observe plantonul)
şi l-am zărit din spate… Mi s-a părut lat în umeri…
Îi «scriam» poezii. Cuvântul «dragoste» n-a fost niciodată pronunţat
între noi. Am trăit un fel de nebunie. Nu ştiu de ce îl poreclisem
«Leopardul». Ţeava trecea prin toate celulele, conversaţiile noastre
puteau fi auzite de toţi deţinuţii care ar fi cunoscut alfabetul. Ori nu erau
mulţi, ori vorbeam noi foarte repede şi nu ne puteau urmări, ori… au
avut delicateţea să nu se amestece între noi. O singură dată a încercat
cineva să ne bruieze troncănind cu cana pe ţeava! I-am promis
Leopardului să-l aştept! Ani de zile l-am purtat în gând… deşi conştientă
de absurditate şi de puţina şansă pe care am fi avut-o să ne iubim cu
adevărat în libertate… Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el… Colega mea mi-a
făcut un fel de scene de gelozie. Săraca, nu mai vorbeam cu ea. Toată
ziua băteam în ţeava… Ne-am certat. M-a ameninţat că mă toarnă! îi era
şi foarte frică să nu fim prinşi. Şi, evident, am fost prinşi. Nu ea a fost de
vină, nu cred. Oricum, nu am fost o colegă prea bună pentru ea… Trăiam
prima mea dragoste!… Aveam un cod de intrare cu Leopardul. Tocmai ca
să nu poată intra altcineva pe fir. Într-o zi, l-am chemat. Cineva a început
să bată fără să dea codul. M-am oprit imediat. Prea târziu. Au năvălit în
celulă – ameninţări, percheziţie, înjurături. Pe Leopard l-au mutat - a
tuşit când a trecut prin faţa celulei noastre. «Bine v-a făcut!» mi-a spus
colega mea… Am rămas câteva zile cu ea. Plângeam întruna. I-a trecut
supărarea pe mine. Nu era o femeie rea. Încerca să mă mân-gâie… Aş fi
omorât-o! Şi-o fi făcut cruce când am plecat…
87
12. MALMAISON
Un ţipăt de bărbat. Falsă încercare de sinucidere
Malmaison – o clădire albă în Bucureşti, pe Calea Plevnei… Nu ştiu

dacă urcatul cu liftul (lucru neobişnuit: să urci ca să ajungi la celulă) sau
interdicţia de a vorbi m-au făcut să înţeleg unde mă aflam. Malmaisonul
a avut o reputaţie cumplită şi nu sunt deloc sigură că ea nu ar fi şi astăzi
justificată. Deţinutele de la «Secretul Mare» din Mislea îmi vorbiseră
despre regimul foarte sever. Nu rezist tentaţiei de a povesti ce am văzut
la TV după evenimentele din decembrie. Un scriitor din exil - nu-i
pronunţ numele pentru a nu da convorbirii noastre un caracter de
răfuială – a fost primul care s-a întors în ţară, în chiar zilele revoluţiei, cu
jurnaliştii francezi.
Scriitorul era Virgil Tănase. În acele zile din 1990 nu mă

hotărâsem încă să-i pronunţ numele – parcă nu-mi venea să cred ce
văzusem la televizor. Mai ales că, în urmă cu câţiva ani, fuseserăm cu
toţii victimele unei ciudate manipulări, rămasă până azi destul de
neclară. Se anunţase răpirea de către Securitate a lui Virgil Tănase,
care se afla în Franţa, şi în mare grabă se organizaseră manifestaţii
în faţa Ambasadei României, unde ne repeziserăm să strigăm
(culmea ridicolului!): «Daţi-ni-l înapoi pe Virgil Tănase!» Interesatul
– am aflat mai târziu era bine mersi, ascuns de serviciile franceze,
chipurile pentru a evita răpirea. O istorie tulbure, ca mai toate
istoriile cu agenţi, simpli, dubli sau tripli.
Şi se face un reportaj. Îl vedem pe «colegul nostru» hălăduind prin

Bucureşti în căutarea amintirilor din tinereţe… Printr-o ciudată…
«întâmplare întâmplătoare», paşii îl duc pe Calea Plevnei. Se opreşte în
faţa închisorii Malmaison! Uşiţa se întredeschide şi vedem un gradat şi
vreo trei soldaţi. În rest, nu vedem nimic, gardul fiind înalt, ca multe alte
garduri, unele vopsite verde închis sau gri prin tot Bucureştiul. Orice
bucureştean care ar vrea să vadă ar putea să le observe şi să se întrebe,
de câte ori trece pe dinaintea lor, ce se întâmplă înapoia lor… În reportaj
ni se spune că Malmaison, fost centru de anchetă al Securităţii, este
acum ocupat de armată… (se ştie ce carnaval al uniformelor a fost în
perioada aceea, securiştii vărsaţi la altă armă etc. «Colegul nostru»
88
spune «bună ziua» până aici nimic rău – şi, spre stupefacţia militarilor,
le întinde mâna. Cu o oarecare ezitare, ofiţerul întinde şi el mâna şi iată
înfrăţirea!
Recitind acum pasajul despre «înfrăţirea la nimereală», mi-am

amintit de cea mai bravă experienţă a mea de acest gen. Cu câteva
luni înainte de înregistrarea făcută cu Mariana la începutul lui 1990,
am fost în România cu un convoi umanitar. Nu unul din cele mari,
pornite de la Paris, ci un mic convoi pus la cale de o asociaţie ce
fiinţa într-un sat vecin cu cel în care locuiesc, înfrăţit cu satul Daia de
lângă Sighişoara. Organizatorii căutau traducători, Rodica Iulian şi
cu mine ne-am propus, iar ei ne-au acceptat. Am plecat în condiţii
destul de precare. Membrii asociaţiei erau oameni modeşti, cu
salarii relativ mici, care contribuiseră cu multe ore de muncă
voluntară la pregătirea expediţiei şi cu bani pentru cumpărarea
hranei şi a hainelor ce urmau să fie distribuite. Rămăseseră puţine
resurse pentru manutanţă: ne ajungeau pentru o singură noapte de
stat la hotel. Şeful expediţiei, primarul satului Plainval, a preferat să
păstreze banii aceştia pentru întoarcere, gândindu-se că atunci vom
avea mai multă nevoie de un pat bun, şi s-a dovedit că a avut
dreptate. În prima noapte am dormit în camioane – erau două
camioane nu tocmai noi, plus un camping-car plin ochi cu lucruri.
Era ger şi am cam tremurat. Cea de-a doua noapte am petrecut-o în
Ungaria, foarte bine primiţi de localnici. În seara următoare am
ajuns la Daia.
După un lung moment de emoţie, ţuică fiartă şi înfrăţire,
dimineaţa a venit trezirea la realitate. Realitatea era că notabilităţile
erau exact aceleaşi ca înainte de căderea lui Ceauşes-cu. Preotul - o
huidumă cu nas de tapir - şi un tânăr securist frumuşel din
Sighişoara formau o pereche de temut. Ne-a fost foarte greu să
împărţim lucrurile. Popa sta cu mâinile încrucişate pe piept – n-a
mişcat niciun deget ca să ne ajute. Se uita la noi, care eram vreo cinci
femei şi patru bărbaţi, cu primarul francez în frunte, în timp ce
descărcăm camioanele. Securistul se învârtea de colo-colo, amabil,
prietenos. Pe urmă au fost scandaluri. Popa s-a supărat – ceruse să i
se dea mai mult decât celorlalţi, iar francezii refuzaseră. Primarul de
la Plainval a ţinut şi o cuvântare despre democraţie…
Totul era neverosimil şi absurd, «înfrăţirea» era o farsă
programată. A doua zi, pe drumul de întoarcere, puţin înainte de a
89
ajunge la frontieră, am cerut ca maşinile să se oprească, pretextând

o nevoie urgentă. M-am dat jos din camion şi am tras un plâns.
Câţiva copii au apărut de nicăieri. Francezii se căinau că nu mai
aveam mâncare – copiii cereau, de fapt, «ciungă» şi ţigări, şi au vrut
să ia aparatul de fotografiat al Rodicăi Iulian. La frontieră, grănicerii
români s-au purtat ca nişte anchetatori, bătându-şi joc de noi în fel şi
chip. Francezii au mai ţinut un discurs despre democraţie, convinşi
de utilitatea lui. Atunci am dat-o pe râs. Şi, în sfârşit, am pornit spre
casă.
Trebuie să spun că francezii din asociaţie au avut meritul de a se
interesa mai departe de Daia preţ de zece ani. Din nefericire, s-au
băgat mereu în faţă aceiaşi, iar francezilor le-a trebuit mult timp ca
să înţeleagă cu cine aveau de-a face. Au rămas, de altfel, derutaţi,
neînţelegând cum să-şi aleagă interlocutorii. Din pricina intrigilor,
nu mai ştiau în cine să aibă încredere. De pildă, banii daţi
învăţătoarei ca să cumpere caiete pentru copii au ajuns să achite oi
pe care s-a făcut stăpână chiar învăţătoarea. Foarte repede,
locuitorii cinstiţi ai Daiei s-au văzut daţi la o parte de ceilalţi. Din
banii asociaţiei de la Plainval a fost cumpărat un tractor pe care
sătenii urmau să-l folosească pe rând. Acel tractor a semănat o
zâzanie fără sfârşit – cineva a încercat să-i dea foc la un moment dat,
aşa că francezii au hotărât să-l vândă. După multe alte mizerii, la
capătul a zece ani de eforturi fără rezultat, la o Adunare Generală s-a
votat dizolvarea asociaţiei de ajutorare a Daiei.
Banii strânşi din cotizaţii, care trebuiau să le folosească celor din
Daia, au fost vărsaţi unei asociaţii umanitare pentru Maroc, unde au
finanţat forarea unui puţ.
Cu cine? Şi cine cu cine? Ce garanţie a avut «colegul» că oamenii nu

continuă să fie torturaţi, ca şi până acum, la Malmaison? De ce nu se
dărâmă gardul ăsta şi celelalte de acelaşi fel? Să vedem şi noi ce se
întâmplă dincolo…
Celulele de la Malmaison (vorbesc despre cele de la etaj – pe cele de la
subsol nu le-am cunoscut) dădeau pe un culoar luminos, cu geamurile
vopsite alb. Acelaşi tip de pat ca la Ploieşti, fixat în perete. Closetul şi
duşul – lângă uşă, cu vedere dinspre vizetă. Regulamentul: când cineva
intra în celulă, deţinutul trebuia să stea întors cu faţa la perete. Era
destul de înfricoşător, nu ştiai dacă în secunda următoare nu aveau să te
lovească. Pe mine nu m-au lovit, dar pe alţii?… Vorbitul: interzis. Patru
90
gesturi pentru patru cereri: hârtie igienică, cusut (se trimitea la

croitorie, ca să nu ai ac în celulă), scoaterea la anchetă şi mai era unul
care îmi scapă. Ridicai un deget, două degete etc. Scularea la cinci
dimineaţa, culcarea la zece seara, între timp, nu aveai voie să te întinzi
pe pat şi nici să te reazemi de perete. Trebuia să stai aşezat pe marginea
patului. Sau să umbli. Am încercat imediat să iau contact cu cineva. Mi s-
a răspuns. În secunda următoare au năvălit în celulă. Nu ştiu dacă m-au
auzit sau erau la pândă în celula vecină. Ameninţarea cu carcera şi
bătaia. Erau convingători şi nu am mai încercat. Liniştea era extrem de
apăsătoare. Abia de simţeam după uşă mişcarea plantonilor încălţaţi în
cipici. Comunicau între ei prin sâsâieli – pst! pst! – şi pocnete de degete.
Rar li se auzea şoapta. Era un planton la şase celule. Făcea în
permanenţă – zic bine «în permanenţă», zi şi noapte – un du-te-vino
între celule. Deschidea vizeta şi la dus, şi la întors!
Am găsit şi aici… un om, un omuleţ… o brută mai puţin brută… Mi-a
vorbit pe şoptite. Mi-a spus să fiu cuminte, că e de rău. Nu i-am văzut
faţa niciodată… Din când în când, un bărbat din celulele vecine începea
să ţipe. Agitaţie. Închideau la toate celulele ferestrele de deasupra uşii,
care dădeau pe culoar. Intrau peste el şi dădeau drumul la duş, să nu-i
auzim urletele. Nu ştiu ce îi făceau, dar sfârşea prin a se potoli. De la
omul meu am aflat că bărbatul era singur în celulă de cinci ani. Cinci
ani!… Nu ştiu cine era. Îmi venea să urlu cu el. Mi-am făcut un şah din
pâine şi săpun. Mi l-au lăsat câteva zile şi mi l-au confiscat. Ca şi
pieptenul, făcut tot din pâine şi săpun. «Aici nu eşti la pension!»
Mâncarea era bunicică. Dacă spun «bunicică», nu înseamnă că un om
liber ar fi mâncat-o cu plăcere. Tot mâncare pentru porci era: terci,
arpacaş. Doar ceva mai multă. Şi ciorba – mai puţin chioară: mai câte un
cartof, mai câte o fasole, şi ăsta era lux. Cartofii – cojiţi, nu ca la Jilava,
mai mult coji. Mă hrăneam cu sârguinţă şi cu gândul să fac rezerve
pentru ce va urma… Era o întreagă istorie să-ţi faci nevoile fără să-i dai
plantonului plăcerea de a te privi. Mă repezeam la closetul turcesc
imediat după ce deschisese vizeta. Calculasem timpul care îi trebuia ca
să se întoarcă. Mă rugam lui Dumnezeu (ei, da!) să-mi ajute maţul să
funcţioneze bine şi repede. Nu mă asculta întotdeauna… Uneori
plantonul era mai şmecher ca mine, se făcea că pleacă şi, cum mă
aşezam, deschidea vizeta şi stătea acolo. Cum de nu se plictiseau să ne
vadă ciuciţi? Cu sutele. Cu miile… Reluasem programul strict, ca acela
din carcera de la Mislea. Mă obligam să umblu – aveam loc mai mult – de
la deşteptare până serveau zeama aia neagră de-i ziceau «cafea».
91
Rememoram vechi poezii. «Scriam» altele, îmi reglam programul după

lumina care venea de pe culoar, îmi derulam iar imagini colorate în
minte… Nu m-au scos niciodată la anchetă. Deşi am cerut. «M-am cerut!»
Dacă ar fi să rezum sentimentele pe care le-am avut la Malmaison, ele
ar fi două: furie şi teamă. Nu înţelegeam ce căutam eu la Malmaison. Aici
veneau cazurile grele, cu anchete lungi, care sfârşeau cu mari procese de
spionaj, de înaltă trădare… Şi ajungem la un episod de care nu sunt
foarte mândră. Asta e, niciun deţinut nu e perfect… Mi-a încolţit în cap
ideea de a simula o sinucidere… Nu mai aveam chef s-o iau de la început
cu greva foamei. Singura modalitate de a atrage atenţia rămânea asta.
De sinucidere le era încă mai teamă decât de greva foamei. Numai ei ştiu
de ce. Dădeau socoteală? Cui? Şi dacă dădeau socoteală, ce?… Mi-am
rupt o fâşie de prosop… De atârnat, nu aveam de ce să mă atârn. Gratiile
de la geamul de deasupra uşii erau protejate cu o plasă de sârmă tocmai
pentru a împiedica asemenea încercări. Nu-mi rămânea decât
strangularea. Aveam un pulover alb cu gât. Stând aşezată în pat, cu
urechea ciulită, am făcut câteva exerciţii… Nu voiam să mor, asta ştiu
precis. Dar de sătulă, eram cam sătulă! Am aşteptat să treacă plantonul
şi am strâns… Nu din cale afară de tare. Totuşi, am avut urme vreo trei
zile… Şi asta m-a şi salvat – erau aspri cu simulatorii! Nu ştiu cum şi în
ce fel, dar nici nu mă sufocam prea rău, şi nici nu mă durea nimic. Nodul
îl făcusem într-o parte. Un medic căruia i-am povestit asta mai târziu
spunea că ar fi posibil ca nodul să fi apăsat pe carotidă, de unde senzaţia
de ameţeală şi sfirşeală nedureroasă. Am stat aşezată până am simţit că
îmi vine să leşin şi m-am lăsat moale într-o parte pe pat. Plantonul n-a
întârziat să deschidă vizeta. Pst! Pst! Văzând că nu mă mişc, a deschis
uşa şi s-a repezit la mine. A vrut să mă desfacă la gât, a tras de pulover şi
a dat de fâşia de prosop. A înjurat! L-a chemat pe ceilalţi…
Au vorbit de data aceasta?
Înjurau. Mă înjurau. Au chemat doctorul şi mi-a fost frică să nu se

prindă că nu era treabă serioasă. Doctorul mi-a luat pulsul, a stat puţin
şi a plecat. Doi plantoni m-au prins de subsuori şi m-au dus undeva jos,
într-un birou. Au pus o saltea pe jos. Mă păzea un tinerel cu arma în
mână. «De ce ai făcut, mă, tu chestia asta? Fată tânără, se poate?»… Am
dormit tun, eram obosită…
92
O clipă, Oana. Ia să vedem: cât a fost joc al

inteligenţei şi cât a fost disperare în gestul ăsta?
A fost o stare, în mod categoric. Amestec de furie şi disperare. Un

important procentaj de calcul a existat. Dovadă că nu am strâns tare – aş
fi putut, şi aş fi putut, de asemenea, să întârzii înainte de a mă lăsa să cad
pe pat, lucru ce antrena automat venirea lor foarte rapidă. Asemenea
stări te pot face să basculezi, de acord. Gestul meu avea o logică. Nu-mi
ceream liberarea – ar fi fost absurd. Fata din Rahovei care a murit după
greva foamei asta cerea!… Eu ceream un lucru foarte clar: de vreme ce
nu eram scoasă la anchetă, să mi se explice de ce am fost adusă la
Malmaison. «Clar» e un fel de a spune… Un deţinut, pe vremea aceea, nu
avea niciun drept, asta ni se spunea mereu, şi deci nici dreptul la o
explicaţie! Nu-mi închipui că «sinuciderea» a cântărit în liberarea mea.
Poate doar să fi accelerat, nesemnificativ, procesul deja declanşat. Poate
le-a fost teamă că într-o zi vor trebui să-i spună lui George Enescu:
«Nepoata dumneavoastră, maestre…» Dar nimic nu e sigur. Sigur este că
din birou m-am întors în celulă. Nu pentru multă vreme. «Cantacuzino,
ia-ti boarfele şi mişcă…» Nu ştiam că era ultima dată că auzeam asta…
Altă maşină, alţi ochelari… Malmaisonul rămânea în urmă…
13. INTERNE
O maşină cu perdeluţe mă duce acasă
Mi s-au scos ochelarii şi, cu o neaşteptată blândeţe, am fost împinsă

într-un… dulap de metal. Mi s-a spus: «Aştepţi aici.» Asta era deja o
explicaţie în care cuvântul «aştepţi» se voia încurajator. Totuşi, nu eram
deloc liniştită, ba eram chiar speriată, având în vedere locul în care mă
aflam. Lăţimea dulapului era cât să stau aşezată, cu genunchii la gură.
Era destul de înalt, în lungime căptuşit cu plăci de cupru. Cuprul e
roşcat, nu-i aşa? Era lumină şi mă reflectam tulbure, deformată, în luciul
metalului. Am perfect în ochi culoarea lui roşiatică. Şi aerul – foarte
închis, sufocant (nu era aerisire) – părea roşu. M-am aşezat. Şi am văzut
zgâriate vreo 12-15 linii foarte fine pe placa ce se afla la înălţimea
umărului meu… Multă vreme mi-a trebuit ca să se estompeze amintirea
dulapului. Şi a metalului roşu. De ce metal? Am găsit în alte mărturii
ceva asemănător. Plăcile se încingeau şi deţinutul «fierbea». Oare asta o
93
fi fost? Chiar şi fără căldură suplimentară, abia respiram! Cum a stat

deţinutul acela care zgâriase liniuţele? Unde sunt cei care au fost vârâţi
aici? Mai trăiesc? Mărturia lor ar fi atât de necesară… Am stat câteva ore
în dulap… poate mai puţin. Dacă ar fi să facem literatură, aş spune că
timpul era de cupru…
M-au dus înapoi într-o celulă destul de mică, în care erau două paturi
suprapuse… Prima persoană pe care am văzut-o a fost Maria Antonescu.
Am aflat că eram la Interne. Am fost întâmpinată cu multă căldură şi de
celelalte două. Doamna Antonescu le vorbise despre mine. Parcă ne
cunoşteam de-o veşnicie… Erau fericite că am venit. Cineva din celula de
alături încerca de mai multă vreme să între în legătură cu ele ciocănind
în perete şi niciuna din ele nu ştia să bată. M-am pus imediat pe treabă.
În această ultimă celulă în care am intrat erau deţinute curajoase. Am
putut vorbi în linişte, ţineau «şase». Vecinul era un grec. Era o perioadă
în care Securitatea începuse marea vânătoare după aur. Pe baza unui
simplu denunţ, oamenii erau arestaţi şi torturaţi să mărturisească.
Posesia unui singur cocoşel atrăgea o condamnare. Pentru aur era
arestat grecul. Era foarte nervos. Chema deseori plantonul. Era în
anchetă de şapte luni. Mi-a dat adresa nevestei, la Constanţa. Urma să
aibă proces şi avea nevoie de un avocat. Familia nu ştia nimic de el. Ne-a
întrebat dacă avem pâine şi ţigări. Aveam şi am putut să-i dăm… Closetul
nu era în celulă, ci pe culoar. «Programul» era mai puţin riguros. Ne mai
puteam «cere» şi între timp. Am convenit să-i las pâinea şi ţigările într-
un anume loc la toaletă. A mers treaba. Şi de mai multe ori. Când am
plecat, i-am lăsat o jumătate de pachet de ţigări. Îl primisem în anchetă.
De fapt, nu mai era anchetă. Acum era limpede că mă liberam…
A venit ziua despărţirii de colegele mele… parcă nu-mi venea să cred.
Am fost dusă, tot cu ochelari la ochi, într-un birou somptuos. Ca să ajung
în birou, urcasem cu liftul şi umblasem pe un culoar luminos pe care era
întins un covor roşu. La întoarcere aveam să iau acelaşi drum, dar fără
ochelari. Întrebare: oamenii care lucrau în birourile aflate la stânga şi la
dreapta culoarului erau ei oare orbi? I-am văzut la întoarcere: îmbrăcaţi
civil, frumuşei, finuţi… Nici nu s-au uitat la mine - erau deci obişnuiţi să
vadă circulând prin faţa lor alţi oameni murdari, rupţi, slabi şi… prefer
să nu mai continui. Precizez - clădirea Ministerului de Interne e aceeaşi
cu a CC-ului de mai apoi. Ştiu că am mai spus-o, dar «mai bine repetarea
decât uitarea». Dixit! Existau două niveluri de subsol… Nişte tovarăşi
solizi, bine hrăniţi mă aşteptau în biroul imens, cu mobilă florentină şi
covor persan pe jos. Unul era Drăghici. Mi-a dat mâna… şi o sută de lei,
94
bani de taxi! Am refuzat. Mi-a spus că, oricum, îi câştigasem lucrând la

fermă. I-am luat. Un ofiţer mi-a adus valiza de nuiele… Drăghici l-a
întrebat dacă mă poate duce acasă. Locuiam pe Theodor Speranţia, în
Bariera Vergului… Nu am mai coborât în subsol. Am luat drumul înapoi
pe covorul roşu. Ofiţerul îmi ducea valiza! Mă întrebam dacă nu mi se
joacă o farsă cumplită. În faţa peronului ne aştepta maşina. Tot neagră şi
tot cu perdeluţe! M-au lăsat la colţul străzii, cu valiza de trestie în braţe.
Ofiţerul mi-a zâmbit duios şi mi-a urat noroc. Eram încălţată în bocanci
fără şireturi. Lumea se uita la mine… Am intrat în curte. Locuiam într-un
bloc vechi de două etaje. Am urcat scările ca un automat. Mi-a deschis
bunica şi m-a întrebat: «Pe cine căutaţi?» Şi gata… Mama nu era acasă. I-
au telefonat la serviciu. A venit… Am mâncat ochiuri şi am băut suc de
grepfrut…
14. REÂNVĂŢAREA LIBERTĂŢII
Să vedem, Oana, cum a fost «reintegrarea în societate».
Nu poate fi vorba de reintegrare înainte de dispariţia sentimentului

de culpabilitate: eu am ieşit, dar ceilalţi au rămas! În prima săptămână
îmi venea să plâng de câte ori mâncam. Mâncare omenească. Apoi
trebuie să scapi repede de adresele care ţi-au rămas în cap. Atât de
puţine. Am scris familiei grecului, în ascuns de mama, care era
împotrivă, de teamă să nu mi se întâmple iar ceva. Au venit de la
Constanţa şi ne-au adus peşte. Nu ştiau nimic de el, credeau că a murit.
Grecul a avut proces, familia i-a găsit un avocat bun şi a scăpat doar cu o
condamnare egală cu prevenţia. Ne-au invitat la ei în anul următor, dar
cuplul se destrăma. Nevasta, care se zbătuse să-l scoată, a sfârşit prin a
divorţa. Asta se întâmpla destul de des când unul din membrii cuplului
se întorcea de la închisoare… Am contactat-o şi pe mama fetei de la
Interne… Al treilea mesaj l-am dus la adresa doamnei Venzel… Mi-a
deschis uşa fiul ei… ne-am îndrăgostit… Deţinutul e debusolat când
iese… De cele mai multe ori totul e altfel decât şi-a închipuit că va fi.
Viaţa a continuat o vreme fără el.
Sunt nevoită, pentru a evita generalităţile, să vorbesc despre mine.
Fusesem arestată fără să-mi fi terminat clasa a X-a. Întrebarea se punea:
continui sau nu şcoala? Sincer, nu prea mai aveam chef să mă pun pe
95
tocit. Şi, oricum, nu putea fi vorba decât de cursuri serale. Pentru a te

putea înscrie la seral, trebuia să ai serviciu. Şi ce serviciu, când nu aveam
nicio calificare? Şi cum să justific în autobiografie întreruperea şcolii şi
cei trei ani trecuţi de atunci? Aş fi vrut s-o ajut pe mama - suferise mult.
Într-un anume fel, suferinţa ei morală a fost poate şi mai grea ca a mea.
Ne întreţinea pe bunica şi pe mine. Pentru mine, singura posibilitate era
«munca de jos». Fiind condamnată administrativ, teoretic, nu aveam
cazier. Ba mai mult – culme a aberaţiei, nici nu trebuia să pomenesc de
arestarea mea! Îmi vine acum în minte că am avut, după liberare, o
înfăţişare la Tribunal.
Cum ai fost convocată?
Nu mai ţin deloc minte. Mama ştie probabil. Dosarul a fost clasat şi
totul mi s-a părut îngrozitor de ridicol. Nu-mi amintesc de nimic. Mă şi
întreb, în fond, dacă am fost prezentă. Fără importanţă… Mai important
e că mă simţeam nelalocul meu în viaţa «liberă» şi sufeream că nu am un
rost pe lume. Dimineaţa mă strecuram în mulţimea care pleca la
serviciu, luându-mi un aer preocupat şi prefăcându-mă grăbită doar ca
să mă simt şi eu în rândul lumii. Proastă mai eram, Doamne! Până la
urmă, prin «Braţele de Muncă», mi-am găsit de lucru pe un şantier.
Zilieră. Urma să învăţ sudura… Nu-mi displăcea ideea. Pe şantier m-am
simţit bine, mai veneam de-acasă! Muncă grea, înjurături, noroi. Îmi
luasem iar la purtat salopeta cu petice de la Pipera… Mă sculam la patru
dimineaţa, mă întorceam seara târziu. Pe şantier erau o grămadă de
foşti studenţi, daţi afară de la Universitate. Fie că aveau părinţii arestaţi,
fie că avuseseră curajul să spună ce gândeau… Până la urmă am lăsat-o
baltă, că, în loc să învăţ ceva, căram toată ziua la găleţi… N-am să mai
intru în detalii.
Am făcut fel şi fel de «meserii» ca să-mi câştig existenţa. Am fost un fel
de secretară la un medic bătrân, escroc şi nebun, am gătit pentru nişte
celibatari care veneau să-şi ia cu sufertaşul mâncarea de la mine, am
făcut croitorie, figuraţie cinematografică (asta chiar nu mi-a plăcut!) şi
am confecţionat pulovere din maieuri pluşate, vopsite, întoarse pe dos,
recusute şi pieptănate, să fie ca mohairul. Le vindeam la talcioc.
Căsătoriile au fost, într-un fel, momente de răgaz. Am fost şi taxatoare la
IRTA. M-au dat afară când au descoperit că fusesem în puşcărie.
Taxatoarea avea gestiune. Ca fostă puşcăriaşă, nu aveam dreptul la o
asemenea responsabilitate! Mi-am făcut şapte cruci – era o muncă
96
groaznică. Lucram 12 ore pe zi. Era ilegal – ar fi trebuit să lucrăm în

două schimburi. Salariile erau mici. Cei mai vechi se omorau pentru
familii. Directorul, un fost mecanic de aeroport, îl cunoscuse pe tata. Mi-
a propus să mă ia la spălatul de noapte al autobuzelor. Am refuzat! Nu că
mă ţineam cu nasul pe sus, multe se întâmplau însă noaptea prin
autobuzele pe care le spălau femeile… Până la urmă, înainte de a
publica, mă hotărâsem să fiu coafeză. Cel puţin se câştigau bani. Am fost
doi ani «şamponeză»… Prima carte am scris-o între două cliente… Abia
după aceea urma să mi se dea aprobare să fac şcoala de coafeză…
Eu m-am descurcat… Dar trebuie imaginată mulţimea de foşti
deţinuţi, orbecăind în lumea «liberă» după un loc sub soare! Aveau
familii de întreţinut, umilinţele continuau şi afară. Puţini erau cei care
acceptau să angajeze un fost deţinut politic… Copiii lor nu erau primiţi
în facultate. Fata unui comerciant care vindea brânză nu a putut face
facultate pentru că tatăl ei a fost arestat şi bătut la sânge. Cu singura
vină de… a fi avut prăvălie! Unii foşti deţinuţi au fost contactaţi de
Securitate după ce au fost eliberaţi. Ca şi în puşcărie, nu era o regulă, dar
faptul fiind posibil, suspiciunea înflorea. «Mi s-a întâmplat mie, deci i s-a
întâmplat şi lui» – gândire simplistă şi uşor de manipulat.
O altă categorie de turnători e reprezentată de foşti deţinuţi

contactaţi şi cooptaţi de Securitate după eliberare. Se pot împărţi în
cei care turnaseră deja în puşcărie şi cei care, nepătaţi în detenţie,
cedează presiunilor făcute asupra lor când sunt deja liberi. S-a spus
că toţi deţinuţii au fost contactaţi la eliberare. Este, probabil,
adevărat pentru majoritatea deţinuţilor, dar asta nu înseamnă că
toţi ar fi acceptat şi nici că aceia care au acceptat de formă au şi
făcut-o apoi. «Oferta» se putea refuza - bineânţeles, cu un anume
risc, acela de a fi curând arestat din nou sub un pretext oarecare,
căci orice se putea inventa pentru a înfunda pe oricine. Oricum, după
cinci, zece sau cincisprezece ani de puşcărie, îi trebuia cuiva o
deosebită tărie de caracter pentru a putea spune răspicat «nu». Câte
asemenea «stânci» ar fi putut exista?
Ca să-i putem judeca pe turnători, ar trebui să stabilim nişte
criterii. Delaţiunile fără drept de apel ar trebui să fie cele care au dus
la arestări, la condamnări, la tortură, la moarte. De unde să luăm
însă dovezi clare, de netăgăduit, ca să nu devenim noi înşine,
judecând, torţionari? Dar oare, paralizaţi de teama de a nu greşi,
trebuie să le permitem celor cert vinovaţi să ne sfideze?
97
La un moment dat a fost moda ca toţi foştii deţinuţi să fie

consideraţi un fel de sfinţi. Mare eroare! Dar a venit şi moda care
calomnia orbeşte: toţi vânduţi, lepre, turnători, lingăi. Altă mare
eroare! Generalizarea – simplificatoare şi la îndemâna oricui – s-a
dovedit şi se dovedeşte întotdeauna nu numai nedreaptă, ci şi
periculoasă ca armă de distrugere a adevărului, îndeobşte fragil. Şi
nici analizele nu ne ajută prea mult din moment ce – se ştie – urmele
se şterg sau sunt şterse cu sârg, altele se fabrică la cerere. Îi
denunţăm pe vinovaţi pentru a-i putea apoi spăla de bănuieli, îi
murdărim pe nevinovaţi ca să încurcăm iţele, proclamăm pe toată
lumea turnătoare. Rezultatul e că turnătoria se banalizează, toată
lumea e vinovată, adică nimeni, prin urmare toată lumea e
nevinovată (Hannah Arendt – Responsabilité et jugement, Payot,
Paris, 2005). Tehnica e cunoscută, nu însă şi mijlocul de-a o
contracara. Haosul împiedică îndeplinirea oricărei acţiuni benefice.
Eu am fost contactată de o femeie imediat după ieşire. Ne-am plimbat

pe stradă. Am refuzat fără cea mai mică ezitare… Poate nu atât din cine
ştie ce principiu moral, ci doar dintr-o imensă silă… Din reflex. Când
cineva te arde cu fierul roşu, ţipi, sari în sus… Şi nu ai niciun merit
pentru asta…
Un episod destul de nostim de după liberare este episodul Petru
Groza. Locuia pe atunci pe una din străzile de la Şosea. M-am trezit cu o
convocare. Mă aşteptam la ea – Drăghici îmi spusese că Groza vrea să
mă cunoască. Am intrat într-un hol mare, plin de oglinzi. Luxoasă casa…
bineînţeles, confiscată de la vreun bogătaş din vechiul regim. «Scoală-te
tu, să mă aşez eu…» Am aşteptat multişor. A venit şi mi-a spus că voia
să-l cunoască pe «inamicul numărul unu». Rula în oraş filmul cu
Fernandel intitulat Inamicul numărul unu. Glumiţe. Mi-a spus că, de fapt,
ofiţerii superiori care veniseră să mă vadă când eram la carceră la
Mislea veniseră la ordinul lui, da’ ce obraznică am fost! Şi dă-i şi râzi, şi
tralala, şi la plecare m-am pomenit că mă ia în braţe. Avea o haină albă…
Eram fardată pe buze, m-am ferit şi gura mi s-a lipit de reverul hainei.
Aşa l-am lăsat să plece, cu ştampila pe rever, aşa s-a urcat în maşină ca
să se ducă la Consiliu… S-a spus de multe ori că Petru Groza era un om
cumsecade. Adică mai cumsecade, de pildă, decât Ana Pauker. Acest
mod de a judeca prin comparaţie mi se pare absolut fals. Groza ştia bine
că puşcăriile sunt pline. Juca tenis şi asta îl făcea să pară mai simpatic.
98
Când aud astăzi că se vorbeşte despre stânga «caviar» a anilor

’50-’70 în România mi se pare că visez. «Care stânga?» mă întreb. Ca
să existe o stângă, trebuie să existe şi o dreaptă, adică o democraţie.
Despre ce democraţie se poate vorbi în anii aceia? Poţi merge pe
partea stângă sau pe partea dreaptă a unui drum cât e vreme bună.
Dar când vine furtuna şi se prăvale un potop de ape, măturând totul
în calea lui, nu mai poţi alege pe unde mergi, te ia curentul, taci şi
înoţi, dacă poţi. De înotat, am înotat cu toţii (într-o dictatură): unora
li s-au legat pietre de gât şi s-au scufundat, altora li s-au pus la
dispoziţie bărci de salvare, care cu lopeţi, care cu motor. Confuzia
pernicioasă şi chiar periculoasă vine din graba cu care li se pune
celor suiţi în bărcile cu motor o etichetă absolut improprie, specifică
unei lumi libere. Contrafacerea tinde să prezinte comunismul ca pe o
lume digerabilă.
Or, în anii ’50-’60, nimeni din cei pe care îi cunoşteam nu găsea
comunismul firesc. Până şi pe şantier, doar o parte din muncitori se
împăcau oarecum cu regimul, simţind că sunt la mare preţ. Cei mai
mulţi însă erau sătui de normele prea mari şi sâcâiţi de
interminabilele şedinţe, dar se fereau să critice regimul, ceea ce
însemna că erau conştienţi de ce se întâmpla. Majoritatea populaţiei
era speriată: în foarte multe familii era cel puţin cineva arestat.
Părinţii se fereau să vorbească deschis în faţa copiilor, de teamă că
aceştia le-ar putea repeta spusele la şcoală, iar asta ducea adesea la
arestări. Cine ar fi putut găsi «firesc» un regim de teroare, în afară de
cei care se înfigeau la bucate?
Să fi uitat toată lumea ce au păţit ţăranii la colectivizare? Ţăranii
bătuţi în pivniţele primăriilor de echipe mobile sau de secretari de
partid, stâlciţi şi şantajaţi la posturile de miliţie sau aiurea, terorizaţi
să semneze cereri de intrare în «colectivă» – cum ar fi putut ei găsi
«firesc» un asemenea regim?
Curată vrăjitorie pare dispariţia tuturor celor care au participat la
«dresura» aplicată populaţiei în acei ani, ca şi a celor ce le-au preluat
meseria pe vremea lui Ceauşescu. Dincolo de dispariţia fizică a
unora, straniu e că, la un număr atât de mare de «dresori», au rămas
atât de puţine urme. Regimentele astea par să nu fi existat!
Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii. Chiar şi Ceauşescu a fost

scuzat ani de zile… «Nu ştie, e prost informat.» Groza avea şi el
conştiinţa destul de încărcată, mă mir că mai putea să fugă pe terenul de
99
tenis…
Ceauşescu juca volei şi Bokassa…
Se juca cu oscioarele copiilor pe care îi mânca. Am putea deci spune că

Bokassa… avea un spirit copilăros şi nevinovat…
Ce ştii despre sănătatea femeilor în puşcărie şi, mai

ales, după?
În general, toate mărturiile şi analizele duc la concluzia că femeile

suportă mai bine închisoarea decât bărbaţii. Unii explică acest lucru prin
faptul că femeia ar fi mai obişnuită cu umilinţele decât bărbatul. Nu prea
mă convinge această teorie. Un lucru e cert: raţia de mâncare, deja
insuficientă pentru femei, era distrugătoare pentru bărbaţi. Pierdeau o
mult mai mare masă musculară decât femeile. Se «topeau»… Majoritatea
femeilor din puşcării nu aveau menstruaţie. Întreruperea ei se petrecea
deseori în primele două-trei luni de anchetă… Reapărea uneori în cursul
detenţiei, când spaima cea mare era depăşită. Nu era însă o regulă. Am
cunoscut femei care nu mai aveau menstruaţie de şapte ani! Apăreau
foarte multe probleme dentare. Continuau după liberare. Unele ulcere
stomacale, la femei, s-au vindecat însă în puşcărie. Zic bine: unele. S-ar
părea că medicamentul ar fi fost amidonul din arpacaş.
Ai avut sentimentul, în puşcăriile prin care ai trecut,

că ar fi fost microfoane, că eraţi ascultaţi,
supravegheaţi cu mijloace tehnice? Se vorbeşte mult
despre acest lucru.
Nu. Şi nici nu-mi puneam problema. Imposibil nu este însă ca ele să fi

fost folosite doar în cazuri realmente interesante. Instalaţia costă, iar
turnătorul era pe gratis sau aproape, şi foarte eficace. La a doua mea
arestare, am avut în celulă o femeie care 99% (îi acord, din politeţe, o
şansă de 1% să ne fi înşelat noi, celelalte) era liberă şi băgată în celulă
ca să ne spioneze. Ne-a trebuit puţin timp să pricepem…
Vorbeşte-mi de această a doua arestare.
Ar fi putut fi rocambolescă… într-un alt context. O situez în anii 1960-
100
1961. Se întâmplase o mare dandana care uimise toată ţara. Fusese

atacat cu succes, de nişte hoţi înarmaţi, un furgon al Băncii Naţionale.
Mare minune! Lucrul era atât de grav, încât în mod excepţional a fost
făcut public. Se spunea că fuseseră văzuţi doi bărbaţi şi o femeie blondă
la volanul maşinii care se pusese de-a curmezişul în drumul furgonului.
Numărul femeilor cu permis de conducere în România de atunci era
foarte limitat şi încă mai limitat numărul celor care ar fi ştiut să conducă
fără a avea permisul. Numărul proprietarilor de maşini particulare era,
de asemenea, scăzut. Miliţia şi Securitatea acreditau ideea că milionul ar
fi fost furat pentru a-i ajuta pe partizanii din munţi. Ni se spusese că
partizanii au fost «stâr-piţi»… Eram blondă în vara aceea, aveam permis
de conducere şi – nebunie! Aveam o motocicletă. Pe lângă alte zece mii
de persoane, bănuielile Securităţii s-au îndreptat şi spre mine.
Divorţasem de primul meu soţ. Locuiam la al doilea. Trăiam din
răsputeri. Îmi fusese prea frică în puşcărie să nu mor fără a-mi fi trăit
viaţa de femeie! Locuiam clandestin la viitorul meu soţ, urma să ne
căsătorim. Adresa mea oficială era la mama. Acolo au venit să mă ridice.
A doua zi, pentru a nu le crea situaţii neplăcute tuturor, m-am dus să-i
aştept la mama. Niciunul dintre noi nu făcuse legătura cu atacul
furgonului. Afacerea în sine, recunosc, ni se părea mai degrabă nostimă.
Apăruse o deficienţă în sistemul nostru represiv! În sfârşit! Ca în
Occident! Să fi fost un semn de liberalizare?…
Au venit doi inşi. Eram toţi destul de relaxaţi. Singurul lucru pe care îl
aveam de ascuns era… dragostea mea, concubinajul – urât cuvânt,
pentru un lucru frumos! – fiind, după cum se ştie, foarte prost văzut.
Viitorul meu soţ locuia în apartamentul unui cuplu mai în vârstă, căruia
prezenţa lui îi fusese impusă de Spaţiul Locativ. Aceşti doi oameni
minunaţi (la care am locuit apoi vreo zece ani) mă primiseră cu braţele
deschise. Teoretic, ar fi trebuit să mă denunţe. Avuseseră curajul să n-o
facă şi tremuram să nu le aduc necazuri pe cap… Percheziţie. Deschideţi
dulapul, trageţi sertarele scrinului, coborâţi valizele acelea de pe raft! O
percheziţie de operetă. Mai ales că una din «valize» era, de fapt, cutia de
pălării a bunicii. Ce s-au mai distrat cei doi tipi în civil punându-şi pe cap
pălăriile cu pene şi flori, tocele cu voaletă! Bunica mea, care o pornise
înapoi spre tinereţea ei, râdea cu toţi dinţii falşi, «albi ca perlele».
«Balurile costumate revin la modă!» Mama încerca să surâdă. Eu nu mai
ştiu ce făceam. Din ochi ne spuneam: «Nu poate fi prea grav.» «Vreţi să
ne urmaţi?» m-a întrebat cel care îşi pusese pe ţeasta pleşuvă o pălărie
din pai italian, cu boruri mari. Aveam întotdeauna la mine, în geanta
101
mare ca un sac, o perie de dinţi şi pasta, un săpun, două slipuri de

schimb, un prosop mic, un pulover şi o pereche de şosete. Nu mi-a fost
deci greu să mă pregătesc de drum. O maşină neagră ne aştepta. De data
asta nu mi-au pus ochelarii negri. «Nu fiţi îngrijorată», mi-a spus cel care
îşi pusese pălăria de pai pe ţeastă, «diseară vă întoarceţi acasă.»
Am stat vreo două luni. Nu la Securitate, ci la Miliţia Capitalei. Am
avut doi anchetatori. Unul – blond şi patern. Îl interesa mult viitorul
meu soţ: «Te iubeşte? E băiat de treabă?» Înainte de liberare, ne-a dat
binecuvântarea lui pentru căsătorie!… Un alt ofiţer, gras şi brunet, era
specialistul în grosolănii şi înjurături. Şi în anchetele de noapte… Eram
îndrăgostită şi am suportat destul de prost această a doua arestare. Mă
strivea nedreptatea acuzării. Pentru mine, atacul cu arme al unui furgon
rămânea un delict de drept comun. Unii vor zâmbi poate.
Ce să fac, am şi lipsuri! La o anchetă am şi plâns. Ce ruşine! Nu mă
puteam opri. «N-am furat!» Anchetatorul cel blond încerca să mă
calmeze: «Nu e furt, dacă ai vrut să ajuţi partizanii!» Acuzaţia de hoţie
mă îmbolnăvea… Încetul cu încetul, îmi regăseam obiceiurile de veche
puşcăriaşă. Reîncepusem să cânt în celulă şi să-mi amintesc de poezii
uitate… Mii de oameni au fost arestaţi pentru afacerea asta. Atacul era
după moda occidentală, dar represiunea era după moda Estului. A căzut
mult peşte mărunt în plasă. Restaurantele erau ticsite de agenţi. Oricine
cheltuia mai mult la un chef era luat la ochi…
Celulele se aflau la etaj. M-a primit o femeie în vârstă cu părul lung,
alb. Arestată pentru că ar fi ascuns cocoşei în grădină. Era distrusă. Din
obişnuinţă, am făcut ce trebuia să fac, am consolat-o cum am putut. Dar
îngerul mă părăsise. Nu mai aveam strălucire… La parter şi la etajul întâi
al clădirii, oamenii se aşezau la coadă ca să-şi ridice carnetele sau actele
maşinilor cumpărate. Celulele erau înşirate pe un culoar luminos.
Plantonii nu ne sâcâiau. Supravegherea era mai puţin severă decât o
cunoscusem eu. Nenorocirea era că nu aveam nimic de-a face cu
porcăria lor de milion. Adică aş fi vrut să-l am, dar nu-l aveam. Şi iubeam
un bărbat care, el, era liber şi se plimba cine ştie pe unde. Îmi cereau un
alibi pentru ziua atacului. Nu reuşeam să-mi amintesc ce făcusem în ziua
aceea. Pentru mine, cuvântul «alibi» venea direct din romanele Agathei
Christie. Politicele nu aveau dreptul la alibi. Mi-a trebuit mai mult de o
lună ca să-l găsesc pe al meu. Şi ajutorul familiei, care înţelesese despre
ce e vorba şi se agita – fără ştirea mea, bineînţeles - să-mi reconstituie
programul. Am avut noroc: în ziua şi la ora aceea făcusem o radiografie
de sinus la policlinică. Înotam mult prin piscine şi mă alesesem cu o
102
sinuzită. Morala: ca să fiţi liniştiţi, pentru orice eventualitate, faceţi zilnic

radiografii de sinus…
Eram trei în celulă. A treia ieşea mereu la anchetă. Tovarăşa
turnătoare… Se întorcea cu ţigări şi fructe! Mai târziu am descoperit că
era cunoscută. Într-o zi, au împins în celulă o femeie tânără. Am ajutat-o
să urce în pat. Ne-a arătat burta şi coapsele ei. Aveau culoarea…
ficatului. Fata ei de doisprezece ani era şi ea arestată. Soţul ei făcuse
chef într-un restaurant. Nota fusese ridicată şi nu corespundea cu
veniturile… Femeia ne-a rugat să ne îndurăm de ea şi s-o lăsăm să
doarmă. Câteva ore mai târziu au venit s-o ia… Au sfârşit prin a găsi
vinovaţii. Sus. Foarte sus… Sute de oameni au fost bătuţi şi torturaţi din
cauza lor… De câte ori mergeam la anchetă, treceam prin sala de sport.
Era singura ieşire. Vedeam acolo «buldozerele» represiunii. Loveau în
saci de nisip… Până la urmă, mi-au dat drumul… Singurul meu act de
curaj la această a doua arestare a fost, la plecare, să nu iau mâna întinsă
a ofiţerului care îmi zâmbea ironic. În tot timpul cât coborâsem scara
îmi spusese că în curte mă aşteaptă un furgon, ca să mă ducă la Jilava…
Iubitul meu mă aştepta în stradă. Cred că iar era soare. Îmi era ruşine –
îmi crescuse părul, se vedea rădăcina şaten. Ne-am luat în braţe.
Plângeam amândoi. Oamenii… se uitau cam strâmb. Eram din nou
vinovaţi: a plânge şi a te săruta pe stradă… două fapte de condamnat,
tovarăşi…
Cum se făcea selecţia torţionarilor şi a gardiencelor?
Nu am avut în faţă niciodată o fişă de gardiancă, să văd ce calităţi i se

cereau. Din cele pe care le-am cunoscut eu, multe veneau de la ţară.
Tinerii din sate au intrat în Securitate ca să «fugă» spre oraş. Satul nu le
mai asigura hrana şi stabilitatea. Am avut un prieten în Munţii Apuseni.
Îşi făcuse armata la Securitate, în Rahovei… Unii au devenit
profesionişti. Pentru a intra în SS, tinerii trebuiau să scoată ochii unei
pisici. Cu cuţitul. De ce o pisică? Pentru că are şapte vieţi şi nu e lucru
uşor. Trebuie abilitate, forţă şi plăcerea de a tortura. Cei care refuzau s-o
facă erau trimişi pe front. Nu ştii la ce antrenament sunt puşi tinerii din
Securitate, pregătiţi pentru a deveni anchetatori sau şi mai rău… Poate
că unii ar fi vrut să iasă din joc. Dar e greu să ieşi din Securitate (mai
greu decât pe vremuri de la mănăstire). A fost uneori acreditată ideea că
miliţienii nu se ocupă decât de hoţi şi de criminali. Nu este adevărat! În
secţiile de Miliţie existau (există?) birouri în care aveau loc anchete ale
103
Securităţii. Securitatea lucra mână în mână cu Miliţia.
Discuţia noastră a avut, dincolo de tragismul

experienţei tale, şi un ton glumeţ. Eu nu-mi pot permite
o atitudine ironică de data aceasta, deşi aparţin unei
generaţii ironice şi ironia, într-un sistem totalitar, este
un delict, o conspiraţie. Îţi propun totuşi acum un «joc»
lejer cu privire la codul dintre emiţător şi receptor. În
acest caz, relaţia semnificant-semnificat cum arată la
nivelul penitenciarelor? Eu cred că existau două tipuri
de relaţii: victimă-călău şi victimă-victimă. Hai să le
comentăm. Mai întâi, victima contra călăului: cum se
putea manifesta în anchetă, care era raportul cu
plantonul, cum şi cât «simpatiza» acesta cu deţinutul?
O grevă a foamei avea şi ea o semnificaţie, un cod…
Oricât de eroic şi grozav ar fi deţinutul, e clar că nu el stabileşte regula

jocului, ci anchetatorul. Deţinutul poate propune variaţiuni pe temă şi
piste false, poate chiar emite informaţii eronate, dar el este, din păcate,
în sistemul nostru poliţienesc, «supusul» anchetatorului. Aş vrea să ies
din domeniul teoriei, care nu mi se potriveşte, nici măcar pe termen
scurt. Nu am capacitatea de sinteză pentru asta…
Personalitatea anchetatorului are mare importanţă în cadrul unei
anchete. Ca şi, evident, cea a deţinutului, dar ceva mai puţin… În anchete
importante se caută acordarea sau dezacordarea celor două
personalităţi, nu pentru plăcerea unuia sau altuia, ci pentru stoarcerea
deţinutului. Dacă se consideră necesară prezenţa unui anchetator
troglodit într-un anumit moment al anchetei, va fi folosit un anchetator
troglodit. Acesta nu se preface, el este troglodit. Şi va fi afectat unul fin,
chiar cultivat, dacă se consideră necesar pentru eficacitatea anchetei.
Acest principiu este, de altfel, folosit în mai toate poliţiile. E vorba de
psihologie.
Dar tortura?
Să ne ferim de impietatea de a teoretiza tortura. Ar fi nedemn faţă de

cei care au suportat-o. Ea vine mai rar neanunţată. Există o pregătire, o
pretortură. Probabil că nu toţi anchetatorii au participat la torturi.
Probabil că există unii care fac asta mai bine decât alţii. Poate că omul
104
care dă trei palme nu e acelaşi cu cel care pune electrozii pe testiculele

bărbaţilor… dar sunt colegi… Am un sentiment de… ruşine să intru în
aceste detalii. Mi s-ar părea mai normal ca aceia care au practicat
tortura să ne explice cum au făcut şi de ce.
Dar plantonul care simpatiza sau nu simpatiza?

Episodul de la Malmaison…
Poate că în ziua aceea a avut un moment de slăbiciune şi nu mai

suporta să audă ţipetele bărbatului înnebunit de singurătate. Poate că
dusese în ziua aceea un deţinut torturat înapoi în celulă. Sau poate că-l
bântuia o îndoială şi a simţit nevoia să-şi cumpere o indulgenţă…
Greva foamei era şi ea un cod?
Da. Un cod al deţinutului faţă de el însuşi: dovada că mai poate, mai

are curajul să ia o decizie. Să hotărască pentru viaţa lui. Doar două
hotărâri mai poate lua deţinutul fără avizul lor: să facă greva foamei şi
să se sinucidă. Dreptul nu-l are însă la ele. Dovadă că este în ambele
cazuri împiedicat, prin toate mijloacele, să-şi ducă hotărârea până la
capăt.
Dar codurile dintre deţinuţi?
Exista un întreg ritual de cunoaştere şi recunoaştere între deţinute

când intrai într-o celulă. Un ritual defensiv-ofensiv. Foarte repede se
întindeau mici fire de legătură, nesigure, se puteau rupe la cel mai mic
semnal de alarmă. Se reînnodau în altă parte. Deţinutul are nevoie să
comunice. Îşi cunoaşte această slăbiciune şi se teme de ea. Deţinutul
simte nevoia să primească şi mai ales să transmită informaţii.
De aici obsesia securiştilor pentru comunicarea

dintre Est şi Vest, care a funcţionat atâta vreme. Omul
liber din Est fiind şi el un fel de deţinut! Să trecem la
grafica de penitenciare, care şi ea se manifestă dublu:
odată aparţinând închisorii deţinuţilor şi odată puterii.
Deci, pe de-o parte, semnele înscrise pe pereţi,
mesajele, pe de alta, arhiva, declaraţiile…
105
Grafica puşcăriaşului e foarte redusă. Din lipsă de unelte, de frică.
Dar scrierile care aparţin puterii: acte de liberare,

acte de arestare, declaraţii…?
Stivă. Munţi. Tone de hârtie. Reprezentând şi ore de lucru pentru

funcţionarii puterii. Cum spuneai mai adineauri, era o pâine de mâncat
aici. S-a mâncat şi cozonac! Un fost deţinut nu poate auzi cuvântul
«declaraţie» fără să ciulească urechea. Mie îmi vine automat în minte
formula «declar de bunăvoie şi nesilit de nimeni» cu care ne încheiam
declaraţiile! Nu este o culme a grotescului?
Să ne gândim totuşi că există încă o flagrantă lipsă de

documente.
Pentru un regim care excelează prin birocraţie, este, într-adevăr, de

mirare. De obicei, oricât s-ar distruge, tot mai scapă câte ceva. Teamă
mi-e că la noi s-a distrus destul. Prea mulţi au interes să şteargă
urmele… Şi dacă vreodată se vor găsi arhivele, trebuie cercetate cu
multă atenţie. Pot fi infiltrate cu false informaţii. Cercetarea va trebui
făcută cu răceală, fără reacţii sentimentale, fără a priori, cu lupa
lucidităţii. Sentimentele le-au consumat cei care au trăit grozăvia.
Cercetătorii trebuie să fie reci şi lucizi. Nepărtinitori. Şi… incoruptibili!
Dacă se poate…
Iată că nu s-a putut. Ba unii par să-şi fi făcut o adevărată meserie

din reamenajarea trecutului. Lacul lebedelor pe care ni-l pun în
scenă nu are decât lebede albe şi neprihănite, cea neagră lipseşte.
Solidarităţi aşteptate şi neaşteptate, dictate de interese, se fac şi se
desfac, firul istoriei e croşetat cu igliţa minciunii şi a omisiunii.
Rezultatul e un amalgam cel puţin derutant.
Dacă luăm din nou ca termen de comparaţie ceea ce s-a întâmplat
în Franţa după Eliberare – foştii colaboratori s-au dat declarat
rezistenţi, unele grupuri din Rezistenţă şi-au făcut singure dreptate,
au schingiuit şi uneori au omorât nevinovaţi fără judecată, delatorii
s-au bătut cu pumnul în piept ca mari «patrioţi» şi luptători pentru
libertate – şi admitem că nici azi nu a putut să iasă la lumină decât o
parte din adevăr, am putea spune că mai e timp pentru ca generaţiile
viitoare să afle ce s-a petrecut de fapt. Cu condiţia ca ele să vrea să
106
afle acest adevăr.
Am ajuns la staţia terminus. Oana, ai pronunţat odată

cuvântul «discurs», atunci n-am vrut să te întrerup.
Pentru mine, cuvântul «discurs» are o altă conotaţie.
Eu nu am fost încă arestată…
Ba ai fost, fără să fii…
Nu aşa cum ai fost tu. Numeai «discurs» lecţia pe care

v-o servea, după ziua de muncă, şeful închisorii. După
ce s-a terminat închisoarea cu gratii, ai simţit o anume
«relaţie» cu cuvântul «discurs»?
Cum să nu simt, când viaţa noastră s-a petrecut sub semnul

discursurilor? Secretarul general, secretarul de partid, propagandistul,
responsabilul de bloc, prietenul… ca să-ţi explice că nu are încotro.
Toate – poluări ale sensului originar. Discursul spălării creierului a fost
suportat de două generaţii bune. Spălarea creierului: văd un furtun care
sparge cutia craniană şi spală cu jet puternic, distrugător materia aceea
fragilă şi frumos desenată.
Oana Orlea, n-am să te întreb nimic de data aceasta

despre scriitoarea Oana Orlea. Am să termin cu o
declaraţie: subsemnata Mariana Marin, aflându-mă în
Franţa, declar că am luat, în zilele de 25, 26, 27, 28
iulie 1990, un interviu scriitoarei Oana Orlea, zisă şi
Maria-Ioana Cantacuzino. Dacă acest text va apărea
fără semnătura mea şi a Oanei Orlea, va fi un text-pirat.
Nu de alta, dar eu mă întorc după mineriadă…
Confirm. A fost mai mult decât un interviu. Şi fără răbdarea ta… Ştiu
că face parte din meseria de jurnalist, dar ai creat o tensiune care m-a
împins să răscolesc amintiri… uitate. Voit sau nu. Fără tine, această carte
– bună, rea, aşa cum este ea - nu ar fi existat.
Mulţumesc, Oana Orlea. Sper că această carte va

apărea şi în România, iar noi ne vom aminti de aceste
zile extraordinare. Şi poate că ticăloşii vor fi învinşi
107
definitiv într-o zi…
Şi vin americanii!… Mai bine ar veni… românii…
Nu demult, un român din ţară care a recitit de curând prima ediţie

a acestei cărţi mi-a scris: «Vorba e că românii, ceea ce numim noi
românii, sunt încă departe.» A avut curajul să spună ceea ce eu, din
Franţa, nu aş îndrăzni. Multe speranţe născute în 1989 s-au pierdut
în anii de după. Dar speranţa e apă vie: îşi face drum în adâncuri, se
piteşte până i se pierde urma şi apoi ţâşneşte iar. Vin alte generaţii
care poate vor şti să capteze energiile ascunse.
108

Oana Orlea - Cantacuzino, Ia-Ti Boarfele Si Misca!

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Oana Orlea - Cantacuzino, Ia-Ti Boarfele Si Misca!

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!

OANA ORLEA (Marioana Cantacuzino), prozatoare, născută la 21 aprilie

INDICATOR: DRUMUL CELOR 12 PUŞCĂRII

MARIANA MARIN: Dragă Oana Orlea, ne reîntâlnim

OANA ORLEA: Să începem cu… începutul, dar ştiu că nu primele

Ţi-aş propune atunci să începem cu sfârşitul

Amintirile mele din această perioadă sunt destul de imprecise. De

LUDOVIC scria pe tablă biata profesoară – era ea însăşi «reformată»,

Povesteai acasă ce se întâmpla la şcoală?

Nu povesteam. Începusem o anumită formă de gherilă împotriva

În munţi era rezistenţă, membrii partidelor

Ai şi făcut un bun început de analiză socio-politică a structurii

În spaţiul închis al satului, teroarea este cu atât mai direct aplicată. La

Cum se manifesta în lecturile tale acest «refuz al

Lecturile se împărţeau în două: obligatorii şi interzise, adică «Asta nu

Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră - deşi nu în

Cum începe povestea grupului vostru?

Cu dorinţa de a merge în munţi la partizani. Cam la asta se reducea

pod şi nu mă mai despărţeam de ea. Era periculos, căci deţinătorii

copiilor, care ar fi putut povesti la şcoală unele lucruri periculoase, iar

Înainte de a începe să vorbeşti despre momentul

Eram singura fată. Cu băieţii eram prietenă din copilărie.

Când am înregistrat interviul, n-am avut timp să iau legătura cu

E momentul să spun că mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia

Ştiu, dar nu vreau să spun

Am ajuns şi la momentul arestării.

Cred ca am avut cinstea să fiu piua-ntâi la arestare. M-au luat de

sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu

Aveai 16 ani. Cum puteai avea instinctul de a-i păcăli

Te aflai deci în Rahovei. Cât ai stat acolo – pentru că

Am stat cam două luni. Pe lângă palme, cătuşe şi întrebări repetate la

Celula mea era ultima de pe culoar. Eram singură şi nu puteam

Vom reveni. Aş vrea să te întreb un lucru: în ce

Nu, nu mă gândeam deloc la ceea ce este sau nu legal. Mi se părea că

doctorul m-a aşezat pe mine. Şi a fost o mică victorie, deşi în halul în

Şi astfel am avut şansa să vizitez Văcăreştiul. Zic «şansă» pentru că a

dacă ţine de antrenament, de calităţi înnăscute… Realitatea… este de

Valea Plângerii - condamnaţii la moarte

Plecând de la Văcăreşti, te îndreptai spre Jilava.

Deloc. Nu ştiam niciodată unde vom ateriza. M-am pomenit într-o

era înăbuşitor. Ne-am şoptit câteva vorbe. Nu puteam vedea afară…

E drept că, pentru un ochi neavizat, e greu de imaginat că, sub

dădea târcoale. Presupun că pereţii au fost revopsiţi de atunci, dar orice

Tot în timpul plimbării ne spălam rufele la jgheabul la care aveam

serviciu religios, femeile se adunau într-un mic grup şi se rugau. Sunt

Şi anchetele? Te mai scoteau la anchetă la Jilava?

Pe mine, nu. Cazurile însă nu se asemănau, şi erau femei care, cu

Ştiai ceva despre ce avea să te aştepte la Ghencea?

jumătate. Şi apoi, într-o zi, am auzit zgomotul zăvorului, fiecare a ascuns

Centru de triere. Prostituate, hoaţe şi politice

Barăci cât vedeai cu ochii… Secţia de femei era relativ redusă, în

doua, «pentru funcţionari», şi ultimul de clasa întâi, pentru «domni».

Crezi că această «solidarizare» a prostituatelor cu

Făceam faţă aceluiaşi duşman, comunismul. Da, dar pentru motive

Ajungem aici la un episod de care îmi place să-mi amintesc. «Îmi

voie să ne luăm hainele groase. În timpul nopţii, o camaradă şi cu mine

N-aş vrea să părăsim Ghencea fără să vorbim de domnul director

nu se mai mişca… Am cântat aşa… o oră? Două, poate… Dar stările de

Ai putea să-mi spui care era compoziţia socială a

Mai întâi şi întâi, erau nevestele oamenilor politici din partidele

Anii trec, drumurile se despart şi, când le vine vremea, prieteniile

N-am uitat-o nici pe doamna Macovei. Soţul ei fusese ministru doar

Natura asta le-a făcut pe toate