VITEZA Def.

- capacitatea organismului uman de a efectua acte și acțiuni motrice , cu întregul corp sau cu anumite segmente ale acestuia, intr-un timp cât mai scurt
și cu rapiditate maximă din partea executantului
Forme de condiționare
- mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitația și inhibiția
- funcționalitatea analizatorilor în sensurile acuității fineții și preciziei
- viteza de contracție a mușchiilor inervați
- vârsta și sexul
- calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe caile aferente și eferente
- tipul fibrelor musculare care intra în contracție
- valoarea surselor și proceselor energetice
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice
Forme de manifestare
Viteza de reacție- sau timpul latent al reacției motrice. Este condiționată de următoarele elemente: apariția excitației, transmiterea pe cale aferenta și eferentă,
excitarea mușchilor
Ex. - in linie câte şase, start de jos, din spatele unei linii pe distanţa de 3-5m, la semnal sonor, 3-5x două serii; tempo 4/4.
- în linie câte patru - şase elevi, plecare cu start de jos, din poziţia „pe locuri”, din spatele unei linii, pe distanţa de 3-5m, la semnal sonor; 3-5x două serii; tempo 4/4.
- Sărituri ușoare pe loc cu spatele spre direcția de deplasare, la semnal sonor ,întoarcere urmată de alergare de viteza, pe distanța de 30 m , tempo 4/4, 2-3x
Viteza de execuție – se măsoară prin timpul care trece de la începerea execuției până la încheierea acesteia
Ex. – din alergare cu joc de gleznă , trecerea la semnal sonor în alergare cu genunchii sus în tempo maxim
- Din stând cu palmele sprijinite pe un perete se execută joc de gleznă , la semnal sonor subiecții se întorc și aleargă până la un nou semnal, 2x , tempo 4/4,
- Stafete cu dribling
Viteza de repetiţie, care se mai numeşte şi “frecvenţa mişcarii”. Ea constă în capacitatea de a efectua aceeaşi mişcare într-o unitate sau interval de timp prestabilite.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul şi ritmul mişcarii.
Ex. Elevii grupati pe trei linii: joc de gleznă pe prima linie , la semnal săritură cu genunchii sus si sprint pe 10-15 m ,4x, p 30 ”
Elevii in linie câte 6-8 execută sărituri ca mingea pe loc, la semnal sonor alergare de viteză pe 10 -15m, 6x, p 30”
Elevii în linie de 6 execută joc de gleznă pe loc rapid: la primul semnal sonor alergare cu genunchii sus , la al II lea semnal întoarcere si alergare de viteză ,
distanta de lucru 20 m , pauza mers 1 min
- aruncarea rapida a mingii de handbal in zid si reprimirea ei . 20x2
-stand cu palmele sprijinite pe un perete- se executa joc de glezne, la semnal sonor , elevii se intorc si alearga 4-5m pana la un nou semnal 4 x, pauza 30 sec

Viteza de deplasare este o variantă a vitezei de execuţie, atunci când se pune problema parcurgerii unui spaţiu prestabilit contra timp şi o variantă a vitezei de
repetiţie atunci când se pune problema cât spaţiu, ce distanţă se parcurge într-o unitate de timp prestabilită.
Ex. Alergare pe loc cu viteză maximă
- Alergare ușoară alternată cu accelerări
- In linie pe un rând, mers, la semnal subiecții execută o săritură înaltă , apoi aleargă accelerat până la următorul semnal
- Sprinturi pe distante mici cu plecare din diferite poziții
- Start din ghemuit, alergare în mare viteza și oprire
- Joc de glezne, cu start lansat t 4/4, pe dist 20-30m
Viteza de decizie- cine tine mai mult mingea
Procedee metodice de educare
a) Efectuarea actelor și acțiunilor motrice în tempouri maximale
Ex.– la semnal, start de jos din spatele unei linii pe distanța de 3-5 m ,4x , formatii de lucru: pe un rând cate 6 tempo 4/4,
- La semnal sonor , start de sus și alergare de viteză pe distanța de 15- 20 m , 4x , p 30” între repetări, tempo 4/4
b) Efectuarea actelor și acțiunilor motrice in tempouri supramaximale -
Ex. alergari pe distanța de 40-60m , cu vânt din spate
- Alergări la vale , pe pante înclinate de 30 grade, pe distanța de 60-80m, cu accent pe amplitudinea pasilor
- prinderi și aruncări, cu mingi de tenis, de gumă, de oină, în reprize de 1-2 min sau in serii de 25-30 repetări
c) Efectuarea actelor si acțiunilor motrice in tempouri submaximale
Ex - alergare accelerată , câte 2, în linie dreaptă, start din picioare la semnal auditiv tempo ¾, 2x 40m , pauză 40” cu revenire la linia de plecare
- alergare accelerata câte 2, start din ghemuit, tempo ¾, 2x 30m , pauză activă
d) efectuarea actelor si actiuni motrice în tempouri alternative
Ex. – formații de lucru: grupe de 4-6 elevi, alergare cu joc de glezne pe distanța de 20 m în tempo ¾- 4/4, 4x, p 30”
-formații de lucru: în linie câte 4-6 elevi , start din picioare si lansare pe distanța de 50 m sub formă de concurs cu plecare la semnal sonor, 4x, tempo ¾-4/4 , pauza
30”-1min
-formații de lucru: in linie câte 4-6 elevi, alergare accelerată în linie dreaptî cu start din picioare, pe distanța de 40m – 10m alergare accelerată până la atingerea
tempoului de ¾ - 10 m alergare liberă – 10 m alergare accelerată cu atingerea tempoului de 4/4, 10 m alergare liberă, plecare la semnal sonor, 2x, pauză activă 45”
- formație de lucru: în linie câte 4-6 elevi,start de jos cu accelerare până la atingerea vitezei maxime,pe distanța de 20m urmată de alergare liberă pe următorii 5-7m,
plecare la semnal sonor , pauză până la revenire în formație 30”
ÎNDEMÂNAREA
Definiţie: Capacitatea organismului uman de a efectua acte și acțiuni motrice cu eficiența maximă dar cu un consum minim de energie din partea executantului
Formele de manifestare:
îndemânare generală necesară efectuarii tuturor actelor şi acţiunilor motrice de către oameni, cu eficienţă maximă şi consum minim de energie.
Ex. Câte 2, față în față stând pe vârfuri , menținerea echilibrului, 3-5x
Colectivul împărțit în 4-5 șiruri: mers pe vârfuri, cu brațele sus , privirea la mâini, pe o linie trasată pe sol
îndemânarea specifică, caracteristică sau necesară oamenilor care practică diferite probe şi ramuri de sport
Ex. Mingea prin tunel – colectivul este așezat pe 2-4 șiruri egale- stând depărtat, distanța de 2m între ei. Se execută cu una – trei mingi de handbal alternativ
-Pase efectuate de 2 elevi, fiecare având câte o minge , 3x
îndemânarea în regimul altor calităţi motrice: îndemânarea în regim de viteză, de rezistenţă, de forţă
Factori de condiționare
-Calitatea SNC
- Plasticitatea scoartei cerebrale
- calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe caile aferente și eferente
-Gandirea creativa
- calitatea inervatiei musculare
- volumul și complexitatea deprinderilor și priceperilor motrice
- capacitatea analizatorilor
- memorie de lunga si scurtă durată
Procedee metodice
a) Efectuarea actelor și acțiunilor motrice în condiții constante
Ex. executa aruncarea mingii in sus, prinderea mingii Formaţii de lucru – colectivul de elevi raspandit in toata sala, fiecare elev cu o minge Numărul de serii şi de
repetări – 2x8-10 repetari, pauza 20sec Tempoul/intensitatea 4/4
b) Efectuarea actelor și acțiunilor motrice în condiții complexe-
c) Efectuarea actelor și acțiunilor motrice în condiții variabile
 REZISTENŢA
Definiţie: Rezistenţa este capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare menţinand indici
constanţi de eficacitate optimă. Deci este capacitatea de a depune eforturi fără apariţia stării de oboseală senzorială, emotională, fizică sau prin învingerea acestui
fenomen.
Forme de manifestare
a) după criteriul “ponderea participarii grupelor musculare şi ale marilor funcţii şi organe”, avem:
a.1. Rezistenţa generală, care este capacitatea organismului uman de a efectua timp îndelungat acte şi acţiuni motrice, cu eficientă şi fără apariţia oboselii solicitând
mult sistemul nervos central, sistemul cardiovascular şi sistemul respirator.
a.2. Rezistenţa specifică care este capacitatea organismului uman de a depune eforturi pe care le implica probele sau ramurile sprortive.
b) după criteriul “sursele energetice, intensitatea şi durata efectului”, avem”
b.1. Rezistenţa anaeroba care este specifică pentru eforturile cuprinse intre 45 sec. şi 2 min.
b.2. Rezistenţa aeroba care este specifică pentru eforturile care depaşesc 8 minute adică eforturi de durată lungă. De aceea i se mai spune şi rezistenţa lungă.
b.3. Rezistenţa mixta care este specifică pentru eforturile cuprinse intre 2 şi 8 minute, adică eforturi cu durata medie.
c) După criteriul “natura efortului”, avem:
c.1. Rezistenţa în efort cu intensitate constantă;
c.2. Rezistenţa în efort cu intensitate variabilă;
d) Dupa criteriul “modul de combinare cu alte calităţi motrice:, avem:
d.1. Rezistenţa în regim de forţă;V,I
Factori favorizanti:
- stabilitatea proceselor nervoase fundamentale excitația și inhibiția
- calitatea proceselor volitive
- resursele energetice ale organismului
- tipul fibrelor musculare – cele rosii sunt lente
- relatia dintre effort si ohihna
- calitatea surselor și a funcțiilor organismului
PROCEDEE METODICE
1. Procedee metodice bazate pe variația volumului efortului fizic
a) Procedeul eforturilor uniforme- se menține în exersare aceeași intensitate și crește volumul
Ex. alergare 10 min in tempo de ¼;12min in tempo de 1/4
b) Procedeul eforturilor repetate – I const. , ef se efectuează cu un nr. de repetari in crestere
EX. Formatie de luceu: elevii sunt împărțiți pe grupe, la semnal sonor, alergare cu start din picioare. 4x400m , tempo4/4, 3x80m tempo 4/4, 2x300m tempo 4/4
2. Procedee metodice bazate pe variatia intensitatii efortului fizic
a) Procedeul ef variabile - se menține aceeași unitate de ef, dar se modifică I creste/scade
Ex. alergări in tempo de 2/4 și ¾ pe distanțe de 100-150m, se repetă de 10x, p până la revenire
Ex. 600m -1000m alergare în tempo de ¼ combinată cu joc de gleznă, la care se adaugă portiuni de 60m 80m 100m,200m parcurse in tempo de ½ +80m alergare
ușoară
b) Procedeul ef progresive – se mentine aceeași unitate de efort dar I scade

3. Procedeul metodic cu intervale se bazează atat pe variația volumului cat si pe variatia I ef fizic

FORŢA

Definiţie: Forţa este capacitatea organismului uman de a invinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare.
Forme de manifestare
a) După criteriul “participarea grupelor musculare”, avem:
a.1. forţă generala care se manifestă atunci când la efortul de “învingere a rezistenţei” participă principalele grupe ale organismului uman.
a.2. forţă specifică care se manifestă atunci când efortul de învingere a rezistenţei participă doar una sau cateva grupe musculare ale organismului uman
(cum se întalneşte la unele probe sau ramuri de sport).

b) După criteriul “caracterul construcţiei musculare”, avem:

b.1. forţă statica, când prin contracţie nu se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efectuarea actului sau acţiunii motrice. Un tip special de forţă
statică este cea izotermică.
b.2. forţă dinamică numită şi izotonică, când prin contracţie se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efort.
b.3. forţă mixtă, când pentru învingerea rezistenţei se intâlnesc atât contracţii statice cât şi cele dinamice.

c) După criteriul “capacitatea de efort” în relaţie cu puterea individuală, avem:

c.1. forţă maximă sau absolută care poate fi statică şi mai ales dimanică.
c.2. forţă relativă, care exprimă raportul dintre forţă absolută şi greutatea corporală, deci valoarea forţei pe kilogram corp.

d) După “modul de combinare cu celelalte calităţi motrice”, avem:

d.1. forţă în regim de viteză, sau forţă explozivă. Acest tip de forţă diferă în funcţie de segmentul sau segmentele corpului şi este influenţată de forţă maximă.
d.2. forţă în regim de rezistenţă.
d.3. forţă în regim de îndemânare
 5. Lecţia de educaţie fizică şi sport
Tipuri:

1. După componenta tematică abordată:

- cu teme din deprinderi şi / sau priceperi motrice
- cu teme din calităţi motrice
- mixte
2. După felul deprinderilor şi / sau priceperilor motrice:
- monosport - bisport - polisport
3. După etapele învăţării deprinderilor şi / sau priceperilor motrice:
- de învăţare,- de consolidare,- de perfecţionare - mixte
4. După plasamentul în structura anului şcolar:
- de organizare (la început de an şi semestre se susţin unele probe de control)
- curente
- bilanţ (ultimele din semestru, exemplu "demonstrativă")
5. După locul şi condiţiile de desfăşurare:
- în aer liber, condiţii atmosferice şi climaterice normale
- în aer liber pe timp friguros
- în interior, condiţii normale
- în interior pe spaţii improvizate (culoar, sală de clasă cu bănci) şi pe timp friguros
6. După numărul de teme abordate:
- cu o temă - cu doua teme - cu trei teme - cu patru sau mai multe teme (demonstrative)
Structura
În evoluţia sa, lecţia a avut mai multe structuri:
- pe patru(organizare, pregatire, fundamentala, incheiere)
- trei părţi,(pregatire, fundamentală, încheiere)
- lecţia pe verigi.
Verigile sunt următoarele:
1. Organizarea colectivului de elevi:
2. Pregătirea organismului pentru efort
3. Prelucrarea analitică a aparatului locomotor sau influenţarea selectivă a aparatului locomotor
4. Dezvoltarea sau verificarea calităţilor motrice, viteză sau îndemânare
5. Învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau verificarea deprinderilor şi / sau priceperilor motrice
6. Dezvoltarea sau verificarea calităţilor motrice, forţă sau rezistenţă
7. Revenirea organismului după efort
8. Aprecieri şi recomandări: aprecieri privind comportamentul elevilor şi recomandări pentru activitatea viitoare independentă şi salutul.
Verigile 4, 5, 6 sunt tematice în structura actuală.
Lecţia de E.F.S. ar trebui să cuprindă obligatoriu verigile 1, 2, 5, 7, 8.
Verigile destinate calităţilor motrice pot lipsi din structură, dacă nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice este optim (ex. La verificările iniţiale se
constată un nivel corespunzător notei 10 la o calitate motrică; de regulă nu se întâlnesc asemenea situaţii concrete).

Dinamica efortului
ÎeeDinamica efortului
În primele 3 verigi , dinamica ef înregistrează o curbă continuu ascendentă ale FC în jur de 70-80 pulsații/min și ale FR în jur de 16-18resp/min
ajungându-se la aprox 120-130 pulsații/min și 20-22 resp/min.
În veriga tematică sau verigile tematice, curba efortului înregistrează o relativa stabilitate. În general se înregistrează o creștere / depașiri atunci când se
dezvoltă /educă calitațile motrice sau se consolidează, sau se perfecționează depr si /sau priceperile motrice mai ales cand se fol jocuri sportive bilaterale, unele
jocuri de miscare, cu condiția sa fie efectuate sub formă de întrecere.
În ultimele 2 verigi se înregistrează o coborâre/scădere a curbei efortului.
Densitatea lecției
Densitatea – este indicatorul care arata caliitatea și cantitatea efortului fizic și exprima valoric eficiența timpului afectat lecției
Densitatea funcțională- este timpul afectat execuției exercițiului în raport cu intensitatea acestuia și durata integrală a lecției. Aceasta formă a densitatii evidențiază
valorile efortului determinate de intensitate.
Elevul poate lucra mult dar cu o intensitate scăzută, ceea ce inseamnă că lecția a avut un nivel de ef mic, prelungit, sau se poate lucra cu o intensitate mare, ceea ce
însemnă ca lecția a avut un ef mare , dar de scurta durata.
Densitatea pedagogică- este data de raportul dintre timpul folosit în mod util pt rezolvarea tuturor momentelordidactice necesare desfășurării lecției și durata
integrală a acesteia. Ea include timpul afectat demonstrației, explicației, corectării
DP= timpul consumat de prof/durata orei x100
Densitatea mortică – reprezinta raportul dintre timpul consumat în mod util de către elevi pt efectuarea ex si durata integrală a lecției
DM = timpul efectiv de lucru al unui elevv/ durata orei x100
Raportul dintre densitatea motrică și cea pedagogică este dat de timpul lecției. În lecțiile de învățare , acomodare, inițiere și chiar cele de bilant, denstatea pedagogică
este mai mare, in timp ce lecțiile de consolidare, verificare și dezv a aptitudinilor psihomotrice , densitatea motrică este mai mare.
Diferența dintre durata integrală a lecției și suma densităților motrice și pedagogică depinde de o serie de cauze obiective și subiective:
- Organizarea defectuasă a lecției în ceea ce priveste dirijarea colectivului de elevi,
- Lipsa materialelor sportive
- Explicația, descrierea , indicațiile prea lungi
- Lecții prea monotone, neatractive
- Nealegerea formațiilor cele mai potrivite de lucru
Îmbunătățirea densității lecției
- Alegerea celor mai eficiente formații de lucru
- Alegerea celor mai bune procedee metodice de organizare a colectivului de elevi și a unor procedee metodice care să ofere posibilitatea unui volum crescut de
efort prin lucru frontal cu intreaga clasă lucru pe perechi, pe grupe , prin lucru in torent- fol la sărituri, prin lucru individual
- Folosirea tuturor materialelor didactice
- Alegerea mijloacelor atractive(jocuri, stafete, etc)
- Folosirea unor explicatii clare și concise
 6.Evaluarea în Educaţie Fizică şi Sport
Criterii de evaluare:
- Performanța motrică
- Progresul realizat de S
- Cantitatea și calitatea elementelor însușite
- Capacitatea S de a aplica în practică elementele însușite
- Atitudinea S față de educatie fizica si sport
- Nivelul de dezvoltare fizică a S
- Capacitatea de restructurare
- Nivelul cunoștințelor teoretice
- Capacitatea de generalizare
Metode de evaluare:
a) În funcție de etapele evaluarii
- m de verificare, - m de apreciere , - m de notare
b) În funcție de natura probelor:
- probe practice,- probe orale, - probe scrise

Formele evaluării.
1. Evaluarea predicativă (iniţială)
-Se realizează pentru elevii şi clasele începutului de ciclu (clasa I) sau la clasele unde învăţătorul predă pentru prima oară şi nu beneficiază de rezultatele testărilor
din anul precedent, care să-i permită cunoaşterea posibilităţilor colectivului de elevi.
-Această formă de evaluare se poate realiza, pentru o parte din probe la începutul anului şcolar (alergarea de viteză, alergarea de rezistenţă), iar pentru probele care
vor intra în sistemul de notare, înaintea primului grupaj tematic de lecţii planificat. Rezultatele testelor vor fi valorificate în elaborarea sistemului de planificare
(număr şi durata unităţilor de învăţare, a mijloacelor de acţionare şi a nivelului de exigenţe), care poate modifica scara de notare a elevilor stabilită iniţial de
învăţător.

2. Evaluarea continuă (curentă)

Se face prin verificări sistematice pe parcursul programului de instruire, pe secvenţe mai mici (în fiecare lecţie sau la finalul unui grupaj tematic de lecţii),
având drept scop cunoaşterea gradului de însuşire de către elevi a materiei predate sau aprecierea modului în care s-a realizat un grupaj de lecţii, când şi după caz, se
finalizează cu notare. Utilitatea evaluării curente şi valorificarea ei se regăsesc în analiza pe care o face învăţătorul, privind modul de organizare, a metodelor şi
sistemelor de activităţi din etapele următoare. Note curente nu se pot acorda elevilor pentru frecvenţă, indisciplină sau lipsă de echipament.
3. Evaluarea sumativă (finală)
Acest tip de evaluare se utilizează la probele de control care necesită o perioadă
Metode de verificare:
- Trecerea probelor de motricitate prevăzute în SNȘE la efs
- Trecerea unor probe de motricitate , stabilite de fiecare prof pt orele de efs
- Trecerea unor probe de cunoștinte teoretice de specialitate
- Măsurarea unor indici de dezv fiz.arm
- Obs curentă a s și înregistrarea datelor observate
- Executarea de către Sa unor depr si pric motrice in condiții de probe si de concursuri
Metode de apreciere și notare
- M. Aprec verbale, M de aprec și notare scrise, M de sp si not pe baza unor norme sau baremuri
- M de ap si not prin comparatia rezultatelor la nivelul unui grup de S
- M de ap si not pe baza progresului indiv
- M de ap si not pe baza nivelului de execuție tehnică sau tactică a unor depr si priceperi bm in cod de exersare partiala sau globală
- M de apr si not a modului de indeplinire de catre S a unor sarcini speciale
 7. Deprinderile motrice
Definiţie: deprinderile reprezintă „ abilităţi dobândite care permit obţinerea unor rezultate optime, cu maximum de siguranţă şi minimum de cheltuială energetică”
deprinderile sunt componente automatizate ale activității conștient elaborate , consolidate prin exercițiu, dar desfășurate fără control conștient permanent
Caracteristici:
-Deprinderile se însuşesc în practica vieţii, mai ales în copilărie, sau în procese de instruire special organizate ( educaţie fizică, antrenament sportiv etc.).
- Deprinderile motrice se însuşesc prin repetări multiple,
- Sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi:aptitudini motrice,motivaţia,nivelul instruirii
- Unele elemente sau părţi ale deprinderilor motrice se pot automatiza,
- Elementele componente ale unei deprinderi se înlănţuiesc logic, depind unele de altele, se combină raţional.
- Deprinderile motrice sunt unice si ireversibile,
Etapele formării deprinderilor motrice şi principalele lor obiective
a) Etapele iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderii motrice, în care sunt specifice următoarele principale obiective:
- formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective, prin explicaţii şi demonstraţii
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii motrice respective;
- descompunerea deprinderii motrice, dacă este necesar şi posibil, în elemente componente şi exersarea analitică a acestora;
- preântâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie.
În această primă etapă predomină volumul efortului fizic.
b) Etapa consolidării deprinderii motrice, cu următoarele obiective principale:
- realizarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale si dinamice optime;
- întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiţii constante, standardizate,
- corectarea, cu prioritate, a greşelilor individuale de execuţie a deprinderii motrice.
În această etapă creşte rolul intensităţii efortului fizic şi al controlului sau autocontrolului nivelului de execuţie a deprinderii motrice respective.
c) Etapa perfecţionării deprinderii motrice, cu următoarele principale obiective:
- sporirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi, prin desăvârţirea procedeelor tehnice specifice;
- exersarea deprinderii motrice cu precădere în condiţii cât mai variate și apropiate de cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional – sportivă;
- includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice şi executarea acestor „ combinaţii” cu usurinţă, cursivitate şi eficienţă.
În această etapă intervine şi complexitatea efortului fizic la realizarea obiectivelor propuse. Este etapa în care se face şi trecerea de la deprinderi la priceperi
motrice complexe.
Tipurile sau categoriile de deprinderi motrice – se pot stabili după mai multe criterii:
a) După nivelul automatizării:
- deprinderi motrice elementare, care sunt complet automatizate ( mers, alergare ,săritură).
- deprinderi motrice complexe, care sunt parţial automatizate. ( jocurile sportive, gimnastică, sarituri, lupte)
b) După finalitatea folosirii:
- Deprinderi motrice de bază si utilitar- aplicative. ( mers, alergare, saritură, aruncare- prindere, târâre, căţărare, escaladare, tracţiune
- Deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor sportive.
c) După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea deprinderilor:
- Deprinderi motrice propriu – zise, care se formează prin repetări stereotipe, efectuate de foarte multe ori ( gimnastică, patinaj etc.).
- Deprinderi perceptiv- motrice, care sunt influenţate, în formare şi valorificare, de ambianţă ( schi, oină).
- Deprinderi inteligent motrice, care sunt influenţate, în formare şi valorificare, de partenerii şi adversarii de întrecere ( box, lupte, judo,
Etape-psihologic
a) Etapa famializării cu acțiunea
b) Etapa învățării analitice
c) Etapa organizării și sistematizării
d) Etapa sistematizării și automatizării
e) Etapa perfecționării deprinderii
Etape- fiziologic
a) Etapa mișcărilor inutile
b) Etapa mișcărilor în concordanță cu scopul acțiunii , c) Etapa formării propriu-zis
9.PRINCIPII

1. PRINCIPIUL INTUIŢIEI
Rolul intuiţiei : Intuiţia presupune o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor, receptorilor organismului uman. În educaţie fizică şi sport,
principiul intuiţiei presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai exectă despre ceea ce se învaţă.
Metodele intuitive:
• Demonstraţia- demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
• Prezentarea unor materiale ( planşe, diapozitive, schiţe, casete video etc.) care redau imaginea celor ce trebuie învăţete;
• Observarea execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup sau din alte grupuri; observarea dirijată tematic;
Cerinţe:
• Urmărirea celor prezentate să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea;
• Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de semnalizare, fiindcă în acest fel se împiedică abstractizarea şi generalizarea –
procese ale gândirii foarte importante în educaţie fizică şi sport.
2. PRINCIPIUL PARTICIPĂRII ACTIVE ŞI CONŞTIENTE
Laturile pe care le implică acest principiu: • participarea conştientă; • participarea activă.
Cerinţe :
• Subiecţii trebuie să fie conştienţi în privinţa efectelor practicării sistematice a exerciţiilor fizice asupra organismului propriu, dozării precise a efortului în funcţie
de particularităţile individuale şi de obiectivele urmărite.
• Înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice, care se învaţă. Subiecţii trebuie să înţeleagă mecanismul de bază al execuţiei actelor şi acţiunilor
motrice care se însuşesc, concomitent cu memorarea acestui mecanism.
• Manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului predat;
• Formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament. Este vorba de capacitatea de apreciere corectă a propriilor execuţii şi rezultate –
capacitatea de autoapreciere obiectivă.

3.PRINCIPIUL ACCESIBILITĂŢII
Generalităţi Principiul accesibilităţii subliniază necesitatea desfăsurării activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie de particularităţile subiecţilor
( vârstă, sex, nivel de pregătire)
. Acţiunile celui care conduce instruirea:
• selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;
• stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
• folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor acte sau acţiuni motrice de către subiecţi;
• adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire
• diferenţierea eveluării randamentului subiecţilor.
Cerinţe :
• necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de practicare a exerciţiilor fizice;
• stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli;
• necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii didactice: - trecerea de la uşor la greu; - trecerea de la simplu la complex; - trecerea
de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi, care să se bazeze pe cele deja însuşite.
4.PRINCIPIUL SISTEMATIZĂRII ŞI CONTINUITĂŢII
Generalităţi Este principiul cu cea mai mare importanţă mai ales pentru elaborarea corectă şi efeicientă a documentelor necesare de planificare- programare şi de
evidenţă ale activităţilor de educaţie fizică şi sport. Sistematizarea şi continuitatea reprezintă condiţiile principale pentru asigurarea reuşitei în programarea
stimulilor, indiferent de particularităţile subiecţilor sau de alte variabile de ordin material, spaţial, temporal. Cerinţe :
• Materialul de învăţat trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a
modelului de educaţie fizică şi sport;
• Materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care urmează;
• Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat- planificat încât să asigure o legătură logică între lecţii, între etapele de pregătire ( semestre, sezoane),
sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ, în ordinea lor crescândă; procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în
urmă greu de recuperat.
5. PRINCIPIUL ÎNSUŞIRII TEMEINICE
Generalităţi În literatura de de specialitate se mai numeşte şi principiul „ însuşirii durabile
• Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie
„. Respectarea acestui principiu este condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii de instruire.
Cerinţe :
• Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atăt în fiecare activitate concretă, dar şi în timp. Numai printr-un număr mare de repetări
se pot realiza obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport: dezvoltarea fizică- corporală, calităţile motrice şi deprinderile şi- sau
priceperile motrice;
• Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să se încerce însuşirea unui volum prea mare de material de învăţat;
• Trebuie ca în mod ritmic să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive, pentru cunoaşterea
permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat.
 10.METODELE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ŞCOLARĂ
1. METODELE VERBALE
Expunerea verbală: se realizează prin limbaj, trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi. Această metodă „ există „ în realitate prin
cel puţin următoarele trei procedee metodice folosite în educaţie fizică şi sport:
• Povestirea, cu eficienţă mai ales la subiecţii până la opt – nouă ani. Ea trebuie să fie „plastică”, sugestivă şi să se bazeze pe elementele cunoscute de subiecţi.
• Explicaţia, se foloseşte la toate categoriile de subiecţi de peste zece ani. Pentru a fi eficientă, explicaţia trebuie să îndeplinească următoarele patru condiţii: - să
fie clară; - să fie logică; - să fie concisă; - să fie oportună.
1. explicaţia urmăreşte precizarea unor noţiuni ale elevilor şi îmbogăţirea cu altele noi;
2. caracterul emoţional al explicaţiei dezvoltă inreresul elevilor, îi stimulează la activitate, le crează buna dispoziţie, le dezvoltă încrederea în forţele proprii;
3. expresivitatea imprimă un caracter activ explicaţiei şi se realizează prin pronunţare corectă, intonaţie, logica frazelor;
4. corectitudinea şi claritatea explicaţiei formează la elevi reprezentări motrice adecvate, care asigură în procesul învăţării legături între primul şi cel de-al doilea
sistem de semnalizare;
5 În relaţie cu demonstraţia, explicaţia poate avea următoarele „plasamente”: - să urmeze demonstraţiei; - să preceadă demonstraţia; - să se realizeze concomitent cu
demonstraţia
1. Metoda explicaţiei precede de obicei executarea exerciţiilor fizice cu scopul de a forma reprezentarea mişcării, precizând în mod corect valoarea parametrilor
mişcării ( muscular, temporal, spaţial). Se îmbină cu matoda demonstraţiei în mod diferenţiat, în funcţie de tema lecţiei, vărsta şi nivelul de pregătire al elevilor,
condiţiile concrete de lucru.
2. Explicaţia prealabilă prezintă mişcarea în totalitatea ei şi surprinde structura mişcării prin indicarea succesiunii elementelor componente, invocând legile anatomo-
fiziologice şi biomecanice care acţionează, precizând cerinţe metodice care asigură corectitudinea execuţiei şi procedeele de executare.
3. În explicaţia prealabilă se pot include noţiuni privind importanţa exerciţiului fizic care se execută în ansamblul exerciţiilor din ramura de sport în care se
încadrează, legătura cu alte exerciţii, noţiuni despre ramura respectivă de spor, performanţe, recorduri;

Prelegerea , se foloseşte cu precădere în învăţământul superior. Ea poate fi întâlnită şi la clasele cu profil de educaţie fizică şi spor, unde trebuie predate, prin
prelegeri, cunoştinţe teoretice de specialitate. La baza oricărei prelegeri ar trebui să stea o argumentare ştiinţifică a temelor abordate şi folosirea unei terminologii
corespunzătoare.
b)Conversaţia , se referă la dialogul permanent care trebuie să aibă loc între conducătorul procesului instructiv – educativ şi subiecţi. Metoda conversaţiei este foarte
utilă în forma euristică; bazându-se pe cunoştinţele însuşite de elevi în lecţiile anterioare, profesorul îi conduce prin întrebări spre cunoştinţe noi. Această metodă
orientează gândirea elevului spre activitatea analitico- sintetică, asigurând formarea si fixarea cunoştinţelor.
c)Brain-stormingul , denumire preluată de la englezi ( brain = creier; storm = furtună, asalt), se deduce că această metodă verbală se foloseşte pentru stimularea
participării active şi ceatoare a subiecţilor în dezbaterea unor probleme de instruire. In educaţia fizcă se foloseşte rar.
d)Studiul individual trebuie îndrumat de conducătorul procesului instructiv- educativ şi se realizează pe baza celor mai semnificative surse bibliografice, despre
problema sau problemele specifice instruirii la educaţie fizică şi sport.
2.METODELE INTUITIVE
Se adresează primului sistem de semnalizare şi ajută la formarea unei reprezentări clare despre ceea ce urmează să se înveţe. Aceste metode sunt reprezentate
în activitatea de ducaţie fizică de: Demonstraţia – este eficientă dacă se realizează la nivel de „ model”. Sunt două procedee prin care se concretizează această
metodă:
• Demonstraşia realizată de conducătorul procesului instructiv- educativ, se mai numeşte şi „ demonstraşie nemijlocită”;
• Demonstraţia realizată de un subiect, cu experienţă, al cărui nivel permite acest lucru. Se mai numeşte „ demonstraţie nemijlocită;
Folosirea unor materiale iconografice, precum imagini video, planşe, filme, kinograme. Se recomandă atunci când demonstraţia nu poate fi realizată la nivel de
„ model”, sau se poate face apel la această variantă şi cănd demonstraţia se realizeazş la nivel de „ model” , ca o cale suplimentară de întărire a efectelor
demonstraţiei.
Observarea execuţiei altor subiecţi – este o acţiune care trebuie să fie orientată de conducătorul procesului instructiv- educativ. Se poate observa execuţia unor
colegi de grup sau execuţia altor subiecţi ( în concursuri sau competiţii sportive). Se pot observa atât aspectele pozitive din execuţia actelor sau acţiunilor motrice,
dar şi aspecte negative
3. METODA EXERSĂRII
Exersarea presupune o repetare conştientă şi sistematică. Exersarea urmează, logic şi legic, după folosirea metodelor verbale şi intuitive de instruire şi este o
„ finalizare”a acestora. Ea aparţine în exclusivitate subiecţilor şi se face sub îndrumarea şi controlul specialistului în primele etape ale învăţării motrice.
a) Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice
Această variantă se desfăşoară în modalităţile următoare
: • Exersarea unei singure deprinderi sau priceperi motrice, cunoscută şi sub numele de exersare „ independentă” a deprinderilor şi priceperilor motrice;
• Exersarea mai multor deprinderi sau priceperi motrice. Se realizează prin „legarea” a două, trei sau mai multe deprinderi- priceperi motrice, în variante extrm de
diferite, care se pot întâlni în viaţă, activităţi competiţionale sau profesionale.
b) Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice- corporale
• Se realizează în veriga a III- a din lecţiile de educaţie fizică, dar şi pe parcursul altor verigi;
• In veriga a III-a din lecţie se exersează „ complexe” formate din şase, opt , zece exerciţii libere sau cu obiecte folosite pentru pregătirea fizică generală: bastoane,
mingii medicinale, gantere, cablu elastic, extensoare, corzi esarfe; sau cu partener ( în perechi); Aceste exerciţii se mai pot desfăşura pe banca de gimnastică şi la
scara fixă.
• Aceste exerciţii sunt în doi, patru sau opt timpi şi se adresează tuturor segmentelor corpului. Se începe cu exerciţii pentru cap şi gât şi se termină cu exerciţii pentru
membrele inferioare. În ultimul timp ,speecialişti în gimnastică recomandă să nu se înceapă cu rotări de cap şi gât.

c) Exersarea pentru dezvoltarea- educarea calităţilor motrice

Acest tip de exersare se regăseşte tratat la capitolul „ calităţi motrice”. Exersarea pentru formarea „capacităţii de organizare” sarcinile exerciţilor:
• Asigură organizarea colectivului pe tot parcursul lecţiei, precum şi manevrarea ordonată a acestuia; • Asigură crearea unei omogenităţi a colectivului ăn mişcare,
imprimând un ritm vioi execuţiei;
• Dezvoltă coordonarea, orientarea în spaţiu şi timp; • Educa simţul ritmic şi estetic, precum şi ţinuta corectă;
• Educă atenţia, siguranţa, prezenţa de spirit;
• Educă disciplina colectivului. .
d) Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a exerciţiilor fizice
• Realizarea acestui tip de exersare începând cu clasele a VI-a şi a VII-a;
• Condiţia este ca elevii să însuşeasca în clasele anterioare variante de „ incălzire”, variante de „ influenţare selectivă”etc. şi apoi să opteze pentru una din variante, în
prezenţa specialistului şi sub supravegherea acestuia. .
e) Exesarea pentru formarea capacităţii de precticare independentă a exerciţiilor fizice
• Se realizează în lecţiile de educaţie fizcă sau în alte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice;
• Elementele de bază pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice se însuşesc în procesul instructiv- educativ;
• Procedeele de exersare sunt dependente de „ măiestria didactică a fiecărui profesor de educaţie fizică şi sport;
• Tehnicile de autoorganizare, autoconducer, autoevaluare, trebuie să fie transferate în timpul liber.
11.PROIECTAREA ŞI PLANIFICAREA
1.PROIECTAREA DIDACTICĂ
Definiţie: „ proiectarea reprezintă activitatea de anticipare şi pregătire a tuturor demersurilor pe care le inplică procesul instructiv şi care are drept scop asigurarea
eficienţei acestui proces”.
Întrebări esenţiale sunt următoarele: 1. Ce vei face ? 2. Cu ce vei face ? 3. Cum vei face ? 4. Cum vei şti dacă ceea ce trebuie făcut a fost făcut ?
Specialiştii spun că întrebările sunt etape, iar soluţiile la răspunsuri sunt operaţii alefiecărei etape. Sunt în total 12 operaţii, iar ordinea executării lor este mereu
aceeaşi.
Etapa I: Este considerată cea mai importantă etapă, deoarece de ea depinde celelalte etape.Aici fixăm ce vrem să realizăm. Operaţiile specifice acestei etape
vizează identificarea şi dimensionarea obiectivelor. Precizarea clară a obiectivelor este condiţia fundamentală a proiectării didactice corecte. Obiectivele trebuie să
fie concrete, să fie măsurabile, să fie în concordanţă cu programa de specialitate, să fie compatibile cu timpul avut la dispoziţie pentru realizarea lor.
Pentru definirea unui obiectiv s-au stabilit următoarele norme:
• Obiectivele nu vizează activitatea specialistului, ci schimbarea care se aşteaptă să se producă în urma instruirii elevilor;
• Obiectivul trebuie să fie formulat în termeni expliciţi, prin folosirea unor verbe de acţiune, care să indice un comportament observabil al elevilor;
• Fiecare obiectiv trebuie să vizeze o operaţie singulară, pentru a uşura masurarea şi eveluarea;
• Obiectivul trebuie să fie asociat construcţiei logice a conţinutului informaţional şi situaţiilor instructive. Pentru lecţie ,obiectivele sunt operaţionale.
Etapa a II-a: Această etapă constă în stabilirea resurselor umane şi materiale de care se dispune pentru desfăşurarea lecţiei. Această etapă se mai
numeşte şi de „ analiză a resurselor”.
Sunt trei resurse importante:
• Conţinutul învăţării ( informaţii, exerciţii, probleme) – responsabil profesor;
• Capacităţile de învăţare ( psihologia celor care învaţă, interes, aptitudini, motivaţie etc.), responsabil elev; • Condiţiile concrete ( de timp, spaţiu, aparatură ), este
resursa cea mai obiectivă;
Operaţiile specifice acestei etape a II- a sunt: - analiza calităţii materialului „ materialului” uman cu care se va lucra ( clasele de elevi ); - analiza condiţiilor
materiale concrete.
Etapa a III-a: Această etapă vizează stabilirea strategiilor optime, adică a unor sisteme concrete de metode, materiale şi mijloace ( „cei trei M” ) pe baza
cărora să se atingă obiectivele propuse pentru lecţia respectivă
: -Repartizarea timpului pe verigi, -stabilirea ordinii de abordare a temelor,
-selecţionarea mijloacelor şi metodelor,
-stabilirea dozării,
-stabilirea formaţiilor de lucru şi a procedeelor de organizare a exersării .
Etapa a IV- a: Se mai numeşte şi „ evaluarea eficienţei activităţii curente”. Această etapă este centrată pe eleborarea unui sistem de metode şi tehnici de
evaluare, care să fie în concordanţă cu obiectivele operaţionale şi conţinuturile fixate.
2.PLANIFICAREA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ŞCOLARĂ
Planificarea este o activitate complexa ,ştinţifică,care constă în stablilirea conţinutului,desfăşurării şi finalizării unei acţiuni. La baza realizării ei stă proiectarea. În
educaţia fizică planificarea are o importanţă foarte mare şi are un grad mare de complexitate determinat de o serie de variabile (Gh.Cârstea, 2000): 1.perioada de
timp pentru care se elaborează 2.concepţia de tip sistemic 3.natura componentelor modelului de educaţie fizică 4.locul de desfăşurare a ativităţii 5.componenţa
claselor/grupului de elevi - după criteriul sexului -după criteriul nivelului de pregătire fizică şi motrică
Cerinţe generale :
1.concordanţa cu programa şcolară în vigoare
2.concordanţă cu particularităţile elevilor
3.concordanţă cu baza materială şi cu specificul zonei geografice
4.concordanţă cu tradiţiile din unitatea de învăţământ în privinţa practicării unor ramuri sau probe de sport 5.concordanţă cu opţiunile elevilor pentru practicarea
unorforme de practicare a exerciţiilor fizice
Rezultatele planificării sunt documentele de planificare.Există două categorii de docomente: a.documente la nivelul catedrei de specialişti(catedră,comisie
metodică)-planul anual de activitate b.documente individuale de planificare ale fiecărui profesor:
1.eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare(planul anual)
2.planul calendaristic semestrial
3.proiectul unităţilor de învăţare
4.planul de lecţie(proiect didactic) - obligatoriu pâna la obţinerea definitivatului şi la toate inspecţiile curente sau speciale pentru obţinerea gradelor didactic
Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare (planul anual)
Se elaborează sub formă grafică ,pentru fiecare clasă şi cuprinde: • Indicatorii de recunoaştere: anul şcolar,unitatea de învăţământ,clasa,resurse materiale
• Tabelul în care se eşalonează unităţile de învăţare cuprinde:
- numărul de săptămâni de şcoală şi perioadele de vacanţă(pe orizontală)
- componentele tematice ale modelului de educaţie fizică,adică unităţile de învăţare pe care le va aborda în anul şcolar respectiv(pe verticală)
- marcarea probelor de control
Etape şi cerinţe
1.Consultarea planului de învăţămînt şi a programelor şcolare în vigoare
2. Stabilirea probelor de control pe semestre
3.Stabilirea modului de combinare a unităţilor de învăţare .
La clasele de început de ciclu şi la clasele nou preluate(dacă elevii nu au fişe individuale de evaluare) este necesară efectuarea unor testări iniţiale (predictive)
care să ne ajute în eşalonarea unităţilor de învăţare. Într-o lecţie pot fi abordate între una şi trei unităţi de învăţare din care se abordează tot atâtea teme de lecţie
.Exemplu: unitatea de învăţare este viteza , iar teme pot fi „viteza de reacţie „,”viteza de deplasare” ,viteza de reacţie” etc
Lecţiile cu două teme sunt cele mai utilizate şi după părerea noastră cele mai realiste
4.Stabilirea mărimii ciclurilor tematice:
În stabilirea mărimii ciclurilor tematice(succesiuni de teme din aceeaşi unitate de învăţare) se va ţine seama de: - dificultatea conţinutului abordat, - nivelul de
pregătire al elevilor - timpul alocat secvenţele tematice (apoximativ 30-35 minute într-o lecţie)
Mărimea diferitelor cicluri tematice:
- Calităţi motrice 6-8 lecţii.Pot fi reluate pe parcursul unui an şcolar.
- Deprinderi şi priceperi motrice de bază 4-8 lecţii
- Deprinderi şi priceperi motrice utilitar aplicative 4-8 lecţii
- Probe atletice 5- 8 lecţii
- Jocuri sportive – 60-80% din totalul lecţiilor din anul şcolar.
Aceste cicluri tematice pot fi programate de - a lungul anului şcolar de mai multe ori.
- Gimnastică acrobatică 10-14 lecţii
- Sărituri cu sprijin la aparat 6-8 lecţii
5.Timpul alocat verigilor tematice : -tema secundară 10-15 minute ( calităţi motrice ,deprinderea motrică care nu e în stadiul de învăţare) - tema principală 20-25
minute (deprinderi şi priceperi motrice)
6.Locul ciclurilor tematice în structura anului şcolar
În stabilirea locului ciclurilor tematice se va ţine cont de următoarele:
-calităţile motrice, să preceadă deprinderile care solicită aceste calităţi
- învăţarea alergarii de rezistenţă ca temă din atletism ,se programează înaintea învăţării alergării de viteză
 12.Obiectivele generale
- menţinerea unei stări optime de sănătate;
- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea calităţilor motrice de bază
- formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;
- dezvoltarea armonioasă a personalităţii. .
Obiective de dezvoltare structural - funcţională a organismului.
- armonia între indicii somatici şi funcţionali;
- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici;
- menţinerea unui tonus muscular optim ;
- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;
- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;
- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.
Obiective în plan motric
- dezvoltarea componentelor fitness-ului
- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor
- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative
- îmbună tă ţire a ca pa c ită ţii de ef or t, pr in stimula r ea ma r ilor funcţii.
Obiective psihomotorii
- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:
• ca reper în reglarea mişcărilor;
• ca nucleu al imaginii de sine .
- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;
- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;
- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;
- for marea coordona telor de timp ale mişc ării: ritm, tempou, durată, elemente ce conferă eficienţă mişcării;
- dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale;
- formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;
- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;
- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.
Obiective cognitive
- dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi social
- dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind
de la aceleaşi date, originalitate - "producţie divergentă".
Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv
- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii vieţii;
- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, derulare etc);
- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);
- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii corporale);
- dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul comportamentului global
Scopul şi finalităţile educaţiei fizice
Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal.
Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice
trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):
- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;
- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);
- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice;
- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.
Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:
- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă istorică definită;
- un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.
Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a
autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social.
Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează
subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social.
Aceste finalităţi sunt reprezentate de:
1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice.
2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului.
3. Indicii superiori ai calităţilor motrice – V,I,R,F
4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar - aplicative şi specifice ramurilor de sport.
5. Capacitate de efort crescută.
6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă).
7. Integrare superioară în mediul natural şi social.
Formele de organizare a educaţiei fizice
Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea
pe clase şi lecţii.
Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:
a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor
care dirijează acest demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii;
b. ca activitate independentă de timp liber , care se bazează pe sistemul de cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite
în cadrul procesului menţionat anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educaţiei fizice;
 Autonomia în educaţie fizică si sport
Autonomia presupune:
- un anumit grad de libertate şi independenţă;
- se constituie şi poate fi considerată ca o diferenţă specifică, ca o formă sau un tip de manifestare a libertăţii şi independenţei;
- capacităţi, deprinderi sau tehnici de:
autoorganizare
-autoconducere
-autoevaluare.
-implică un anumit tip de dependenţă.
Activitatea autonomă a S nu poate fi acceptată decât în prezenţa specialistului, a supravegherii permanente a acestuia şi a intervenţiei sale ori de câte ori
constată abateri de la obiectivele propuse.
Activităţile respective permit stimularea intereselor şi aptitudinilor individuale ale subiecţilor şi, implicit, dezvoltarea creativităţii acestora
Se poate asigura, astfel, individualizarea procesului de pregătire, conducătorul acestuia putând să ajute mai direct pe cei rămaşi în urmă şi pe cei cu
aptitudini deosebite.
Activitatea autonomă este dependentă de:
- vârsta subiecţilor;
- de experienţa lor motrică;
- fondul de cunoştinţe teoretice;
- fondul de cunoştinţe de specialitate;
- calităţi motrice;
- deprinderi şi priceperi motrice.
Autonomia nu trebuie confundată cu libertatea de a face fiecare subiect ce doreşte, fără existenţa unor teme şi obiective clare ale activităţii respective.
Activitatea autonomă a subiecţilor
- este o "parte" a autoeducaţiei fizice şi sportive, fiind necesară şi pentru activitatea independentă a acestora;
-are implicaţii evidente şi asupra calităţii şi duratei metodelor de predare verbale şi intuitive, în special ale explicaţiei şi demonstraţiei
-subiectul acţionează autonom, dar trebuie să îndeplinească ceea ce „doreşte” conducătorul, specialistul, şi - ca atare - cel cu competenţă în privinţa justeţei
obiectivelor urmărite;
- ponderea principalelor variabile ale activităţii autonome a subiecţilor:
- vârstă
- sex
- teme şi obiective
- activitatea în grup etc.
Specialistul - prin statutul şi rolul său – are autonomie:
- în a lua decizii;
- în a stabili obiective;
- în a prospecta strategia pedagogică a tuturor demersurilor aplicate pentru realizarea obiectivelor propuse;
- utilizează fondul de cunoştinţe şi priceperi profesionale, fond care trebuie permanent şi sistematic completat, actualizat şi perfecţionat;
- analizată prin modul de raportare faţă de următoarele trei elemente principale:
- programă;
- tehnologie;
- planificare.
Autonomia specialistului pe planul planificării
La nivelul planului tematic anual:
- stabilirea numărului de lecţii din "ciclurile tematice" specifice fiecărei componente sau subcomponente a modelului de educaţie fizică şi sport
(componentele sau subcomponentele tematice);
- amplasarea "ciclurilor tematice" în structura anului de pregătire;
- stabilirea numărului de teme abordate în activităţile concrete de educaţie fizică şi sport;
- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci când nu se lucrează tip monosport, în funcţie de mai multe variabile: anotimp,
condiţii materiale, nivelul de pregătire a subiecţilor etc;
- stabilirea ordinii de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de pregătire (singura "condiţie" metodică o pune atletismul, care
menţionează că, indiferent de subiecţi, întotdeauna „alergarea de rezistenţă” se abordează înaintea „alergării de viteză”);
- stabilirea duratei de abordare, în minute (10,15, 20 etc.) a fiecărei teme;
La nivelul planului calendaristic:
- selecţionarea mijloacelor / sistemelor de acţionare pentru realizarea fiecărei componente sau subcomponente tematice a modelului de educaţie fizică şi sport
(consemnarea acestora într-o "anexă" este logică!);
- stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de acţionare selecţionate şi a dozării acestora;
- programarea adecvată a probelor de control;
- alegerea formei optime de elaborare a planului (descriptivă sau grafică).
La nivelul proiectului didactic sau altei activităţi:
- stabilirea duratei (în minute), pentru fiecare verigă netematică (durata verigilor tematice s-a realizat în planul tematic anual);
- stabilirea ordinii de abordare a temelor (locul temelor din calităţile motrice este bine precizat; în privinţa deprinderilor şi priceperilor motrice
se recomandă, mai ales din punct de vedere psihic, ca ultima temă să fie dintr-un joc sportiv!);
- precizarea obiectivului operaţional specific fiecărei teme abordate;
- dozarea mijloacelor / sistemelor de acţionare sau a procedeelor metodice folosite în verigile netematice;
- stabilirea modalităţilor concrete prin care se evaluează realizarea obiectivelor operaţionale;
- stabilirea conţinutului şi amplasamentului indicaţiilor metodice.

9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport

- presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul accesibilităţii instruirii);
- în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta principiul individualizării;
- se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice / modificabile, („închise sau deschise” în funcţie de temele abordate;
- se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la nivelul grupelor de nivel valoric, ceea ce implică verificări la începutul perioadei
de pregătire a subiecţilor;
- presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea unor categorii de exerciţii fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară);
- liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor;
Are eficienţă maximă când:
- se aplică în cazul: - exersării
- transmiterii de informaţii
- se realizează prin: - număr de repetări
- ritm de execuţie, - amplitudine, - structuri motrice
- aspecte vizate: - obiective
- conţinut, - forme de organizare a exersării
- metodologia didactică
 - evaluare.

AV
1.form de lucru:gr de 6-8 el, al cu joc de glezna, pe dist de 20 m , t ¾- 4/4 , 2x
2.form de lucru:gr de6-8el, din stand dezechilibrare si al cu cresterea progresiva a tempoului pe dist de 30m t ¾ - 4/4 ,pp30”
3.form de lucru:gr de 6-8 el, start din pic si al acc in tempo 3/4 pe dist de 30 – 40m, plecare libera 2x, pp45”
4.form de lucru:gr de 6-8 el, al acc cu start din pic la semnal sonor pe dist 60m, t 3/4, 2x ,p a 45”
5.form de lucru:col cate 4-6el, al pe linia culoarului cu examinarea urmelor, t3/4 , 2x30m, pa45”
6.pe per- leapsa pe perechi cu start din pic si al pe 20m dist intre part este de 2m ,3x, T4/4
7. in linie cate 4-6 el, al acc in linie dr pe 30m cu atingerea vit max urmata de al libera, pa 40”, 3x
8.in linie cate 4-6el, start din pic si lansarea pe dist 50 sub forma de concurs cu plecare la semnal sonor 3x, t4/4, p 30”-1min
AV – PASUL AL DE ACC