Mineralogie Descriptiva Indrumar PDF

MINERALOGIE DESCRIPTIVĂ
ÎNDRUMAR DE LUCRĂRI PRACTICE

Copyright © 2005, Editura Universităţii din Ploieşti
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. ing. MIRCEA IONESCU
Prof. univ. dr. ing. DUMITRU FRUNZESCU
Director editură:
Prof. univ. dr. ing. Iulian Nistor
Redactor:
Prof. univ. dr. ing. Neculai Macovei
Tehnoredactare computerizată:
Şef lucr. drd. ing. Gheorghe Brănoiu
Adresa: Editura Universităţii din Ploieşti

Bd. Bucureşti nr. 39, cod 100680
Ploieşti, România
Tel. 0244-573171, Fax 0244-575847
OCTAVIAN GEORGESCU GHEORGHE BRĂNOIU
MINERALOGIE
DESCRIPTIVĂ
ÎNDRUMAR DE LUCRĂRI PRACTICE
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

2005
PREFAŢĂ
Cercetările geologice au, în primul rând, scopul

practic de a descoperi noi resurse de substanţe minerale
utile care să asigure baza materială de dezvoltare a
societăţii.
După cum scrie L. Mrazec în lucrarea sa intitulată
„Curs general de minerale şi roci”: „este important de a
arăta, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi al
utilităţii pentru viaţă, care sunt acele minerale şi roci
cu rol precumpănitor în constituţia scoarţei şi care sunt
mineralele pe care se sprijină civilizaţia în evoluţia ei
milenară”.
În consecinţă au fost selecţionate şi prezentate cele
mai importante minerale atât din punct de vedere al
gradului de răspândire şi participare la alcătuirea
scoarţei terestre, cât şi din punct de vedere economic şi
ştiinţific.
Lucrarea a fost structurată corespunzător programei
analitice cuprinzând noţiuni, concepte de bază şi fenomene
fizico-chimice şi geologice caracteristice domeniului
mineralogiei şi indispensabile pregătirii unor specialişti
în domeniul petrolului, geologiei, construcţiilor,
protecţiei mediului etc.
În lucrare s-au adoptat cele mai noi concepţii cu
privire la sistematica mineralelor după modelul propus de
I.M.A. (International Mineralogical Association).
5
Descrierea fiecărui mineral este făcută sistematic;
astfel, după ce se arată provenienţa numelor mineralelor,
se prezintă compoziţia chimică, sistemul şi clasa de
simetrie, structura cristalină, proprietăţile fizice
macroscopice, apoi se descrie geneza, parageneza şi
ocurenţele fiecărui mineral, fiecare descriere
finalizându-se cu utilizarea acestora.
Cunoaşterea asociaţiilor de minerale şi a legilor de
mişcare şi asociere a elementelor chimice în scoarţa
terestră ajută la îndrumarea raţională a lucrărilor de
prospecţiune, explorare şi exploatare a zăcămintelor de
minereuri, minerale şi roci utile.
Lucrarea este bogat ilustrată cu desene şi figuri,
dând posibilitatea studenţilor să o folosească direct în
sala de lucrări practice pentru studiul eşantioanelor,
pentru înţelegerea clară a tuturor aspectelor fizice şi
chimice ale mineralelor curente.
Autorii sunt recunoscători tuturor celor care aduc
sugestii pentru îmbunătăţirea formei şi calităţii lucrării
la o nouă ediţie.
Octavian Georgescu
Gheorghe Brănoiu
6
CUPRINS
INTRODUCERE 11
1. IDENTIFICAREA MINERALELOR PE BAZA PROPRIETĂŢILOR MACROSCOPICE 15
1.1. PROPRIETĂŢI MORFOLOGICE 15

1.1.1. Forma cristalelor 15
1.1.2. Habitusul cristalelor 16
1.1.3. Dimensiunile cristalelor 17
1.1.4. Agregatele cristaline 21
1.1.5. Macle 22
1.2. PROPRIETĂŢI OPTICE 26
1.2.1. Culoarea mineralelor 26
1.2.2. Culoarea urmei 27
1.2.3. Luciul mineralelor 28
1.2.4. Transparenţa şi opacitatea mineralelor 29
1.2.5. Asterismul 30
1.2.6. Luminiscenţa mineralelor 30
1.3. PROPRIETĂŢI MECANICE 31
1.3.1. Duritatea mineralelor 31
1.3.2. Clivajul mineralelor 34
1.3.3. Spărtura mineralelor 35
1.3.4. Coeziunea mineralelor 36
1.4. PROPRIETĂŢILE ELECTRICE ALE MINERALELOR 37
1.5. PROPRIETĂŢILE MAGNETICE ALE MINERALELOR 39
1.6. PROPRIETĂŢILE TERMICE ALE MINERALELOR 41
1.7. TOPIREA MINERALELOR 45
1.8. DENSITATEA MINERALELOR 46
1.9. REACŢIA CU ACIZII 48
1.10. ALTE PROPRIETĂŢI 49
1.11. PIROGNOZIE 49
2. ELEMENTE NATIVE 53
2.1. AUR 54
2.2. ARGINT 56
2.3. CUPRU 58
2.4. PLATINA 60
2.5. SULF 62
2.6. DIAMANT 63
2.7. GRAFIT 66
3. SULFURI ŞI SULFOSĂRURI 69
3.1. CALCOZINA 69
3.2. BORNIT 72
3.3. GALENA 74
3.4. BLENDA 76
3.5. PIROTINA 78
3.6. PENTLANDIT 79
7
3.7. CALCOPIRITA 81
3.8. ARGENTIT 83
3.9. COVELINA 85
3.10. CINABRU 86
3.11. ALABANDINA 88
3.12. MILLERIT 89
3.13. NICHELINA 90
3.14. REALGAR 91
3.15. STIBINA 92
3.16. BISMUTINA 93
3.17. AURIPIGMENT 95
3.18. PIRITA 96
3.19. MARCASITA 98
3.20. MOLIBDENIT 100
3.21. COBALTINA 102
3.22. MISPICHEL 103
3.23. TETRAEDRIT 104
3.24. TENNANTIT 106
3.25. ENARGIT 107
3.26. PIRARGIRIT 108
3.27. PROUSTIT 109
3.28. HESSIT 111
3.29. PETZIT 112
3.30. NAGYAGIT 113
3.31. SILVANIT 114
3.32. KRENNERIT 115
3.33. CALAVERIT 116
4. OXIZI ŞI HIDROXIZI 117
4.1. APA 118

4.2. PERICLAZ 119
4.3. CORINDON 120
4.4. HEMATIT 122
4.5. ILMENIT 125
4.6. RUTIL 127
4.7. CASITERIT 129
4.8. PIROLUZIT 131
4.9. SPINEL 132
4.10. MAGNETIT 134
4.11. CROMIT 135
4.12. PSILOMELAN 136
4.13. GOETHIT 137
4.14. LIMONIT 139
4.15. DIASPOR 140
4.16. HIDRARGILIT 142
4.17. BRUCIT 143
5. SĂRURI HALOGENATE 145
5.1. SARE GEMĂ 145

5.2. SILVINA 147
5.3. FLUORINA 148
5.4. CARNALIT 150
5.5. CRIOLIT 152
5.6. KERARGIRIT 153
8
6. CARBONAŢI 155
6.1. CALCIT 155

6.2. MAGNEZIT 158
6.3. SIDERIT 159
6.4. RODOCROZIT 161
6.5. SMITHSONIT 162
6.6. DOLOMIT 164
6.7. ANKERIT 166
6.8. ARAGONIT 167
6.9. STRONŢIANIT 168
6.10. WITHERIT 169
6.11. CERUZIT 170
6.12. MALACHIT 172
6.13. AZURIT 173
7. SULFAŢI 175
7.1. GIPS 175

7.2. ANHIDRIT 177
7.3. BARITINA 179
7.4. CELESTINA 181
7.5. ANGLEZIT 183
8. FOSFAŢI 185
8.1. APATIT 185

8.2. MONAZIT 188
8.3. XENOTIM 189
9. SILICAŢI 191
9.1. NEZOSILICAŢI 191

9.1.1. OLIVINA 192
9.1.2. GRANAŢI 194
9.1.3. ZIRCON 196
9.1.4. TOPAZ 198
9.1.5. DISTEN 200
9.1.6. ANDALUZIT 201
9.1.7. SILLIMANIT 202
9.1.8. STAUROLIT 203
9.1.9. TITANIT 204
9.2. SOROSILICAŢI 206
9.2.1. ZOIZIT 206
9.2.2. EPIDOT 207
9.2.3. ALLANIT 208
9.2.4.LOTRIT 209
9.2.5. VEZUVIAN 210
9.3. CICLOSILICAŢI 211
9.3.1. BERIL 211
9.3.2. CORDIERIT 214
9.3.3. TURMALINA 215
9.4. INOSILICAŢI 216
9.4.1. PIROXENI ROMBICI 218
9.4.2. DIOPSID 219
9.4.3. HEDENBERGIT 221
9.4.4. SPODUMEN 221
9
9.4.5. EGIRIN 223
9.4.6. JADEIT 224
9.4.7. AUGIT 225
9.4.8. WOLLASTONIT 226
9.4.9. RODONIT 227
9.4.10. ANTOFILIT 229
9.4.11. CUMMINGTONIT 230
9.4.12. TREMOLIT 231
9.4.13. ACTINOT 232
9.4.14. HORNBLENDA 233
9.4.15. GLAUCOFAN 235
9.4.16. RIEBECKIT 236
9.5. FILOSILICAŢI 237
9.5.1. TALC 237
9.5.2. PIROFILIT 238
9.5.3. ANTIGORIT 239
9.5.4. CAOLINIT 241
9.5.5. HALLOYSIT 243
9.5.6. MONTMORILLONIT 244
9.5.7. BEIDELLIT 246
9.5.8. VERMICULIT 246
9.5.9. MUSCOVIT 248
9.5.10. BIOTIT 250
9.5.11. ILLIT 251
9.5.12. GLAUCONIT 252
9.5.13. GRUPA CLORITELOR 254
9.5.14. CLORITOID 258
9.6. TECTOSILICAŢI 259
9.6.1. CUARŢ 259
9.6.2. FELDSPAŢI ORTOCLAZI 264
9.6.3. FELDSPAŢI PLAGIOCLAZI 266
9.6.4. NEFELIN 269
9.6.5. LEUCIT 270
9.6.6. SODALIT 271
9.6.7. ZEOLIŢI 272
a. Phillipsit 273
b. Analcim 274
c. Chabasit 275
d. Faujasit 276
e. Natrolit 277
f. Mordenit 278
g. Stilbit 279
h. Heulandit 280
i. Clinoptilolit 281
BIBLIOGRAFIE 283
10
Introducere
INTRODUCERE
Mineralele şi rocile joacă un rol foarte important în economia unei ţări,
constituind baza de materii prime pentru industrie, transporturi şi agricultură.
Noţiunea de mineral derivă de la cuvântul latin minera = bucată de minereu,
ceea ce arată că apariţia acestui cuvânt este legată de minerit.
Într-o accepţiune generală, mineralele pot fi definite ca fiind substanţe
anorganice sau organice, aproape exclusiv cristalizate şi numai în mod excepţional
amorfe sau lichide (apa), omogene din punct de vedere fizic şi chimic, formate în
scoarţa terestră ca rezultat al diferitelor procese geologice. De asemenea, pot fi
considerate minerale şi substanţele analoage obţinute pe cale artificială.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul mineralelor se numeşte Mineralogie.
Mineralogia descriptivă se ocupă cu descrierea mineralelor din punct de vedere al
proprietăţilor fizico-chimice, al genezei şi paragenezei, al răspândirii mineralelor în
scoarţa terestră, în scopul utilizării lor practice.
Recunoaşterea mineralelor este importantă nu numai pentru mineralogi sau
geologi în general ci şi pentru chimişti, fizicieni, inginerii de foraj, inginerii minieri,
inginerii constructori, inginerii metalurgişti, etc.
Mineralogia descriptivă pune la dispoziţia cercetătorilor compoziţia chimică,
proprietăţile fizice, constantele structurale sau optice etc., pe baza cărora se pot
diagnostica combinaţiile chimice naturale sau sintetice. Problema este de a se învăţa
cum să se utilizeze aceste date pentru identificarea mineralelor.
Scopul lucrărilor practice de mineralogie este, pe de o parte, însuşirea
metodologiei folosite în cadrul acestei discipline pentru identificarea diferitelor faze,
elemente sau combinaţii chimice, naturale sau sintetice, iar pe de altă parte, cunoaşterea
principalelor tipuri de structuri care determină proprietăţile fizice şi comportarea în
diferite condiţii a substanţelor.
Aparatura şi materialele necesare efectuării lucrărilor practice sunt:
- microscop binocular sau lupă pliantă;
- eşantioane de minerale;
- zgârietori de oţel;
- plăci de porţelan poros;
- soluţie molară de HCl;
- modele de reţele cristaline;
- modele de cristale.
Identificarea mineralelor parcurge mai multe etape folosindu-se, în tot acest
timp, proprietăţile fizice şi chimice:
1. Observarea macroscopică care constă în:
a. recunoaşterea mineralelor pe baza proprietăţilor fizice: formă (habitus),
culoare, culoarea urmei, luciu, clivaj, duritate, spărtură etc.;
11
Mineralogie descriptivă
b. stabilirea prin metode pirognostice (analiză chimică calitativă pe cale uscată)

a unuia sau mai multor elemente majore, care intră în compoziţia mineralului;
2. Studiul microscopic optic care constă în determinarea caracteristicilor optice;
3. Utilizarea unor metode fizice sau fizico-chimice care apelează la tehnologii şi
aparate complexe:
a. analiza spectrală – stabilirea calitativă sau semicantitativă a elementelor
chimice;
b. analiza cristalografică – determinarea sistemului, a clasei cristalografice şi a
relaţiei axiale;
c. analiza cu raze X – roentgenografică sau difractometrică;
d. analiza termică – studiul comportării mineralului la încălzire;
e. studiul la microscopul electronic – aplicat mineralelor cu dimensiuni mici;
f. microscopie prin fluorescenţă de raze X – determinarea compoziţiei chimice;
g. microsonda electronică – permite observarea incluziunilor submicronice,
stabilirea compoziţiei chimice calitative şi cantitative în anumite puncte.
Se mai poate apela, de asemenea, la spectroscopia de absorbţie, spectroscopia în
infraroşu, rezonanţa electromagnetică de spin (R.E.S.) etc.
Pentru identificarea unui mineral se poate recurge la o singură etapă sau la mai
multe, dar întotdeauna respectând ordinea enunţată mai sus. Dacă identificarea
macroscopică este nesigură, se poate trece la cea microscopică, iar de aici la una sau la
mai multe dintre analizele enumerate în cadrul celei de-a treia etape.
O deosebită importanţă în identificarea mineralelor o reprezintă parageneza
mineralului = mineralele formate în aceleaşi condiţii termodinamice. Trebuie avut în
vedere faptul că nu orice coexistenţă de minerale constituie o parageneză.
Asociaţia de minerale reprezintă totalitatea mineralelor care constituie un
minereu sau o rocă şi care s-au format în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune sau
în condiţii diferite.
Geneza mineralelor se referă la modul în care a luat naştere o anumită
parageneză sau asociaţie de minerale. Un sistem de compoziţie chimică dependentă de
procesul geologic care l-a generat va da naştere, în anumite condiţii termodinamice,
unor minerale bine determinate = parageneză. Ca urmare, în identificarea mineralelor se
poate folosi şi diagnosticul de geneză.
Numărul total de minerale depinde de definiţia adoptată sau de interpretarea
definiţiei, dar în general poate fi stabilit în jurul cifrei de 2500, numărul varietăţilor fiind
cam de patru ori mai mare, anual descoperindu-se în jur de 40 minerale noi.
Datorită numărului foarte mare de minerale se impune o clasificare a acestora.
Având în vedere specificul mineralogiei între celelalte ştiinţe ale naturii, o clasificare
perfectă nu este posibilă datorită variabilităţii şi complexităţii reale din natură.
O clasificare modernă, bazată pe criterii chimico-structurale, clasificare
acceptată de majoritatea cercetătorilor moderni, împarte mineralele în opt clase:
1. Elemente native;
2. Sulfuri şi sulfosăruri;
3. Oxizi şi hidroxizi;
4. Halogenuri;
5. Carbonaţi, nitraţi, boraţi, iodaţi;
6. Sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolframaţi;
7. Fosfaţi, arseniaţi, vanadaţi;
8. Silicaţi.
12
Introducere
Dacă se repartizează numărul total de minerale cunoscute pe clase de minerale

se vor obţine următoarele proporţii: silicaţi 25,8%, fosfaţi 17,5%, sulfuri 13,3%, oxizi şi
hidroxizi 12,4%, sulfaţi 8,4%, halogenuri 5,8%, carbonaţi 4,5%, elemente native 3,3%,
boraţi 2,9%.
În cazul în care se analizează repartiţia din punct de vedere al gradului de
participare la constituţia scoarţei terestre, situaţia se modifică semnificativ. Astfel,
„clark-urile” obţinute pentru diferitele clase de minerale sunt următoarele: silicaţi 81%
(55% feldspaţi, 11% silice), oxizi şi hidroxizi 14%, carbonaţi 0,7%, fosfaţi 0,7%,
halogenuri 0,5%, sulfuri şi sulfaţi 0,3-0,4% şi elemente native 0,1%, putându-se aprecia
că numai aproximativ 100 dintre mineralele cunoscute prezintă o răspândire însemnată
în scoarţa terestră.
Cel care a calculat pentru prima dată compoziţia scoarţei terestre în procente de
greutate a fost cercetătorul american F. Clark în 1889. Academicianul rus A.E. Fersman
a propus ca cifrele medii care exprimă procentajul diferitelor elemente din scoarţa
terestră să fie numite „clark-uri”.
Din cele 103 elemente chimice care configurează sistemul periodic al lui
Mendeleev, numai foarte puţine sunt mai răspândite în scoarţa terestră şi anume: O, Si,
Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, H, Ti, C, Cl, P, S şi Mn, celorlalte elemente revenindu-le în
greutate numai 0,17%.
Astfel, majoritatea mineralelor scoarţei terestre sunt reprezentate de compuşii
oxigenaţi ai siliciului, aluminiului, fierului precum şi ai metalelor alcalino-pământoase
şi alcaline şi anume calciu, magneziu, sodiu şi potasiu. Dintre aceştia se remarcă oxizii
şi sărurile oxigenate (silicaţii, alumosilicaţii etc.) care intră în compoziţia diferitelor roci
care formează scoarţa terestră.
Metalele care au o mare însemnătate pentru industrie prezintă clark-uri care se
exprimă de cele mai multe prin valori neglijabile. Principalele minerale sursă pentru
metalele abundente şi respectiv rare din scoarţa terestră sunt redate în tabelul 1.
Tabelul 1
I. Metale abundente din punct de vedere geochimic
Fier Magnetit Fe3O4; hematit Fe2O3; goethit HFeO2; siderit FeCO3; pirită FeS2
Aluminiu Hidrargilit Al(OH)3; diaspor şi boehmit HAlO2; caolinit Al4Si4O10(OH)4; anortit
CaAl2Si2O8
Crom Cromit FeCr2O4
Titan Rutil TiO2; ilmenit FeTiO3
Mangan Piroluzit MnO2; psilomelan BaMn2+ Mn4+8O16(OH)4; criptomelan KMn8O16;
rodocrozit MnCO3
Magneziu Magnezit MgCO3; dolomit CaMg(CO3)2
Sodiu Sare gemă (halit) NaCl
Potasiu Silvină KCl
II. Metale mai puţin abundente (rare) din punct de vedere geochimic
A. Metale calcofile (prezintă o afinitate puternică pentru sulf)
Cupru Covelină CuS; calcozină Cu2S; digenit Cu9S5; calcopirită CuFeS2; bornit Cu5FeS4;
tetraedrit Cu12Sb4S13
Zinc Blenda (sfalerit) ZnS
Plumb Galena PbS
Nichel Pentlandit (Fe,Ni)9S8; garnierit (Mg,Ni)6[Si4O10](OH)8
Stibiu Stibină Sb2S3
Molibden Molibdenit MoS2
Arsen Mispichel FeAsS; auripigment As2S3; realgar AsS
13
Tabelul 1 (continuare)
A. Metale calcofile (prezintă o afinitate puternică pentru sulf)
Cadmiu Substituţii ale Zn în blendă ZnS
Cobalt Linnaeit Co3S4; substituţii ale Fe în pirită FeS2
Mercur Cinabru HgS
Argint Argentit Ag2S; substituţii ale Cu şi Pb în ocurenţe comune (vezi cupru şi plumb)
Bismut Bismutină Bi2S3
B. Metale siderofile (prezintă o afinitate puternică pentru fierul metalic)
Aur Calaverit AuTe2; krennerit (Au,Ag)Te2; silvanit AuAgTe4; petzit AuAg3Te2
Platină Sperrilit PtAs2; braggit PtS2; cooperit PtS
Paladiu Arseno-paladinit Pd3As; michenerit PdBi2; froodit PdBi2
Rhodiu –
Iridiu –
Rutheniu Laurit RuS2
Osmiu –
C. Metale litofile (prezintă o afinitate puternică pentru oxigen)
Staniu Casiterit SnO2
Wolfram Wolframit FeWO4; scheelit CaWO4
Uraniu Uraninit (pechblendă) UO2
Vanadiu Carnotit K2(UO2)2(VO4)2·3H2O; substituţii ale Fe în magnetit Fe3O4
Niobiu Columbit FeNb2O6; piroclor NaCaNb2O6F
Tantal Tantalit FeTa2O6
Beriliu Beril Be3Al2[Si6O18]
14
Identificarea mineralelor pe baza proprietăţilor macroscopice
IDENTIFICAREA MINERALELOR PE BAZA

PROPRIETĂŢILOR MACROSCOPICE
Proprietăţile macroscopice, pe care le urmărim cu scopul de a diagnostica

mineralele, pot fi grupate în proprietăţi morfologice (forma cristalelor, habitusul
cristalelor, aspectul agregatelor cristaline, prezenţa striaţiilor, maclele), proprietăţi
optice (culoarea mineralelor, culoarea urmei, luciul, transparenţa, asterismul,
luminiscenţa etc.), proprietăţi mecanice (duritatea mineralelor, clivajul, spărtura,
elasticitatea etc.), şi alte proprietăţi specifice cum sunt densitatea mineralelor,
magnetismul, maleabilitatea, ductilitatea, reacţia la atacul cu diverşi reactivi chimici etc.
1.1. PROPRIETĂŢI MORFOLOGICE
Proprietăţile morfologice ale mineralelor sunt legate de aspectul lor exterior şi

cuprind atât observaţiile făcute pe cristale izolate, cât şi pe agregate cristaline.
1.1.1. Forma cristalelor
Forma (conturul) cristalelor se referă la modul în care sunt mărginite cristalele

individuale ale unui mineral. După aspectul exterior al acestora se deosebesc:
1. Cristale idiomorfe (gr. idios = propriu, caracteristic; morphos = formă) sau
euhedrale, mărginite de feţe cristalografice (fig. 1.1.a) (ex. pirita FeS2, calcitul CaCO3,
cuarţul SiO2, granaţii Me 32+ Me 32+ [SiO4]3, distenul Al2[SiO4]O, feldspaţii plagioclazi
Na[AlSi3O8] – Ca[Al2Si2O8] şi ortoclazi (Na,K)[AlSi3O8], muscovitul
KAl2[Si3AlO10(OH,F)2], biotitul K(Mg,Fe,Mn)3[AlSi3O10(OH,F)2] etc.);
Fig. 1.1. Forma (conturul) mineralelor: a – idiomorfă = euhedrală;

b – hipidiomorfă = subhedrală; c – xenomorfă = anhedrală.
15
2. Cristale hipidiomorfe (gr. ypo = sub, inferior) sau subhedrale, mărginite

parţial de feţe cristalografice (fig. 1.1.b) (ex. feldspaţii plagioclazi Na[AlSi3O8] –
Ca[Al2Si2O8] etc.);
3. Cristale xenomorfe (gr. xenos = străin), allotriomorfe (gr. allotrios =
neobişnuit, diferit) sau anhedrale, mărginite de suprafeţe oarecare (fig. 1.1.c)
(ex. cuarţul SiO2, unele aliaje etc.).
1.1.2. Habitusul cristalelor
Habitusul cristalelor este proprietatea morfologică care defineşte modul de

dezvoltare al cristalelor după direcţiile spaţiului. Din acest punct de vedere deosebim
următoarele tipuri de habitus:
1. Habitusul izometric (gr. isos = acelaşi, egal) – se caracterizează printr-o
dezvoltare egală a cristalelor după cele trei direcţii ale spaţiului (X, Y, Z) şi are mai
multe subtipuri:
a. Habitus cubic (ex. sarea gemă NaCl, galena PbS, pirita FeS2 etc.);
b. Habitus octaedric (ex. diamantul C, magnetitul Fe3O4, fluorina CaF2, alaunii
Me+Al[SO4]2·12H2O etc.);
c. Habitus tetraedric (ex. blenda ZnS, tetraedritul (Cu,Fe,Zn)12Sb4S13 etc.);
d. Habitus trapezoedric (ex. magnetitul Fe3O4, granaţii Me 32+ Me 32+ [SiO4]3 etc.);
e. Habitus dodecaedric romboidal (ex. granaţii etc.) şi dodecaedric pentagonal
(ex. pirita etc.);
f. Habitus romboedric, considerat tot un tip de habitus izometric deşi cristalele
nu sunt egal dezvoltate după toate direcţiile spaţiului, romboedrii turtiţi fiind mai puţin
dezvoltaţi după axul Z, dar egal dezvoltaţi în plan perpendicular (ex. carbonaţii
romboedrici – calcitul CaCO3, rodocrozitul MnCO3, magnezitul MgCO3 etc.).
Fig. 1.2. Habitusul mineralelor: a – izometric; b – tabular; c – prismatic; d – dendritic.
2. Habitusul tabular – se caracterizează printr-o dezvoltare mai accentuată după

două direcţii ale spaţiului (de regulă X şi Y) în raport cu cea de-a treia direcţie a spaţiului
(Z) (ex. baritina BaSO4, gips CaSO4·2H2O, feldspaţi Me+[AlSi3O8] etc.);
3. Habitusul lamelar – caracterizat de o dezvoltare foarte accentuată după două
direcţii ale spaţiului (de regulă X şi Y) în raport cu cea de-a treia direcţie a spaţiului (Z)
(ex. muscovitul KAl2[Si3AlO10(OH,F)2], biotitul K(Mg,Fe,Mn)3[AlSi3O10(OH,F)2] etc.);
4. Habitusul solzos – caracterizat de o dezvoltare redusă a cristalelor de forma
unor solzi, paiete fine etc. (ex. sericit, grafit, mineralele argiloase etc.).
16
5. Habitusul prismatic – caracterizat printr-o dezvoltare mai accentuată după o

direcţie a spaţiului (de obicei Z) în raport cu celelalte două direcţii ale spaţiului (X şi Y)
reprezentat prin mai multe subtipuri:
a. Habitus scurt (ex. rutilul TiO2, casiteritul SnO2 etc.);
b. Habitus columnar (lung) (ex. berilul Be3Al2[Si6O18], cuarţul SiO2, apatitul
Ca5(PO4)3(F, Cl, OH, CO3) etc.);
c. Habitus acicular (ex. stibina Sb2S3, bismutina Bi2S3, tremolitul
Ca2Mg5[Si8O22](OH)2, actinotul Ca2(Mg,Fe2+)5[Si8O22](OH)2 etc.);
d. Habitus fibros (ex. azbestul Mg6[Si4O10](OH)8, gipsul CaSO4·2H2O,
calcedonia = cuarţ fibros, tremolitul Ca2Mg5[Si8O22](OH)2 etc.);
e. Habitus scheletic (dendritic) – caracterizat de o dezvoltare exagerată într-o
singură direcţie care determină formarea de cristale dendritice (gr. dendros =
arborescent) (cuprul nativ, aurul nativ, argintul nativ, oxizii de mangan etc.), cristale
filiforme (aurul nativ, argintul nativ), agregate eflorescente (cloruri şi sulfaţi hidrataţi).
1.1.3. Dimensiunile cristalelor
Datorită diverselor condiţii de formare existente la nivelul scoarţei terestre,

acelaşi mineral poate să apară sub formă de cristale de dimensiuni foarte variate. În
general, cristalele au dimensiuni submilimetrice, milimetrice şi chiar centimetrice.
Cristalele de mari dimensiuni sunt rare şi mai puţin perfecte decât cele mici. Ele se
formează în procesele pegmatitice, hidrotermale, metasomatice de contact sau în zona
de oxidaţie. În tabelul 2 sunt redate mai multe exemple de cristale cu dimensiuni foarte
mari.
Tabelul 2. Cristale de dimensiuni neobişnuite (după J.H. Rösler, 1980, şi

P. Rickwood, 1981, din I. Mureşan, 1997, modificat).
Mineralul Mărimea Masa Ocurenţa Geneza
(lungime/lăţime
/înălţime), cm
Kamacit (Fe-Ni) 92x54x23 303 kg Gressk, Minsk Oblast Meteoritic
(Rusia)
Cupru * - 420 t Halbinsel Keweenaw, Hidrotermal;
Michigan (SUA) impregnaţie în
diabaz
Argint * - 1,35 t Sudul Arizonei (SUA) Zona de
cimentaţie
Aur * - 153 kg Chile -
Aur 30 - Mother Lode, California Hidrotermal
(SUA)
Fier * - 25 t Ovifak, insula Disko În magme
(Groenlanda) bazaltice
Platină * - 11,5 kg Taghil (Uralul de sud, În ultrabazite
Rusia)
Diamantul 9 3025,75 Mina Premier, lângă Lichid magmatic,
„Cullinan” carate = Kimberley (Africa de Sud) în kimberlite
605 g
Sulf 225x165x11 5,14 kg Mina Perticara, Urbino Exhalativ
(Italia)
Sulf 14x13x4 - Cianciana, Sicilia, Italia Sedimentar
Blendă ZnS 7 - Trepča (Serbia de sud) Hidrotermal
* mineralele cu asterisc sunt agregate
17
(lungime/lăţime
/înălţime), cm
Galenă PbS 25 (lungimea 118 kg Minele Great Laxey şi Hidrotermal
muchiei) Foxdale (Marea Britanie)
Stibină Sb2S3 60x5x5 6,95 kg Mina Yokohi, Ichinokawa, Hidrotermal
insula Shikoku, provincia
Iyo (Japonia)
Stibină 585x57x48 7,41 kg Ichinokawa, insula Shikoku, Hidrotermal
provincia Iyo (Japonia)
Pirită FeS2 50 (lungimea - Crysa lângă Xánthe Pneumatolitic
muchiei) (Macedonia, Grecia)
Tetraedrit 15 2,6 kg Mina Irazein, Ariege Hidrotermal
Cu12Sb4S13 (Franţa)
Tennantit 30 14,7 kg Tsumeb (Namibia) Hidrotermal
(Cu,Fe)12As4S13
Proustit Ag3AsS3 12,7x7,62 - Schneeberg (Germania) Hidrotermal
Proustit 8,3x4,5x3,5 - Chanarcillo, Atacama Hidrotermal
(Chile)
Bournonit 11,43x2,54 - Liskeard, Cornwall (Anglia) Pneumatolitic
PbCuSbS3 (diametru x
grosime)
Bournonit > 10 - Mina Vibora, Hidrotermal
Machacamarca (Bolivia)
Enargit Cu3AsS4 8x3 - Tsumeb (Namibia) Hidrotermal
Enargit 7,6x5,1 - La Paz (Bolivia) Hidrotermal
Argyrodit Ag8GeS6 18x15x12 20,09 kg Bolivia Hidrotermal
Sare gemă NaCl 100 (lungimea - Allertal (BRD), Detroit Sedimentar
muchiei) (SUA)
Fluorină CaF2 213 (lungimea > 16 t Districtul Petaca, New Pegmatitic
muchiei) Mexico (SUA)
Spinel MgAl2O4 - 26,8 kg Amity, Orange Co. (New Metamorfic
York, SUA)
Corindon Al2O3 61x30 152 kg Transvaal (Africa de Sud) Metamorfic
Safir (corindon - 200 carate Ratnapura (Sri Lanka) Metamorfic
albastru) = 240 g
Hematit Fe2O3 10 (tabular, - Rio, Insula Elba (Italia) Contact
diametru) pneumatolitic
Ilmenit FeTiO3 - 7 kg Kragero (sudul Norvegiei) Pegmatitic
Uraninit UO2 11x75x5 1,8 kg Wilberforce, Connecticut Pegmatitic
(SUA)
Brucit Mg(OH)2 14x8x1 270 g Texas, Lancaster County,
Pennsylvania (SUA)
Columbit 76x61x0,64 15,4 kg Mina Bob Ingersoll, Dike-ul Pegmatitic
(Fe,Mn)(Nb,Ta)2O6 nr. 1, Black Hills, Dakota de
Sud (SUA)
Columbit 61,2x51x51 827 kg Mina Bob Ingersoll, Dike-ul Pegmatitic
nr. 1, Black Hills, Dakota de
Sud (SUA)
Calcit CaCO3 700x700x200 > 254 t Helgustadir, Reydarfjördur În golurile din
(Islanda) bazalte
Calcit 600x600x300 > 280 t Helgustadir, Reydarfjördur În golurile din
(Islanda) bazalte
Dolomit 15 - Trepča (Serbia de sud) Hidrotermal
CaMg(CO3)2
18
(lungime/lăţime
/înălţime), cm
Malachit * - cca. 50 t Mednorudjansk lângă Zona de
CuCO3·Cu(OH)2 Nižnij Taghil (Ural, oxidare
Rusia)
Salpetru de Chile NaNO3 17,4 - Tarapaca (Chile) Evaporitic
Gerhardtidit Cu2(NO3)(OH)3 0,3x0,15x0,1 0,0153 g Likasi, Shaba (Zair) Evaporitic
Kernit Na2B4O7·4H2O 244x91x91 > 3,8 t Kramer, Kern County, Metamorfic de
California (SUA) contact
Lautarit Ca(IO3)2 1,6 (lungimea 200 g Pampas del Pique III, Evaporitic
muchiei) sau Pampas Grove
(Chile)
Schwartzembergit 0,6x0,4x0,2 0,118 g Mina San Rafael, Pneumatolitic
Pb5(IO3)Cl3O3 Sierra Corda,
Caraoles (Chile)
Baritină BaSO4 - 45 kg Dufton, Westmorland Hidrotermal
(Anglia)
Gips CaSO4·2H2O 305x43x43 > 1,3 t Mina Braden, El Hidrotermal
Teniente (Chile)
Crocoit PbCrO4 11x1,1x1,1 80 g Mina Adelaide, Supergen
Dundas, Tasmania
(Australia)
Wulfenit PbMoO4 8,3x7,5x3 1,27 kg Tsumeb (Namibia) Pneumatolitic
Scheelit CaWO4 20x14,5x12 5,855 kg Kramat Pulai, Persk Pneumatolitic
(Malayezia)
Wolframit (Fe,Mn)WO4 20 - Good Luck Claim, Pneumatolitic
Hill City, Dakota de
Sud (SUA)
Apatit Ca5(PO4)3(OH,F,Cl) 213x122 5,443 t Mina Aetna, Quebec Pegmatitic
(lungime x (Canada)
diametru)
Monazit CePO4 15x29x28 - Mars Hill, Carolina de Pegmatitic
Nord (SUA)
Ambligonit LiAlPO4(F,OH) 762x244x183 > 102 t Mina Hugo, Pegmatitic
Keystone, Dakota de
Sud (SUA)
Triphyllit Li(Fe,Mn)PO4 366x61x61 > 4,8 t Palermo Pegmatit, Pegmatitic
New Hampshire
(SUA)
Triphyllit 244x183x122 > 19,5 t Palermo Pegmatit, Pegmatitic
New Hampshire
(SUA)
Legrandit Zn3(AsO4)·2½H2O peste 15 - Mina Ojuela, Mexic Pneumatolitic
Mimetit Pb5(AsO4)3Cl 6x2,7 (lungime 274 g Tsumeb (Namibia) Pneumatolitic
x diametru)
Vanadinit Pb5(VO4)3Cl 12x4(diametru) 1,14 kg Abenab, 28 km nord Pneumatolitic
de Grootfonteim
(sudul Norvegiei)
Vivianit Fe3(PO4)2·8H2O 130 - Anloua (Camerun) Zona de
oxidare
Novacekit * 6 - Brumado, Bahia State
Mg(UO2·AsO4)2·9H2O (Brazilia)
Granat Me 32+ Me 32+ [SiO 4 ]3 - 1t Sundfjord, Vestland Pegmatitic
(Norvegia)
19
(lungime/lăţime
/înălţime), cm
Granat Me 32+ Me 32+ [SiO 4 ]3 230 (lungimea 37,5 t Kristiansand (sudul Metasomatic
muchiei) Norvegiei)
Granat 100x70x40 700 kg Gjølanger (vestul Metasomatic
Norvegiei)
Granat 91 (diametru) > 1,5 t Barton Deposit, Metasomatic
munţii Gore,
Adirondacks (SUA)
Zircon Zr[SiO4] - 7 kg Brudenell, Ontario Pegmatitic
(Canada)
Disten Al2[SiO4]O 50 Prilep (Serbia de sud) Metamorfic
Topaz Al2[SiO4](OH,F)2 91x91x91 > 2,6 t Districtul Ribaue- Pegmatitic
Alto Ligonha
(Mozambic)
Topaz - 270 kg Minas Geraes Pegmatitic
(Brazilia)
Epidot cca. 100 - Knappenwand, în Hidrotermal
Ca2(Al,Fe)3[SiO4/Si2O7/O/OH] valea pârâului
Untersulz (Austria)
Allanit (orthit) - 150 kg Bearing Hill, Texas Pegmatitic
(Ca,Ce)2(Al,Fe)5Si3O12(O,OH) (SUA)
Allanit (orthit) 114x38 (lungime 375 kg Arendal (Norvegia) Pegmatitic
x diametru)
Beril Be3Al2Si6O18 1800x350 > 379 t Malakialina Pegmatitic
(lungime x (Republica Malgaşă)
diametru)
Beril - 200 t Picui (Brazilia) Pegmatitic
Smarald (beril verde) 20x20 (lungime - Sverdlovsk (Ural, Metasomatic
x diametru) Rusia)
Aquamarin (beril albastru 48,5x42 110,5kg Minas Geraes Pegmatitic
deschis) (Brazilia)
Cordierit Mg2Al3[AlSi5O18] 20 - Näverberg (Suedia) Metamorfic
Turmalină 270 - Nuevo, California de Pegmatitic
(Na,Ca,Mn)(Mg,Al,Fe,Li)6· Sud (SUA)
·[B3Al3Si6(O,OH,F)30]
Schörlit (turmalină neagră) 300x100 - Östergötland (Suedia) Pegmatitic
Diopsid CaMg[Si2O6] 30 - Alpi, valea Ziller Pegmatitic
(Austria)
Spodumen LiAl[Si2O6] 1433x80x80 > 28 t Mina Etta, Dakota de Pegmatitic
Sud (SUA)
Spodumen 1280x183x91 > 66 t Mina Etta, Dakota de Pegmatitic
Sud (SUA)
Kunzit (spodumen violet) 90x30 - Mina Caterina, Los Pegmatitic
LiAlSi2O6 Angeles (SUA)
Muscovit KAl2[AlSi3O10](OH)2 300x230x990 - Minele Purdy, Pegmatitic
Ontario (Canada)
Muscovit 457x305 > 77 t Mina Inikurti, Pegmatitic
(lungime x Nellore (India)
diametru)
Biotit 700 - Evje (sudul Pegmatitic
K(Fe,Mg)3[AlSi3O10](F,OH)2 Norvegiei)
Biotit 300 - Rosäs, Iveland Pegmatitic
(Norvegia)
20
(lungime/lăţime
/înălţime), cm
Flogopit 1006x427 (lungime 333,5 t Mina Lacey, Pegmatitic
KMg3[AlSi3O10](F,OH)2 x diametru) Ontario (Canada)
Petalit LiAlSi4O10 100 - Varuträsk lângă Pegmatitic
Boliden (Suedia)
Cuarţ SiO2 - 70 t Kasachische Pegmatitic
(Rusia)
Cuarţ 610x152 39,9 t Mancho Felipe, Hidrotermal
lângă Itapore,
Goiaz (Brazilia)
Agat * (cuarţ fibros) 100x500x300 35 t Serra do Mar, Hidrotermal
Grande do Sul
(Brazilia)
Opal nobil * SiO2·nH2O - 600 g Červenica lângă Zona de
Kosice (Slovacia) oxidare
Feldspat ortoclaz K[AlSi3O8] 1000 - Kure, la sud de Pegmatitic
Mass (Norvegia)
Microclin K[AlSi3O8] 4938x3597x1372 15.909 t Mina Devils Hole Pegmatitic
Beryl, Fremont
County, Colorado
(SUA)
Microclin 427x427x427 > 200 t Frikstad 9 (Steli) Pegmatitic
Pegmatite, Iveland,
Setesdal (sudul
Norvegiei)
Microclin pertitic K[AlSi3O8] 914x366x213 > 185 t Tveit, districtul Pegmatitic
Iveland, la nord de
Kristainsand
(Norvegia)
Pertit (dezamestec ortoză-albit) 1067x457x183 > 230 t Mina Hugo, Pegmatitic
Keystone, Dakota
de Sud (SUA)
Ortoză K[AlSi3O8] 1000x1000x40 >101,6 t Munţii Ural, Rusia Pegmatitic
Amazonit K[AlSi3O8] 100 - Mahabo, Pegmatitic
Tsaratanana
(Madagascar)
Scapolit 4,57x0,76 Gatineau Parkway, Magmatic
(Na,Ca)4[(Al,Si)Si2O8](Cl,CO3) la Pinks Lake
(Canada)
1.1.4. Agregatele cristaline
Agregatele cristaline sunt reprezentate prin mase cristaline formate din unul sau
mai multe minerale, şi în funcţie de aspectul şi forma cristalelor se pot deosebi:
1. Agregate granulare – caracteristice, în general, mineralelor cu habitus
izometric (ex. granaţi, spineli, sulfuri, cuarţ, carbonaţi etc.);
2. Agregate tabulare – caracteristice mineralelor cu habitus tabular (ex. baritină,
feldspaţii plagioclazi şi ortoclazi etc.);
3. Agregate lamelare – caracteristice mineralelor cu habitus lamelar (ex. mice,
gips etc.);
21
4. Agregate solzoase – caracteristice mineralelor cu habitus solzos (ex. caolinit,

montmorillonit, illit, vermiculit, clorite etc.);
5. Agregate prismatice cu variantele lor:
a. Agregate radiare – caracteristice unor minerale cu habitus prismatic, acicular
sau fibros, dispuse radiar (ex. stibină, rutil etc.);
b. Agregate columnare – caracteristice unor minerale cu habitus columnar
(ex. cuarţ, beril, apatit etc.);
c. Agregate aciculare – caracteristice unor minerale cu habitus acicular
(ex. stibină, bismutină, actinot etc.);
d. Agregate fibroase – caracteristice mineralelor cu habitus fibros (ex. gips,
azbest, tremolit etc.);
6. Agregate concreţionare cu variantele lor:
a. Eflorescenţe (sulf, săruri, sulfaţi etc.);
b. Agregate oolitice (ex. oolite feruginoase, bauxite etc.);
c. Agregate reniforme (ex. hidroxizi de mangan, geluri limonitice etc.);
d. Agregate dendritice (ex. psilomelan BaMn2+Mn84+O16(OH)4, hidroxizi de
mangan etc.);
e. Agregate sferoidale – concreşteri de cristale dispuse radiar sau concentric,
formate de seama unor geluri (ex. marcasita FeS2);
Agregatele constituite din cristale foarte mici care nu se pot distinge cu ochiul
liber (microcristaline sau criptocristaline) se constituie în:
1. Mase compacte (ex. magnetitul FeO·Fe2O3, cromitul FeO·Cr2O3 etc.);
2. Mase solzoase (ex. grafit C);
3. Mase pământoase (ex. mineralele argiloase).
1.1.5. Macle
Concreşterile de două sau mai multe monocristale, aparţinând aceleaşi specii

minerale, şi guvernate de anumite legi de simetrie, poartă denumirea de macle. Pentru
unele minerale (microclin, feldspaţi plagioclazi etc.), macla este un element diagnostic.
Morfologic, maclele se recunosc uneori după unghiurile intrânde dintre indivizii
maclaţi, sau după striurile de maclare (feldspaţi plagioclazi). La unele minerale, maclele
pot fi sesizate numai după aspectul strălucitor sau mat al luciului de pe feţele cristalelor.
Suprafaţa de asociere (de alipire) reprezintă aria de contact a indivizilor maclaţi.
Este numită uneori impropriu plan de asociere, deoarece numai în unele cazuri are
formă plană, atunci când se confundă cu planul de maclă sau cu o faţă a unui individ
cristalin. De multe ori ea poate fi o suprafaţă cu totul neregulată.
Natura relaţiei care apare între cristalele maclate este exprimată în legea de
maclă. Pentru a cunoaşte legea de maclă trebuie să se cunoască operaţiile de simetrie
impuse de elementele acesteia, care permit deducerea indivizilor maclaţi unul din
celălalt.
Dacă un individ este rotit faţă de celălalt cu 180° în raport cu un ax de maclă,
legea de maclă este denumită de hemitropie.
Când acest ax este perpendicular la planul de asociere, care devine plan de
maclă, este vorba de hemitropia normală (gips) (fig. 1.3).
Dacă axul este cuprins în planul de asociere, care devine plan de maclă, este
vorba de hemitropie paralelă (ortoză) (fig. 1.4). În acest caz, axul de maclă este un
element fix, spre deosebire de planul de maclă care poate fi variabil.
22
I II
111
010
11 1
100
a
b c d
I II
Fig. 1.3. Maclele gipsului: a – cristal nemaclat; b – macla în coadă de

rândunică după faţa (100); c, d – macla în fier de lance după faţa (101).
001 2 01
001
111 010
001
010
010
001
201 010
110 20 1
110
110
a b c 20 1
Fig. 1.4. Maclele ortozei: a – macla de Manebach după faţa (001); b – macla
de Baveno după faţa (021); c – macla de Karlsbad.
Când un individ cristalin poate fi dedus din celălalt mai întâi printr-o rotire de
180° în raport cu un ax perpendicular pe planul de maclă, iar apoi printr-o rotire de 180°
în raport cu un ax, cuprins în acelaşi plan, rezultă o hemitropie complexă (feldspaţii
plagioclazi) (fig. 1.5). În această situaţie, planul de maclă este elementul comun al celor
două operaţii.
1 1' 2 2'
Fig. 1.5. Macla complexă albit + Karlsbad.
23
După numărul de indivizi care se asociază, maclele pot fi: simple – dacă se
asociază numai doi indivizi, sau multiple – când sunt prezente, în relaţiile de maclare,
mai multe cristale.
Maclele multiple pot fi polisintetice atunci când se asociază mai mulţi indivizi.
Repetarea acestora se poate face după feţe paralele (feldspaţii plagioclazi) (fig. 1.6) sau
după feţe echivalente şi, în acest din urmă caz, ele sunt denumite alternante (aragonit)
(fig. 1.7).
001
001
010
110
010
a b
101
10 1
10 1
Fig. 1.6. Maclele albitului: a –simplă după pinacoidul lateral (010);

b – macla polisintetică după (010).
011 011 011

011
I II III
010
010
010
010
110
110
110
a b c
Fig. 1.7. Maclele aragonitului: a – simplă după faţa (110); b – polisintetică alternantă; c – ciclică.
Când maclarea are loc în acelaşi sens după plane echivalente, rezultă macle
ciclice care uneori au simetrie pseudohexagonală (aragonit) (fig. 1.7, 1.8).
În categoria maclelor multiple pot fi citate şi maclele mimetice (fig. 1.9), care
reprezintă asociaţii complexe de lamele cu simetrie inferioară, în interiorul unei forme
geometrice cu simetrie superioară (leucit K[AlSi2O6], crisoberil BeO·Al2O3 etc.).
Asemenea cazuri pot fi determinate numai pe cale optică.
24
111
110
100
a b
Fig. 1.8. Maclele rutilului: a – macla în genunchi după (101); b – macla ciclică.
a b c
Fig. 1.9. Macla crisoberilului: a – macla din trei indivizi; b, c – macle mimetice.
După prezenţa sau absenţa planelor de asociere, maclele pot fi:

- macle de alipire (de contact sau de juxtapunere) când asocierea se face după un
plan de asociere, şi
- macle de întrepătrundere (de penetraţie) (fig. 1.10) când asocierea se
realizează după o suprafaţă nedefinită.
Atât maclele de alipire, cât şi cele de întrepătrundere pot fi simple sau multiple.
101 001
001
010
001
110 110
110 110
110
010 010 001
110
101
a b
Fig. 1.10. Maclele staurolitului: a – crucea Sf. Andrei; b – crucea de Bretagna.
25
1.2. PROPRIETĂŢI OPTICE
1.2.1. Culoarea mineralelor
Culoarea mineralelor este rezultatul efectului de absorbţie selectivă, de către

minerale, a anumitor lungimi de undă din spectrul luminii albe, pe de o parte, şi al unor
cauze de ordin chimic, structural sau mecanic, pe de altă parte. Efectul de absorbţie
selectivă a luminii albe este determinat de prezenţa ionilor cromofori (coloranţi) în
compoziţia mineralelor: Cr3+, Fe2+, Fe3+, Mn2+, Mn4+, Cu+, Cu2+, Pb2+, Ti4+, Hg2+, Co2+,
Ni2+, V2+, V3+, W4+, Mo4+, Mo6+, U4+, U6+, TR etc., precum şi de modul cum sunt legaţi
ionii în molecula mineralului.
După modul în care se produce colorarea mineralului se pot deosebi următoarele
tipuri de minerale:
1. Minerale idiocromatice (gr. idios = propriu) – minerale cu culori proprii care
depind de valenţa ionilor cromofori (ex. Fe2+ colorează în negru iar Fe3+ colorează în
roşu, U4+ colorează în negru iar U6+ în galben-portocaliu, Cr2O3 dă culoarea verde a
smaraldului în timp ce ionul (CrO4)2- produce culori galbene, iar când este asociat cu
cationi puternic polarizanţi dă culoarea roşie-portocalie ca la crocoit PbCrO4 etc.).
Uneori, culoarea idiocromatică se datorează unor schimbări în structura reţelei cristaline
a mineralului şi a schimbării stării electrostatice a ionilor constituenţi (ex. sarea gemă
NaCl colorată în albastru prin prezenţa unor atomi neutri de sodiu ieşiţi din legăturile
reticulare şi neutralizaţi prin adiţionare de electroni în învelişul ionic).
2. Minerale alocromatice (gr. allos = diferit, străin) – minerale cu culori străine
datorate prezenţei unor impurităţi de natură chimică sau de natură mecanică (ex.
corindonul Al2O3 care în stare pură este transparent incolor, în prezenţa impurităţilor de
Cr3+ se colorează în roşu – rubin, în prezenţa impurităţilor de Ti4+ se colorează în
albastru – safir, iar în prezenţa impurităţilor de Fe2+ se colorează în verde etc.).
De cele mai multe ori, mineralele alocromatice îşi datorează coloraţia unor
amestecuri mecanice de substanţe străine care nu au nici o legătură cu compoziţia
mineralului gazdă, cum ar fi oxizii şi hidroxizii de fier sau de mangan, sulfuri,
carbonaţi, substanţe organice etc., şi care au fost încorporate în timpul creşterii în
diferite stări de dispersie uneori foarte fină, coloidală, alteori mai puţin fină, chiar sub
formă de incluziuni vizibile cu ochiul liber (ex. calcitul roşu conţine incluziuni de
hematit Fe2O3, calcitul negru conţine incluziuni fine de sulfuri, iar calcitul brun conţine
incluziuni cărbunoase etc.).
Cuarţul este unul din mineralele care prezintă o serie întreagă de varietăţi
alocromatice cu caracter de pietre semipreţioase. Astfel, cuarţul pur este transparent
incolor – diamant de Maramureş; când este fin fisurat şi conţine incluziuni fine gazoase
sub forma unor bule mici de aer este alb – cuarţ lăptos; dacă conţine incluziuni fine
aciculare de actinot este verde – prasen; atunci când conţine incluziuni fine de oxizi de
fier sau de mică devine galben – citrin sau roşu-brun – aventurin. Frecvent, se întâlnesc
cristale de cuarţ colorate în violet – ametist, alteori fumurii în nuanţe cenuşii sau brune –
rauchtopaz sau chiar negre – morion.
Majoritatea mineralelor colorate din categoria pietrelor preţioase şi
semipreţioase – smarald, rubin, safir, topaz, crisoberil, alexandrit, aquamarin, heliodor,
turmalina, benitoit, ametist, citrin, morion, crisopraz etc. – sunt minerale alocromatice.
3. Minerale pseudocromatice (gr. pseudo = fals) – minerale cu culori false (fără
nici o legătură cu culoarea naturală a mineralului) datorate unor procese de alterare
26
chimică superficială sau unor fenomene de difracţie a luminii pe planele de clivaj.

Aceste culori false se mai numesc şi culori de irizaţie şi apar sub forma unor jocuri de
culori, irizaţii în toate culorile curcubeului.
Se pot menţiona aici reflexele albăstrui-verzui date de incluziunile de ilmenit de
pe clivajele labradoritului, irizaţiile de pe suprafaţa limonitelor colomorfe şi a cristalelor
de bornit Cu5FeS4, calcopirită CuFeS2, calcozină Cu2S, hematit Fe2O3, stibină Sb2S3 etc.
1.2.2. Culoarea urmei
Culoarea urmei este culoarea mineralului în stare de pulbere. Ea se obţine prin

trasarea, cu ajutorul mineralului, a unei urme pe o placă de porţelan poros, ars. Este
evident că numai mineralele cu o duritate mai mică decât cea a porţelanului poros vor
lăsa urmă. Pentru mineralele cu duritate mai mare, culoarea urmei se observă prin
zgârierea mineralului cu un vârf mai dur numit zgârietor.
Culoarea urmei reprezintă un criteriu important utilizat la recunoaşterea
mineralelor, mai ales în cazul în care culoarea urmei este diferită de culoarea
mineralului. Astfel, oxizii şi hidroxizii de fier negri sau bruni se identifică pe baza
culorii urmei, care este neagră la magnetit FeO·Fe2O3, roşie-vişinie la hematit Fe2O3 şi
galben-brună la limonit HFeO2·nH2O. Galena PbS cenuşie se deosebeşte uşor de blenda
cu fier ZnS neagră, prin culoarea urmei care este cenuşie în primul caz şi brună în al
doilea. De asemenea, aurul nativ Au se poate deosebi uşor de pirita FeS2 galben-aurie,
prin culoarea urmei, aceasta fiind galbenă strălucitoare în cazul aurului şi neagră în
cazul piritei.
În cazul mineralelor cu duritate foarte mică, care lasă urmă pe degete sau pe
hârtie, cum sunt grafitul C şi molibdenitul MoS2, ambele având culoarea cenuşie şi luciu
metalic, deosebirea se poate face prin culoarea urmei lăsată pe hârtie, care este neagră la
grafit şi cenuşie-verzuie la molibdenit. Alte minerale care lasă urmă pe hârtie sunt oxizii
şi hidroxizii de mangan: piroluzitul MnO2 cu urmă cenuşie-negricioasă, todorokitul
(Mn2+,Mn4+)8(O,OH)16·2H2O cu urmă brună.
Tabelul 3. Culoarea pulberii şi urmei la unele minerale asemănătoare

(din Mastacan Gh., Mastacan Iulia, 1976).
Mineralul Compoziţia Culoarea Culoarea pulberii Urma pe
chimică obişnuită a mineralului placa de
mineralului porţelan
poros
Minerale de Blendă ZnS Galbenă sau Alburie Galben-brună
zinc brun-neagră Neagră Gri-negru
Zincit ZnO Roşu Galben-portocaliu Portocaliu
Minerale de Piroluzit MnO2 Gri de oţel Neagră Brună
mangan Hausmannit Mn3O4 Neagră Roşie Roşie
Braunerit Mn2O3 Neagră Brună Brună
Minerale de Hematit Fe2O3 Roşu-brun Roşie Roşie-brună
fier vişinie
Magnetit Fe3O4 Roşu-brun Neagră Roşu-brun
foarte închis
Limonit Fe2O3·3H2O Brun-roşiatic Galben Galben-brună
Pirită FeS2 Galben metalic Gri-negricioasă Gri-brună
verzuie-neagră
27
1.2.3. Luciul mineralelor
Luciul mineralelor este proprietatea acestora de a reflecta lumina, fiind

determinat de puterea de reflexie a suprafeţei lor. Luciul depinde, în primul rând de
indicele de refracţie în cazul mineralelor transparente, la care se adaugă indicele de
absorbţie, pentru mineralele translucide şi mai ales opace. Luciul mai este influenţat şi
de alţi factori, cum ar fi calitatea suprafeţei pe care are loc reflexia, unghiul de incidenţă
al razelor şi de intensitatea luminii incidente.
Gradul de intensitate a luciului mineralelor poate fi exprimat prin puterea de
reflexie sau indicele de reflexie R, a cărui variaţie în raport cu indicele de refracţie n
este reprezentat prin curba din figura 1.11, în care sunt înscrise calităţile luciului.
Fig. 1.11. Dependenţa luciului mineralelor, exprimat prin indicele de reflexie R,

de indicele de refracţie n (din Codarcea, 1965).
Luciul, proprietate optică macroscopică importantă în caracterizarea descriptivă

a mineralelor, se apreciază din punct de vedere calitativ după cum urmează:
1. Luciu sticlos (n = 1,3-1,9) – este caracteristic, în general, mineralelor cu
legături ionice în reţea (ex. carbonaţi, silicaţi, sulfaţi, săruri halogenate etc.). În anumite
situaţii, pentru mineralele cu luciu sticlos, se pot utiliza şi alte calificative:
a. Luciu sidefos – apare ca urmare a reflexiei luminii pe planele de clivaj perfect
(ex. muscovitul KAl2[Si3AlO10](OH,F)2, calcitul CaCO3, gipsul CaSO4·2H2O etc.);
b. Luciu gras – caracteristic mineralelor cu spărtură neregulată (ex. nefelinul
NaAlSiO4, cordieritul Mg2Al3[AlSi5O18], cuarţul SiO2 etc.);
c. Luciu mătăsos sau satinat – caracteristic mineralelor cu structură lamelară sau
fibroasă (ex. talcul Mg3[Si4O10](OH)2, sericitul – varietate de muscovit, gipsul fibros
etc.);
d. Luciu mat sau pământos – este caracteristic mineralelor fin cristalizate sau
amorfe, cu aspect pământos, fără strălucire (ex. caolinitul Al4[Si4O10](OH)8, calcedonia
SiO2, creta CaCO3, limonitul HFeO2·nH2O etc.);
2. Luciu adamantin (n = 1,9-2,6) – este întâlnit la mineralele cu legături
covalente în reţea, dar şi la unele minerale ale elementelor grele (Pb, Sn, Ti, Zr) cu
legături ionice în reţea (ex. diamant C, blendă ZnS, casiterit SnO2, rutil TiO2, zircon
ZrSiO4 etc.);
28
3. Luciu semimetalic (n = 2,6-3,0) – apare la unele minerale cu legături metalice

în reţea, dar şi la unele minerale cu legături ionice în reţea (ex. cinabru HgS, covelină
CuS, alabandină MnS, hematit Fe2O3, cuprit Cu2O etc.);
4. Luciu metalic (n > 3) – este caracteristic mineralelor cu legături metalice în
reţea, dar şi pentru unele minerale cu legături ionice în reţea (ex. metale native, oxizi de
Fe, Cr, Mn, sulfuri etc.).
O serie de metale native, cum ar fi: Au, Ag, Cu, al căror indice de refracţie n < 1
prezintă un indice foarte ridicat de reflexie.
1.2.4. Transparenţa şi opacitatea mineralelor
Mineralele nu sunt străbătute de lumină în aceeaşi măsură. Lumina care cade pe

un cristal poate să sufere următoarele fenomene (fig. 1.12): o parte poate fi reflectată de
suprafaţa cristalului, o altă parte poate să pătrundă în cristal şi să fie parţial sau complet
absorbită, iar o a treia parte, care nu este nici reflectată nici absorbită, este lăsată să
străbată cristalul.
Între lumina reflectată r, cea absorbită de cristal a şi cea care trece prin cristal t
există următoarea relaţie: r + a + t = 1. Dacă în această relaţie a = 0 atunci cristalul este
transparent. Dacă valoarea lui a este foarte mare (apropiată de unu), cristalul apare
opac.
Coeficientul de absorbţie a se poate determina prin măsurarea pe cale
fotometrică a intensităţii fasciculului de lumină incidentă I0 şi a fasciculului de lumină
care iese din mineral sau se reflectă de pe mineral, I: a = I/I0 < 1.
Fig. 1.12. Fenomene optice care însoţesc reflexia la suprafaţa unui cristal.
Dacă lumina trece printr-un mineral, dar prin împrăştiere pierde mult din
intensitatea ei, astfel încât un obiect aşezat în spatele mineralului nu mai poate fi
recunoscut, se spune că mineralul este translucid (semitransparent).
Transparenţa este proprietatea mineralelor de a permite trecerea luminii prin ele.
În funcţie de modul în care diferite cristale lasă să treacă lumina prin ele, mineralele se
împart în:
29
1. Minerale perfect transparente (ex. cuarţul SiO2, calcitul CaCO3, gipsul

CaSO4·2H2O, diamantul C, muscovitul KAl2[Si3AlO10(OH,F)2] etc.);
2. Minerale translucide sau semitransparente – cele care lasă parţial lumina să
treacă prin ele (ex. opalul, agatul, onixul etc.);
3. Minerale opace – cele prin care lumina nu trece (ex. metalele native, sulfurile,
oxizii şi hidroxizii metalelor grele etc.).
1.2.5. Asterismul
Asterismul (gr. aster = astru, stea) este un fenomen optic aparent care constă în
formarea unei steluţe luminoase cu 3, 4, 6 sau mai multe braţe, apărut ca urmare al unor
reflexii şi refracţii interne pe incluziuni fine, goluri şi canale capilare umplute cu aer,
ordonate într-o anumită simetrie. Astfel, se poate observa asterismul în formă de steluţă
la safir în direcţia axei principale, la biotitele cu sagenit (incluziuni aciculare de rutil)
prin transparenţa unor foiţe subţiri, sau sub formă de pupilă – ochi de tigru, ochi de
pisică, ochi de şoim – la cuarţuri cu incluziuni fine de azbest orientate paralel sau de
crocidolit Na2Fe4Si8O22(OH)2.
1.2.6. Luminiscenţa mineralelor
Luminiscenţa, ca fenomen optic, reprezintă în fizica cristalelor, procesul

energetic al emisiei de lumină vizibilă şi invizibilă de către emiţătorii moleculari şi
atomici din masa corpurilor materiale. Aceştia primesc energia necesară pentru emiterea
de radiaţii luminoase prin absorbţie şi transformarea altor forme de energie: luminoasă,
termică, mecanică, chimică, electrică şi actinică. Deoarece în acest proces fizic de
emisie luminiscentă, după denumirea dată acestui fenomen de E. Windemann în 1888,
nu se produce şi o emisie de radiaţii termice, fenomenul de luminiscenţă se mai numeşte
şi emisie de lumină rece, ca urmare a transformării în energie luminoasă a altor forme
de energie absorbite de emiţătorii moleculari şi atomici din corpurile materiale
luminiscente.
Luminiscenţa are numeroase variante, după diferitele forme de energie care
provoacă emisia de lumină rece, şi anume:
- fotoluminiscenţa – provocată prin acţiunea radiaţiilor vizibile şi invizibile ale
spectrului, din banda luminoasă şi ultravioletă, şi exteriorizată în formă de fluorescenţă
(ex. fluorina CaF2) şi de fosforescenţă (ex. baritina BaSO4). Fotoluminiscenţa mai este
întâlnită şi la talc Mg3[Si4O10](OH)2, tremolit Ca2Mg5[Si8O22](OH)2, rodocrozit
MnCO3, periclaz MgO, serpentină Mg6[Si4O10](OH)4 etc.
- termoluminiscenţa – provocată sau excitată prin încălzire relativ redusă (ex.
calcitul CaCO3, diamantul C, fluorina CaF2, topazul Al2[SiO4](OH,F)2, fosfaţii etc.);
- cristaloluminiscenţa – produsă în procesele de cristalizare ale unor substanţe
însoţite de emisie de lumină (ex. sulfatul de potasiu, acidul arsenic etc.);
- triboluminiscenţa (gr. tribo = a freca) – produsă prin frecare sau prin alte
operaţii mecanice, prin zdrobire sau sfărâmare (ex. blenda ZnS, cuarţul SiO2 şi
varietatea lui ametistul, lepidolitul K(Li,Al)2[AlSi3O10](OH,F)2, cristalele de zahăr
C12H22O11);
- electrodoluminiscenţa – produsă de descărcări electrice;
- catodoluminiscenţa – produsă prin acţiunea razelor corpusculare catodice (ex.
diamantul C, granaţii Me 32+ Me 32+ [SiO4]3, sulfaţii etc.);
30
- chemoluminiscenţa – provocată prin fenomene chimice (ex. oxidarea fosforului

de la P2O3 la P2O5 = phosphorus mirabilis).
În laborator, luminiscenţa mineralelor se determină cu lampa de cuarţ,
emiţătoare de raze ultraviolete. Acest fenomen poate fi urmărit în întuneric.
Determinarea luminiscenţei este importantă în studiul mineralelor de uraniu, a pietrelor
preţioase şi ornamentale, precum şi la alte minerale.
Dintre toate tipurile de luminiscenţă cea mai importantă este fotoluminiscenţa,
făcându-se distincţie între fluorescenţă şi fosforescenţă, după cum efectul luminiscent
încetează odată cu iradierea sau mai subzistă un timp oarecare (uneori câteva fracţiuni
de secundă) după încetarea acţiunii iradiante.
Fluorescenţa a fost descoperită la unele varietăţi de fluorină care dau o lumină
verzuie prin transparenţă şi coloraţia violetă prin reflexie. Prin iradiere cu raze
ultraviolete, willemitul Zn2[SiO4] dă o lumină galben-verzuie, scheelitul CaWO4 dă o
lumină albăstruie, diamantul C dă o lumină albăstruie, sodalitul Na8[AlSiO4]6Cl2 emite
raze portocalii, smaraldul Be3Al2[Si6O18] luminează verzui, topazul Al2[SiO4](OH,F)2
luminează portocaliu, calcitul CaCO3 roz-roşiatic, torbernitul (mica uraniferă)
CuUO2(PO4)2·8H2O verde intens, chihlimbarul dă culori frumoase în nuanţe albastre şi
violete etc.). Fenomene de fluorescenţă se întâlnesc şi la substanţele lichide, cum ar fi
petrolul şi bitumenele în general, care pot fi uşor detectate în rocile sedimentare cu
ajutorul unei lămpi de cuarţ.
Fosforescenţa se cunoaşte de foarte mult timp la fosfor P, fenomenul fiind
datorat de fapt unei acţiuni chimice de oxidare lentă. Fosforescenţa la minerale s-a
descoperit mai întâi la baritina de Bologna, care, prin încălzire prealabilă, emite lumină
roşie la întuneric. De altfel, multe minerale luminiscente rămân active un timp
îndelungat după iradiere.
Fenomenul de luminiscenţă ce apare la blendă prin bombardarea cu particule
radioactive este folosit la construirea contoarelor optice cu scintilaţie care înregistrează
vizual emisiunea de particule produse prin dezintegrare radioactivă.
Pentru studiul mineralelor şi produselor sintetice industriale cele mai interesante
fenomene de luminiscenţă sunt cele produse prin acţiunea radiaţiilor luminoase,
radiaţiilor ultraviolete, radiaţiilor catodice, radiaţiilor X şi radiaţiilor radioactive. Astfel,
cu ajutorul fenomenelor de luminiscenţă, se pot recunoaşte şi determina unele varietăţi
de minerale, unele pietre preţioase pot fi deosebite de altele mai puţin preţioase.
1.3. PROPRIETĂŢI MECANICE
1.3.1. Duritatea mineralelor
Duritatea mineralelor este o proprietate legată de coeziunea acestora şi se referă

la rezistenţa pe care o opun mineralele la acţiunea unor forţe exterioare exercitate prin
zgâriere, penetrare, şlefuire, găurire.
În laborator, duritatea mineralelor se poate determina prin diferite metode, care
urmăresc rezistenţa la zgâriere, apăsare, şlefuire, găurire etc.
O metodă de determinare mai puţin pretenţioasă, rapidă şi totuşi destul de
concludentă, este metoda prin zgâriere cu ajutorul unor minerale etalon din scara de
duritate relativă a lui Mohs.
Scara de duritate relativă, întocmită de mineralogul austriac Frederich Mohs încă
din 1812 şi introdusă în practica mineralogică în 1815, este constituită din zece minerale
31
etalon, selecţionate dintre cele mai frecvente în scoarţa terestră sau cu o duritate
deosebit de accentuată, înseriate în ordinea crescândă a durităţii lor, începând cu
mineralul cel mai uşor de zgâriat (talc) şi terminând cu cel mai dur (diamant):
1. Talc Mg3[Si4O10](OH)2
2. Gips CaSO4·2H2O
3. Calcit CaCO3
4. Fluorină CaF2
5. Apatit Ca5(PO4)3(F,Cl,OH,CO3)
6. Ortoză K[AlSi3O8]
7. Cuarţ SiO2
8. Topaz Al2[SiO4](OH,F)2
9. Corindon Al2O3
10. Diamant C.
Folosind unghia şi zgârietorul de oţel sau o placă de sticlă, mineralele pot fi
împărţite în:
- minerale moi sau cu duritate mică – cele care pot fi zgâriate cu unghia (unghia
are duritatea 2,5 în scara lui Mohs) (ex. gipsul CaSO4·2H2O, grafitul C, talcul
Mg3[Si4O10](OH)2, molibdenitul MoS2 etc.);
- minerale cu duritate medie – cele care nu pot fi zgâriate cu unghia, dar pot fi
zgâriate cu un vârf de oţel (ex. calcitul CaCO3, galena PbS, blenda ZnS, calcopirita
CuFeS2 etc.);
- minerale cu duritate mare – cele ce nu pot fi zgâriate cu un vârf de oţel, dar
zgârie sticla (sticla are duritate 6,5 în scara Mohs) (ex. cuarţul SiO2, magnetitul
FeO·Fe2O3, olivinele (Mg,Fe)2[SiO4], granaţii Me 32+ Me 32+ [SiO4]3 etc.);
- minerale cu duritate excepţională (ex. corindonul Al2O3, diamantul C etc.).
Încercarea durităţii se face pe o suprafaţă de mineral curată şi se observă apoi cu
lupa, dacă urma lăsată este pulberea mineralului zgâriat sau a zgârietorului.
A. Rosiwall (1896) a propus o metodă de determinare a durităţii relative prin
şlefuire. Se alege o anumită suprafaţă a mineralului, care se şlefuieşte cu un abraziv
(carborund, corindon), până când abrazivul se toceşte şi îşi pierde puterea de şlefuire. Se
cântăreşte mineralul de încercat înainte şi după şlefuire şi se calculează pierderea de
greutate suferită, precum şi pierderea de volum. Inversul volumului îndepărtat prin
şlefuire, reprezintă duritatea relativă a mineralului. Rosiwall a transpus scara de duritate
Mohs în unităţi de duritate relativă, atribuind corindonului 1000 de unităţi.
O altă metodă de determinare a durităţii mineralelor este metoda prin găurire
(sfredelire) propusă de Pfaff-Jäggar. Această metodă constă în determinarea numărului
de rotaţii care se fac cu un burghiu pentru a se obţine o gaură de o adâncime egală pe
diferite feţe ale unui mineral sau pe diferite minerale. Vârful burghiului trebuie să fie
foarte dur. Rezistenţa (duritatea) la găurire a mineralului, arată ca şi rezistenţa la
şlefuire, valori corespunzătoare feţelor şi nu diferitelor direcţii ale aceleiaşi feţe.
Metoda Vickers determină duritatea prin pătrunderea (penetraţia) în mineral a
unei piramide de diamant, sub acţiunea unei încărcări P (fig. 1.13). Duritatea Vickers se
defineşte ca raportul dintre mărimea sarcinii P şi suprafaţa urmei piramidale rămasă în
proba de încercat, după îndepărtarea penetrometrului. Proba de încercat este solicitată
cu o sarcină P un timp dat (15-30 sec. până la 1 min.), prin intermediul unui
penetrometru de diamant, având formă de piramidă pătratică, cu unghiul la vârf între
două feţe opuse de 136º.
32
Fig. 1.13. Imprimarea cu microdurimetrul Vickers

(din Mureşan, 1997).
136
2 P sin
Duritatea Vickers = 2 = 1,8544 P , kgf/mm2
2
d d2
sau
136
2 P sin
Duritatea Vickers = k 2 = 0,1891 P , N/mm2
2
d d2
unde: P – sarcina de încărcare, în g sau N;
d – diagonala medie a urmei,
d + d2
d= 1 , mm
2
1 1
k – constanta = = 0,102
g 9,80665
g – acceleraţia gravitaţională.
Valoarea durităţii Vickers se determină ca medie aritmetică a mai multor
determinări făcute pe mineral proaspăt.
Transformarea durităţii Vickers în duritate Mohs se poate face cu relaţia:
Duritatea Mohs = 0,7 3 Duritatea Vickers .
Intervalul de duritate dintre corindon şi diamant exprimat în unităţi de duritate
Vickers este mult mai mare decât intervalul dintre talc şi corindon.
S-a observat că există o anumită interdependenţă între duritatea mineralelor
cristalizate şi clivajul lor. Astfel, duritatea are cea mai mică valoare pe feţele de clivaj şi
o valoare maximă în direcţia perpendiculară pe feţele de clivaj.
Creşterea durităţii mineralelor din scara lui Mohs nu reprezintă o funcţie liniară,
deoarece diferenţele de duritate nu sunt aceleaşi între diferiţii termeni din această scară.
Astfel, duritatea reală a termenilor din scara lui Mohs este de următorul ordin de
33
mărime: talc = 1; gips = 41,5; calcit = 148,25; fluorină = 165; apatit = 214,5; ortoză =
1221; cuarţ = 3960; topaz = 5775; corindon = 33.000 şi diamant = 4.620.460. Aceste
diferenţe mari de duritate, de la un grad la celălalt, se observă şi la valorile durităţii
determinate prin metodele Vickers (apăsare), Rosiwall (şlefuire) şi Pfaff-Jäggar
(găurire) prezentate în tabelul 4.
Tabelul 4. Comparaţie între diferite scări de duritate ale mineralelor

(din I. Mureşan, 1997, modificat).
Scara Mohs Duritatea Rosiwall Duritatea Pfaff-Jäggar Duritatea Vickers, kgf/mm2
1 Talc 0,03 - 2,4

2 Gips 1,25 0,04 35
3 Calcit 4,5 0,26 109
4 Fluorină 5 0,75 189
5 Apatit 6,5 1,23 536
6 Ortoză 37 25 795
7 Cuarţ 120 49 1120
8 Topaz 175 152 1427
9 Corindon 1000 1000 2060
10 Diamant 140.000 - 10000
Cunoaşterea durităţii mineralelor ajută la identificarea lor, la alegerea domeniilor

de utilizare şi a uneltelor de perforat, forat şi de prelucrat minerale şi roci.
1.3.2. Clivajul mineralelor
Clivajul mineralelor (fr. cliver = a se despica, a se desface) este proprietatea

mineralelor cristalizate de a se desface, sub acţiunea unor forţe exterioare exercitate prin
apăsare, lovire sau tracţiune, după feţe caracteristice, care în reţeaua cristalină constituie
plane reticulare de densitate mare. Clivajul este determinat de legături de coeziune slabe
la nivelul reţelelor cristaline. Calitatea clivajului depinde de aspectul planului de
densitate mare şi de forţa de coeziune dintre aceste plane. S-a constatat că această
proprietate a mineralelor cristalizate scade cu creşterea temperaturii.
Clivajul este o proprietate caracteristică fiecărui mineral şi serveşte la
identificarea acestuia. Există minerale care clivează după o singură faţă (ex. muscovitul
KAl2[Si3AlO10(OH,F)2] care clivează perfect după faţa bazală (001)), alte minerale
clivează după două sau mai multe feţe sau direcţii neechivalente (ex. feldspaţii ortoclazi
monoclinici (Na,K)[AlSi3O8] şi feldspaţii plagioclazi triclinici Na[AlSi3O8] –
Ca[Al2Si2O8] clivează foarte bine după faţa (001), bine după faţa (010) şi imperfect
după faţa (110)).
În general, clivajul mineralelor cristalizate depinde de coeziunea din interiorul
masei lor, fiind cu atât mai uşor cu cât minimele de coeziune din masa lor sunt mai
accentuate. După calităţile feţelor obţinute, se deosebesc mai multe tipuri de clivaje:
1. Clivaj perfect – se produce cu uşurinţă, prin apăsare sau o lovire uşoară cu
ciocanul, feţele obţinute sunt plane, netede şi au întindere mare (ex. muscovitul
KAl2[Si3AlO10(OH,F)2], biotitul K(Mg,Fe,Mn)3[AlSi3O10(OH,F)2], gipsul CaSO4·2H2O,
galena PbS, grafitul C, molibdenitul MoS2 etc.);
2. Clivaj foarte bun – se produce destul de uşor prin lovire cu ciocanul, feţele
obţinute sunt netede, au întindere mare şi prezintă uşoare asperităţi (ex. carbonaţii
34
romboedrici – calcitul CaCO3, rodocrozitul MnCO3 etc., feldspaţii ortoclazi

(Na,K)[AlSi3O8] şi plagioclazi Na[AlSi3O8] – Ca[Al2Si2O8], baritina BaSO4 etc.);
3. Clivaj bun – se produce ceva mai greu prin lovire cu ciocanul, feţele obţinute
sunt aproape plane, au întindere mai mică, luciu şters, prezintă rugozităţi (ex. fluorina
CaF2, amfibolii, piroxenii, carbonaţii rombici etc.);
4. Clivaj potrivit – se produce foarte greu prin lovire puternică cu ciocanul,
feţele obţinute sunt aproape plane, prezintă rugozităţi, au întindere mică, luciu scăzut
(ex. diamantul după faţa de octaedru (111);
5. Clivaj imperfect (slab) – obţinut în cazul în care minimul de coeziune este mai
puţin accentuat şi este caracterizat prin feţe mai puţin plane, cu o suprafaţă în trepte sau
concoidală şi cu un luciu gras (ex. apatitul Ca5(PO4)3(OH,F,Cl), berilul Be3Al2[Si6O18],
pirita FeS2, calcopirita CuFeS2 etc.).
O serie de minerale cum ar fi olivinele, granaţii, spinelii, cuarţul şi mineralele
amorfe nu prezintă clivaj.
Clivajul se realizează după una sau mai multe direcţii de clivaj. În funcţie de
numele formei cu care este paralel, clivajul poate fi:
1. Clivaj cubic (100) după trei direcţii (ex. galenă PbS, sare gemă NaCl etc.);
2. Clivaj romboedric (10 1 1) după trei direcţii (ex. calcitul CaCO3 etc.);
3. Clivaj octaedric (111) după patru direcţii (ex. fluorina CaF2 etc.);
4. Clivaj dodecaedric (110) după şase direcţii (ex. blenda ZnS etc.);
5. Clivaj prismatic (110), (1 1 0) după două direcţii (ex. piroxenii, amfibolii,
baritina BaSO4 etc.);
6. Clivaj pinacoidal (001), (010), (100), (0001) după o direcţie (ex. mice, clorite,
talc, grafit etc.).
1.3.3. Spărtura mineralelor
Mineralele cristalizate, în masa cărora maximele şi minimele de coeziune nu

sunt prea accentuate, în diferitele direcţii din interiorul masei lor, forţele de coeziune
având aproape aceeaşi valoare, dacă sunt solicitate prin lovire cu o forţă care depăşeşte
limitele coeziunii lor, se sparg după o suprafaţă neregulată şi plină de asperităţi. Acest
fenomen mecanic se numeşte spărtură sau casură.
Spărtura mineralelor este o proprietate folosită pentru identificarea lor şi
caracterizează atât mineralele fără clivaj, cât şi mineralele cu clivaj. Spărtura se obţine
prin lovire rezultând suprafeţe neregulate în alte direcţii decât cele ale clivajului.
Spărtura, proprietate mecanică a corpurilor cristalizate, este de mai multe feluri,
determinate de calitatea suprafeţei de spărtură, şi anume:
- concoidală – când ruperea se face după suprafeţe curbe (convexe sau concave)
(ex. cuarţ SiO2, bornit Cu5FeS4, blendă ZnS etc.);
- subconcoidală (ex. argentit Ag2S, pirotină FeS etc.);
- netedă;
- lamelară (ex. gips CaSO4·2H2O, calcit CaCO3 etc.);
- colţuroasă (ex. metalele native Ag, Cu etc.);
- neregulată (ex. Sb, Bi etc.);
- aşchioasă (ex. vezuvianul (Mg,Fe)2(OH)4Al4Ca10Si9O34, jadeit NaAl[Si2O6],
calcedonia SiO2 etc);
- fibroasă (ex. gipsul CaSO4·2H2O, azbestul Mg3Si4O10(OH)8, aragonitul CaCO3
etc.);
35
- pământoasă – caracteristică mineralelor friabile sau fărâmicioase (creta

CaCO3, caolinitul Al4Si4O10(OH)8, bauxita Al2O3·H2O etc.).
1.3.4. Coeziunea mineralelor
Substanţele minerale solide sunt constituite din particule care aderă energic una
faţă de alta. Se spune că acestea au o oarecare coeziune, deci sunt coerente. Ele opun o
rezistenţă acţiunilor mecanice sau termice exterioare care caută să le modifice forma sau
volumul, imprimându-le anumite deformaţii.
Coeziunea dintre moleculele unui corp este mare la solide şi aproape nulă la
gaze. Materia în stare amorfă poate să fie compactă dacă coeziunea este destul de mare.
Totuşi, starea structurală de agregare a solidelor amorfe variază sub influenţa chiar a
unor şocuri slabe sau presiuni mici. Aceste substanţe minerale sunt considerate friabile.
Frecvent, friabilitatea este un indiciu privind lipsa omogenităţii substanţelor.
Mineralele solide care sunt considerate substanţe coerente pot fi compacte,
friabile sau pulverulente.
Unele agregate minerale moi pot fi plastice (ex. argila). Unele specii minerale
lichide (ex. mercurul, petrolul etc.) nu prezintă în masa lor nici o variaţie a coeziunii.
În cazul corpurilor cristalizate, cu structură reticulară, coeziunea variază cu
direcţia, fiind mai mare pe direcţia şirurilor reticulare care au valori parametrale mici, şi
mai slabă pe direcţiile în care valorile parametrale sunt mari.
Datorită unor cauze mecanice sau termice, cristalele care au de regulă o formă
bine determinată şi un volum fix, pot suferi anumite deformaţii, adică schimbări de
formă sau de volum, temporare sau definitive. După caracterul deformaţiilor putem
deosebi: tenacitatea, friabilitatea (= casanţa), maleabilitatea, ductilitatea, flexibilitatea,
elasticitatea.
Tenacitatea este rezistenţa pe care o opune un mineral la sfărâmare, măcinare
sau tăiere.
Casanţa sau friabilitatea este proprietatea mineralelor de a se desface în
fragmente prin lovire. Mineralele friabile (fragile, sfărâmicioase) se sfărâmă sub
acţiunea unui şoc mic sau a unei presiuni foarte mici.
Maleabilitatea este proprietatea unui material de a putea fi prelucrat în foiţe
subţiri, prin lovire repetată (fie la rece, fie la cald), sau dacă prin laminare se transformă
în plăci. Gradul de maleabilitate este variat în funcţie de mineral. Sunt maleabile
mineralele metalice ca: aur, argint, cupru, platină, plumb etc.
Ductilitatea este proprietatea unor minerale cu caracter metalic, de tipul celor
maleabile, de a putea fi trase în fire (ex. aurul, argintul, cuprul etc.).
Flexibilitatea este proprietatea mineralelor de a se îndoi de un număr de ori, fără
a se rupe (ex. argintul nativ, asbestul amfibolic, cloritele etc.).
Elasticitatea mineralelor
Elasticitatea este, în general, însuşirea şi tendinţa unui corp de a-şi recăpăta

forma avută după încetarea acţiunii forţelor deformatoare. Când intensitatea acestor
forţe depăşeşte limitele elasticităţii unui corp oarecare, acesta suferă o deformaţie
plastică, iar când sunt depăşite limitele coeziunii sale, corpul clivează sau se sparge.
36
Elasticitatea cristalelor este o proprietate fizică care, deşi variază cu direcţia, are
aceeaşi valoare în cele două sensuri ale aceleiaşi direcţii, având deci un caracter
tensorial.
În limitele elasticităţii lor, toate corpurile cristalizate sunt mai mult sau mai puţin
deformabile temporar. Din acest punct de vedere există mai multe categorii de
mineralele:
1. Minerale elastic flexibile – caracterizate prin limite largi de elasticitate (ex.
muscovitul KAl2[Si3AlO10(OH,F)2 etc.);
2. Minerale uşor flexibile – caracterizate de limite mai reduse de elasticitate (ex.
aurul Au, gipsul CaSO4·2H2O, talcul Mg3Si4O10(OH)2 etc.);
3. Minerale ductile şi maleabile – minerale uşor flexibile cu limite de elasticitate
reduse şi cu coeziune mare, care se pot trage în fire, se pot întinde, pot fi bătute cu
ciocanul în foi subţiri (ex. metalele native Au, Ag, Cu, Fe etc.);
4. Minerale casante – caracterizate prin limite de elasticitate reduse şi coeziune
redusă.
Mineralele uşor flexibile au o mare plasticitate care poate fi accentuată prin
creşterea presiunii şi a temperaturii în cursul solicitării lor (ex. cristalele de sare gemă
NaCl care, deşi la temperatura obişnuită sunt casante, încălzite la câteva sute de grade
pot fi uşor îndoite, după plac).
În practica mineralogică, numeroase specii de minerale cristalizate sunt
caracterizate descriptiv în baza comportării lor elastice, servind la recunoaşterea lor.
Astfel, cristalele lamelare de muscovit KAl2[Si3AlO10](OH,F)2 şi biotit
K(Mg,Fe,Mn)3[AlSi3O10](OH,F)2 sunt foarte elastice prin flexiune; cele de talc
Mg3[Si4O10](OH)2 şi gips CaSO4·2H2O sunt destul de flexibile; cristalele de tetraedrit
(Cu,Fe,Zn)12Sb4S13, cuarţ SiO2 şi de stibiu metalic Sb sunt fragile; cristalele metalelor
native Au, Ag, Cu, de calcozină Cu2S, argentit Ag2S şi kerargirit AgCl sunt, unele
flexibile şi plastice, suferind prin presiune o deformaţie permanentă, iar altele, maleabile
şi ductile, când coeziunea lor este accentuată. Un mineral fragil, zgâriat cu un cuţit, nu
lasă prin aşchiere fragmente aderente la lama cuţitului (ex. tetraedritul), pe când altul
mai plastic sau flexibil, lasă o pulbere aderentă (ex. calcozina).
1.4. PROPRIETĂŢILE ELECTRICE ALE MINERALELOR
Mineralele pot să capete proprietăţi electrice prin procese de fricţiune, de

zdrobire, de încălzire sau de răcire. Prin aceste procese energia mecanică sau termică
poate fi transformată în energie electrică.
Proprietăţile electrice ale cristalelor prezintă o comportare similară proprietăţilor
optice şi termice, deşi măsurarea lor este mai anevoioasă, deoarece uşoare variaţii de
compoziţie chimică, în chimismul cristalelor bune conducătoare de electricitate, pot
provoca diferenţe mari în valorile mărimilor electrice. Astfel, conductibilitatea şi
rezistenţa electrică au aceleaşi valori în orice direcţie din interiorul masei unui cristal
cubic, care are o comportare electrică izotropă, formându-se suprafeţe izoelectrice
sferice; pe când în interiorul cristalelor aparţinând celorlalte sisteme cristalografice care
au o comportare electrică anizotropă, conductibilitatea şi rezistenţa electrică variază cu
direcţia, formându-se suprafeţe izoelectrice elipsoidale (elipsoid de rotaţie la sistemele
de simetrie medie şi elipsoid cu trei axe la sistemele de simetrie inferioară).
37
Ecuaţiile fundamentale ale conductibilităţii electrice reprezintă o generalizare a

E
legii lui Ohm: I= ,
R
unde I este intensitatea curentului electric, E este tensiunea sau diferenţa de potenţial iar
R este rezistenţa electrică.
O măsură a conductibilităţii electrice este valoarea inversă a rezistenţei electrice
(1/R). Dacă notăm l = 1/R, legea lui Ohm devine:
I = E·l,
în care I reprezintă intensitatea curentului electric ce corespunde unei tensiuni sau
diferenţe de potenţial E.
Coeficienţii de conductibilitate electrică depind de natura substanţelor
cristalizate şi de temperatură.
Relaţiile existente între fenomenele termice şi electrice, desfăşurate în corpurile
cristalizate, sunt concretizate în fenomenul de termoelectricitate, între conductibilitatea
electrică şi termoelectrică existând de asemenea o mare analogie.
Din punct de vedere al conductibilităţii electrice, mineralele se comportă diferit,
şi se pot deosebi:
- minerale conductoare de electricitate (metalele native);
- minerale semiconductoare (sulfurile şi oxizii metalelor grele, grafitul C, borul
B, siliciul Si);
- minerale izolatoare sau dielectrice (ex. cuarţul, muscovitul etc.).
Metalele, care sunt minerale bune conducătoare de electricitate, pot da naştere la
curenţi termoelectrici, dacă se încălzesc sau se răcesc la punctul de sudură, după ce au
fost legate cu o sârmă de cupru. S-a stabilit o serie termoelectrică, care începe cu stibiul
Sb la capătul pozitiv, continuă cu As, Fe, Zn, Au, Cu, Pb, Sn, Ag, Mn, Co, Pd, Pt, Ni şi
se termină cu bismutul Bi la capătul negativ, în care efectul termoelectric (diferenţa de
potenţial) este cu atât mai puternic cu cât se experimentează cu termeni mai depărtaţi
din această serie.
O variantă a seriei termoelectrice a metalelor este seria termoelectrică mixtă,
întocmită de Abt (1900), constituită din următorii termeni: calcopirita CuFeS2 la capătul
negativ, apoi piroluzitul MnO2, Bi, Zn, Ni, Cu, Fe, pirotina FeS, Sb, şi pirita FeS2 la
capătul pozitiv. Între termenii extremi ai acestei serii termoelectrice mixte calcopirită
(negativă) şi pirită (pozitivă) există o forţă termoelectrică de 10,8 ori mai mare decât
aceea a termoelementului Bi-Sb.
Mineralele izolatoare (dielectrice), cum sunt majoritatea cristalelor transparente,
pot fi electrizate prin frecare sau alte solicitări. Ele pot prezenta efectul de
piezoelectricitate şi de piroelectricitate.
Piezoelectricitatea se observă la mineralele ale căror cristale sunt lipsite de
centru de simetrie, cu excepţia clasei holoaxe de la sistemul cubic ale cărui constante
electrice sunt egale cu zero. Acest fenomen a fost studiat la cristalele de cuarţ care au
axe de simetrie polară. Prin aplicarea unei presiuni asupra unei lame de cuarţ tăiată
perpendicular pe una din cele trei axe binare (A2), acestea se încarcă cu sarcini electrice
egale dar de semne contrare pe cele două feţe ale lamei de cuarţ. La tracţiune, semnul
sarcinilor electrice apărute pe cele două feţe ale lamei de cuarţ se schimbă.
Efectul piezoelectric este un exemplu de transformare a energiei mecanice în
energie electrică şi invers, a energiei electrice în energie mecanică, cristalul de cuarţ
fiind transformatorul de energie. Pentru a fi piezoelectrice, cristalele de cuarţ trebuie să
38
fie perfecte, nemaclate şi nedeformate. Proprietăţi piezoelectrice mai prezintă turmalina,

topazul, blenda, farmacosideritul Fe3[AsO4]2(OH)3·5H2O, boracitul Mg3(B7O13)Cl etc.
Fenomenul de piezoelectricitate nu se observă la cristalele maclate.
Piroelectricitatea se întâlneşte, de asemenea, la cristalele cu simetrie polară:
turmalină, blendă, boracit etc. Prin încălzire aceste minerale se încarcă la cele două
capete ale axei polare cu electricitate de semn contrar. Piroelectricitatea constă în
separarea sarcinilor electrice pozitive şi negative la cele două terminaţii (poli) ai
cristalului, în urma schimbării uniforme a temperaturii. Fenomenul se produce atât pe
cristalul întreg cât şi pe fragmente. În cazul răcirii uniforme a cristalului piroelectric de
turmalină, fenomenul electric se produce în sens invers, capătul pozitiv încărcându-se
cu electricitate negativă, iar capătul negativ cu electricitate pozitivă.
1.5. PROPRIETĂŢILE MAGNETICE ALE MINERALELOR
Magnetismul este o proprietate comună tuturor mineralelor. Proprietăţile

magnetice ale mineralelor, determinate de sarcina şi mişcările electronilor în atomi, ioni
sau cristale sunt de trei tipuri: diamagnetice, paramagnetice şi feromagnetice.
Introducând mineralele cristalizate într-un câmp magnetic neomogen, între polii unui
electromagnet puternic, ele sunt străbătute de fluxul câmpului magnetic, care dezvoltă
în ele un câmp magnetic indus.
După modul lor de comportare într-un câmp magnetic, mineralele cristalizate se
grupează în:
1. Minerale diamagnetice (respinse de un magnet) – care se orientează
perpendicular pe liniile de forţă ale câmpului magnetic inductor şi sunt respinse de polii
magnetului spre regiunea cu densitate minimă a liniilor de forţă (ex. Bi nativ, calcitul
CaCO3, topazul Al2[SiO4](OH,F)2 etc.). Proprietăţile diamagnetice variază cu
temperatura şi sunt independente de intensitatea câmpului magnetic.
2. Minerale paramagnetice (atrase de un magnet) – care se orientează paralel cu
liniile de forţă ale câmpului magnetic inductor, spre regiunea în care liniile de forţă au
densitate maximă şi sunt atrase de polii magnetici (ex. magnetitul FeO·Fe2O3, ilmenitul
FeTiO3, Fe, Co, Ni, Cr, sideritul FeCO3, zirconul Zr[SiO4] etc.). Majoritatea mineralelor
sunt paramagnetice. Paramagnetismul este independent de intensitatea câmpului
magnetic.
3. Mineralele feromagnetice – ce se orientează paralel cu liniile de forţă ale
câmpului magnetic inductor şi sunt atrase de polii magnetici mult mai puternic decât
mineralele paramagnetice (ex. magnetitul, pirotina FeS etc.). Feromagnetismul apare
numai la substanţele solide cristalizate. Proprietăţile feromagnetice depind, în anumite
limite, de intensitatea câmpului magnetic.
Raportul dintre intensitatea de magnetizare (I) a unui corp şi intensitatea
câmpului magnetic (H) căruia îi este supus se numeşte susceptibilitate magnetică (χ) şi
I
este exprimată prin relaţia: χ = . Magnetizarea care ia naştere într-o substanţă aşezată
H
într-un câmp magnetic este proporţională cu intensitatea H a acestui câmp. Intensitatea
H a câmpului magnetic (forţa de magnetizare) reprezintă numărul de linii de forţă care
trec printr-o suprafaţă de 1 cm2 aşezată perpendicular pe direcţia forţei câmpului.
Susceptibilitatea diamagnetică prezintă o valoare negativă şi este de ordinul 10-6
unităţi c.g.s. Ea este independentă de temperatură.
39
Susceptibilitate paramagnetică este pozitivă şi ajunge până la valori de ordinul

10-3-10-4 unităţi c.g.s. Ea scade continuu cu creşterea temperaturii.
Susceptibilitatea mineralelor feromagnetice este pozitivă şi are valori în jur de
6
10 unităţi c.g.s. Ea scade continuu cu creşterea temperaturii şi la o temperatură
caracteristică fiecărui mineral (ex. 360ºC pentru nichel, 768ºC pentru fier şi 1120ºC
pentru cobalt) numită temperatură Curie (punct Curie) se produce o discontinuitate
bruscă. Deasupra temperaturii Curie substanţele feromagnetice devin paramagnetice,
dar răcite sub punctul Curie ele redevin feromagnetice, transformarea fiind reversibilă.
Permeabilitatea magnetică (µ) se defineşte ca raportul dintre fluxul câmpului
magnetic printr-un corp şi fluxul aceluiaşi câmp magnetic prin spaţiul vid, care ar ocupa
B
acelaşi loc în spaţiu. Raportul µ = , unde H este intensitatea câmpului magnetic, iar B
H
este intensitatea câmpului magnetic indus în corp, reprezintă permeabilitatea magnetică
a corpului pentru liniile de forţă magnetică în raport cu permeabilitatea aerului, luată ca
unitate.
Substanţele paramagnetice au permeabilitatea magnetică mai mare ca unu
(µ > 1) iar substanţele diamagnetice au permeabilitatea magnetică mai mică decât unu
(µ < 1). În cazul substanţelor feromagnetice permeabilitatea magnetică este mult mai
mare decât cea a celor paramagnetice.
Între susceptibilitatea şi permeabilitatea magnetică există o legătură directă
redată de relaţia: µ = 1 + 4πχ.
Proprietăţile magnetice ale substanţelor cristalizate aparţin, din punct de vedere
al simetriei lor, marii grupe a proprietăţilor fizice bivectoriale elipsoidale, adică se
comportă în mod analog cu proprietăţile optice, electrice şi termice. Astfel, la
mineralele cristalizate în sistemul cubic şi la mineralele amorfe, intensitatea inducţiei
magnetice nu variază cu direcţia, aceste corpuri având o comportare magnetică izotropă
(o sferă tăiată din masa unui mineral izotrop, paramagnetic sau diamagnetic, suspendată
de un fir între polii unui electromagnet, stă în echilibru în orice poziţie).
În cazul mineralelor cristalizate în celelalte sisteme cristalografice, intensitatea
inducţiei magnetice variază cu direcţia, generând suprafeţe izomagnetice elipsoidale
(elipsoid de rotaţie în cazul sistemelor hexagonal, tetragonal şi trigonal; elipsoid cu trei
axe în cazul sistemelor rombic, monoclinic şi triclinic).
Tabelul 5. Susceptibilitatea magnetică χ a unor minerale caracteristice exprimată în

unităţi c.g.s. (din Laţiu V., 1958, modificat).
Sistemul cubic
Mineralul Susceptibilitatea magnetică χ
Magnetit Fe3O4 1,2·10-1-3,07/cm3
Granat Me 32 + Me 32+ [SiO 4 ]3 3,75·10-4/cm3
Sarea gemă NaCl -8,16·10-7/cm3 -3,76·10-7/g
Galena PbS -26,3·10-7/cm3 -3,50·10-7/g
Blenda ZnS 2,64·10-7/cm3
Pirita FeS2 1,5-0,2·10-4/cm3 6,66·10-7/g
Fluorina CaF2 -20·10-7/cm3 -6,27·10-7/g
40
Sistemele de simetrie medie
Mineralul Simetria χx χz
Ilmenit FeTiO3 Trigonal 1,5·10-3/g
Pirotina FeS Hexagonal (3,4-57,5)·10-4/cm3
Siderit FeCO3 Trigonal (8,4-14,3)·10-5/g
Hematit Fe2O3 Trigonal (1,1-11)·10-4/cm3
Corindon Al2O3 Trigonal -3,4·10-7/g
Magnezit MgCO3 Trigonal 15·10-6/g
Calcopirită CuFeS2 Tetragonal 8,5·10-7/g
Beril Be3Al2Si6O18 Hexagonal +8,27·10-7/g +3,86·10-7/g
Zircon Zr[SiO4] Tetragonal -1,70·10-7/g +7,32·10-7/g
Rutil TiO2 Tetragonal +19,6·10-7/g +20,9·10-7/g
Apatit Ca5[PO4]3(OH,F,Cl) Hexagonal -2,64·10-7/g -2,64·10-7/g
Cuarţ SiO2 Trigonal -4,61·10-7/g -4,66·10-7/g
Calcit CaCO3 Trigonal -3,64·10-7/g -4,06·10-7/g
Dolomit CaMg(CO3)2 Trigonal +7,88·10-7/g +12,1·10-7/g
Sistemele de simetrie inferioară
Mineralul Simetria χx χy χz
Aragonit CaCO3 Rombic -3,92·10-7/g -3,87·10-7/g -4,44·10-7/g
Celestină SrSO4 Rombic -3,42·10-7/g -3,14·10-7/g -3,59·10-7/g
Adular K[AlSi3O8] Monoclinic -27,8·10-7/g -25·10-7/g -20,6·10-7/g
Manganit MnO·OH Monoclinic 4,9·10-4/cm3
Cel mai puternic magnetism îl prezintă magnetitul, apoi pirotina FeS, iar
succesiv hematitul Fe2O3 cu un magnetism de 100 ori mai redus decât al magnetitul,
apoi ilmenitul FeTiO3, goethitul HFeO2 şi limonitul HFeO2·nH2O, apoi urmează câteva
specii de minereuri de fier cu un magnetism de 300-500 ori mai redus decât la
magnetitului, cele mai slab magnetice fiind pirita FeS2, sideritul FeCO3 şi marcasita
FeS2.
Numeroase specii de minerale cu conţinut de fier sunt atrase de magnet. Pe
această proprietate se bazează separarea mineralelor ferifere: magnetit, ilmenit, cromit,
granaţi, olivină, piroxeni, amfiboli, mice etc., de cele lipsite de fier: cuarţ, feldspaţi,
feldspatoizi, muscovit etc.
1.6. PROPRIETĂŢILE TERMICE ALE MINERALELOR
Mineralele supuse la acţiunea radiaţiei termice o conduc, se încălzesc, se dilată,

îşi modifică structura şi uneori compoziţia, emit radiaţie termică şi îşi schimbă starea de
agregare prin topire sau evaporare. Un fascicul de radiaţie termică, incident pe suprafaţa
unui corp cristalizat, suferă aceleaşi fenomene ca şi un fascicul de lumină, adică o parte
este reflectat, o altă parte este absorbit, şi o a treia parte este transmis.
Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a permite propagarea
unui flux de căldură prin interiorul şi la suprafaţa lor, de la regiunea de temperatură
ridicată spre cea de temperatură scăzută. Prin încălzirea metalelor, electronii îşi măresc
energia cinetică şi vor transmite excesul de energie unor atomi reci. În cazul solidelor
nemetalice încălzite la un capăt, căldura se transmite spre capătul rece până la egalizare,
prin mişcări vibratorii ale atomilor.
Coeficientul de conductibilitate termică k reprezintă cantitatea de căldură care
trece într-o secundă prin secţiunea unui cub cu muchia de un centimetru, între feţele
41
căruia, paralele şi opuse, există o diferenţă de temperatură de 1ºC. El se exprimă în

cal/cm·s·grad K.
Substanţele amorfe şi cele cristalizate în sistemul cubic sunt izotrope şi
conductivitatea termică are aceeaşi valoare în cele trei direcţii ale spaţiului (kx = ky = kz),
iar suprafeţele izoterme sunt sferice şi concentrice.
Substanţele cristalizate cu excepţia celor din sistemul cubic sunt anizotrope; în
interiorul lor conductivitatea termică variază cu direcţia şi se formează suprafeţe
izoterme elipsoidale numite elipsoizi termici.
Mineralele cristalizate în sistemele de simetrie medie (trigonal, tetragonal,
hexagonal) au elipsoizi termici cu 2 axe principale (elipsoid de rotaţie), deci doi
coeficienţi diferiţi de conductivitate termică (kx = ky = ku ≠ kz).
Mineralele cristalizate în sistemele de simetrie inferioară (rombic, monoclinic,
triclinic) au elipsoizii termici cu 3 axe principale (elipsoid cu 3 axe), deci trei coeficienţi
diferiţi de conductivitate termică (kx ≠ ky ≠ kz).
Tabelul 6. Conductibilitatea termică relativă a unor minerale

(din Kissling Al., 1979).
Sistemele de simetrie inferioară
Mineralul Simetria kx/ky ky/kz
Stibina Sb2S3 Rombică 0,47 0,29
Muscovit Kal2[Si3AlO10](OH)2 monoclinică 5,8 6,3
Tremolit Ca2Mg5[Si8O22](OH)2 monoclinică 0,36 0,57
Sistemele de simetrie medie
Mineralul Simetria kx/kz kx = ky kz
Grafit C hexagonală 4,00 0,037
Cinabru HgS Trigonală 0,72
Cuarţ SiO2 Trigonală 1,64 0,0262 0,0159
Rutil TiO2 tetragonală 0,64
Corindon Al2O3 Trigonală 0,85
Calcit CaCO3 Trigonală 1,19 0,096 0,083
Dolomit CaMg(CO3)2 Trigonală 1,10
Zircon Zr[SiO4] tetragonală 0,81
Apatit Ca5[PO4]3(F,Cl,OH,CO3) hexagonală 0,92
Beril Be3Al2[Si6O18] hexagonală 0,90
Turmalină Trigonală 1,35
(Na,Ca,Mn)(Mg,Al,Fe,Li)6[B3Al3Si6(O,OH,F)30]
Sistemul cubic
Mineralul Temperatura, ºC kx = ky = kz, cal/cm·s·grad
Sare gemă NaCl -190 0,0636
0 0,0167
+100 0,0116
Silvină KCl -190 0,0502
0 0,0166
+100 0,0118
Fluorină CaF2 0 0,0247
+100 0,0191
Periclaz MgO +300 0,0150
500 0,0110
800 0,0072
1000 0,0057
Argint Ag 18 1,006
100 0,992
42
Mineralul Temperatura, ºC kx = ky = kz, cal/cm·s·grad
Cupru Cu -190 1,300
+100 0,900
+300 0,880
+500 0,860
Fier (electrolitic) 0,18% 0 0,223-0,202
100 0,109
300 0,103
500 0,072
Platina Pt 0-200 0,167
Roci şi agregate minerale
Densitate, g/cm3 Temperatura, ºC k, cal/cm·s·grad K
Marmură 2,7 0 0,0054-0,0084
Bauxită 2,72 300 0,005640
Gresie calcaroasă 1,66 40 0,001720
Gresie calcaroasă 1,99 40 0,002360
Argilă refractară 0,002100-0,003600
Nisip cuarţos uscat 1,52 20 0,000780
Mică (pulbere presată) 2,3-2,4 - 0,000600-0,000700
Azbest (vată) 0,38 0-100 0,000275
Azbest (placă) 0,89 50 0,000390
Vată de zgură 0,25 10 0,000110
Vată de sticlă 0,13-0,07 10 0,000090-0,000010
Substanţele metalice (elementele native, unii oxizi, unele sulfuri) sunt bune
conductoare de căldură. Dacă se ia argintul drept etalon, conductibilitatea termică la
unele elemente are următoarele valori: Ag = 100, Cu = 93, Au = 70, Zn = 19, Pt = 17,
Sn = 14,5, Fe = 11,9, Pb = 8,5 şi Bi = 1,8.
Conductivitatea termică ajută la identificarea mineralelor, de exemplu dacă se
pune mâna pe o placă de marmură se percepe senzaţia de mai rece decât pe o placă de
alabastru (gips), deoarece conductivitatea termică a marmurei este mai mare decât cea a
gipsului.
Dilatarea termică a mineralelor constituie un alt fenomen legat de acţiunea
căldurii asupra acestora. Dilatarea reprezintă mărirea dimensiunilor unui corp datorită
creşterii temperaturii. Energia internă a unui mineral creşte atunci când intervine un
aport de căldură. Prin încălzire, într-un câmp omogen de temperatură şi sub presiune
constantă, mineralul se dilată şi o parte din energia primită este consumată ca lucru
mecanic pentru învingerea acestei presiuni.
La mineralele izotrope, variaţia de temperatură determină deplasarea feţelor
paralel cu ele însele, adică cristalele cubice vor rămâne tot cubice la orice variaţie de
temperatură. În mineralele anizotrope, variaţiile de temperatură produc dilatări diferite
în direcţiile axelor cristalografice, axele termice ale cristalelor corespunzând cu axele
optice.
Dilatarea termică a mineralelor cristalizate variază în limite destul de largi. Prin
creşterea temperaturii se deformează întreaga masă a mineralului, fără ca să fie anulată
omogenitatea fizică reală.
Dacă în general volumul unui mineral încălzit creşte cu temperatura, se întâlnesc
şi cazuri când unele minerale se contractă la încălzire iar prin răcire se dilată (ex. berilul
la temperaturi mai mici de -4,2ºC; diamantul la temperaturi mai mici de -42,3ºC etc.).
43
Dilatarea termică este o deformare care variază cu sistemul cristalografic şi se

caracterizează prin coeficienţii de dilatare liniară şi volumică.
Coeficientul de dilataţie liniară β reprezintă creşterea unităţii de lungime a
mineralului, după o anumită direcţie, la o creştere a temperaturii mineralului cu 1ºC.
Coeficientul de dilataţie volumică reprezintă creşterea de volum a mineralului la
o creştere a temperaturii mineralului cu 1ºC.
Tabelul 7. Coeficienţii de dilatare liniară β la diferite minerale

(din Mureşan I., 1997).
Sistemul Coeficienţii de dilatare liniară Mineralul Valoare
Cubic βx = βy = βz Sare gemă 40·10-6
Fluorină 19·10-6
Cupru 20·10-6
Argint 20,5·10-6
Platină 11,3·10-6
Fier 14,5·10-6
Aluminiu 23,6·10-6
Tetragonal βz Zircon 44,3·10-6
βx 23,3·10-6
Trigonal βz Calcit 26,21·10-6
βx 5,4·10-6
βz Cuarţ 7,81·10-6
βx 14,19·10-6
Rombic βx Aragonit 34,60·10-6
βy 14,19·10-6
βz 10,11·10-6
βx Topaz 5,42·10-6
βy 4,84·10-6
βz 4,14·10-6
Monoclinic βx Epidot 9,13·10-6
βy 0,34·10-6
βz 10,86·10-6
βx Augit 13,83·10-6
βy 2,73·10-6
βz 7,91·10-6
βx Gips 41,63·10-6
βy 1,57·10-6
βz 29,33·10-6
Mineralele şi substanţele cristalizate se comportă, în privinţa proprietăţilor lor

termice, în mod identic cu modul lor de comportare optică, deoarece razele calorice
aparţin marii grupe de unde electromagnetice, ocupând o anumită regiune din porţiunea
invizibilă a spectrului electromagnetic. În consecinţă razele de căldură suferă în mediile
cristalizate aceleaşi modificări ca şi razele de lumină, prezentând fenomene de reflexie,
refracţie şi de dublă refracţie.
Radiaţia termică are lungimi de undă de cel mult o sutime de centimetru.
Căldura pe care o simţim la apropierea mâinii de un mineral fierbinte se datorează
faptului că orice obiect fierbinte emite radiaţii calorice, adică radiaţii electromagnetice
cu lungimea de undă cu mult mai mare decât cea a razelor luminoase, dar mai mică
decât cea a undelor radio. Radiaţiile calorice cu lungimea de undă ceva mai mică dar cu
puţin mai mare decât cea a luminii roşii sunt cunoscute sub denumirea de radiaţii
infraroşii. Radiaţiile infraroşii sunt emise de către mineralele încălzite până aproape la
44
incandescenţă, adică imediat înainte ca ele să producă lumină vizibilă. Radiaţia termică
este partea din radiaţia electromagnetică a corpurilor, care depinde numai de
temperatura lor. Fenomenul de absorbţie al radiaţiei termice este mai uşor perceptibil la
cristale.
Din punct de vedere al absorbţiei razelor termice, mineralele pot fi împărţite în:
1. Minerale diatermane (transparente) – mineralele care, de regulă, sunt
transparente din punct de vedere optic. Excepţie de la regulă fac calcitul, alaunii şi
gheaţa, care sunt parţial sau total adiatermane.
Unele mineralele diatermane prezintă o absorbţie selectivă a razelor termice,
fiind deci colorate termic. Incolore termic sunt numai puţine dintre ele (ex. silvina KCl,
sarea gemă NaCl, kerargiritul AgCl, blenda ZnS).
2. Minerale adiatermane (opace) – mineralele care sunt opace şi din punct de
vedere optic.
Totuşi, studiul proprietăţilor termice ale cristalelor este mai dificil decât acela al
proprietăţilor optice, din care cauză nu prezintă o aplicabilitate practică uşoară pentru
diagnosticarea mineralelor.
1.7. TOPIREA MINERALELOR
Substanţele cristalizate anorganice se pot găsi, în funcţie de presiune şi

temperatură, în stare de agregare solidă, lichidă sau gazoasă, iar prin schimbarea acestor
factori ele pot trece dintr-o stare fizică în alta.
Limitele de stabilitate ale fiecărei stări de agregare, în funcţie de natura
substanţei se găsesc între anumite intervale de temperatură şi presiune. În condiţii
termodinamice normale, existente în laborator (presiune atmosferică normală şi
temperatură de 18-20ºC), majoritatea mineralelor se găsesc în stare solidă şi se topesc
prin creşterea temperaturii.
Substanţele cristalizate au o anumită temperatură de topire, la care, schimbarea
stării de agregare a substanţei se face cu absorbţie de căldură. Cristalizarea unei
substanţe omogene lichide trebuie să se producă la aceeaşi temperatură la care s-a
produs topirea unui corp solid cu aceeaşi compoziţie. De regulă, cristalizarea se produce
după un anumit interval de timp în care se produce aşa-numita subrăcire a topiturii.
La temperatura de topire, unele minerale trec din fază solidă în fază lichidă
(topire congruentă), iar altele se descompun într-o fază solidă şi o fază lichidă (topire
incongruentă).
Mineralele care se topesc peste 1580ºC se numesc refractare (ex. cuarţ –
1713ºC, caolinit – 1700ºC, corindon – 2050ºC, badeleyt ZrO2 – 2500ºC, periclaz –
2800ºC etc.). În tabelul 8 sunt redate temperaturile de topire ale unor minerale
caracteristice.
Corpurile amorfe încălzite trec treptat de la o stare de agregare la alta devenind
întâi elastice apoi plastice şi în cele din urmă lichide. Frecvent, corpurile amorfe se
obţin prin solidificarea maselor vâscoase topite, atunci când răcirea masei topite se
produce brusc (cazul sticlelor vulcanice). Trecerea corpurilor amorfe în stare cristalină
se produce numai în urma menţinerii îndelungate în stare de plasticitate, la o
temperatură apropiată de punctul de topire (ex. obţinerea produselor din bazalt topit şi
vitroceramurile). Nu toate corpurile pot fi obţinute uşor în stare amorfă (de exemplu,
metalele chiar prin călire nu formează substanţe vitroase).
45
Tabelul 8. Temperaturile de topire ale unor minerale (din Mureşan I., 1997, modificat).
Mineralul Compoziţia Temperatura de Observaţii
topire, ºC
Albit Na[AlSi3O8] 1112
Anortit Ca[Al2Si2O8] 1553
Almandin Fe3Al2[SiO4]3 1200 cu descompunere
Anhidrit CaSO4 1450 cu descompunere
Apatit Ca5(PO4)3(F,Cl,OH,CO3) 1270
Badeleyt ZrO2 2500
Baritină BaSO4 1580 cu descompunere (BaO + SO3)
Beril Be3Al2[Si6O18] 1420
Calcit CaCO3 1339 la 1025 atm. CO2
Oxid de calciu CaO 2570
Caolinit Al4[Si4O10](OH)8 1700
Celestină SrSO4 1605 cu descompunere
Clinoenstatit Mg2[Si2O6] 1557 cu descompunere
Cordierit Mg2Al3[AlSi5O18] 1470 incongruent (mullit + lichid)
Corindon Al2O3 2050
Cristobalit SiO2 1710
Cuarţ SiO2 1713
Diopsid CaMg[Si2O6] 1391
Egirin NaFe3+[Si2O6] 990-1300 incongruent
Fayalit Fe2[SiO4] 1205
Forsterit Mg2[SiO4] 1890
Gehlenit Ca2Al[Si2O7] 1590
Grossular Ca3Al2[SiO4]3 1200-1350 cu descompunere
Hematit Fe2O3 1580
Leucit K[AlSi2O6] 1689
Magnetit FeO·Fe2O3 1590
Monticellit CaMg[SiO4] 1503 incongruent (periclaz + lichid)
Mullit 3Al2O3·2SiO2 1810 incongruent (corindon + lichid)
Ortoză K[AlSi3O8] 1170 incongruent (leucit + lichid)
Periclaz MgO 2800
Pirop Mg3Al2[SiO4]3 1280-1525 cu descompunere
Platină Pt 1773,5
Rodonit CaMn4[Si5O15] 1273-1525 cu descompunere
Rutil TiO2 1825
Sare gemă (halit) NaCl 804
Sanidină K[AlSi3O8] 1150-1500 incongruent
Spessartin Mn3Al2[SiO4]3 1200-1350 incongruent
1.8. DENSITATEA MINERALELOR (GREUTATEA SPECIFICĂ)
Densitatea mineralelor este o mărime fizică scalară şi reprezintă masa unităţii de

volum de mineral. Valoarea numerică depinde de volumul celulei elementare, pentru
substanţele cristalizate, şi de masa moleculară a mineralului:
m
ρ = , g/cm3 sau t/m3.
V
Densitatea mineralelor este o noţiune care se suprapune (are acelaşi sens) cu
greutatea specifică a mineralelor, de asemenea o mărime scalară care este dată de
raportul dintre greutatea mineralului şi volumul lui.
46
Frecvent, prin greutate specifică se înţelege greutatea specifică relativă adică

raportul dintre greutatea mineralului şi greutatea unui volum egal de apă distilată la
temperatura de 4ºC. Valoarea numerică a greutăţii specifice, exprimată în gf/cm3 sau în
kgf/dm3, este identică cu aceea a densităţii exprimată în g/cm3 şi identică cu greutatea
specifică relativă.
G
γ = , cN/cm3 sau KN/m3
V
unde G este greutatea fazei solide, în cN;
V este volumul fazei solide, în cm3.
Greutatea este exprimată prin relaţia:
G = m·g, unde m = masa şi g = acceleraţia gravitaţională.
Din relaţiile:
G m
γ= şi ρ =
V V
rezultă că γ = ρ·g = 9,81·ρ.
De exemplu, densitatea cuarţului este 2,65 g/cm3 sau 2,65 t/m3, iar greutatea
specifică este γ = 9,81·2,65 = 25,9965 kN/m3 = 2,65 kgf/dm3 sau gf/cm3 şi deci este
identică cu valoarea numerică a densităţii exprimată în g/cm3.
În general mineralele cu greutate specifică mare sunt metalele native grele (ex.
Au = 15,6-19,4; Ag = 10-12, Ir = 21-24; Pt = 17-19; Hg = 13,5; Cu = 8,5-8,9 etc.) iar
mineralele cu greutate mică (cuprinsă între 0,6-1,2) sunt cele de natură organică
(petrolul, ozocherita, chihlimbarul).
Greutatea specifică a mineralelor utile este de regulă cuprinsă între 4-7,5.
Mineralele de gangă din zăcămintele de minerale utile au greutatea specifică între 2-3,5.
Densitatea (greutatea specifică) se poate determina rapid prin metoda
picnometrului, balanţei hidrostatice, balanţei Mohr-Westphal, balanţei Schwartz sau
balanţei Jolly.
Picnometrul este un balon special în formă de „pară” care conţine o cantitate
bine determinată de apă (când este umplut complet). Pe o balanţă se determină mai întâi
greutatea picnometrului umplut cu apă (y). Se determină apoi separat greutatea
mineralului (x) care se introduce în aparat. Cu această ocazie se evacuează un volum de
apă. Se cântăreşte după aceea picnometrul gol (p). Greutatea specifică a mineralului este
dată de relaţia:
x
Gs = .
x+ y− p
Metoda picnometrului se utilizează când avem de-a face cu fragmente de
dimensiuni mici.
Metoda de determinare cu balanţa hidrostatică se bazează pe principiul lui
Archimede. Aparatul întrebuinţat în acest scop este o balanţă care are suspendată pe
unul din platane o nacelă. Se determină mai întâi greutatea mineralului în aer şi se
notează cu x, apoi se determină greutatea mineralului în apă şi se notează cu y.
Greutatea specifică a mineralului este dată de relaţia:
x
Gs = .
x− y
Se mai poate utiliza pentru determinarea greutăţii specifice a mineralelor în
laborator metoda plutirii. În această metodă se întrebuinţează diferite lichide dense,
diluabile cu un alt lichid indiferent, până la egalizarea completă a densităţii lor cu aceea
47
a mineralului considerat. Când această egalare a fost realizată, o granulă din masa
mineralului de determinat rămâne suspendată în masa lichidului dens, a cărui densitate
se poate determina, apoi, în mod direct, fie cu o balanţă potrivită Mohr-Westphal, fie cu
ajutorul seriei de indicatori întocmită de V. Goldschmidt.
Seria de indicatori întrebuinţată în practică cuprinde 20 de minerale granulare de
mărimea unui bob de mazăre, aranjate în ordinea crescândă a densităţii lor:
1. Sulf S – 2,07 g/cm3
2. Hialit SiO2·nH2O – 2,16 g/cm3
3. Opal SiO2·nH2O – 2,212 g/cm3
4. Natrolit Na16[Al16Si24O80]·16H2O – 2,246 g/cm3
5. Pechstein (sticlă vulcanică) – 2,284 g/cm3
6. Obsidian (sticlă vulcanică) – 2,362 g/cm3
7. Perlit (sticlă vulcanică) – 2,397 g/cm3
8. Leucit K[AlSi2O6] – 2,465 g/cm3
9. Adular K[AlSi3O8] – 2,57 g/cm3
10. Nefelin Na[AlSiO4] – 2,617 g/cm3
11. Cuarţ SiO2 – 2,65 g/cm3
12. Labradorit (Na,Ca)[Al2Si2O8] – 2,689 g/cm3
13. Calcit CaCO3 – 2,715 g/cm3
14. Dolomit de Muhrwinkel CaMg(CO3)2 – 2,733 g/cm3
15. Dolomit de Rauris CaMg(CO3)2 – 2,868 g/cm3
16. Prehnit Ca2Al2Si3O10·2H2O – 2,916 g/cm3
17. Aragonit CaCO3 – 2,933 g/cm3
18. Tremolit Ca2Mg5[Si8O22](OH)2 – 3,02 g/cm3
19. Andaluzit Al2[SiO4]O – 3,125 g/cm3
20. Apatit Ca5(PO4)3(F,Cl,OH,CO3) – 3,180 g/cm3.
Pentru determinarea densităţii unui mineral în formă de granulă, suspendat în
masa unui lichid dens, se introduce, în mod succesiv, câte o granulă din seria
indicatorilor, până când una din granulele introduse, rămâne în suspensie în masa
lichidului. În acest caz, densitatea granulei indicator cunoscută, este egală cu a
lichidului dens şi, deci cu a granulei mineralului de determinat suspendată la rândul ei în
masa lichidului dens.
Densitatea este o proprietate importantă a mineralelor, fiind folosită curent
pentru controlul pietrelor preţioase şi semipreţioase sau pentru recunoaşterea
mineralelor (ex. în grupa carbonaţilor, sideritul FeCO3 este mai greu decât calcitul
CaCO3 sau dolomitul CaMg(CO3)2; în grupa sulfaţilor, baritina BaSO4 este mai grea
decât toţi ceilalţi sulfaţi etc.).
1.9. REACŢIA CU ACIZII
Reacţia cu acizii este o proprietate care poate fi utilizată pentru identificarea

unor minerale cum ar fi carbonaţii sau zeoliţii. Calcitul CaCO3 şi aragonitul CaCO3
reacţionează cu acidul clorhidric diluat la rece, rezultând o cantitate apreciabilă de
dioxid de carbon într-o perioadă relativ scurtă de timp, care se degajă cu efervescenţă.
Dolomitul CaMg(CO3)2, magnezitul MgCO3, rodocrozitul MnCO3, reacţionează la cald
sau măcinate, la rece, astfel crescând aria suprafeţei de contact, pentru a se obţine o
reacţie observabilă.
48
Alte minerale care pot fi atacate cu acizi (HCl) sunt silicaţii. Dintre aceştia,
zeoliţii, şi în special acei zeoliţi care conţin mai puţină silice, vor reacţiona în 5-10
minute, iar în 24 ore va rezulta o masă gelatinoasă (silicagel), dacă fragmentele
(cristalele) sunt lăsate în acid clorhidric (HCl).
1.10. ALTE PROPRIETĂŢI
Pentru identificarea unor minerale se mai pot folosi caracterele organoleptice:

- mirosul care permite identificarea prezenţei sulfului sau a sulfurilor, prezenţa
mineralelor de arsen care prin lovire sau spargere degajă miros de usturoi, prezenţa
argilelor cu conţinut de caolinit care, slab umezite, au miros de pământ etc.;
- gustul care prezintă importanţă pentru recunoaşterea mineralelor solubile în
apă (ex. sarea gemă NaCl are gust sărat, silvina KCl are gust sărat-amar astringent,
alaunii Me+Al[SO4]2·12H2O au gust astringent, sulfaţii de magneziu sau sodiu: kieserit
MgSO4·H2O, epsomit MgSO4·7H2O, mirabilit Na2SO4·10H2O, glauberit Na2Ca(SO4)2
au gust amar etc.).
Argilele constituite din montmorilonit (Na,K,½Ca)0,66Al3,34Mg0,66[Si8O20](OH)4,
beidellit (Na,K,½Ca)0,66Al4[Si7,34Al0,66O20](OH)4, halloysit Al4Si4O10(OH)8·4H2O etc.
produc lipirea limbii, la atingerea acesteia de suprafaţa uscată a argilei.
Trebuie avut în vedere faptul că nu toate mineralele se gustă deoarece unele sunt
otrăvitoare (realgar AsS, auripigment As2S3).
- pipăitul care permite deosebirea mineralelor compacte de cele friabile sau
pulverulente. După senzaţia căpătată la pipăit, mineralele pot fi moi, aspre, grase etc.
1.11. PIROGNOZIE
În cadrul recunoaşterii macroscopice, proprietăţile fizice se pot completa cu o

analiză chimică calitativă, efectuată pirognostic, în picătură sau spectroscopic.
Reacţiile pe cale uscată se practică din cele mai vechi timpuri. Ele se impun şi se
menţin şi astăzi prin simplitatea execuţiei şi prin eficienţa lor imediată.
Pirognozia este o metodă de analiză chimică calitativă, pe cale uscată, cu
ajutorul căreia se obţin date importante în legătură cu natura substanţei analizate. Pentru
determinările pirognostice se folosesc cantităţi mici de material, câteva miligrame, sub
formă de fragmente sau ca pulbere. Determinările pirognostice se realizează prin:
- coloraţia flăcării;
- încălzirea în tub închis şi în tub deschis;
- calcinarea mineralului cu fondant, pe cărbune, în mediu reducător sau oxidant;
- reacţia heparului,
- culoarea perlelor de borax şi de fosfat.
Executarea acestor determinări necesită un bec de gaz (Bunsen sau Teclu),
tuburi de sticlă cu diametrul de 7 mm, un suflător, fir de platină, cleşte de laborator,
mangal, acid clorhidric HCl 10%, nitrat de cobalt Co(NO3)2, borax Na2B4O7·10H2O,
sodă Na2CO3, fosfat, hidroxid de calciu Ca(OH)2, lamă de argint.
Coloraţia flăcării. Ridicând temperatura unui fragment dintr-un mineral, prin
introducerea în flacăra unui bec cu gaz, acesta devine emiţător de radiaţii luminoase şi
poate da un spectru sau o coloraţie specifică pentru elementele conţinute. Se recomandă
ca în prealabil să se umecteze pulberea mineralului cu acid clorhidric concentrat.
49
Culoarea depinde şi de tipul compusului (ex. oxizii de cupru dau culoarea verde
de smarald, combinaţiile cu clor dau culoare albastru deschis etc.). Mineralele cu
conţinut de elemente alcaline, alcalino-pământoase, de metaloizi (As, Sb, Bi),
mineralele cuprifere, minerale cu B, Zn etc., dau culori specifice prezentate în tabelul 9.
Prin simpla observare vizuală a culorilor emise (ex. galben pentru sodiu, verde pentru
cupru etc.) se poate identifica elementul conţinut.
Prin dispersia luminii emise de mineral, deci prin analiza spectrului, se pot
obţine date cantitative în legătură cu compoziţia mineralului.
Tabelul 9. Coloraţia flăcării becului de gaz (din I. Mureşan, 1997).

Culoarea Nuanţa Elementul Observaţii
chimic
Roşu Roşu carmin Sr Toate mineralele de Sr care provoacă colorarea flăcării
dau un reziduu pe care dacă se pune o picătură de apă dă
o reacţie bazică (hârtia roşie de turnesol se albăstreşte)
Roşu cărămiziu, Ca Majoritatea mineralelor de Ca provoacă colorarea flăcării
portocaliu numai după tratarea cu HCl
Galben Galben intens Na Reacţie foarte sensibilă, este suficient un adaos foarte
mic pentru colorarea flăcării
Verde Verde-gălbui Ba Colorarea flăcării este provocată numai de carbonaţii şi
sulfaţii care dau un reziduu cu reacţie bazică. Silicaţii şi
fosfaţii nu colorează flacăra.
Verde de smarald Cu Flacăra are culoarea verde de smarald numai la oxizii de
cupru, compuşii cu clor dau culoarea azurie
Verde-albăstrui Zn Culoarea apare, de regulă, ca dungi colorate pe fondul
flăcării
Albastru Albastru-azuriu Cu Culoarea este provocată numai de clorurile de cupru.
Mineralul trebuie tratat în prealabil cu HCl conc.
Albastru pur In Proba trebuie tratată în prealabil cu HCl conc.
Violet Violet clar Cs Raritate
Violet palid K Este indicată cercetarea în amestec cu fondant de gips.
Se indică folosirea filtrului din sticlă de cobalt.
Încălzirea în tub închis. Se introduc fragmente sau pulbere din mineral (2-4 mg)
în tub, se încălzeşte treptat, în absenţa aerului, observându-se eliberarea de produse
volatile (apă, sulf, arsen), schimbarea culorii, luminiscenţa, disocierea termică, topirea,
depunerea de oxizi pe părţile mai reci ale tubului etc.
Tabelul 10. Comportarea mineralelor la încălzire în tub închis (din I. Mureşan, 1997).
Culoarea Compoziţia Elementul Observaţii
Gazului Produselor chimic
condensate sau
sublimate
Incolor Picături de lichid Apă Se obţine din toate mineralele cu
incolor, ca roua apă de cristalizare sau grupe OH,
care se elimină la încălzire sub
700ºC
Galbenă Galbenă sau alburie Sulf S Se obţine numai din sulf nativ şi
din sulfuri bogate în sulf
(ex. FeS2 → FeS + S)
Cenuşie Inel negru, formează Arsen As Se obţine din arsen nativ şi din
o oglindă de arsen arseniuri fără conţinut de sulf
50
Culoarea Compoziţia Elementul Observaţii
Gazului Produselor chimic
condensate sau
sublimate
Galbenă Roşiatică-galbenă Realgar As Se obţine din realgar,
Auripigment auripigment şi din sulfosăruri de
arsen
Albă Albă As2O3 As Se obţine din minerale fără sulf
(arseniuri) şi oxizi de arsen
Roşiatică-brună Neagră Sb2S2O Sb Se obţine din sulfosăruri de
stibiu
Albă Albă, cristale Sb2O4 Sb Se obţine din sulfosăruri de
aciculare stibiu
Cenuşie Picături cenuşii Mercur Hg Se obţine din mercur nativ şi
amalgame
Cenuşie Negru, amorf, la Cinabru Hg Se obţine din cinabru
frecare trece în
cinabru roşu
Încălzirea în tub deschis. Fragmente mici din mineral sau pulbere se pun în
braţul scurt, având grijă să nu se închidă circulaţia aerului prin tub. În timpul încălzirii
elementele sunt oxidate şi produsele se depun pe peretele interior al braţului lung al
tubului. De exemplu, pirita se oxidează şi se transformă în hematit, eliberând bioxid de
sulf în stare de gaz conform reacţiei:
4FeS2 + 11O2 → 2Fe2O3 + 8SO2.
Reziduul rămas în tub, după prăjirea mineralului este format din oxizii
elementelor greu volatile şi are altă culoare decât eşantionul proaspăt (ex. pulberea de
siderit, limonit, chamosit este roşie-brună sau verde închis, iar reziduul, după calcinare,
este negru-brun).
Calcinarea mineralului cu fondant de cărbune. Procedeul constă în topirea
mineralului amestecat cu fondanţi (Na2CO3, NaBO2, KNO3) în mediu reducător sau
oxidant. Dacă se lucrează în mediu reducător, se obţin următoarele transformări:
- sulfurile, sulfosărurile şi compuşii similari, se descompun în oxizi:
Ex. MeS + Na2CO3 → MeO + Na2S + CO2, Me = cation; unii oxizi se reduc pe
cărbune până la metal.
- silicaţii se dezagregă:
Ex. MeSiO4 + Na2CO3 → MeO + Na2SiO3 + CO2 sau
Na[AlSi3O8] + 3Na2CO3 → 3Na2SiO3 + NaAlO2 + 3CO2.
- sulfaţii, carbonaţii şi halogenurile metalelor cu reactivitate scăzută, se reduc la
metal:
Ex. 2CuSO4 + 2Na2CO3 + 5C → 2Cu + 2Na2S + 7CO2
2PbCO3 + Na2CO3 + C → 2Pb + Na2O + 4CO2
2Cu2(OH)3Cl + Na2CO3 + 2C → 4Cu + 2NaCl + 3H2O + 3CO2.
După calcinare, reziduul de pe cărbune se adună, se zdrobeşte şi se separă partea
magnetică de cea nemagnetică. Se controlează maleabilitatea, proprietăţile şi compoziţia
globulei metalice, care poate fi: Au, Ag, Cu, Fe, Pb, Sn, Ni etc.
Partea nemagnetică se foloseşte pentru reacţia heparului şi pentru alte
determinări.
51
Reacţia heparului indică prezenţa sulfului. Câteva granule din masa topită,
nemagnetică, se pun pe o lamă de argint şi se adaugă două picături de apă. Dacă proba
conţine sulf, acesta s-a transformat în Na2S (granule roz) în timpul topirii şi în prezenţa
apei va reacţiona cu argintul formându-se sulfură de argint AgS, brună până la neagră.
Reacţia cu soluţia de cobalt. Determinarea se face cu mineralele care nu se
topesc la suflător (unii oxizi metalici) şi au culoare deschisă sau albă. Pe produsul
obţinut prin calcinarea pe cărbune se pun două sau trei picături din soluţia de azotat de
cobalt Co(NO3)2 10%, şi se recalcinează puternic în flacăra oxidantă a suflaiului. În
timpul încercării se observă modificarea culorii probei. Se obţin coloraţii caracteristice:
albastru pentru aluminiu, verde pentru zinc etc.
Culoarea perlelor de borax şi de fosfaţi. Reacţia de colorare a perlelor se
foloseşte pentru identificarea metalelor cu mai multe trepte de valenţă. Numeroşi oxizi
metalici (obţinuţi prin calcinare în mediu oxidant pentru ca metalele să fie sub formă de
oxizi) încălziţi cu metaboraţi sau metafosfaţi alcalini, formează o sticlă cu culoare
caracteristică.
Pe un fir de platină bine încălzit se ia puţin borat sau fosfat şi prin topire în
flacără se obţine, la capătul firului, o mică perlă. Perla caldă se pune în contact cu
pulberea probei la care perla aderă uşor. Se retopeşte perla în flacără oxidantă. Se
observă culoarea perlei calde şi reci.
Determinarea se poate executa şi în mediu reducător.
Prin transformarea reacţiilor calitative pe cale uscată în reacţii cantitative,
cântărind proba şi produsul de reacţie, în vederea unor întrebuinţări industriale, se trece
la docimazie. Această metodă se aplică cu deosebit succes la dozarea metalelor
preţioase, aur şi argint.
52
Elemente native
ELEMENTE NATIVE
În această clasă sunt grupate mineralele cu compoziţie chimică foarte simplă, de

regulă corespunzătoare elementului chimic (metal, metaloid) sau amestecurilor
izomorfe (aliaje, compuşi intermetalici).
În scoarţa terestră se află în stare nativă circa 33 elemente chimice, în special
metale, care în stare naturală sunt solide sau rar lichide (mercurul, unele amalgame).
Greutatea totală a elementelor native din scoarţa terestră nu depăşeşte 0,1% din masa
acesteia. Din această cantitate, azotului îi revine 0,04%, iar oxigenului 0,01-0,02%,
toate celelalte elemente native reprezentând 0,05%, mai frecvente fiind H, He, Ar, C, S,
Au, Ag, elementele din grupa platinei, Cu, Bi etc.
Dintre elementele chimice, un loc deosebit revine gazelor nobile (rare): He, Ar,
Ne, Kr, Xe, Rn, care după cum se ştie au un înveliş electronic stabil, bielectronic sau
octoelectronic, ceea ce explică inerţia lor chimică.
O poziţie specială ocupă şi grupa elementelor rare: Ru, Rh, Pd, Os, Ir, Pt, Ag,
Au, situate în perioadele V şi VI.
Metalele din grupa platinei, datorită razelor atomice apropiate, formează soluţii
solide, apărând împreună în diverse zăcăminte. Acelaşi fenomen îl prezintă şi metalele
din grupa fierului (Fe, Ni, Co). Izomorfismul se manifestă şi mai net în cazul aurului şi
argintului, în timp ce cuprul sub formă de soluţii solide este întâlnit în ele destul de rar.
Dintre elementele native cu o frecvenţă mai mică fac parte şi semimetalele As,
Sb, Bi, care, deşi au caractere chimico-structurale asemănătoare, apar în natură în
condiţii diferite, numai foarte rar As şi Sb formează compuşi izomorfi.
Hidrogenul, singur sau asociat cu alte gaze, este întâlnit în unele roci şi
zăcăminte. Azotul şi oxigenul intră, în cantităţi mari, în componenţa atmosferei.
Carbonul se întâlneşte în natură în două modificaţii cu structuri diferite (diamant şi
grafit). Sulful, frecvent întâlnit în natură, se formează în urma oxidării H2S şi mai rar a
reducerii SO2.
Cele mai multe elemente native sunt metalele, care cu excepţia mercurului (Hg),
sunt corpuri solide, cu structură cristalină la temperatura ordinară. Reţeaua cristalină a
metalelor fiind formată dintr-o singură specie de atomi, prezintă un aranjament
coordinativ foarte compact, corespunzător numerelor de coordinare 8 şi 12.
Metalele native au o conductibilitate electrică şi termică foarte bună, indici de
refracţie ridicaţi (cu excepţia Au, Ag şi Cu la care n < 1). Culoarea majorităţii metalelor
este argintie (excepţie face Au şi Cu datorită capacităţii lor de a apărea cu valenţe
diferite).
53
De asemenea, metalele native au cele mai mari greutăţi specifice. Elementele

native din grupa semimetalelor, prezintă reţele cubice deformate (romboedrice) şi au
proprietăţi fizice uşor diferite de cele ale metalelor tipice.
Metaloizii se deosebesc radical de metalele tipice, atât prin structurile lor cât şi
prin proprietăţi. Numărul total al speciilor şi varietăţilor de minerale care fac parte din
această clasă este de 80, o serie de elemente prezentând două sau mai multe modificaţii
polimorfe, iar alte elemente formând între ele soluţii solide ca de exemplu electrum
(Au, Ag), platina paladiferă (Pt, Pd), newjanskit (Ir, Os), sâserskit (Os, Ir) etc.
2.1. AUR – Au
Aurul a fost cunoscut şi folosit de om cu 1500 de ani î.e.n., mult mai târziu decât
Cu, Sn şi alte metale.
Compoziţia chimică. Aurul se găseşte foarte rar sub formă chimic pură. Aurul
nativ conţine în majoritatea cazurilor argint sub formă de amestec izomorf (4-15%).
Când conţinutul de argint depăşeşte 15%, ajungând până la 40-50%, varietatea poartă
numele de electrum.
Printre varietăţile aurului se mai poate menţiona: aurul cuprifer (până la
20% Cu), porpezitul – aur paladifer (5-11% Pd şi 4% Ag), aurul bismutifer (5% Bi).
Aurul mai poate conţine fier, zinc, plumb şi staniu.
Sistemul de cristalizare – cubic, clasa holoedrică.
Structura cristalină – cub cu feţe centrate.
Habitusul cristalelor – rar apar cristale octaedrice (111) şi mai rar forme de
dodecaedru romboidal (110) şi cub (100). Feţele de cristal sunt curbe şi mate,
prezentând sisteme de striuri paralele cu muchiile.
a b
c
Fig. 2.1. Aur: a, b – cristale; c – dendrite.
Agregatele cristaline. Aurul formează de obicei asociaţii microcristaline şi

criptocristaline, care constituie corpuri, granule, plaje, cu diverse mărimi şi forme:
filoane, granule, agregate dendritice, lamele, firişoare, forme de muşchi. În sedimente
(nisipuri), granulele rotunjite (pepite) ajung uneori la greutăţi de câteva grame şi în mod
excepţional greutăţi de zeci de kilograme – pepita Doritul de 68,08 kg (1869), pepita
Necunoscutul agreabil de 59,67 kg (1858) din Australia.
54
Elemente native
Fig. 2.2. Agregate naturale de aur.
Proprietăţi fizice.
Culoarea – galbenă aurie (varietăţile bogate în Ag – galbenă deschisă; cele
bogate în Cu – galbenă roşiatică).
Urma – galbenă metalică strălucitoare.
Luciul – metalic caracteristic.
Duritatea – 2,5-3; foarte maleabil şi foarte ductil, se trage în foiţe extrem de
subţiri care devin transparente şi verzui.
Greutatea specifică – 15,6-18,3 g/cm3, aurul pur are 19,3 g/cm3.
Clivajul – absent.
Spărtura – colţuroasă.
Temperatura de topire – 1063ºC.
Este foarte bun conducător de căldură şi electricitate.
Nu este atacat de acizi, decât de apa regală şi cianura de sodiu sau potasiu.
Formează amalgam cu mercurul.
Geneză, parageneză, ocurenţe.
1. Cele mai mari cantităţi de aur sunt cantonate în zăcămintele
hidrotermale, legate genetic de rocile magmatice acide. Paragenetic este asociat mai
ales cu cuarţul, sulfurile (pirită, tetraedrit, calcopirită) şi uneori telururile de aur şi
argint, zăcămintele luând forme de filoane şi corpuri neregulate, cantonate în granite,
riolite, andezite, dacite, cât şi în rocile sedimentare învecinate. Astfel de zăcăminte în
ţara noastră se găsesc în zona Maramureşului (Herja, Săsar, Şuior, Cavnic, Baia Sprie,
Toroiaga), Munţii Metaliferi (Deva, Săcărâmb), Baia de Arieş, Zlatna etc.
2. Geneza secundară (supergenă). Aurul apare în zonele de oxidare a
zăcămintelor de sulfuri, asociat cu limonit şi azurit. În această zonă, argintul din aur este
alterat, conducând astfel la purificarea aurului. S-a constatat că aurul din aceste zone cât
şi aurul din aluviuni posedă un grad ridicat de fineţe.
3. Geneza metamorfică. Se întâlneşte în zăcăminte aluvionare metamorfozate
sau asociat cu şisturile cristaline la Băile Borşa, Crucea (Carpaţii Orientali), Valea lui
Stan (Carpaţii Meridionali).
4. Geneza aluvionară. Apare în aluviuni sau depozite aluvionare, răspândite în
zonele cu mineralizaţii primare din aur. Acestea au fost primele acumulări exploatabile.
În ţara noastră toate râurile care îşi au bazinele hidrografice în zonele aurifere, au format
55
aluviuni aurifere: Bistriţa Aurie, Moldova, Dâmboviţa, Argeşul, Mureşul, Jiul, Streiul,
Nera, Timişul, Arieşul, Someşul, Crişul Alb, Crişul Negru.
Dintre marile zăcăminte de aur din lume poate fi menţionat zăcământul
Wittwatersrand din Africa de Sud care produce cca. 50% din producţia mondială de aur.
În acest zăcământ, aurul este localizat în conglomerate vechi, metamorfozate, care
iniţial au fost probabil depozite aluvionare de aur. Din anul descoperirii (1886) până în
1965 a produs 20.000.000 kg aur. Acelaşi tip de zăcământ mai apare şi în Brazilia
(Minas Geraes), Australia (Kalgoorlie). Zăcăminte importante se mai găsesc în Rusia
(Berezovsk, Darasun, Cocicar, Dimitrievsk), SUA (Nevada, California, Colorado,
Alaska, Dakota, Utah, Arizona), Canada (Porcupine, Ontario), Australia (Bendigo),
India (Kollar), Brazilia (Morro Velho), Mexic, Ghana.
Întrebuinţări. Aurul reprezintă etalonul internaţional al valutelor naţionale.
Aliat cu Ag, Cu, Pd, aurul metalic este utilizat la confecţionarea bijuteriilor, aurirea
obiectelor pentru protecţia împotriva oxidării, industria sticlei şi a porţelanurilor
scumpe, în medicină, industria chimică etc.
Producţia mondială de aur s-a ridicat în anul 1934 la cca. 900.000 kg, în anul
1937 la 1.160.000 kg (în România 5.142 kg), în anul 1963 la 1.377.000 kg aur, în anul
1968 la 1.435.835 kg, iar în anul 2000 la 3.300.000 kg. Puritatea aurului este dată în
carate, 24 carate reprezentând aurul pur (100% aur).
Din punct de vedere economic, conţinutul minim exploatabil de aur este în
zăcăminte primare de 3 g/t, iar în zăcămintele aluvionare de 0,1 g/t.
2.2. ARGINT – Ag
Compoziţia chimică. Argintul nativ este răspândit în natură, mai rar decât
cuprul şi mult mai rar decât aurul. Poate să formeze amestecuri izomorfe cu aurul, până
la 10% (küstelit), Cu (argint cuprifer), Hg, Sb, Pt, Bi, As.
Structura cristalină – cub cu feţe centrate.
Habitusul cristalelor. Cristalele regulate apar foarte rar, întâlnindu-se forme ca
(100) şi (111). Prezintă macle după (111).
Agregatele cristaline. De regulă, argintul se întâlneşte sub formă de dendrite
tipice, penate-croşetate, plăci, foiţe subţiri neregulate, muşchi, snopi, sârme, granule,
pepite etc.
Culoarea – albă argintie în spărtură proaspătă. În contact cu atmosfera se
acoperă cu o peliculă neagră, uneori galben-brună-neagră, datorită formării
sulfurii de argint.
Urma – albă argintie strălucitoare.
Luciul – metalic tipic.
Duritatea – 2,5-3; foarte maleabil şi foarte ductil, se trage în foiţe extrem de
subţiri care devin transparente şi capătă culoare albăstruie. Un gram de argint
poate fi tras într-un fir de 1600 m.
Greutatea specifică – 6,6-12 g/cm3, argintul pur are 10,5 g/cm3.
Clivajul – nu prezintă.
Spărtura – concoidală.
Este foarte bun conducător de căldură şi electricitate (primul loc).
56
Elemente native
a b c
Fig. 2.3. Argint: a – cristale; b – dendrite; c – maclă.
Fig. 2.4. Agregate naturale de argint.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Argintul nativ este întâlnit împreună cu

celelalte minerale argentifere în zăcăminte hidrotermale (mezotermale şi
epitermale). Zăcăminte propriu-zise de argint nativ se găsesc în număr limitat; mare
parte din producţia de argint provenind din valorificarea superioară a minereurilor de
Pb, Zn şi Cu. În aceste zăcăminte, argintul nativ formează filoane în zonele de contact
ale rocilor eruptive, fiind asociat cu: arsen nativ, argentit (AgS), minerale de Cu şi Ni,
calcopirită (CuFeS2), marcasită (FeS2), galenă (PbS), blendă (ZnS), calcit (CaCO3),
cuarţ (SiO2), baritină (BaSO4), fluorină (CaF2), zeoliţi. La noi în ţară astfel de zăcăminte
apar în zona Baia Mare (Săsar, Baia Sprie, Cavnic), Dealul Crucii (Baia Borşa). În alte
ţări: Norvegia (Köngsberg), Rusia (Altai, Siberia), Canada (Cobalt, Ontario), SUA
(Nevada – Cumstock Lode), Bolivia (Potosi), Mexic (Fresnillo), Cehia (Pržibram).
Întrebuinţări – monetărie, obiecte, ornamente (aliat cu Cu, Ni, Sn), electronică,
argintarea obiectelor din alte metale, lucrări în filigram. Sărurile de Ag sunt folosite în
fotografie şi medicină.
57
Producţia mondială de Ag a fost în 1965 de 7.800.000 kg, în 1968 de 8.575.970

kg, iar în anul 2000 de 12.100.000 kg, ţările cu contribuţie deosebită fiind Canada,
Mexic, Peru, Rusia, SUA, Australia, Japonia.
Din punct de vedere economic, conţinutul minim exploatabil de argint în
zăcămintele primare este de 300 g/t.
2.3. CUPRU – Cu
Cuprul a fost cunoscut şi folosit de către om încă din antichitate, atât în stare
pură cât şi ca aliaje (bronzuri).
Compoziţia chimică. De obicei cuprul este chimic pur. Uneori conţine Fe (până
la 2,5%), Ag, mai rar Au sub formă de soluţie solidă, până la 2-3% Au (cupru aurifer).
Structura cristalină – cub cu feţe centrate, cu cea mai compactă aşezare a
atomilor.
Habitusul cristalelor – rar prezintă cristale individualizate, apărând de regulă
formele (100),(101), (102), cristalele fiind frecvent maclate după (111).
Agregatele cristaline. Cuprul se întâlneşte sub formă de dendrite lamelare
neregulate şi mai rar în plăci întregi, formate în fisurile rocilor în urma proceselor
endogene. În părţile superioare ale zăcămintelor s-au găsit chiar mase compacte în
greutăţi de câteva tone.
Culoarea – roşie arămie. Suprafaţa de contact cu atmosfera se acoperă cu
cruste subţiri de culoare neagră, uneori irizate cu culori albăstrui, brune, verzi,
albastre.
Urma – roşie de cupru, metalică, strălucitoare.
Luciul – tipic metalic.
Duritatea – 2,5-3. Este maleabil, se poate trage în foiţe subţiri, foiţele foarte
subţiri fiind transparente, verzui.
Greutatea specifică – 8,5-8,95 g/cm3.
Este foarte bun conducător de căldură şi electricitate.
Se dizolvă uşor în HNO3 diluat. În HCl se dizolvă greu.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cuprul nativ se formează în condiţiile unui
mediu reducător în timpul diverselor procese geologice.
1. Zăcăminte primare. Întotdeauna în legătură cu erupţii bazice sau în
formaţiuni geologice adiacente acestora. După modul de apariţie se disting mai multe
tipuri de mineralizaţii: a) sub formă de filoane şi geode în bazalte, formând o asociaţie
caracteristică cu zeoliţi (ex. regiunea Lacul Superior – SUA, unde apare asociat cu
zeoliţi, calcit, argint, calcozină, ortoză); b) sub formă de separaţii microscopice,
diseminate în roci bazice, asociat cu calcopirită, bornit, calcozină, zeoliţi
(ex. Italia – Monte Casini); c) sub formă de impregnaţii în roci sedimentare detritice
(gresii), cuprul nativ cimentând granulele de nisip, în Bolivia (Corocoro), Rusia
(Naukatsk), Congo.
58
Elemente native
a b c
Fig. 2.5. Cupru: a, b – cristale; c – dendrite.
a b c
Fig. 2.6. Cupru nativ: a – cristale; b, c – dendrite.
2. Cupru nativ secundar (supergen). Acesta provine din descompunerea

sulfurilor de cupru în părţile superioare ale zăcămintelor de sulfuri (zona de oxidaţie)
(ex. Turinsk – Uralul de Nord). La noi în ţară mineralizaţiile de cupru nativ sunt
numeroase, însă cu excepţia unor concentraţii mai mari la Altân-Tepe (Dobrogea),
aceste ocurenţe au numai importanţă mineralogică.
Întrebuinţări. Cuprul este folosit, în principal, în industria electrotehnică la
confecţionarea de conductori, aparate, generatori, motoare; în industrie la construcţia de
cazane, serpentine, răcitoare. Aliajele cu Ni sunt utilizate în monetărie. Cuprul formează
numeroase aliaje cu Sn, Zn, Cr, Au, Ag, Ni, Se, Te, din care se menţionează alama
(Cu-Zn) şi bronzul (Cu-Sn-Zn). Sărurile de cupru sunt folosite în viticultură şi
agricultură. Cea mai mare cantitate de cupru se obţine din sulfurile de cupru.
Producţia mondială de cupru a fost în anul 1965 de 5.039.000 t, în anul 1968 de
5.251.300 t, în anul 1971 de 6.000.000 t, iar în anul 2000 de 26.840.000 t, principalele
ţări producătoare de cupru fiind SUA, Rusia, Zambia, Chile, Canada, Zair, Peru,
Australia.
Din punct de vedere economic, conţinutul minim exploatabil de cupru în
zăcăminte este de 0,7% Cu, iar în cazul rezervelor mari de 0,3-0,4% Cu.
59
2.4. PLATINA – Pt
Compoziţia chimică. În natură, platina formează frecvent soluţii solide cu Fe,

Ir, Pd, Rh, uneori cu Ni, Cu, Os, Sn, Au. În termenul de platină nativă, este inclus de
regulă şi polixenul (gr. poli = mult, xenos = străin), cea mai frecventă formă de apariţie
a platinei în natură, de asemenea şi platina paladiferă.
Polixenul are următoarea compoziţie: Pt = 80-88%, Fe = 9-11%, uneori coboară
până la 4-5%, cu modificarea corespunzătoare a conţinutului în Pt. Ca amestecuri
izomorfe mai apar: Ir până la 7% (platina iridiferă), Pd, de obicei 0,1-1%, uneori chiar
7% (platina paladiferă), Rh, frecvent 0,1-0,5%, uneori chiar 4-5% (platina rhodiferă), Ni
de regulă în cantităţi de zecimi de procente sau în alte cazuri în cantităţi apreciabile
(platina nicheliferă), Cu până la 0,8% (platina cupriferă).
Sistemul de cristalizare – cubic, clasa hexakisoctaedrică.
Structura cristalină – cub cu feţe centrate de tip cupru.
Habitusul cristalelor – formează rar cristale mici cu formă de octaedru (111)
sau cub (100), de asemenea, prezintă forme compuse constituite din formele (100),
(110), (210), (320), (530). Prezintă macle de întrepătrundere după (100) şi de
concreştere după (111).
Agregatele cristaline – apare de regulă sub formă de granule şi mase
neregulate, formând uneori aglomerări, iar în depozitele sedimentare se prezintă ca
granule rotunjite sau pepite. În depozitele detritice apar uneori mici concreţiuni, cu
aspect stalactitic, ce au secţiunea unei coloane cu structură radiară.
Fig. 2.7. Aliaj natural de platină paladiferă. Fig. 2.8. Element rulat de platină nativă.
Culoarea – variabilă, de la alb argintiu la cenuşie de oţel, funcţie de conţinutul
în fier.
Urma – albă argintie strălucitoare, cu uşoare nuanţe cenuşii.
Luciul – metalic tipic. Este opacă. Prezintă o capacitate de reflexie foarte
ridicată în secţiuni lustruite.
Duritatea – 4-4,5; 6-7 la platina iridiferă. Este foarte maleabilă şi ductilă, poate
fi trasă în fire cu diametrul de 5·10-6 cm.
Spărtura – colţuroasă.
60
Elemente native
Conductibilitate termică şi electrică foarte bună.

Varietăţile ce conţin Fe între 9-11% au proprietăţi magnetice.
Temperatura de topire – 1773,5ºC pentru platina pură; iar atunci când
conţine Fe, Ni, Cu şi Pd, temperatura este mai ridicată.
Ca aspect exterior, platina şi polixenul se aseamănă foarte mult cu argintul şi
fierul nativ. În raport cu argintul se poate distinge datorită greutăţii specifice, durităţii şi
temperaturii de topire mai mari.
Platina, fiind insolubilă în acizi, se deosebeşte de fierul nativ, care la contact cu
acizii se dizolvă sau se separă cu o peliculă brună.
Geneză, parageneză, ocurenţe. În condiţii naturale, mineralele de platină sunt
legate de roci magmatice bazice şi ultrabazice, fiind formate în diferitele faze ale
procesului de consolidare magmatică.
1. Geneza lichid magmatică. În aceste zăcăminte apare platina săracă în
paladiu (polixen, platina iridiferă) când se asociază de regulă dunitelor (roci ultrabazice
formate din olivine) şi mai rar peridotitelor sau piroxenitelor. Se remarcă parageneza
caracteristică a mineralelor platinice cu cromitul.
Concentraţii importante de acest tip apar în zona vestică a Munţilor Ural, unde
pe o lungime de 600 km, apar zece corpuri de roci ultrabazice şi bazice, în care platina
sub formă de polixen şi platină iridiferă este asociată dunitelor. La Nijnîi Taghil sunt
zonele cele mai bogate. Aici, mineralele platinice sunt reprezentate prin polixen, platină
iridiferă, osmiridiu, şi se asociază intim cu cromitul. În parageneză mai apar sulfuri de
nichel şi cupru, cromit şi mice cuprifere.
În Africa de Sud – regiunea Transvaal (Lyndenburg şi Rustenburg), în
complexul de Bushweld constituit din roci bazice şi ultrabazice, platina sub formă de
grăunţi microscopici se găseşte în dunitele şi piroxenitele din partea centrală a unor
coşuri cilindrice cu diametrul în jur de 200 m. Mineralele platinice sunt asociate
cromitului, de asemenea, apare de regulă şi pirotina nicheliferă.
Zăcăminte platinifere mai apar în America de Sud – Columbia (în serpentine) şi
în America de Nord – California (cu conţinuturi mari de Os şi Ir).
2. Geneza hidrotermală. Platina se concentrează în special în subfaza
hipotermală, în care se formează varietăţile paladifere (stibiopaladitul). Astfel de
concentraţii se întâlnesc sub formă de filoane în Indonezia – Sumatra.
3. Depozite aluvionare. Platina nativă se întâlneşte în aluviuni, datorită
rezistenţei sale la agenţii fizici şi chimici. Astfel de concentrări sunt semnalate în Uralul
Mijlociu şi de Sud, în America de Sud (Columbia) şi America de Nord (Alaska). La noi
în ţară se semnalează apariţia unor granule de platină (probabil polixen) în aluviunile de
la Pianul de Sus (valea Sebeşului), împreună cu granule de plumb şi cupru.
Întrebuinţări. Întrucât proprietăţile platinei au fost cunoscute mai târziu şi
utilizarea ei este de dată mai recentă. Astăzi, proprietăţile ei remarcabile (fuzibilitatea
dificilă, stabilitatea chimică şi conductibilitatea electrică) au impus-o ca metal
indispensabil în numeroase domenii ale activităţii umane, şi anume: industria chimică
(pentru confecţionarea creuzetelor, capsulelor, electrozilor şi catalizatorilor), industria
electrotehnică şi electronică (pentru confecţionarea de rezistenţe şi contacte), la
confecţionarea tuburilor catodice ale aparatelor pentru producerea razelor X, în
stomatologie, la confecţionarea bijuteriilor (fixarea pietrelor preţioase), în muzeistică.
De asemenea, platina participă la formarea depozitelor valutare ale statelor lumii.
Din punct de vedere economic, conţinutul minim exploatabil de platină este în
zăcăminte primare de 3 g/t, iar în zăcămintele aluvionare mai mic de 1 g/t.
61
2.5. SULF – S
Compoziţia chimică. Sulful apare rareori chimic pur, de regulă este impurificat
de amestecuri mecanice străine, constituite din substanţe organice, picături de ţiţei,
gaze. Varietatea bogată în seleniu (1-5,2% Se) este colorată în roşu-oranj. Mai poate
conţine telur şi excepţional thaliu şi arsen.
Sistemul de cristalizare. Sulful prezintă trei modificaţii polimorfe:
α-sulf – Sα – rombic, clasa holoedrică,
β-sulf – Sβ – monoclinic, clasa prismatică,
γ-sulf – Sγ – monoclinic, clasa prismatică.
Dintre cele trei modificaţii polimorfe numai α-sulful este stabil în condiţii
normale de presiune şi temperatură.
Structura cristalină. Lanţurile de atomi de sulf, compuse din câte 8 atomi se
închid ca un inel ondulat în zig-zag. Distanţa S–S este de 2,12 Å. Celula elementară este
compusă din 16 molecule (inele) neutre electric, legate între ele prin legături de tip Van
der Waals.
Habitusul cristalelor. Se întâlnesc cristale bipiramidale sau de piramidă
trunchiată, mai rar cristale tabulare sau bisfenoidale. Formele caracteristice sunt (001),
(111), (113). Maclele sunt rare după (111), uneori (011) şi (110).
a b
c
Fig. 2.9. Sulf: a, b – cristale; c – cristale naturale.
Agregatele cristaline. De obicei se prezintă în mase compacte, uneori

pământoase, mai rar forme stalactitice reniforme şi eflorescenţe (în regiunile erupţiilor
vulcanice).
Culoarea – galbenă în stare pură sau cu puţine impurităţi, roşie când conţine
seleniu, cenuşie sau brună când conţine bitumene.
Urma – albă, slab gălbuie, greu de sesizat.
Luciul – adamantin pe feţele de cristal, gras (răşinos) pe spărtură.
Cristalele sunt transparente.
Duritatea – 1-2. Este casant.
62
Elemente native

Clivajul – imperfect după (001), (110), (111).
Conductibilitate termică şi electrică slabă (bun izolator).
Prin frecare se încarcă cu electricitate negativă şi decrepită sub acţiunea căldurii
mâinii.
Temperatura de topire – 119,5ºC.
Arde cu flacără albastră şi degajă un miros specific de SO2.
Se dizolvă uşor în sulfura de carbon, terebentină, petrol, dar nu se descompune
în HCl şi H2SO4.
Molecula S8 şi prezenţa legăturilor de tip Van der Waals explică
conductibilitatea electrică şi termică redusă, temperaturile de topire şi sublimare joase,
duritatea scăzută şi lipsa clivajului.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Sulful nativ apare în exclusivitate în zonele
superioare ale scoarţei terestre, unde se formează în urma diverselor procese genetice.
1. Prin sublimare în zonele vulcanice în activitate sau ca rezultat al
manifestărilor post-vulcanice, legat de regulă de rocile acide şi intermediare. La
noi în ţară apare la Baia Sprie, Uroiu, Săcărâmb, Roşia Montană, sub forma unor
acumulări mici, de importanţă mineralogică. Din emanaţiile post-vulcanice, sulful se
depune pe suprafeţe mai mari şi în cantităţi mari, cum ar fi cele din Italia (Sicilia), SUA
(Utah, Texas, Nevada), Japonia, iar în România la Gura Haitii (Munţii Călimani).
2. Prin descompunerea sulfurilor, în special a piritei.
3. Prin dizolvarea rocilor sedimentare care conţin gips, sulful cu aspect
prăfos fiind asociat cu gipsul. La noi în ţară acest proces are loc în special în
formaţiunile miocene din Subcarpaţi (ex. Târgu Ocna, Cislău, valea Jitia-Râmnicu
Sărat, Matiţa, Băicoi, Şotânga, Pucioasa, Băile Govora, Săcelu-Gorj, Foleşti-Vâlcea).
4. Depunerea pe cale sedimentară (biochimică) datorită activităţii
microorganismelor anaerobe.
Întrebuinţări – industria chimică (fabricarea H2SO4, insecticide, fungicide,
sulfură de carbon), industria hârtiei, industria cauciucului (vulcanizări), chibrituri,
artificii, vopsele etc. Producţia mondială de sulf (sulf nativ şi sulf din sulfuri) a fost în
1965 de 15.580.000 t, iar în 1968 de 18.901.700 t, contribuţii importante având:
Canada, Franţa, Rusia, Mexic, Polonia, Italia, Spania, Japonia.
2.6. DIAMANT – C
Denumirea vine de la cuvântul grecesc adamas = de neînvins.

Compoziţia chimică. Varietăţile incolore sunt constituite din carbon pur.
Varietăţile colorate şi opace conţin SiO2, MgO, CaO, FeO, Fe2O3, Al2O3, TiO2, care pot
ajunge până la 20%. Poate să mai conţină incluziuni de grafit, magnetit, ilmenit, biotit,
zircon, cuarţ şi alte minerale.
Structura cristalină. Atomii de carbon în coordinare tetraedrică formează două
reţele cubice cu feţe centrate, întrepătrunse la ¼ din diagonala spaţială a cubului
elementar. Distanţa dintre atomii de carbon este de 1,55 Å, iar legăturile sunt tipic
covalente. După axul de simetrie A3 reţeaua diamantului apare formată din plane
paralele cu faţa (111) în care atomii de carbon formează inele hexagonale cu unghiurile
de 109º28'. Aceasta explică forma octaedrică a cristalelor şi clivajul după faţa (111).
63
Habitusul cristalelor. Predomină cristalele octaedrice (111), mai rar

dodecaedrice (110) şi mai rar cubice (100) sau întâmplător tetraedrice şi combinaţii de
forme. Feţele au striaţii dispuse în aşa fel încât formează o scară, ceea ce imprimă
cristalului un aspect piramidal. Macle după (111).
Agregatele cristaline. Rar apar agregate granulare.
a b
Fig. 2.10. Reţeaua cristalină a diamantului: a – poziţia centrilor atomici; b – aceiaşi reţea
sub formă de tetraedri, ale căror vârfuri şi centre sunt centrele atomilor de carbon.
a b c
d e f
Fig. 2.11. Cristale de diamant: a, b, c, d – cu dezvoltare holoedrică;

e, f – cu dezvoltare tetraedrică.
64
Elemente native
Culoarea – incolor, transparent ca apa, sau colorat în albastru deschis, albastru-
brun sau negru.
Luciul – puternic adamantin (indice de refracţie n = 2,40-2,48) cu jocuri de
lumini (sclipiri). Pe spărtură prezintă luciu gras.
Duritatea – 10, duritatea absolută depăşeşte de 1000 ori duritatea cuarţului şi
de 150 ori duritatea corindonului.
Clivajul – bun după faţa (111).
Fig. 2.12. Cristale naturale de diamant.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Diamantul este legat genetic de rocile

magmatice bazice şi ultrabazice (peridotite, kimberlite). Cristalizarea diamantului
are loc probabil la adâncimi mari, la presiuni şi temperaturi înalte, formându-se din
magmă printre primele minerale, carbonul provenind fie din magmă, fie din rocile
sedimentare asimilate. În asociaţie cu diamantul apare grafitul, olivina, spinelii
cromiferi, magnetitul, hematitul.
Zăcămintele aluvionare de diamant, rezistente în condiţii exogene, se
formează prin dezagregarea şi levigarea rocilor primare, cu conţinut de diamante.
Zăcăminte foarte bogate se găsesc în Africa de Sud, în regiunea Transvaal, cât şi pe
ţărmul de sud-vest al Africii. Zăcăminte aluvionare de diamante mai sunt cunoscute în
Brazilia (Minas Geraes şi Bahia), India (Madras), Rusia (Iakuţia, Uralul de Vest) etc.
Întrebuinţări. La început a fost întrebuinţat în stare brută (800 ani î.e.n.) în
India. Prelucrarea diamantului a început în Evul Mediu, prelucrându-se până astăzi
peste 500 milioane carate (1 carat = 0,215 g). Ca piatră preţioasă, diamantul se
întrebuinţează în general pentru podoabe (inele, cercei, brăţări, coliere), celelalte
varietăţi fiind utilizate în industrie ca abrazivi. În diferite ramuri industriale sunt folosite
scule armate cu diamante (pentru perforare, tăiere, ascuţire, rectificare, polizare, sape de
foraj).
65
Producţia mondială de diamante preţioase a fost în 1962 de 6.347.000 carate, în

1968 de 10.600.000 carate (producţia totală de diamante în anul 1968 fiind de
37.000.000 carate = 7.400 kg), iar în anul 2000 de aprox. 59.535.000 carate (12.800 kg).
Preţul diamantelor preţioase variază cu mărimea şi calitatea, iar după tăierea şi
prelucrarea lor, preţul se măreşte considerabil. În 1968, diamantele de 1 carat se vindeau
la preţuri de 600 la 2.500 $, iar cele de 3 carate la preţuri de 3.000 la 18.000 $.
Cele mai mari diamante din lume sunt prezentate în tabelul 11.
Tabelul 11
Numele Greutate Anul descoperirii Ţara
Cullinan 3.106 c = 667,79 g 1905 Africa de Sud
Excelsior 995,20 c = 213,97 g 1893 Africa de Sud
Zvezda 969,10 c = 208,35 g 1971 Sierra Leone
Marele Mogul 793 c = 170,49 g 1650 India
Reca Buoi 770 c =165,55 g 1945 Sierra Leone
Vargas 726,60 c = 156,22 g 1938 Brazilia
Ianka 726 c = 156,09 g 1934 Africa de Sud
Reitz 650,25 c = 139,80 g 1895 Africa de Sud
Baumgold 609,25 c = 130,99 g 1923 Africa de Sud
Lesotho 601,25 c = 129,27 g 1967 Lesotho
Goias 600 c = 129 g 1906 Brazilia
2.7. GRAFIT – C
Denumirea vine de la cuvântul grecesc grapho = scriu.

Varietăţi: grafitul criptocristalin; shungitul – varietate amorfă, formată probabil
în urma cocsificării naturale a cărbunelui.
Compoziţia chimică. Grafitul apare destul de rar în stare pură. De obicei
conţine cenuşă (10-20%) compusă din SiO2, Al2O3, FeO, MgO, CaO, P2O5, CuO, uneori
până la 2% apă, bitumene şi gaze (N2, H2, CO, CO2, CH4, NH3).
Sistemul de cristalizare. Se disting două varietăţi cristalografice:
- grafit 2H, cristalizat hexagonal şi
- grafit 3R, cristalizat trigonal.
Structura cristalină. Simetria hexagonală a grafitului rezultă din aşezarea
atomilor de carbon în plane reticulare cu ochi de formă hexagonală. Fiecare atom de
carbon se leagă covalent cu câte trei atomi de carbon din acelaşi plan. Distanţa dintre
atomii de carbon este de 1,42 Å.
Planele reticulare prezintă între ele legături de rezonanţă cu tendinţă metalică.
Distanţa dintre plane fiind de 3,4 Å, această legătură este mai slabă (considerată chiar de
tip Van der Waals). Acest lucru explică proprietăţile deosebite ale grafitului în raport cu
diamantul.
66
Elemente native
a b
Fig. 2.13. Reţeaua cristalină a grafitului: a – poziţia a trei plane succesive;

b – poziţia centrilor atomici.
Habitusul cristalelor. Destul de rar se prezintă sub formă de cristale bine

dezvoltate, hexagonale tabulare, delimitate de feţele (0001), (10 1 1), (11 2 2).
Agregatele cristaline. De obicei, grafitul se prezintă în mase compacte, fin
solzoase, foioase, uneori cu aspect pământos, sau formaţiuni fibroase baccilare.
b
Fig. 2.14. Grafit: a – cristal; b – cristal natural.
Culoarea – neagră, cenuşie-neagră, cenuşie de oţel.
Urma – cenuşie, neagră, lucioasă.
Luciul – metalic puternic. Agregatele cristaline prezintă un luciu mat.
Duritatea – 1.
Greutatea specifică – 2,09-2,23 g/cm3 (shungitul – 1,84-1,98 g/cm3).
Clivajul – perfect după faţa (0001).
67
Temperatura de topire – 3550ºC ± 50ºC.

Foiţele subţiri sunt flexibile.
Este gras la pipăit.
Lasă urmă neagră pe hârtie şi pe degete.
Conductibilitate termică şi electrică bună.
Nu este atacat de acizi.
Praful de grafit amestecat cu KNO3 produce explozie prin încălzire.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Grafitul se formează în natură datorită unui
proces de reducere a substanţei cărbunoase la temperatură ridicată. El apare în rocile
magmatice de diverse compoziţii, sursa de carbon constituind-o rocile sedimentare
carbonatice sau cărbunoase. La noi în ţară, în gnaisele şi pegmatitele din Munţii Parâng
şi Munţii Căpăţânei, apar incluziuni fine de grafit.
Importante zăcăminte de grafit se datorează transformării prin metamorfism
regional a intercalaţiilor de cărbune ce se găseau în formaţiunile sedimentare
pre-metamorfice. Astfel de zăcăminte de grafit se găsesc în Sri Lanka, Canada (Ontario,
Quebec), Rusia, SUA (New York), China, Coreea, Austria.
Întrebuinţări. Confecţionarea de creuzete, perii pentru motoare electrice,
electrozi pentru baterii, confecţionarea formelor de turnare, industria culorilor,
fabricarea chiturilor, lubrifiant, fabricarea creioanelor, recarburarea oţelurilor, industria
cauciucului, reactoare atomice. O mare parte din necesarul de grafit este acoperită de
grafitul obţinut artificial din antracit şi cocs de petrol.
68
Sulfuri şi sulfosăruri
SULFURI ŞI SULFOSĂRURI
În această clasă sunt cuprinse sulfurile, seleniurile, telururile, arseniurile,

antimoniurile şi sulfosărurile (sulfuri complexe) naturale. Aceşti compuşi sunt
reprezentaţi printr-un număr mare de minerale, foarte importante din punct de vedere
economic deoarece unele metale cum sunt Au, Ag, Cu, Zn, Pb, As, Ga, Sb, Bi, Hg, Pt,
Cd, Mo, Pd etc. se extrag aproape exclusiv din aceste minerale. Numărul elementelor
care se combină cu sulful pentru a forma sulfuri este de 40, cele mai importante fiind:
H, V, Mn, Fe, Ni, Co, Cu, Zn, Ga, Ge, As, Se, Mo, Ag, Cd, Sn, Hg, Pb, Bi etc.
Din calcule estimative, sulfurile constituie cca. 0,15% din greutatea scoarţei
terestre, rolul principal revenind sulfurilor de fier. Caracterul legăturilor chimice este
metalic şi homeopolar din cauza polarizării şi în mică proporţie ionic, caracterul metalic
accentuându-se în ordinea sulfuri – seleniuri – telururi. Acest lucru determină luciul
metalic pronunţat la majoritatea sulfurilor, conductibilitatea electrică şi termică ridicată
şi duritatea mijlocie.
Din punct de vedere genetic, se constată că majoritatea mineralelor din grupa
sulfurilor sunt de origine hidrotermală, metalele grele fiind antrenate din bazinul
magmatic în stare volatilă, sau sub formă de compuşi mobili, care se depun sub formă
de sulfuri. Transportul acestor compuşi în soluţiile hidrotermale a avut loc atât sub
formă de soluţii coloidale (soli) cât şi sub formă de săruri duble, uşor solubile şi
instabile la temperatură joasă. Sulfurile se mai formează şi în roci sedimentare
(argiloase, cărbunoase, bituminoase), în medii reducătoare, în prezenţa H2S rezultat în
urma descompunerii substanţelor organice sau sub acţiunea bacteriilor. În condiţii
normale de presiune şi temperatură şi în prezenţa soluţiilor de alterare bogate în O2, CO2
etc., aproape toate sulfurile se alterează trecând în sulfaţi, ulterior în oxizi, hidroxizi,
carbonaţi sau alţi compuşi oxigenaţi, caracteristici zonelor de oxidare ale zăcămintelor
de minereuri.
3.1. CALCOZINA – Cu2S
Denumirea mineralului vine de la cuvântul grecesc chalcos = cupru.

Calcozina se întâlneşte sub forma a trei modificaţii:
- modificaţia de temperatură scăzută (< 103ºC) care este rombică sau
monoclinică;
- modificaţia de temperatură înaltă (> 103ºC) care este hexagonală;
- modificaţia cubică, numită şi digenit, corespunzătoare formulei chimice Cu9S5
(colorată în albastru), care este izotropă.
69
Compoziţia chimică – conţine 79,8% Cu şi 20,2% S. De obicei, mai poate

conţine în cantităţi foarte mici Ag şi Fe, iar sub formă de impurităţi mecanice Co, Ni,
As, Au.
Sistemul de cristalizare – rombic, clasa rombo-bipiramidală.
Structura cristalină – calcozina rombică prezintă o structură foarte complexă.
Habitusul cristalelor. Calcozina se întâlneşte rar sub formă de cristale, iar când
acestea apar, în majoritatea cazurilor sunt tabulare (foiţe groase sau stâlpi scurţi). Când
calcozina cristalizează sub 103ºC se pot observa feţele de prismă (110), (021), (011),
(023); faţa de pinacoid (001); feţele de bipiramidă (111), (112), (113).
Mai rar se întâlnesc cristale cu habitus hexagonal, datorită formării maclelor
triple cu planele de concreştere (110).
Fig. 3.1. Cristal de calcozină. Fig. 3.2. Cristal natural de digenit.
Fig. 3.3. Cristale naturale de calcozină.
Agregatele cristaline. Calcozina nu apare de regulă sub formă de cristale, ci sub

formă de mase compacte fin granulare şi sub formă de impregnaţii, în pseudomorfoze
după bornit, calcopirită, sau chiar după blendă, galenă, covelină şi pirită.
Culoarea – cenuşie de plumb cu nuanţe albastre.
Urma – cenuşie închisă, strălucitoare.
Luciul – metalic pe spărtură proaspătă, cu timpul devine mat.
70
Duritatea – 2,5-3; puţin sectilă.

Clivajul – imperfect după faţa (110).
Este bună conducătoare de electricitate.
Este maleabilă (vârful cuţitului lasă o urmă strălucitoare, prin aceasta
deosebindu-se de tetraedrit).
Se dizolvă în acizi, cel mai uşor în HNO3 cu degajare de sulf căpătând o culoare
verde. Colorează flacăra în albastru (Cu).
Se alterează uşor trecând în cupru nativ, calcopirită, bornit, covelină, malachit,
azurit, atunci când vine în contact cu agenţii atmosferici.
Este caracteristică asocierea calcozinei cu mineralele de cupru, mai ales cu
calcopirită, bornit şi covelină.
1. Geneza hidrotermală. Calcozina apare cu precădere în faza mezotermală, în
filoane mezotermale ce au o răspândire destul de limitată, fiind asociată cu
calcopirita, enargitul, digenitul, tetraedrit, tennantit, bornit (sporadic), alături de blendă,
galenă, cuarţ, turmalină, silicaţi de Ca, Fe, Mg, baritină, carbonaţi etc.
În zăcămintele de acest tip, calcozina apare mai rar ca mineral primar endogen,
fiind cu totul subordonată calcopiritei şi piritei.
2. Apare sub formă de impregnaţii de origine hidrotermală, localizate în gresii
calcaroase şi dolomite, unde calcozina apare împreună cu calcopirita şi bornitul.
3. Geneza supergenă (reziduală). Calcozina apare ca mineral secundar format
pe cale exogenă în zona de cimentaţie a filoanelor cuprifere, unde este asociată cu
covelina CuS. Acestui tip de geneză îi aparţin cele mai importante ocurenţe de
calcozină.
Ocurenţe mai importante în străinătate, de origine hidrotermală (mezotermală),
dar mai ales supergenă (în zona de cimentaţie a filoanelor cuprifere), se cunosc în SUA
la Butte-Montana (ca mineral primar endogen), în Arizona, la Bingham (Utah), la Ely
(Nevada); în Armenia (Kazanskoe), în Rusia la Turinsk (Uralul de Nord), în Kazahstan
(Counrad), în Serbia (Bor), în Chile (El Teniente), în Peru (Cerro de Pasco), în
Argentina (Sierra Famatina), în Congo (Katanga), în Zimbabwe, în Bolivia (Corocoro).
În România, ocurenţele de calcozină de origine hidrotermală sunt legate de:
- magmatismul neogen la Toroiaga (Baia Borşa), la Deva, în regiunea Baia
Mare, la Stănija şi Abrud (Munţii Apuseni);
- magmatismul banatitic la Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa, Ciclova
Română, Dognecea (toate în Banat), Băiţa Bihorului (Munţii Apuseni).
4. Geneza metamorfică legată de şisturi cristaline epimetamorfice în care este
cantonată, provenienţa calcozinei aici nu este încă elucidată, ea putând fi probabil de
origine sedimentară sau endogenă, iar formaţiunile în care a luat naştere au fost ulterior
metamorfozate. În acest caz, calcozina este asociată cu pirita, calcopirita, blenda,
tennantit, mispichel, galena, covelina, baritina, calcitul etc.
În străinătate, ocurenţe mai importante de acest tip, se cunosc în Munţii Ural
(Rusia). În România calcozina apare în zăcăminte cuprifere sau complexe legate de
fundamentul cristalin la Burloaia (Băile Borşa), la Leşul Ursului (Vatra Dornei), la
Bălan (Harghita), la Altân Tepe (Dobrogea centrală).
Întrebuinţări – datorită conţinutului ridicat în cupru, calcozina constituie unul
din cele mai importante minereuri de cupru.
71
3.2. BORNIT – Cu5FeS4
Denumirea mineralului a fost dată în onoarea mineralogului Ignatius von Born

(1742-1791).
Compoziţia chimică. Bornitul conţine 63,3% Cu, 11,2% Fe şi 25,5% S.
Compoziţia mineralului variază foarte mult, deoarece poate conţine sub formă de soluţii
solide calcopirită şi calcozină, iar de multe ori conţine şi Ag.
Structura cristalină – reţea cubică complexă.
Agregatele cristaline – bornitul se găseşte rar sub formă de cristale, el apărând
de obicei în mase compacte şi sub formă de impregnaţii.
Fig. 3.4. Cristale naturale de bornit.
Culoarea – roşie-arămie închisă (culoarea bronzului) în spărtură proaspătă.
Expus la aer, culoarea se închide destul de repede, devenind albastră cu irizaţii
sau chiar neagră, din cauza formării unei pojghiţe la suprafaţa mineralului.
Urma – cenuşie-neagră.
Luciul – metalic până la semimetalic.
Duritatea – 3; relativ casant.
Este bun conducător de electricitate.
Se dizolvă în HNO3 cu separarea sulfului la suprafaţă.
Culorile albastre cu irizaţii şi duritatea scăzută ajută la recunoaşterea uşoară a
bornitului. El poate fi confundat cu covelina după culorile albastre cu irizaţii, dar după o
zgâriere cu cuţitul se constată adevărata culoare a bornitului (culoarea bronzului).
72
Geneză, parageneză, ocurenţe. Bornitul este mai puţin stabil în comparaţie cu

alte sulfuri secundare de cupru, putând fi înlocuit repede de calcozină şi covelină, care
sunt mai bogate în cupru. În zona de oxidare a zăcămintelor, prin descompunerea
bornitului se formează compuşi oxigenaţi: malachitul, azuritul şi, mai rar, cupritul.
1. Geneza metasomatică de contact. Bornitul provenit pe această cale este
cu totul subordonat calcopiritei, apărând în skarne sub formă de vinişoare şi cuiburi,
alături de pirită, pirotină, magnetit, molibdenit, blendă, galenă etc. Se presupune că
mineralele metalice, cu excepţia magnetitului s-au format mai târziu decât skarnul,
adică din soluţii hidrotermale.
În lume, bornitul se întâlneşte la Turinsk (Munţii Ural) – Rusia, la Bisbee şi
Clifton Moreno (SUA), la Conception del Oro (Mexic).
În România, ocurenţe mai importante sunt legate de zăcămintele piro-
metasomatice ale provinciei magmatismului banatitic: Ocna de Fier (stock-ul Simon
Iuda), Dognecea, Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa, Ciclova Română, Băiţa
Bihor.
2. Geneza hidrotermală. Bornitul se poate forma în faza hidrotermală de
temperatură înaltă (hipotermală) când apare în parageneză cu calcopirita şi enargitul,
formând ocurenţe mai importante în Norvegia (Telemarken), în Chile (Braden), în
Armenia. De asemenea, se formează şi în faza hidrotermală de temperatură medie
(mezotermală) când apare sporadic în filoane mezotermale alături de calcopirită,
enargit, calcozină, digenit, tetraedrit, tennantit, blendă, galenă, cuarţ etc. În lume, se
cunosc ocurenţe mai importante de bornit de origine mezotermală în Armenia
(Kazanskoe), în SUA (Butte-Montana), în Argentina (Sierra Famatina), în Serbia (Bor),
în Chile (El Teniente), în Peru (Cerro de Pasco).
În România, bornit de origine mezotermală apare asociat provinciei ofiolitice
mezozoice la Căzăneşti (Brad), la Pietroasa (Turda), şi legat de magmatismul neogen la
Ilba (Baia Mare), Baia Sprie, în Munţii Ţibleş, în Munţii Apuseni la Deva, la Stănija, la
Bucium.
3. Sub formă de impregnaţii, apare mai des în gresii calcaroase şi dolomite
alături de calcopirită şi calcozină. Se cunosc ocurenţe de acest tip în străinătate în
Kazahstan, în Bolivia (Corocoro), în Congo (Katanga), Zimbabwe.
4. Sub formă diseminată apare în filoanele divers orientate din faciesurile
porfirice ale intruziunilor granitice, unde se întâlneşte cu totul subordonat alături de
pirită, calcopirită şi molibdenit. Ocurenţe mai importante în străinătate se cunosc în
Kazahstan (Counrad), în SUA la Bingham (Utah) şi Ely (Nevada), în Chile, în
Zimbabwe. În România, apare la Deva în andezite.
5. Geneza supergenă (reziduală). Bornitul apare ca mineral secundar, format
pe cale exogenă, în zona de cimentaţie a filoanelor cuprifere, în special pe seama
calcopiritei, unde se întâlneşte împreună cu calcozina şi covelina. Această provenienţă a
bornitului prezintă importanţa economică cea mai mare.
6. Geneza sedimentară. Se întâlneşte în şisturi argiloase, unde bornitul apare
însoţit de calcopirită şi calcozină. Ocurenţe importante de acest tip se cunosc în
Germania la Mansfeld.
Întrebuinţări. Deoarece este un mineral mai bogat în cupru decât calcopirita,
minereurile care conţin bornit, chiar sub formă diseminată sau sub formă de impregnaţii,
prezintă importanţă economică mare pentru extragerea cuprului.
73
3.3. GALENA – PbS
Denumirea vine de la cuvântul latinesc galena = minereu de plumb.

Varietăţi – galena seleniferă.
Compoziţia chimică. Galena conţine 86,6% Pb şi 13,4% S. Mai poate conţine
Hg (până la zecimi de procent, fiind exploatat), Ag, Cu, Zn, Se, Cd, Sb, Bi, Fe, As, Mo,
şi uneori, Mn, Au, V, Co, Ni.
Structura cristalină – de tip NaCl, fiind constituită dintr-o reţea cubică cu feţe
centrate de ioni de Pb, întrepătrunsă la jumătatea muchiei cu o reţea cubică cu feţe
centrate de ioni de S.
Habitusul cristalelor. Cristalele de galenă prezintă frecvente forme de cub,
octaedru şi mai rar forme de dodecaedru romboidal. Frecvent se întâlnesc forme
compuse de cub cu octaedru. Prezintă macle după faţa (111).
Agregatele cristaline. În mod obişnuit galena se găseşte sub formă de mase
granulare sau fin diseminată în rocă.
Fig. 3.5. Structura cristalină a galenei. Fig. 3.6. Cristale de galenă.
Culoarea – cenuşie de plumb.
Urma – cenuşie, neagră, mată.
Luciul – metalic.
Duritatea – 2-3. Este casantă.
Clivajul – perfect după faţa de cub (100), caracteristic clivajul în trepte.
Prezintă conductibilitate electrică slabă şi bune proprietăţi de detecţie.
Se dizolvă uşor în HNO3, dând sulf şi anglezit (PbSO4).
Prin oxidare se transformă în anglezit sau ceruzit (PbCO3).
1. Geneza metasomatică de contact. Mineralizaţia constituită din galenă,
blendă, pirită, calcopirită, mispichel, magnetit, hematit şi minerale de gangă (cuarţ,
calcit) este localizată în zonele de skarne şi în calcarele marmoreene sub formă de
lentile, cuiburi sau impregnaţii. Astfel de zăcăminte sunt cele de la Ocna de Fier,
Dognecea (Reşiţa), Sasca Montană, Oraviţa, Ciclova Română, Ruşchiţa, Băiţa Bihor
(Beiuş).
74
Fig. 3.7. Cristale naturale de galenă.
2. Geneza hidrotermală. Aceasta constituie geneza cea mai importantă, galena

apărând în toate cele trei subfaze (hipotermală, mezotermală şi epitermală), dar cu
deosebire în subfaza mezotermală, unde este asociată cu blenda, pirita, calcopirita,
minerale de aur şi argint, cuarţ, baritină, carbonaţi. Concentraţiile de minerale apar mai
ales sub formă de filoane.
Zăcăminte importante sunt cele din zona Baia Mare (Săsar, Herja, Baia Sprie,
Cavnic, Băiuţ, Nistru), Baia Borşa (Toroiaga), Rodna, Deva, Săcărâmb, Ruda-Barza
(Brad), Baia de Arieş (Câmpeni).
3. Geneza legată de şisturile cristaline. Galena apare sub formă de corpuri
şi lentile de provenienţă diferită, dar ulterior metamorfozate. Acest tip de zăcământ
apare în Carpaţii Orientali la Burloaia (Baia Borşa), Cârlibaba, Pojorâta, Crucea,
Broşteni, Leşul Ursului (jud. Suceava), Bălan (jud. Harghita), Teliuc (jud. Hunedoara),
Muncelu Mic (jud. Hunedoara).
Principalele zăcăminte de galenă din lume sunt cele de la Broken Hill
(Australia), Tetiuhe (Rusia), Sala (Suedia), Tri-State, Southeastern, Missouri şi
Leadville (SUA), Trepča (Iugoslavia), Pržibram (Cehia).
Întrebuinţări. Galena constituie cel mai important minereu de plumb, din
galenă extrăgându-se aproape toată producţia mondială de plumb şi totodată importante
cantităţi de argint.
Plumbul în stare metalică este folosit în industria chimică, acumulatori, ţevi
pentru apă, compuşi pentru benzina antişoc. Aliat cu stibiu, este utilizat la
confecţionarea literelor de tipar. Împreună cu staniul formează un aliaj de lipit, iar cu
arsenul aliaj pentru alice de vânătoare.
Litarga (PbO) şi miniul de plumb (Pb3O4) sunt folosite în industria vopselelor,
industria aurului şi argintului, industria sticlei şi ceramică.
Producţia de plumb în anul 1965 a fost de 2.635.000 t, în anul 1968 de
2.915.500 t, iar în anul 1975 de 3.400.000 t. Cei mai mari producători sunt SUA (17%),
Rusia (8,3%), Mexic (6%), Japonia. În anul 1975, România a produs aproximativ
45.000 t Pb.
75
3.4. BLENDA (SPHALERIT) – ZnS
Denumirea de blendă vine de la cuvântul german blenden = a orbi, aluzie la

luciul puternic adamantin. Denumirea de sphalerit provine de la cuvântul grecesc
sphaleros = înşelător.
Varietăţi: cleiofan – blendă incoloră sau de culoare deschisă (blendă aproape
pură); marmatit – blendă de culoare neagră ca smoala, bogată în Fe; przibramit
(Zn,Cd)S – blendă bogată în Cd (până la 5%); schalenblenda – blendă criptocristalină în
cruste concentrice. Modificaţia polimorfă hexagonală se numeşte wurtzit (după numele
chimistului francez A. Wurtz).
Compoziţia chimică. Blenda conţine 67% Zn şi 33% S. Frecvent conţine Fe
(până la 20%), Cu, Sn, şi sub formă de amestecuri izomorfe Cd, In, Ga, Ge, Mn, Mg,
Ni, Ta.
Sistemul de cristalizare – cubic, clasa hexakistetraedrică.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a diamantului.
Habitusul cristalelor. Formele cele mai des întâlnite sunt cele de tetraedru şi
combinaţii de cub cu tetraedru şi dodecaedru romboidal.
Agregatele cristaline. Blenda se întâlneşte foarte frecvent sub formă de mase
compacte, granulare sau mai rar mase reniforme şi cruste concentrice (schalenblendă).
a b
Fig. 3.8. Structura cristalină a blendei: a – poziţia centrilor atomici; b – aceiaşi reţea sub
formă de tetraedri (în vârfuri sunt atomii de zinc iar în centrele lor sunt atomii de sulf).
Culoarea – de obicei brună sau galben-brună, neagră (marmatit), mai rar
galbenă, roşie, verzuie şi foarte rar incoloră (cleiofan).
Urma – albă sau uşor gălbui-brună. Varietăţile bogate în fier lasă o urmă brună.
Luciul – puternic adamantin.
Duritatea – 3,5-4. Este sfărâmicioasă (casantă).
Nu conduce curentul electric. Prezintă proprietăţi de termoelectricitate polară.
Prin frecare sau sfărâmare unele varietăţi devin fosforescente.
Se dizolvă în HNO3 conc., separându-se sulful.
76
Fig. 3.9. Cristale de blendă.
Fig. 3.10. Cristale naturale de blendă.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Blenda şi galena apar aproape întotdeauna

asociate în aceleaşi tipuri de zăcăminte.
1. Geneza metasomatică de contact. În zonele de skarn sau în calcare,
blenda apare alături de galenă, calcopirită, pirită, magnetit, hematit, calcit, cuarţ. Astfel
de zăcăminte se găsesc la noi în ţară la Ocna de Fier, Dognecea, Băiţa Bihor, Moldova
Nouă.
2. Geneza hidrotermală. Este tipul de geneză cel mai important, blenda
apărând în toate cele trei subfaze, mai frecvente fiind zăcămintele din faza
mezotermală. În aceste zăcăminte de formă filoniană, blenda apare asociată cu galena,
pirita, calcopirita, minerale de aur şi argint, minerale de gangă (cuarţ, sericit, baritină,
carbonaţi). Zăcăminte de acest tip sunt foarte frecvente la noi în ţară: Ilba, Nistru, Baia
Sprie, Herja, Cavnic (zona Baia Mare), Toroiaga (Baia Borşa), Deva, Săcărâmb, Roşia
Montană, Baia de Arieş etc.
77
3. Geneza legată de şisturile cristaline. Blenda formează corpuri şi lentile

ulterior metamorfozate. Ea apare asociată cu galena, pirita, calcopirita, uneori minerale
de mangan, cuarţ, calcit, siderit. Zăcămintele sunt rare dar cu rezerve foarte mari. Astfel
de zăcăminte apar la noi în ţară în Carpaţii Orientali la Burloaia (Baia Borşa), Rodna,
Crucea, Broşteni, Bălan etc.
Principalele zăcăminte de blendă din lume sunt cele de la Broken Hill
(Australia), Tetiuhe (Rusia), regiunea Missisippi Valley (SUA), Freiburg (Germania),
Pržibram (Cehia), Santander (Spania).
Întrebuinţări. Blenda constituie principalul mineral din care se extrage zincul,
totodată din blendă se extrag şi o serie de metale rare ca Ge, Cd, Ga, In. Blenda se
utilizează direct la prepararea vopselelor (albul de zinc), a ecranelor fluorescente. Zincul
este folosit în galvanizare, aliaje (alamă, bronzuri), industria cauciucului (ZnO),
industria culorilor, industria textilă. Ca pulbere este folosit la extragerea aurului
(procedeul de cianurare).
Producţia mondială de zinc a fost de 4.500.000 t în 1965, iar în 1968 de
4.961.200 t, principalii producători fiind Canada, Rusia, SUA, Australia, Peru, Mexic,
Italia, Japonia.
3.5. PIROTINA – FeS
Denumirea vine de la cuvântul grecesc pirrotis = roşcat, legat probabil de

culoarea roşie-arămie a mineralului.
Compoziţia chimică. Pirotina conţine 60,4% Fe şi 39,6% S. Se remarcă un
exces de sulf în loc de 36-36,4% cât ar corespunde formulei FeS, se ajunge la 39,6%.
Din această cauză formula corectă se scrie Fe1-xS, x = 0,1-0,2. Formula FeS corespunde
varietăţii întâlnite în meteoriţi numită troilit. Mai conţine uneori cantităţi mici de Ni
(2-7%), Cu, Co, Mn.
Sistemul de cristalizare – hexagonal, clasa dihexagonal-bipiramidală.
Structura cristalină – este de tip hexagonal compact, cu succesiunea de strate
ABAB…, stratul A fiind format din ioni de Fe2+, iar stratul B din ioni de S2-.
Habitusul cristalelor. Rar apare sub formă de cristale tabulare plate (0001),
columnare sau piramidale. De obicei cristalele sunt grupate în rozetă.
Agregatele cristaline. De regulă, apare în mase compacte sau sub formă de
impregnaţii neregulate.
Culoarea – galbenă de bronz închis cu reflexe brune.
Urma – neagră-cenuşie.
Luciul – metalic.
Duritatea – 4. Este casantă.
Clivajul – imperfect după faţa (10 1 0).
Spărtura – neregulată.
Se dizolvă greu în HNO3 şi în HCl.
Este slab magnetică (varietăţile bogate în S), polii magnetici fiind orientaţi după
axul A6 al cristalului.
78
Fig. 3.11. Cristal de pirotină.
Fig. 3.12. Cristale naturale de pirotină.

1. Geneza lichid magmatică (licuaţie). În acest tip de geneză este
caracteristică asociaţia calcopirită–pentlandit–pirotină. Acest tip de zăcăminte apare în
ţara noastră la Căzăneşti-Ciungani (Brad).
2. Geneza metasomatică de contact. Pirotina apare în skarne alături de
calcopirită, pirită, mispichel (FeAsS), blendă, galenă, molibdenit, bismutină, magnetit,
hematit, silicaţi de Ca, Fe, Mg, la Ocna de Fier, Dognecea, Sasca Montană, Oraviţa,
Ciclova Română, Moldova Nouă.
3. Geneza hidrotermală. Pirotina apare târziu, asociată cu blenda, calcopirita,
mispichelul, casiteritul (SnO2), cloruri de fier, carbonaţi. Acest tip de ocurenţe este
frecvent în ţara noastră la Baia Mare (Herja, Ilba, Baia Sprie), Munţii Ţibleş, Ruda-
Barza şi Stănija (Brad).
4. Geneza sedimentară. Pirotina apare foarte rar, asociată cu sideritul la Pleşi
(Râmnicu Sărat) în gresii calcaroase.
Ocurenţe mai importante în străinătate sunt la Sudbury (Canada), Peninsula Kola
(Rusia), Iron Spring – Utah (SUA).
Întrebuinţări – materie primă (subordonată piritei) pentru obţinerea acidului
sulfuric. Când conţine Ni (pirotină nicheliferă) se exploatează ca minereu de Ni.
3.6. PENTLANDIT – (Fe,Ni)9S8
Mineralul a fost denumit după Mr. Pentland.

Compoziţia chimică – este destul de variabilă. Pentlanditul conţine aproximativ
36% S, 42% Fe şi 20% Ni. De obicei, raportul Ni/Fe este de 1/1. De asemenea, conţine
întotdeauna între 0,4-2,5% Co sau chiar mai mult, sub formă de amestec izomorf cu Ni.
Structura cristalină – este foarte complicată, astfel că celula elementară are o
simetrie de ordin superior, fiind asemănătoare cu structura sulfurii de cobalt (Co9S8),
care s-a obţinut pe cale sintetică. La pentlandit, ionii de Fe şi Ni se înlocuiesc reciproc,
ocupând poziţii simetrice în reţea şi sunt înconjuraţi în dispoziţie tetraedrică de ionii de
sulf. Pentlanditul are reţeaua cubică cu cea mai densă împachetare.
79
Fig. 3.13. Structura cristalină a pentlanditului.
Agregatele cristaline. Pentlanditul nu se găseşte în cristale bine dezvoltate, ci se

întâlneşte sub formă de mase granulare, masive sau sub formă de impregnaţii neregulate
în pirotină de origine magmatică.
Culoarea – galbenă de bronz ceva mai deschisă decât culoarea pirotinei.
Urma – neagră-verzuie până la neagră-brună de bronz.
Luciul – metalic.
Duritatea – 3,5-4; casantă.
Greutatea specifică – 4,5-5 g/cm3.
Clivajul – perfect după faţa de octaedru (111).
Este un mineral bun conducător de electricitate.
Nu are proprietăţi magnetice.
Se dizolvă în HNO3, colorând soluţia în verde.
Este însoţit de nichelină NiAs, pirită, millerit NiS, marcasită, calcopirită,
gersdörfit NiAsS.
Întrucât pentlanditul se găseşte aproape întotdeauna sub forma unor granule mici
în masa pirotinei, el nu poate fi identificat cu ochiul liber. Cu ochiul liber se pot distinge
numai granulele mari, care au o nuanţă de culoare ceva mai deschisă decât pirotina şi
clivajul este mai pronunţat.
1. Geneza lichid magmatică (de licuaţie). Constituie geneza cea mai
importantă, iar concentraţiunile metalifere sunt legate genetic de roci bazice şi
ultrabazice (norite, gabbrouri, piroxenite, peridotite). În aceste tipuri de minereuri este
caracteristică parageneza pirotină-pentlandit-calcopirită, asociată cu cantităţi mult mai
mici de magnetit şi minerale de platină.
Această parageneză este atât de caracteristică, încât dacă se determină pirotina
sau calcopirita, minerale ce se pun în evidenţă mai uşor, cu siguranţă la un examen
microscopic mai atent se va găsi şi pentlanditul.
Zăcăminte de acest tip se cunosc în Canada la Sudbury (în regiunea lacului
Ontario), în Africa de Sud (complexul Bushweld), în Norvegia (Lillehammer).
În România pentlanditul este prezent sub formă de constituent microscopic al
unor roci bazice şi ultrabazice din cristalinul Carpaţilor Orientali, Carpaţilor Meridionali
şi Munţii Apuseni, la Holbav (Braşov), în Munţii Făgăraş (Cheile Argeşului), Munţii
80
Sebeşului (Dealul Negru, Dealul Tiţianul), la Răşinari (lângă Sibiu) în serpentinite, în

Munţii Lotrului (valea Păscoaia), la Tisoviţa (Banat) în serpentinite cromifere la
Eibenthal (Banat), Poiana Mărului (lângă Caransebeş), la Vârghiş (Sf. Gheorghe), la
Racoşul de Jos (Braşov), la Gura Văii (Turnu Severin), la Ciungani (lângă Brad).
2. Geneză supergenă. Apare ca mineral secundar în zonele de oxidare ale
sulfurilor de nichel. Ca importanţă, provenienţa pentlanditului pe această cale este cu
totul subordonată provenienţei lichid-magmatice.
Întrebuinţări. Pentlanditul constituie cel mai important minereu din care se
extrage nichelul. Odată cu nichelul se mai extrage din pentlandit, Co, Cu şi unele metale
din grupa platinei.
3.7. CALCOPIRITA – CuFeS2
Denumirea vine de la cuvintele greceşti chalcos = cupru şi piros = foc.

Compoziţia chimică. Calcopirita este constituită din 34,57% Cu, 30,54% Fe şi
34,9% S. Mai conţine Ag, Au etc.
Sistemul de cristalizare – tetragonal (pătratic), clasa tetragonal-scalenoedrică.
Structura cristalină – paralelipipedul elementar al calcopiritei pare a fi un
paralelipiped de tip blendă însă dublat după înălţime. Fiecare ion de sulf este înconjurat
de patru ioni metalici de Cu şi Fe dispuşi în colţurile tetraedrului.
Habitusul cristalelor. Cristale apar rar, numai în geode, iar atunci când apar
sunt frecvente formele de octaedru, tetraedru şi numai rar scalenoedru. Prezintă macle
frecvente după (111) şi mai rar după (101).
Fig. 3.14. Structura cristalină Fig. 3.15. Cristale de calcopirită.

a calcopiritei.
Agregatele cristaline. Calcopirita se întâlneşte de obicei în mase compacte,

granule diseminate sau formaţiuni colomorfe şi reniforme.
Culoarea – galbenă de alamă cu nuanţe verzui, galbene, aurii, bronz până la
albastru închis.
Urma – neagră cu nuanţe verzui.
81
Luciul – metalic puternic.

Se dizolvă în HNO3, cu degajare de sulf.
Se deosebeşte de pirită după duritate (mai mică) şi culoarea caracteristică.
a b
Fig. 3.16. Cristale naturale de calcopirită: a – asociate cu cristale striate de blendă;

b – asociate cu cristale de cuarţ.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Calcopirita este un mineral poligenetic.

1. Geneza lichid magmatică. Calcopirita apare asociată împreună cu pirotina
şi pentlanditul în roci bazice (gabbrouri, norite, diorite), uneori cu roci vulcanice
intermediare şi mai rar roci ultrabazice (peridotite). Astfel de zăcăminte sunt rare, pot fi
citate cele din Canada (Sudbury), cele din Rusia (Pecenga, Norilsk, Peninsula Kola).
2. Geneza metasomatică de contact. Sub formă de vinişoare sau cuiburi,
calcopirita apare în masa de skarn asociată cu pirita, pirotina, magnetitul, blenda,
galena, molibdenitul, bismutina. Mineralele de gangă sunt reprezentate prin silicaţi de
Ca, Fe şi Mg, cuarţ, calcit, anhidrit, zeoliţi. Se pot cita ca exemplu zăcămintele de la
Ocna de Fier, Dognecea, Oraviţa, Moldova Nouă (Banat), Băiţa Bihor (Beiuş).
3. Geneza hidrotermală. Zăcămintele hidrotermale sunt cele mai răspândite şi
constituie principala sursă de Cu. Calcopirita apare asociată cu calcozina (Cu2S),
tetraedritul (Cu12Sb4S13), blenda, galena, pirita, bornit (Cu5FeS4), şi uneori aur. Ca
minerale de gangă (steril) se citează cuarţul, turmalina, baritina, sericitul, cloritul,
carbonaţii. Aceste zăcăminte sunt asociate de obicei cu roci intrusive acide. La noi în
ţară, zăcăminte de acest tip pot fi citate cele de la Căzăneşti (Brad), Baia Mare (Săsar,
Herja, Baia Sprie, Cavnic), Munţii Tibleş, Deva, Săcărâmb, Roşia Montană, Baia de
Arieş.
4. Geneza sedimentară. Calcopirita apare sporadic în şisturi argiloase asociată
cu bornitul şi calcozina. Ex. zăcământul de la Mansfeld (Germania).
82
5. Geneza legată de şisturi cristaline. Sub formă de corpuri, lentile şi

filoane de geneze diferite dar ulterior metamorfozate, calcopirita apare asociată cu
pirita, blenda, mispichelul, galena, calcozina, covelina (CuS), cuarţul, baritina, calcitul
etc. Zăcăminte de acest tip în România sunt cele din Carpaţii Orientali de la Burloaia
(Baia Borşa), Cârlibaba, Fundul Moldovei, Pojorâta, Crucea, Leşul Ursului, Bălan, de la
Teregova (Caransebeş), Altân-Tepe (Dobrogea). Cele mai importante zăcăminte de
calcopirită din lume sunt cele de la El Teniente şi Chuquicamata (Chile), Conception del
Oro şi Cananea (Mexic), Turinsk (Rusia), Armenia, Butte Montana, Bingham, Clifton
(SUA), Telemarken (Norvegia), Zair etc.
Întrebuinţări. Calcopirita constituie principala sursă pentru obţinerea cuprului.
3.8. ARGENTIT – Ag2S
Numele mineralului vine de la cuvântul latin argentum = argint.

Mineralul se întâlneşte sub forma a două modificaţii:
- modificaţia de temperatură înaltă, cubică, stabilă peste 179ºC, numită argentit;
- modificaţia de temperatură scăzută, rombică, stabilă sub 179ºC, numită acantit.
Astfel, prin scăderea temperaturii modificaţia cubică suferă o transformare
paramorfă în modificaţia rombică.
Compoziţia chimică – 87,1% Ag, 12,9% S. Ca amestec izomorf poate conţine
Cu. Frecvent, conţine sub formă de impurităţi, compuşi de Pb, Fe, Sb etc.
Sistemul de cristalizare – cubic.
Structura cristalină – este destul de complicată. În intervalul 179-586ºC este
cubic-hexakisoctaedrică, iar peste 586ºC este de tip cub cu feţe centrate.
Habitusul cristalelor. De obicei apar cristale cu forme de cub, forme compuse
de cub şi octaedru, mai rar dodecaedru romboidal. Prezintă macle după faţa (111).
Agregatele cristaline. Deşi în general argentitul apare sub formă de cristale ce
pot fi individualizate, uneori se prezintă sub formă de agregate reticulare sau
arborescente, filiforme, masive sau pulverulente. Se poate întâlni şi sub formă de
pseudomorfoze după argint nativ, pirargirit (Ag3SbS3), proustit (Ag3AsS3) etc.
Fig. 3.17. Cristal de argentit. Fig. 3.18. Cristal de acantit.
Culoarea – cenuşie de plumb până la negru de fier.
Urma – cenuşie strălucitoare, semimetalică.
Luciul – metalic în spărtură proaspătă, iar după un timp scurt devine mat.
Duritatea – 2-2,5.
83

Clivajul – imperfect după feţele (100) şi (110).
Este bună conducător de electricitate, dar numai la temperaturi înalte.
Suprafaţa lustruită a argentitului se înnegreşte în câteva secunde, dacă este
iradiată cu un fascicul puternic de lumină.
Macroscopic se deosebeşte greu la prima vedere. Este însoţit frecvent de „argint
negru” (varietate pulverulentă a sulfurii de argint şi se întâlneşte împreună cu argentitul
compact), iar mai rar cu argintul nativ.
Se dizolvă în HNO3 cu separare de sulf.
Fig. 3.19. Cristale naturale de argentit. Fig. 3.20. Cristale naturale de acantit.

1. Geneza hidrotermală. Argentitul apare în filoanele de minereuri ce conţin
sulfuri de argint, în parageneză cu argintul nativ şi alte minerale argentifere.
2. Geneza supergenă (reziduală). Ca mineral secundar, format pe cale exogenă
în părţile inferioare ale zonelor de oxidare ale filoanelor de sulfuri argentifere, argentitul
este asociat de obicei cu ceruzitul (PbCO3), clorargiritul (cherargiritul) AgCl, argintul
nativ etc. Formarea argentitului pe această cale prezintă importanţă economică mai mare
şi este întâlnit mai ales sub formă de acantit.
Ocurenţe importante formate în special din argentit sunt foarte rare, dar
argentitul este întâlnit în cantităţi importante împreună cu argintul nativ.
În străinătate, ocurenţe hidrotermale (hipotermale-mezotermale) dar mai ales
supergene (în părţile inferioare ale zonelor de oxidaţie ale filoanelor de sulfuri
argentifere) se cunosc în Rusia (Zmeinogorsk-Altai, Nercinse – Transbaikalia de est,
Verhoiania), în Norvegia (Kongsberg), în Mexic (Zacatecos, Guanahuato), în SUA
(Butte-Montana), în Peru, Bolivia, Chile etc.
Ocurenţele din România sunt de tip supergen şi apar în:
- mineralizaţiile pirometasomatice-hipotermale legate de magmatismul banatitic
la Oraviţa, Ciclova Română (ambele în Banat), la Băiţa Bihorului etc.
- filoanele hidrotermale asociate magmatismului neogen la Baia Mare (Ilba,
Săsar), Baia Sprie, Cavnic (regiunea minieră Baia Mare), Toroiaga (Băile Borşa),
Munţii Ţibleş (muntele Tomnatic), Poiana Stampei (Vatra Dornei), Săcărâmb, Stănija,
Techerău, Baia de Arieş (Munţii Apuseni).
84
Întrebuinţări. Ca însoţitor al altor minerale argentifere, argentitul prezintă sursa

principală pentru extragerea argintului.
3.9. COVELINA – CuS
Denumirea a fost dată în onoarea mineralogului italian N. Covelli (1790-1829),

care a descoperit covelina vezuviană.
Compoziţia chimică. Covelina conţine 66,5% Cu şi 33,5% S. Uneori mai poate
conţine cantităţi foarte mici de Fe, Se, Ag sau Pb.
Sistemul de cristalizare – hexagonal, clasa bipiramidal-dihexagonală.
Structura cristalină. Covelina prezintă o reţea hexagonală stratificată, dar
foarte complexă, datorită prezenţei a două tipuri de ioni de sulf: ioni izolaţi S2- şi ioni
dubli [S2]2-. Şi ionii de cupru sunt de două feluri: Cu+ şi Cu2+. Fiecare ion bivalent de
cupru este înconjurat de câte trei ioni izolaţi de S2-, în formă de triunghi echilateral. În
structura covelinei există o combinaţie a elementelor structurale ale ambelor modificaţii
ale carbonului (grafitul şi diamantul).
Calculând compoziţia ionică a structurii cristaline a covelinei se ajunge la
concluzia că formula covelinei ar trebui scrisă corect astfel: Cu2+S·Cu2+S2. De
particularităţile structurii sunt legate o serie de proprietăţi importante printre care forma,
clivajul, proprietăţile optice neobişnuite ale covelinei, capacitatea de sublimare parţială
a sulfului prin încălzire etc.
Agregatele cristaline. Covelina apare foarte rar
sub formă de cristale, de obicei ea apare sub formă de
mase fin granulare albastre închis, pulverulente sau
solzoase, sau sub formă de pojghiţe fine, de culoare
albastră intensă, la suprafaţa altor sulfuri de cupru.
Culoarea – albăstruie-indigo, în foiţe subţiri
pare verde.
Urma – cenuşie-neagră, puţin lucioasă.
Luciul – metalic.
În lame subţiri este oarecum flexibilă.
Se dizolvă în HNO3 fierbinte.
Poate fi recunoscută uşor după culoarea sa
albastră intensă-violacee, după duritatea scăzută şi după
asociaţia caracteristică cu sulfuri de cupru.
Se găseşte însoţită de calcozină, calcopirită,
bornit şi pirită.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Covelina este Fig. 3.21. Cristale naturale
întâlnită în cantităţi neînsemnate în toate ocurenţele de de covelină.
sulfuri de cupru, fără să constituie ocurenţe
independente.
1. Geneza hidrotermală. Covelina de origine hidrotermală primară apare cu
totul sporadic şi în cantităţi cu totul neînsemnate în parageneză cu pirita.
85
2. Geneza supergenă. Apare ca mineral secundar, format pe cale exogenă, în

zona de cimentaţie a filoanelor cuprifere, unde se asociază cu calcozina. Covelina este
cel mai caracteristic mineral exogen al zonei de îmbogăţire secundară (cimentaţie) în
sulfuri ale ocurenţelor de cupru. Acestei geneze îi aparţin principalele ocurenţe de
covelină.
3. Geneza fumeroliană. În lavele Vezuviului, covelina a fost descrisă pentru
prima dată de Covelli.
În lume, apare în cantităţi mai mari la Butte Montana (SUA) şi pe insula Kawau
(Noua Zeelandă). În cantităţi foarte mici în, toate ocurenţele de sulfuri de cupru: Bor
(Iugoslavia), Kazanskoe (Armenia), Turinsk (Uralul de Nord), Counrad (Kazahstan),
Corocoro (Bolivia), Cerro de Pasco (Peru), El Teniente (Chile), Sierra Famatina
(Argentina) etc.
În România, covelina apare ca mineral primar, dar mai ales supergen (legat de
zona de cimentaţie) în ocurenţe cuprifere:
- legate de magmatismul mezozoic – la Gemenea (Câmpulung Moldovenesc), în
Munţii Mehedinţi (Vf. Suliţa, Vf. Plătica), la Somova (Tulcea), la Altân Tepe
(Dobrogea);
- legate de magmatismul banatitic – la Sasca Montană, Oraviţa, Ciclova Română
(Banat), Tincova (Caransebeş);
- legate de magmatismul neogen – la Ilba, Băiţa, Nistru, Baia Sprie, Cavnic
(zona Baia Mare), la Toroiaga (Băile Borşa), în Munţii Ţibleş, la Deva, Hondol (Ilia),
Ruda Barza, Stănija (Brad), Bucium, Muşca (Câmpeni);
- legate de şisturi cristaline epimetamorfice – la Crucea–Leşul Ursului (la sud de
Vatra Dornei pe râul Bistriţa), la Bălan (Harghita), Muncelul Mic (Ilia), Burloaia (Băile
Borşa).
Întrebuinţări. Minereurile de covelină şi calcozină se încadrează în minereurile
bogate în cupru, deci sunt foarte importante pentru extragerea cuprului.
3.10. CINABRU – HgS
Denumirea este de origine indiană kinnabiris = sânge de zmeu sau smoală roşie.
Compoziţia chimică. Cinabrul conţine 86,2% Hg şi 13,8% S. Mai apar
substanţe străine sub formă de impurităţi mecanice.
Sistemul de cristalizare – trigonal (romboedric), clasa trigonal-trapezoidală.
Structura cristalină – hexagonală. Poate fi considerată ca o structură de tip
NaCl, deformată după direcţia A3. Numărul de coordinare este 6, atât pentru mercur cât
şi pentru sulf. Modificaţia cubică, de culoare neagră, se numeşte metacinabru.
Habitusul cristalelor. Cinabrul apare rar sub formă de cristale mărunte, de
formă romboedrică sau tabulară după (0001), uneori feţe de trapezoedru. Prezintă macle
după (0001).
Agregatele cristaline. Cinabrul se întâlneşte frecvent sub formă de mase
compacte, pământoase, granule diseminate, eflorescenţe şi pojghiţe pulverulente.
Culoarea – roşie stacojie, brună-roşie, când conţine impurităţi, uneori cu
reflexe cenuşii de plumb.
Urma – roşie stacojie.
86
Clivajul – foarte bun după faţa (10 1 0).

Spărtura – aşchioasă.
Este semitransparent la opac.
Cinabrul este rău conducător de electricitate, însă metacinabrul este bun
conducător de electricitate.
Nu reacţionează cu HNO3 şi H2SO4.
Fig. 3.22. Cristale de cinabru.
Fig. 3.23. Cristale naturale de cinabru. Fig. 3.24. Cristal natural de metacinabru.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Zăcămintele de cinabru sunt exclusiv de origine

hidrotermală de temperatură joasă (epitermal). Cinabrul apare în parageneză cu
stibina, pirita, calcopirita, blenda, galena, realgar, mercur nativ, cuarţ, calcit, fluorină,
baritină, gips, ankerit. Mineralizaţiile de mercur au o răspândire redusă în ţara noastră şi
anume la Valea Dosului (Izvorul Ampoiului – Zlatna) şi Sântimbru (Harghita).
Principalele zăcăminte din lume sunt la Almaden (Spania) – cea mai mare şi mai bogată
concentraţie de mercur din lume, exploatată de peste 2000 ani, Nikitovsk (Rusia),
Monte Aniata (Italia), Idria (Slovenia).
Întrebuinţări. Cinabrul constituie aproape unica sursă de mercur din lume.
Mercurul are numeroase şi importante utilizări şi anume: la argintarea oglinzilor (aliat
cu staniul), la extragerea aurului prin amalgamare, fabricarea termometrelor şi a
87
barometrelor, a lămpilor cu vapori de mercur pentru raze ultraviolete, stomatologie

(amalgame), aparate electrice. Ca oxid mercuric (HgO) este utilizat pentru pile electrice
în sateliţii artificiali.
Producţia mondială de mercur a fost în anul 1965 de 9.300 t, ţările cu producţie
importantă fiind Spania, SUA, Rusia, China, Slovenia şi Mexic.
3.11. ALABANDINA – MnS
Denumirea mineralului vine de la localitatea Alabanda din Asia Mică.

Structura cristalină – asemănătoare cu cea a sării geme (NaCl).
Agregatele cristaline. Alabandina se întâlneşte foarte rar sub formă de cristale,
apărând de obicei sub formă de agregate granulare compacte.
Fig. 3.25. Agregate naturale de alabandină.
Culoarea – cenuşie-neagră.
Urma – verzuie.
Luciul – semimetalic sau mat.
Duritatea – 3,5-4.
Sub acţiunea soluţiilor cu CO2, prin alterare, din alabandină se formează
rodocrozitul (MnCO3).
1. Geneza hidrotermală (mezotermală-epitermală). În acest tip de zăcăminte
alabandina apare în parageneză cu pirita, calcopirita, blenda, tetraedrit, minerale
argentifere-aurifere, rodocrozit, ankerit, cuarţ etc. Ocurenţe mai importante pe glob se
întâlnesc în Asia Mică, Japonia, Peru, Mexic, SUA. Pe teritoriul României, alabandina
88
se întâlneşte în filoanele hidrotermale legate de magmatismul neogen la Cavnic (zona

Baia Mare), la Caraciu, Săcărâmb, Zlatna, Almaşul Mare, Roşia Montană, Baia de Arieş
(toate în Munţii Apuseni).
2. Geneza supergenă (reziduală). Se întâlneşte foarte rar ca mineral secundar,
format pe cale exogenă, în zona de oxidaţie a minereurilor de mangan.
Întrebuinţări. Alabandina reprezintă o sursă de mangan.
3.12. MILLERIT – NiS
Numele mineralului a fost dat în onoarea mineralogului englez Miller.

Compoziţia chimică – conţine 64,7% Ni, 35,3% S. Mai poate conţine cantităţi
mici de Fe (1-2%), Co (0,5%), Cu (0,1-1%).
Sistemul de cristalizare – trigonal, clasa bipiramidal-ditrigonală.
Structura cristalină – este deosebită de cea a pirotinei fiind mult mai
complicată.
Habitusul cristalelor. Cristalele de millerit sunt în mod obişnuit aciculare, cu
striaţiuni longitudinale grosiere.
Agregatele cristaline – de regulă se întâlneşte sub formă de agregate radiare,
capilare.
Fig. 3.26. Cristale aciculare naturale de millerit asociate cu cristale de cuarţ.
Culoarea – galbenă-aurie de alamă, uneori irizată.
Urma – neagră-verzuie.
Duritatea – 3-4. Este casant (sfărâmicios).
Clivajul – perfect după faţa de romboedru.
Se dizolvă în HNO3 şi în apa regală, dând o soluţie de culoare verde datorită
nichelului, cu separarea sulfului.
Tratat cu carbonat de sodiu dă foiţe de nichel.
89
Când apare sub formă de granule neregulate sau mase compacte, determinarea
nu este posibilă decât prin analize chimice.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Milleritul este un mineral rar întâlnit în natură.
1. Geneza hidrotermală tipică (mezotermală). Milleritul este întâlnit sub formă
de concentraţii în filoane mezotermale tipice, în asociaţie cu sulfuri şi arseniuri de Ni şi
Co. În aceste filoane, milleritul apare în agregate radiare, în parageneză cu linneitul
(Co3S4), gersdörfitul NiAsS, galena, sideritul, baritina, fluorina, calcit, cuarţ etc.
În lume, ocurenţe importante se cunosc în Rusia la Berezovsk (Munţii Ural), în
Germania la Freiberg şi Schneeberg în Munţii Metalici (Saxonia), în SUA
(Pennsylvania), în Canada (Sudbury).
Ocurenţe de millerit în România se cunosc în serpentinitele mezozoice de la
Vârghiş (Sf. Gheorghe) şi la Racoşul de Jos (Braşov), dar fără importanţă economică
(granule mai mici de 0,05 mm).
2. Geneza supergenă (reziduală). Se găseşte foarte rar ca mineral secundar,
dezvoltat pe seama pentlanditului, în ocurenţele filoniene de sulfuri de cupru-nichel.
Întrebuinţări. Milleritul este mineralul cu cel mai ridicat conţinut de nichel
(64,7%) şi prezintă importanţă economică mare, chiar atunci când apare diseminat
sporadic în zăcământ sau minereu, în special când se găseşte asociat cu alte minerale de
nichel sau cobalt.
3.13. NICHELINA – NiAs
Denumirea vine de la cuvântul latinesc niccolum = nichel.

Sinonim – niccolit.
Compoziţia chimică. Nichelina conţine 43,9% Ni şi 56,1% As. Mai poate
conţine Fe (0-2,7%), S (0-5%), iar uneori cantităţi foarte mici de Sb şi Co.
Sistemul de cristalizare – hexagonal, clasa bipiramidal-dihexagonală.
Structura cristalină – reţea hexagonală cu cea mai compactă aşezare a
atomilor. Atomii nichelului sunt aşezaţi în colţurile celulei hexagonale, iar atomii
arsenului sunt aşezaţi aproximativ în centrul a jumătate din numărul prismelor trigonale.
Această aşezare face ca fiecare atom de arsen să fie înconjurat de şase atomi de nichel,
iar la rândul lor fiecare atom de nichel este înconjurat de şase atomi de arsen, plus că se
învecinează cu doi atomi de nichel situaţi vertical.
În acest tip de structuri, legăturile ionice au în parte caracter atomic şi în parte
caracter de legătură metalică, iar aceste caractere, la un loc, determină o serie de
proprietăţi cum ar fi capacitatea mare de reflexie, conductibilitate electrică ridicată etc.
Habitusul cristalelor. Nichelina este întâlnită foarte rar sub formă de cristale
individuale, dar când sunt prezente acestea au forme nedefinite.
Agregatele cristaline. De regulă nichelina apare sub formă de agregate masive
compacte, sub formă de impregnaţii, sau reniformă.
Culoarea – palidă, roşie de cupru până la galbenă de bronz.
Urma – brună-neagră.
Luciul – metalic.
Duritatea – 5-5,5. Este casantă.
Clivajul – imperfect după faţa (10 1 0).
90

Se dizolvă în HNO3 dând o culoare de măr verde, iar prin adaos de amoniac,
soluţia devine albastră-deschisă.
Prin alterare, din nichelină ia naştere annabergitul – Ni3(AsO4)2·8H2O, care este
un mineral de culoare verde.
Fig. 3.27. Cristale naturale de nichelină.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Principala geneză este hidrotermală de

temperatură medie (mezotermală), nichelina fiind găsită în filoane hidrotermale în
parageneză cu smaltină (CoAs3), cloantit (NiAs2), Bi nativ, Ag nativ, pirită, calcopirită,
cuarţ, baritină etc. În aceste filoane nichelina apare uneori în cantităţi apreciabile sub
formă de impregnaţii sau în mase compacte.
În străinătate se cunosc ocurenţe mai importante în Rusia la Berikulsk (Siberia
occidentală), în Germania (Saxonia – Munţii Metalici) unde apare aşa-numita
formaţiune de Co-Ni-Ag-Bi, în Canada la Cobalt (Ontario).
Întrebuinţări. Când sunt rezerve mai mari, nichelina constituie un minereu
pentru extragerea nichelului.
3.14. REALGAR – AsS (As4S4)
Numele mineralului vine de la cuvintele arabe rahj al ghar = pulbere de mină.

Compoziţia chimică. Realgarul conţine 70,08% As şi 29,92% S. Rezultatele
analizelor chimice coincid aproape cu cele teoretice. Nu se constată amestecuri
izomorfe cu alte elemente.
Sistemul de cristalizare – monoclinic, clasa primitivă.
Habitusul cristalelor. Formează cristale prismatice alungite, cu striaţii după
faţa (001).
Agregatele cristaline. Realgarul apare sub forma unor agregate granulare,
compacte, uneori sub formă de eflorescenţe, cruste sau mase pământoase.
Culoarea – roşie-portocalie, mai rar roşu închis.
Urma – portocalie deschisă.
Luciul – adamantin pe feţele de cristal, gras sau răşinos pe spărtură.
91
Clivajul – bun după (010), potrivit după (120), (101), (100) şi imperfect după
faţa (110).
Este rău conducător de căldură şi electricitate.
Sub acţiunea luminii decrepită şi se transformă într-un praf de culoare galbenă-
portocalie.
Fig. 3.28. Cristale de realgar. Fig. 3.29. Cristale naturale de realgar

asociate cu cristale de calcit.

1. Geneza hidrotermală de temperatură joasă (epitermală). În acest tip
de zăcăminte este asociat cu auripigmentul, stibina, blenda, galena, pirita, tetraedritul,
aurul, calcitul, cuarţul, baritina şi uneori arsen nativ.
În ţara noastră realgarul este prezent în zăcămintele polimetalice de la Moldova
Nouă, Baia Sprie, Cavnic, Toroiaga, Săcărâmb, Zlatna, Covasna etc. Cristale foarte mari
(1-2 cm) de realgar apar în zăcământul de la Luhum (Caucaz), în China, Japonia.
Întrebuinţări. Este utilizat la obţinerea As2O3 (prin prăjire), fabricarea
vopselelor, pirotehnie, fabricarea sticlei etc.
3.15. STIBINA – Sb2S3
Se mai numeşte şi antimonit (de la latinescul antimoniu = stibiu).

Compoziţia chimică – conţine 71,4% Sb şi 28,6% S. Poate să mai conţină As şi
uneori, sub formă de incluziuni mecanice, Au şi Ag.
Habitusul cristalelor. Stibina se prezintă sub forma unor cristale prismatice
alungite, columnare, aciculare, feţele de prismă fiind striate vertical.
Agregatele cristaline. Se întâlneşte sub formă de mase compacte, agregate
radiare de cristale aciculare şi, uneori agregate fibroase sau diseminată în cuarţ.
Culoarea – cenuşie-plumburie cu nuanţe albăstrui.
Urma – cenuşie de plumb.
Luciul – metalic, puternic pe feţele de clivaj.
Clivajul – perfect după faţa (010) şi imperfect după (110).
Spărtura – subconcoidală.
92
Este rea conducătoare de electricitate.

Reacţionează energic cu KOH, devenind galbenă, apoi portocalie.
După ştergerea picăturii de KOH de pe stibină rămâne o pată roşie.
Se dizolvă în HNO3 cu separare de Sb2O3.
Fig. 3.30. Cristale de stibină. Fig. 3.31. Cristale naturale de stibină.

1. Geneza hidrotermală de temperatură joasă (epitermală). Acestui tip
de zăcământ îi aparţin aproape toate ocurenţele de stibină. În aceste zăcăminte, stibina
poate constitui împreună cu cuarţul filoane independente, poate să apară în parageneză
cu cinabrul, cuarţul, baritina, calcitul, caolinitul. Este întâlnită aproape întotdeauna în
zăcăminte însoţind cinabrul, realgarul, auripigmentul (As2S3) şi mai rar este întâlnită în
zăcămintele de plumb şi zinc. Ocurenţele din România nu constituie concentraţii
exploatabile, stibina apărând în zăcămintele polimetalice din zona Baia Mare (Ilba,
Săsar, Herja), Baia Sprie, Cavnic, Săcărâmb, Ruda-Barza (Brad), Zlatna, Baia de Arieş.
2. Geneza metasomatică de contact. Stibina apare asociată în calcare cu
bismutina (Bi2S3), blenda, aur, baritină, pirită, galenă. Concentraţii neexploatabile se
găsesc la Oraviţa, Ciclova Română, Dognecea.
Principalele zăcăminte din lume sunt cele de la Hunan (China) care contribuie cu
cca. 25% din producţia mondială de Sb, Kadamjaisk (Rusia), Itshinokova (Japonia),
Challapeto şi Tupiza (Peru), Idaho, Nevada (SUA).
Întrebuinţări. Stibina constituie principala sursă pentru obţinerea stibiului,
metal cu numeroase utilizări cum ar fi: aliaje cu Pb, Sn, Bi, Zn (aliajul pentru litere de
tipografie), aliajul Pb-Sb pentru acumulatori, tuburi pentru paste de dinţi, alice, industria
culorilor, industria cauciucului, mase plastice, chibrituri, vulcanizare, medicină.
Producţia mondială a fost în 1965 de 62.700 t, principalii producători fiind
Africa de Sud, China, Bolivia, Rusia, SUA, Mexic, Turcia etc.
3.16. BISMUTINA – Bi2S3
Compoziţia chimică. Bismutina conţine 81,2% Bi, 18,8% S. Mai poate conţine
în cantităţi mici: Fe, Pb, Cu, As, Sb, Te etc., dintre acestea Pb, Sb şi Te pot înlocui
izomorf Bi.
Sistemul de cristalizare – rombic, clasa rombo-piramidală.
Structura cristalină – este asemănătoare cu cea a stibinei.
93
Habitusul cristalelor – cristale alungite-aciculare cu feţe de prismă şi pinacoid.

Feţele prezintă de regulă striaţiuni fine, verticale.
Agregatele cristaline – bismutina se întâlneşte, de obicei, sub formă de mase
granulare compacte sau ca agregate radiare.
Fig. 3.32. Cristale de bismutină.

Fig. 3.33. Cristal natural de bismutină.
Culoarea – albă-cenuşie de plumb, cu culori diferite la suprafaţă, mai ales
gălbui, frecvent prezintă culori de irizaţie.
Urma – cenuşie-cenuşiu închis.
Clivajul – perfect după faţa de pinacoid lateral (010) şi imperfect după faţa de
pinacoid transversal (100).
Nu conduce curentul electric.
În HNO3 se dizolvă uşor separând sulful la suprafaţă. Se descompune uşor în
zona de oxidaţie, iar carbonaţii formează uneori pseudomorfoze după bismutină.
Bismutina se poate deosebi de stibină, cu care se aseamănă, prin aceea că posedă
un luciu mai puternic, are greutate specifică mai mare, iar pentru stibină este
caracteristică reacţia cu KOH.
1. Geneza hidrotermală de temperatură ridicată (hipotermală), cu trecere la
metasomatică. Acestui tip de geneză îi aparţin cele mai importante ocurenţe de
bismutină.
În acest tip de zăcăminte este întâlnită în filoanele hipotermale şi metasomatice
de contact de staniu, wolfram, arsen, fiind asociată cu bismut nativ, minerale de staniu,
de wolfram şi de molibden, împreună cu o serie de sulfuri ca pirita, calcopirita,
mispichel, galena etc., alături de beril, turmalină, cuarţ, amfiboli, piroxeni.
Pe glob ocurenţe mai importante de acest tip se cunosc în Rusia (Bucuca,
Transcaucazia), în Bolivia (Tasna, Chorolque etc.) unde sunt cele mai însemnate resurse
de bismut din lume, asociat cu wolfram.
94
În România se cunosc ocurenţe hipotermale-pirometasomatice legate de

magmatismul banatitic în Munţii Apuseni la Băiţa Bihor, şi în Banat la Oraviţa, Ciclova
Română, Ocna de Fier, Dognecea.
2. Geneza hidrotermală de temperatură medie (mezotermală). Bismutina
este întâlnită în filoanele mezotermale de argint şi cobalt, unde este asociată cu bismut
nativ, cu minerale de cupru, cobalt, nichel, argint şi uraniu.
Ocurenţe mezotermale în străinătate apar în Rusia (Adrasman – Asia centrală),
în Peru (Cerro de Pasco), al doilea producător mondial după Bolivia, în Canada (Lacul
Urşilor, Blind River), Norvegia (Telemarken), Italia (Bocechiano), Germania
(Erzgebirge).
Ocurenţele mezotermale din România au un caracter ştiinţific, fiind întâlnite în
filoanele mezotermale legate de magmatismul neogen de la Hondol (Ilia), Zlatna
(ambele în Munţii Apuseni).
Întrebuinţări. Minereurile de bismutină constituie sursa principală pentru
extragerea bismutului, utilizat în diverse domenii din industrie.
3.17. AURIPIGMENT – As2S3
Denumirea vine de la cuvintele latineşti aurum = aur şi pigmentum = vopsea.

Compoziţia chimică – relevă 61% As şi 39% S. Ca amestecuri mecanice mai
conţine stibină, marcasită, cuarţ şi sub formă de substituenţi izomorfi Se, Sb, V, Ge.
Sistemul de cristalizare – monoclinic, clasa prismatică (pseudo-rombic).
Habitusul cristalelor. Cristalele prezintă de obicei forme prismatice, uneori cu
feţe curbe.
Agregatele cristaline. Sunt caracteristice agregatele baccilare, reniforme,
sferice cu structură radiară. Apare şi sub formă de mase compacte, cristale aciculare
dispuse radiar, agregate fibroase sau diseminate în masa de cuarţ.
Culoarea – galbenă de lămâie, uneori cu nuanţe brune.
Masele criptocristaline care conţin pirită dispersată, au
culoarea galben murdar cu nuanţe verzui.
Urma – galbenă cu nuanţe mai vii.
Luciul – adamantin sau semimetalic în funcţie de
poziţie.
Duritatea – 1-2. În foiţe subţiri este flexibil, dar nu
elastic.
Clivajul – perfect după faţa (010) şi imperfect după
(100).
Este rău conducător de căldură şi electricitate. Fig. 3.34. Cristal
Se încarcă cu electricitate prin desprinderea foiţelor de auripigment.
după clivaj.
1. Geneza hidrotermală. În acest tip de zăcăminte, auripigmentul apare în
asociaţie cu minerale formate la temperatură relativ scăzută ca realgar, stibină,
marcasită, pirită, cuarţ, calcit, gips, baritină, limonit. Astfel de asociaţii sunt cele de la
Moldova Nouă, Sasca Montană, Băiţa Bihor, Baia Sprie, Cavnic, Săcărâmb,
Crăciuneşti, Zlatna.
95
2. Depus de izvoarele termale fierbinţi în asociaţie cu realgar, opal,

aragonit, la Sărişor (Vatra Dornei) şi Covasna.
3. Ca mineral exogen, sub formă de eflorescenţe sau mase pământoase în
zăcămintele de huilă şi limonit.
Dintre zăcămintele din alte ţări, pot fi menţionate zăcământul Alahar
(Macedonia), Luhum (Caucazul de Sud), Mercur (Utah – SUA) şi Steamboat (Nevada –
SUA), Cehia.
Întrebuinţări. Constituie materia primă principală din care se extrage As2O5,
utilizat în industria vopselelor.
3.18. PIRITA – FeS2
Denumirea vine de la cuvântul grecesc piros = foc, fiind legată probabil de

proprietatea piritei de a produce scântei când este lovită.
Compoziţia chimică. Pirita conţine 46,6% Fe şi 53,4% S. Mai conţine mici
cantităţi de Co, Ni, As, Sb, Cu, Au, Ag. Ni şi Co pot substitui Fe până la raportul
Ni/Fe = 1/1,84 şi Co/Fe = 1/2,5.
Structura cristalină. Pirita formează o reţea de tip NaCl. Ionii de Fe formează o
reţea cubică cu feţe centrate, iar ionii de S aranjaţi perechi, foarte apropiaţi între ei,
formând grupa S2, sunt situaţi la jumătatea muchiei de cub, gruparea S-S fiind orientată
după diagonala mare a cubului.
Fig. 3.35. Structura cristalină a piritei.
Habitusul cristalelor. Pirita apare de obicei sub formă de cristale bine

dezvoltate, idiomorfe, ca forme foarte frecvente apărând cubul (100), dodecaedrul
pentagonal (piritoedrul) (210), octaedrul (111), diploedrul (321) şi forme combinate.
Sunt caracteristice striaţiunile feţelor, orientate întotdeauna paralel cu muchiile (110)
sau (210). Aceste striaţii sunt în legătură cu structura internă a piritei şi sunt întotdeauna
perpendiculare pe faţa vecină.
96
Fig. 3.36. Cristale de pirită.
Agregatele cristaline. Pirita se întâlneşte în numeroase roci şi minereuri sub

formă de cristale mărunte sau granule rotunjite diseminate. Foarte răspândite sunt
agregatele compacte. În rocile sedimentare apar deseori concreţiuni sferice de pirită,
mase reniforme sau ciorchini.
Fig. 3.37. Cristale cubice naturale de pirită.
Culoarea – galbenă aurie, deschisă, frecvente culori de irizaţie gălbui-brune,
uneori culoare brună datorită transformării superficiale în limonit.
Urma – neagră-verzuie, brună.
Duritatea – 6-6,5. Este relativ casantă.
Clivajul – imperfect după faţa (100) şi (111), uneori şi după (110).
Spărtura – neregulată, uneori concoidală.
Prezintă conductibilitate electrică slabă. Este termoelectrică.
Se dizolvă greu în HNO3, separându-se sulful. Nu se dizolvă în HCl diluat.
Se alterează uşor trecând în limonit, care formează pseudomorfoze după pirită.
97
Geneză, parageneză, ocurenţe. Pirita este un mineral poligenetic, fiind sulfura

cea mai răspândită în toate tipurile de roci.
1. Geneza metasomatică de contact. Pirita este prezentă în skarne şi în
corpurile de magnetit în parageneză cu mispichel, pirotină, calcopirită, blendă, galenă,
molibdenit, magnetit, hematit, silicaţi de Fe şi Mg. În România, astfel de zăcăminte apar
la Băiţa Bihor, Ocna de Fier, Oraviţa, Moldova Nouă.
2. Geneza hidrotermală. Acest tip de zăcământ este cel mai important, pirita
întâlnindu-se ca însoţitor al minereurilor hidrotermale. Apare asociată cu calcopirita,
blenda, galena, mispichelul, aurul, cuarţul, baritina, sideritul, fluorina, calcitul etc.
Zăcămintele de acest tip sunt foarte răspândite în România, legate de magmatismul
mezozoic la Ostra (Suceava), Căzăneşti-Ciungani (Brad), Somova, Altân-Tepe
(Dobrogea), şi legate de magmatismul neogen în zona Baia Mare (Baia Sprie, Cavnic,
Băiuţ, Ilba), Toroiaga (Baia Borşa), Deva, Săcărâmb, Baia de Arieş (Câmpeni).
3. Geneza sedimentară. Pirita se întâlneşte frecvent şi în rocile şi minereurile
sedimentare (concreţiuni de pirită în nisipuri argiloase, în zăcămintele de cărbuni, de
fier, de mangan, de bauxită), în parageneză cu marcasita şi sideritul. Formarea piritei în
aceste roci şi minereuri se datorează descompunerii resturilor organice într-un mediu
lipsit de oxigen din părţile adânci ale bazinelor marine. Ocurenţe de pirită sedimentară
în România sunt cele de la Lacul Roşu (în marne), Munţii Vrancei, Sărata Monteoru
(Buzău), Comăneşti, Petroşani, Secul, Doman (în cărbuni).
4. Geneza legată de şisturi cristaline. Este frecvent întâlnită sub formă de
corpuri sau lentile de diferite geneze, ulterior metamorfozate, sau însoţind zăcămintele
metamorfozate de Fe şi Mn. Importante zăcăminte în ţara noastră sunt cele de la
Burloaia (Baia Borşa), Bălan (Ciuc), Altân-Tepe (Dobrogea), Iacobeni şi Broşteni
(Suceava), Teliuc, Ghelari (jud. Hunedoara) etc.
Cele mai mari concentraţii de pirită din lume sunt cele de la Rio Tinto (Spania),
Sulitelma şi Falun (Suedia), Conception del Oro (Mexic), Chuquicamata (Chile), SUA,
Rusia.
Întrebuinţări. Pirita este principala materie primă pentru fabricarea acidului
sulfuric. Este sursă de cupru atunci când minereul de pirită conţine cantităţi însemnate
de Cu. De asemenea, este sursă de Au, Zn, Se, Co, Ni. Reziduurile feruginoase rămase
în urma prăjirii piritei (pentru obţinerea H2SO4) pot fi utilizate ca minereu de fier sau
pentru prepararea vopselelor.
3.19. MARCASITA – FeS2
A fost denumită de Breithaupt (1835) ca nume generic pentru diverse specii de

pirită.
Compoziţia chimică. Marcasita conţine 46,6% Fe şi 53,4% S. Mai poate
conţine cantităţi foarte mici de As, Sb, Cu etc.
Structura cristalină este asemănătoare cu cea a piritei, celula elementară fiind
însă rombică. Ionii de Fe ocupă colţurile celulei şi centrul celulei rombice, fiind
înconjuraţi de gruparea S2.
Habitusul cristalelor – este tabular (010), prismatic după (001), rar columnar
sau în formă de lance.
Agregatele cristaline. Marcasita apare frecvent sub formă de concreţiuni radiare
sau sferoidale, stalactite, ciorchini, mase reniforme sau cruste.
98
Fig. 3.38. Cristale de marcasită.
Fig. 3.39. Cristale naturale de marcasită

şi rare cristale de galenă.
Culoarea – galbenă de alamă cu nuanţe cenuşii sau verzui, mai deschisă decât
cea a piritei.
Urma – verde-cenuşie închisă, neagră.
Luciul – metalic.
Duritatea – 5-6; casantă.
Prezintă conductibilitate electrică slabă.
Se deosebeşte de pirită prin aspectul lanceolat sau tabular al cristalelor.
Insolubilă în HCl, este atacată de HNO3.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Marcasita este mult mai puţin răspândită în
natură decât pirita. Se întâlneşte atât în rocile endogene cât şi în rocile exogene.
1. Geneza hidrotermală. Frecvent apare în subfaza epitermală, în filoane
hidrotermale de temperatură joasă, sub formă de cristale mărunte concrescute sau
fluorescenţe pulverulente pe cristale de cuarţ, calcit, galenă, blendă, pirită. Se întâlneşte
la Ilba, Baia Sprie, Cavnic, Herja (Baia Mare), Deva, Săcărâmb, Baia de Arieş, Roşia
Montană.
2. Geneza sedimentară. Marcasita întâlnită sub formă de concreţiuni
neregulate sau granule în nisipuri şi argile cărbunoase, apare de obicei alături de pirită la
Pleşi (Râmnicu Sărat), Petroşani (Lupeni) etc.
3. Geneza legată de şisturile cristaline. Marcasita apare rar, fiind prezentă
în mineralizaţii de diferite tipuri genetice, ulterior metamorfozate. Marcasita apare
asociată cu pirita, calcopirita, galena, blenda, mai rar pirotina, mispichel, aurul şi
apatitul. Zăcăminte de acest tip sunt cele de la Crucea şi Leşul Ursului (jud. Suceava),
Holbav (Braşov), Poiana Mărului (Caransebeş).
99
În străinătate, concentraţii mai importante sunt cele din Rusia (Munţii Ural),
Germania (Klausthal, Freiberg), Cehia şi Franţa.
Întrebuinţări. Când apare în mase importante, împreună cu pirita, se
exploatează pentru fabricarea acidului sulfuric.
3.20. MOLIBDENIT – MoS2
Denumirea vine de la cuvântul grecesc molibdos = plumb.

Compoziţia chimică. Conţine 60% Mo, 40% S. În general, molibdenitul este
destul de pur din punct de vedere chimic. El conţine cea mai mare cantitate de rheniu în
comparaţie cu alte sulfuri (5·10-7 – 2·10-4%).
Structura cristalină – este tipic stratificată, straturile ionilor de Mo sunt aşezate
între două straturi de ioni de S. Forţele de legătură dintre stratele de S sunt foarte slabe,
ceea ce explică clivajul prefect şi duritatea mică a molibdenitului.
Habitusul cristalelor. În general, apar rar cristale cu un habitus pinacoidal
hexagonal, cu feţe (0001), striate.
Agregatele cristaline. Se întâlneşte de regulă sub formă de mase compacte sau
de agregate foioase sau solzoase.
Fig. 3.41. Cristale de molibdenit.
Fig. 3.40. Structura cristalină

a molibdenitului.
Fig. 3.42. Cristale naturale de molibdenit (luciu metalic)

asociate cu cristale de cuarţ.
100
Urma – cenuşie cu nuanţă verzuie.
Luciul – metalic.
În foiţe subţiri este flexibil.
Este gras la pipăit, lasă urme pe hârtie, urmă care întinsă cu degetul devine
verzuie (spre deosebire de grafit la care rămâne neagră).
Prezintă conductibilitate electrică slabă, dar care creşte odată cu creşterea
temperaturii.
Se dizolvă greu în HNO3, cu degajare de SO2 şi depunere de MoO3.
Prin fierbere se dizolvă şi în H2SO4.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Zăcămintele de molibdenit sunt legate genetic
de intruziunile de roci magmatice.
1. Geneza pegmatitică. Este o geneză puţin importantă, molibdenitul fiind
puţin răspândit în unele pegmatite acide, majoritatea acestor ocurenţe neavând
importanţă industrială. Pot fi menţionate unele zăcăminte în Rusia, Sri Lanka, Canada,
Australia.
2. Geneza hidrotermală. Este geneza cea mai importantă, molibdenitul
formându-se în faza hidrotermală de temperatură înaltă (hipotermală). El apare asociat
cu calcopirita, pirita, blenda, uneori wolframitul, cu gangă de cuarţ, sericit, fluorină.
Mineralizaţiile de molibden cunoscute la noi în ţară au o răspândire redusă, constituind
rareori zăcăminte importante. Pot fi menţionate ivirile de la Oţelu Roşu, Săvârşin
(Lipova), Deva, Ruda-Barza (Brad), Zlatna (jud. Alba), Ilba, Baia Sprie (zona Baia
Mare).
3. Geneza metasomatică de contact. În aceste zăcăminte mineralizaţia de
Mo şi ceva W este net hidrotermală, skarnul jucând numai rolul de gazdă. Molibdenitul
apare asociat cu cuarţ, scheelit (CaWO4), pirita, calcopirita, formând filonaşe care
împânzesc skarnul. În România acest tip de zăcăminte apare la Băiţa Bihor, şi sporadic
la Moldova Nouă şi Sasca Montană (Banat).
Cele mai importante zăcăminte de molibden din lume sunt cele din SUA
(Climax – Colorado), Rusia (Tîrnîauz – Caucazul de Nord), Maroc (Azegaur), Mexic
(Canarea), Australia, Canada etc.
Întrebuinţări. Molibdenitul este unica sursă industrială pentru extragerea Mo,
unul din cele mai căutate metale pentru metalurgie. Molibdenul este utilizat în industria
oţelurilor speciale şi a oţelurilor de scule, industria automobilelor, industria de avioane,
utilaje petroliere (sape, prăjini). Molibdenul înlocuieşte wolframul fiind mai ieftin
(lămpi radio, cuple termoelectrice W-Mo).
Producţia mondială de molibden a crescut foarte rapid. Dacă în 1913 se
produceau 100 t de molibden, în 1938 se produceau 15.000 t, în 1965 producţia era de
56.000 t, iar în 1968 de 56.940 t. Ţările cu producţie importantă sunt SUA, Canada,
Chile, Peru, Norvegia, Japonia.
101
3.21. COBALTINA – CoAsS
Compoziţia chimică. Cobaltina conţine 35,4% Co, 45,3% As, 19,3% S. Dintr-o
serie de analize chimice s-a constatat că aceste conţinuturi variază astfel: Co = 26-34%,
As = 42-48%, S = 18-21%. Mai poate conţine 2-3% Ni, 0,1-8% Fe, iar uneori când
conţinutul de Fe ajunge la 16%, se obţine varietatea de cobaltină numită ferrocobaltină.
Sistemul de cristalizare – cubic, clasa pentagonală.
Habitusul cristalelor – frecvent se întâlnesc cristale în formă de dodecaedru
pentagonal, octaedru, cub sau combinaţii de octaedru cu dodecaedru pentagonal. Macle
apar foarte rar.
Agregatele cristaline. Cobaltina se găseşte sub formă de mase granulare sau sub
formă de mase compacte.
Fig. 3.43. Cristale de cobaltină.
Fig. 3.44. Cristale naturale de cobaltină.
Culoarea – albă-argintie sau cenuşie de oţel cu nuanţe roz. Varietăţile bogate în
fier au culoarea cenuşie-închisă sau neagră-cenuşie.
Urma – neagră-cenuşie.
Luciul – metalic pe spărtură proaspătă.
Duritatea – 5-6; casantă.
Greutatea specifică – 6-6,5 g/cm3.
Clivajul – potrivit după faţa de cub.
Este slab conducătoare de electricitate.
Examinată cu atenţie cobaltina se recunoaşte după nuanţa caracteristică roz,
după duritatea mare, iar uneori, când apare sub formă de cristale, după combinaţiile
tipice ale formelor (100), (111) şi (210).
Se descompune în HNO3 cu separare de sulf şi As2O3 (soluţie de culoare roz).
Prin alterare trece în eritrină Co3(AsO4)2·8H2O, astfel că atunci când este
alterată, este caracteristică parageneza cu eritrina ce are o culoare roză intensă.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cobaltina este un mineral caracteristic
proceselor hidrotermale de temperatură înaltă, astfel că ea apare în zăcămintele
metasomatice de contact şi în filoane hidrotermale de temperatură înaltă (hipotermale).
1. Geneza hipotermală. Este caracteristică asociaţia mispichel-glaukodot-
cobaltină, formaţiunea mineralogică fiind prezentă de obicei în aureolele de contact din
rocile calcaroase şi anume în zonele de skarn cu magnetit. În străinătate se cunosc
102
ocurenţe importante în Azerbaidjian (Daşchesan). În România apare cu totul sporadic în

formaţiunile de contact ale rocilor din provincia banatitică (skarne) la Oraviţa, Ciclova
Română.
2. Geneza mezotermală. Acestei geneze îi aparţin principalele ocurenţe din
lume, cobaltina fiind asociată cu sulfuri de Cu şi Co şi ceva Ni. Ocurenţe mezotermale
în lume se cunosc în Zair (Katanga), care dă peste 80% din producţia mondială de
cobalt; în Canada la Cobalt (Ontario). În România, apare (sporadic) legat de
magmatismul neogen la Ilba (zona Baia Mare).
3. Geneza legată de şisturile cristaline. Cobaltina apare în roci bazice şi
formaţiuni hidrotermale vechi, ulterior metamorfozate. Ocurenţe mai importante în
România sunt la Ogradena (Orşova), în serpentinite paleozoice cu cromit şi la Lipova
(Arad), în tufuri metamorfozate.
Întrebuinţări. Dintre mineralele industriale, cobaltina constituie una din sursele
principale pentru extragerea cobaltului. Întrucât cobaltul are întrebuinţări importante, au
valoare industrială chiar şi minereurile care prezintă un conţinut redus (0,1-0,2%).
3.22. MISPICHEL – FeAsS
Denumire veche germană datorată originii sale nesigure. Danaitul vine de la

numele lui J.F. Dana din Boston (1793-1827).
Varietăţi: mispichel cobaltifer = danait; mispichel bogat în cobalt = glaukodot.
Compoziţia chimică. Mispichelul conţine 34,3% Fe, 46% As, 19,7% S.
Cantitatea de As şi S este totuşi foarte variabilă. Frecvent, mai conţine Co, Ni, Sb, Au.
Sistemul de cristalizare – rombic, clasa prismatică.
Structura cristalină – caracteristic rombică prin maclare.
Habitusul cristalelor. Mispichelul este întâlnit frecvent sub formă de cristale
bine dezvoltate, prismatice, columnare scurte, bacilare sau aciculare. Cristalele sunt
formate din prisme verticale şi prisme longitudinale striate paralel cu axul Z. Cristalele
se dezvoltă larg în cavităţile druzelor. Prezintă macle în cruce, indivizii recunoscându-se
după striaţiile de pe feţele de prismă longitudinală (101).
Agregatele cristaline. Când nu apare sub formă de cristale bine dezvoltate,
mispichelul se prezintă sub formă de agregate granulare, radiare sau compacte.
Culoarea – albă-argintie pe feţe şi cenuşie de oţel în spărtură. Frecvent
culoarea are reflexe gălbui.
Urma – neagră, uneori cu nuanţe brune.
Luciul – metalic.
Clivajul – destul de pronunţat după faţa (110) şi după (001).
Se descompune la temperaturi de 430-675ºC, ceea ce dovedeşte că legăturile
dintre Fe şi As sunt mai slabe decât cele dintre Fe şi S.
Prin lovire cu ciocanul degajă miros de usturoi (As).
Se descompune în HNO3 cu separare de sulf şi As2O3.
Prin alterare se descompune repede, oxidându-se şi formând scoroditul
Fe3+AsO4·2H2O.
103
a
b
Fig. 3.45. Cristale de mispichel: Fig. 3.46. Cristal natural de glaukodot.

a – alungit după (100); b – alungit după (001).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Mispichelul prezintă o geneză unică

hidrotermală, el fiind prezent în zăcăminte tipic hidrotermale, filoniene şi metasomatice,
separându-se la temperaturi mai ridicate.
1. Geneza hidrotermală-hipotermală. Sub această geneză, mispichelul apare
asociat cu minerale de temperatură ridicată ca wolframit, turmalină, granaţi, uneori cu
Au, casiterit, bismutină, calcopirită, pirotină, blendă etc.
2. Geneza hidrotermală-mezotermală. Mispichelul este însoţit de enargit,
tennantit, arseniuri de Co şi Ni etc.
Ocurenţe de origine hidrotermală în străinătate se cunosc în Rusia (Munţii Ural,
Siberia), în SUA (Butte-Montana), în Franţa (Salsigue), în Suedia (Boliden). În
România se cunosc ocurenţe legate de magmatismul mezozoic, banatitic sau neogen la
Gemenea (Câmpulung Moldovenesc); Oraviţa, Ciclova Română, Dognecea (toate în
Banat); la Ilba, Baia Mare, Dealul Crucii, Herja, Baia Sprie, Băiuţ (regiunea minieră
Baia Mare); Munţii Tibleş; Toroiaga (Băile Borşa); Rodna Veche (Bistriţa); la Sălişte,
Hărţăgani, Ormindea, Ruda-Barza, Stănija, Bucium, Roşia Montană, Baia de Arieş
(toate în Munţii Apuseni).
3. Geneza legată de şisturi cristaline. Mispichelul apare în complexele de
şisturi cristaline sub forma unor mineralizaţii hidrotermale vechi de sulfuri, ulterior
metamorfozate, alături de pirită, calcopirită, blendă, galenă, ankerit, siderit etc.
Ocurenţe mai importante în România sunt la Burloaia (Băile Borşa), la
Ciocăneşti, Crucea, Leşul Ursului (Suceava), la Valea lui Stan (Vâlcea), la Răşinari
(Sibiu) etc.
Întrebuinţări. Mispichelul constituie principalul minereu pentru extragerea
arsenului.
3.23. TETRAEDRIT – (Cu,Fe,Zn)12Sb4S13
Numele vine de la forma de tetraedru a cristalelor.

Compoziţia chimică. Numele de tetraedrit se dă varietăţilor bogate în Sb,
numite şi fahlerz, iar cele bogate în As se numesc tennantit. În reţeaua cristalină
poziţiile cuprului pot fi înlocuite în parte prin Ag, Hg, Pb, Fe, Zn, uneori Co.
Tetraedritul conţine 22-53% Cu; 0-21,2% Sb; 20,6-29,1% S; 0-13% Se; 0-18% Ag.
104
În funcţie de compoziţia chimică se cunosc următoarele varietăţi:

- freibergit – 3-30% Ag;
- ferotetraedrit – aprox. 13% Fe;
- schwazit – 6-17% Hg,
- malinowskit – 13-16% Pb.
Sistemul de cristalizare – cubic, clasa hexakistetraedrică.
Structura cristalină – complexă, asemănătoare cu cea a calcopiritei, dar celula
elementară are dimensiune dublă faţă de cea a calcopiritei.
Habitusul cristalelor. Cristalele de tetraedrit prezintă frecvent forme de
tetraedru, triakistetraedru, dodecaedru deltoidal (triakistetraedru trapezoidal) şi forme
compuse (la care se adaugă feţe de dodecaedru romboidal, feţe de cub şi trapezoedru
cubic).
Agregatele cristaline. Tetraedritul apare frecvent sub formă de mase compacte,
agregate granulare sau incluziuni neregulate.
Fig. 3.47. Cristale de tetraedrit.
Fig. 3.48. Cristale naturale de tetraedrit.
Culoarea – cenuşie de oţel până la neagră de fier (varietăţile bogate în fier).
Urma – cenuşie-neagră sau brun-roşcată.
Luciul – metalic sau semimetalic, uneori cu suprafeţe mate.
Duritatea – 3-4,5; casant.
Spărtura – concoidală sau neregulată.
1. Geneza hidrotermală. Tetraedritul este prezent în filoanele hidrotermale,
hipotermale şi mai ales mezotermale, fiind asociat cu calcopirita, enargitul (Cu3AsS4),
calcozina (Cu2S), bornitul (Cu5FeS4), blenda, galena, cuarţ etc. În astfel de zăcăminte,
tetraedritul apare în zona Baia Mare (Herja, Săsar, Ilba, Nistru), Baia Sprie, Cavnic,
Săcărâmb, Roşia Montană, Dognecea, Ocna de Fier, Sasca Montană etc.
2. Geneza supergenă. Foarte rar, tetraedritul apare ca mineral secundar, format
pe cale exogenă, în zona de cimentaţie a filoanelor cuprifere, asociat cu covelină (CuS)
şi calcozină.
105
În străinătate, concentraţii importante de tetraedrit sunt cele din Armenia

(Kazanskoe), SUA (Butte Montana), Chile (El Teniente), Peru, Bolivia, Argentina etc.
Întrebuinţări. Împreună cu alte minerale de cupru, se întrebuinţează ca minereu
de Cu, de Ag, As şi alte elemente.
3.24. TENNANTIT – Cu3AsS4
Numele mineralului a fost dat în onoarea chimistului italian Smithson Tennant

(1761-1815).
Compoziţia chimică. Tennantitul conţine 43,4% Cu, 20,5% As, 28,5% S şi de
regulă mai conţine cca. 7,7% Fe. Uneori, mai poate conţine mici procente de Zn şi Ag.
Sistemul de cristalizare – cubic, clasa tetraedrică (hexakistetraedru).
Agregatele cristaline – apare sub formă de cristale (dodecaedrii romboidali) sau
sub formă de agregate masive, compacte.
Culoarea – cenuşie de plumb până la cenuşie de oţel.
Urma – brun-roşcată.
Luciul – metalic.
Duritatea – 3,5.
Fig. 3.49. Cristale naturale de tennantit asociate cu cristale de cuarţ.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Tennantitul este un mineral rar, el apărând în

filoanele cuprifere mezotermale, în parageneză cu calcopirita, enargitul, calcozina,
digenitul, tetraedritul, alături de blendă, galenă, cuarţ etc.
Ocurenţe mai importante în străinătate se cunosc în Rusia (Munţii Ural şi Altai),
în SUA (Butte-Montana), în Elveţia, Chile, Peru, Bolivia, Argentina, Serbia.
În România se cunosc ocurenţe mai importante la Lipova în filoane legate de
magmatismul paleozoic şi la Hondol (Ilia) şi Toroiaga (Băile Borşa) în filoane legate de
magmatismul neogen.
106
Importanţă. Prezintă importanţă economică pentru extragerea cuprului şi

arsenului, dar apare în cantitate foarte mică în zăcăminte.
3.25. ENARGIT – Cu3AsS4
Denumirea mineralului vine de la cuvântul grecesc enarghis = evident, probabil

avându-se în vedere clivajul evident al acestuia.
Compoziţia chimică – conţine 48,3% Cu, 19,1% As, 32,6% S. Mai poate
conţine până la 6,5% Sb, până la 5,7% Fe şi în cantităţi foarte mici Pb, Zn şi Ag.
Sistemul de cristalizare – rombic, clasa rombo-piramidală.
Structura cristalină – pseudohexagonală.
Habitusul cristalelor. Cristalele de enargit prezintă un habitus columnar
(prismatice alungite) cu striaţii verticale şi, mai rar, se întâlnesc cristale cu habitus
tabular. Prezintă macle de întrepătrundere şi macle ciclice cu aspect pseudohexagonal.
Agregatele cristaline. De regulă enargitul apare sub formă de mase granulare
compacte, radiare, sau sub formă de incluziuni.
Fig. 3.50. Cristal de enargit. Fig. 3.51. Cristale naturale de enargit.
Culoarea – cenuşie de oţel până la neagră de fier.
Urma – cenuşie-neagră.
Luciul – semimetalic.
Duritatea – 3-3,5; este sfărâmicios.
Se dizolvă în HNO3, separându-se sulful la suprafaţă.
Se descompune uşor formând malachit, azurit etc., în zonele de oxidare ale
zăcămintelor.
Se deosebeşte de blenda neagră (cu care se aseamănă după aspectul exterior)
prin aceea că enargitul are clivaj perfect după o singură direcţie şi luciul său este mai
puternic.
107
Geneză, parageneză, ocurenţe. Enargitul este un mineral exclusiv hidrotermal.

1. Geneza hipotermală. În acest tip de zăcăminte este caracteristică asocierea
enargitului cu calcopirita şi bornitul. Ocurenţe mai importante se cunosc în străinătate în
Norvegia (Telemarken) şi în Chile (Braden).
2. Geneza mezotermală. Enargitul apare în filoanele cuprifere mezotermale
alături de calcopirită, calcozină, digenit, tetraedrit, tennantit, bornit, împreună cu blendă,
galenă şi cuarţ.
În străinătate ocurenţe mai importante se cunosc în Armenia (Kazanskoe), în
Serbia (Bor), în Chile (El Teniente), în SUA (Butte-Montana), în Argentina (Sierra
Famatina).
Ocurenţele din România sunt legate de magmatismul neogen fiind cunoscut la
Deva, la Hondol (Ilia), la Crăciuneşti şi Bucureşci (Munţii Apuseni).
Întrebuinţări. Când apare în cantităţi mai mari se exploatează ca minereu de
cupru şi arsen.
3.26. PIRARGIRIT – Ag3SbS3
Denumirea mineralului rezultă din asocierea a două cuvinte greceşti piros = foc,
argiros = argint, legată evident de culoare şi conţinutul ridicat în argint. Atât pirargiritul
cât şi proustitul mai sunt cunoscute sub denumirea de argint roşu.
Compoziţia chimică. Conţine 59,76% Ag, 22,48% Sb, 17,76% S. În cantităţi
mici mai apare ca substituent izomorf As, iar sub forma unor amestecuri mecanice
sulfuri de Fe, Co şi Pb. În zăcămintele din Bolivia, pirargiritul conţine cantităţi
însemnate de Ge.
Sistemul de cristalizare – trigonal, ditrigonal-piramidal.
Structura cristalină – atomii de sulf se dispun pe o spirală, iar faţă de fiecare
sulf se coordinează un atom de stibiu şi doi atomi de argint. Rezultă o reţea romboedrică
care are în colţuri Sb(As)S3 şi Ag2S. Gruparea Sb(As)S3 formează piramide cu Sb(As)
în vârf, vârfurile piramidei sunt orientate de-a lungul axei ternare.
Habitusul cristalelor. Pirargiritul formează frecvent cristale, care reprezintă
forme cristalografice compuse, constituite din faţa de prismă (1120), la care se asociază
formele (10 1 4), (1 1 05), (0001), (10 1 1), (01 1 2), (01 1 8), (02 2 1).
Agregatele cristaline – formează mase compacte granulare, fiind incluse în
filoanele de sulfuri.
Culoarea – roşie închisă, uneori cenuşie de plumb până la neagră de fier.
Urma – vişinie-închisă, uneori roşie purpurie.
Luciul – adamantin puternic, cu trecere către luciu metalic.
Este transparent în fragmente sau la capetele de cristal, semitransparent la
translucid în rest.
Duritatea – 2,5; este sfărâmicios.
Clivajul – distinct după faţa (10 1 1).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Pirargiritul este un mineral de temperatură
scăzută, formându-se în ultimele stadii ale fazei hidrotermale. Se asociază îndeosebi
cu minerale de stibiu, asociaţia paragenetică caracteristică fiind galenă, blendă, wurtzit,
108
uneori argint nativ, sulfoarseniaţi şi sulfoantimoniaţi de plumb, argint şi cupru, arseniuri

de nichel şi cobalt, cuarţ, calcit.
Formează ocurenţe importante în Rusia (în regiunea vestică a Verhoianiei),
Cehia (Ioachimov), Germania (Freiburg), Spania, Bolivia, Chile, Mexic, SUA, Canada.
Fig. 3.52. Cristale de pirargirit.
Fig. 3.53. Cristale naturale de pirargirit

pe suport de cristale de cuarţ.
În ţara noastră pirargiritul este întâlnit în filoanele hidrotermale, mai frecvent în

cele aurifere, legate de magmatismul neogen, formând asociaţii paragenetice cu proustit
(Ag3AsS3), tetraedrit, stibină, miargirit (AgSbS2), jamesonit (4PbS·FeS·3Sb2S3), pirită,
mispichel, galenă, blendă, cuarţ cu aur, stephanit (5Ag2S·Sb2S3), cuarţ, calcit, siderit,
ankerit. Ocurenţe importante se cunosc la Baia Mare (Săsar-Valea Borcutului, Dealul
Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ, Munţii Metaliferi (Săcărâmb, Hondol, Certejul de
Sus, Fizeş, Crăciuneşti, Sălişte, Hărţăgani, Ormindea, Ruda-Barza, Stănija, Zlatna,
Almaşul Mare, Bucium, Baia de Arieş).
Întrebuinţări. Pirargiritul este utilizat la extracţia argintului.
3.27. PROUSTIT – Ag3AsS3
Denumirea mineralului este dată în onoarea chimistului francez J.L. Proust

(1755-1826), cel care a stabilit primul existenţa „mineralelor roşii de argint” cu arsen şi
stibiu.
Compoziţia chimică. Teoretic, proustitul conţine 65,4% Ag, 15,2% As,
19,4% S. Analizele efectuate indică următoarele compoziţii: 63,4-67,6% Ag,
12,3-20,2% As, 13,1-20,2% S.
Sistem de cristalizare – trigonal, clasa ditrigonal-piramidală.
Structura cristalină – reţea romboedrică cu AsS3 aşezat în colţuri şi centrul
celulei. Gruparea AsS3, la rândul ei formează piramide cu As în vârf. Toate vârfurile
piramidei sunt orientate în lungul axei ternare.
Habitusul cristalelor. Frecvent formează cristale scalenoedrice terminate la
capete cu romboedrii ascuţiţi având forme de prismă hexagonală (11 2 0) pe care apar
striaţiuni oblice caracteristice, de scalenoedru ditrigonal (21 3 1), (11 2 4).
109
Agregatele cristaline – de obicei formează fie mase compacte, fie cristale

izolate, diseminate.
Culoarea – roşie aprinsă-rubinie, asemănătoare cu cea a cinabrului.
Urma – roşie aprinsă (mai deschisă decât la pirargirit).
Luciul – adamantin puternic, uneori cu tendinţă de trecere către luciu metalic.
Este transparent până la translucid, de regulă este semitransparent.
Duritatea – 2-2,5. Este casant.
Clivajul – net după faţa de romboedru (10 1 1).
Spărtură – concoidală.
Prezintă conductibilitate electrică foarte redusă.
Se dizolvă în HNO3 cu separarea As2O3 sau, atunci când conţine stibiu, a Sb2S3.
Practic, se poate deosebi cu precizie din punct de vedere chimic după conţinutul
în arsen şi stibiu. În general proustitul este mai deschis la culoare decât pirargiritul, şi
cristalele au mai puţine feţe.
Fig. 3.54. Cristale naturale de proustit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Proustitul este un mineral de temperatură

scăzută care se formează în ultimele stadii ale fazei hidrotermale. El se asociază
caracteristic cu galenă, blendă, wurtzit, uneori argint nativ, sulfoarseniaţi şi
sulfoantimoniaţi de plumb, argint şi cupru, arseniuri de nichel şi cobalt, cuarţ, calcit.
Ocurenţe mai importante în lume se cunosc în Cehia (Ioachimov), Germania
(Freiburg), Chile (Charnacillo-Atacama), Peru, Mexic, SUA (Colorado, Idaho, Nevada),
Rusia în zăcămintele de Pb-Zn-Ag din regiunea de vest a Verhonianiei (Bezimiansk,
Verhne-Endibalsk, Berezinsk).
În România, proustitul se asociază la două tipuri de formaţiuni:
- în şisturi cristaline, uneori legat de lamprofire mezozoice la Cârlibaba,
asociat cu pături subţiri de siderit şi la Tulgheş, microscopic în filoane de pirită, blendă
şi galenă (ambele în Carpaţii Orientali);
110
- în filoane şi stock-uri hidrotermale legate de magmatismul neogen la

Baia Mare (Săsar, Dealul Crucii, Baia Sprie), în Munţii Metaliferi (Săcărâmb,
Ormindea, Roşia Montană).
În condiţii supergene, în zona de oxidaţie proustitul şi pirargiritul se descompun
şi se formează argentit, sau în părţile inferioare ale zonei de oxidaţie se separă argintul
nativ.
Întrebuinţări. Proustitul împreună cu pirargiritul, reprezintă mineralele de
argint cele mai răspândite şi evident sunt utilizate pentru extracţia argintului, împreună
cu alte sulfuri.
3.28. HESSIT – Ag2Te
Denumirea mineralului a fost dată în onoarea lui G.H. Hess din Sankt Petersburg
(1802-1850). Primele analize chimice s-au făcut pe eşantioane de la Săcărâmb şi Boteş
(Munţii Apuseni).
Compoziţia chimică – conţine 62,8% Ag, 35-37% Te. De regulă, mai conţine şi
Au până la 3,3%.
Sistemul de cristalizare. Hessitul prezintă trei modificaţii:
- sistemul monoclinic, clasa prismatică, la temperaturi mai mici de 155ºC;
- sistemul cubic, cub cu feţe centrate, la temperaturi mai mari de 155ºC;
- sistemul cubic, hexakisoctaedru, la temperaturi mai mari de 802ºC.
Agregatele cristaline. Hessitul se întâlneşte foarte rar sub formă de cristale, de
regulă se găseşte sub formă de mase compacte sau fin granular.
Fig. 3.55. Cristal natural de hessit.
Culoarea – cenuşie de plumb până la cenuşie de oţel.
Urma – cenuşie-neagră, strălucitoare.
Luciul – metalic.
Duritatea – 2,5-3; uneori sectil.
Clivajul – indistinct.
Se dizolvă în HNO3.
111

1. Geneza hidrotermală (hipotermală şi mai ales mezotermală), hessitul fiind
asociat cu silvanit, nagyagit, altait (PbTe), Au nativ, Te nativ, blendă, pirită, cuarţ.
În lume se cunosc ocurenţe mai importante în Rusia (Munţii Altai), în Mexic
(San Sebastian), în SUA (Calaveras, Nevada, California, Colorado), în Chile.
Ocurenţe mai importante în România se cunosc la Băiţa Bihorului de tip
metasomatic-hipotermal legate de magmatismul banatitic şi în filoanele hidrotermale
legate de magmatismul neogen la Băiţa (Baia Mare), Săcărâmb, Stănija, Bucium, Baia
de Arieş (toate în Munţii Apuseni).
Întrebuinţări. Hessitul are o importanţă economică deosebită, exploatându-se
ca minereu de argint.
3.29. PETZIT – Ag3AuTe2
A fost denumit după W. Petz, care a efectuat primele analize chimice asupra
mineralului. Petzitul a fost descris pentru prima dată pe teritoriul României, în
Transilvania la Săcărâmb.
Compoziţia chimică. Petzitul este o telurură de aur şi argint. El conţine 40-46%
Ag, 20-25% Au, 32-35% Te, 0,5-2,5% impurităţi de Cu, Mo etc.
Agregatele cristaline. Petzitul apare foarte rar sub formă de cristale. De regulă,
se întâlneşte sub formă masivă sau sub formă granulară până la compactă.
Fig. 3.56. Cristale naturale de petzit şi aur nativ pe suport de cuarţ.
Culoarea – cenuşie de oţel şi cenuşie de fier până la neagră de fier.
Urma – neagră.
Luciul – metalic.
Duritatea – 2,5-3; sectil până la sfărâmare.
Clivajul – indistinct.
Se dizolvă în HNO3.
112

1. Geneza hidrotermală. În zăcămintele hidrotermale petzitul apare asociat cu
hessitul, silvanitul, nagyagitul, Au, Te, blenda, pirita, cuarţ etc.
Ocurenţe mai importante în străinătate se cunosc în Australia (Kalgoorlie), în
SUA (Colorado, Calaveras, California).
În România ocurenţe importante de petzit apar în filoanele hidrotermale aurifere
cu telururi legate de magmatismul neogen de la Băiţa (zona Baia Mare), Săcărâmb,
Ruda-Barza, Stănija, Bucium (toate în Munţii Apuseni).
Întrebuinţări. Petzitul are o importanţă economică deosebită fiind o sursă
importantă de aur şi argint.
3.30. NAGYAGIT (SĂCĂRÂMBIT) – AuTe2·6Pb(Sb,Te)
Denumirea vine de la localitatea Nagyág = Săcărâmb. Acest mineral a fost

descris pentru prima oară în lume în România la Săcărâmb.
Compoziţia chimică. Nagyagitul conţine 6-13% Au, 50-57% Pb, 9-12% S,
15-30% Te, 0,1-9% Sb.
Sistemul de cristalizare – rombic, clasa bipiramidă rombică, pseudo-tetragonal.
Habitusul cristalelor – tabular.
Agregatele cristaline – când nu apare sub formă de cristale individualizate,
nagyagitul se întâlneşte sub formă de agregate granulare, masive sau foioase-solzoase.
Fig. 3.57. Cristale naturale de nagyagit.
Urma – neagră-cenuşie cu nuanţă brună.
Luciul – metalic strălucitor.
Duritatea – 1-1,5; flexibil.
Clivajul – perfect după faţa de pinacoid lateral (010).
Este caracteristică duritatea mică şi greutatea specifică ridicată.
113

1. Geneza hidrotermală (mezotermală). În această geneză, frecvent, se
găseşte în succesiunea: blendă-galenă-nagyagit-altait-bournonit (2PbS·Cu2S·Sb2S3)-
tetraedrit. În general apare în parageneză cu cuarţ, rodocrozit, ankerit, tetraedrit, blendă,
auripigment, aur, silvanit şi alte telururi în filoanele hidrotermale. În lume cele mai
importante ocurenţe sunt în SUA (Colorado).
Ocurenţe mai importante în România se cunosc în filoanele hidrotermale legate
de magmatismul neogen de la Săcărâmb (în filoanele din câmpul Carolina – Magdalena,
Anastasia, Adam), la Caraciu, Zlatna, Almaşul Mare, Baia de Arieş (toate în Munţii
Apuseni).
Întrebuinţări. Nagyagitul prezintă interes economic deosebit constituind
minereu de aur (6-13% Au) şi telur.
3.31. SILVANIT – AuAgTe4
Denumirea mineralului provine de la Transilvania, fiind descris pentru prima

dată în lume la Săcărâmb.
Compoziţia chimică. Silvanitul conţine 24,5% Au, 13,4% Ag, 62,1% Te. Mai
poate conţine Pb, Sb, Cu, Fe, toate în cantităţi foarte mici.
Sistemul de cristalizare – monoclinic, clasa prismatică.
Habitusul cristalelor – apare sub formă de cristale prismatice mici, scurte,
aciculare, scheletice cu aspect grafic caracteristic.
Agregatele cristaline – agregate reticulare.
Fig. 3.58. Cristal de silvanit. Fig. 3.59. Cristale naturale de silvanit.
Culoarea – cenuşie de oţel, alb-argintiu cu nuanţe de galben deschis.
Urma – cenuşie strălucitoare.
Luciul – metalic, strălucitor.
Greutatea specifică – 8,16 g/cm3.
Colorează flacăra de reducere în albastru-verzui (Te).
114

1. Geneza hidrotermală (mezotermală). Silvanitul apare în filoanele aurifere
în parageneză cu aurul, telururi de Au şi Ag (nagyagit, hessit), blendă, tetraedrit, pirită,
cuarţ, calcedonie etc.
Ocurenţe importante în lume se cunosc în Australia, Mexic, SUA (Colorado). În
România ocurenţe se întâlnesc la Săcărâmb (câmpul minier Longin, în succesiunea
blendă-alabandină-krennerit-silvanit-altait), la Caraciu, Ruda-Barza, Curechiu, Stănija,
Bucium, Baia de Arieş (toate în Munţii Apuseni), la Băiţa (zona Baia Mare).
Întrebuinţări. Silvanitul se întrebuinţează ca minereu de aur.
3.32. KRENNERIT – (Au,Ag)Te2
Denumirea mineralului vine de la Bunsenin Krenner.

Compoziţia chimică. Krenneritul conţine 35,5% Au, 19,4% Ag, 45,1% Te.
Sistemul de cristalizare – rombic.
Habitusul cristalelor – prezintă cristale aciculare mici, cristale prismatice cu
striaţiuni (010).
Agregatele cristaline – frecvent agregate compacte.
Fig. 3.60. Cristale naturale de krennerit pe suport de cuarţ.
Culoarea – alb-argintiu, galben de aur.
Este opac.
Luciul – metalic.
Duritatea – 2-3.
Spărtura – subconcoidală sau neregulată.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Krenneritul apare în zăcămintele
hidrotermale asociat cu silvanit, pirită, tetraedrit, calcopirită, cuarţ, calcit, săcărâmbit.
În România se întâlneşte în provincia magmatică neogenă din Munţii Apuseni la
Săcărâmb, Zlatna, Almaşu Mare, Faţa Băii.
115
Ocurenţe mai importante pe glob sunt cele din SUA (Cripple Creek – Colorado)
şi din vestul Australiei.
Întrebuinţări. Krenneritul se întrebuinţează ca minereu de aur şi argint.
3.33. CALAVERIT – AuTe2
Denumirea vine de la localitatea Caleveras din California (SUA).

Compoziţia chimică. Calaveritul conţine 44% Au şi 56% Te. Frecvent conţine
Ag până la 4%.
Sistemul de cristalizare – monoclinic.
Habitusul cristalelor – apar cristale prismatice scurte, cu striaţiuni după (010).
Prezintă macle după faţa (101) – axe paralele, după faţa (310) – axe în unghi de 122º58'
sau după faţa (111) – axe în unghi de 93º40'.
Agregatele cristaline – frecvent agregate granulare, cristale nedistincte.
Fig. 3.61. Cristale naturale de calaverit pe suport de cuarţ.
Culoarea – alb-argintiu, galben de aur. Este opac.
Urma – cenuşie cu reflexe verzui sau gălbui.
Luciul – metalic.
Spărtura – subconcoidală sau neregulată.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Calaveritul se întâlneşte în filoanele
hidrotermale de temperatură medie şi joasă (mezotermale şi, respectiv epitermale)
asociat cu pirită, blendă, galenă, tetraedrit, cuarţ etc.
La noi în ţară apare foarte rar în filoanele metalifere legate de magmatismul
neogen în Munţii Apuseni la Săcărâmb şi Stănija.
În străinătate, ocurenţe mai importante se cunosc în Australia (Kalgoorlie), SUA
(Stanislaus – California), Filipine.
Întrebuinţări. Calaveritul se întrebuinţează ca minereu de aur.
116
Oxizi şi hidroxizi
OXIZI ŞI HIDROXIZI
În această clasă sunt cuprinşi compuşii metalelor sau metaloizilor cu oxigenul şi

gruparea (OH). Oxigenul formează combinaţii chimice cu cca. 40 elemente, oxizii şi
hidroxizii reprezentând 17% din greutatea scoarţei terestre, cea mai mare importanţă
având-o oxizii şi hidroxizii de fier care participă cu 3,9%, urmaţi de oxizii şi hidroxizii
de Al, Mn, Ti, Cr etc. Un rol important îl joacă bioxidul de carbon (CO2) şi apa,
întâlnite în atmosferă până la altitudinea de 12 km de la suprafaţă.
Majoritatea oxizilor şi hidroxizilor se întâlnesc la suprafaţa scoarţei terestre la
contactul dintre oxigenul liber din atmosferă, adâncimea de pătrundere a oxigenului în
scoarţă fiind limitată de nivelul apelor freatice. Suprafaţa de alterare a rocilor şi zonele
de alterare a zăcămintelor de minereuri sunt zonele din scoarţă unde sunt localizate
reacţiile chimice care determină apariţia oxizilor şi hidroxizilor ca minerale de
neoformaţie.
Deoarece majoritatea hidroxizilor au o solubilitate scăzută în apă, ei formează
soluţii suprasaturate în apă, ceea ce duce la formarea unor mase coloidale şi
criptocristaline. Cu timpul, hidroxizii îşi pierd apa capilară şi de absorbţie (mai ales în
mediu uscat) şi formează compuşi cu grupări hidroxilice legate chimic şi chiar oxizi
anhidri. Cationii bivalenţi din grupa principală apar mai rar sub formă de oxizi simpli,
anhidri, de obicei apărând sub formă de oxizi dubli (spineli).
Majoritatea oxizilor şi hidroxizilor prezintă în reţea legături ionice, cationii
(metalele) fiind înconjuraţi de anionii de oxigen sau de hidroxil, numerele de coordinare
constituind o particularitate importantă a acestor minerale.
Oxizii elementelor bivalente au structură de tip NaCl, cu număr de coordinare 6.
Oxizii elementelor trivalente şi tetravalente ai căror cationi au dimensiuni mai mici,
prezintă numere de coordinare mici, care se micşorează odată cu trecerea legăturii
ionice către legătura homeopolară (Al2O3 – 6 şi 4, TiO2 – 6 şi 3). Oxizii cu reţele
moleculare prezintă numere de coordinare mai mici (senarmontitul Sb2O3 – 3 şi 2).
Oxizii care au în reţea legături ionice prezintă durităţi ridicate (6-9 în scara lui
Mohs), stabilitate chimică ridicată, puncte de topire ridicate, solubilitate foarte scăzută.
Compuşii de Al3+ şi Mg2+ sunt, de obicei, incolori sau coloraţi alocromatic iar
compuşii elementelor cromofore (Cr, Fe, Mn etc.) sunt coloraţi intens (de regulă
culoarea neagră). În general, mineralele din această clasă sunt opace sau translucide, cu
luciu semimetalic. Unele minerale prezintă proprietăţi magnetice remarcabile.
117
4.1. APA – H2O
Apa ocupă cca. 6,9% din volumul scoarţei terestre, întâlnindu-se foarte rar în
stare pură, întotdeauna în apă fiind dizolvate diverse săruri, apa putând fi: sulfatată,
carbonatată, halogenată, alcalină, feruginoasă etc. Ea se întâlneşte şi în compoziţia a
numeroase minerale fie sub formă zeolitică, fie legată chimic.
Dintre proprietăţile fizice ale apei se remarcă: greutatea specifică – 1 g/cm3;
punctul de solidificare – 0ºC, punctul de fierbere – 100ºC, temperatura critică – 374ºC,
presiunea critică – 274 at.
Apa se găseşte în natură în trei stări fizice de agregare: solidă (gheaţă – zăpadă),
lichidă şi gazoasă (vaporii de apă din atmosferă şi emanaţii vulcanice). Ea are un rol
important în procesele fizico-chimice care se desfăşoară în scoarţa terestră, reacţiile
chimice având loc în special în soluţiile apoase. Fără apă şi oxigen nu se poate
presupune existenţa unei vieţi organice pe Pământ.
Forma cristalizată a apei este gheaţa, care prezintă o structură moleculară
cristalină, având număr de coordinare 4. Protonii H+, ioni fără electroni proprii şi având
dimensiuni foarte mici, pătrund adânc în interiorul ionului de oxigen. Din această cauză
nucleul atomic al oxigenului devine puţin excentric, ceea ce determină momentul de
dipol din molecula apei.
În structura gheţii, moleculele de apă slab legate între ele sunt astfel dispuse,
încât, porţiunile încărcate pozitiv sunt orientate spre porţiunile încărcate negativ ale
altor molecule. Dispoziţia generală a moleculelor este asemănătoare cu structura
wurtzitului ZnS, locurile Zn şi S fiind ocupate de moleculele de H2O. Se obţine o
aşezare mai puţin compactă, ceea ce explică greutatea specifică mai mică a gheţii decât
a apei la 4ºC.
Sistemul de cristalizare – trigonal.
Habitusul cristalelor. Formaţiunile cristaline sunt foarte variate, cristalele de
zăpadă, frecvent dendritice, prezintă o simetrie polară. În peşteri sunt întâlnite cristale în
formă de plăci hexagonale, cristale tabulare, concreşteri în forme complexe.
Agregatele cristaline. Gheaţa apare sub formă de mase compacte, agregate
granulare cristaline, granule cristaline mari, de formă neregulată, forme stalactitice cu
structură concentrică, stratificată.
Culoarea – incoloră sau slab colorată în albastru.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 1,5. Este casantă.
Geneză. Gheaţa se formează prin răcirea apei. Ea apare sub forma unei cruste cu
indivizii cristalini orientaţi cu axul principal de simetrie perpendicular pe suprafaţa apei.
Zăpada se formează în stratele reci ale atmosferei, din vapori de apă. În mod similar se
formează şi bruma.
În decursul proceselor exogene care au loc la suprafaţa Pământului şi în
atmosferă, uriaşe cantităţi de apă rezultată în urma evaporării mărilor, oceanelor sau
produsă de învelişul vegetal, trec în atmosferă şi se întorc sub formă de precipitaţii
atmosferice.
118
Oxizi şi hidroxizi
În timpul erupţiilor vulcanice, mari cantităţi de vapori de apă se împrăştie în

atmosferă. Prin cristalizarea magmelor în adâncime se pun în libertate mari cantităţi de
apă. Izvoarele minerale termale din regiunile vulcanice sunt în legătură cu aceste ape:
Băile Herculane, Băile Felix, Geoagiu, Borsec, Bodoc, Zizin etc.
Fig. 4.1. Cristal de gheaţă

cu diferite secţiuni.
Fig. 4.2. Cristale naturale de gheaţă.
4.2. PERICLAZ – MgO
Numele mineralului vine de la cuvintele greceşti peri = împrejur şi klasis =

fractură, aluzie la clivajul perfect, cubic.
Compoziţia chimică. Periclazul conţine 60,32% Mg şi 39,68% O. Frecvent
magneziul este substituit de fier, mangan sau zinc.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a NaCl.
Habitusul cristalelor. Periclazul se întâlneşte în general sub formă de cristale
octaedrice, cubice, forme de cub cu octaedru, rar dodecaedrice. Prezintă macle cu plan
de maclă (111).
Agregatele cristaline – de obicei apare sub formă de mase granulare, cu granule
de contur neregulat.
119
Fig. 4.3. Cristale naturale de periclaz.
Culoarea – alb-cenuşiu, uneori gălbui, galben-brun (când conţine fier), verde
sau negru (datorită incluziunilor).
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 6.
Clivajul – perfect după faţa (001); imperfect după faţa (111); slab şi întrerupt
după faţa (011).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Periclazul este un mineral metamorfic de
temperatură înaltă, fiind prezent în marmure, având ca sursă disocierea calcarelor
dolomitice (dedolomitizare). Se întâlneşte în calcarele de la Monte Somma – Vezuviu
(Italia), asociat cu forsteritul, şi în calcarele de la Teulada (Sardinia), asociat cu brucitul.
În Suedia apare la Nordmark, în marmure dolomitice asociat cu hausmanitul (Mn3O4), şi
la Längban în zăcăminte manganifere; în SUA apare în California (Riverside) asociat cu
cristale octaedrice de magnetit.
În România a fost semnalat la Turcoaia lângă Măcin (Dobrogea), în dealul
Bujorul Românesc în corneene calcaroase legate de masivul granitoidic de la Iacobdeal.
4.3. CORINDON – Al2O3
Numele de corindon este de origine orientală, provenind din sanskrită –

kurivinda sau tamilă – kurundam, şi a fost introdus în 1798 în literatura mineralogică.
Compoziţia chimică. Corindonul conţine 52,91% Al şi 47,09% O. Poate să mai
conţină Mn, Cr, Fe, Ti, V. Cromul în cantităţi foarte mici determină culoarea roşie, Fe2+
culoarea brună, Ti4+ culoarea albastră, amestecul Fe2+ şi Fe3+ culoarea neagră.
Varietăţile transparente, colorate, folosite ca pietre preţioase, poartă diverse
denumiri: rubin (roşu), safir (albastru), topaz oriental (galben), smarald oriental
(verde), ametist oriental (roz-violet). Masele granulare amestecate cu ilmenit, cuarţ,
120
Oxizi şi hidroxizi
magnetit şi oligist se numesc emery sau smirghel. Corindonul comun cuprinde

varietăţile puţin transparente, chiar opace sau colorate în gri, verzui, roşu, albăstrui.
Sistemul de cristalizare – trigonal, clasa ditrigonal-scalenoedrică.
Structura cristalină. Grupele Al2O3 sunt situate în colţurile şi centrul celulei
romboedrice. Ionii de oxigen, cu cea mai compactă aşezare hexagonală, sunt dispuşi în
straturi perpendiculare pe axul A3, iar ionii de Al3+ sunt dispuşi sub formă de hexagoane
între două straturi de oxigen, umplând două treimi din golurile octaedrice.
Habitusul cristalelor. Apar cristale idiomorfe în formă de butoiaşe, columnare,
piramidale, tabulare, uneori cu dimensiuni mari (până la 10 cm).
Agregatele cristaline. Corindonul este de obicei diseminat în rocă, uneori apare
în unele zăcăminte în mase granulare compacte.
Fig. 4.5. Cristale de corindon.

a corindonului.
Culoarea – de obicei albăstruie sau cenuşie-gălbuie. Modificaţiile transparente,
colorate sunt pietre preţioase.
Luciul – sticlos, perlat sau adamantin.
Duritatea – 9.
Spărtura – neregulată sau concoidală.
În lumina ultravioletă devine luminiscent, căpătând culoarea roşie.
1. Ca mineral accesoriu în roci magmatice de adâncime, bogate în alumină şi
sărace în silice; sienite cu corindon, pegmatite cu corindon, plagioclazite corindonice
sau, mai rar, în andezite şi bazalte. Apare sub forma unor mici cristale în enclavele
banatitelor de la Băiţa Bihor, Gilău sau în enclavele magmatitelor neogene de la
Toroiaga, Deva, Săcărâmb.
2. Ca produs al metamorfismului de contact în calcare şi bauxite la Remeţi.
121
3. Legat de metamorfismul regional apare în micaşisturi la Ocna de Fier şi

Dognecea, la contactul paragnaiselor cu banatitele.
4. Geneza aluvionară – în aluviuni vechi şi actuale la Pianul de Jos (Sibiu),
Ditrău, Cuza Vodă, Techirghiol.
Peste hotare, cristale frumoase de rubin se găsesc la Burma, Siam şi Sri Lanka,
Brazilia, SUA (Carolina de Nord). Safire se găsesc în Ural, Afganistan, India
(Kashmir), Australia, SUA (Montana).
Corindonul comun se exploatează în Transvaal (Africa de Sud), Ontario,
Madagascar.
Emery sau smirghelul natural, folosit ca abraziv, se exploatează în insula Naxos
(Grecia), SUA (Perrskill şi Chester) şi Turcia (Adin).
Fig. 4.6. Cristale naturale de rubin. Fig. 4.7. Cristale naturale de safir.
Întrebuinţări. Varietăţile transparente, frumos colorate sunt utilizate ca pietre

preţioase. Corindonul comun este utilizat în special ca abraziv, la confecţionarea
ceasurilor şi a altor instrumente. Producţia mondială de corindon a fost în 1965 de
10.000 t. În ultimul timp, corindonul este obţinut pe cale artificială.
4.4. HEMATIT – Fe2O3
Denumirea provine de la cuvântul grecesc hematicos = sângeriu sau ematites =

piatră sângerie.
Se cunosc două modificaţii polimorfe de Fe2O3 şi anume:
- hematitul – trigonal, stabil;
- maghemitul – cubic, instabil.
În cantităţi mici este prezentă uneori şi apa – hidrohematit (hematit sub formă
colomorfă).
Compoziţia chimică. Hematitul conţine 69,94% Fe şi 30,06% O. Permanent se
semnalează prezenţa Ti şi uneori Mg.
122
Oxizi şi hidroxizi
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a corindonului, locurile ionului de

Al3+ fiind ocupate de Fe3+.
Habitusul cristalelor – cristale tabulare după (0001), deseori în rozete cu
striaţii, frecvent cristale lamelare, romboedrice, formate în cavităţi. Macle frecvente
după faţa de romboedru (10 1 1) sau după faţa de prismă (10 1 0).
Fig. 4.8. Cristale de hematit.
Fig. 4.9. Cristale lamelare de hematit (varietatea specularit).
Agregatele cristaline. În mod obişnuit, hematitul apare sub formă de agregate

botrioidale cu dispoziţie radiară, agregate reniforme, mamelonare, stalactitice, oolitice,
uneori granulare sau pământoase.
După forma agregatelor de hematit se cunosc o serie de varietăţi ca:
- trandafirii de fier (germ. – eisenrosen, en. – iron roses) – agregate lamelare în
formă de rozete;
- minereu reniform – agregate reniforme botrioidale de culoare roşie sau neagră;
- hematit micaceu (fr. – oligist) sau fier-oligist, agregate micacee, foioase, de
culoare neagră cu reflexe strălucitoare;
- specularit – lame foarte subţiri, perfect plane, strălucitoare, negre sau cenuşii
de oţel;
123
- glasskopf – agregate reniforme, fibroase, lucioase la capetele fibrelor;

- martit – pseudomorfoze de hematit după magnetit;
- hematit oolitic – agregate sferice sau elipsoidale cu structură radiară
concentrică;
- ocru roşu – mase pământoase de culoare roşie.
Culoarea – cenuşie de oţel până la neagră, uneori cu reflexe roşii-brune.
Masele pământoase, compacte, mate, au culori roşietice.
Urma – roşie-vişinie.
Luciul – semimetalic până la mat.
Semitransparent în lamele foarte subţiri.
Duritatea – 5,5-6,5.
Spărtura – neregulată sau aproape concoidală.
Nu este magnetic.
Fig. 4.10. Cristale naturale (trandafiri) de hematit pe cristale de cuarţ.

1. Se formează în toate fazele diferenţierii magmatice:
a) ca mineral accesoriu în roci magmatice acide şi intermediare;
b) în filoane pegmatitice şi hidrotermale, asociat cuarţului, magnetitului
şi baritinei;
c) ca produs al emanaţiilor vulcanice sub formă de eflorescenţe pe pereţii
craterelor vulcanice sau pe crăpăturile din lavă.
124
Oxizi şi hidroxizi
La noi în ţară, hematitul apare în filonaşele ce străbat granitele de la Pricopan,

Iacobdeal, Cârjelari, Mircea Vodă; asociat porfirelor triasice de la Greci, Turcoaia,
Cârjelari, Altân-Tepe; în legătură cu lamprofirele şi ofiolitele mezozoice la Gemenea,
Tulgheş, Căzăneşti. În filoane hidrotermale legat de magmatismul neogen apare la Ilba,
Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Munţii Călimani, Harghita, Uroiu, Deva, Săcărâmb etc.
2. În zăcăminte metasomatice de contact, legat de magmatismul banatitic
la Sasca Montană, Ocna de Fier, Dognecea, Băiţa Bihor, Masivul Vlădeasa.
3. Ca produs al metamorfismului regional în şisturi cristaline, în corpuri
lentiliforme independente sau asociate cu siderit, pirită, minerale de Mn sau serpentină
la Răzoare, Iacobeni, Vatra Dornei, Bălan, Munţii Lotru, Parâng, Teliuc, Ghelari,
Ruşchiţa, Nădrag, Muncelul Mic, Munţii Drocea, Bihor.
4. Geneza sedimentară în formaţiuni mezozoice la Breaza, Pojorâta, Munţii
Rarău, Vârghiş în jaspuri.
5. Ca mineral rezidual, format pe un relief carstic la Vaşcău, Moneasa, Remeţi.
6. Ca mineral aluvionar format prin erodarea zăcămintelor primare la Ocna de
Fier, Dognecea, Bocşa etc.
În lume, zăcăminte de hematit de origine sedimentară, metamorfozat regional, se
cunosc în regiunea Lacului Superior, Minnesota, Wisconsin (SUA), Canada, Brazilia
(Minas Geraes), Rusia (Kursk), Ucraina (Krivoi Rog). Zăcăminte importante de hematit
oolitic se cunosc în statele New York, Tennessee şi Alabama (SUA).
Întrebuinţări. Minereul de hematit este cel mai important minereu de fier. În
minereurile compacte, conţinutul în fier este în jur de 50-65%. Varietăţile curate de
hematit pulverulent sunt folosite la fabricarea vopselelor şi creioanelor roşii. Cristalele
izolate, fără fisuri se prelucrează ca pietre semipreţioase.
4.5. ILMENIT – FeTiO3
Denumirea vine de la Munţii Ilmen (Uralul de Sud) unde a fost semnalat prima
dată.
Compoziţia chimică. Ilmenitul conţine 36,8% Fe, 31,6% Ti şi 31,6% O. Mai
poate să conţină Mg ca amestec izomorf, uneori în cantităţi însemnate (picroilmenit) şi
uneori Mn.
Sistemul de cristalizare – trigonal, clasa romboedrică.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a corindonului, locurile ionului de
Al fiind ocupate alternativ de Fe2+ şi Ti4+.
3+
Habitusul cristalelor – tabular, romboedric, uneori lamelar. Prezintă macle

după faţa de romboedru (10 1 1) sau după faţa (0001).
Agregatele cristaline – granule neregulate, diseminate şi rareori mase granulare
compacte.
Culoarea – neagră de fier cu reflexe violet-închise sau cenuşii de oţel.
Urma – neagră, uneori brună sau brun-roşcată.
Luciul – semimetalic şi metalic.
Duritatea – 5-6.
Clivajul – imperfect după faţa de romboedru (10 1 1).
Spărtura – concoidală sau subconcoidală.
Este opac şi slab magnetic.
125
Fig. 4.11. Cristale de ilmenit.
Fig. 4.12. Cristal natural de ilmenit.

1. Ilmenitul apare diseminat în rocile magmatice bazice (gabbrouri,
diabaze, piroxenite) asociat cu magnetitul. Uneori apare şi în rocile alcaline şi în
pegmatitele sienitice asociat cu feldspaţii, biotitul, ilmeno-rutilul. Prin alterare dă
naştere la leucoxen.
În România, ilmenitul apare ca mineral accesoriu în roci de tipul amfibolitelor şi
serpentinitelor din fundamentul cristalin al Carpaţilor Orientali şi Meridionali, în Munţii
Apuseni şi Dobrogea, în granitele din Dobrogea, în gabbrourile cu magnetit de la
Căzăneşti-Ciungani, asociat cu hematitul.
2. Geneza aluvionară. Apare în fracţiunea grea a unor aluviuni din Carpaţii
Meridionali, din Munţii Apuseni (Poieni şi Roşia Montană) şi în nisipurile aluvionare de
pe malul mării la Sfântu Gheorghe şi Chituc.
În alte ţări se găseşte în Rusia (Munţii Ilmen în pegmatite), Norvegia (Kragerö,
Egersund), Franţa (Bourg d'Oisans), SUA (Chester, Warwick, Virginia, Connecticut),
Anglia (Cornwall).
Întrebuinţări. În concentraţii însemnate poate fi exploatat pentru extragerea
titanului, folosit sub formă de TiO2 ca vopsea albă, aliaje cu fierul (oţeluri speciale)
utilizate în industria aviatică. Pigmentul de titan este utilizat la fabricarea linoleumului,
a mătăsii artificiale, cernelii albe, sticlei colorate, articole de toaletă, colorarea pieilor şi
a stofelor.
126
Oxizi şi hidroxizi
Producţia mondială anuală de concentrate de titan (ilmenit) a fost de 2.750.000 t

în 1965 şi de 2.917.000 t în 1968. Ţările cu producţie importantă sunt SUA, Canada,
Finlanda, Malayezia, Sri-Lanka, Spania, India.
4.6. RUTIL – TiO2
Numele vine de la cuvântul latin rutilius = roşu, roşcat, datorită culorii sale.
Compoziţia chimică. Rutilul conţine 60% Ti şi 40% O. Mai poate să conţină
Fe, Sn, V, Nb, Ta, Cr, Ce.
În funcţie de conţinutul în alte elemente apar o serie de varietăţi:
- nigrin (30% Fe2O3) de culoare neagră;
- iserit (4,5% FeO +Fe2O3);
- ilmenorutil (14-20% Fe2O3);
- strüverit (Nb + Ta).
Sistemul de cristalizare – tetragonal, clasa ditetragonal-bipiramidală.
La aceeaşi formulă mai corespund încă două minerale: brookit – rombic şi
anatas – tetragonal.
Fig. 4.13. Cristale naturale de brookit Fig. 4.14. Cristal natural de anatas
pe suport de cristale de cuarţ. pe suport de cristale de cuarţ.
Structura cristalină. Ionii de titan sunt înconjuraţi de şase ioni de oxigen,

dispuşi în vârfurile unui octaedru. Octaedrii de [TiO6] sunt alungiţi pe direcţia axei Z,
alcătuind coloane prismatice, care dau aspectul prismatic cristalelor. Ionii de oxigen
sunt înconjuraţi fiecare de câte trei ioni de titan.
127
Habitusul cristalelor. Prezintă cristale caracteristice, prismatice, columnare sau

aciculare, cu frecvente striaţii paralele cu axul Z. Frecvent, prezintă macle
„în genunchi” (fig. 1.8.a) cu planul de maclă (101), şi macle ciclice (fig. 1.8.b).
Agregatele cristaline – mase granulare masive sau cristale aciculare sub formă
de snopi, incluse în cuarţ.
Fig. 4.15. Structura cristalină a rutilului. Fig. 4.16. Cristale de rutil.
Fig. 4.17. Cristale aciculare de rutil pe Fig. 4.18. Cristale columnare de rutil pe
cristale de hematit. cristale de calcit.
Culoarea – galbenă închisă, brună, roşie, neagră. Varietăţile incolore sau slab
colorate sunt foarte rare.
Urma – galbenă, brună, deschisă.
Luciul – adamantin, uneori gras.
Duritatea – 6; casant.
Clivajul – bun după (110), slab după (100), foarte slab după (111).
Spărtura – concoidală, subconcoidală sau neregulată.
128
Oxizi şi hidroxizi

1. Apare ca mineral accesoriu în granite, sienite, pegmatite şi în unele
zăcăminte hidrotermale, asociat cu cuarţ, ilmenit, hematit, magnetit. Este întâlnit în
rocile eruptive bazice din Banat, Dobrogea şi Munţii Apuseni.
2. Rutilul se formează frecvent în procesele metamorfice prin transformarea
mineralelor ce conţin titan, separându-se sub formă de granule în gnaise, şisturi
micacee, amfibolite. Se găseşte în şisturile cristaline din Munţii Făgăraş, Sebeş, Poiana
Ruscă, Muntele Mic.
3. Geneză aluvionară în nisipuri şi gresii. Apare în nisipurile de plajă ale Mării
Negre. De asemenea se întâlneşte cu caracter detritic în gresia de Kliwa din Oligocenul
Carpaţilor Orientali.
În alte ţări, apare în filoane pegmatitice asociat cu apatit la Kragerö
(Norvegia), Arkansas, Graves Mountains-Georgia (SUA), Rusia (Munţii Ilmen),
Binenthal (Elveţia), Australia, Brazilia.
Întrebuinţări. În concentraţii mari este folosit ca minereu de Ti, alături de
ilmenit, în industria ceramică, ca vopsea brună, în radiotehnică.
Producţia mondială de rutil a fost în 1965 de 219.000 t, iar în anul 1968 de
353.000 t. Principalele ţări producătoare sunt Australia, SUA, Norvegia, India, Sierra
Leone, Sri-Lanka. Australia livrează aprox. 95% din producţia mondială de rutil. În anul
1974 producţia Australiei a fost de 308.000 t rutil.
4.7. CASITERIT – SnO2
Numele vine de la cuvântul grecesc casiteros = cositor, staniu.

Compoziţia chimică – conţine 78,6% Sn şi 21,4% O. Staniul poate fi substituit
cu Fe (Fe : Sn = 1 : 6), tantal şi niobiu (Ta, Nb) : Sn = 1 : 30 şi Co. Sub formă de
impurităţi pot să apară Zn, W, Mn, Ge, Sc, Zr, Be, Hf, In, V.
Structura cristalină – identică cu structura rutilului.
Habitusul cristalelor – bipiramidal, piramidal prismatic sau acicular. Cristalele
sunt de obicei mici, dar uneori ating dimensiuni mari (10 cm). Prezintă macle frecvente,
comună fiind macla „în vizieră” sau „cioc de staniu”.
Agregatele cristaline – mase granulare compacte, concreţiuni stalactitice cu
structură concentrică, zonară, caracteristică maselor coloidale. Apare sub formă de
granule diseminate în granite sau gnaise.
Culoarea – galben-brună, gălbuie, brun-roşcată, brun-neagră, roşie sau albă.
Culorile închise sunt determinate de impurităţile de Nb5+, Ta5+, Fe3+, Mn4+.
Urma – cenuşie deschisă sau gălbuie. Se obţine greu datorită durităţii mari a
mineralului.
Luciul – adamantin sau metalic-adamantin, gras pe spărtură.
Duritatea – 7.
Clivajul – distinct după (100), slab după (111), (110), (011).
Spărtura – neregulată sau subconcoidală.
Nu este magnetic. Varietăţile negre, bogate în Fe sunt totuşi magnetice.
129
Fig. 4.19. Cristale de casiterit. Fig. 4.20. Cristale naturale de casiterit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Zăcămintele de casiterit sunt legate genetic de

rocile acide, mai ales de granite.
1. În granite, casiteritul apare rar, numai în zonele greisenizate (transformate
sub acţiunea fluorului, borului sau a clorului), alături de mice, feldspaţi, cuarţ, topaz,
fluorină, turmalină etc.
2. În filoane pegmatitice cu o răspândire neuniformă alături de cuarţ, mice,
albit, turmalină, beril, spodumen.
3. Cele mai importante acumulări au geneză hidrotermală fiind concentrate în
filoane de cuarţ-casiterit, cu turmalină, muscovit, feldspaţi, wolframit, pirită, mispichel,
fluorină sau în filoane de sulfuri (calcopirită, pirotină, blendă, galenă, bismutină etc.).
4. Ca mineral format prin metamorfismul de contact metasomatic în
skarne, asociat cu cuarţ, scheelit (CaWO4), fluorină, turmalină, magnetit, sulfuri.
5. Datorită rezistenţei mari este întâlnit şi în nisipuri aluvionare. La noi în
ţară a fost întâlnit inclus în cuarţ, feldspaţi, clorit, sericit, sulfuri în minereurile
complexe din şisturile cristaline de la Baia Borşa, Burloaia, Măgura.
În lume sunt de menţionat zăcămintele de la Cornwall (Anglia), Zinnwald şi
Altenberg (Germania), Malaiezia, Thailanda, Bolivia, Birmania, Franţa (Limoges),
Rusia.
Întrebuinţări. Este cel mai important minereu de staniu, fiind singurul mineral
cu importanţă industrială.
Staniul este utilizat la prepararea de aliaje uşor fuzibile, bronzuri, alame, aliaje
antifricţiune, aliaje de litere, fabricarea tablei albe (conserve), spoirea vaselor de aramă
(cositorie), fabricarea foiţei de staniol, în industria ceramică (culori, emailuri).
Producţia mondială de staniu a fost în 1940 de 250.000 t, în 1963 de 163.400 t,
iar în 1968 de 230.350 t. Ţările cu contribuţii importante sunt Malayezia, Bolivia, Rusia,
Thailanda, China, Indonezia. În 1977, Malayezia a produs aprox. 80.000 t concentrate
de staniu.
130
Oxizi şi hidroxizi
4.8. PIROLUZIT – MnO2
Denumirea vine de la cuvintele greceşti piros = foc şi luzios = distrugător (este

folosit în industria sticlei pentru a îndepărta culoarea verde).
Sinonim – polianit (varietăţile net cristaline).
Compoziţia chimică – 63% Mn; 36,8% O. Sub formă de impurităţi conţine
uneori Ba2+, Fe2O3, SiO2 şi H2O.
Structura cristalină – analoagă cu structura rutilului.
Habitusul cristalelor – rar sub formă de cristale aciculare sau baccilare.
Prezintă rar macle după feţele (031) şi (032).
Agregatele cristaline – mase cristaline compacte sau criptocristaline,
pulverulente, afânate, pseudomorfozând frecvent agregatele reniforme ale
psilomelanului.
Fig. 4.21. Cristal de piroluzit. Fig. 4.22. Cristale naturale de piroluzit.
Culoarea – neagră-cenuşie de fier, uneori cu reflexe albăstrui, metalice.
Urma – neagră.
Luciul – metalic la semimetalic. Este opac.
Duritatea – 5-6 la cristale, la agregate scăzând până la 2. Foarte casant.
Clivajul – perfect după (110).
Se dizolvă în HCl cu degajare de clor.
Prin încălzire la 550-650ºC trece în β braunit (Mn2O3) şi apoi la 940-1100ºC
trece în hausmanit (Mn3O4).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Se formează foarte rar în zăcăminte
hidrotermale. Este foarte răspândit însă ca oxid natural de mangan, fiind cel mai
131
stabil oxid de mangan în zonele de oxidare. În mediu puternic oxidant toate

mineralele de mangan trec în piroluzit.
În România apare în zona de oxidare a zăcămintelor de mangan (mai rar de fier)
din şisturi cristaline (Răzoare, Ciocăneşti, Şarul Dornei, Iacobeni, Broşteni, Teliuc,
Ghelari, Teregova, Turcoaia, Măcin), asociat cu psilomelan, limonit, calcit, dolomit,
baritină. De asemenea, supergen, format în legătură cu zăcămintele de sulfuri, asociat
magmatismului banatitic (Sasca Montană, Dognecea, Ocna de Fier) sau neogen (Baia
Sprie, Ilba, Băiuţ, Săcărâmb, Zlatna).
În cantităţi mari se găseşte în Germania (Elgersburg), Moravia, Boemia, Franţa
(Romaneche), Georgia (Ciaturi), Ucraina (Nikopol), Rusia (Ural, Siberia), SUA
(California, Arkansas, Virginia, Vermont), Canada, Brazilia, Africa de Sud, India.
Întrebuinţări. Minereurile pure de piroluzit sunt utilizate la fabricarea bateriilor
electrice uscate, în industria sticlei, medicină, fabricarea dispozitivelor de protecţie
împotriva oxidului de carbon, fabricarea uleiurilor sicative, tăbăcărie, fotografie,
fabricarea vopselelor. De asemenea, alături de alte minerale de mangan constituie o
importantă sursă de mangan. Manganul metalic este folosit îndeosebi la obţinerea
oţelurilor şi fontelor de mangan (95%).
Producţia mondială de minereu de mangan a fost în 1965 de 18.824.000 t, în
1968 de 17.439.000 t, iar în 1972 de 24.000.000 t. Principalii producători sunt Rusia,
Georgia, Ucraina, Africa de Sud, Brazilia, India, Gabon, China, Australia, Ghana,
Japonia. Producţia de mangan a fostei URSS a fost în 1972 de 9.000.000 t, urmează
Africa de Sud cu 3.000.000 t şi Brazilia cu 1.800.000 t.
4.9. SPINEL – MgAl2O4 sau MgO·Al2O3
Denumirea vine din limba latină spina = ghimpe, aluzie la forma ascuţită a
cristalelor octaedrice.
Compoziţia chimică – conţine 28,2% MgO, 71,8% Al2O3. Magneziul poate să
fie substituit, în proporţii variabile prin Zn (gahnit), Fe (hercinit), Mn (galaxit).
Structura cristalină – este de tip spinel, în care cationii bivalenţi de Mg sunt
înconjuraţi de patru ioni de oxigen dispuşi tetraedric, iar cationii trivalenţi de Al sunt
înconjuraţi de şase ioni de oxigen dispuşi octaedric. Se obţine o reţea cu dispoziţie
tetraedrică şi octaedrică a ionilor, astfel încât fiecare vârf devine comun pentru un
tetraedru şi trei octaedri.
Habitusul cristalelor – apare în mod obişnuit sub formă de cristale octaedrice.
Prezintă frecvent macle după legea spinelului (111).
Culoarea – variază cu compoziţia chimică. Spinelul poate fi roşu, albastru,
violet, galben, brun, verde-albăstrui, incolor şi negru.
Luciul – sticlos.
Greutatea specifică – 3,5-4,6 g/cm3 (creşte atunci când conţine fier sau zinc).
Clivajul – imperfect după (111).
Varietăţile roşii şi violete prezintă luminiscenţă în lumină ultravioletă.
132
Oxizi şi hidroxizi
Fig. 4.23. Vedere perspectivă

a structurii spinelilor.
Fig. 4.25. Cristal natural de spinel

pe cristale de calcit.
Fig. 4.24. Cristale de spinel.

1. Spinelii, fiind minerale de temperatură înaltă, apar ca minerale accesorii în
roci bazice, fiind formaţi în faza lichid magmatică.
2. Se întâlnesc şi în pegmatite.
3. Se formează prin procese metasomatice de contact în calcare.
4. Apar şi în şisturi aluminoase.
5. Se întâlnesc în depozite aluvionare.
La noi în ţară se întâlnesc spineli:
- în roci magmatice bazice şi ultrabazice – în Munţii Godeanu (peridotite),
Munţii Parâng (serpentinite);
- ca minerale de contact metasomatic, legat de magmatismul banatitic de la Ocna
de Fier, Băiţa Bihorului, Pietroasa, Budureasa, Gilău;
- în legătură cu erupţiile neogene la Turia (andezite); la Rupea (bazalte), la Deva
(andezite);
- aluvionar la Pianul de Sus, Broşteni, Ditrău.
Peste hotare, concentraţii importante de spineli, folosiţi ca pietre preţioase se
întâlnesc în Sri Lanka (Ceylon), Burma, India, Siam, Madagascar, Rusia la Sisinsk în
Munţii Naziam şi la Sliudiansk în sudul Baikalului, SUA la Franklin, New Jersey, New
York.
Întrebuinţări. Cristalele transparente şi fără fisuri sunt folosite ca pietre
preţioase.
133
4.10. MAGNETIT – Fe3O4 sau Fe2+O·Fe23+O3
Denumirea vine probabil de la oraşul Magnezia din Macedonia sau de la numele

ciobanului Magnes, primul om care a descoperit magnetitul, mineralul atrăgându-i
vârful metalic al bastonului său.
Compoziţia chimică – conţine 31% FeO; 69% Fe2O3 (72,4% Fe). Magnetitul
are de obicei o compoziţie relativ pură. Ca varietăţi se amintesc: titano-magnetitul cu un
conţinut de până la 7,5% TiO2 şi cromo-magnetitul cu un conţinut de Cr2O3 de până la
câteva procente. Foarte rar se întâlnesc varietăţi ce conţin MgO (până la 10%) şi Fe2O3
(până la 15%). Fierul bivalent poate fi substituit de Mg, Zn, Mn, Ni, Ti, iar fierul
trivalent de Al, Mn, Cr, V.
Structura cristalină – de tip spinel, caracterizată prin dispoziţia tetraedrică şi
octaedrică a ionilor de oxigen în jurul ionilor bivalenţi şi trivalenţi de fier.
Habitusul cristalelor. Cele mai frecvente forme sunt cele de octaedru, mai rar
dodecaedru romboidal, cub sau trapezoedru cubic. Prezintă macle după (111).
Agregatele cristaline. De obicei se întâlneşte în mase compacte sau diseminat
în rocile eruptive bazice.
Fig. 4.26. Cristal de magnetit. Fig. 4.27. Cristale octaedrice naturale de magnetit.
Culoarea – neagră de fier, pe feţele de cristal observându-se uneori reflexe
albăstrui.
Urma – neagră.
Luciul – metalic sau semimetalic.
Duritatea – 5,5-6,5. Este casant.
Clivajul – nu prezintă. Separaţii uneori după (111).
Punct de topire – 1591ºC.
Este opac şi puternic magnetic.
Prin încălzire la 580ºC îşi pierde brusc proprietăţile magnetice, acestea revenind
la răcire.
134
Oxizi şi hidroxizi

1. Magnetitul este răspândit în roci magmatice, sporadic în rocile acide şi mai
abundent în rocile bazice unde formează uneori concentraţii importante. În roci bazice şi
ultrabazice paleozoice apare la Holbav, Baia de Fier, Munţii Sebeşului, Munţii
Cibinului, Poiana Mărului (Caransebeş), Eibenthal, Tisoviţa, în roci bazice mezozoice la
Căzăneşti, Ciungani, Racoşul de Jos, Munţii Lotrului, Parâng, Mehedinţi etc.
2. În formaţiunile metasomatice de contact, în skarne la Dognecea, Ocna de
Fier, Băiţa Bihor, Ruşchiţa, Deva, asociat cu granaţi, piroxeni, clorite, sulfuri, calcit etc.
3. Ca mineral legat de şisturile cristaline la Răzoare, Cârlibaba, Fundu
Moldovei, Crucea, Bălan, Tulgheş, Răşinari, Teliuc, Ghelar, Nădrag, Altân-Tepe etc.
4. Se găseşte în cantităţi mici în pegmatite asociat cu biotitul, titanitul (sfenul)
CaTi[SiO4]O, apatitul.
5. Magnetitul se întâlneşte accesoriu în zăcămintele hidrotermale asociat cu
sulfurile (pirita, pirotina, calcopirita).
6. Ca mineral aluvionar, în depozite vechi sau în sedimente actuale în Munţii
Gurghiului, Munţii Harghitei, Lupac, Pianul de Sus, Ocna de Fier, Roşia Montană,
Poieni.
În alte ţări, zăcăminte importante de magnetit de origine magmatică se găsesc la
Kiruna, Loussavare şi Gällivare în Suedia (Laponia suedeză), Norvegia, Rusia (Kusinsk
– Ural), Adirondaks – New York şi Pennsylvania (SUA), Africa de Sud (Bushweld).
Zăcăminte metasomatice de contact importante sunt cele de la Magnitnaia Gora
şi Vâsokaia Gora din Munţii Ural şi Iron Spring – Utah (SUA). Zăcăminte
metamorfozate de mari dimensiuni sunt cele din regiunea Lacului Superior (SUA),
Peninsula Labrador, Krivoi Rog (Ucraina), Kursk (Rusia), Minas Geraes (Brazilia),
Canada, Gabon, Camerun, Liberia, India, China, Australia.
Întrebuinţări. Minereul de magnetit care conţine uneori peste 60% Fe
reprezintă cea mai importantă sursă pentru obţinerea fierului alături de hematit, siderit şi
limonit.
Producţia mondială de minereu de fier a fost în 1966 de 635.813.000 t, iar în
1968 de 681.635.000 t. Ţările cu contribuţii importante sunt SUA, Rusia, Ucraina,
Franţa, Canada, China, Suedia, India, Brazilia, Australia.
4.11. CROMIT – FeCr2O4 sau FeO·Cr2O3
Compoziţia chimică – conţine 32% FeO; 68% Cr2O3. Poate să mai conţină
MgO până la 9,69% în magnezio-cromit MgCr2O4, Al în alumo-cromit Fe(Cr,Al)2O4 şi
crompicotit (Mg,Fe)(Cr,Al)2O4. Fierul mai poate fi substituit de Zn2+, iar Cr3+ cu Fe3+.
Structura cristalină – de tip spinel, asemănătoare cu cea a magnetitului.
Habitusul cristalelor – rar apar cristale octaedrice.
Agregatele cristaline – mase granulare masive, compacte, granule rotunjite sau
neregulate.
Culoarea – neagră.
Urma – brună.
Luciul – metalic.
Duritatea – 5,5.
135
Nu se dizolvă în acizi.
Fig. 4.28. Agregate naturale de cromit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cromitul este un mineral primar lichid

magmatic, întâlnit în rocile ultrabazice serpentinizate, asociat cu olivină, clorit,
granaţi, vezuvian, minerale serpentinice etc. Uneori, este întâlnit şi în aluviuni.
În România se întâlneşte în Munţii Sebeş, la Baia de Fier, Ogradena, Plavişeviţa,
Eibenthal, Baia Nouă, Bozovici, Racoşul de Jos, Gura Văii, Munţii Parâng etc.
Concentraţii importante peste hotare se cunosc în Rusia în Ural, Turcia, Albania,
Serbia, Zimbabwe (Great Dyke), SUA (Pennsylvania, Maryland), Noua Caledonie,
Cuba, Filipine, Franţa (Gassin), Canada (Quebec).
Întrebuinţări. Cromitul este singurul mineral industrial de crom. Industria
siderurgică consumă cca. 50% din producţia mondială, industria refractară cca. 35%, iar
industria chimică cca. 15%. Cromul dă o mare varietate de aliaje cu Fe, Ni, Co,
imprimând oţelurilor rezistenţă, duritate, proprietăţi anticorozive şi rezistenţă la
temperaturile înalte. Oţelurile de crom sunt utilizate în industria automobilistică,
aeronautică, utilaj de cale ferată. Aliajele de Cr cu W, Mo şi Co (stellit) dau oţelurile
folosite la sculele de tăiere cu viteză mare. Cromul se foloseşte la cromajul obiectelor.
În industria refractară se foloseşte cromitul pentru fabricarea cărămizilor bazice
necesare căptuşirii cuptoarelor Martin şi a celor pentru metale neferoase.
În industria chimică, cromitul se foloseşte la obţinerea vopselelor, culori,
oxidanţi în tăbăcărie.
Producţia mondială de cromit a fost în 1966 de 4.393.000 t, iar în 1968 de
4.722.000 t. Ţările cu producţie importantă sunt Africa de Sud, Rusia, Zimbabwe,
Turcia, Albania, Filipine, India, Iranul.
4.12. PSILOMELAN – BaMn2+Mn84+O16(OH)4
Denumirea vine de la cuvintele greceşti psilos = chel şi melos = negru.

Compoziţia chimică. Psilomelanul conţine 60-80% MnO2; 8-25% MnO;
4,9% H2O. Poate să mai conţină 12-17% BaO (varietatea romanechit).
136
Oxizi şi hidroxizi
Mn4+ poate fi substituit cu W (1-8% WO3 = tungstomelan), Fe, Al, V, iar Mn2+
prin Mg, Co (asbolan), Cu (lampadit) şi Na.
Apa are caracter zeolitic, fiind cedată la 500ºC, când trece în varietatea hollandit
(BaMnMn7O16).
Structura cristalină – este alcătuită din lanţuri complicate de octaedri (MnO6),
cu canale largi în care se găsesc molecule de apă.
Agregatele cristaline. În mod obişnuit, psilomelanul apare sub formă de mase
criptocristaline stalactitice, reniforme, compacte, oolitice, în dendrite, pământos sau ca
pulbere. Varietăţile amorfe cu aspect pământos se numesc wad.
Fig. 4.29. Agregat natural de psilomelan.
Culoarea – neagră, uneori neagră-brună.
Urma – neagră.
Luciul – semimetalic. La varietăţile pământoase, luciul este mat.
Duritatea – 5-6, descreşte pentru varietăţile pământoase.
Este casant.
Se dizolvă în HCl cu degajare de clor.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Mineral secundar format prin transformarea
(oxidarea) rocilor şi mineralelor ce conţin minerale primare de mangan. Apare în
parageneză cu piroluzit, limonit, calcit, dolomit, rodocrozit, siderit, baritină, opal, în
locurile citate la piroluzit şi limonit.
Întrebuinţări. Psilomelanul este un minereu important de mangan. Wadul şi
asbolanul pot fi valorificate şi pentru cobalt.
4.13. GOETHIT – FeO·OH (HFeO2)
Numele a fost dat în onoarea poetului german V. Goethe.

Compoziţia chimică. Conţine 89,9% Fe2O3 (62,9% Fe) şi 10,1% H2O. Uneori
conţinutul în apă poate atinge 14%. Compoziţia chimică este asemănătoare
137
lepidocrocitului (γ FeO·OH), însă conţine mai mult Mn4+ care substituie Fe3+. La
acestea se adaugă SiO2 ca amestec intim, realizat în timpul formării goethitului.
Structura cristalină. Se caracterizează printr-o aşezare compactă a ionilor de
oxigen, ionii Fe3+ fiind dispuşi în golurile octaedrice între şase ioni de oxigen. Protonii
H+ probabil sunt dispuşi între perechile de ioni de oxigen, aceştia neavând nevoie de
spaţiu (au dimensiuni foarte mici), în structura cristalină.
Habitusul cristalelor – rar apar cristale alungite sau aciculare, striate vertical.
Agregatele cristaline – de obicei, goethitul apare masiv, reniform sau stalactitic
cu structura fină, radiară sau concentrică. Uneori apare sub formă de mase compacte,
poroase, spongioase, zguriforme sau pulverulente. De asemenea, este întâlnit şi sub
formă de oolite, granule, concreţiuni, geode.
Fig. 4.30. Cristal de goethit. Fig. 4.31. Cristal de lepidocrocit

cu orientare optică.
Fig. 4.32. Cristale aciculare naturale de goethit.

Fig. 4.33. Cristale naturale
de lepidocrocit.
138
Oxizi şi hidroxizi
Culoarea – brun-închis până la negru la cristale. Masele pământoase au culoare
galbenă, galben-ocru, brun-roşcat, brun-gălbuie.
Urma – brun-galbenă sau brună cu nuanţe roşietice.
Luciul – adamantin până la semimetalic, mat la varietăţile pământoase.
Clivajul – perfect după (010), slab după (100).
Este greu fuzibil.
Prin încălzire în tub închis, elimină apa şi se transformă în Fe2O3.
Goethitul împreună cu hematitul constituie pigmentul roşu al diverselor minerale
şi roci.
1. Geneza hidrotermală de temperatură joasă (epitermală). Este puţin
importantă, goethitul apărând sporadic, asociat cu blenda şi pirita.
2. Geneza supergenă (reziduală). Ca mineral secundar, format prin alterarea
unor zăcăminte preexistente de fier şi mangan. Goethitul apare asociat cu limonit şi
hematit, la Răzoare, Fundul Moldovei, Ciocăneşti, Iacobeni, Bălan, Teliuc, Ghelari,
Ruşchiţa, Nădrag, Altân-Tepe.
3. Geneza sedimentară. Concentraţiile de goethit şi limonit de origine marină
s-au format în bazine marine sau lacustre. Acumularea hidroxizilor de fier şi a altor
hidroxizi are loc în zonele litorale, prin coagularea soluţiilor coloidale sub acţiunea
electroliţilor, iar în lacurile dulci, în urma activităţii biogene (a ferobacteriilor).
În zăcămintele de acest tip, minereul este alcătuit din limonit, goethit, hematit,
siderit şi silicaţi de fier şi prezintă o structură oolitică (minette), forme rotunde
(sferosiderite) sau strate (blackband).
În ţara noastră, zăcăminte de acest fel întâlnim la Căpuşul Mic – Agârbiciu –
Căpuşul Mare – Straja – Gilău (jud. Cluj) sub formă de oolite feruginoase şi Câmpulung
Moldovenesc şi Petroşani – blackband.
În lume, concentraţii importante sunt cele din Rusia (Ural), Crimeea (Kerci),
Spania (Bilbao), SUA (Lacul Superior), Luxemburg, Franţa (Lorena), Cuba.
Întrebuinţări. Alături de magnetit, hematit şi limonit, goethitul reprezintă o
importantă materie primă pentru obţinerea fierului.
4.14. LIMONIT – HFeO2·nH2O
Numele vine de la cuvântul grecesc leimon = imaş, fâneaţă, făcând referire la

frecventele ocurenţe în bălţi şi mlaştini.
Concentraţiile naturale de hidroxizi de fier (goethitul şi hidrogoethitul) care
conţin şi hidroxizi de aluminiu, substanţe argiloase, sulfaţi (jarozit – KFe(SO4)2·6H2O)
poartă denumirea de limonit.
Compoziţia chimică – conţine 48-63% Fe.
Agregatele cristaline. Limonitul se prezintă sub forme stalactitice, reniforme,
mase compacte sau pământoase, oolite. Formează pseudomorfoze după pirită şi siderit.
Ca varietăţi de limonit se pot aminti:
- hidrohematit – limonit cu urma roşie;
- limonit brun – mase compacte cu aspect reniform sau stalactitic;
139
- limonit pământos – ocru-brun, ocru-galben;

- oolite – concreţiuni mici de limonit;
- bohnerz – mase ovoidale cu nucleu solid.
Culoarea – brună închisă până la negru. Limonitul pulverulent are culoarea
galben-brună.
Urma – brună deschisă sau galben-brună ruginie.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 4-1, variază în funcţie de starea de agregare şi impurităţi.
Spărtura – concoidală, subconcoidală sau neregulată.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Având aceeaşi geneză ca şi goethitul, limonitul
apare întotdeauna asociat cu acesta în aceleaşi tipuri de zăcăminte.
4.15. DIASPOR – AlO·OH
Denumirea vine de la cuvântul grecesc diaspor = dispersiune (în flacăra

suflătorului decrepită şi se fărâmiţează).
Compoziţia chimică – 85% Al2O3; 15% H2O. Mai poate să conţină Fe2O3 (până
la 7%), MnO2 (până la 4%), Cr2O3 (până la 5%), Ga2O3 (sutimi de procente) şi SiO2.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a goethitului.
Habitusul cristalelor – cristale lamelare, uneori tabulare (010), frecvent
alungite după axa Z, cu striaţii verticale.
Agregatele cristaline – mase foioase, fin granulare, diseminate, forme
stalactitice.
Fig. 4.34. Cristale de diaspor. Fig. 4.35. Cristal de boehmit.
Culoarea – alb, alb-cenuşiu, incolor, cenuşiu, verde, brun, galben, liliachiu,
transparent la translucid.
Luciul – sticlos, sidefos (pe faţa de clivaj).
Duritatea – 6-7.
140
Oxizi şi hidroxizi

Clivajul – perfect după (010), slab după (110).
Prin calcinare trece în Al2O3 (corindon).
Nu se dizolvă în acizi şi nici în KOH.
Fig. 4.36. Cristale naturale de diaspor. Fig. 4.37. Agregate naturale de boehmit.

1. Geneza metasomatică de contact şi hidrotermală. Diasporul apare
sporadic în calcarele marmoreene, asociat cu corindonul, muscovitul, hematitul, rutilul.
2. Geneza supergenă (reziduală). Este format pe cale exogenă, asociat cu
hidrargilitul (gibbsitul), boehmitul (γ AlO·OH) şi hidroxizi de fier în bauxite. În
România apare în bauxite dintre care multe sunt de tip diasporic, cum ar fi cele din
Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Bihor.
3. Geneza sedimentară. Diasporul apare alături de gibbsit, cuarţ, rutil, hematit,
titanit, sulfuri de fier în bauxite formate pe cale sedimentară la Ohaba Ponor, Sohodol,
Dobreşti, Remeţi, Zece Hotare.
4. Diasporul apare şi în şisturile cristaline, de diferite geneze, ulterior
metamorfozat, alături de corindon, cloritoid etc.
Zăcăminte importante de bauxită din străinătate sunt cele din India (Podişul
Dekkan), SUA (Arkansas), Franţa (Baux şi Brignoles), Croaţia (coasta Dalmaţiei),
Ungaria (Munţii Bakony şi lacul Balaton), Rusia (Ural), Brazilia (Minas Geraes).
Întrebuinţări. Diasporul este componentul principal al bauxitelor, alături de
hidrargilit şi boehmit, bauxitele constituind principala sursă de aluminiu. Din producţia
de bauxită, cca. 60-75% este valorificată pentru extragerea aluminiului, 15% pentru
industria chimică, diferenţa fiind folosită pentru obţinerea de abrazivi, refractare,
cimenturi aluminoase, alauni, pietre artificiale.
Producţia mondială de bauxită a fost în 1965 de 37.438.600 t, iar în 1968 de
43.566.000 t. Dintr-o cantitate de 5,5 t bauxită se obţine cca. 1 t aluminiu. Principalele
ţări producătoare sunt Jamaica, Surinam, Rusia, Australia, Guineea, Franţa, Croaţia,
Ungaria, Grecia.
141
4.16. HIDRARGILIT – Al(OH)3
Denumirea vine de la cuvintele greceşti hidros = apă şi argilos = argilă albă.

Sinonim – gibbsit.
Compoziţia chimică – conţine 65,4% Al2O3; 34,6% H2O. Mai poate să conţină
Fe2O3 (până la 2%) şi Ga2O3 (până la 0,006%) sub formă de amestec izomorf.
Structura cristalină – stratificată. Fiecare strat se compune din două reţele
plane de ioni de hidroxil aşezaţi compact, între care se află reţeaua de cationi Al3+, care
ocupă numai 2/3 din golurile octaedrice dintre straturile OH. Din această cauză ionii de
Al3+ formează o reţea hexagonală simplă. Legătura între pachetele de straturi se face
prin grupările OH, astfel că fiecărei grupări OH a unui strat îi corespunde gruparea OH
a altui strat.
Habitusul cristalelor – hexagonal, tabular după (001), uneori lamelar.
Agregatele cristaline – concreţiuni sferoidale, mase stalactitice, reniforme,
structuri fibroase, mase pământoase. La suprafaţa pământului formează mase solzoase
fin imbricate sau criptocristaline.
Fig. 4.39. Cristal de hidrargilit

Fig. 4.38. Structura cristalină a hidrargilitului.
Culoarea – albă, cenuşie, verzuie, roşiatică.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, sidefos pe foiţele de clivaj.
Este translucid, şi uneori transparent.
142
Oxizi şi hidroxizi
Prin încălzire se transformă în boehmit şi apoi în Al2O3 cu structură cubică de tip

spinel. Prin metamorfism regional, hidrargilitul se deshidratează şi trece în diaspor, la
adâncimi mai mari trece în corindon sau în prezenţa SiO2 trece în silicat de aluminiu.
Se găseşte întotdeauna alături de diaspor.
Fig. 4.40. Cristale naturale de hidrargilit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Hidrargilitul se formează prin descompunerea

şi hidroliza silicaţilor de aluminiu, prin procese exogene de alterare, mai ales în
condiţii de climă caldă din ţările tropicale şi subtropicale.
1. Geneza reziduală (supergenă). Se formează prin procese de alterare,
alături de hidroxizii de fier, găsindu-se în laterite şi bauxite. Bauxitele reziduale s-au
format prin alterarea rocilor eruptive alcaline şi a calcarelor cu impurităţi argiloase. Pe
seama calcarelor, bauxitele apar în Pădurea Craiului şi Munţii Bihor.
2. Geneza sedimentară. Hidrargilitul este componentul principal al bauxitelor
formate pe cale sedimentară marină, prin depunerea bauxitei din soluţii coloidale
produse prin alterarea rocilor bogate în alumină de pe uscat. Concentraţiile de bauxită
sunt localizate în golurile carstice şi pe suprafeţele vechi de eroziune ale rocilor
carbonatate la Ohaba Ponor, Dobrineşti, Sohodol etc.
Sub formă de cristale bine dezvoltate, hidrargilitul a fost descris în Rusia
(Tiehvinsk, Nazin), Norvegia (insula Arö), Brazilia (Minas Geraes), SUA (Richmond,
Lenox, Pennsylvania, New York).
Întrebuinţări. Împreună cu diasporul şi boehmitul, constituie componentul
principal al bauxitei, cea mai importantă materie primă pentru obţinerea aluminiului.
4.17. BRUCIT – Mg(OH)2
Numele a fost dat în onoarea mineralogului american A. Bruce.

Compoziţia chimică – conţine 69% MgO şi 31% H2O. Uneori poate conţine Fe
(ferrobrucit) şi Mn (manganobrucit) sub formă de amestecuri izomorfe.
Sistemul de cristalizare – trigonal, clasa ditrigonal-scalenoedrică,
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a hidrargilitului cu deosebirea că
Mg fiind bivalent, locurile libere din reţeaua hidrargilitului sunt ocupate, ionii de Mg2+
143
formând o reţea hexagonală centrată. Pachetul plan de ioni de Mg2+ are pe suprafeţele
inferioară şi superioară grupele OH. Pachetele Mg(OH)2 sunt legate între ele prin
legături reziduale slabe, ceea ce explică clivajul lamelar şi forma tabulară după (0001) a
cristalelor de brucit.
Habitusul cristalelor. Cristalele de brucit sunt rare şi au habitus tabular.
Agregatele cristaline. Brucitul se întâlneşte de obicei sub formă de agregate
foioase, fibroase, fibre separate elastice, rar mase granulare, formaţiuni metacoloidale
stalactitice.
Fig. 4.41. Cristal de brucit.
Fig. 4.42. Cristale naturale de brucit.
Culoarea – albă-cenuşie, albăstruie, mai rar verzuie.
Urma – albă.
Luciul – sidefos pe planele de clivaj, sticlos în spărtură.
Duritatea – 2,5.
Este transparent la translucid.
Foiţele subţiri sunt elastice.
Este uşor solubil în HCl, ceea ce îl deosebeşte de talc, pirofilit şi hidrargilit.
În condiţii superficiale se carbonatează uşor în medii acide.
1. Geneza metasomatică de contact. Brucitul apare în calcare dolomitice, la
contactul cu rocile eruptive, în parageneză cu calcitul, hidromagnezitul
Mg4(CO3)3(OH)2·3H2O şi periclazul MgO, la Ruşchiţa (Caransebeş), Pietroasa –
Budureasa (Beiuş) şi în complexe cristaline în Masivul Parâng şi Godeanu.
2. Geneza supergenă. Ca mineral secundar, format prin hidroliza compuşilor
solubili ai magneziului în mediu alcalin.
Se întâlneşte uneori sub formă de vine subţiri şi salbande, produse în urma
transformărilor hidrotermale suferite de rocile ultrabazice, bogate în magneziu,
dunite şi peridotite, asociat cu serpentină, hidromagnezit, aragonit etc.
Este citat în serpentinele de la Swenaness (insula Unst Shetland), în serpentinele
din Ural, Caucaz, Siberia, în SUA (New York, Pennsylvania, Texas, California, New
Jersey), Italia (Trentino), Suedia etc.
Întrebuinţări. Când apare în cantităţi mari poate constitui materie primă pentru
magneziu sau produse refractare magneziene.
144
Săruri halogenate
SĂRURI HALOGENATE
Sărurile halogenate sunt compuşi cu legături ionice tipice, săruri ale acizilor HF,
HCl, HBr şi HI, respectiv fluoruri, cloruri, bromuri şi ioduri.
Acestea conţin cationi ai metalelor uşoare, cu sarcini mici şi raze ionice mari şi
deci cu capacitate mică de polarizare activă, ceea ce face ca aceste minerale să fie
transparente, incolore (culorile observate sunt de regulă alocromatice), să aibă greutate
specifică mică, duritate mică, indici de refracţie mici, luciu sticlos şi solubilitate ridicată
în apă.
Cationii metalelor grele (Cu, Ag), cu învelişul exterior alcătuit din 18 electroni,
au tendinţa de a polariza puternic anionii înconjurători şi de a forma reţele cristaline cu
legături homeopolare. Acest lucru duce la apariţia unor proprietăţi fizice deosebite cum
ar fi: greutăţi specifice mari, coloraţie idiocromatică, indici de refracţie mari, luciu
adamantin, solubilitate redusă.
5.1. SARE GEMĂ (HALIT) – NaCl
Denumirea vine de la cuvântul latin gemma = piatră scumpă, respectiv de la

grecescul halos = sare.
Compoziţia chimică. Sarea gemă conţine 39,4% Na şi 60,6% Cl. Mai poate
conţine impurităţi în general mecanice, picături de apă sărată, bule de gaze, incluziuni
de substanţe argiloase şi organice, gips, silvină KCl, MgCl2. De asemenea, mai conţine
Br (0,098%), He, NH3, Mn, Cu, Ga, Ba, Pb.
Structura cristalină – caracteristică compuşilor de tip AX cu număr de
coordinare 6. Ionii de Na+ şi Cl- formează două reţele cubice cu feţe centrate, între-
pătrunse la jumătatea laturii cubului elementar.
Habitusul cristalelor. Este de obicei cubic, rar octaedric. Cristalele de sare de
origine sedimentară sunt caracterizate prin adâncituri în formă de pâlnie şi în trepte
după feţele (100).
Agregatele cristaline. Sarea gemă se prezintă frecvent sub formă de
eflorescenţe, cruste, strate, mase granulare afânate sau compacte, depuse pe fundul
bazinelor şi sub forma unor druze de cristale, uneori foarte mari.
Culoarea – masele de sare gemă sunt transparente, incolore sau de culoare
albă. Poate fi cenuşie (datorită particulelor de argilă), galbenă sau roşie (datorită
145
oxizilor de fier), brună sau neagră (datorită substanţelor organice), albastră

(datorită iradierii cu raze X).
Urma – incoloră sau albă, rar roşie sau albastră.
Luciul – sticlos, pe suprafeţele puţin alterate este gras.
Clivajul – perfect după faţa de cub (100).
Supusă la presiuni unilaterale de lungă durată suferă deformări plastice.
Prezintă conductibilitate electrică slabă şi conductibilitate termică ridicată.
Se dizolvă uşor în apă (până la 35,9% la 12ºC). Are gust sărat.
Este higroscopică, dar într-o măsură mai mică decât KCl şi MgCl2.
Fig. 5.1. Structura cristalină Fig. 5.2. Cristale naturale de sare gemă.
a sării geme.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Geneza concentraţiilor industriale de sare este

în general aceeaşi, numai forma de zăcământ este influenţată de tectonică. Procesul de
formare constă în evaporarea mediului dizolvant – apa – în golfuri şi lagune puţin
adânci, despărţite de largul mării prin praguri de nisip, formarea acestor depuneri saline
fiind favorizată de o climă aridă şi de un aport redus de apă dulce de pe uscat.
Scăderea nivelului apei din lagune provoacă venirea de noi mase de apă din
mare, care aduc noi cantităţi de săruri ce se depun la rândul lor prin evaporare. Sărurile
formate prin evaporarea apei de mare sunt în ordinea de depunere: carbonat de calciu,
gips, sare gemă, silvină, polihalit K2Ca2Mg(SO4)4·2H2O, kainit KMg(SO4)Cl·3H2O,
kieserit MgSO4·H2O, bischofit MgCl2·6H2O, carnalit KMgCl3·6H2O. În regiunile cu
climă secetoasă apar la suprafaţa solului în unele zone eflorescenţe de săruri care conţin
şi sare gemă. Sarea gemă se mai formează şi prin sublimare pe pereţii craterelor
vulcanice şi pe fisurile lavelor.
Datorită plasticităţii lor, masele de sare gemă supuse stressului devin plastice,
capătă o anumită mobilitate şi străpung depozitele acoperitoare formând sâmburi
diapiri. Sarea gemă apare asociată cu gipsul, anhidritul, silvina, polihalitul, kainitul,
carnalitul şi alte săruri şi minerale argiloase.
146
Săruri halogenate
Depozitele saline de la noi din ţară sunt cantonate în Miocen (Burdigalian şi

Badenian), având caracterul de sâmburi diapiri ce străpung formaţiunile mai noi
(ajungând în unele zone chiar la suprafaţă) şi sunt dispuse în două zone: zona
subcarpatică (Cacica, Târgu Ocna, Slănic, Telega, Ocnele Mari) şi zona intracarpatică
(Ocna Şugatag, Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureş, Turda, Ocna Dej).
În lume sunt importante depozitele de sare de la Solikamsk (Rusia), Slaviansk
(Ucraina), Stassfurt (Germania), Wielicika (Polonia), Pundjab (India), din SUA (statele
Texas, New Mexico, Michigan, New York, Kansas), Mexic, China, Coreea, Spania,
Franţa, Pakistan, Australia.
Întrebuinţări. În alimentaţie, fiind o substanţă minerală de bază în procesele
metabolice, fiecare om consumând aprox. 6 kg pe an. De asemenea, se utilizează în
industria alimentară, la prepararea conservelor.
Este utilizată în industria chimică pentru prepararea sodei calcinate (Na2CO3),
bicarbonatului de sodiu (NaHCO3), sodei caustice (NaOH), acidului clorhidric,
fabricarea săpunului, lacurilor, vopselelor, tananţilor, purificarea apei, albirea
bumbacului şi a hârtiei, rafinarea petrolului, în industria farmaceutică, în industria
metalurgică, la topirea unor minereuri şi rafinarea metalelor, purificarea gazelor nobile,
fabricarea lămpilor cu vapori de sodiu etc.
Producţia mondială de sare a fost în anul 1965 de 108.586.200 t, iar în anul 1968
de 112.869.000 t. Principalii producători sunt China, India, Japonia, Australia,
Pakistanul, Coreea de Sud, Coreea de Nord etc.
5.2. SILVINA – KCl
Compoziţia chimică – conţine 52,5% K; 47,5% Cl. Frecvent mai conţine

incluziuni lichide şi gazoase de N, H, CH4 şi He. De asemenea, mai conţine NaCl,
Fe2O3, KBr sub formă de impurităţi mecanice şi sub formă de amestecuri izomorfe
RbCl şi CsCl.
Structura cristalină – asemănătoare cu structura sării geme, celula elementară
fiind însă mult mai mare decât celula sării geme.
Habitusul cristalelor – cristale cubice cu colţurile tăiate de feţele de octaedru.
Prezintă macle frecvent după faţa (111).
Agregatele cristaline. Silvina este întâlnită frecvent sub formă de mase
granulare compacte, cruste şi mai rar agregate columnare.
Culoarea – varietăţile curate sunt transparente ca apa şi incolore. Culoarea albă
se datorează prezenţei bulelor de gaze. Varietăţile de silvină roz sau roşie conţin
particule foarte fine (soli) de Fe2O3.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 1,5-2. Este casantă.
Clivajul – perfect după faţa de cub (100).
Este plastică la solicitări îndelungate.
Are gust sărat-amar, astringent. Este higroscopică şi uşor solubilă în apă
Prezintă conductibilitate termică ridicată.
147
Fig. 5.3. Cristale naturale de silvină.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Silvina se formează în aceleaşi condiţii şi

zăcăminte ca şi sarea gemă, dar se întâlneşte mult mai rar şi nu în toate zăcămintele. Din
soluţiile saline precipită printre ultimele săruri, din această cauză este întâlnită în mod
obişnuit în părţile superioare ale masivelor de sare.
Uneori silvina rezultă în urma descompunerii carnalitului KMgCl3·6H2O. Apare
ca produs al exhalaţiilor vulcanice prin sublimare pe pereţii craterelor vulcanice şi ca
eflorescenţe în zonele cu climat cald şi uscat, alături de silitră (KNO3).
În România se găseşte în zăcămintele de săruri delicvescente din zona flişului
Carpaţilor Orientali (Târgu Ocna, Găleanu, Tazlău), în asociaţie cu sarea gemă, carnalit,
kainit, kieserit.
În străinătate cele mai importante zăcăminte sunt cele de la Solikamsk (Rusia),
Stassfurt (Germania), Alsacia, Spania.
Întrebuinţări. Cea mai mare parte a sărurilor de potasiu sunt folosite ca
îngrăşăminte, o mică parte (5%) este utilizată la fabricarea KOH, K2CO3, KNO3,
KClO3, KMnO4, KCN, KBr, KJ etc., compuşi utilizaţi în medicină, parfumerie,
pirotehnică, fotografie, curăţirea lânii, industria hârtiei, industria sticlei (fabricarea
cristalului şi a sticlei de Boemia), industria lacurilor şi a vopselelor, la prepararea
noroaielor de foraj pentru proprietăţile de inhibitor a umflării mineralelor argiloase.
Producţia mondială (dată sub formă de potasă – K2O) a fost în 1965 de
13.725.000 t, iar în anul 1968 de 15.546.000 t. Ţările cu producţii mai importante sunt
Rusia, Ucraina, Canada, SUA, Germania, Franţa.
5.3. FLUORINA – CaF2
Denumirea vine din limba latină, fluere = curgere, fluorina fiind utilizată în
metalurgie ca fondant pentru uşurarea topirii şi a curgerii metalelor.
Compoziţia chimică. Fluorina conţine 51,2% Ca şi 48,8% F. Calciul poate fi
substituit cu Y şi Ce în rapoarte până la (Ce,Y) : Ca = 1 : 6; Y : Ca = 1 : 8,7; Ce : Ca =
1 : 2. Uneori conţine Cl sub formă de amestec izomorf (varietăţile galbene) şi sub formă
de urme La, Sn, Dy, Pr, Nd. Poate conţine ca incluziuni, substanţe bituminoase şi Fe2O3.
148
Săruri halogenate
Structura cristalină – caracteristică compuşilor de tip AX2 cu două numere de

coordinare 8 pentru Ca2+ şi 4 pentru F-. Ionii de Ca2+ formează o reţea cubică F, iar ionii
de F- formează o reţea cubic P ocupând centrele cuburilor mici.
Habitusul cristalelor. În cavităţi, fluorina apare sub formă de cristale cubice,
octaedrice, rar dodecaedrice şi frecvente combinaţii ale acestora. Prezintă macle
frecvente după (111), constituite din două cuburi întrepătrunse după axul A3.
Agregatele cristaline – agregate granulare compacte, uneori cu aspect pământos
(ratovkit).
Fig. 5.4. Structura cristalină Fig. 5.5. Cristale de fluorină.

a fluorinei.
a b
Fig. 5.6. Cristale naturale de fluorină: a) cubice; b) octaedrice.
Culoarea – foarte rar incoloră şi transparentă ca apa, în general colorată în
diverse culori: galben, verde, albastru, violet, uneori negru-violet. Culoarea dispare prin
încălzire şi revine la iradiere cu raze X.
Luciul – sticlos, mat la unele varietăţi.
Duritatea – 4.
149
Greutatea specifică – 3,18 g/cm3, creşte cu conţinutul în Y şi Ce.

Clivajul – perfect după faţa (111), foarte slab după (011).
La presiune unilaterală de lungă durată suferă deformaţii plastice.
Frecvent manifestă fenomenul de fluorescenţă care apare la încălzire
(termoluminiscenţă) sau la expunere la raze X.
Este foarte puţin solubilă în apă.
Se descompune complet în H2SO4 cu degajări de HF.
1. Fluorina apare ca mineral accesoriu în rocile magmatice acide, în granite
la Pricopan, în granitele alcaline de la Turcoaia, Cârjelari, Somova, Floreşti.
2. Geneza hidrotermală şi pneumatolitică. Fluorina apare în filoanele de
temperatură înaltă (hipotermale) alături de casiterit, molibdenit, wolframit, topaz,
turmalină, apatit, cuarţ şi în filoane de temperatură scăzută (epitermale) alături de cuarţ,
hematit, calcit, dolomit, baritină, galenă, blendă etc.
Ca mineral de gangă apare în zăcămintele hidrotermale de la Baia Sprie, Ilba,
Cavnic, Munţii Ţibleş, Deva, Rodna, Stănija, Baia de Arieş.
3. Tot ca mineral de gangă apare în zăcămintele pirometasomatice de la
Moldova Nouă, Sasca Montană, Ciclova Română, Baia de Arieş, Ocna de Fier.
4. În roci sedimentare, sub formă de cristale bine individualizate sau mase cu
aspect pământos în calcare, dolomite, gresii, argile şi marne.
5. În zona de oxidare a zăcămintelor de minereuri, sub formă de cristale
idiomorfe dezvoltate pe stalactite de goethit.
În alte ţări se întâlneşte în Germania (Annaberg, Zschopau, Freiberg,
Andreasberg, Zinnwald), în Italia (Boltzano, Trentino, Baveno), Franţa, Anglia
(Cumberland), Norvegia (în dolomitele de la Kongsberg şi Telemarken), în pegmatitele
de la Hibin (Peninsula Kola – Rusia).
Întrebuinţări. Aproape 50% din producţia de fluorină este utilizată în industria
oţelului ca fondant şi pentru trecerea în zgură a anumitor impurităţi (S, P).
Fluorina este utilizată la fabricarea HF, folosit în industria aluminiului pentru
prepararea criolitului (Na3AlF6) sintetic şi rafinarea petrolului. În industria sticlei se
foloseşte la obţinerea sticlei opace, la prepararea smalţurilor şi a emailurilor.
Fluorul este utilizat ca aditiv la combustibilul pentru rachete, în stare lichidă este
utilizat la emailuri (vopsele) de lungă durată. În ultimul timp, fluorina este utilizată la
fabricarea maselor plastice fluoro-carbonice. Varietatea cristalină, având un indice de
refracţie scăzut (n = 1,4339), dispersie slabă, transparenţă la lumina ultravioletă, este
utilizată la confecţionarea lentilelor pentru microscop.
Producţia mondială de fluorină a fost în anul 1965 de 2.769.000 tone, în anul
1967 de 3.167.000 tone, în 1974 a fost de 4,4 mil. tone, iar în anul 2000 de 18 mil. tone.
Ţările cu producţie importantă sunt Mexic, Rusia, Spania, China, Thailanda, SUA,
Anglia, Italia. Mexicul produce cca. 1/4 din producţia mondială de fluorină.
5.4. CARNALIT – KMgCl3·6H2O sau KCl·MgCl2·6H2O
A fost numit după von Carnall, director la minele din Prusia.

Compoziţia chimică. Carnalitul conţine 8,7% Mg, 14,1% K, 38,3% Cl şi
39% H2O. O parte din ionii de K pot fi înlocuiţi cu ioni de Na, precum şi prin mici
cantităţi de Br (0,2-0,4%), de Cs, Rb (0,02%), mai rar Li şi Tl. Conţine, de asemenea, ca
150
Săruri halogenate
impurităţi mecanice, sare gemă, silvină, gips, anhidrit, hematit, substanţe argiloase şi
organice, picături de apă sărată şi frecvent incluziuni abundente de bule de gaze
(amestec de N cu H2 şi metan CH4).
Habitusul cristalelor – se întâlnesc foarte rar cristale cu aspect hexagonal.
Agregatele cristaline – de obicei se prezintă sub formă de mase granulare
compacte.
Fig. 5.7. Cristal de carnalit.
Fig. 5.8. Cristale naturale de carnalit.

Culoarea – incolor în stare pură; de obicei este colorat în roz sau în roşu
datorită incluziunilor fin disperse de oxid de fier. Culoarea brună sau galbenă
este determinată de impurităţile de hidroxizi de fier.
Luciul – sticlos în spărtură proaspătă, iar prin alterarea suprafeţelor luciul
devine gras.
Este foarte higroscopic.
Păstrat în aer se dizolvă uşor în apa absorbită şi se descompune în silvină KCl şi
bischofit MgCl2·6H2O, formând o soluţie concentrată.
Are gust sărat-amar, astringent.
Prezintă fluorescenţă puternică.
Prin dizolvare în apă provoacă un sunet asemănător cu scârţâitul zăpezii
îngheţate, acest fenomen având loc deoarece carnalitul include bule de gaze sub
presiune.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Carnalitul prezintă o geneză exclusiv
sedimentară, fiind întâlnit în zăcămintele de săruri complexe, ocupând în succesiunea
acestora orizonturi superioare silvinei. Uneori se depune pe crăpăturile masivelor de
sare şi de anhidrit.
În România a fost semnalat la Găleanu (lângă Târgu Ocna), în zăcământul de
săruri delicvescente, alături de sare gemă, silvină, kainit şi picromerit
K2Mg(SO4)2·6H2O.
151
Se găseşte în cantităţi mari în Germania la Stassfurt, unde apare divers colorat

(roşiatic, albăstrui, brun, roşu închis şi chiar incolor), fiind asociat cu sare gemă şi
kieserit; în Rusia la Solikamsk; în Ucraina la Kalusz; în Iran la Maman sub formă de
concreţiuni cărămizii.
Întrebuinţări. La fel ca silvina şi alte săruri de potasiu, este folosit ca
îngrăşământ. Prin electroliza carnalitului deshidratat în băi închise, se obţine magneziul
metalic, care pluteşte la suprafaţă, iar resturile bogate în potasiu sunt întrebuinţate ca
îngrăşăminte şi pentru obţinerea clorului.
Magneziul metalic, după rafinare, este întrebuinţat la fabricarea aliajelor cu
aluminiu, uşoare şi rezistente (duraluminiu, magnaliu etc.), folosite în industria
aeronautică. Afară de aceasta, magneziul mai este folosit în fuzee, pentru obţinerea unei
lumini puternice (în fotografie).
Bromul obţinut din apele sărate pe cale chimică se foloseşte în medicină
(bromură de potasiu), fotografie etc.
5.5. CRIOLIT – Na3AlF6 sau AlF3·3NaF
Denumirea vine de la cuvintele greceşti krios = gheaţă şi lithos = piatră, datorită

asemănării mineralului cu gheaţa în ceea ce priveşte luciul şi indicele de refracţie.
Compoziţia chimică. Criolitul conţine 12,8% Al, 32,8% Na şi 54,4% F. Uneori,
poate conţine Fe3+ sub formă de impurităţi.
Sistemul de cristalizare – monoclinic, clasa prismatică. Este pseudo-cubic, la
temperaturi mai mari de 560ºC devine cubic.
Este un important termometru geologic în sensul că sub 560ºC cristalele apar
foarte clare, în timp ce peste 560ºC formează o masă tulbure.
Habitusul cristalelor – se cunosc forme dezvoltate după feţele (001), (111),
(101), (100), (101), (121), (110) şi (011). Pe feţele prismei se observă striuri în trei
direcţii paralele cu (101), (10 1 ) şi (00 1 ). Uneori şi baza prezintă striuri paralele cu
diagonala înclinată. Prezintă macle după feţele (110) şi după piramidă, uneori şi după
bază (001), care cu feţele (110) fac un unghi de 0º16'.
Agregatele cristaline – de obicei se întâlneşte sub formă de mase lamelare
compacte, compuse din cristale mari.
Culoarea – incolor; frecvent este colorat în alb-cenuşiu, gălbui sau roşiatic.
Luciul – slab sticlos.
Clivajul – după feţele (001) şi (110).
La încălzire moderată prezintă o fluorescenţă galbenă.
Se dizolvă complet în H2SO4 conc.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Criolitul prezintă o geneză exclusiv
pegmatitică, formându-se din soluţiile reziduale bogate în fluor.
Se găseşte în cantităţi mari în vestul Groenlandei la Ivigtut în Arksukfjord, unde
formează depozite în jur de 12 m grosime prinse în granite şi în gnaise, în parageneză cu
pirită, calcozină, galenă, siderit, cuarţ, columbit (Fe,Mn)(Nb,Ta)2O6 şi casiterit SnO2.
152
Săruri halogenate
Fig. 5.9. Cristale de criolit.
Fig. 5.10. Cristale naturale de criolit.
Ocurenţe importante se mai cunosc în Rusia la Miask în Munţii Ilmen (Uralul de

sud) în asociaţie cu hialit SiO2·nH2O, amazonit K[AlSi3O8] etc., în SUA în statul
Colorado la Pike's Peak şi cu o mare răspândire în Nigeria în granitul de Kaffo (2-4%
din rocă).
Întrebuinţări. Criolitul este utilizat pe scară largă în metalurgia aluminiului, pe
lângă aceasta serveşte la prepararea alunului, a sticlei opalescente, a emailurilor pentru
vasele de oţel etc. Se poate obţine şi pe cale artificială.
5.6. KERARGIRIT (CLORARGIRIT) – AgCl
Denumirea vine de la cuvintele greceşti keras = corn şi argiros = argint.

Sinonim – blendă de argint (în spărtură mineralul se aseamănă cu o substanţă
cornoasă).
Compoziţia chimică. Kerargiritul conţine 75,3% Ag, 24,7% Cl. Uneori, poate
conţine Hg şi Br sub formă de impurităţi.
Este izotip cu bromiritul – AgBr.
Structura cristalină – asemănătoare cu structura NaCl.
Habitusul cristalelor – cristale cubice cu feţele (011) şi (111) bine dezvoltate.
Prezintă macle după (111).
Agregatele cristaline – de obicei se întâlneşte sub formă de cruste cristaline de
suprafaţă, mase columnare sau stalactitice, rar fibroase.
Culoarea – incolor în stare proaspătă sau slab colorat în nuanţe gălbui,
albastre-verzui sau brune. Expus la lumină se închide la culoare devenind la
început brun-violet, şi cu timpul chiar negru.
Luciul – adamantin în cristale şi răşinos în masele criptocristaline compacte.
Este maleabil. Poate fi zgâriat cu cuţitul.
153
Spărtura – neregulată sau subconcoidală.
Nu se dizolvă în acizi (doar parţial în HCl). Nu se dizolvă în apă.
Se dizolvă în amoniac, reacţie caracteristică pentru kerargirit.
Fig. 5.11. Cristale naturale de kerargirit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Kerargiritul apare ca mineral secundar în

zonele de oxidare ale zăcămintelor de Pb şi Ag, formându-se în urma reacţiilor dintre
produsele de oxidare ale mineralelor de argint şi apele superficiale de infiltraţie, care
conţin clor. În mase însemnate este semnalat în regiunile cu climă aridă. Sunt cunoscute
pseudomorfoze după argint nativ. Se asociază cu argintul nativ, jarosit
KFe3(SO4)2(OH)6, wad şi limonit; uneori cu ceruzit PbCO3, atacamit Cu2(OH)3Cl,
malachit Cu2CO3(OH)2, piromorfit Pb5(PO4)3Cl, wulfenit PbMoS4.
La noi în ţară kerargiritul se găseşte în zona de oxidare a unor zăcăminte
argentifere, legate de magmatismul neogen (Rodna, Sălişte).
În străinătate kerargiritul a fost întâlnit în Germania la Johanngeorgenstadt,
Freiberg, Schneeberg (Saxonia), Andreasberg (Munţii Harz); în Cehia la Ioachimov
(Boemia); în Rusia în Munţii Altai; în Franţa, Spania, Italia, Anglia, în Chile la
Caracolas, Huantajaya şi Chanarcillo; în Argentina la Cerro Negro; în Bolivia la Potosi;
în Peru; în Mexic la Zacatecas; în SUA la Leadville (Colorado), Lacul Valley lângă
Silver City (New Mexico), la Tombstone (Arizona), la San Bernardino County
(California), la Treasure Hill (Nevada) şi în Idaho.
Bromiritul apare în Ucraina la Orenburg, în Franţa, Chile, Mexic şi SUA
(Arizona).
Întrebuinţări. Când apare în cantităţi însemnate se poate exploata ca minereu
de argint.
154
Carbonaţi
CARBONAŢI
În această clasă sunt cuprinse sărurile acidului carbonic H2CO3, grupate în

carbonaţi anhidri şi carbonaţi hidrataţi.
În gruparea CO 32- , carbonul cu rază ionică foarte mică se situează în centrul unui
triunghi echilateral, în vârfurile căruia se situează centrele ionilor de oxigen. Legătura
C-O este de tip covalent, legătură puternică, în timp ce legătura dintre gruparea CO 32- şi
cation (Ca2+, Mg2+, Mn2+, Zn2+, Cd2+, Co2+, Sr2+, Pb2+, Cu2+) este de tip ionic, mai slabă.
Carbonaţii însoţesc frecvent zăcămintele metalifere, în unele cazuri formând ei
înşişi concentraţii cu valoare industrială. Carbonaţii au durităţi cuprinse între 3 şi 5,
majoritatea sunt uşor solubili în apă, sunt incolori sau prezintă culori palide (excepţie
făcând carbonaţii de cupru: azurit – albastru şi malachit – verde). Carbonaţii anhidri
formează două grupe în funcţie de raza ionică a cationului:
- grupa calcitului = grupa carbonaţilor romboedrici, carbonaţii metalelor cu rază
ionică mai mică decât 1,00Å: Ca2+ = 0,99Å; Cd2+ = 0,97Å; Mg2+ = 0,65Å;
Mn2+ = 0,80Å; Fe2+ = 0,76Å; Co2+ = 0,78Å; Ni2+ = 0,78Å; Zn2+ = 0,73Å;
- grupa aragonitului = grupa carbonaţilor rombici, carbonaţii metalelor cu rază
ionică mai mare de 1,00Å: Ca2+ = 0,99Å; Sr2+ = 1,13Å; Pb2+ = 1,20Å; Ba2+ = 1,35Å.
Carbonaţii hidrataţi grupează mineralele care conţin molecule de apă şi sunt
mult mai puţin răspândiţi decât cei anhidri. Mineralele din această clasă pot fi de origine
primară, formate îndeosebi prin procese hidrotermale, sau secundară, formate prin
alterare şi depunere mai ales în bazine marine.
6.1. CALCIT – CaCO3
Denumirea vine de la cuvântul latinesc calx = piatră arzătoare.

Varietăţi – spat de Islanda (cristale transparente şi incolore de calcit prezentând
fenomenul de dublă refracţie); sideroconit – calcit brun, conţinând limonit; hematoconit
– calcit roşu, conţinând hematit; onix mexican – calcit cu dispoziţie în benzi divers
colorate; stalactite şi stalagmite – depuneri de calcit pe tavanul şi podeaua peşterilor,
formate prin picurarea apei mineralizate; tuful calcaros – depuneri de calcit la gura
izvoarelor bicarbonatate; travertinul – tuf calcaros cu porii umpluţi cu calcit fin
granular.
Compoziţia chimică – conţine 56% CaO; 44% CO2. Mai conţine sub formă de
impurităţi mecanice Mn (până la 7% – manganocalcit), Zn (până la 2% – zincocalcit),
Fe (ferocalcit), Co (cobaltocalcit), Sr (stronţianocalcit), Ba (baricalcit),
155
Pb (plumbocalcit) etc. Calciul din reţeaua calcitului poate fi substituit cu diferite

elemente cu rază ionică apropiată, apărând seria izomorfă a carbonaţilor: calcit (Ca) –
rodocrozit (Mn) – magnezit (Mg) – siderit (Fe) – smithsonit (Zn) – cobalto-calcit (Co).
Structura cristalină – reţea romboedrică cu feţe centrate.
Habitusul cristalelor. Calcitul prezintă o mare gamă de forme cristalografice
simple şi compuse. Cele mai frecvente sunt formele de romboedru turtit sau alungit şi
scalenoedru. Mai rar se întâlnesc cristale cu aspect tabular şi bipiramide.
Fig. 6.1. Structura cristalină Fig. 6.2. Cristale de calcit.

a calcitului.
Fig. 6.3. Cristale naturale de calcit.
156
Carbonaţi
Agregatele cristaline – mase granulare, de la criptocristaline până la

fanerocristaline, formaţiuni stalactitice şi stalagmitice în peşteri. Agregatele masive
granulare în mase compacte se numesc marmure, iar varietăţile criptocristaline bogate în
organisme se numesc calcare.
Culoarea – incoloră la varietăţile prefect transparente. Datorită incluziunilor
străine, poate fi negru, cenuşiu, roz, roşu, brun, galben.
Urma – albă-cenuşie.
Luciul – sticlos, sidefos pe feţele de clivaj, gras în spărtură.
Duritatea – 3.
Clivajul – perfect după faţa de romboedru (10 1 1).
Spărtura – concoidală, greu de realizat.
Se dizolvă uşor, făcând efervescenţă în HCl diluat.
1. Geneza hidrotermală. Formează ganga filoanelor metalifere legate de
eruptivul neogen din Munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodna, Metaliferi, sau formează
amigdale ce umplu vacuolele lavelor bazice (bazalte), alături de zeoliţi, calcedonie,
cuarţ, baritină.
2. Produs de precipitare chimică, în tufuri calcaroase, travertine, oolite,
stalactite, stalagmite. Travertine apar la Borsec, Banpotoc, Cărpiniş.
3. Produs de precipitare biochimică. Pe această cale s-au format depozite
imense de calcare rezultate în urma depunerii scheletelor şi a cochiliilor calcaroase ale
organismelor marine. Calcare de diferite vârste geologice apar în Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, în Dobrogea, în fundamentul Platformei Moesice
şi în Platforma Moldovenească.
4. Geneza metasomatică de contact. Apare în skarne alături de oxizi,
silicaţi, sulfuri la Ocna de Fier, Dognecea, Moldova Nouă, Munţii Drocea şi Bihor.
5. Sub formă de calcare cristaline şi marmure de metamorfism regional în
Carpaţii Meridionali (Făgăraş, Poiana Ruscă, Ocna de Fier), în Carpaţii Orientali
(Munţii Rodnei, Bistriţei, Hăghimaş) şi în Munţii Apuseni (Bihor şi Trascău).
Spatul de Islanda se găseşte în rocile bazice din Islanda, în Anglia
(Cumberland), Rusia (Asia Centrală), Germania (Munţii Harz – Andreasburg,
Saxonia – Freiburg şi Scheeburg), Italia (Tivoli), Cehia, Suedia, Norvegia (Kongsberg).
Creta – calcar format din resturi de foraminifere apare la Basarabi (Dobrogea).
Marmure – apar la Ruşchiţa, Moneasa, Porumbacu, Arpaş; calcar marmorean la
Albeşti (Muscel). Sunt celebre zăcămintele de marmură de la Carrara (Italia) şi
Penttelikon şi insula Paros (Grecia).
Întrebuinţări. Spatul de Islanda se utilizează la confecţionarea nicolilor pentru
microscoape polarizante, compensatori, planimetre, polaroscoape, refractometre etc.
Calcarul brut este utilizat la neutralizarea soluţiilor acide, la fabricarea chitului, a
glazurilor ceramice, ca material de umplere în industria hârtiei şi a cauciucului, în
industria vopselelor, ca adaos furajer şi amendament agricol, în industria varului şi a
cimentului, în construcţii, ca fondant în industria sticlei, în industria siderurgică ca
fondant şi pentru îndepărtarea fosforului, sulfului şi a silicei din oţel.
Se mai utilizează în industria aluminei, flotaţia minereurilor şi recuperarea
aurului şi argintului prin cianurare, recuperarea uraniului din nămolul de aur, în
metalurgia metalelor neferoase etc.
157
6.2. MAGNEZIT – MgCO3
Denumirea vine de la regiunea Magnezia din Grecia.

Compoziţia chimică – 47,8% MgO; 52,2% CO2. Poate să mai conţină Fe, Mn şi
Ca sub formă de amestecuri izomorfe. Ca impuritate mecanică poate să apară SiO2.
Structura cristalină – asemănătoare structurii calcitului.
Habitusul cristalelor. Magnezitul apare rar sub formă de cristale individualizate
romboedrice şi mai rar prismatice, tabulare sau scalenoedrice.
Agregatele cristaline. De regulă magnezitul apare în mase granulare, compacte,
cu aspect marmorean, uneori concreţiuni, mase pământoase, agregate fibroase, lamelare
sau porţelanoase.
Fig. 6.4. Cristale de magnezit.
Fig. 6.5. Cristale naturale de magnezit.
Culoarea – incolor (cristale transparente), alb cu nuanţe gălbui, cenuşii, brune.
Urma – aproape albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 3,5-4,5; casant.
158
Carbonaţi
Uneori sub influenţa luminii ultraviolete devine luminiscent, căpătând culoarea
albastră sau verde.
1. Se formează prin alterarea rocilor magmatice ultrabazice bogate în
magneziu (peridotite şi serpentinite). Apare în serpentinitele din Munţii Parâng asociat
cu talc, actinot, pirită şi magnetit, în serpentinitele de la Tisoviţa şi Eibenthal, în Munţii
Făgăraş etc.
2. Ca mineral de gangă în filoanele hidrotermale de la Rodna şi Stănija, în
cavităţile lavelor sau ca mineral primar în unele roci eruptive.
3. Mase importante de magnezit marmorean de origine metamorfică apar
asociate cu şisturi talcoase, cloritoase şi micaşisturi.
4. Magnezitul se mai formează şi prin precipitare chimică în sedimentele
lacurilor actuale (în nămolul lacului Techirghiol).
Zăcăminte importante de magnezit se găsesc în Austria (regiunea Stiria), Grecia
(insula Eubeea), Cehia, Spania (Santander şi Almeria), Norvegia, Suedia (Norbatten),
India, Africa de Sud (Transvaal), Zair, Brazilia.
Întrebuinţări. Magnezitul se foloseşte la fabricarea oxidului de magneziu
(periclaz), utilizat la fabricarea cărămizilor refractare. De asemenea, se foloseşte la
fabricarea cimentului „Sorel”, sursă de CO2, extragerea magneziului metalic, izolatori
electrici, industria hârtiei, industria zahărului, industria cauciucului, industria
farmaceutică.
Producţia mondială de magnezit a fost în 1964 de 9.100.000 t, iar în 1968 de
10.015.800 t. Ţările cu producţie importantă sunt Rusia, Cehia, Austria, China, Coreea
de Nord, Grecia, Albania.
6.3. SIDERIT – FeCO3
Denumirea vine de la cuvântul grecesc sideros = fier.

Compoziţia chimică – conţine 62,1% FeO; 37,9% CO2 (48,2% Fe). Fierul poate
fi substituit de Mn, Mg, Ca, Co şi mai puţin de Zn.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a calcitului.
Habitusul cristalelor. Cristalele izolate au forme de romboedru (10 1 1), uneori
apar cristale prismatice, tabulare sau scalenoedrice. Feţele de romboedru sunt frecvent
curbate „în şea”.
Agregatele cristaline. Sideritul se prezintă de obicei în mase compacte
grăunţoase, mase pământoase şi concreţiuni.
Culoarea – brună sau brună cu diferite nuanţe, alb-gălbuie sau roşiatică, culori
determinate de procesele de oxidare parţială.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, uneori uşor sidefos.
Clivajul – perfect după faţa (10 1 1).
Face efervescenţă cu HCl la cald.
159
Fig. 6.6. Cristale de siderit.
Fig. 6.7. Cristale naturale de siderit.

1. Geneza hidrotermală. Se întâlneşte în filoane metalifere, alături de galenă,
pirită, calcopirită, pirotină, tetraedrit, ca mineral de gangă. Apare la Baia Mare, Baia
Sprie, Cavnic, Băiuţ, Rodna, Săcărâmb, Baia de Arieş.
2. Concentraţii importante se formează prin înlocuirea teletermală a calcarelor
de către soluţii bogate în fier, cum sunt cele de la Lueta, Vlăhiţa, Tuşnad-Băi, Bodoc,
Mădăraş, Biborţeni.
3. Geneza metasomatică de contact. Apare în calcare, în parageneză cu
magnetit, hematit, pirită, legat de magmatismul banatitic, la Băiţa Bihorului, Vaţa de
Sus, Dognecea.
160
Carbonaţi
4. Geneza sedimentară. Sideritul se formează în medii reducătoare, în prezenţa

CO2, precipitând sub formă de mase compacte sau concreţiuni (sferosiderite şi oolite în
cărbuni, depozite argiloase şistoase sau în depozite marnoase). Cu această geneză apare
la Găineşti şi Covasna, Leordina şi Petrova (Maramureş) şi la Căpuşul Mic (Cluj) ca
ciment al oolitelor feruginoase.
5. În rocile de metamorfism regional, în România, apare în şisturile
cristaline de la Răzoare (împreună cu minereul de mangan), la Burloaia (asociat cu
galenă şi blendă), la Cârlibaba (cu minereuri de mangan), la Ciocăneşti, Iacobeni şi
Şarul Dornei (asociat cu galenă, pirită, baritină şi limonit), la Fundul Moldovei (în
parageneză cu oxizi şi hidroxizi de fier), la Teliuc, Ghelari, Vadul Dobrii, Ruşchiţa
(Munţii Poiana Ruscă).
Zăcăminte importante de siderit se găsesc la Kerci (Ucraina), Anglia (Wales,
Scoţia), Austria (Stiria), Spania (Bilbao), Franţa (Allevard), Germania (Thuringia).
Întrebuinţări. Ca minereu de fier în cazul când apar concentraţii importante
lipsite de impurităţi.
6.4. RODOCROZIT – MnCO3
Numele vine de la cuvintele greceşti rodon = trandafiriu şi chromos = culoare.

Sinonim – dialogit sau spat de mangan.
Varietăţi – ponit (rodocrozit feric) (Mn : Fe = 5 : 1); oligonit (rodocrozit care
conţine Fe şi Mg); manganocalcit (rodocrozit cu maxim 25% CaCO3).
Compoziţia chimică – 61,7% MnO; 38,3% CO2. Fierul şi calciul pot substitui
în proporţii variabile manganul, conducând la seriile izomorfe continue cu sideritul şi
calcitul. În proporţii limitate, Mn mai poate fi substituit cu Mg, Zn şi mai puţin cu Cd.
Structura cristalină – asemănătoare calcitului.
Habitusul cristalelor. Cristale romboedrice bine individualizate apar rar, uneori
şi în combinaţie cu scalenoedri şi prisme. Feţele sunt deseori curbe, în formă de şea sau
în formă de lentile.
Agregatele cristaline. Agregatele sunt de obicei granulare, reniforme,
sferoidale, cu structură radiară sau sferulitică. Uneori, apar şi agregate baccilare şi mase
pământoase.
Fig. 6.8. Cristale de rodocrozit.
161
Culoarea – roz deschis sau roz spre roşu, existând şi varietăţi cenuşii-gălbui
sau brune.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, sidefos în agregate.
Duritatea – 4.
Se dizolvă încet la rece în HCl diluat. Prin încălzire degajă violent CO2.
Prin alterare trece în piroluzit şi manganit.
Fig. 6.9. Cristale romboedrice naturale de rodocrozit asociate cu cristale aciculare de cuarţ.

1. Rodocrozitul apare ca mineral de gangă al filoanelor hidrotermale
aurifere sau de sulfuri metalice, la Baia Mare şi Baia Sprie (asociat cu stibină, blendă,
baritină), Ilba, Cavnic, Rodna, Săcărâmb (asociat cu blendă, cuarţ, nagyagit), Ruda-
Barza, Baia de Arieş etc.
2. Apare în zăcăminte metasomatice de contact la Dognecea şi Băiţa Bihor.
3. Este întâlnit în zona de alterare a zăcămintelor de mangan,
metamorfozate regional, asociat cu cuarţite grafitoase la Răzoare, Ciocăneşti,
Iacobeni, Vatra Dornei, Broşteni, Munţii Sebeş etc.
4. Rodocrozitul apare şi în zăcămintele sedimentare marine de mangan. În
aceste zăcăminte, el conţine de obicei Ca, Fe, Mg, sub formă de amestecuri izomorfe,
fiind asociat cu sulfuri de Fe, manganocalcit, opal etc.
Întrebuinţări – în industria chimică, ca minereu de importanţă minoră pentru
metalurgie, la fabricarea feromanganului şi a fontei.
6.5. SMITHSONIT – ZnCO3
Denumirea a fost dată în onoarea lui James Smithson, fondatorul Institutului

Smithsonian din Washington.
Compoziţia chimică. Smithsonitul conţine 64,8% ZnO (52% Zn) şi 35,2% CO2.
Fierul poate să substituie parţial zincul. Uneori mai conţine Mn, Mg, Cu, Cd, In şi Pb,
care, de asemenea, pot substitui Zn.
162
Carbonaţi

Structura cristalină – asemănătoare calcitului.
Habitusul cristalelor. Cristalele idiomorfe sunt rare, sub formă de romboedri
(10 1 1) şi (40 4 1) sau scalenoedri (21 3 1). Mai rar, apar feţe de pinacoid bazal (0001) şi
de prismă ditrigonală (11 2 0).
Agregatele cristaline – apare de obicei sub formă de mase fin granulare, uneori
criptocristaline, cu dispoziţie stalactitică şi botrioidală, alteori sub forma unor faguri de
miere şterşi sau a unor oase zbârcite.
Fig. 6.10. Cristale de smithsonit.
Fig. 6.11. Cristale naturale de smithsonit.
Culoarea – incolor, cenuşiu, galben, brun, verde, verde-albăstrui.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 4-5.
163
Clivajul – perfect după faţa de romboedru(10 1 1), vizibil numai la cristalele

bine dezvoltate.
Se dizolvă în HCl, uneori cu zgomot caracteristic datorită degajării bruşte a CO2.
Prezintă fluorescenţă, colorându-se în roz.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Smithsonitul este un mineral secundar, format
în orizonturile inferioare ale zonei de oxidare a mineralelor primare de zinc cum ar fi
blenda, cantonate în calcare. Frecvent, apare asociat cu blendă, galenă, ceruzit, anglezit,
hemimorfit Zn4[Si2O7](OH)2·H2O, piromorfit Pb5(PO4)3Cl, mimetit Pb5(AsO4)3Cl,
auricalcit, azurit, malachit şi hidrozincit.
În România, smithsonitul apare în zona de oxidare a unor zăcăminte de zinc şi
plumb legate de:
1. formaţiuni cristaline la Rodna Veche (Carpaţii Orientali);
2. magmatismul triasic la Somova (Dobrogea de Nord);
3. magmatismul banatitic la Băiţa Bihorului (Munţii Apuseni), Dognecea, Sasca
Montană, Moldova Nouă (Banat);
4. magmatismul neogen la Cavnic (zona Baia Mare), Săcărâmb (Munţii
Apuseni).
În lume, concentraţii importante de smithsonit sunt în zăcământul Leadville –
Colorado (SUA), Kelly Mine – New Mexico (SUA), Marion County – Arkansas (SUA),
Broken Hill şi New South Wales în Australia, Tsumeb (Namibia), Turlansk, Tetiuhe,
Kliucikinsk, Ciaghirsk în Rusia, Laurium în Grecia.
Întrebuinţări. Smithsonitul constituie un minereu important pentru extragerea
zincului. Se mai poate utiliza ca material decorativ.
6.6. DOLOMIT – CaMg(CO3)2
Denumirea a fost dată în onoarea geologului francez D. Dolomieu (sec. XVIII).

Compoziţia chimică. Dolomitul conţine 30,4% CaO; 21,7% MgO; 47,9% CO2.
Magneziul poate fi substituit de Fe, şi în cantităţi mai mici de Mn, Co, Pb, Zn, iar
calciul poate fi substituit de Fe şi Mn, dar întotdeauna în cantităţi mici.
Structura cristalină – asemănătoare celei a calcitului, ionii de Ca şi Mg
alternând de-a lungul axului A3 al romboedrului.
Habitusul cristalelor. Dolomitul se prezintă de obicei sub formă de cristale
romboedrice, cu feţe curbe în formă de şea şi mai rar cristale tabulare.
Agregatele cristaline. Dolomitul prezintă agregate masive, compacte, de tipul
marmurei, mase granulare, cruste policristaline, mase porţelanoase, rar mase fibroase
sau pisolite.
Culoarea – alb-cenuşie, uneori cu nuanţe gălbui, brun, verzui. Foarte rar
incolor, transparent (dolomitul pur).
Luciul – sticlos, uneori sidefos.
Planele de clivaj sunt adesea curbe.
Pulberea de dolomit face efervescenţă cu HCl diluat la cald.
164
Carbonaţi
Fig. 6.12. Cristale de dolomit.
Fig. 6.13. Cristal romboedric natural de dolomit.

1. Geneza sedimentară. Dolomitul ia naştere prin dolomitizarea calcarelor,
formând masive importante de dolomit în Munţii Bihor, Codru Moma, Pădurea
Craiului, Perşani, Rarău, Giurgeu.
2. Geneza de metamorfism regional. Formează marmure dolomitice în
şisturile cristaline din Munţii Poiana Ruscă, Făgăraş, Tulgheş, Bistriţa, Trascău.
3. Geneza metasomatică de contact. Apare în skarnele de la Ocna de Fier.
4. Ca mineral de gangă apare în filoanele hidrotermale de la Baia Sprie,
Cavnic, Săcărâmb, Baia de Arieş, Roşia Montană.
5. Se întâlneşte în rocile talcoase şi serpentinitice la Tişoviţa.
Masive dolomitice importante se găsesc în Rusia (Munţii Ural şi Donbas), Italia,
Franţa, Austria, Elveţia, Germania, Brazilia, SUA.
Întrebuinţări. Dolomitul este utilizat ca piatră de construcţie, la prepararea
lianţilor şi a materialelor termoizolatoare, în amestec cu azbestul, ca fondant în
metalurgie, pentru obţinerea magneziei (MgO) necesară fabricării cărămizilor refractare,
în industria ceramică şi a sticlei, în industria cauciucului, în agricultură, în industria
chimică pentru fabricarea oxidului de magneziu, a sărurilor de magneziu, a acidului
carbonic etc.
165
6.7. ANKERIT – Ca(Mg,Fe,Mn)(CO3)2
Denumirea a fost dată în onoarea mineralogului austriac M.J. Anker (sec. XV).
Compoziţia chimică. Raportul între Fe, Mg şi Mn variază în limite largi:
32-35% FeCO3; 8-15% MgCO3, 3-5% MnCO3. Varietatea de ankerit care conţine până
la 7% (Ce, La, …)2O3 se numeşte codazzit.
Habitusul cristalelor – se întâlneşte sub formă de cristale romboedrice turtite.
Agregatele cristaline – frecvent apar cristale turtite cu aspect lentiliform şi sub
formă de mase granulare.
Culoarea – albă-cenuşie sau gălbuie, iar când conţine mangan este colorat în
roz deschis.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 3,5.
Pulberea de ankerit se dizolvă în HCl diluat la cald.
Fig. 6.14. Cristale naturale de ankerit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Ankeritul este un mineral cu apariţie sporadică.

La noi în ţară s-a întâlnit ankerit cu diverse geneze.
1. Apare ca lentile independente sau în asociaţie cu sideritul în şisturile
cristaline din Munţii Leaota (Stoeneşti), Munţii Făgăraş (Zărneşti), Munţii Poiana
Ruscă (Ghelari, Teliuc), din Banat (Peştera, Bogodinţ).
2. Se întâlneşte în serpentinitele de la Urdele şi Cerişor.
3. Apare şi în skarne la Dognecea şi Sasca Montană.
4. Apare, de asemenea, în legătură cu magmatismul neogen, în ganga
filoanelor hidrotermale metalifere de la Cavnic, Baia Sprie, Băiuţ, Rodna, Ruda
Barza, Baia de Arieş.
166
Carbonaţi
5. Se întâlneşte în formaţiuni sedimentare, ca produs epigenetic, la Camena

(Dobrogea) în şisturi argiloase carbonifere, Căpuşul Mic (Cluj) ca ciment împreună cu
sideritul în formaţiunile oolitice feruginoase eocene.
Întrebuinţări. În concentraţii mari, ankeritul poate fi întrebuinţat ca minereu de
fier.
6.8. ARAGONIT – CaCO3
Denumirea vine de la provincia Aragon din Spania unde a fost descoperit prima
dată.
Varietăţi – mossottit (aragonit cu stronţiu); tarnowitzit (aragonit cu plumb);
nicholsonit (aragonit cu zinc).
Compoziţia chimică – conţine 56% CaO; 44% CO2. Calciul poate fi substituit
cu Sr, Pb şi Zn. Este o stare polimorfă a CaCO3, mai puţin stabilă decât calcitul la
temperaturi şi presiuni normale.
Structura cristalină. Aragonitul are o structură caracteristică, în care ionii de
Ca2+ şi CO 32− sunt dispuşi potrivit celei mai compacte aşezări hexagonale. Acest lucru
determină simetria pseudo-hexagonală observată la maclele ciclice (unghiurile dintre
feţele de prismă la cristalele izolate sunt puţin diferite de 60º, respectiv de 120º). În
reţeaua aragonitului fiecare grup de CO 32− este înconjurat de şase ioni de Ca2+. Structura
mai compactă a aragonitului se reflectă şi în greutatea specifică mai mare decât cea a
calcitului.
Habitusul cristalelor – cristale rare, frecvent prismatice alungite, uneori
aciculare sau piramidale ascuţite. Prezintă macle după (110) sau macle ciclice (fig. 1.7)
cu aspect de prismă pseudohexagonală.
Agregatele cristaline – frecvent agregate fibroase, radiare, reniforme
(stalactitice, stalagmitice, pisolitice), cruste sau mase compacte.
Fig. 6.15. Cristale de aragonit.
Fig. 6.16. Cristale naturale de aragonit.
167
Culoarea – incolor, alb, alb-gălbui, verde deschis, cenuşiu, violet.
Urma – incoloră.
Luciul – sticlos pe feţele de cristal, gras în spărtură.
Clivajul – slab după faţa (010), casant.
Uneori este luminiscent în lumină ultravioletă.
Se dizolvă uşor, făcând efervescenţă în HCl diluat, la rece.
Încălzit în tub închis decrepită şi degajă CO2.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Aragonitul este răspândit în natură mult mai
puţin decât calcitul.
1. Este un mineral de temperatură foarte joasă, care se formează în ultimele faze
ale proceselor hidrotermale sub formă de tufuri calcaroase sau pisolitice, sau apare
în cavităţile bazaltelor şi serpentinitelor la Tisoviţa, Dognecea, Moldova Nouă (Banat),
Băiţa Bihorului. De asemenea, apare în depunerile unor izvoare termale la Băile
Herculane, Turia, Covasna, Topliţa.
2. Apare şi în zona de alterare a zăcămintelor metalifere asociat cu minerale
secundare ca limonit, malachit, azurit, ceruzit etc., la Someşul Rece, Ciocăneşti,
Ghelari, Şarul Dornei.
3. Este constituentul anorganic al perlelor naturale şi sideful cochiliilor de
moluşte.
4. Geneza sedimentară. Se formează prin precipitare chimică, în formaţiuni
actuale cu gips, limonit şi siderit.
Cristale frumoase, maclate ciclic, se întâlnesc în regiunea Aragon (Spania),
Girgenti (Sicilia), Bakalsk (Ural), Bisbee (Arizona – SUA), Mexic, Anglia, Japonia,
Karlovy-Vary (Cehia) (sub formă de depuneri de pisolite, varietate numită ctypeit).
6.9. STRONŢIANIT – SrCO3
Denumirea vine de la localitatea Strontian (Scoţia de Vest) unde a fost

descoperit pentru prima dată.
Compoziţia chimică – conţine 70,2% SrO; 29,8% CO2. Uneori calciul poate să
substituie stronţiul, raportul Ca : Sr = 1 : 4,5. Poate să mai conţină BaO, PbO etc.
Structura cristalină – asemănătoare aragonitului. Reţea pseudohexagonală
compactă.
Habitusul cristalelor. Cristale apar rar, având un habitus prismatic, piramidal,
pseudohexagonal, uneori acicular. Prezintă macle pseudohexagonale.
Agregatele cristaline – se întâlnesc agregate compacte granulare, frecvent
baccilare sau fibroase.
Culoarea – incolor sau colorat în nuanţe verzui, gălbui, brun-gălbui, brun,
roşiatic, cenuşiu.
Luciul – sticlos pe feţe, gras pe spărtură.
Duritatea – 3,5-4. Este casant.
168
Carbonaţi

Spărtura – neregulată, subconcoidală.
În raze X devine luminiscent albastru deschis.
Face efervescenţă cu HCl.
Fig. 6.17. Cristal de stronţianit.
Fig. 6.18. Cristale naturale de stronţianit.

1. Apare în filoane hidrotermale de temperatură scăzută, asociat cu baritina,
celestina, calcitul, sulfuri metalice.
2. Se întâlneşte şi în formaţiuni sedimentare, ca filonaşe în calcare şi marne.
Stronţianitul se găseşte în cantităţi mari în zăcământul Gamm (Westfalia – Germania),
Leogang şi Tirol (Austria), SUA (statele New York, Massachusets, California –
Strontium Hills).
Întrebuinţări. Alături de celestină (SrSO4), stronţianitul este un important
minereu pentru extragerea Sr utilizat la prepararea sărurilor de Sr sau în pirotehnie
(focurile de artificii).
6.10. WITHERIT – BaCO3
Denumirea mineralului vine de la numele dr. W. Withering (1784), cel care l-a
descris prima dată pe eşantioane din Cumberland (Marea Britanie).
Compoziţia chimică. Witheritul conţine 77,7% BaO, 22,3% CO2. Uneori
conţine urme de Sr şi Ca.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a aragonitului.
Habitusul cristalelor – bipiramide pseudohexagonale, prismatice, tabulare sau
lenticulare.
Agregatele cristaline – mase sferoidale şi reniforme, uneori agregate fibroase,
foioase sau vinişoare.
169
Fig. 6.19. Cristale de witherit. Fig. 6.20. Cristale naturale de witherit.
Culoarea – incolor sau alb, cenuşiu, uneori galben, brun sau verde.
Urma – albă.
Luciul – sticlos pe feţe, răşinos în spărtură.
Clivajul – slab după (010).
Praful de witherit este foarte toxic.
Se dizolvă cu efervescenţă în HNO3 şi HCl diluat.
În raze X devine galben luminiscent.
Geneză, parageneză, ocurenţe. De obicei este întâlnit în filoane
hidrotermale de temperatură joasă, în parageneză cu calcit, dolomit, sulfuri de Pb, Zn,
Cu şi uneori baritină. Se cunosc şi pseudomorfoze după baritină, formate probabil sub
acţiunea soluţiilor carbonatate.
În România, witherit se găseşte la Ostra (Carpaţii Orientali), format prin
substituţia baritinei, cantonat în baritina conţinută în şisturile cristaline şi depozite
sedimentare.
Acumulări mai importante se cunosc în Marea Britanie (Cumberland şi
Northumberland), Rusia (Siberia), Turkmenia, SUA (California şi Illinois).
Întrebuinţări. Witheritul, în comparaţie cu baritina are o importanţă secundară
în ceea ce priveşte obţinerea compuşilor de bariu utilizaţi în industria chimică.
6.11. CERUZIT – PbCO3
Denumirea provine de la cuvântul latin cerusa = alb.

Sinonim – minereu alb de plumb.
Compoziţia chimică – conţine 83,5% PbO (77,5 % Pb) şi 16,5% CO2. Plumbul
poate fi substituit cu Sr (Sr : Pb = 1 : 10,5), Zn (Zn : Pb = 1 : 84) şi Ag.
170
Carbonaţi
Habitusul cristalelor – foarte diferit. Pot să apară cristale simple, tabulare,

alungite, bipiramidale, cu aspect pseudohexagonal, rar aciculare.
Agregatele cristaline. Masele compacte au de obicei o structură granulară. Mai
rar se întâlnesc şi agregate criptocristaline stalactitice, agregate fibroase şi mase
pământoase. Macle caracteristice, duble sau ciclice, având ca plan de maclă faţa (110).
Uneori ceruzitul formează pseudomorfoze după galenă, anglezit (PbSO4), calcit,
fluorină.
Fig. 6.21. Cristal de ceruzit. Fig. 6.22. Cristale aciculare naturale de ceruzit.
Fig. 6.23. Cristale naturale de ceruzit asociate cu cristale

de dioptaz Cu6[Si6O18]·6H2O.
Culoarea – incolor, alb, cenuşiu sau brun.
Urma – incoloră sau albă.
Luciul – adamantin, uneori sticlos, sidefos sau răşinos (pe spărtură).
Duritatea – 3-3,5; foarte casant.
Clivajul – slab după (110) şi (021).
171
Geneză, parageneză, ocurenţe. Este un mineral secundar format în zona de

oxidare a zăcămintelor primare de sulfuri de plumb (îndeosebi galenă), sub influenţa
apelor carbonatate. De obicei se formează pe seama anglezitului, care la rândul lui se
formează prin oxidarea galenei. În România apare în zona de oxidare a zăcămintelor de
sulfuri de plumb, legate de fundamentul cristalin (Băile Borşa, Cârlibaba, Muncelul
Mic), legat de fenomenele magmatice (Dognecea, Ocna de Fier, Ruşchiţa, Băiţa Bihor,
Ilba, Nistru, Baia Sprie, Rodna, Săcărâmb, Baia de Arieş), şi rar în depozitele
sedimentare (Colţeşti). Este întâlnit sub formă de acumulări mari în Rusia (Munţii Altai,
Transbaikalia), Kazahstan (Turlansk), SUA (Leadville – Colorado), Cehia (Pržibram),
Sardinia (Monte Poni), Australia (Broken Hill).
Întrebuinţări. Minereu de plumb şi argint, în special în cazul formării unor
zone de oxidare considerabile în zona minereurilor de plumb şi zinc.
6.12. MALACHIT – CuCO3·Cu(OH)2 sau Cu2CO3(OH)2
Compoziţia chimică. Malachitul conţine 71,9% CuO, 19,9% CO2 şi 8,2% H2O
(57,4% Cu). Zincul poate substitui cuprul în proporţii variabile. De asemenea, poate
conţine cantităţi mici de CaO, Fe2O3, SiO2 sub formă de impurităţi mecanice.
Habitusul cristalelor – apare rar sub formă de cristale cu habitus prismatic.
Agregatele cristaline. Malachitul se prezintă de obicei sub formă de stalactite
cu structură fibroasă radiară, mase reniforme cu structură concentrică, zonară şi mase
pământoase.
Fig. 6.24. Cristal de malachit.

Fig. 6.25. Agregate naturale de malachit.
Culoarea – verde, verde închis, verde-negru.
Urma – verde.
Luciul – adamantin sau sticlos la cristale, mătăsos la varietăţile fibroase, şi mat
la varietăţile pământoase.
Duritatea – 3,5-4. Este fragil.
172
Carbonaţi
Clivajul – potrivit după (001).

Se dizolvă în HCl, făcând efervescenţă.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Mineral secundar format aproape exclusiv în
zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de cupru, sub influenţa apelor încărcate cu
CO2. Apare asociat cu azurit, cuprit (Cu2O), limonit, crisocol (Cu6[Si6O18]·H2O). În
România se întâlneşte în zăcămintele de contact termic de la Moldova Nouă, Sasca
Montană, Dognecea, Ocna de Fier şi Băiţa Bihorului.
Zăcămintele importante de malachit se găsesc în Zimbabwe, Australia, SUA
(Arizona, New Mexico), Sardinia (Iglesias), Franţa (Chessy), Namibia, Japonia
(Nagato), Mexic (Toreon) etc.
Întrebuinţări. Varietăţile compacte se utilizează la diferite ornamente şi
mozaicuri, la executarea diverselor obiecte decorative şi bibelouri. Pulberea de malachit
este utilizată la prepararea vopselelor. Masele pământoase împreună cu alte minerale
oxidice de cupru sunt utilizate ca materie primă pentru obţinerea cuprului.
6.13. AZURIT – 2CuCO3·Cu(OH)2 sau Cu3(CO3)2(OH)2
Numele mineralului vine de la cuvântul arab azul = albastru.

Compoziţia chimică – conţine 69,2% CuO, 25,6% CO2, 5,2% H2O (55,3% Cu).
De obicei cristalele de azurit sunt destul de pure, rar conţinând impurităţi mecanice.
Habitusul cristalelor. Cristalele prezintă forme aciculare prismatice scurte sau
tabulare.
Agregatele cristaline. Azuritul se întâlneşte frecvent sub formă de druze de
cristale mărunte, mase granulare compacte, agregate radiare şi mase pământoase.
Fig. 6.26. Cristal de azurit.
Fig. 6.27. Cristale naturale de azurit.
Culoarea – albastru intens pentru cristale şi agregate şi albastru deschis pentru
masele pământoase.
Urma – albastră, deschisă.
Luciul – sticlos sau adamantin la cristale, mat la masele pământoase.
173
Duritatea – 3,5-4; casant.

Prin încălzire la 410ºC pierde apa trecând în tenorit (CuO).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Este un mineral secundar format în zona de
oxidare a zăcămintelor de cupru, în parageneză cu malachitul, depunându-se în general
mai târziu decât acesta.
În România se găseşte în zonele de oxidaţie ale zăcămintelor cuprifere de
diferite geneze, în şisturi cristaline (Cârlibaba, Pojorâta, Bălan, Muncelul Mic, Măcin),
legat de fenomenele de magmatism (Căzăneşti, Somova, Altân-Tepe, Moldova Nouă,
Oraviţa, Dognecea, Ocna de Fier, Ruşchiţa, Băiţa Bihor, Baia Sprie, Cavnic, Deva,
Rodna, Baia de Arieş etc.).
În cantităţi însemnate apare în Munţii Altai (Rusia), Laurium (Grecia), Sardinia,
Broken Hill (Australia), Bisbee, Kelly, California (SUA) etc.
Întrebuinţări. În industria chimică pentru fabricarea vopselelor, în industria
cuprului (extragerea cuprului). Varietăţile compacte sunt utilizate ca materiale
decorative şi executarea de ornamente şi bibelouri.
174
Sulfaţi
SULFAŢI
Sulfaţii alcătuiesc un grup mare de minerale, formate în condiţiile unui mediu

bogat în oxigen, la temperaturi relativ joase. Numărul sulfaţilor stabili, răspândiţi în
scoarţă este relativ mic. Deoarece ionul [SO4]2- are dimensiuni mari, sulfaţi cu reţele
cristaline stabile în natură apar în cazurile în care acest anion se combină cu cationi
bivalenţi cu rază ionică mare: Ca, Sr, Ba, Pb. Cationii monovalenţi intră în compoziţia
sulfaţilor fie în număr dublu (Na2SO4 – thenardit), fie asociaţi cu H+. Aceştia au legături
slabe în reţea şi se dizolvă uşor. Sulfaţii metalelor trivalente (Al, Fe) apar numai sub
formă de compuşi hidrataţi. Elementele bivalente cu raze ionice mici formează, de
regulă, sulfaţi hidrataţi, care cristalizează la temperaturi joase, în ultimele faze de
cristalizare a soluţiilor. Mineralele din această clasă prezintă durităţi mici (maximum
3,5), culori deschise sau sunt chiar transparente, luciu sticlos şi solubilitate scăzută în
apă, îndeosebi la sulfaţii elementelor cu rază ionică mare (Ba, Sr, Pb).
7.1. GIPS – CaSO4·2H2O
Numele de gips vine de la cuvântul grecesc gypsos, care a fost dat mineralului
sau produsului de calcinare. Denumirea varietăţii „selenit” are la origine cuvântul
grecesc selenides = piatra lunii.
Compoziţia chimică – conţine 32,5% CaO, 46,6% SO3, 20,9% H2O. De obicei
apare în stare pură. Poate să conţină ca impurităţi mecanice substanţe argiloase şi
organice, incluziuni de nisip şi, uneori, sulfuri şi hidroxizi de Fe.
Structura cristalină. Gipsul are o structură stratificată, reprezentată prin două
reţele plane, alcătuite din grupe de anioni [SO4]2- strâns legat de ionii de Ca, formând
strate duble orientate paralel cu planul (010). Moleculele de apă sunt situate între
pachetele de strate, ceea ce explică clivajul perfect, caracteristic gipsului.
Habitusul cristalelor. Cristalele de gips au forme tabulare după (010), mai rar
prismatice, columnare sau fibroase. Feţele (010) şi (110) sunt striate vertical. Frecvent
apare maclat, cu macle în formă de coadă de rândunică şi în vârf de lance (fig. 1.3).
Agregatele cristaline. Foarte frecvent apare sub formă de agregate cristaline
compacte, de culoare albastră numit alabastru (de la grecescul alabastros = numele
unui oraş din Egipt). Pe fisurile rocilor apare sub forma unor agregate fibroase cu luciu
mătăsos, fibrele fiind dispuse perpendicular pe pereţii fisurilor. Atunci când gipsul
cristalizează în depozite nisipoase afânate, el conţine numeroase incluziuni de nisip şi se
numeşte creastă de cocoş sau floare de nisip (gipsurile din zonele deşertice).
175
Fig. 7.1. Structura cristalină a gipsului.
Fig. 7.2. Cristale de gips.
Culoarea – incolor la varietăţile transparente. De obicei însă este de culoare
albă, uneori cenuşie, galbenă-arămie, roşie, brună şi chiar neagră
Urma – albă.
Luciul – sidefos pe feţele de clivaj, sticlos în spărtură.
Duritatea – 2. Este foarte casant.
Spărtura – concoidală, greu de realizat.
Solubil în apă, solubilitatea sa creşte proporţional cu temperatura, atingând un
maxim între 37-38ºC, după care descreşte brusc.
Încălzit la presiune normală pierde o moleculă de apă la 107ºC, iar la 130ºC,
trece în semihidrat (ipsos – CaSO4·½H2O). Ipsosul amestecat din nou cu apă se
rehidratează, dilatându-se şi dezvoltând căldură.
176
Sulfaţi
Fig. 7.3. Cristale naturale de gips: a – prismatice; b – de tip floare de nisip.

1. Geneza sedimentară. Se formează prin precipitarea în bazine marine şi
lacustre, asociat cu sarea gemă, anhidrit, polihalit K2Ca2Mg(SO4)4·2H2O, argile, marne,
gresii, calcare. Mase importante de gips iau naştere prin hidratarea anhidritului în
depozitele sedimentare, sub acţiunea apelor de infiltraţie, la temperatură mică şi la
adâncime de 100-150 m, cu o creştere de volum până la 30%. Acest lucru duce la
modificarea dispoziţiei stratelor din complexele gipsifere. Formaţiuni gipsifere apar în
Eocenul din Bazinul Transilvaniei şi în Aquitanianul din Depresiunea Getică, în
depozitele burdigaliene din Carpaţii Orientali, Bazinul Transilvaniei şi Depresiunea
Pannonică, în depozitele badeniene din Platforma Moldovenească, Carpaţii Orientali,
Bazinul Transilvaniei şi în depozitele sarmaţiene din Munţii Apuseni.
2. Ca mineral de gangă al filoanelor hidrotermale de la Baia Sprie, Cavnic,
Băiuţ, Rodna, Săcărâmb, Roşia Montana, Baia de Arieş.
3. Ca mineral de gangă, în zăcămintele metasomatice de contact apare la
Băiţa Bihorului, Ocna de Fier, Sasca Montană, Moldova Nouă.
În lume se cunosc depozite sedimentare mari în Bazinul Parisului, în Italia
(Voltera şi Toscana), Polonia (Wieliczka şi Swaszorwice), Anglia (Derbyshire), Mexic
(Chihuahua), SUA (New York, Michigan, Iowa, Kansas, New Mexico, Colorado,
California).
Întrebuinţări. Gipsul se utilizează în special în construcţii. Ipsosul de modelare
se utilizează la fabricarea formelor turnate (mulaje), ornamentarea clădirilor, tencuirea
tavanelor şi pereţilor, în chirurgie, stomatologie, la fabricarea hârtiei groase albe, în
construcţii, la fabricarea cărămizilor, plăcilor, pervazelor etc. Gipsul natural se
utilizează la fabricarea cimentului Portland, ca material ornamental (alabastrul), la
fabricarea vopselelor, a smalţului, în metalurgia nichelului etc.
7.2. ANHIDRIT – CaSO4
Denumirea anhidritului vine de la lipsa apei din moleculă (prin comparaţie cu

gipsul).
Compoziţia chimică – 41,2% CaO; 58,8% SO3. Ca substituenţi izomorfi poate
să conţină Sr şi Ba, iar ca impurităţi mecanice poate conţine MgO, Al2O3 şi SiO2.
177
Structura cristalină. Ionii de S6+ sunt dispuşi în centrul tetraedrului format de

patru ioni de O2-, iar fiecare ion de Ca2+ este înconjurat de opt ioni de oxigen.
Habitusul cristalelor. Este prismatic sau tabular, feţele prezentând adesea
striaţiuni paralele cu direcţiile X şi Y. Cristale bine dezvoltate sunt rare.
Agregatele cristaline. Se găseşte de obicei în mase granulare compacte, mase
fibroase paralele sau radiare şi forme concreţionare.
Fig. 7.4. Structura cristalină Fig. 7.5. Cristal de anhidrit

a anhidritului. cu orientare optică.
Culoarea – incolor sau alb, deseori albastru-verzui, cenuşiu, violet, roz, brun
sau roşcat datorită impurităţilor.
Urma – albă, albă-cenuşie.
Luciul – sticlos, sidefos pe feţele de clivaj.
Clivajul – perfect după (001), potrivit după (010).
Se dizolvă puţin în HCl şi în cantitate mai mare în H2SO4, în stare de pulbere.
1. Geneza sedimentară. Anhidritul se formează prin precipitarea chimică în
urma evaporării apei de mare, fiind asociat aproape întotdeauna cu gips, dolomit, sare
gemă, minerale argiloase, calcare, marne. Până la adâncimi de 100-150 m se transformă
uşor în gips, sub acţiunea apelor de infiltraţie. La adâncimi mai mari, presiunea rocilor
de deasupra este atât de mare, încât nu mai poate avea loc creşterea de volum ce
însoţeşte transformarea anhidritului în gips.
Anhidritul format pe cale sedimentară se întâlneşte în depozitele din Platforma
Moesică, Podişul Moldovenesc, în depozitele miocene de la Norodnic, Târgu Ocna,
Ocnele Mari, Ocna Sibiului, Turda, Cheia.
178
Sulfaţi
2. Ca mineral de gangă în filoanele hidrotermale şi foarte rar în cele

metasomatice de contact la Moldova Nouă şi Cavnic.
3. Uneori anhidritul umple vacuolele bazaltelor, împreună cu zeoliţii.
Cristale frumoase de anhidrit se găsesc în Munţii Harz, în Austria (Tirol, Styria,
Salzburg), Polonia (Wieliczka), SUA, Canada, Rusia, Germania (Stassfurt), India
(Punjab) etc.
Fig. 7.6. Cristale naturale de anhidrit.
Întrebuinţări. Importante cantităţi sunt utilizate în industria chimică pentru

fabricarea acidului sulfuric, prin descompunere la 1200ºC. Oxidul de calciu CaO
rezultat este utilizat pentru fabricarea unor cimenturi aluminoase. Anhidritul mai este
utilizat în industria hârtiei, în agricultură. Varietăţile fin granulare (vulpinit) se
întrebuinţează în sculptură şi ornamentaţii.
7.3. BARITINA – BaSO4
Denumirea vine de la cuvântul grecesc baros = greu.

Compoziţia chimică – 65,7% BaO, 34,3% SO3. Bariul poate fi substituit de Sr
(Ba : Sr = 1 : 1); Ca (Ca : Ba = 1 : 12); Pb (Pb : Ba = 1 : 4) şi uneori Ra. Conţine uneori
sub formă de impurităţi mecanice Fe2O3, substanţe argiloase şi organice.
Structura cristalină. Grupele SO42-, sunt orientate astfel încât patru ioni de O2-
sunt situaţi în vârfurile tetraedrului, iar S6+ în centrul tetraedrului. Fiecare ion de Ba2+
este înconjurat de 12 ioni de oxigen ce aparţin la şapte grupe diferite de SO42-.
Habitusul cristalelor. Cristalele de baritină sunt foarte frecvent tabulare,
datorită dezvoltării feţelor (010). Mai rar se întâlnesc şi forme prismatice, alungite şi
cristale izometrice. Prezintă macle simple după feţele (201) şi (011) şi macle
polisintetice.
179
Fig. 7.8. Cristal de baritină

a baritinei.
Fig. 7.9. Cristale naturale de baritină.
Agregatele cristaline – sunt frecvent granulare, mai rar compacte cripto-

cristaline sau pământoase. Uneori se întâlnesc şi concreţiuni sferice şi elipsoidale cu
structură fibroasă radiară.
Culoarea – cristale incolore, transparente ca apa. De obicei însă baritina este
colorată în alb sau cenuşiu (datorită incluziunilor gazoase sau lichide), în roşu
(oxizi de fier), în galben sau brun (hidroxizi de fier), mai rar verde sau albastru.
Urma – albă.
180
Sulfaţi
Luciul – sticlos, sidefos pe planele de clivaj.

Clivajul – foarte bun după (010), potrivit după (201).
Este insolubilă în HCl, însă în pulbere se dizolvă încet în H2SO4.
Este diamagnetică.
Este fosforescentă şi fluorescentă sub influenţa razelor ultraviolete şi catodice,
căpătând o culoare verde.
1. Geneza hidrotermală. Ca mineral de gangă în filoanele de sulfuri
mezotermale şi epitermale, apare la Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Deva, Săcărâmb,
Zlatna, Roşia Montana, Baia de Arieş etc., asociată cu galenă, blendă, fluorină,
calcopirită.
2. Geneza metasomatică de contact. În filoane, cavităţi sau înlocuind
depozitele calcaroase şi alte sedimente, apare la Ostra, Somova, Poiana Mărului,
Oraviţa, Ciclova.
3. Geneza sedimentară. În formaţiuni sedimentare de diferite vârste se
întâlneşte la Pleşi, Poienile de sub Munte, Copăceni (Turda), Colţeşti, Baciu, Chinteni.
Cele mai importante zăcăminte din România sunt cele de la Ostra (Suceava) şi
Somova (Dobrogea de Nord) care conţin rezerve importante.
În lume concentraţii importante de baritină se găsesc în Rusia (Cutais), Georgia
de Vest, Turkmenia, Germania (Meggen, Munţii Harz), SUA (Missouri, Nevada,
Georgia), Franţa, Grecia, Canada.
Întrebuinţări. Peste 70% din producţia mondială de baritină este utilizată în
lucrările de foraj. Măcinată fin este utilizată la îngreuierea noroiului de foraj pentru
prevenirea erupţiilor, pentru susţinerea şi cimentarea găurilor de sondă. Este utilizată în
industria cauciucului şi a hârtiei (hârtia cretată), la prepararea litoponului (vopsea albă)
şi a diverselor produse chimice ca oxid de Ba, carbonat de Ba, clorură de Ba şi a Ba
metalic. Este utilizată la fabricarea hârtiei fotografice, ca adaos la polimeri, cimenturi
refractare şi anticorosive, ecrane faţă de sursele de radiaţii gamma, în pirotehnie (culori
verzi), în cosmetică şi medicină.
Producţia mondială anuală de baritină a fost în anul 1934 de 1.200.000 t, în anul
1964 de 3.084.000 t, în 1968 de 3.551.100 t, iar în 1970 de 4.200.000 t. Ţara noastră a
produs în anul 1959 – 84.000 t, iar în anul 1965 – 194.000 t, datorită intrării în producţie
a celor două zăcăminte importante – Ostra şi Somova.
Cei mai importanţi producători sunt SUA (775.000 t), Germania, Rusia, Mexic,
Grecia, Canada, China, Coreea, Iran.
7.4. CELESTINA – SrSO4
Denumirea vine de la cuvântul latin celestis = ceresc, datorită culorii albăstrui pe

care o are deseori.
Compoziţia chimică – conţine 56,4% SrO, 43,6% SO3. Stronţiul poate fi
substituit de Ba în limite foarte largi. În cantităţi mici, Sr mai poate fi substituit şi de Ca
(Ca : Sr = 1 : 11).
Structura cristalină – identică cu cea a baritinei.
181
Habitusul cristalelor. Cristalele se aseamănă foarte mult cu cele de baritină,

fiind tabulare mai rar prismatice sau alungite.
Agregatele cristaline – sunt de obicei granulare, lenticulare, mase pământoase
sau forme stalactitice.
Culoarea – rar incoloră, de obicei alb-albăstruie, albăstruie-cenuşie, albastru-
pal, uneori roşie, verde sau brună.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, tinde spre sidefos pe planele de clivaj.
Clivajul – perfect după (010), potrivit după (201).
Punct de topire – 1605ºC.
Se dizolvă în H2SO4 concentrat.
Fig. 7.10. Cristal de celestină.

Fig. 7.11. Cristale naturale de celestină.

1. Geneza sedimentară. Este un mineral întâlnit în depozitele de evaporite
asociat cu săruri de potasiu şi bor, în depozite de gips şi sare gemă, în asociaţie cu
sulful, alcătuind vine sau umplând cavităţile calcarelor şi dolomitelor sau diseminată în
marne, argile şi gresii.
În România apare la Copăceni (Turda), Pucioasa, Vulcana-Băi, Anina, Căpuşu
Mic, Cheia, Cluj-Napoca.
2. Mineral de gangă al filoanelor hidrotermale – Băiţa Bihor.
În alte ţări se găseşte în Germania (Saxonia, Thuringia, Bavaria), Austria
(Salzburg), Italia (Sicilia şi Sardinia), Franţa (Haute-Marne), Egipt (Mokattan), Scoţia,
SUA (New York, Pennsylvania, Ohio, California), Canada (Ontario), Anglia (Bristol).
Întrebuinţări. Celestina este principala sursă pentru obţinerea sărurilor de
stronţiu necesare în pirotehnie (culori roşu-carmin) şi în industria chimică, la fabricarea
zahărului (oxidul de stronţiu se utilizează la extragerea zahărului din melasă), în
industria sticlei pentru obţinerea sticlei irizate, în medicină. Stronţiul metalic este
utilizat la obţinerea unor aliaje speciale cu cupru.
182
Sulfaţi
7.5. ANGLEZIT – PbSO4
Denumirea vine de la insula Anglesey (Walles – Anglia) unde a fost descoperit

pentru prima dată.
Compoziţia chimică – conţine 73,6% PbO (68,3% Pb), 26,4% SO3. De obicei
nu conţine impurităţi. Foarte rar Pb poate fi înlocuit cu Ba (8,45% Ba).
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a baritinei.
Habitusul cristalelor. Este foarte variat, cu forme tabulare, lamelare sau
piramidale, uneori chiar cristale cu habitus pseudocubic. Cristalele mari sunt rare.
Agregatele cristaline. Anglezitul se întâlneşte mai frecvent sub formă de cruste
subţiri pe galenă, mase granulare sau pământoase.
Fig. 7.12. Cristale de anglezit. Fig. 7.13. Cristale naturale de anglezit.
Culoarea – adesea incolor, transparent ca apa. Frecvent poate fi alb, cenuşiu,
galben, albastru deschis sau negru (incluziuni fine de cristale de galenă)
Urma – incoloră.
Luciul – adamantin, răşinos sau sticlos la unele varietăţi.
Duritatea – 2,5-3. Foarte casant.
Clivajul – bun după (001).
Sub influenţa razelor ultraviolete devine galben, iar sub influenţa razelor
catodice devine albastru.
Se dizolvă greu, la cald în H2SO4. Spre deosebire de celestină şi baritină se
dizolvă în KOH.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Este un mineral secundar, format în zona de
oxidare a zăcămintelor de galenă, asociat cu galenă, blendă, ceruzit (PbCO3), gips,
sulf, wulfenit (PbMoO4) şi smithsonit (ZnCO3).
183
În România apare ca mineral supergen, în zonele de oxidare a zăcămintelor de

plumb de diverse geneze pe şisturi cristaline (Vişeul de Sus, Cârlibaba).
Legat de manifestările magmatice la Gemenea, Poiana Mărului (Făgăraş),
Sasca Montană, Dognecea, Ocna de Fier, Băiţa Bihor, Baia Sprie, Băile Borşa etc.
Peste hotare se cunosc concentraţii importante în Anglia (Derbyshire), Australia
(Broken Hill), Tasmania (Dundsee), Mexic (Potosi), SUA, Namibia (Tsumeb) etc.
Întrebuinţări. Când apare în cantităţi mari este întrebuinţat ca minereu de Pb,
mergând direct la topire împreună cu alte combinaţii oxigenate ale plumbului.
184
Fosfaţi
FOSFAŢI
Ionul fosfatic [PO4]3- se concentrează în diverse condiţii geologice formând un

număr ridicat de minerale de origine eruptivă, metamorfică sau sedimentară, dar a căror
pondere în scoarţa terestră este relativ redusă.
Totuşi uneori se acumulează în mase mari exploatabile, cu valoare economică
deosebită.
Ionul [PO4]3- poate fi substituit cu [SiO4]4- şi [SO4]2-, anioni cu dimensiuni egale
şi cu aceeaşi dispoziţie spaţială structurală, respectiv coordonarea tetraedrică, rezultate
din dimensiunile reduse ale cationilor: ri S6+ = 0,30Å; ri P5+ = 0,35Å; ri Si4+ = 0,40Å.
Din această cauză există fosfaţi izomorfi cu sulfaţi şi silicaţi. Cei mai importanţi
fosfaţi sunt cei care fac parte din grupul apatitelor.
8.1. APATIT – Ca5(PO4)3(F,Cl,OH,CO3)
Denumirea vine de la cuvântul grecesc apatao = înşel, deoarece era confundat

cu alte minerale cu aspect prismatic (beril, turmalină).
Compoziţia chimică.
Fluor-apatit – Ca5(PO4)3F – 55,5% CaO, 42,3% P2O5, 3,8% F.
Clor-apatit – Ca5(PO4)3Cl – 53,8% CaO, 41% P2O5, 6,8% Cl.
Hidroxil-apatit – Ca5(PO4)3OH.
Carbonat-apatit – Ca10(PO4)6CO3.
Stafelit = carbonat-fluor-apatit – Ca5[(F,O)|(PO4,CO3)3].
Fluorul, clorul şi grupul OH se substituie în limite largi, determinând serii
continue. Calciul este substituit deseori de Mn (Mn : Ca = 1 : 5,2), rar Ce3+, Sr
(Sr : Ca = 1 : 6,8) şi Mg în cantităţi nesemnificative. În cantităţi mici conţine Fe2O3 şi
Al2O3 sub formă de impurităţi mecanice.
Sistemul de cristalizare – hexagonal, clasa piramidală.
Structura cristalină. Este destul de complicată. Proiecţia celulei elementare în
planul (0001) are forma unui romb în colţurile căruia sunt situaţi ionii de F-. Planele
(0001) sunt plane cu densitate reticulară maximă, ceea ce explică clivajul bazal bun al
apatitului.
Habitusul cristalelor. Apatitul se întâlneşte frecvent sub forma unor cristale
bine dezvoltate, de formă prismatică, hexagonală şi aciculară, mai rar forme columnare,
scurte sau tabulare.
185
Fig. 8.1. Cristale de apatit.
Fig. 8.2. Cristal natural de fluor-apatit. Fig. 8.3. Cristale naturale de fluor-apatit
asociate cu beril şi muscovit.
Fig. 8.4. Cristal natural Fig. 8.5. Cristale naturale de clor-apatit.

de hidroxil-apatit.
186
Fosfaţi
Agregatele cristaline. De obicei apare sub formă de mase granulare, compacte,

fin cristalizate, uneori pământoase. În rocile sedimentare sunt răspândite concentraţii de
apatit, concreţionare, sferoidale, cu numeroase incluziuni de minerale străine (cuarţ,
glauconit, calcit etc.) numite fosforite. Uneori se disting la microscop pseudomorfoze de
apatit după oase de vertebrate şi resturi de plante.
Culoarea – incolor, transparent, alb, mai frecvent verde deschis până la verde
viu, albastru deschis, galben-brun, violet, violet-ametist, roz-roşcat.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, gras în spărtură.
Duritatea – 5. Este casant.
Este termoluminiscent.
Se dizolvă în HNO3, HCl, H2SO4.
1. Apatitul apare ca mineral accesoriu în rocile magmatice alcaline.
În România apatitul se întâlneşte ca mineral accesoriu în granitele paleozoice, în
rocile magmatice alcaline din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni
şi Dobrogea. Cristalele de dimensiuni deosebite (4-8 mm) apar la Răzoare (Lăpuş),
Teregova (Caransebeş), Masivul Parâng şi la Ditrău (Gheorghieni).
2. Se întâlneşte sub formă de cristale mari în pegmatite la Răzoare şi Teregova.
3. Apatitul apare şi în filoane hidrotermale, asociat cu casiteritul, calcopirita,
fluorina, fiind semnalat în filoanele cuprifere de la Lipova.
4. Geneza sedimentară. Apare reprezentat prin concentraţii reziduale (formate
pe contul rocilor calcaro-feldspatice) şi prin depozite masive formate pe cale
biochimică, constând în fosforite şi resturi de cochilii, fosfatizate. Se mai întâlneşte şi
sub formă de „guano”, rezultat din reacţia excrementelor de păsări (care conţin fosfat de
amoniu) asupra rocilor calcaroase de pe ţărmurile aride ale mărilor.
În România se cunosc câteva concentraţii de guano amestecat cu resturi de oase
de animale ce populau peşterile din regiunile calcaroase, cum ar fi depozitul din peştera
Cioclovina (Hunedoara).
În străinătate, apatite se întâlnesc în rocile magmatice alcaline (pegmatite,
sienite) din Peninsula Kola (Hibin), Munţii Ilmen (Miask), Sliudiansk din Rusia;
Boemia, Germania (Bavaria, Saxonia), Austria (Tirol), Italia, Spania, Anglia (Cornwall,
Devonshire), Suedia (Kiruna, Gällivare), Norvegia (Oddegarden), Mexic (Cerro de
Mercado), SUA (Munţii Adirondaks).
Apatit de origine sedimentară apare în Maroc, Algeria, Tunis, Egipt, SUA
(Munţii Stâncoşi – Idaho şi Montana), cu cele mai mari rezerve din lume (circa 8
miliarde tone), Munţii Kara-Tau (Kazahstan).
Întrebuinţări. Apatitul este principala sursă primară de fosfor. Apatitul şi
fosforitele se întrebuinţează în special (aproape 90%) la prepararea îngrăşămintelor
artificiale. Din producţia mondială de fosfaţi, 5% se utilizează în metalurgia
minereurilor slab fosforoase prin procedeul Thomas şi 5% pentru obţinerea fosforului,
acidului fosforic, diverselor săruri de fosfor, industria chibriturilor. În industria
ceramică, din apatit se fabrică porţelanuri rezistente.
187
Cristalele mari, transparente, sunt folosite cu pietre preţioase.

Producţia mondială de fosfaţi a crescut continuu ajungând în anul 1965 la
63.760.700 tone, iar în 1968 la 84.204.070 tone, repartizate pe un număr restrâns de ţări
ca: SUA, Rusia, Maroc, Tunisia, Egipt, Algeria.
8.2. MONAZIT – (Ce,La,Th,Y)[PO4]
Denumirea vine de la cuvântul grecesc monadzein = a fi singuratic (de aici

provine şi cuvântul monah), aluzie la faptul că apare sub formă de cristale izolate.
Compoziţia chimică. Conţinutul în oxizii TR (în special Ce şi La) poate atinge
50-60%. Mai poate conţine: 5% Y2O3 sub formă de amestec izomorf, de asemenea
ThO2 (până la 5-10% uneori până la 28%), ZrO2 (până la 7%), SiO2 (până la 6%) şi
uneori CaO şi MgO în cantităţi foarte reduse.
Habitusul cristalelor. Cristale izolate de regulă tabulare după (100) sau alungite
după (010) prismatice, mai rar izometrice sau piramidale. De obicei se întâlneşte în
cristale mici, rareori cristale de câteva kilograme.
Fig. 8.6. Cristal de monazit. Fig. 8.7. Cristale naturale de monazit.
Culoarea – galbenă-brună, cafenie, roşie, rareori verde sau albă.
Urma – albă.
Luciul – variabil, răşinos, gras, sticlos sau adamantin.
Când conţine ThO2 este radioactiv.
În HCl se dizolvă greu, cu separarea unui precipitat alb.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Monazitul apare ca mineral accesoriu diseminat
în granite, sienite şi gnaise. De asemenea, apare sub formă de cristale mari în
pegmatite şi filoane hidrotermale. Datorită rezistenţei chimice mari, monazitul
poate fi întâlnit frecvent în aluviuni.
188
Fosfaţi
La noi în ţară, monazitul a fost întâlnit în filoanele de sulfuri metalice ce străbat

rocile alcaline de la Ditrău (Carpaţii Orientali) şi în aluviuni la Ditrău, Cristian (Sibiu) şi
Pianul de Sus (Sebeş).
Peste hotare, monazitul se găseşte în pegmatite în Norvegia, în Suedia (Falun şi
Stromsted), în Finlanda, Rusia (Munţii Ilmen, Ural), Madagascar, Franţa (Isère), Africa
de Sud, Tasmania, Australia de Vest, India, Sri Lanka, SUA şi Canada.
Întrebuinţări – sursă de pământuri rare şi de thoriu (la peste 12% ThO2).
8.3. XENOTIM – Y[PO4]
Denumirea vine de la cuvintele greceşti xenos = străin şi timi = cinste.

Compoziţia chimică. Teoretic conţinutul în Y2O3 trebuie să fie de 63,1%. De
obicei conţine în cantităţi mici TR (Er, Ce, La etc.), şi uneori ThO2, UO2 (până la 5%),
ZrO2 (până la 3%), SnO2, SiO2 (până la 9%), SO3 (până la 9% – varietatea hussakit).
Y poate fi substituit prin Er sau în cantităţi mici prin Ce, La, Sc, fiind prezenţi şi
Th, U, Zr şi Ca, toţi substituind poziţiile Y. Pentru menţinerea electronegativităţii apare
(SO4)2- substituind poziţiile anionice ale (PO4)3-, proporţia SO4 fiind mai mare de 1%;
de asemenea este prezent şi anionul (SiO4)4-, care apare şi ca urmare a concreşterii cu
zirconul – ZrSiO4.
Habitusul cristalelor – cristale prismatice, care se aseamănă cu cristalele de
casiterit şi de zircon, uneori fiind remarcate terminaţii piramidale. Prezintă rar macle
după (111).
Agregatele cristaline – apare rar sub formă de agregate radiare, cruste
cristaline, mase compacte, în rozete.
Fig. 8.8. Cristale de xenotim. Fig. 8.9. Cristal natural de xenotim.
Culoarea – galben-brună, brun-roşcată, brun deschis, roşu deschis, alb-cenuşie,
gălbuie, galben-pal, verde.
Urma – brună deschisă sau roşiatică.
Luciul – sticlos, cu tendinţă spre răşinos.
Duritatea – 4-5.
189

Este casant.
Când conţine ThO2 sau UO2 este radioactiv.
Se deosebeşte uşor de zircon, rutil şi casiterit, cu care se aseamănă, prin duritatea
sa mai mică, iar în secţiunile subţiri prin constantele optice.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Xenotimul se întâlneşte ca mineral accesoriu,
diseminat sub formă de cristale mici în granite şi pegmatite, uneori asociat cu
zirconul, formând frecvent concreşteri orientate, cu apatitul, monazitul, allanitul
(Ca,Ce,La,Th)2(Fe3+,Mg,Fe2+)Al2[Si2O7/SiO4/O,OH] etc. Este un mineral relativ stabil
din punct de vedere chimic şi apare în aluviuni, în cazurile în care roca gazdă se
alterează. Uneori se găseşte în roci metamorfice (gnaise) şi în filonaşele distribuite în
formaţiuni pegmatitice.
În România, xenotimul a fost întâlnit în filoanele cu calcopirită, pirită şi blendă,
ce străbat rocile masivului alcalin de la Ditrău.
Pe glob, xenotimul se găseşte în pegmatitele granitice din Norvegia, asociat cu
gadolinit, euxenit, allanit, zircon, thorit, etc., la Hitterö, Garta şi Kragerö; în Suedia
(Ytterby); în Elveţia în Munţii Fibia şi St. Gothard, la Binnenthal şi la Tavetschtal. În
aluviuni apare la Kiravoravo (Madagascar), iar în granite la Cape Province (Africa de
Sud); în India la Manbhum, în statele Bihar şi Orissa; în Noua Zeelandă pe râul North
Westland; în Brazilia la Minas Geraes, la Dattas şi la Pomba; în SUA în statele Carolina
de Nord, Georgia, Alabama, şi la El Paso County în Colorado.
Întrebuinţări – sursă de pământuri rare şi de thoriu şi uraniu (atunci când
conţinutul este mare).
190
Silicaţi
SILICAŢI
În această clasă intră un mare număr de minerale, care alcătuiesc cam 1/3 din
numărul total de minerale cunoscute în natură, constituind 75% din masa scoarţei
terestre. Silicaţii apar în toate rocile magmatice, metamorfice şi în majoritatea rocilor
sedimentare.
Silicaţii au o pondere însemnată în compoziţia mineralogică a majorităţii
zăcămintelor de substanţe minerale utile, nu numai ca însoţitori ci chiar ca minerale
utile de nichel, zinc, beriliu, litiu, cesiu, rubidiu, uraniu, thoriu sau ca minerale utile
nemetalifere (azbest, caolin, feldspaţi). Un mare număr de silicaţi sunt folosiţi ca pietre
preţioase şi semipreţioase ca de exemplu: smaraldul, aquamarinul, heliodorul, zirconul,
topazul, turmalina, ametistul, citrinul, morionul, aventurinul, jadul, lazuritul etc.
La baza structurii silicaţilor stă gruparea tetraedrică [SiO4]4-, fiecare ion de
siliciu fiind înconjurat de patru ioni de oxigen, situaţi în colţurile unui tetraedru.
Caracteristica principală a silicaţilor este asocierea grupărilor fundamentale [SiO4]4- în
diverse moduri şi posibilitatea substituirii Si4+ cu Al3+ datorită razelor ionice apropiate
ca dimensiuni, ceea ce duce la apariţia unor structuri foarte variate.
După modul de asociere a grupărilor [SiO4]4- silicaţii se împart în:
- nezosilicaţi – silicaţi cu grupări tetraedrice izolate de [SiO4]4-;
- sorosilicaţi – silicaţi cu grupe de doi tetraedri [SiO4]4- uniţi printr-un vârf;
- ciclosilicaţi – silicaţi cu grupe inelare formate din 3, 4 sau 6 tetraedri [SiO4]4-;
- inosilicaţi – silicaţi cu tetraedri [SiO4]4- dispuşi în lanţuri;
- filosilicaţi – silicaţi cu tetraedri [SiO4]4- dispuşi în acelaşi plan şi uniţi prin trei
ioni comuni de oxigen;
- tectosilicaţi – silicaţi formaţi din reţele spaţiale de tetraedri [SiO4]4-.
9.1. NEZOSILICAŢI
Pentru această grupă de silicaţi este caracteristică apariţia unităţii structurale

[SiO4] izolată (tetraedri izolaţi), legaţi în reţea cu ajutorul cationilor (Mg2+, Fe2+, Ca2+,
4-
Mn2+, Zr4+, Th4+, Be2+, Al3+, Fe3+, ionii de Na+ sau K+ apărând numai în mod cu totul
excepţional). Reţelele nezosilicaţilor sunt compacte, lucru ce explică greutatea specifică
mare, în raport cu ceilalţi silicaţi, lipsa clivajului, duritatea şi punctele de topire ridicate.
Ionii de oxigen formează o reţea pseudohexagonală aproape compactă, în
spaţiile libere fiind dispuşi ionii de siliciu şi cationii metalici, în coordinare tetraedrică,
respectiv octaedrică. Din această grupă fac parte olivinele, granaţii, topazul, zirconul,
grupul distenului, staurolitul, titanitul etc.
191
9.1.1. OLIVINA – (Mg,Fe)2[SiO4]
Denumirea olivinei vine de la culoarea sa verde-măslinie. Numele forsteritului

vine de la J. Forster, fondatorul Cabinetului olandez, iar numele fayalitului vine de la
insula Fayal (Arhipelagul Azore) unde a fost identificat prima oară.
Sinonim – crisolit, peridot.
Compoziţie chimică. Olivina este rezultatul amestecului izomorf dintre forsterit
Mg2[SiO4] şi fayalit Fe2[SiO4]. Ea conţine 50-45% MgO, 8-12% FeO (mai rar 20%),
0,1-0,3% NiO, până la 0,01% CeO, uneori mai conţine şi Mn. O parte din Fe se găseşte
sub formă de oxizi în olivinele parţial serpentinizate.
În cuprinsul seriei izomorfe a olivinei se întâlnesc următorii termeni:
- forsterit Mg2[SiO4] – conţine 0-10% fayalit;
- crisolit 10-35% fayalit;
- hialosiderit 35-60% fayalit;
- hortonolit 60-75% fayalit;
- ferohortonolit 75-90% fayalit;
- fayalit Fe2[SiO4] 90-100% fayalit.
Olivina cu conţinut de calciu se numeşte monticellit – CaMg[SiO4] (după
mineralogul italian T. Monticelli), iar cea cu mangan se numeşte tefroit – Mn2[SiO4]
(după grecescul tephros = de culoare cenuşie). Între fayalit-monticellit-forsterit şi tefroit
se întâlnesc de asemenea serii izomorfe (ex. knebelit – (Mn,Fe)2[SiO4] (după Major von
Knebel, descoperitorul mineralului).
Structura cristalină. Olivinele se caracterizează prin aranjamentul hexagonal al
ionilor de oxigen, prin aranjamentul coordinativ tetraedric [SiO4]4-, fiecare ion de siliciu
fiind înconjurat de patru ioni de oxigen dispuşi în colţurile unui tetraedru şi prin
aranjamentul octaedric MeO6 al cationilor bivalenţi, fiecare ion de Mg2+ sau Fe2+ fiind
înconjurat de şase ioni de oxigen, dispuşi în vârfurile unui octaedru.
Habitusul cristalelor – rar apar cristale idiomorfe, prismatice, scurte sau
tabulare.
Agregatele cristaline – apare sub formă de mase granulare sau cristale rotunjite,
diseminate, de regulă în roci magmatice.
Culoarea – olivina are o culoare galbenă uşor verzuie, de obicei este incoloră,
perfect transparentă. În rocile serpentinitice capătă o falsă culoare verde datorită
serpentinei. Forsteritul are culoarea cenuşie deschisă sau poate fi incolor.
Fayalitul este galben închis până la verde-negru sau brun-cafeniu.
Luciul – sticlos sau gras. Forsteritul are un luciu sticlos puternic, la fel ca şi
fayalitul. În spărtură prezintă un luciu gras.
Duritatea – 6,5-7; forsteritul = 7, fayalitul = 6-6,5.
Greutatea specifică – 3,3-3,5 g/cm3; forsteritul = 3,217 g/cm3, fayalitul
= 4-4,35 g/cm3.
Clivajul – imperfect după (010), forsteritul şi fayalitul – clivaj bun după (010).
Temperatura de topire – forsteritul = 1890ºC, fayalitul = 1205ºC.
În stare de pulbere se descompune în H2SO4 concentrat, dând un gel de SiO2.
192
Silicaţi
Fig. 9.1. Structura cristalină a olivinelor, paralel cu planul (100). Atomii

de Si fiind situaţi în centrele tetraedrilor nu apar în figură.
a b c
Fig. 9.2. Cristale de olivină cu orientarea optică: a – forsterit; b – fayalit; c – monticellit.
Fig. 9.3. Cristal natural de forsterit. Fig. 9.4. Cristal natural de fayalit.
193
Geneză, parageneză, ocurenţe. Mineralele din această grupă, în special

olivinele sunt caracteristice rocilor magmatice bazice sărace în silice (bazalte şi
gabbrouri) şi rocilor ultrabazice (dunite, peridotite etc.) apărând în parageneză cu
cromitul, magnetitul, spinelul (MgAl2O4), corindonul, piropul, augitul, hornblenda şi
anortitul. Mai rar, apar în roci metamorfice de contact, formate pe dolomite şi
calcare (forsteritul), în cavităţile obsidianului (fayalitul) şi în aluviuni. Sub acţiunea
agenţilor externi se descompune, transformându-se în minerale serpentinitice, magnezit,
goethit etc.
În România, olivina apare în fundamentul cristalin, în roci ultrabazice, uneori în
serpentine în Carpaţii Meridionali (Munţii Cibin, Sebeş, Almăj), în Carpaţii Orientali
(Munţii Perşani şi Bistriţei), în Munţii Apuseni (Munţii Drocea), la Ocna de Fier,
Oraviţa şi Moldova Nouă (Banat).
Sunt de menţionat olivinele din zona Mării Roşii, Burma, Vezuviu, Germania,
Norvegia, Rusia.
Fayalitul se întâlneşte în insula Fayal (Azore), în cavităţile obsidianului din
parcul Yellowstone (SUA) şi insula Lipari (Italia).
Forsteritul apare în Rusia (Transbaikalia, Ural) şi Norvegia (Snarum) asociat cu
magnezit, flogopit, hematit, spinel.
Întrebuinţări. Rocile olivinice curate, care nu conţin fier (forsteritice),
nemetamorfozate sau serpentinizate sunt utilizate la fabricarea cărămizilor refractare
forsteritice.
Cristalele transparente de olivină, frumos colorate şi proaspete (crisolitul) sunt
utilizate ca pietre preţioase.
Olivinele de mangan sunt utilizate ca minereu de mangan (Sebeş, Delineşti şi
Răzoare).
9.1.2. GRANAŢI – Me 23+ Me 32+ [SiO4]3
Denumirea vine de la cuvântul latinesc granatus = asemănător seminţelor, nume

dat datorită asemănării culorii acestora cu seminţele de rodii. Originea denumirii
granaţilor: pirop – vine de la cuvântul grecesc piropos – asemănător cu focul, datorită
culorii sale roşii deschise; almandin – denumire denaturată a regiunii Alabanda unde se
prelucrau pietrele preţioase în vechime (granitul de Alabanda al lui Plinius); spessartin
– după numele localităţii Spessart din Bavaria; grossular – după denumirea latină
grossularia = agriş; andradit – după numele mineralogului protughez d'Andrada (1800);
uvarovit – numit în cinstea ministrului minelor din Rusia, Uvarov (1832).
Varietăţi: hessonit – varietate feruginoasă de grossular (vine de la grecescul
hesson = inferior, el având duritatea mai mică decât hiacintul – varietate de zircon);
schorlomit – varietate de andradit bogată în titan; melanit – varietate de andradit de
culoare neagră; demantoid – varietate preţioasă de granat de culoare verde-smarald.
Compoziţia chimică. Granaţii formează o grupă vastă de minerale în care
Me = Ca2+, Mg2+, Fe2+, Mn2+, iar Me3+ = Al3+, Fe3+, Mn3+, Cr3+, constituind două serii
2+
izomorfe:
1) seria almandinului – (Mg, Fe, Mn)3Al2[SiO4]3
- pirop – Mg3Al2[SiO4]3 – 29,8% MgO; 25,4% Al2O3; 44,8% SiO2.
- almandin – Fe3Al2[SiO4]3 – 43,3% FeO; 20,5% Al2O3; 36,2% SiO2.
- spessartin – Mn3Al2[SiO4]3 – 43% MnO; 20,6% Al2O3; 36,4% SiO2.
194
Silicaţi
2) seria andraditului – Ca3(Al, Fe3+, Cr)2[SiO4]3

- grossular – Ca3Al2[SiO4]3 – 37,3% CaO; 22,7% Al2O3; 40% SiO2.
- andradit – Ca3Fe2[SiO4]3 – 33% CaO; 31,5% Fe2O3; 36,5% SiO2.
- uvarovit – Ca3Cr2[SiO4]3 – 33,5% CaO; 30,6% Cr2O3; 35,9% SiO2.
Mg2+ şi Fe2+, precum şi Fe3+ şi Mn2+ se substituie nelimitat, reciproc în orice
proporţie. De asemenea, şi elementele trivalente se pot substitui reciproc în orice
proporţie. Uneori conţin cantităţi reduse de K2O, Na2O, P2O5, V2O5, ZrO2 etc., sub
formă de impurităţi.
Structura cristalină. Granaţii se caracterizează prin aranjamentul coordinativ
tetraedric [SiO4]4- şi prin aranjamentul octaedric MeO6 al cationilor de Al3+. În spaţiile
reticulare se dispun cationii bivalenţi care, de regulă, sunt prezenţi în coordinare opt.
Habitusul cristalelor. Cele mai răspândite forme sunt cele de dodecaedru
romboidal (110), trapezoedru cubic (211) şi foarte rar feţe de cub sau octaedru.
Agregatele cristaline. Frecvent granaţii apar sub forme de mase granulare sau
granule compacte.
Culoarea – variază foarte mult. Varietăţi transparente, incolore apar foarte rar.
Almandinul – roşu închis, negru, cafeniu. Spessartinul – galben-oranj, roşu
închis, brun. Grossularul – galben ca mierea, verde deschis, brun, roşu, cafeniu.
Andraditul – galben, verzui, roşu brun, negru, roşu. Uvarovitul – verde ca
smaraldul.
Urma– albă sau slab colorată în nuanţa speciei.
Luciul – gras, sticlos, uneori aproape adamantin (andraditul).
Duritatea – 6,5-7,5 (almandinul, piropul şi spessartinul = 7-7,5).
Temperatura de topire – aproximativ 1200ºC.
1. Metamorfismul termic şi metasomatic. Sub acţiunea magmelor acide
asupra rocilor carbonatate (calcare şi dolomite) s-au format cea mai mare parte a
granaţilor (grossular, almandin). Granaţii apar în skarne la Moldova Nouă, Oraviţa,
Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier, asociaţi cu diopsidul, hedenbergitul,
epidotul, vezuvianul, wollastonitul şi minerale metalifere.
2. Granaţii sunt foarte răspândiţi şi în şisturile cristaline micacee, cloritoase,
talcoase, amfibolice din Carpaţii Orientali (Munţii Rodnei, Inău, Bistriţei, Hăghimaş),
din Carpaţii Meridionali (Munţii Făgăraş, Lotru, Cibin, Sebeş, Godeanu, Poiana Ruscă
şi Semenic), din Munţii Apuseni (Munţii Gilău, Rez, Ţicău, Preluca) şi Dobrogea
(Camena).
În alte ţări apar în kimberlitele din Africa de Sud, în Siberia, Suedia (Falun),
Madagascar, Mexic (Conception del Oro), Finlanda, SUA, India, Argentina.
Întrebuinţări. Varietăţile de granaţi transparente, frumos colorate sunt folosite
ca pietre semipreţioase.
Aproape 90% din granaţi sunt utilizaţi la fabricarea aşa numitei hârtii sau pânză
de granaţi folosită pentru lustruirea lemnului tare, lustruirea sticlelor de oglindă, a sticlei
optice, a pieilor, a cauciucului, a celuloidului etc.
Ca surse industriale de granaţi sunt considerate rocile granatifere cu peste 10%
granaţi în cristale mai mari de 1 cm în diametru.
195
Fig. 9.5. Cristale de granaţi.
a b c
d e f
Fig. 9.6. Cristale naturale de granaţi: a – pirop; b – almandin;
c – spessartin; d – grossular; e – andradit; f – uvarovit.
9.1.3. ZIRCON – Zr[SiO4]
Denumirea mineralului vine de la cuvintele persane zar = aur şi gun = culoare,

aluzie la culoarea cristalelor de zircon.
Compoziţia chimică – 67,1% ZrO2 (49,5% Zr), 32,9% SiO2. Ionii de Zr4+ pot fi
înlocuiţi cu Hf (1-4%), uneori cu elemente din grupa pământurilor rare. Zirconul este
frecvent radioactiv datorită prezenţei Th4+ şi a U4+ care substituie Zr4+ în structură.
Sistemul de cristalizare – tetragonal, clasa holoedrică.
196
Silicaţi
Structura cristalină. Zirconul are o reţea ionică tipică, formată din grupa
tetraedrică [SiO4]4- şi cationi Zr4+ înconjuraţi cu opt ioni de oxigen. De-a lungul axei A4,
tetraedrii [SiO4]4- alternează cu ionii Zr4+.
Habitusul cristalelor. Zirconul se întâlneşte în general sub formă de cristale
prismatice, prisme bipiramidale, prisme tetragonale şi bipiramide tetragonale.
Agregatele cristaline – rar apar granule neregulate.
Culoarea – incolor, însă mai frecvent este colorat în galben, portocaliu, roşu,
mai rar verde. Varietatea numită malacon (bogată în elemente radioactive) este
cafenie închisă.
Luciul – adamantin, uneori gras sau lucios.
Duritatea – 7,5.
Malaconul şi cyrtolitul sunt de obicei radioactive.
Fig. 9.7. Structura cristalină a zirconului.
Fig. 9.8. Cristale de zircon.
Fig. 9.9. Cristal natural de zircon.
197

1. Zirconul este răspândit mai ales în pegmatitele sienitelor nefelinice,
granitelor şi dioritelor asociat cu mica neagră, nefelinul, albitul, apatitul, şi alte minerale
care conţin TR, Nb, Ta, Th, U.
2. Apare în granitele din Munţii Măcin (Pricopan, Greci, Iacobdeal, Măcin) în
rocile magmatice din Carpaţii Meridionali (Moldova Nouă, Ocna de Fier), în Munţii
Apuseni (Drocea, Bihor, Vlădeasa) şi în rocile vulcanice din Carpaţii Orientali (Oaş,
Gutâi, Tibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita).
3. Apare de asemenea în şisturile cristaline ale Carpaţilor Orientali,
Carpaţilor Meridionali, Munţii Apuseni şi Munţii Dobrogei, fiind ceva mai abundent în
unele gnaise biotitice şi în cantităţi ceva mai ridicate în masive intrusive şi aureolele lor
de contact (Ditrău, Parâng, Retezat, Tismana, Sicheviţa, Codru, Muntele Mare).
4. În cantităţi mari se concentrează în aluviuni actuale, mare parte din zircon se
exploatează din aceste zăcăminte. Mai mult de jumătate din producţia mondială de
zircon se exploatează din aluviuni de râuri şi dune. La noi în ţară apare în aluviunile
actuale la Izvoarele Mureşului şi pe Valea Argeşului la Merişani.
Zăcămintele importante se găsesc în Australia în aluviuni, Brazilia (aluviuni pe
1500 km, în statele Rio de Janeiro, Espirito Santo, Bahia, Rio Grande do Norte), India
(Travancore).
Întrebuinţări. Varietăţile transparente, frumos colorate sunt folosite ca pietre
preţioase. De obicei este prelucrat pentru obţinerea ZrO2. Acesta având o
conductibilitate termică slabă şi coeficient de dilatare scăzut, este folosit la
confecţionarea creuzetelor refractare şi rezistente la acizi. Sub formă de adaos la sticla
de cuarţ (2,5%) pentru vasele de laborator rezistente la temperaturi înalte şi la acizi. Se
mai utilizează la fabricarea cimenturilor şi a cărămizilor refractare, la fabricarea
emailurilor albe şi a vopselelor foarte stabile. Zirconul metalic serveşte la construirea
reactoarelor nucleare, a electrozilor şi tuburilor electronice, înlocuieşte platina în
aparatele ştiinţifice, la fabricarea bujiilor pentru motoare şi a termoelementelor
pirometrelor. Este folosit de asemenea în metalurgie la oţelurile pentru tăiere rapidă, în
aliaje cu cupru, mărind duritatea şi rezistenţa chimică a acestora. Este cel mai bun
dezoxidant în metalurgia oţelului, purificând complet oţelul de azot.
Din zircon se extrage toată cantitatea de hafniu, acesta fiind folosit în special
pentru construcţii atomice (absorbant în barele de control). Sub formă de oxid (HfO2)
este folosit la fabricarea filamentelor de becuri, fabricarea lămpilor de radio, acoperirea
suprafeţei catozilor în tuburile roentgen etc.
Producţia mondială de zirconiu a fost în 1965 de 229.000 t, iar în 1968 de
373.000 t. Ţările cu producţie importantă sunt Australia, Thailanda, Madagascar,
Brazilia, India, Sri Lanka.
9.1.4. TOPAZ – Al2[SiO4](OH,F)2
Numele mineralului vine din sanskrită, tapas = foc.

Compoziţia chimică. Topazul conţine 62,0-48,2% Al2O3, 39,0-28,2% SiO2,
13-20,4% F, şi H2O până la 2,45%. În topazele bogate în OH, raportul F : OH = 3 : 1.
Deseori, conţine incluziuni gazoase şi lichide.
198
Silicaţi
Habitusul cristalelor. Cristalele bine dezvoltate se întâlnesc numai în geode. De

obicei apar forme prismatice cu striaţiuni verticale bogate în feţe uneori perfect crescute
şi de dimensiuni relativ mari (s-au găsit cristale de 25-32 kg).
Culoarea – varietăţile transparente, incolore sunt rare. De cele mai multe ori,
topazul este colorat în nuanţe de galben (deschis, pal, ca vinul), violet, verde,
roz, roşcat, albastru, mai rar roşu. Expus mult timp la soare, culoarea lui se
deschide.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 8.
Este piroelectric şi piezoelectric.
Fig. 9.10. Cristal de topaz Fig. 9.11. Cristal natural de topaz.


1. Apare, de obicei, în pegmatite şi filoane hidrotermale de temperatură
înaltă, asociat cu casiteritul, fluorina, turmalina, berilul, feldspaţii, cuarţul, wolframitul
şi micele.
2. Apare în formaţiunile de contact şi în aureolele de contact din jurul
masivelor intrusive şi mai rar în rocile înconjurătoare sub formă de cristale mici.
3. De asemenea, apare în cavităţile unor roci magmatice acide (granite,
riolite).
4. Se găseşte şi în şisturi cristaline.
5. Datorită rezistenţei chimice ridicate se întâlneşte, de obicei sub formă de
cristale bine păstrate, împreună cu cuarţul şi berilul în aluviuni.
La noi în ţară apare în şisturi cristaline şi în aluviunile provenite din acestea la
Gura Râului (Sibiu), Munţii Bistriţei, Turnu Roşu (Sibiu).
199
Se întâlneşte în filoanele pegmatitice din Ural (Mursinsk), Ucraina, Siberia,

Brazilia (Rio Belemonte), Turcia (Mukla), Mexic (Durango) Australia, Sri Lanka,
Africa de Sud-Vest, SUA (Topaz-Butte, Ramona).
Întrebuinţări – cristalele transparente, frumos colorate sunt utilizate ca pietre
preţioase.
9.1.5. DISTEN – Al2[SiO4]O
Denumirea vine de la faptul că distenul prezintă o anizotropie foarte accentuată a

durităţii. În limba greacă di = dublu, iar sthenos = rezistent, puternic.
Sinonim – cianit (în limba greacă kianos = albastru închis).
În grupa distenului intră cele trei stări alotropice ale silicatului de aluminiu, care
corespund la aceeaşi formulă empirică Al2[SiO4]O, dar care se deosebesc în privinţa
structurii. În fiecare reţea se găsesc două tipuri de ioni de Al3+, jumătate din aceşti ioni
intră în reţea cu numărul de coordinare şase, iar cealaltă jumătate intră cu numere de
coordinare diferite:
- Al[6] Al[6] [SiO4] O – disten;
- Al[6] Al[5] [SiO4] O – andaluzit;
- Al[6] Al[4] [SiO4] O – sillimanit.
Compoziţia chimică – conţine 63,1% Al2O3, 36,9% SiO2. Sub formă de
amestec izomorf mai conţine Fe2O3 (1-2%), Cr2O3 (până la 1,8%), şi în cantităţi mici
CaO, MgO, FeO, TiO2.
Sistemul de cristalizare – triclinic, clasa pinacoidală.
Habitusul cristalelor. De obicei, se prezintă sub formă de cristale prismatice
tabulare, alungite, paralele cu direcţia Z, prezentând rar feţe terminale.
Agregatele cristaline – concreşteri de cristale radiar divergente sau agregate
lamelare.
Fig. 9.12. Cristal de disten.
Fig. 9.13. Cristale naturale de disten.

Culoarea – albastru, albastru deschis, alb, cenuşiu, uneori verde, galben, mai
rar incolor sau negru.
Urma – albă.
200
Silicaţi
Duritatea – variabilă, pe faţa (001) paralel cu alungirea cristalului duritatea

este 4-5, perpendicular pe această direcţie duritatea este 6-7. Este casant.
Clivajul – perfect după (100), bun după (010), potrivit după (001).
Nu se dizolvă în HCl.
Prin alterare se transformă în muscovit, pirofilit, caolinit sau clorit.
1. Se formează în procesul de metamorfism regional, prin transformarea
rocilor bogate în aluminiu, la adâncimi mari. Se întâlneşte în gnaise şi în micaşisturi
asociat cu staurolit, granaţi, rutil, corindon, turmalină, andaluzit.
2. Fiind relativ rezistent din punct de vedere chimic se întâlneşte şi în aluviuni.
În România apare în Munţii Preluca, Munţii Rodnei, Munţii Făgăraş, Munţii
Lotrului, Munţii Sebeşului, Munţii Poiana Ruscă, Munţii Semenic, Munţii Gilău,
Dobrogea Centrală. În nisipuri aluvionare apare la Telega, Doftana (Câmpina), pe Valea
Bistriţei, la Pianul de Sus şi Pianul de Jos (Sebeş).
În alte ţări distenul este întâlnit în Brazilia (Villa Reca), India (Kharsavan), SUA
(Boehls Butte – Idaho), Kenya (Machacos), Macedonia (Pripelec), Rusia (Borisovsk –
Ural).
Întrebuinţări. Rocile cu conţinut ridicat de disten, andaluzit şi sillimanit sunt
importante ca materii prime pentru aluminiu. Prin prăjire la temperaturi ridicate se
formează mullitul caracterizat prin proprietăţi refractare ridicate, rezistenţă mecanică şi
chimică ridicate. Datorită acestui fapt, rocile cu conţinut ridicat de andaluzit, sillimanit
şi disten sunt utilizate la fabricarea materialelor refractare de calitate superioară, la
fabricarea izolatorilor speciali, bujiilor, creuzetelor pentru turnarea oţelurilor etc.
Din aceste minerale se obţine direct un aliaj între siliciu şi aluminiu numit
silumin, prin metoda electrotermică.
9.1.6. ANDALUZIT – Al2[SiO4]O
Denumirea vine de la provincia Andaluzia din Spania.

Compoziţie chimică – asemănătoare cu cea a distenului.
Varietăţi – viridinul (varietate bogată în Mn până la 7% şi Fe).
Habitusul cristalelor – cristale prismatice, columnare cu secţiune aproape
pătrată. În şisturile argilo-cărbunoase se întâlnesc cristale care în secţiune transversală
prezintă un desen cruciform. Varietatea a primit denumirea de chiastolit. Materia argilo-
cărbunoasă înglobată în cursul creşterii cristalelor se dispune după anumite direcţii
cristalografice.
Agregatele cristaline. Andaluzitul apare rar în agregate granulare sau radiar
baccilare.
Culoarea – rar incolor, de obicei este cenuşiu, galben, roz, roşu şi verde închis
(varietăţile cu mangan).
Urma – albă.
Luciul – sticlos, mat când este alterat.
201

Spărtura – neregulată, colţuroasă.
Se descompune la peste 1380ºC, disociindu-se în mullit şi cuarţ.
Fig. 9.14. Cristal

de andaluzit. Fig. 9.15. Cristal natural de andaluzit.

1. Mineral metasomatic de contact în corneenele formate pe seama şisturilor
cristaline sau a rocilor sedimentare, la contactul cu rocile granitice. Apare la Zărneşti
(Braşov), Ocna de Fier, Turcoaia (Măcin), în parageneză cu granaţii.
2. Constituent microscopic al unor şisturi cristaline mezo-catazonale,
apare la Răzoare (Lăpuş), Poiana Ruscă, Palazu Mare şi Todireni (Botoşani) în foraje, în
parageneză cu granaţii, muscovitul, distenul, sillimanitul, cordieritul şi turmalina.
3. Apare, de asemenea, aluvionar, în fracţiunea grea a unor nisipuri, pe valea
Bistriţei (între Vatra Dornei şi Bacău) şi la Pianul de Sus.
Chiastolit se găseşte în Australia de Sud (Howden) şi Rusia. Cel mai mare
zăcământ de andaluzit se găseşte în California (White Mountain), rocile conţinând 85%
andaluzit. Mai apare şi în Brazilia, India, Birmania.
9.1.7. SILLIMANIT – Al2[SiO4]O
Numele a fost dat în 1824 după profesorul Benjamin Silliman din New Haven –
Connecticut (SUA).
Compoziţie chimică – aceeaşi cu cea a distenului. Mai poate conţine Fe2O3
până la 2-3%.
Habitusul cristalelor – este acicular, cu feţele de prismă striate şi fără feţe
terminale.
Agregatele cristaline – mase compacte radiare, agregate fibroase şi incluziuni
aciculare în alte minerale (cuarţ, feldspaţii).
Culoarea – cenuşie, brun deschis, verde deschis.
Luciul – sticlos, uneori gras.
Este transparent până la translucid.
Duritatea – 7.
202
Silicaţi

Nu se topeşte. La 1545ºC se transformă în mullit, iar acesta la 1810ºC trece în
corindon.
Fig. 9.16. Cristal de sillimanit Fig. 9.17. Cristale naturale de sillimanit.


1. Se întâlneşte în şisturile cristaline metamorfozate (faciesul almandin–
amfibolic), asociat cu corindonul, almandinul, zirconul, cordieritul, andaluzitul,
muscovitul şi cuarţul. La noi apare în gnaisele din Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali şi Munţii Apuseni.
2. Ca mineral metamorfic de contact de temperatură înaltă, la contactul cu
rocile magmatice sau chiar în rocile magmatice, apare la Răzoare, Ocna de Fier, în
Munţii Poiana Ruscă, Masivul Vlădeasa.
3. În aluviunile actuale apare pe valea Bistriţei, în Munţii Cibinului, la Pianul
de Sus. Zăcămintele importante (până la 85% conţinut în sillimanit) se găsesc în India
(Khari-Hills şi Pipra), Birmania (Magok), Germania (Freiberg), SUA (Yorktown).
9.1.8. STAUROLIT – FeAl4[SiO4]2O2(OH)2
Denumirea mineralului vine de la cuvintele greceşti stauros = cruce şi lithos =

piatră, făcând referire la maclele în formă de cruce ale staurolitului.
Compoziţia chimică. Staurolitul conţine 27,50% SiO2, 49,89% Al2O3, 6,16%
Fe2O3, 11,14% FeO, 1,95% H2O+. Mai poate conţine 2,13% MgO, 0,90% TiO2, 0,29%
MnO, 0,10% CaO (staurolitul din Munţii Sebeşului – România). Frecvent, ionii de Fe2+
pot fi înlocuiţi parţial prin Mg2+, Mn2+, Ca2+, Ni2+, uneori Fe3+. Staurolitul este un
mineral stabil din punct de vedere chimic.
Habitusul cristalelor. Staurolitul se prezintă sub formă de cristale tabulare
alungite. De regulă apare sub formă de cristale maclate în cruce (fig. 1.10, fig. 9.19), cu
cei doi indivizi încrucişându-se la unghiuri de aproape 90º sau 60º.
Culoarea – roşu-brun până la negru-brun, uneori incolor.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, mat, gras pe spărtură.
203
Este translucid până la opac.

Fig. 9.18. Cristal de staurolit

Fig. 9.19. Cristale naturale maclate de staurolit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Staurolitul apare în urma proceselor de

metamorfism regional. Este un mineral de temperatură ridicată. Se alterează
transformându-se în caolinit. La grade mai înalte de metamorfism, staurolitul poate fi
înlocuit de disten şi almandin sau de sillimanit. Se întâlneşte în micaşisturi, gnaise şi
diverse şisturi cristaline. Apare şi în corneene, ca şi în aluviunile de pietre preţioase.
La noi în ţară se întâlneşte în şisturile cristaline din Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali şi Munţii Apuseni. Mai apare în fracţiunea grea a unor nisipuri în Dobrogea
Centrală, în nisipuri apţiene la Telega, Doftana, în nisipul gresiei de Kliwa, sau în
aluviuni mai recente la Sebeşul de Jos, Sebeşul de Sus, Pianul de Jos (Sibiu).
Pe glob se cunosc apariţii de staurolit în Elveţia, Austria (Tirol), SUA, Africa de
Sud, Rusia, Namibia (Gorob-Mine), Germania (Aschaffenburg – Bavaria), Franţa
(Quimper – Bretania).
Întrebuinţări. Uneori, se utilizează ca piatră preţioasă sau ca talisman.
9.1.9. TITANIT – CaTi[SiO4]O
Numele titanitului face referire la culoarea brun-închisă sau neagră care apare la
speciile originale. Numele de sfen vine de la grecescul sphenos = pană, aluzie la forma
caracteristică din secţiunile subţiri.
Sinonim – sfenul.
Compoziţia chimică. Calciul este frecvent substituit prin Cr, Ba, Y, Na, Ce, iar
titanul prin Al sau Fe, uneori prin Nb, Ta, V, Cr.
Habitusul cristalelor. Frecvent, se întâlnesc cristale sub formă de prisme turtite,
în formă de plic, care în secţiune transversală au formă de pană (110), (111), (001).
Prezintă numeroase macle, de întrepătrundere şi de alipire, după (001) şi (110).
Agregatele cristaline – apare, în general, sub formă de cristale izolate.
204
Silicaţi
Fig. 9.20. Orientarea optică a cristalelor Fig. 9.21. Cristale naturale de titanit.
de titanit în secţiune paralelă cu (010).
Culoarea – galben, brun, cenuşiu, roşu-brun, mai rar negru.
Urma – albă.
Luciul – adamantin.
Spărtura –concoidală.
Sub acţiunea soluţiilor hidrotermale se transformă într-un agregat de calcit +
cuarţ + rutil (anatas) criptocristalin.
Sunt cunoscute, în urma descompunerii chimice, peliculele galbene, sub forma
unei substanţe pulverulente fin dispersată, numite xanthotitan.
1. Se întâlneşte în cantităţi mici ca mineral accesoriu în rocile magmatice
(granite, sienite, trachite, andezite etc.). Este citat în legătură cu magmatismul paleozoic
sau mai vechi în masivul alcalin de la Ditrău în essexite şi hornblendite. Este cunoscut şi
în granitul de Highiş, granitul de Muntele Mare, în granitoidele de Codru (toate în
Munţii Apuseni); în granitele, granodioritele, porfirele cuarţifere şi diabazele de la
Măcin, Greci, Camena (Dobrogea); în magmatitele bazice ofiolitice din Carpaţii
Meridionali (Munţii Parâng), Munţii Apuseni (Munţii Drocea, Munţii Metaliferi, Munţii
Trascău); în magmatitele laramice de la Sasca Montană (Banat) şi în cele neogene din
Carpaţii Orientali (Munţii Călimani, Gurghiu, Harghita).
2. Sub formă de cristale mari se găseşte în pegmatite, mai ales în pegmatitele
asociate rocilor sienitice.
3. Mai rar, apare în formaţiuni metasomatice de contact, în urma acţiuni
magmelor mai puţin acide asupra calcarelor.
4. Apare ca mineral caracteristic în unele roci metamorfice (gnaise, şisturi
cloritoase, micaşisturi etc.). Este întâlnit în complexele de şisturi cristaline din Carpaţii
Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea, în special în amfibolite.
5. Se întâlneşte acumulat sub formă de cristale fragmentate în aluviuni.
Ocurenţe mai importante în străinătate se cunosc în Austria (Pfunders – Tirol,
Sulzbachtal), în Canada (Greenville), în SUA (Gonveneur).
205
9.2. SOROSILICAŢI
Din această grupă structurală fac parte silicaţii al căror element structural este
gruparea [Si2O7]6-, formată din doi tetraedri cuplaţi printr-un vârf comun, cu un ion de
oxigen inert electrostatic, situat între cei doi ioni de siliciu. Un grup aparte îl formează
silicaţii cu structură mixtă de nezosilicaţi şi sorosilicaţi din care fac parte epidotul,
zoizitul, vezuvianul, lotritul etc., mineralele mult mai răspândite şi mai importante decât
sorosilicaţii tipici (melilitele).
9.2.1. ZOIZIT – Ca2Al3[O/OH/SiO4/Si2O7]
Zoizitul a fost denumit după numele baronului von Zois care, conform lui
Werner, l-a descris prima dată. Denumirea thulitului vine de la Thule, numele vechi al
Norvegiei.
Compoziţia chimică – conţine 24,6% CaO, 33,9% Al2O3, 39,5% SiO2,
2% H2O. Foarte rar, o parte din Al2O3 este înlocuită cu Fe2O3 (până la 2-5%).
Habitusul cristalelor – cristalele prismatice, cu feţe de prismă intens striate, rar
feţe terminale.
Agregatele cristaline – masele de zoizit au de cele mai multe ori forme
cilindrice sau granulare.
Fig. 9.22. Cristal de zoizit. Fig. 9.23. Cristale naturale de zoizit.
Culoarea – cenuşie, uneori roză, roşie, albastră sau brună, varietatea de culoare
roz-aprins se numeşte thulit, varietatea de culoare albastră se numeşte tanzanit.
Urma – albă.
Este translucid, tulbure sau opac.
Duritatea – 6.
1. Zoizitul se întâlneşte de regulă în roci metamorfice, în parageneză cu
amfiboli (în amfibolite, eclogite, corneene) apărând în fundamentul cristalin din Carpaţii
206
Silicaţi
Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Munţii Dobrogei şi în corneenele

granitelor din Munţii Măcin.
2. În unele zăcăminte hidrotermale alături de pirită şi calcopirită sau sub
formă de produs de transformare hidrotermală a plagioclazilor bazici, când se obţine un
agregat constituit dintr-un amestec de zoizit–clinozoizit–albit, denumit saussurit. Apare
în Munţii Parâng, Munţii Almăjului, Munţii Drocea, Munţii Metaliferi şi Munţii
Trascăului.
În alte ţări, apare în Munţii Matabatu (Tanzania), Munţii Ural (Borzovka), Tytyri
(Finlanda), Nagatoro (Japonia).
9.2.2. EPIDOT – Ca2(Al,Fe3+)Al2[O/OH/SiO4/Si2O7]
Denumirea mineralului vine de la cuvântul grecesc epidotis = creştere, alungire,

aluzie la forma prismatică a cristalelor, mai dezvoltate în raport cu alţi silicaţi.
Sinonim – pistacit.
Compoziţia chimică. Spre deosebire de zoizit, epidotul este mai bogat în fier,
conţinutul în Fe2O3 atingând 10-25%. Varietatea cu raportul Al:Fe = 3:1 are următoarea
compoziţie: 23,5% CaO, 24,1% Al2O3, 13,6% Fe2O3, 37,9% SiO2, 1,9% H2O.
Habitusul cristalelor – cristalele prismatice, alungite după axa Y, uneori cu
aspect columnar şi foarte rar izometric.
Agregatele cristaline – epidotul formează frecvent agregate compacte,
granulare, radiare, sau columnare paralele.
Fig. 9.24. Cristale de epidot.
Fig. 9.25. Cristale naturale de epidot.
Culoarea – de obicei, verde de diferite nuanţe, galbenă, neagră, cenuşie.
Culoarea se închide pe măsură ce creşte conţinutul de fier.
Urma – albă.
Luciul – sticlos puternic.
Duritatea – 6,5.
207

1. Se formează prin alterarea hidrotermală a plagioclazilor (saussuritizare).
De asemenea, se formează prin alterarea olivinei, hornblendei, augitului, biotitului,
granaţilor etc.
2. Apare în şisturile cristaline (faciesul şisturilor verzi), în parageneză cu
cloritul, feldspaţii, sodici, actinotul, din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii
Apuseni şi Dobrogea.
3. Se întâlneşte frecvent în zăcămintele metasomatice de contact, asociat
cu cuarţul, cloritele, calcitul, sulfurile, unde se constată o înlocuire a granaţilor,
piroxenilor şi a altor silicaţi de calciu şi fier prin epidot. Apare la Ocna de Fier,
Moldova Nouă, Oraviţa, Băiţa Bihorului, Budureasa etc.
4. Ca mineral constitutiv este foarte răspândit în rocile magmatice bazice
(gabbrouri şi diabaze) din Carpaţii Meridionali (Parâng), Carpaţii Orientali (Perşani).
5. Fiind un mineral rezistent chimic, apare în fracţiunea grea a multor roci
arenitice (nisipuri şi gresii din Dobrogea centrală) sau în aluviunile actuale (valea
Bistriţei şi valea Arieşului).
9.2.3. ALLANIT – (Ca,Ce,La,Th)2(Fe3+,Mg,Fe2+)Al2[Si2O7/SiO4/O,OH]
Denumirea mineralului vine de la numele mineralogului T. Allan. Numele de

orthit vine de la cuvântul grecesc ortos = drept.
Sinonim – orthit.
Compoziţia chimică. Frecvent adiţionează Th, Be, Na, K, sesizate numai prin
analize chimice de mare precizie. Varietăţile cu Th sunt radioactive. Există serii
continue între varietăţile allanit, allanit magnezian şi allanit fosforifer (nagatolit).
Habitusul cristalelor. Allanitul prezintă cristale tabulare, paralele după (100) şi
cristale prismatice alungite după axa Y.
Agregatele cristaline – apare sub forma unor mase granulare compacte.
Fig. 9.26. Cristal de allanit

Fig. 9.27. Cristal natural de allanit.

Culoarea – alb, brun.
Urma– verde, brună.
Luciul – sticlos.
208
Silicaţi
Allanitul îşi pierde structura cristalină datorită radiaţiilor elementelor din grupa
TR, devenind metamictic şi izotrop. Datorită faptului că absoarbe apa, greutatea
specifică devine mai mică.
1. Rar, allanitul intră în componenţa rocilor magmatice în special a
pegmatitelor, ca mineral accesoriu. Ocurenţe mai importante se cunosc în Scoţia
(Criffel) şi Polonia (Strigan – Silezia).
În ţara noastră apare în rocile granitoide de vârstă paleozoică sau mai veche din
masivul Ditrău, Munţii Lotru, Munţii Parâng, Munţii Vulcan, Munţii Retezat, Munţii
Petreanu, Muntele Mic.
2. Mai frecvent apare în roci metamorfice (gnaise, şisturi cristaline), în
minereuri de fier şi mangan.
În România se găseşte în şisturile cristaline din Munţii Făgăraşului, Munţii
Lotrului, Munţii Godeanu; în corneenele din Munţii Parâng şi în provincia banatitică
(Ocna de Fier); în aluviuni cuaternare (Ditrău); în minereul de fier de la Vf. Bou
(Ruşchiţa).
9.2.4. LOTRIT – Ca2(Ti,Al,Mg,Mn)3[Si2O7/SiO4/O,OH]·H2O
Acest mineral a fost descris pentru prima dată în lume în anul 1900 în România
în Munţii Lotrului de către G.M. Murgoci. Frecvent, el este regăsit în literatura străină
sub numele de pumpellyit, denumire sub care a fost descris ulterior.
Compoziţia chimică. Analizele chimice au pus în evidenţă în compoziţia
mineralului atât a grupărilor OH, cât şi a moleculelor H2O, alături de elemente bivalente
şi trivalente (Ca2+, Al3+, Fe2+, Fe3+, Mn2+, Mg2+, Ti4+), unde raportul (Al3+, Fe3+, Ti4+) :
(Fe2+, Mn2+, Mg2+) este 5 : 1. Analizele chimice efectuate (Rădulescu D., 1961) arată
următoarea compoziţie: 40,53% SiO2; 21,81% Al2O3; 8,01% Fe2O3; 1,53% FeO; 0,30%
MnO; 4,06% MgO; 20,95% CaO; 0,41% TiO2; 0,89% Na2O; 0,06% K2O; 1,43% H2O.
Structura cristalină – nu a fost complet elucidată. Se apropie de cea a
lawsonitului – CaAl2[Si2O7](OH)2·H2O şi a epidotului.
Habitusul cristalelor – rar apare sub formă de cristale prismatice
individualizate. Prezintă macle destul de comune după feţele (001) şi (100).
Agregatele cristaline – se prezintă sub forma unor agregate granulare
compacte.
Culoarea – verde, verde-brun, brun-deschis, galben.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 6.
Clivajul – potrivit după (001) şi (100).
209
Fig. 9.28. Orientarea optică a

cristalelor de lotrit paralel cu (010). Fig. 9.29. Agregate naturale de lotrit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Lotritul apare în şisturi cristaline, în corneene

cu silicaţi de calciu la contactul serpentinitelor. În România se găseşte în corneenele cu
silicaţi de calciu la contactul serpentinitelor mezozoice din Munţii Parâng (Muntinu,
Urdele), asociat cu zoizit şi clinozoizit.
9.2.5. VEZUVIAN – Ca10(Mg,Fe)2Al4[(OH)4/(SiO4)5/(Si2O7)2]
Mineralul a fost numit vezuvian de către Werner, deoarece a fost descoperit

prima dată pe Vezuviu (Italia).
Sinonime – idocraz, viluit.
Compoziţia chimică – conţine 33,37% CaO, 13-16% Al2O3, 35-39% SiO2,
2-3% H2O. Poate să mai conţină K2O, Na2O, Li2O (până la 1,5%); MgO, FeO, MnO,
uneori ZnO (până la câteva procente), SrO, Fe2O3 (4-9%), Cr2O3 (până la 4,3%), TiO2
(4,7%), mai rar BeO (până la 9,2%). Frecvent grupul OH este înlocuit cu F (2%).
Sistemul de cristalizare – tetragonal, clasa ditetragonală-bipiramidală.
Habitusul cristalelor – sunt caracteristice cristalele prismatice, mai rar
bipiramidale. Se întâlnesc şi forme tabulare sau combinaţii de forme.
Agregatele cristaline – masele compacte au o structură granulară sau baccilară.
Culoarea – galbenă, cenuşie, verde, brună, neagră, mai rar albastră, deschisă,
roşie sau roz. Vezuvianul cromifer are o culoare verde-intens de smarald.
Urma – albă.
Luciul – sticlos sau gras.
Clivajul – imperfect după (100) şi (110).
1. Apare în formaţiunile metasomatice de contact care au luat naştere pe
seama calcarelor, în skarnele legate de magmatismul banatitic la Oraviţa, Ciclova
210
Silicaţi
Română, Dognecea, Băiţa Bihorului, asociat cu diopsidul, grossularul, turmalina,

titanitul, wollastonitul şi epidotul.
2. De asemenea, apare în şisturi cloritoase, gnaise şi serpentine în Munţii Parâng.
În alte ţări, apare în Italia (Monte Somma – Vezuviu), în Mexic (Conception del
Oro), în Rusia (pe valea râului Viliui – Iakuţia).
Întrebuinţări – se utilizează în bijuterie şi ca obiecte de artă.
Fig. 9.30. Cristale de vezuvian.

Fig. 9.31. Cristale naturale de vezuvian.
9.3. CICLOSILICAŢI
Sunt caracterizaţi prin grupări inelare de trei, patru sau şase tetraedri [SiO4]4-
legaţi fiecare prin două colţuri (doi ioni de oxigen comuni). Inele de trei tetraedri se
întâlnesc la benitoit – BaTi[Si3O9], cei mai importanţi şi cei mai variaţi fiind
ciclosilicaţii cu inele de şase tetraedri. Inelele hexagonale apar suprapuse în aşa fel încât
determină canale largi prin care sunt orientate axele A6. În aceste canale se găsesc
cationii, molecule de apă, anioni suplimentari. O astfel de structură prezintă berilul
Be3Al2[Si6O18]. Structuri analoage prezintă cordieritul şi turmalina.
9.3.1. BERIL – Be3Al2[Si6O18]
Numele de beril vine din limba greacă, semnificaţia lui fiind necunoscută.
Berilul este mineralul de beriliu cel mai răspândit din scoarţa terestră, fiind
singurul mineral industrial de beriliu.
Compoziţia chimică – conţine 14,1% BeO (5,07% Be), 19% Al2O3, 66,9%
SiO2. Mai conţine până la 7% Na2O, K2O, Li2O, Rb2O, Cs2O sub formă de impurităţi.
Structura cristalină – proiectată pe planul (0001) prezintă câte doi radicali
inelari (unul sub altul) dispuşi în vârfurile unui romb şi rotiţi unul în raport cu altul.
Între radicalii inelari sunt dispuşi ionii de Al şi Be, dar nu la acelaşi nivel, ci între strate
de inele; în acest mod realizându-se o legătură atât pe verticală, cât şi lateral. Ionii de Al
se găsesc în coordonare octaedrică, iar ionii de beriliu în coordonare tetraedrică. Inelele
care aparţin radicalilor anionici determină canale în interiorul cărora sunt reţinuţi ioni de
Na, K, Cs şi chiar H2O.
211
Fig. 9.32. Structura cristalină a berilului, proiectată pe planul (0001).
Habitusul cristalelor – este columnar sau prismatic (10 1 0) şi pinacoidal

(0001). Feţele de prismă sunt de obicei acoperite cu striaţiuni verticale.
Agregatele cristaline – apare mai rar în mase compacte şi agregate columnare.
Culoarea – albă, verzuie, galbenă, gălbuie, verde, albastru deschis, verde
deschis, uneori roz sau roşu. Se întâlnesc şi varietăţi incolore, transparente. După
culoare se disting următoarele varietăţi (pietre preţioase): smarald (verde intens),
aquamarin (albăstrui), heliodor (galben), morganit (roz), vorobierit (roz),
goshenit (incolor până la alb), pezzottait (roşu).
Luciul – sticlos.
Clivajul – imperfect după (0001).
Spărtura – neregulată, deseori concoidală.
1. De obicei, apare în pegmatite sau filoane hidrotermale de temperatură
înaltă asociat cu cuarţul, feldspaţii, turmalina, micele, casiteritul, spodumenul
(LiAlSi2O6), columbit-tantalit (Fe,Mn)(Nb,Ta)2O6. La noi în ţară, apare în pegmatitele
de la Răzoare (Lăpuş) – prisme hexagonale până la opt centimetri, Armeniş
(Caransebeş), Teregova (cristale de 30 cm până la 8 kg greutate).
2. Mai apare în roci intrusive acide, în formaţiuni metasomatice de
contact şi în roci metamorfozate pneumatolitic (greisene).
3. Datorită rezistenţei chimice ridicate, berilul apare şi în aluviuni în masivul
Muntele Mic.
Principala sursă de smaralde este Columbia (Muzo). Smaralde apar şi în Austria
(Salzburg), Brazilia (Bahia). Pegmatite purtătoare de beril se găsesc în Brazilia (Minas
Geraes), Argentina, India, Africa de sud-vest, Rusia, Madagascar, SUA (Branchville,
212
Silicaţi
Keystone, Albany), Republica Malgaşă. În Republica Malgaşă la Malakialina a fost

descoperit un cristal gigant de beril de 1800x350 cm (lungime x diametru) în greutate de
peste 379 t (vezi tabelul 2).
Fig. 9.33. Cristale de beril.
Fig. 9.34. Cristal natural de beril.
a b c
d e
Fig. 9.35. Cristale naturale (varietăţi) de beril:

a – smarald asociat cu calcit; b – aquamarin; c – heliodor; d – morganit; e – pezzottait.
213
Întrebuinţări. Varietăţile transparente, frumos colorate de smarald, aquamarin,

heliodor, morganit, sunt folosite ca pietre preţioase.
Berilul este sursa principală de beriliu, metal din ce în ce mai căutat datorită
greutăţii specifice mici (1,85 g/cm3) şi a temperaturii de topire ridicate 1285ºC.
El este utilizat sub formă de aliaje uşoare şi solide cu magneziu şi aluminiul la
construcţia motoarelor de avion, vehicule pentru spaţiu casnic. Aliat cu cupru, cobalt,
nichel, aluminiu dă aliaje uşoare, cu duritate şi rezistenţă mare, utilizate la fabricarea
diverselor instrumente de precizie şi a carburatoarelor de avion. Oxidul de beriliu este
utilizat în reactoarele nucleare şi ca material suprarefractar.
Producţia mondială a fost în 1965 de 5.200 t, iar în 1968 de 5.547 t. Producătorii
importanţi sunt Brazilia, India, Rusia, SUA.
9.3.2. CORDIERIT – Mg2Al3[AlSi5O18]
Numele mineralului a fost dat în onoarea geologului francez Cordier

(1777-1861), cel care l-a studiat prima dată.
Sinonim – dicroit (în limba greacă dicroit = bicolor).
Compoziţia chimică. Cordieritul are o compoziţie chimică care variază în limite
largi, atât în ce priveşte conţinutul în MgO şi FeO, cât şi prin faptul că prezintă uneori
un exces de SiO2, unele alcalii şi apă. Conţine circa 50% SiO2.
Habitusul cristalelor. Apare rar sub formă de cristale cu habitus
pseudohexagonal din cauza maclării.
Agregatele cristaline – de obicei, se prezintă în mase compacte sau granule
neregulate diseminate.
Fig. 9.36. Cristal

de cordierit.
Fig. 9.37. Cristale naturale de cordierit.
Culoarea – rar incolor. Mai frecvent, apare colorat în diverse nuanţe de
albastru şi violet, mai rar gălbui, alb sau brun.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Nu se descompune în acizi.
214
Silicaţi

1. Se întâlneşte în roci metamorfice (gnaise, şisturi cristaline) şi roci
magmatice metamorfozate, asociat cu hipersten, amfiboli rombici, biotit, sillimanit,
plagioclazi bazici, talc. Apare în Munţii Godeanu, Căpăţânei şi Gilău.
2. Ca produs al metamorfismului de contact apare la Ocna de Fier,
Dognecea, Turcoaia (Măcin), Tincova (Caransebeş), Muntele Mare, Deva, Săcărâmb.
3. În fracţiunea grea a unor nisipuri apare la Praid.
În străinătate apare în Rusia (Murzinka), în Finlanda (Albö Attu), Spania,
Japonia, Norvegia (Kragerö), Suedia (Falun), SUA (New Haven), Ceylon.
Întrebuinţări – se utilizează ca piatră semipreţioasă (safirul de apă).
9.3.3. TURMALINA – (Na,Ca,Mn)(Mg,Al,Fe,Li)6[B3Al3Si6(O,OH,F)30]
Denumirea vine de la cuvântul senegalez turmali = piatră care atrage cenuşa.

Sub acest nume a fost adusă din insula Ceylon în Olanda în anul 1703, împreună cu alte
pietre preţioase.
Compoziţia chimică – variază foarte mult în funcţie de substituţiile izomorfe ce
se realizează. Poate să conţină: 30-44% SiO2, 8-12% B2O3, 18-44% Al2O3, 0-38% FeO
+ Fe2O3, 0-25% MgO, 0-6% Na2O, 0-4% CaO, 1-4% H2O. Poate să mai conţină sub
formă de substituţii izomorfe K2O (până la 2,5%), Li2O (până la 1,3%), MnO (până la
3,5%), Cr2O3 (până la 10,7%), F (1,2%), Cl.
Varietăţi – dravit – turmalină bogată în mangan; schorlit – turmalină bogată în
fier; elbait – turmalină bogată în litiu; rubelit; verdelit; indicolit; achroit.
Sistemul de cristalizare – trigonal, clasa ditrigonal-piramidală.
Habitusul cristalelor – este frecvent columnar, cristalele fiind alungite după
axul Z, rar apar cristale prismatice scurte. Feţele sunt aproape totdeauna striate vertical.
Agregatele cristaline – mase granulare compacte, agregate baccilare radiare,
agregate fibroase sau aciculare încrucişate.
Culoarea – depinde de compoziţia chimică: roz-verde (Li) – elbait; verde
(Fe) – verdelit; roşie (Mn) – rubelit; brună (Mg) – dravit; albastră – indicolit;
incoloră – achroit; neagră (Fe) – schorlit.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Este transparentă până la translucidă.
Clivajul – indistinct după (0001).
Spărtura – concoidală, neregulată, aşchioasă.
Prezintă proprietăţi piroelectrice şi piezoelectrice.
1. Apare în granitele şi pegmatitele fundamentului cristalin asociată cu
cuarţul, casiteritul, topazul, feldspaţii, la Răzoare, în Munţii Lotru, Retezat, Mehedinţi,
Semenic, Muntele Mare.
2. Mineral foarte frecvent (accesoriu) în şisturi cristaline, paragnaise şi
micaşisturi, în Munţii Făgăraş, Cibin, Leaota, Sebeş, Parâng, Măcin.
3. Se mai întâlneşte în corneene, la contactul magmatitelor acide, la Turcoaia,
Băile Borşa, Uroiu (Deva).
215
Fig. 9.38. Cristal

de turmalină. a b
d e
c
Fig. 9.39. Cristale naturale (varietăţi) de turmalină:
a – dravit; b – elbait; c – schorlit; d – rubellit; e – indicolit.
4. Apare şi în roci sedimentare, în nisipurile din Dobrogea centrală, în gresia

de Kliwa şi în aluviunile văilor Bistriţa, Bistricioara şi la Pianul de Sus.
Renumite sunt turmalinele foarte frumoase din Madagascar, din SUA de la San
Diego – California, din aluviunile din Ceylon (cristale transparente, incolore şi albastre),
Kragerö (Norvegia), Kodarma (India), Munţii Ural, Italia, Japonia, Brazilia (Minas
Geraes).
Întrebuinţări. Varietăţile transparente şi frumos colorate sunt folosite în
bijuterie, ca pietre preţioase (achroit) sau semipreţioase.
9.4. INOSILICAŢI
În această clasă sunt grupaţi silicaţii în a căror structură tetraedrii de [SiO4]4-

sunt legaţi în lanţuri infinite simple sau duble, prin intermediul unor ioni comuni de
oxigen. Înlănţuirea se poate face prin repetarea simplă unilaterală sau alternativă a
tetraedrilor sau chiar prin repetarea unor grupe liniare, spirale sau arcuite de 2, 3, 4, 5
sau 7 tetraedri (wollastonit, rodonit, piroxmangit).
216
Silicaţi
1) Structura piroxenilor este reprezentată prin lanţuri infinite simple de tetraedri

[SiO4]4-, care se leagă unii de alţii prin câte un ion de oxigen comun (de o parte şi de
alta a tetraedrilor). Ceilalţi doi ioni de oxigen prezintă câte o valenţă liberă care vor fi
neutralizate de cationii de Mg2+, Na+, Ca2+, K+, Fe3+, Al3+, Li+ etc. Fiecărui tetraedru îi
revine un ion de siliciu şi trei ioni de oxigen, formula generală fiind Me 22+ [Si2O6]4-.
Fig. 9.40. Ilustrarea structurii piroxenilor: a – proiecţie pe (100); b – de-a lungul

direcţiei Z; c – de-a lungul direcţiei Y; d – proiecţie perspectivă.
2) Structura amfibolilor este caracterizată prin benzi infinite de tetraedri [SiO4]4-

cu ochiuri hexagonale formate prin alăturarea a două lanţuri simple. În spaţiul inelar
hexagonal se situează ionii OH-, O2-, F-. Grupul de translaţie este [Si4O11(OH)]7-,
cationii de legătură fiind Me+ = Na+, K+; Me2+ = Fe2+, Mn2+, Mg2+, Ca2+; Me3+ = Al3+,
Fe3+. Atât la amfiboli cât şi la piroxeni, o parte din tetraedri [SiO4]4- pot fi înlocuiţi cu
tetraedri [AlO4]5-, grupare care introduce o valenţă negativă în plus.
Fig. 9.41. Ilustrarea structurii amfibolilor: a – prin comparaţie

cu lanţul piroxenic; b – proiecţie perspectivă.
217
9.4.1. PIROXENI ROMBICI
Numele piroxenilor vine de la cuvintele greceşti piros = foc şi xenos = străin,

nume dat de Haüy cristalelor de augit pe care le considera întâmplătoare în lavă.
Denumirea enstatitului provine de la grecescul enstates = aparent, aluzie la
refractaritatea sa.
Hiperstenul are la origine cuvintele greceşti hyper = deasupra, peste şi sthenos =
puternic, aluzie la duritatea mai mare în comparaţie cu hornblenda cu care era
confundat.
Ferosilitul a fost denumit de Washington (1932) pentru norma moleculară, în
conformitate cu numele de clinoferosilit dat modificaţiei monoclinice de către Henry
(1935).
Compoziţia chimică – piroxenii rombici formează o serie izomorfă care începe
cu enstatitul şi se termină cu ferosilitul:
Enstatit – Mg2[Si2O6] conţine 0-10% ferosilit;
Bronzit – (Mg, Fe)2[Si2O6] conţine 10-30% ferosilit;
Hipersten – (Mg, Fe)2[Si2O6] conţine 30-50% ferosilit;
Ferohipersten – (Fe, Mg)2[Si2O6] conţine 50-70% ferosilit;
Eulyt – (Fe, Mg)2[Si2O6] conţine 70-90% ferosilit;
Ferosilit – Fe2[Si2O6] conţine 90-100% ferosilit.
Foarte frecvenţi în natură sunt primii trei termeni ai seriei, ferosilitul
obţinându-se numai pe cale sintetică.
Mineralele din această serie pot conţine şi o mică cantitate de Mn2+, Ti4+, Ca2+,
precum şi Al3+ şi Fe3+.
Habitusul cristalelor – este prismatic, rar tabular.
Agregatele cristaline – bronzitul apare în mod obişnuit în mase compacte şi
agregate granulare, uneori în mase fibroase sau lamelare. De asemenea, poate să apară
sub formă de concreşteri regulate cu diallagul (varietate de augit), iar hiperstenul se
prezintă uneori sub formă de agregate lamelare.
a b c
Fig. 9.42. Cristale de piroxeni rombici cu orientare optică: a – enstatit;

b – hipersten; c – ferosilit.
Culoarea – enstatitul poate fi incolor, alb cenuşiu, cu nuanţe verzui, rar verde
brun, bronzitul este brun-gălbui, verzui cu irizaţii, iar hiperstenul este verde,
verde-brun, negru (varietăţile mai bogate în Fe).
218
Silicaţi
Urma – albă, uşor verzuie.

Luciul – sticlos, bronzitul prezintă uneori un luciu mătăsos-metalic.
Sunt minerale transparente până la translucide.
Duritatea – 5-6.
Greutatea specifică – 3,3-3,9 g/cm3 (creşte cu conţinutul în fier).
Clivajul – bun după (110). Unghiul de clivaj dintre feţele (110) şi (1 1 0) este în
jur de 90o (88-92º). La 1140ºC (enstatitul) şi la 995ºC (ferosilitul) trec în modificaţiile
monoclinice (clinoenstatit şi clinoferosilit).
a b
Fig. 9.43. Cristale naturale de piroxeni rombici: a – enstatit; b – ferosilit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Sunt minerale relativ răspândite în rocile

bazice şi ultrabazice. Enstatitul a fost semnalat în corneenele cu biotit şi diopsid
ale granitului de Pricopan (Măcin), bronzitul apare în serpentinite la Răşinari (Sibiu),
Racoşul de Jos (Braşov), Munţii Parâng şi Mehedinţi şi în gabbrourile de la Căzăneşti şi
Ciungani (Brad).
Hiperstenul este foarte răspândit în andezitele piroxenice din Munţii Gutâi,
Bârgău, Călimani, Gurghiu, Harghita şi din Munţii Apuseni. De asemenea apare şi în
gabbrouri şi dolerite la Căzăneşti şi Ciungani.
În alte ţări se citează enstatitul în filoanele cu apatit din Norvegia (Kjörrestod) şi
în noritele din Insula Paul (Labrador), hiperstenul în andezitele de la Mont Dose (Iran)
sau de la Akagi Vulcano şi Hakone Vulcano (Japonia), bronzitul în noritele de la
Stillwater Complex – Montana (SUA), iar eulytul în granitele de la Rubideaux
Mountain – California (SUA).
9.4.2. DIOPSID – CaMg[Si2O6]
Numele mineralului vine de la cuvântul latin di – doi şi cuvântul grecesc opsis –

variabil, aluzie la habitusul foarte variat.
Diopsidul este termenul extrem al seriei izomorfe CaMg[Si2O6] – CaFe2+[Si2O6]
(diopsid-hedenbergit) – termen intermediar fiind salitul (numele vine de la localitatea
Sala – districtul Västmanland, Suedia).
219
Termenul manganifer al seriei diopsid-hedenbergit se numeşte johannsenit

Ca(Mn,Fe2+)[Si2O6], numele fiind dat în onoarea lui A. Johannsen, profesor de geologie
la Universitatea din Chicago.
Compoziţia chimică – 25,9%CaO, 18,5% MgO, 55,6% SiO2. Mai conţine FeO,
MnO (johannsenit), câteodată Al2O3, Fe2O3, Cr2O3 (crom-diopsidul), V2O3 (până la
4% – laurovit) şi TiO2.
Habitusul cristalelor – este prismatic scurt; frecvent apar macle după (100) şi
(102).
Agregatele cristaline – mase compacte, agregate granulare, agregate cilindrice
sau radiare de indivizi cristalini.
Fig. 9.44. Cristal de diopsid

cu orientare optică. Fig. 9.45. Cristale naturale de diopsid.
Culoarea – colorat în diverse nuanţe deschise de verde sau cenuşiu, rar incolor.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Clivajul – potrivit după (110) şi (1 1 0) în unghi de 87º.
Prin alterare se transformă în minerale serpentinitice, talc, clorit, hornblendă.
1. Ca mineral de origine magmatică, apare în rocile magmatice bazice şi
ultrabazice (piroxenite, peridotite, gabbrouri, diabaze) uneori în diorite piroxenice, în
sienite şi în bazalte, la Căzăneşti şi Ciungani (Munţii Apuseni).
2. Este un mineral tipic pentru metamorfism de contact termic şi
metasomatic, intrând în compoziţia skarnelor şi corneenelor împreună cu
wollastonitul, granaţii, epidotul, magnetitul, calcitul. Apare la Ocna de Fier, Oraviţa,
Ciclova Română, Sasca Montană (Banat), Băiţa Bihorului, Budureasa (Munţii Apuseni).
3. Apare şi în lentilele de amfibolite, calcare şi dolomite, aparţinând complexelor
de şisturi cristaline mezozonale din Munţii Parâng, Vulcan, Godeanu.
Cristale foarte bine dezvoltate s-au găsit în calcarele marmoreene de pe Monte-
Somma (Vezuviu) şi Sliudiansk (Transbaikalia – Rusia) şi Finlanda (crom-diopsid).
Întrebuinţări. Cristalele de diopsid sunt utilizate uneori ca pietre semipreţioase.
220
Silicaţi
9.4.3. HEDENBERGIT – CaFe[Si2O6]
Numele a fost dat în onoarea chimistului suedez M.A. Ludwig Hedenberg, care
l-a descoperit şi descris.
Compoziţia chimică – conţine 22,2% CaO, 29,4% FeO, 48,4% SiO2. Deseori,
mai conţine Cr, în special în rocile bazice şi ultrabazice; uneori Ti, Mn şi Zn.
Agregatele cristaline. Se întâlneşte mai ales în mase mari radiare sau
columnare.
Fig. 9.46. Cristal de hedenbergit.

Fig. 9.47. Cristale naturale de hedenbergit.
Culoarea – verde închisă până la neagră-verzuie.
Urma – cenuşie deschisă, verzuie.
Luciul – sticlos.
Clivajul – bun după (110) şi (1 1 0) în unghi de 87º.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Este un mineral caracteristic zăcămintelor
metasomatice de contact, apărând în parageneză cu magnetitul, granaţii de fier,
sulfuri (pirită, calcopirită, blendă, galenă), calcitul, epidotul, diopsidul. Astfel se
întâlneşte în zona Dognecea, Ocna de Fier, Băiţa Bihor, Budureasa (Beiuş), Vlădeasa
etc.
Hedenbergitul a fost descris în Suedia (Nordmark şi Langban) şi în insula Elba
iar jeffersonitul (varietate cu 10% MnO şi 10% ZnO), a fost descris în SUA (Franklin).
9.4.4. SPODUMEN – LiAl[Si2O6]
Numele vine din limba greacă spodios = cenuşiu colorat, făcându-se aluzie la
culoarea sa.
Compoziţia chimică – conţine 8,1% Li2O, 27,4% Al2O3, 64,5% SiO2. Sub
formă de impurităţi, conţine Na2O şi, în cantităţi neînsemnate, mai conţine CaO, MgO,
mai rar Cr2O3. Unele varietăţi conţin pământuri rare.
221
Habitusul cristalelor – este prismatic, cu feţele verticale striate. În mod

obişnuit, cristalele de spodumen sunt mari (atingând uneori şi 16 m lungime) (vezi
tabelul 2) şi prezintă la suprafaţă o peliculă de alteraţie cu aspect lemnos.
Agregatele cristaline – mase compacte criptocristaline, agregate lamelare
columnare.
Culoarea – albă cenuşie cu nuanţe verzui. Varietatea transparentă incoloră,
colorată în violet sau roz trandafiriu se numeşte kunzit iar varietatea verde de
smarald sau galbenă se numeşte hidenit.
Urma – albă.
Luciul – puternic sticlos, sidefos pe suprafaţa de clivaj.
Sub acţiunea soluţiilor se alterează, trecând în eucriptit – LiAl[SiO4], albit şi
sericit.
Fig. 9.48. Cristal de spodumen

a b
Fig. 9.49. Cristale naturale de spodumen:
a – hidenit; b – kunzit.

1. Spodumenul se găseşte în pegmatitele granitice în parageneză cu cuarţul,
feldspaţii, micele litinifere (lepidolit K(Li,Al)2[AlSi3O10](OH,F)2, zinnwaldit
K(Li,Fe2+,Al)2[AlSi3O10](OH,F)2, turmalina, beril, columbit, tantalit, casiterit, muscovit
etc. La noi în ţară apare în pegmatitele din Carpaţii Meridionali (valea Lotrului şi
Mănăileasa).
2. Spodumenul mai apare şi în granite şi gnaise care au suferit procese de
metamorfism (Teregova – în pegmatitele cristalinului getic). Kuntzitul se găseşte în
Brazilia (Minas Geraes), California (Pala), Madagascar.
Hidenitul apare în Carolina de Nord (SUA) la Kings Mountain. Foarte cunoscut
este zăcământul Keystone – Dakota de Sud (SUA) unde s-au găsit cristalele uriaşe de
spodumen, cu o lungime de 12,80 m, o lăţime de 1,83 m şi o înălţime de 0,91 m, în
greutate de peste 66 t (vezi tabelul 2) şi zăcămintele Bronchville – Connecticut (SUA).
222
Silicaţi
Pegmatite cu spodumen mai apar în Suedia, Scoţia, Irlanda, Munţii Ural (Rusia), India,
Sri Lanka, Finlanda, Africa de sud-vest (Namaqualand) şi Zimbabwe.
Întrebuinţări. Varietăţile transparente şi frumos colorate (kuntzit şi hidenit)
sunt utilizate ca pietre preţioase.
Împreună cu micele de litiu şi ambligonitul – LiAl[PO4](F,OH)2, spodumenul
serveşte ca sursă pentru obţinerea litiului metalic sau a preparatelor din litiu.
Litiul este utilizat la obţinerea aliajelor uşoare (cu aluminiu, magneziu, zinc)
pentru industria aviatică, catalizatori în industria cauciucului, artificii şi rachete
semnalizatoare (culoare roşie).
Compuşii de litiu sunt folosiţi în fotografie, cimenturi dentare, la fabricarea
amoniului, la purificarea heliului şi a altor gaze. În ultimul timp se foloseşte în industria
automatică la prepararea tritiului.
Producţia mondială de minerale de litiu a fost în 1960 de 50.000 t iar în 1965 de
68.370 t. Principalii producători sunt Brazilia, Africa de sud-vest, Argentina, Canada,
SUA, Zimbabwe şi Rusia.
9.4.5. EGIRIN – NaFe3+[Si2O6]
Egirinul (aegirin) a fost denumit după numele zeului scandinav Aegir, mineralul
fiind prima dată raportat în Norvegia. Numele seriei egirin-augit a fost introdus pentru
prima dată de Rosenbusch – datorită pleocroismului intens, în tonuri verzi ale egirinului.
Sinonim – acmit.
Compoziţia chimică. Egirinul prezintă o compoziţie chimică destul de
complexă. În compoziţia egirinului şi egirin-augitului există o substituţie continuă a
Na+ şi Fe3+ cu Ca2+ şi (Mg,Fe2+). Poziţiile specifice ale Na+ mai pot fi înlocuite parţial
cu cationi de K+. De asemenea şi Fe3+ poate fi substituit în cantităţi mici cu Ti4+, Al3+ şi
V3+. Schimbările complexe între cationi permit substituiri şi în complexul anionic,
respectiv tetraedric, de [SiO4]4- cu [AlO4]5-. În cantităţi nesemnificative apar Zr4+ şi
Mn2+. Analizele chimice efectuate pe o serie de eşantioane prelevate din diverse zone
ale Pământului (Nigeria, Scoţia, SUA, Rusia) arată următoarele conţinuturi:
SiO2 = 50,44-53,11%; TiO2 = 0,38-2,57%; Al2O3 = 1,25-2,88%; Fe2O3 = 13,99-31,44%;
FeO = 0,75-7,49%; MnO = 0,18-0,44%; MgO = 0,58-5,31%; CaO = 3,29-13,40%;
Na2O = 5,34-12,86%; K2O = 0,14-0,39%; H2O+ = 0,17-0,47%; H2O- = 0,09-0,27%.
Varietăţi. Între egirin şi piroxenii monoclinici (augit, diopsid şi hedenbergit) se
formează serii izomorfe continue. Dintre termenii obţinuţi, varietăţile cele mai
cunoscute sunt: egirin-augit, egirin-diopsid şi egirin-hedenbergit.
Habitusul cristalelor – prezintă cristale prismatice, alungite, columnare sau
aciculare. Pe feţe se observă striaţiuni verticale. Faţa cea mai dezvoltată este (100).
Macle apar după faţa (100), simple şi lamelare.
Agregatele cristaline – apare sub formă de mase compacte, agregate radiare.
Culoarea – negru-verzui, verde-închis, uneori brun sau brun-roşcat (acmit).
Urma – verde-închis.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 6.
Clivajul – bun după (110), fragmentat după (100).
223
Fig. 9.50. Cristal de egirin Fig. 9.51. Cristal natural de egirin.


1. Egirinul este un mineral tipic al rocilor magmatice intruzive şi efuzive
bogate în alcalii (sienite nefelinice, fonolite, leucitofire etc.).
2. Mai rar, apare în formaţiunile metasomatice de contact, ca produs de
reacţie între magmele alcaline şi rocile înconjurătoare. La temperaturi înalte egirinul
este înlocuit cu granat (andradit).
În România apare în rocile sienitice alcaline sau granitice şi în corneenele
acestora la Ditrău (Carpaţii Orientali), la Cârjelari şi Turcoaia (Dobrogea), la Holbav şi
Ogradena (Carpaţii Meridionali). În străinătate, ocurenţe mai importante se cunosc în
Rusia (Munţii Ilmen – Ural, Peninsula Kola), în Norvegia (Langesudfjiord), în Elveţia
(Elfdalm), în Portugalia (Sierra de Monchique), în Groenlanda (Arsukfjiord), în SUA
(Magnet Cove – Arkansas), în Brazilia (Tingua).
9.4.6. JADEIT – NaAl[Si2O6]
Numele vine de la cuvântul spaniol piedra de jada = piatra iadului, aluzie la

asemănarea cu pietrele care produc colicile renale.
Compoziţia chimică. În cadrul seriei diopsid-jadeit, Na+ este parţial înlocuit cu
Ca , iar Al3+ cu Mg2+. Când Al3+ este înlocuit cu Fe3+ se obţine varietatea cloromelanit.
2+

Habitusul cristalelor – apare rar sub formă de cristale.
Agregatele cristaline – frecvent sub formă de mase granulare, uneori
criptocristaline.
Culoarea – verde, verde-albăstrui şi alb.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 6,5.
224
Silicaţi
Fig. 9.52. Cristal de jadeit Fig. 9.53. Cristale naturale

cu orientare optică. de jadeit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Jadeitul este un mineral foarte important pentru

studiile petrogenetice. El apare ca produs intermediar în echilibrul nefelin-albit. Este
semnificativ faptul că jadeitul are greutatea specifică ridicată (3,3), în timp ce ceilalţi
silicaţi de sodiu o au mai scăzută (ex. albit – 2,6; nefelin – 2,6; analcim – 2,3 etc.),
aceasta constituind un indiciu pentru condiţii de presiune ridicată.
Se găseşte în roci metamorfice alcaline, mai rar în formaţiuni
metasomatice de contact. Este cunoscut în Birmania (Masivul Urutal), Japonia
(Kotaki), Italia (Val di Susa, Piemonte), SUA (California), Guatemala şi Mexic.
Întrebuinţări. Timp de câteva secole, chinezii şi japonezii au preţuit foarte mult
acest mineral. Chinezii îl asociau în mod tradiţional cu cele cinci virtuţi cardinale:
caritatea, modestia, curajul, dreptatea şi înţelepciunea. Obiecte de jadeit sculptat au fost
găsite printre ruinele civilizaţiei Maya din Mexic şi Guatemala.
9.4.7. AUGIT – (Ca,Mg,Fe2+,Fe3+,Ti,Al)2[(Si,Al)2O6]
Denumirea vine de la cuvântul grecesc auge = luciu.

Compoziţia chimică – este complexă, aproape totdeauna constatându-se un
exces de MgO, FeO, Al2O3 (4-8,25% în titan-augite) şi Fe2O3. O parte din MgO se
substituie cu FeO şi MnO.
Varietăţi:
Egirin-augitul – varietate bogată în Na2O şi Fe2O3.
Titan-augitul – varietate bogată în TiO2, Fe2O3 şi Al2O3 (TiO2 până la 4-5%).
Diallagul (diopsid-augit) – care prezintă separaţii lamelare fine după (110).
Omfacitul – varietate comună de augit, de culoare verde-deschisă.
Habitusul cristalelor – este prismatic, scurt, columnar, tabular, cu feţe de
prismă bine dezvoltate, şi macle polisintetice după (100).
Agregatele cristaline – se găseşte în mase granulare compacte.
Culoarea – neagră, verzuie, neagră-brună.
Urma – albă sau uşor cenuşie.
Luciul – sticlos.
225
Titan-augitul se descompune complet în HCl fierbinte.
Fig. 9.54. Cristal de augit

cu orientare optică. Fig. 9.55. Cristale naturale de augit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Augitul se întâlneşte în roci magmatice

efuzive bazice (andezite, fonolite, bazalte) şi în tufurile şi cenuşile lor vulcanice,
asociat cu feldspaţii plagioclazi bazici, magnetit, uneori olivina. De asemenea, augitul
apare în roci magmatice intruzive bazice şi ultrabazice (gabbrouri, peridotite,
limburgite).
Diallagul se întâlneşte în special în gabbrouri (ex. masivul gabbroic de la
Iuţi – sudul Banatului).
Omfacitul se întâlneşte în eclogite în parageneză cu piropul, rutilul, distenul
(Munţii Sebeş).
În România, augitul apare în roci intrusive bazice şi ultrabazice la Jolotca,
Răşinari, Greci, Munţii Perşani, Munţii Făgăraş, Munţii Parâng, Munţii Drocea, la
Căzăneşti şi Ciungani, în unele andezite din Munţii Vlădeasa, Oaş, Gutâi, Bârgău.
Întrebuinţări. Augitul alterat se utilizează uneori pentru coloranţi iar diallagul
ca piatră semipreţioasă.
9.4.8. WOLLASTONIT – Ca3[Si3O9]
Denumirea a fost dată în cinstea chimistului englez W. Wollaston (1766-1828).

Compoziţia chimică – 48,3% CaO, 51,7% SiO2, uneori mai conţine FeO (până
la 9%) şi ca impurităţi, cantităţi neînsemnate de Na2O, MgO şi Al2O3.
Structura cristalină – catena formată din tetraedri [SiO4]4- este mai complicată
decât cea a piroxenilor simpli, având o perioadă c0 = 7,3 Å, corespunzând în formula
[Si3O9]6-.
Habitusul cristalelor – wollastonitul se prezintă sub formă de cristale tabulare,
deseori alungită după axa Y.
Agregatele cristaline – se întâlneşte în mase foioase, radiare, cilindrice,
solzoase sau fibroase.
226
Silicaţi
Culoarea – albă cu nuanţă cenuşie sau roşcată, mai rar roşie de carne sau foarte
rar incolor, transparent.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, sidefos pe planele de clivaj sau la agregatele fibroase.
Este translucid, şi frecvent transmite o luminiscenţă galbenă, portocalie, albastră,
verde sau roz în lumina ultravioletă.
Clivajul – perfect după (100), bun după (001).
Punctul de topire – 1512ºC.
Fig. 9.56. Cristal

de wollastonit. Fig. 9.57. Cristale naturale de wollastonit.

1. Geneza metasomatică de contact. Apare în skarne, asociat cu granaţii,
diopsidul, vezuvianul, tremolitul, epidotul, calcitul, la Turcoaia, Sasca Montană,
Oraviţa, Ciclova Română, Băiţa Bihorului.
2. Se întâlneşte şi în şisturile cristaline calcaroase formate prin metamorfism
de adâncime la Răzoare (Lăpuş), Sălciua de Sus (Câmpeni) şi Valea Ierii (Turda), în
calcare marmoreene cu calcit.
În alte ţări se întâlneşte în Finlanda (Pargas), Mexic (Aranzaza, Santa Fé), SUA
(Willaboro – statul New York).
Întrebuinţări. În industria ceramică ca principal component în plăcile pentru
pereţi şi ca adaos la obţinerea de smalţ (glazură), produse pentru izolare termică,
acustică şi izolatori electrici. Este folosit şi în vopsele deoarece absoarbe mai puţin ulei
decât alte substanţe şi are o consistenţă puţin vâscoasă. Rocile wollastonitice pure sunt
folosite pentru prepararea „stofei minerale” de culoare albă, cu rezistenţă şi lungime
mare a fibrei. Topirea se face în cuptoare electrice.
9.4.9. RODONIT – CaMn4[Si5O15]
Denumirea vine de la cuvântul grecesc rodon = roz.

Compoziţia chimică – 46-60% MnO, 2-12% FeO, 4-6,5% CaO. Ionul Mn2+
este frecvent înlocuit cu Ca2+ şi Fe2+, înlocuiri care aduc variaţii în valorile parametrilor
fizici ai rodonitului.
227

Structura cristalină – asemănătoare wollastonitului cu deosebirea că, în acest
caz, catena are perioada c0 = 12,2 Å, corespunzând la formula [Si5O15]10-.
Habitusul cristalelor – este tabular, mai rar izometric sau prismatic. Se
întâlnesc rar cristale de obicei imperfecte, cu feţe neregulate şi muchii rotunjite.
Agregatele cristaline – se întâlneşte mai ales sub formă de mase granulare sau
compacte.
Fig. 9.58. Cristale naturale de rodonit.
Culoarea – caracteristic roz, uneori roz-cenuşie.
Urma – albă.
Clivajul – perfect după (110) şi (1 1 0).
Se descompune în HCl cu eliberare de silice pulverulentă albă.
În timp se alterează trecând în hidroxizi de mangan, iar culoarea roz se schimbă
trecând în negru, culoarea hidroxizilor de mangan.
1. Apare împreună cu rodocrozitul în zăcăminte de mangan
metamorfozate regional, asociat cuarţitelor grafitoase, în masivele de şisturi
cristaline la Ciocăneşti, Iacobeni, Şarul Dornei, Munţii Sebeşului etc.
2. Apare ca mineral de gangă în zăcămintele metasomatice de contact,
asociat cu cuarţ, rodocrozit, granaţi, galenă, la Ocna de Fier şi Băiţa Bihor.
3. Se întâlneşte ca mineral de gangă în filoanele hidrotermale aurifere sau
de sulfuri metalice, asociat cu aur, ankerit, calcopirită, blendă, tetraedrit, cuarţ, dolomit,
la Cavnic, Săcărâmb şi Roşia Montană.
În străinătate este citat în Rusia în Munţii Ural la Sverdlovsk, în Germania în
Munţii Harz, în Brazilia la Duro Preto etc.
Întrebuinţări. De obicei se utilizează ca piatră ornamentală şi foarte rar ca
minereu de mangan.
228
Silicaţi
9.4.10. ANTOFILIT – (Mg,Fe2+)7[Si8O22](OH,F)2
Numele antofilitulului vine de la cuvântul grecesc anthophyllum = trifoi, cu

referire la culoarea caracteristică verzuie-brună a mineralului. Gedritul a fost denumit
după ocurenţele de lângă Gèdres din Pirinei Înalţi (Franţa).
Compoziţia chimică. Antofilitul formează o serie continuă împreună cu gedritul
(Mg,Fe)5-6Al2-1[Si6(Si,Al)2O22](OH,F)2. Substituţii importante apar între Mg2+ şi Fe2+ pe
de o parte, şi între (Mg,Fe2+) + Si şi Al3+ + Al3+ pe de altă parte. Sunt cunoscuţii
următorii termeni principali: antofilit, fero-antofilit, gedrit, fero-gedrit. Analizele
chimice efectuate pe probe de la Iacobeni (Vatra Dornei) indică: 45,8% SiO2;
2,34% Al2O3; 6,32% Fe2O3; 29,34% FeO; 10,66% MnO; 2,31% CaO; 1,86% H2O+;
0,36% H2O-.
Habitusul cristalelor – frecvent apar cristale prismatice.
Agregatele cristaline – mase compacte, agregate radiare, deseori agregate
fibroase.
a b
Fig. 9.59. Cristale de antofilit (a) şi gedrit (b) Fig. 9.60. Cristale naturale de antofilit.
Culoarea – albă, cenuşie, verde, galben-brună, brun-verzuie, brun-roşiatică.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 5,5. Este casant.
Greutatea specifică – 2,9-3,2/cm3.
Clivajul – perfect după faţa (210) şi imperfect după (010) şi (100).
Mineralele din seria antofilit-gedrit sunt specifice formaţiunilor
metamorfice şi uneori rocilor metasomatice de contact.
În România apar în complexele de şisturi cristaline de la Răzoare, Iacobdeal,
Palazu Mare, Răşinari, Munţii Vulcan, Munţii Godeanu, Rudăria, Ghelari.
În străinătate se întâlnesc de asemenea în şisturi cristaline în Finlanda, Norvegia,
Groenlanda, Rusia (regiunea Sverdlovsk).
229
9.4.11. CUMMINGTONIT – (Mg,Fe)7[Si8O22](OH)2
Denumirea mineralului vine de la localitatea Cummington – Massachussetts

(SUA).
Compoziţia chimică. Cummingtonitul formează o serie continuă tipică cu
grüneritul – Fe7[Si8O22](OH)2. Ionii de Fe2+ pot fi substituiţi cu ioni de Fe3+, Mn2+.
Uneori, poate conţine şi cantităţi apreciabile de Ca2+. În cummingtonite, proporţia de
Mn poate atinge valori de până la 14,8% MnO, această varietate fiind cunoscută sub
numele de dannemorit. Analizele chimice ale unor cummingtonite de la Răzoare
(România) indică următoarea compoziţie chimică: 48,78-49,58% SiO2; 0,53-0,56%
Al2O3; 1,05-1,79% Fe2O3; 25,50-29,50% FeO; 9,75-11,09% MnO; 2,15-2,93% CaO;
8,45-9,60% MgO.
Habitusul cristalelor – cristale prismatice alungite, maclate sau fibroase.
Prezintă macle simple şi lamelare după (100).
Agregatele cristaline – agregate fibroase, agregate radiare.
a b
Fig. 9.61. Cristale de cummingtonit (a) Fig. 9.62. Cristale naturale de cummingtonit.
şi grunerit (b) cu orientare optică.
Culoarea – incolor până la brun-cărămiziu, galben-pal în secţiuni subţiri.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, mătăsos (grünerit).
Duritatea – 5-6.
Clivajul – bun după faţa de prismă (110); unghi de clivaj de 55º între feţele
(110) şi (1 1 0).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Mineralele din seria cummingtonit-grünerit
apar în depozite de minereuri, legat de şisturi cristaline metamorfozate în faciesul
şisturilor verzi şi în zone de metamorfism de contact în corneene.
În România, cummingtonitul este întâlnit în şisturile cristaline din Masivul
Godeanu şi din fundamentul dobrogean (Palazu Mare).
Varietatea manganiferă numită dannemorit este constituent al minereurilor
primare de mangan, legate de cuarţitele negre din şisturile cristaline de la Răzoare,
230
Silicaţi
Iacobeni, Şaru Dornei (toate în Carpaţii Orientali), în Munţii Sebeşului, la Globurău,

Delineşti (Caransebeş) în Carpaţii Meridionali.
9.4.12. TREMOLIT – Ca2Mg5[Si8O22](OH)2
Numele i-a fost dat după locul unde a fost descoperit, şi anume Val Tremola –
Munţii Alpi, partea de sud a masivului Saint-Gothard.
Mineralul a fost descris şi sub numele de sebesit deoarece a fost găsit pentru
prima dată în Munţii Sebeş, înaintea menţionării lui la Val Tremola (Italia).
Compoziţia chimică – 13,8% CaO, 24,6% MgO, 58,8% SiO2, 2,8% H2O. MgO
poate fi substituit până la 3% cu FeO în varietăţile ce fac trecere către actinot. Poate să
mai conţină MnO, Fe2O3 şi alcalii.
Habitusul cristalelor – se prezintă sub formă de cristale prismatice lungi,
aciculare, uneori capilare, alungit după axa Z.
Agregatele cristaline – mai frecvent apare sub formă de mase radiare, fibroase
uneori agregate pâsloase. Mai rar, apar sub formă de mase compacte criptocristaline,
neobişnuit de plastice, cu spărtură colţuroasă, de culori deschise numit nefrit = jad şi
sub formă de azbest.
Fig. 9.63. Cristal de tremolit

Fig. 9.64. Cristale naturale
de tremolit.
Culoarea – albă, uşor colorată în nuanţe cenuşii.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Clivajul – perfect după faţa de prismă (110) sub un unghi de 124º şi imperfect
după (010).
1. Geneza de metamorfism regional. Tremolitul apare în şisturi cristaline sau
calcare şi dolomite cristaline. Apare în Munţii Rodnei, Bistriţei, Făgăraşului, Parâng,
Godeanu, Poiana Ruscă, Semenic, Gilău, Măcin.
231
2. Este întâlnit în roci magmatice ca mineral epimagmatic, caracteristic

temperaturilor joase, format îndeosebi pe seama piroxenilor feromagnezieni. Apare în
Munţii Perşani, Parâng, Lotru, Masivul Godeanu, Munţii Sebeş (Răşinari) etc.
3. Este frecvent întâlnit şi în formaţiunile de metamorfism de contact
(skarne) la Sasca Montană, Oraviţa, Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier (Banat),
Ruşchiţa, Pietroasa, Budureasa (Munţii Apuseni).
9.4.13. ACTINOT – Ca2(Mg,Fe2+)5[Si8O22](OH)2
Denumirea este dată după cuvintele greceşti actis = rază şi lithos = piatră, legat
de masele radiare aciculare de actinot, frecvent întâlnite în natură.
Compoziţia chimică – este de fapt o varietate feriferă de tremolit. Conţinutul de
FeO variază între 6 şi 13%. Mai conţine şi Al2O3 şi uneori Na2O.
Varietăţi.
Nefritul (jadul) – varietate criptocristalină compactă, plastică în diferite nuanţe
de verde, cu spărtură colţuroasă şi luciu strălucitor.
Amiantul – asbestul amfibolic (azbest-tremolitic, azbest-actinolitic). Apare sub
formă de vinişoare (grosime de câţiva centimetri) cu structura paralelă fibroasă, fibrele
fiind orientate perpendicular pe pereţii fisurilor din rocă. Prin mijloace mecanice se
desfac în fibre elastice şi rezistente foarte subţiri, necombustibile şi rezistente la acizi,
ceea ce duce la utilizarea lor în diverse ramuri ale industriei.
Habitusul cristalelor – se prezintă sub formă de cristale prismatice, alungite.
Agregatele cristaline – mase radiare aciculare sau agregate fibroase.
Fig. 9.65. Cristal de actinot.

Fig. 9.66. Cristal natural
de actinot.
Proprietăţi fizice – multe dintre acestea sunt asemănătoare cu cele ale

tremolitului.
Culoarea – este în funcţie de conţinutul în Fe, Mn, Mg. Varietăţile bogate în Fe
sunt verzi, cele mai bogate în Mn – violet sau roz, cele sărace în Fe şi Mn sunt
incolore.
Urma – albă. Prin alterare trece în clorit şi epidot.
Luciul – sticlos spre mătăsos mai ales în tipurile aluminoase.
232
Silicaţi
Greutatea specifică – 3,1-3,3 g/cm3 (creşte cu creşterea conţinutului de FeO).
Clivajul – foarte bun după (110), unghi de clivaj 56º.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Actinotul este stabil la temperaturi relativ joase
şi este întâlnit în şisturi cristaline şi roci bazice care au suferit un metamorfism
hidrotermal. Uneori apare asociat cu tremolitul.
1. Apare ca mineral caracteristic şisturilor cristaline verzi (epizonale) din
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni.
2. Apare ca produs de transformare a rocilor ultrabazice, alături de serpentinele
din Carpaţii Meridionali.
3. Apare în corneenele şi skarnele din Banat, Munţii Apuseni şi Carpaţii
Orientali.
Varietăţile asbestiforme se întâlnesc în şisturile cristaline din zonele Păltiniş
(Vatra Dornei), Ghelari, Cerişor (Hunedoara), Muncelul Mic (Ilia) şi Buru (Turda).
Amiantul a fost descris în zona de alteraţie a skarnelor magneziene de la Sasca
Montană.
Dintre zăcămintele din alte ţări pot fi menţionate cele din Noua Zeelandă,
Tasmania, Noua Caledonie.
Întrebuinţări. Varietăţile microcristaline fibroase-pământoase (nefrit sau jad)
sunt utilizate ca ornament. Varietăţile asbestiforme sunt utilizate în industria de
confecţii incombustibile.
9.4.14. HORNBLENDA – (Na,Ca)2(Mg,Fe2+)3Al2[(Si,Al)8O22](OH,F)2
Numele mineralului vine din mineritul german, horn = corn, sirenă şi blenden =
a orbi (de lumină), a străluci.
Compoziţia chimică – nu este constantă. Raportul dintre Mg şi Fe2+ şi Al şi
3+
Fe este foarte variabil. Uneori Na este înlocuit cu K. Unele varietăţi conţin F până la
0,3%. Aproape întotdeauna conţine TiO2 (0,1-1,25%).
Varietăţi. În roci se întâlneşte o mare varietate de hornblende:
- hornblenda comună (verde), care intră în compoziţia rocilor magmatice
calco-alcaline şi în roci metamorfice;
- hornblenda bazaltică (neagră), care intră în compoziţia rocilor efuzive bazice.
Este alcalină, bogată în Fe2O3 şi TiO2;
- edenit – hornblenda săracă în fier;
- hastingsit – hornblenda aluminoasă;
- barkevikit – hornblenda cu mangan;
- kaersutit – hornblenda bogată în TiO2 (7%);
- uralit – pseudomorfoză de hornblendă după piroxeni.
Structura cristalină. În structura mineralelor din seria hornblendei se întâlnesc
lanţuri duble, oxigenii formând bazele tetraedrilor cu dispoziţie planară; aspectul de
ansamblu este de inele cu structură hexagonală. De o parte şi de alta a unei benzi se
găsesc oxigeni activi, care permit legarea acesteia cu alte benzi prin diverşi ioni
metalici. În interiorul ochiurilor hexagonale există suficient loc pentru ca să se plaseze
ionii OH- şi de F-. În cadrul grupării anionice, ionii de Si4+ sunt înlocuiţi prin ioni de
Al3+, fenomen de altfel întâlnit şi la augite. Lanţurile duble sunt aşezate paralel cu axa Z.
Lanţurile duble la amfiboli au secţiunea benzilor de tetraedri de formă trapezoidală
233
alungită, iar aşezarea lor conduce la direcţii de plane prismatice, care determină
unghiuri de 124º (56º), cărora le corespunde clivajul prismatic foarte bun al amfibolilor
după feţele (110) şi (1 1 0) (hornblenda bazaltică).
Habitusul cristalelor – este prismatic, columnar, mai rar izometric. Prezintă
macle comune, după (100) simple, lamelare.
Agregatele cristaline – frecvent se prezintă sub formă de agregate granulare,
masive sau fibroase.
Fig. 9.67. Cristal de hornblendă Fig. 9.68. Cristale naturale de hornblendă.

Culoarea – verde, verde-deschis, brună de diferite nuanţe, mai ales închisă
până la neagră.
Urma – albă cu nuanţă verzuie.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 5-6.
Clivajul – perfect după (110) în unghi de 124º şi imperfect după (100) şi (001).
1. Mineralele din seria hornblendei sunt componente caracteristice pentru multe
roci magmatice intrusive intermediare (sienite, diorite, granodiorite) şi în rocile
efuzive corespunzătoare.
2. Sub formă de cristale mari apare în pegmatite gabbroide şi în formaţiuni
metasomatice.
3. Este foarte răspândită şi în roci metamorfice (amfibolite, şisturi
amfibolice, gnaise etc.).
În România hornblenda comună apare în amfibolite şi gnaisele amfibolice din
fundamentul cristalin al Carpaţilor Orientali, Carpaţilor Meridionali, Munţii Apuseni şi
Munţii Dobrogei.
Apare în rocile intrusive bazice şi ultrabazice din Munţii Căpăţânei şi Almăjului,
în granodioritele din Munţii Vulcan, în granitele din Masivul Greci, la Ditrău, în unele
gabbrouri şi diabaze din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, în
roci magmatice banatitice (granodiorite, dacite, diorite şi andezite) în Munţii Drocea,
Bihor, Vlădeasa, Oaş, Gutâi, Tibleş, Rodna, Bârgău, Harghita etc.
234
Silicaţi
Hornblenda bazaltică apare în roci alcaline la Ditrău, în Munţii Drocea

(Căzăneşti, Ciungani), Oaş, Gutâi, Tibleş, Călimani.
Barkevikitul apare în rocile magmatice alcaline din Munţii Tulgheş, Poiana
Ruscă, Făgăraş, la Ruşchiţa.
9.4.15. GLAUCOFAN – Na2Mg3Al2[Si8O22](OH)2
Numele mineralului vine de la cuvântul grecesc glaukos = albastru-verzui şi

phainesthai = a apărea.
Compoziţia chimică. Compoziţia chimică a glaucofanului exprimată prin
formula teoretică este rar întâlnită. Frecvent au loc substituţii al Mg2+ cu Fe2+ şi Al3+,
mai puţin cu Fe3+. Substituţiile Mg2+ cu Fe3+ însoţite de înlocuirile Al3+ cu Fe3+ sunt
limitate, obţinându-se uneori varietatea feroglaucofan. Ca2+ apare ca înlocuitor la Na+,
fenomen semnalat la varietatea crocidolit.
Habitusul cristalelor – prismatic, acicular, frecvent asbestiform. Prezintă macle
simple, lamelare după (100).
Agregatele cristaline – rar apar agregate granulare.
Fig. 9.69. Cristal de glaucofan

Fig. 9.70. Cristale naturale de glaucofan.
Culoarea – verde, albastru-cenuşiu, albastru-deschis, negru-albăstrui.
Urma – albă, verde-albăstruie.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 6.
Clivajul – bun după (110), unghi de clivaj de 58º între (110) şi (1 1 0).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Glaucofanul şi riebeckitul sunt minerale
comune în grupul mineralelor amfibolice. Parageneza lor este însă distinctă: glaucofanul
este întâlnit în şisturi cristaline, în timp ce riebeckitul este specific rocilor magmatice
alcaline.
În România, glaucofanul apare în şisturi cristaline (Iacobeni), în legătură cu
magmatismul banatitic (Tincova) şi în fracţiunea grea a unor depozite glauconitice
(Valea Doftanei).
235
În lume se cunosc ocurenţe mai importante în cristalinul Alpilor Occidentali din

Elveţia (Val Baqua) şi Italia (St. Marcel), în Ucraina (Krivoi-Rog), în Kazahstanul de
Est şi Azerbaidjan (Peninsula Apşeron).
9.4.16. RIEBECKIT – Na2 Fe 23+ Fe 32+ [Si8O22](OH,F)2
Numele mineralului a fost dat în onoarea dr. E. Riebeck.

Compoziţia chimică. Compoziţia chimică a riebeckitului exprimată prin
formula teoretică este rar întâlnită. Frecvent au loc substituţii al Fe2+ cu Mg2+şi ale Fe3+
cu Al3+. Ca2+ apare ca înlocuitor la Na+, fenomen semnalat la varietatea crocidolit.
Habitusul cristalelor – prismatic, acicular, uneori aspect asbestiform
(crocidolit). Se formează macle simple, lamelare după (100).
Agregatele cristaline – uneori apar agregate granulare.
Fig. 9.71. Cristal de riebeckit

Fig. 9.72. Cristale naturale de riebeckit.
Culoarea – albastru clar, negru.
Urma – albă, verde-albăstruie.
Luciul – sticlos.
Clivajul – bun după (110); unghi de clivaj de 56º între (110) şi (1 1 0).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Riebeckitul este un mineral caracteristic rocilor
magmatice alcaline. El apare în România ca un constituent al rocilor magmatice
alcaline, de vârstă paleozoic-superioară la Turcoaia şi Cârjelari (Dobrogea) şi jurasic-
inferioară (Liasic) la Codlea, Vulcan, Poiana Mărului, Munţii Făgăraşului. La Ditrău au
fost descrise riebeckitul şi magnezio-riebeckitul în sienite şi lamprofire. Crocidolitul
apare numai în roci metamorfice.
Ocurenţe mai importante în lume se cunosc în Nigeria (Kigon-Hills), în Scoţia
(Shetland), în SUA (Pikes Peak – Colorado).
Întrebuinţări. Crocidolitul este utilizat ca azbest în Africa de Sud, Australia şi
Brazilia. Pseudomorfozele de cuarţ după crocidolit sunt denumite „ochi de tigru” şi sunt
utilizate ca piatră ornamentală.
236
Silicaţi
9.5. FILOSILICAŢI
În această clasă de silicaţi intră mineralele constituite din tetraedri [SiO4]4-

reuniţi prin trei ioni comuni de oxigen în aşa fel încât fiecare tetraedru este înconjurat de
alţi trei tetraedri, cu bazele în acelaşi plan, formând reţele plane infinite, cu ochiuri
hexagonale (T). La fiecare tetraedru rămâne liberă o valenţă îndreptată perpendicular pe
planul tetraedric, valenţă neutralizată de ionii metalici ce leagă între ele reţele de
[SiO4]4-. Motivul care se repetă în reţea este format din doi tetraedri, cu raportul
O : Si = 5 : 2.
Paralel cu planul tetraedric (T) există un plan de coordinare octaedrică (Oc), în
care cationul ce coordinează (Mg, Al) este înconjurat de 6 grupări (OH)- sau O2-.
Stratele tetraedric şi octaedric sunt cuplate prin intermediul oxigenilor comuni din
vârful tetraedrilor, muchia octaedrului având aceeaşi dimensiune cu distanţa dintre
vârfurile tetraedrilor vecini. Această structură explică simetria pseudohexagonală a
mineralelor din această clasă şi clivajul lamelelor perfect la bază.
În această clasă structurală intră minerale ca: pirofilit, talc, mice, clorite,
montmorillonit, caolinit, serpentină etc.
În funcţie de numărul de strate tetraedrice (T) şi octaedrice (Oc) acestea se
împart în:
a) Filosilicaţi de tip …TOc…TOc… cu un singur strat tetraedric şi un strat
octaedric: caolinit, dickit, nacrit etc.
b) Filosilicaţi de tip …TOcT…TOcT… cu două strate tetraedrice şi un strat
octaedric: muscovit, biotit, montmorillonit etc.
9.5.1. TALC – Mg3[Si4O10(OH)2]
Numele de talc este cel mai probabil derivat din limba arabă de la cuvântul talk.
Compoziţia chimică – conţine 31,7% MgO, 63,5% SiO2, 4,8% H2O. Ionul Si4+
poate fi substituit în cantităţi minime cu Al3+ sau Ti4+, iar Mg2+ de Fe2+, Mn2+ şi Al3+.
Prin substituirea Mg2+ cu Fe2+ rezultă un talc ferifer numit minnesotait. Ionul Mg2+
poate fi substituit şi cu Ni2+.
Habitusul cristalelor – se întâlnesc rar cristale tabulare pseudo-hexagonale şi
pseudo-rombice de dimensiuni foarte mici.
Agregatele cristaline – sunt caracteristice masele foioase, solzoase, frecvent
compacte numite steatit sau piatră săpunoasă.
Culoarea – verde deschis la masele formate din foi mari, sau albă cu nuanţă
gălbuie, brună, verzuie. Foiţele subţiri sunt transparente sau translucide.
Luciul – sticlos sau sidefos.
Duritatea – 1; este gras la pipăit datorită durităţii scăzute, foiţele sunt flexibile
dar nu elastice.
Este rău conducător de căldură şi electricitate. Este refractar.
Şisturile talcoase nu se topesc până la 1300-1400ºC.
Prin calcinare puternică devine foarte dur (6) căpătând culoarea roz (ceea ce îl
deosebeşte de pirofilit).
237
Fig. 9.73. Cristal de talc

Fig. 9.74. Cristale naturale de talc.

1. Talcul se întâlneşte ca produs al transformării hidrotermale a rocilor
ultrabazice bogate în magneziu. În ţara noastră apare în Masivul Parâng, la Vaţa de
Jos (Brad), Techerău (Orăştie), Zlatna, Almaşul Mare (Alba), Isaccea (Tulcea).
2. Talcul se poate forma şi în procesele de metamorfism regional în
condiţiile faciesului de şisturi verzi sau în cazul metamorfismului dolomitelor. Apare la
Borsec, Răşinari (Sibiu), Munţii Vulcan, Tisoviţa (Orşova), Teregova (Caransebeş),
Govăjdia, Cerişor şi Lelese (Hunedoara), Baia de Arieş, Marga (Caransebeş).
3. Se găseşte în skarnele legate de magmatismul banatitic la Sasca Montană,
Ocna de Fier, Oraviţa, Ciclova Română, Băiţa Bihorului, Pietroasa, Budureasa (Beiuş).
În lume se cunosc acumulări de talc în Rusia (Munţii Ural), Canada (Meadow),
Austria (Zillerthal – Tirol), Franţa (Biançon), Suedia (Falun, Sala).
Întrebuinţări. Fiind moale, stabil, alb, unsuros, absorbant, inert chimic, cu
punct de topire înalt, slab conducător de căldură şi electricitate, este întrebuinţat în
diverse moduri: fin măcinat este folosit în industria hârtiei şi a cauciucului, industria
vopselelor rezistente la lumină şi foc, la fabricarea creioanelor moi, pentru scris pe
sticlă, pe stofe, pe metal, în industria textilă la albirea bumbacului şi scoaterea petelor
de grăsime. În ceramică este utilizat la fabricarea izolatorilor electrici de mare voltaj. În
parfumerie este folosit pentru pudră, paste şi creme. Mai este utilizat ca lubrifiant şi
adeziv moale. Şisturile talcoase sunt utilizate sub formă de plăci şi blocuri la căptuşirea
furnalelor.
Producţia mondială a fost în 1964 de 3.480.000 t, iar în 1968 de 4.297.140 t,
principalii producători fiind Japonia, SUA, Rusia, Franţa, India, China, Coreea.
9.5.2. PIROFILIT – Al2[Si4O10(OH)2]
Denumirea mineralului vine de la cuvintele greceşti piros = foc şi filon = foaie.

Compoziţia chimică – conţine 28,3% Al2O3, 66,7% SiO2, 5% H2O. Ca
impurităţi poate să conţină MgO (până la 9%) şi, în cantitate foarte redusă, Fe2O3, CaO,
Na2O, K2O şi TiO2.
Habitusul cristalelor – nu se găsesc cristale poliedrice.
Agregatele cristaline – de obicei, pirofilitul apare sub formă de mase denumite
agalmatolit sau pagodit.
238
Silicaţi
Fig. 9.75. Cristal de pirofilit

cu orientare optică. Fig. 9.76. Cristale naturale de pirofilit
asociate cu un cristal de rutil.
Culoarea – albă, cu nuanţă gălbuie sau verde-deschis, uneori semitransparent.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, în agregate foioase sidefos.
Duritatea – 1.
Este gras la pipăit. Foiţele foarte subţiri sunt flexibile dar nu elastice.
Nu se descompune în acizi.
Nu poate fi deosebit de talc decât cu ajutorul analizelor chimice. Uneori,
zăcămintele au fost exploatate mult timp ca zăcăminte de talc.
1. Se întâlneşte în unele zăcăminte filoniene hidrotermale ca mineral de
temperatură joasă în asociaţie cu cuarţul, carbonaţii, hematitul şi alte minerale care s-au
format în urma descompunerii hidrotermale a rocilor magmatice. Apare la Băiţa
Bihorului, în calcarele de la Băiuţ (Beiuş), în andezite la Săcărâmb (Deva) în asociaţie
cu telururi şi cu realgar.
2. Este răspândit şi în şisturi metamorfice bogate în aluminiu, uneori în
cantităţi mari, format pe contul rocilor sedimentare bogate în montmorillonit sau
beidellit, la temperaturi relativ ridicate. Se întâlneşte sub formă de pseudomorfoze după
andaluzit, disten, muscovit.
Zăcăminte importante apar în Rusia, SUA, Brazilia, Spania, Japonia.
Întrebuinţări. În cazul când se găseşte sub formă de concentraţii mai mari, în
mase compacte de dimensiuni mari, prezintă interes industrial, înlocuind talcul. Se
utilizează la fabricarea vopselelor, ebonitei, în industria ceramică, în industria hârtiei, în
electrotehnică (izolatori), în construcţii ca piatră refractară, în industria cauciucului ca
material de umplere şi în alte ramuri industriale.
9.5.3. ANTIGORIT – Mg6[Si4O10](OH)8
Silicaţii de magneziu cu formula generală Mg6[Si4O10](OH)8 (antigorit, crisotil,

lizardit) mai sunt cunoscuţi şi sub numele de serpentine.
239
În limba latină serpentaria = în formă de şarpe, probabil datorită faptului că

rocile constituite din serpentine se aseamănă uneori prin aspectul lor pătat cu pielea unui
şarpe. Denumirea antigoritului şi a lizarditului vine de la localităţile unde au fost
descoperite prima dată, Antigorio – Italia şi respectiv Lizard – Cornwall (Anglia), iar
denumirea crisotilului vine de la cuvintele greceşti chrusos = galben şi tilos = fibră.
Varietăţi – antigoritul (structură asemănătoare caolinitului); crisotilul (structură
asemănătoare halloysitului); lizarditul (structură asemănătoare cu antigoritul şi
crisotilul); deweylit (gimnit) (varietate amorfă).
Compoziţia chimică. Chimismul serpentinelor este relativ simplu. Principalele
substituţii sunt cele ale Si4+ cu Al3+ şi ale Mg2+ cu Fe2+, Al3+, Fe3+. Ionii de Ni2+ intră în
compoziţia serpentinelor în poziţii specifice Mg2+, conţinutul în nichel putând atinge
0,25%. Alte elemente minore determinate sunt elementele din grupa platinei care
substituie Al3+, Ge4+ care înlocuiesc Si4+ şi Cr3+.
Sistemul de cristalizare – monoclinic (antigoritul prezintă şi o modificaţie
hexagonală, iar crisotilul prezintă o modificaţie rombică).
Structura cristalină. Structura antigoritului indică o analogie cu structura
caolinitului în timp ce structura crisotilului indică o analogie cu structura halloysitului.
Habitusul cristalelor – frecvent prismatic fibros, rar lamelar (antigorit).
Agregatele cristaline – apar sub formă de mase compacte, foioase sau vinişoare
foarte subţiri de azbest.
a b c
Fig. 9.77. Cristale de serpentine cu orientare optică: a – crisotil; b – lizardit; c – antigorit.
Fig. 9.78. Cristale naturale de antigorit.
Culoarea – verde, verde-albăstruie, cenuşie, gălbuie, albă, verde-pal în secţiuni
subţiri.
Luciul – sticlos, gras (antigorit); sidefos (crisotil).
Este translucid.
240
Silicaţi
Duritatea – 2,5-3,5 la antigorit; 2,5 la crisotil; 2,5 la lizardit.

Greutatea specifică – 2,6 g/cm3 la antigorit; 2,55 g/cm3 la crisotil şi lizardit.
Clivajul – perfect după (001) la antigorit şi lizardit; paralel cu (100) = fibros la
crisotil.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Serpentinele se formează prin
metamorfozarea hidrotermală a rocilor ultrabazice, mai ales a celor bogate în
olivine (dunite, peridotite etc.). Fenomenul de serpentinizare se produce şi prin reacţia
apei asupra enstatitului, când se obţine asociaţia serpentină-talc.
Alterarea rocilor serpentinizate se corelează cu un proces de carbonatare
treptată; la suprafaţă se acumulează hidroxizi de fier pământoşi sub formă de produse
reziduale; magneziul se combină cu CO2-ul din aer, trece în bicarbonat, care este
antrenat spre partea inferioară a zonei de oxidare, iar silicea se separă ca opal.
În România, aceste minerale sunt legate de fundamentul cristalin paleozoic sau
mai vechi, apărând la Broşteni (Carpaţii Orientali), în Munţii Făgăraşului, Sebeşului,
Cibinului, Parâng, Căpăţânii, Retezat, Vulcan, Mehedinţi, Almăjului, Semenicului,
Muntele Mic, Poiana Ruscă (toate în Carpaţii Meridionali), în Munţii Highiş-Drocea
(Munţii Apuseni). Apar de asemenea ca produse secundare pe seama olivinei sau
piroxenilor, în roci magmatice paleozoice la Ocna de Fier; roci magmatice mezozoice la
Borca, Anina, Almăşel, Remetea; banatitice în Munţii Vlădeasa; roci magmatice
neogene în Munţii Călimani, masivul Ditrău; iar în legătură cu zăcămintele de contact
din provincia laramică la Ocna de Fier, Dognecea, Sasca Montană (Banat), Ruşchiţa,
Pietroasa, Budureasa (Munţii Apuseni). Deweylitul a fost descris în Munţii Almăjului.
Pe glob, ocurenţe mai importante apar în masivele serpentinitice din Munţii
Ural, în Caucazul de Nord, în Transcaucazia, Siberia (Rusia), în Kazahstan, în Serbia
orientală, în Macedonia, Turcia, Anglia (Cornwall), Canada (Danville).
Întrebuinţări. Azbestul crisotilic se utilizează la fabricarea ţesuturilor
combustibile, în industria plăcilor de azbest, la fabricarea acoperişurilor (eternit),
azbocimenturi, izolatori, termotehnică.
9.5.4. CAOLINIT – Al4[Si4O10](OH)8
Denumirea vine de la cuvântul chinezesc Cau-ling = munte înalt (aşa se numea

zăcământul de caolin).
Aceeaşi formulă Al4[Si4O10](OH)8 mai corespunde dickitului şi nacritului,
minerale care aparţin aceleiaşi serii dar care au structura cristalină uşor diferită.
Compoziţia chimică – conţine 39,5% Al2O3, 46,5% SiO2, 14% H2O.
Compoziţia chimică suferă în general variaţii foarte mici. Analizele chimice pun în
evidenţă numeroase elemente minore cum ar fi: TiO2 (1%), Fe2O3 (0,5%), FeO (0,1%),
MgO (0,15%), CaO (0,3%), Na2O (0-0,3%), K2O (0,5%).
Sistemul de cristalizare – triclinic.
Structura cristalină. Mineralele din grupa caolinitului au structura cristalină
formată din două straturi, unul tetraedric cu anionul de forma [Si4O10]4- şi unul octaedric
de tipul [Al4O4(OH)8] sau [Al(O,OH)6]. În astfel de pachete formate din două straturi,
sarcina negativă totală a anionilor [Si4O10]4- şi OH se compensează aproape în întregime
cu sarcina pozitivă a cationului de Al. Grosimea unui astfel de pachet este de 7,15 Å.
Habitusul cristalelor – este tabular, pseudohexagonal, de regulă de dimensiuni
foarte mici (până la 1 mm). Mai frecvent se întâlnesc fragmente de agregate cristaline
solzoase, îndoite. Unii solzi au un habitus hexagonal, mai rar rombic sau trigonal.
241
Fig. 9.79. Structura cristalină a caolinitului văzută de-a lungul axelor Y şi X.
Fig. 9.80. Cristal de caolinit

Fig. 9.81. Cristale naturale de caolinit
văzute la microscopul electronic.
Agregatele cristaline – sunt afânate, solzoase sau fin granulare, compacte.

Uneori apare şi sub formă de mase stalactitice.
Culoarea – solzii şi foiţele sunt incolore. Masele compacte sunt de culoare
albă, deseori cu nuanţă brună-roşietică, galbenă, uneori verzuie sau albăstruie.
Urma – albă.
Luciul – sidefos pe feţele de clivaj. Masele compacte prezintă un luciu mat.
În stare uscată absoarbe cu aviditate apa, iar în stare umedă dă o masă neobişnuit
de plastică.
Prin încălzire pierde cea mai mare cantitate de apă între 450 şi 525ºC.
242
Silicaţi

1. Se formează prin alterarea rocilor magmatice şi metamorfice bogate
în alumosilicaţi, într-un mediu acid. Sub acţiunea apei încărcate cu CO2, alcaliile,
elementele feromagneziene, elementele alcalino-pământoase şi o parte din SiO2 sunt
îndepărtate iar aluminiul şi o parte din SiO2 reacţionează formând caolinul. Caolinitul,
component al unor argile primare reziduale, apare pe vechi roci granitice la Moldova
Nouă sau intercalat în roci sedimentare la Cuza Vodă (Dobrogea) şi Simeria (în argile
bentonitice).
2. Apare în zona de metamorfism hidrotermal prin argilizarea feldspaţilor, a
feldspatoizilor şi a altor silicaţi de aluminiu din corpurile magmatice sau din roci
străbătute de acestea, în Munţii Metaliferi, la Moldova Noua, Sasca Montană, Băiţa
Bihorului şi Budureasa (Beiuş). Mai apare în Munţii Harghita la Mădăraş unde se
exploatează, în Munţii Rodnei, Călimani, Gurghiu.
Caolin primar, sub formă de acumulări importante, apare în Anglia (Cornwall şi
Devonshire), Cehia (Karlovy-Vary), Germania (Bavaria, Saxonia), Franţa (Limoges),
China (Cau-Ling), Rusia (Munţii Ural, bazinul Moscovei), Ucraina.
Întrebuinţări. Cea mai mare consumatoare de caolinit este industria de
ceramică. Deoarece nu conţine oxizi de fier, el este utilizat pentru fabricarea
porţelanului şi a faianţei. Argilele caolinitice de calitate inferioară se folosesc la
fabricarea cărămizilor, ţiglelor, teracotei, a oalelor de lut. Argilele refractare se
utilizează în metalurgie.
În industria hârtiei, caolinitul este folosit ca adaos mineral şi ca material de
apretaj. Mai este folosit la fabricarea linoleumului, creioanelor, vopselelor (ultramarin),
în industria chimică a aluminei, în industria textilă, farmaceutică, la fabricarea
cernelurilor, a săpunurilor minerale, a maselor plastice, la polişatul metalelor.
9.5.5. HALLOYSIT – Al4[Si4O10](OH)8·4H2O
Numele mineralului a fost dat după numele lui Omalius d'Halloy (1707-1789),
care l-a studiat pentru prima dată.
Compoziţia chimică. Analizele chimice ale unor halloysite din România arată
următoarea compoziţie chimică: 40,64-49,85% SiO2; 32,64-38,20% Al2O3; 0,05-1,45%
Fe2O3; 0-0,44% MgO; 0,10-0,73% CaO; 2,39-7,60% H2O; 14,45-16,15% H2O+.
Varietăţi – metahalloysit (cristalizat cu două molecule de apă).
Structura cristalină – se deosebeşte de cea a caolinitului, deşi compoziţia
chimică este în mare măsură similară (conţine în plus patru molecule de apă). Stratul
hidrargilitic se leagă la fel ca în structura caolinitului, stratul tetraedric are însă tetraedri
îndreptaţi alternativ, în jos şi în sus. La tetraedrii îndreptaţi în sus locurile ionilor de
oxigen activi se pare că sunt ocupate de OH mai puţin activi. Această situaţie explică şi
faptul că în reţea pot fi reţinute molecule de apă legate slab de stratul octaedric
(hidrargilitic).
Habitusul cristalelor – cristalele submicroscopice investigate cu ajutorul
microscopului electronic au forma unor bastonaşe.
Culoarea – alb, frecvent colorat în diverse nuanţe, gălbui, brun, roşiatic,
albăstrui, verzui etc.
Urma – albă.
243
Luciul – la varietăţile porţelanoase este de ceară, iar la varietăţile poroase şi

afânate luciul este mat.
Duritatea – 1-2.
Greutatea specifică – 2,0-2,2 g/cm3 (variază în raport cu numărul
moleculelor de apă).
Clivajul – perfect.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Se întâlneşte mai ales în pătura de alterare a
rocilor (gabbrouri, diabaze, porfirite etc.), precum şi în zonele de alterare ale unor
zăcăminte metalifere. În România apare ca mineral format prin procese hidrotermale
legate de magmatismul neogen în zona Baia Mare la Săsar şi Cavnic sau în roci
sedimentare neogene la Valea Chioarului şi Tufari.
A fost determinat pentru prima dată în Belgia în regiunea vechilor mine de fier şi
zinc situate în calcarele de la Angler, lângă Liege. În Rusia apare în partea sudică a
Munţilor Ural, şi în Ucraina la Krivoi-Rog, la contactul dintre calcare şi argile brune.
9.5.6. MONTMORILLONIT – (Na,K,½Ca)0,66Al3,34Mg0,66[Si8O20](OH)4
Denumirea vine de la localitatea Montmorillon – Franţa, unde mineralul a fost

identificat prima dată în 1847.
Compoziţia chimică – depinde de conţinutul în apă şi de posibilitatea de
substituţie (Fe2+, Mn2+, Mg2+ sau Na+, K+, Ca2+). La probele pure s-a constatat: 48-56%
SiO2, 11-12% Al2O3, 5% Fe2O3, 4-9% MgO, 0,8-3,5% CaO, 12-14% H2O şi destul de
frecvent Na2O şi K2O.
Structura cristalină – caracteristica mineralelor din grupul montmorillonitului
este substituţia în stratul octaedric: Al3+ → (Fe2+, Mn2+, Mg2+). Rezultă x sarcini
negative suplimentare care sunt satisfăcute de ionii de schimb (Na, K, ½Ca), dispuşi
între două pachete succesive TOcT. Tot între două pachete succesive TOcT sunt dispuse
molecule de apă legate prin legături de hidrogen, formând o reţea hexagonală plană.
Grosimea pachetului stratelor de apă depinde de gradul de umectare, astfel că la
montmorillonitul uscat parametrul c0 = 9,6 Å, iar la cel saturat cu apă c0 = 23 Å.
Habitusul cristalelor – cristalele nu se disting decât cu microscopul electronic.
Agregatele cristaline – frecvent apare în mase pământoase, argiloase sau
solzişori criptocristalini cu aspect amorf.
Culoarea – albă cu nuanţă albăstruie, cenuşie, roz, roşie, rareori verde.
Urma – albă.
Luciul – mat. Este gras la pipăit.
Duritatea – 1-2.
Greutatea specifică – 1,7-2,7 g/cm3 (descreşte pe măsură ce creşte conţinutul
în apă).
Proprietăţi specifice.
Schimbător de ioni – mobilitatea ionilor de Na+, K+, Ca2+ provine din slaba lor
legătură ionică în reţea.
Gonflarea – variaţia parametrului c0 ca urmare a pătrunderii moleculelor de apă
între pachetele TOcT. La nivel microscopic această pătrundere duce la o creştere impor-
tantă de volum. Dacă hidratarea se face la volum constant apar presiuni foarte mari.
244
Silicaţi
Tixotropia – transformarea reversibilă a unui gel în sol prin agitare mecanică şi

revenirea în stare de gel după încetarea acţiunii, este cauzată de legăturile de hidrogen
între molecule de apă, care se pot rupe uşor în cazul unei acţiuni mecanice şi se pot
reface instantaneu, după încetarea acesteia.
Plasticitatea – se datorează legăturilor de hidrogen din reţeaua apei.
Fig. 9.83. Cristal de montmorillonit


a montmorillonitului.
Fig. 9.84. Cristale naturale de montmorillonit

Geneză – se formează în condiţii exogene, mai ales prin alterarea rocilor

magmatice bazice, într-un mediu alcalin cald şi umed, sau ca produs al alterării tufurilor
vulcanice, fiind constituentul principal al argilelor bentonitice, alături de beidellit.
În România este prezent ca produs al metamorfismului hidrotermal în corpuri
magmatice, în componenţa unor argile oligomictice sau monominerale şi în alcătuirea
multor tipuri de soluri.
Ocurenţe – argile bentonitice apar la noi în ţară la Răzoare (varietatea calcică),
la Rugi (Caransebeş), Simeria, Ocna Mureşului (alături de beidellit), Câmpia Turzii,
Valea Chioarului (varietatea sodică); Breaza (Prahova), Adamclisi (Dobrogea) etc.
În lume ocurenţe importante se cunosc în Georgia (Gumbri şi Ascamo); Ucraina
(Sevastopol – Crimeea); în SUA (statele Florida, Georgia, Alabama, California etc.).
Întrebuinţări – prepararea noroaielor de foraj, purificarea produselor petroliere,
limpezirea vinurilor, berii şi a apei potabile, ameliorarea solurilor nisipoase, preparate
medicale, cosmetice.
245
În industria textilă sunt folosite pentru îndepărtarea uleiurilor, la vopsirea

fibrelor. În industria cauciucului aceste argile sunt folosite ca material de umplutură
activ, pentru rigidizare, mărirea rezistenţei la frecare şi la acizi. Ca adaos se foloseşte la
fabricarea hârtiei, a ceramicei, pentru fabricarea medicamentelor ca liant în tablete şi
pilule, ca adsorbanţi de bacili şi de corpuri vătămătoare în bolile de stomac, la răni, la
otrăvirile cu alcaloizi etc.
9.5.7. BEIDELLIT – (Na,K,½Ca)0,66Al4[Si7,34Al0,66O20](OH)4
A fost denumit după regiunea Beidell din Colorado (SUA) unde a fost descris
prima dată în lume.
Compoziţia chimică – este variabilă. Conţinutul în Al2O3 este cuprins între
20-27,6% iar în SiO2 între 45-50%. Se mai găsesc aproape întotdeauna în cantităţi nu
prea mari Fe2O3, CaO, Na2O, K2O, câteodată MgO, NiO, MnO etc.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a montmorillonitului.
Habitusul cristalelor – apare sub formă de foiţe subţiri.
Agregatele cristaline – de obicei se prezintă sub formă de mase pământoase.
Culoarea – albă cu o nuanţă gălbuie, brun-roşiatică.
Luciul – slab, ceros la masele compacte.
Duritatea – 1,5.
Beidellitul prezintă aceleaşi proprietăţi specifice ca şi montmorillonitul: schimb
cationic ridicat, gonflare, tixotropie, plasticitate.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Beidellitul este asociat cu montmorillonitul în
argilele bentonitice. El apare în pătura de alterare a rocilor bazice şi ultrabazice, în
zonele de oxidare a unora dintre zăcămintele metalifere de stibiu-mangan, în loessuri, în
soluri, ca produs de transformare a cenuşilor vulcanice.
În România apare la Ocna Mureş şi în soluri. În străinătate este citat în SUA la
Beidell – Colorado, Carson – Idaho, în sud-estul statului Missouri, în Rusia în Uralul de
Sud (Halibovsk, Achermanovsk).
Întrebuinţări – identice cu cele ale montmorillonitului.
9.5.8. VERMICULIT – (Mg,Ca)0,66(Mg,Fe3+,Al)6[(Al,Si)8O20](OH)4·8H2O
Denumirea vine de la cuvântul latin vermiculis = viermişor, legat probabil de

faptul că prin încălzire din foiţele vermiculitului se formează coloane lungi şi filamente
viermiforme.
Sinonim – jefferisit, kerit, valit.
Compoziţia chimică – derivă de la talc, a cărui formulă se exprimă sub forma
Mg6[Si8O20](OH)4 şi faţă de care o parte din ioni de Si4+ sunt înlocuiţi de ioni de Al3+,
ceea ce determină prezenţa cationilor interstratificaţi. Moleculele de apă se plasează
între pachetele anionice. Distanţa bazală d(002) la temperatură normală şi umiditate
relativ ridicată este de 14,4 Å. Prin deshidratare apar succesiv schimbări ale valorilor
distanţelor bazale iniţiale, acestea trecând le 13,8 Å, apoi la 11,6 Å şi în final la
temperatura de 650ºC la 9 Å, când de fapt se reproduce structura talcului.
246
Silicaţi
Cationii schimbabili care se întâlnesc în interstraturi pot fi Mg, Ca, Na, K, Rb,
Cs, Ba, Li, H şi NH4. În straturile octaedrice Mg poate fi substituit cu Fe2+; sunt de
remarcat substituirile apreciabile cu Al şi Fe3+, şi de asemenea cu elemente minore ca
Ti, Cr, Ni, Li. Excepţional, sunt cunoscute vermiculite cu conţinuturi în NiO = 8,60%;
Fe2O3 = 19,22% şi FeO = 5,03%, descrise de Nikitina (1956). Ca rezultat al acestor
substituiri, formula teoretică a vermiculitului devine:
(Mg,Ca)0,7-1,0[Mg3,5-5,0(Fe3+,Al)2,5-1,0][(Al2,0-3,5Si6-5,5)O20](OH)4·(H2O)7,0-9,0.
Structura cristalină – filosilicat trioctaedric.
Habitusul cristalelor – de regulă apare sub formă de pseudomorfoze după biotit
sau flogopit ferifer.
Fig. 9.86. Cristal de vermiculit

Fig. 9.85. Structura cristalină a vermiculitului
proiectată pe planul (010).
Culoarea – brună, galben-brună, galben-aurie, galben de bronz, uneori verzuie
caracteristică.
Urma – albă.
Luciul – sidefos, semimetalic, uneori gras.
Duritatea – 1-1,5. Foiţele sunt puţin elastice.
O particularitate importantă a vermiculitului este proprietatea de a-şi mări
volumul la încălzire. Fenomenul se explică prin presiunea apei moleculare care se
transformă în vapori, determinând o desfacere şi o umplere rapidă a straturilor paralele
cu axa Z; acest lucru se produce în aşa măsură încât se formează coloane sau filamente
viermiforme, de culoare aurie sau argintie, divizate transversal în solzi foarte fini.
Volumul se măreşte de 18-25 ori. Masele de vermiculit calcinat sunt foarte uşoare, cu
densitatea sub 1 g/cm3. De aceste proprietăţi este legată utilizarea vermiculitului ca
izolator termic, mineralul având şi un coeficient de conductibilitate termică foarte mic
(0,04-0,05 kcal/m·oră·ºC), în comparaţie cu azbestul care are 0,15-0,40 kcal/m·oră·ºC.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Vermiculitul se formează în cantităţi reduse
prin alterarea biotitului. Concentraţii mai importante se constată în filoanele, lentilele
247
sau corpurile de biotit sau flogopit metamorfozate la temperaturi scăzute, care s-au
format pe cale metasomatică pe seama rocilor ultrabazice.
În România se găseşte în formaţiunile cristaline de la Răzoare şi în serpentinitele
din Banat.
În străinătate apare în concentraţii importante în SUA la Libby – Montana şi la
Macon – Carolina de Nord, în Madagascar, în Africa de Sud la Palabova, în Australia.
Întrebuinţări. Vermiculitul expandat, deshidratat, este utilizat ca izolator termic
pentru căptuşirea conductelor de abur, cazanelor, cuptoarelor etc. Ca material
amortizant al sunetelor este folosit pentru construirea cabinelor de avion, în unele
laboratoare speciale etc. Datorită culorii sale frumoase aurii sau argintii pe care o capătă
după prăjire este folosit şi la fabricarea tapetelor. Mai este întrebuinţat şi ca lubrifiant.
Se poate utiliza şi ca schimbător de ioni, deoarece are proprietatea de a face un schimb
de cationi foarte intens, mai pronunţat decât mineralele din grupa montmorillonitului.
9.5.9. MUSCOVIT – KAl2[Si3AlO10(OH, F)2]
Denumirea vine de la vechiul nume italian al Moscovei – Musca. În vechime

erau expediate prin Moscova spre Occident foi mari de muscovit sub denumirea de
„sticlă moscovită”.
Compoziţia chimică. Muscovitul este constituit din K2O = 11,8%, Al2O3 =
38,5%, SiO2 = 42,2%, H2O = 4,5%. Substituţiile izomorfe sunt foarte variate, K putând
fi înlocuit cu Na, Rb, Cs, Ca, Ba, iar în stratul octaedric Al poate fi înlocuit cu Mg, Fe2+,
Mn2+, Fe3+, Si, Cr, Ti, V, grupele OH putând fi înlocuite de F. De aici rezultă o mare
varietate de muscovite: ferimuscovit (Fe3+), picrofengit (Mg), fucsit (Cr), roscoelit (V).
Structura cristalină – filosilicat de tip TOcT cu substituţii în stratul T. În acest
strat T un ion de siliciu este substituit de un ion de Al3+. Apare o valenţă negativă în
plus, valenţa satisfăcută de ionul de K+ care se plasează între două pachete TOcT.
Fig. 9.87. Structura cristalină a micelor văzută de-a lungul axei Y.
248
Silicaţi
Habitusul cristalelor – tabular sau foios, cu secţiune pseudohexagonală.

Agregatele cristaline – agregate foioase sau solzoase, rar granulare sau
compacte, foarte rar se observă mase reniforme cu separaţii concentrice în formă de
coji.
Proprietăţi fizice
Culoarea – alb, argintiu în foiţe groase, incolor în foiţe subţiri, cenuşiu,
chihlimbariu, verde.
Urma – albă.
Luciul – sticlos. Pe suprafeţele de clivaj luciul este sidefos sau semimetalic.
Duritatea – 2-3.
Clivajul – perfect.
Foarte bun izolator electric.
Fig. 9.88. Cristal de muscovit

cu orientare optică. Fig. 9.89. Cristale naturale de muscovit.
Geneză, parageneză, ocurenţe

1. Apare ca mineral comun în şisturi sericitoase, micaşisturi, paragnaise
micacee, gnaise, din masivele cristaline din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali,
Munţii Apuseni, Munţii Dobrogei.
2. Apare şi în unele granite din Dobrogea şi Munţii Apuseni.
3. Fiind un mineral rezistent din punct de vedere chimic, este foarte răspândit în
rocile detritice arenitice şi ruditice.
4. Apare şi în pegmatite (granitice) formând rareori cuiburi ce ajung până la
1-2 m diametru.
În România se găseşte în pegmatitele din şisturile cristaline în Munţii Lotrului
(Voineasa, Mănăileasa), Semenic şi Petreanu (Bouţari, Voislova) şi fără importanţă
economică în Munţii Lăpuşului şi Munţii Rodnei.
Zăcăminte importante de mică apar în Rusia (nord-vestul Siberiei – regiunea
Mumsk), India (Bengal, Madras), SUA (Carolina de Sud, Maryland), Brazilia, Canada
(Quebec şi Ontario), Australia etc.
Întrebuinţări. Foile de mică sunt utilizate în industria electrică pentru
izolatoare, condensatori, reostate, telefoane, lămpi electrice, ochelari de mică.
249
Pulberea de mică obţinută prin măcinarea resturilor de mică se foloseşte la

fabricarea materialelor incombustibile, hârtie, cartoane speciale, vopsele rezistente la
foc, ceramică, zugrăveli.
Producţia mondială de mică (muscovit + flogopit) a fost în 1965 de 198.000 t,
iar în 1968 de 152.800 t. Ţările cu producţie mare sunt SUA, India, Africa de Sud,
Portugalia, Brazilia, Rusia.
9.5.10. BIOTIT – K(Mg,Fe,Mn)3[AlSi3O10(OH,F)2]
Numele biotitului a fost dat în onoarea mineralogului J.B. Biot.

Compoziţia chimică. Biotitul conţine 6,18-11,43% K2O, 0,28-28,34% MgO,
2,74-27,6% FeO, 0,13-20,65% Fe2O3, 9,43-31,69% Al2O3, 32,83-44,94% SiO2,
0,89-4,64% H2O, 0-4,23% F. Ionul de K+ poate fi substituit cu Na, Ca, Ba, Rb, iar Fe2+
este substituit frecvent cu Mn, Ti, Fe3+, şi Al cu Si.
Structura cristalină – asemănătoare cu cea a muscovitului.
Habitusul cristalelor – este tabular, pseudohexagonal, prezintă cristale mari,
uneori plăci de câţiva m2.
Agregatele cristaline – frecvent mase foioase, rar mase granulare, solzoase.
Fig. 9.90. Cristal de biotit

Fig. 9.91. Cristale naturale de biotit.
Culoarea – neagră, brună, uneori cu nuanţe portocalii, roşiatice sau verzui.
Urma – albă cenuşie.
Luciul – sticlos, pe feţele de clivaj luciu sidefos, chiar semimetalic.
Este translucid la opac.
Spre deosebire de muscovit, se alterează relativ uşor descompunându-se total în
H2SO4.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Este un mineral poligenetic, fiind întâlnit în
diverse tipuri de roci.
1. Apare în gnaise şi micaşisturi mezozonale, mai rar în amfibolite în Carpaţii
Orientali, Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea.
250
Silicaţi
2. Frecvent apare în granite şi granodiorite în Carpaţii Meridionali, Munţii

Apuseni, Dobrogea şi Banat.
3. Apare de asemenea în riolite, dacite, unele andezite în Carpaţii Orientali şi
Munţii Apuseni.
4. Mult mai rar decât muscovitul apare şi în roci sedimentare detritice sau în
aluviuni recente.
5. Cristale de dimensiuni mari se cunosc în special în pegmatite în masivele
Răzoare, Lotru, Sebeş, Poiana Ruscă, Semenic, Gilău.
Cristale foarte mari au fost descrise în Rusia (Munţii Ilmen), Groenlanda,
Scandinavia (Evjo – plăci de 7 m2), Canada, Madagascar, India (Travancore).
9.5.11. ILLIT – K1-1,5Al4[(Al1-1,5Si7-6,5)O20](OH)4
Numele mineralului a fost dat după numele statului Illinois (SUA), deoarece
ocurenţele din această zonă au constituit sursa a numeroase specii minerale argiloase
care au fost studiate.
Sinonim – monotermit.
Compoziţia chimică. Analizele chimice ale mineralelor din grupa illitului
indică următoarele: 49,16-56,91% SiO2; 0,53-0,81% TiO2; 18,50-30,81% Al2O3; 4,59-
4,99% Fe2O3; 0,26-1,70% FeO; 2,07-2,84% MgO; 0,16-1,59% CaO; 0,17-0,48% Na2O;
5,10-10,90% K2O; 4,73-7,14% H2O+; 0,15-2,965 H2O-. Se remarcă o cantitate mai mică
de cationi la mineralele din grupa illitului.
În raport cu muscovitul, principala variaţie constă în conţinutul mai redus în K+
[4]
şi Al ; în schimb se întâlnesc molecule de apă legate slab şi care se elimină relativ uşor
prin încălzire.
Varietăţi – fengit (substituţii ale Al prin Mg sau Fe, raport Si : Al = 3 : 1);
celadonit (substituţia Al[6] prin Mg, raportul Si : Al = 1 : 1); brammalit – cationul
interstratal de K este înlocuit complet de Na; hidromuscovit (mineral asemănător
illitului, dar fără exces de Si4+ compensat prin H3O+).
Structura cristalină – este asemănătoare micelor, în structura sa fiind prezent
stratul dioctaedric.
Fig. 9.92. Cristale naturale de illit văzute la microscopul electronic.
251
Culoarea – albă sau colorat diferit în tonuri palide.
Duritatea – 1-2.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Formarea illitului este pusă în legătură cu
fazele de temperatură joasă ale proceselor hidrotermale, de regulă ca rezultat al
fenomenelor de alterare ale rocilor magmatice şi ale pegmatitelor acestora, pe seama
micelor sau a mineralelor asemănătoare. Condiţia necesară formării lui este prezenţa
unui mediu bogat în apă. Apare de asemenea în roci sedimentare argiloase.
În România a fost descris ca mineral argilos format în roci sedimentare. În
bentonite, apare alături de montmorillonit şi caolinit la Pârcova – Orşova.
9.5.12. GLAUCONIT
(K,Na,Ca)1,2-2,0(Fe ,Al,Fe2+,Mg)4[Al1-0,4Si7-7,6O20](OH)4·nH2O
3+
Numele vine de la cuvântul grecesc glaucos = verde-albăstrui, aluzie la culoarea

verde-albăstruie a glauconitului.
Compoziţia chimică. Analizele chimice efectuate au pus în evidenţă existenţa
sub formă de impurităţi a fosfatului de calciu, a silicei şi oxizilor de fier.
Glauconitele conţin cantităţi importante de Na, uneori Ca, mai rar Ti; un rol
important îl are şi apa. Varietatea aluminoasă de glauconit se numeşte scolit, iar
varietatea feriferă se numeşte celadonit.
Structura cristalină – este asemănătoare cu cea a biotitului fiind prezent stratul
dioctaedric. Poziţia Y în glauconit este ocupată prin Fe3+, Fe2+, Mg şi Al. În funcţie de
înlocuirile din poziţia X apare mai mult sau mai puţin Al în straturile tetraedrice
(frecvent egale, ca la muscovit), precum şi modificări în raportul Fe3+ : Al. În formula
teoretică se poate să întâlnim Fe 32+− 2, 2 [Al]0, 4−0,8 [Al]0, 4−1,0 şi (K,Ca,Na)1,2-2,0. Relaţia dintre
6 4
glauconite, mice şi minerale argiloase este ilustrată în figura 9.93.
Fig. 9.93. Relaţia glauconit-mice, minerale argiloase.
252
Silicaţi
Habitusul cristalelor – apare rar sub formă de cristale cu contur hexagonal.

Agregatele cristaline – de obicei se întâlneşte sub formă de granule mici,
frecvent rotunjite, diseminate în rocile silicioase sau marnoase.
Culoarea – verde-închis până la negru-verzui, iar în secţiuni este verde.
Urma – verde.
Luciul – mat, iar la varietăţile compacte sticlos sau gras.
Duritatea – 2.
Fig. 9.94. Cristal de glauconit

Fig. 9.95. Agregate naturale de glauconit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Glauconitul este un mineral autigen în rocile

sedimentare marine (gresii, argile, roci carbonatice, intercalaţii de fosforite) formate la
adâncimi relativ mici, mai ales în zonele litorale ale mărilor şi oceanelor şi în sedimente
marine actuale (mâluri, nisipuri). În procesele de alterare, glauconitele nu sunt stabile,
se descompun trecând în hidroxizi de fier şi silice. De aceste procese sunt legate unele
depozite de limonite mai ales cele din mlaştini.
Este citat ca mineral autigen în roci sedimentare detritice, în special nisipuri şi
gresii de diferite vârste. În România apare în Carpaţii Orientali, fiind caracteristic
orizontului superior grezos al formaţiunii şisturilor negre (Albian superior-Cenomanian)
din zona flişului; este întâlnit de asemenea în formaţiuni mai tinere, în Senonian, în
Eocen (faciesul de Şotrile, faciesul de Piepturi-Puica), în Oligocen (gresia de Lucăceşti,
gresia de Kliwa), în Aquitanian. În bazinul Transilvaniei apare în Eocenul de facies
epicontinental, iar în Dobrogea sudică în nisipuri albiene şi mai puţin în Eocen.
Ocurenţe importante în lume sunt cunoscute în Noua Zeelandă (Milburn), în
Rusia (Platforma Est-europeană), în Ucraina, în depozite de vârstă neozoică, de-a lungul
versantului estic al Munţilor Ural, în Kazahstanul de vest etc.
Întrebuinţări. Glauconitul sub numele de neopermutit se foloseşte ca
dedurizant pentru apele dure. Această întrebuinţare se bazează pe proprietatea
glauconitului de schimb de cationi. În acest scop se tratează concentratele glauconitice
cu soluţie suprasaturată de NaCl, în urma căreia ionii de sodiu sunt adsorbiţi de
concentrat. În momentul filtrării apei dure prin concentratul glauconitic, la nivelul
253
acestuia are loc un schimb de cationi; cationii alcalino-pământoşi sunt adsorbiţi de

concentratul glauconitic, iar în soluţie trec cationii de sodiu, micşorându-se astfel
duritatea apei.
9.5.13. GRUPA CLORITELOR – Y6[Z4O10](OH)8
Denumirea mineralului vine de la cuvântul grecesc chloros = verde.

Mineralele din această grupă au structura straturilor asemănătoare mineralelor
micacee. Analizele structurale efectuate asupra cloritelor au arătat prezenţa stratului de
tip talc Y6[Z8O20](OH)4 şi a stratului brucitic Y6(OH)12, rezultând o structură mixtă
regulată reprezentată printr-o alternanţă a pachetelor de mică cu straturi hidroxilice de
tip brucitic sau hidrargilitic, în succesiunea …TOcT-Oc-TOcT-Oc-TOcT… sau 2/1/1.
Fig. 9.96. Structura cristalină a cloritelor, proiectată pe planul (010).
După modul cum sunt dispuse pachetele sunt recunoscute diferite modificaţii
polimorfe ale cloritelor (monoclinice şi pseudohexagonale).
În straturile tetraedrice apar sub formă de cationi Si şi Al, iar în poziţiile
octaedrice sunt întâlniţi cationii Fe2+, Mg şi Al, între Mg şi Al apărând substituiri în
stratul brucitic şi nu în complexul de tip talc. În modificaţiile monoclinice, poziţiile Mg,
Al sunt uneori ocupate de Fe; frecvente sunt substituţiile Al prin Si; Fe2+ prin Mn2+,
Fe3+; Al prin Mg.
Mineralele cloritice au o compoziţie ipotetică de forma Mg6[Si8O20](OH)4 +
Mg6(OH)12. Substituţia în stratul tetraedric este de la [Si7Al]4 la [Si4Al4]4. Ionul de Mg
din stratul brucitic este substituit cu Al în proporţia: (Mg11Al) → (Mg8Al4). Înlocuirile
Si4+ cu Al3+ în straturile tetraedrice sunt cauza principală a modificărilor balanţei
electrostatice, reechilibrată prin substituiri între cationi, îndeosebi ale Al3+ cu Mg2+.
Pentru raportul Fe2+/(Fe+Mg) se constată valori de la 0 la 1.
254
Silicaţi
În chimismul cloritelor pot apare în straturile octaedrice ca elemente minore Mn,

Cr, Ni, Ti. Urmărindu-se înlocuirile din straturile octaedrice, s-a dedus că formula seriei
cloritelor rezultă din formula serpentinei Mg12[Si8O20](OH)16 şi a amesitului
(Mg8Al4)[Al4Si4O20](OH)16.
Varietăţi.
1) Clorite neoxidate
a) Clorite magneziene = ortoclorite (pot conţine până la 2 ioni de Fe2+):
- pennin cu raportul Si/Al de 6,2-7/1-1,8
- clinoclor cu raportul Si/Al de 5,6-6,2/1,8-2,2
- sheridanit cu raportul Si/Al de 5-5,6/2,2-3
- corundofilit cu raportul Si/Al de 4-5/3-4
Formula teoretică a ortocloritelor este:
Mg3(OH)2[Si4O10]Mg3(OH)6 sau
(Mg, Fe2+)2(OH)2(Fe3+,Al)[AlSi3O10](Mg, Fe3+)3(OH)6.
b) Clorite ferifere = leptoclorite:
- ripidolit
- picnoclorit
- diabantit
- dafnit.
Formula teoretică a leptocloritelor este:
Fe 32+ (OH)2[Si4O10] Fe 32+ (OH)6 sau
(Fe2+, Mg)2(OH)2(Fe3+,Al)[AlSi3O10](Fe3+, Mg)3(OH)6 sau
Fe 24+ Al2[Si2Al2O10](OH)8.
2) Clorite oxidate (conţin din abundenţă Fe3+)
- thuringit – Fe 32,+5 (Al,Fe3+)1,5[Al1,5Si2,5O10](OH)6·nH2O
- chamosit – Fe 24+ Al[AlSi3O10](OH)6·nH2O
- delessit – (Mg,Fe2+)4Al[AlSi3O10](OH)6·nH2O.
Compusul rezultat prin înlocuirea Mg cu Al se numeşte amesit, unde Al este în
coordinare tetraedrică şi octaedrică. Între antigorit şi amesit sunt următorii termeni
intermediari:
- feriseptechamositul – asemănător cloritelor dar cu distanţa bazală de 7Å;
- feroantigoritul = greenalitul – (Fe2+, Fe3+)4-6[Si4O10](OH)8;
- cronsteditul – ( Fe 22+ , Fe3+)2[Fe3+Si3O10](OH)8 (derivat din amesit).
În afara acestor termeni principali ai grupei cloritelor, au mai fost descrise în
literatura mineralogică o serie de varietăţi cu răspândire limitată: pennantit (thuringit
bogat în mangan); strigovit (varietate cu 39% MnO, încadrată între chamosit şi
thuringit); gonyerit (varietate cu Mn, Mg şi Fe, fără Al); mackensit (varietate feriferă
fără Al); minguetit (varietate fero-ferică); klementit (thuringit bogat în magneziu);
griffitit (varietate de Mg, Fe, Ca şi cantităţi variabile de H2O); cookeit (varietate de Li şi
Al); manandonit (varietate de Li, Al şi B); vöttisit (pennin cu nichel); schuchardit
(varietate cu Ni, Mg, Al); komarit şi rewdanskit (varietăţi cu Ni, Mg, Al şi cantităţi
variabile de Fe); grochanit (clinoclor bogat în fier); kociubeit (clinoclor cu crom);
kammererit (pennin cu 5% Cr2O3); leuchtenbergit (clinoclor sărac în fier); brunsvigit
(proclorit cu Fe, Mg, Al).
255
Ortocloritele sunt foarte răspândite în natură, ele se formează mai ales în

condiţiile activităţii hidrotermale de temperatură joasă, îndeosebi prin metamorfozarea
rocilor care conţin silicaţi feriferi şi alumomagnezieni.
Leptocloritele sunt răspândite mai ales în zăcămintele sedimentare de minereuri
de fier, constituind un facies special al minereurilor de silicaţi de fier, care s-au format
în sedimentele marine bogate în fier, în condiţiile unui mediu anoxic.
Cloritele oxidate sunt prezente în unele zăcăminte sedimentare slab
metamorfozate de minereuri de fier din zonele litorale ale mărilor.
a. Clorite neoxidate

Habitusul cristalelor – cristale pseudo-hexagonale, tabulare după (001).
Prezintă frecvente macle de alipire după legea cloritelor, când planul de maclă şi
suprafaţa de asociere este (001), sau după legea micelor şi chiar polisintetice (clinoclor).
Agregatele cristaline – frecvent agregate foioase, solzoase, fin-granulare.
Fig. 9.97. Cristal de clorit Fig. 9.98. Cristale naturale de clinoclor.

Culoarea – verde, nuanţe până la negru-verzui, uneori roz (varietăţile cu
mangan), violet (varietăţile cu crom), mai rar alb-argintiu. În foiţe subţiri este
transparent, uşor colorat.
Luciul – sidefos pe planele de clivaj.
Greutatea specifică – 2,6-3,3 g/cm3, varietăţile comune au 2,7-2,9 g/cm3.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cloritele neoxidate sunt foarte răspândite în
rocile metamorfice, constituind deseori complexe de şisturi cloritoase (roci verzi) foarte
groase. Formarea acestor şisturi cristaline se realizează de regulă prin metamorfozarea
rocilor magmatice bogate în silicaţi feromagnezieni, fiind întâlnite în condiţiile
activităţii hidrotermale de temperatură joasă. Cloritele care au un conţinut apreciabil de
Fe2+ sunt uşor oxidate cu trecerea la Fe3+.
256
Silicaţi
Fig. 9.99. Cristale naturale de clorit văzute la microscopul electronic.
În ţara noastră se întâlnesc ca produse ale metamorfismului regional epizonal în

masivele de şisturi cristaline, în special în şisturile cloritoase din Carpaţii Orientali
(seria de Tulgheş), Carpaţii Meridionali (seriile de Leaota, de Făgăraş, de Miniş,
Sebeşul de nord, Poiana Ruscă, zonele mediană şi nordică a cristalinului Pânzei Getice,
seria de Drăgşan din cristalinul Autohtonului Danubian), Munţii Apuseni (seria de
Biharia); în şisturile verzi din Masivul Central Dobrogean.
Ca produse de hidratare ale mineralelor primare feromagneziene, apar în
masivele granitice paleozoice din Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea,
frecvent în rocile bazice ofiolitice mezozoice din Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni
şi Dobrogea, în corpurile banatitice, în faciesurile propilitice ale rocilor vulcanice
neogene din Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni, în rocile bazaltice de vârstă mezo-
neozoică, ca umplutură a unor cavităţi amigdaloide, alături de zeoliţi sau calcit. În
masivul Parâng au fost determinate în corneene (clinoclorul), în Munţii Almăjului în
dunitele serpentinizate paleozoice de la Tişoviţa, Iuţi, din Munţii Drocea, în bazaltele
mezozoice de la Căzăneşti, Ciungani (delessit), Munţii Gutâi, în andezitul propilitic de
la Seini (clinoclor).
Pe glob sunt cunoscute concentraţii importante în Rusia în Munţii Naziam
(Uralul de sud) şi la Bajenoro (Sverdlovsk), în Italia în Alpi Pienini (Zermat), în
Piemonte la Alatal.
Importanţă. Şisturile cloritice prezintă oarecare importanţă practică,
exploatându-se uneori pentru utilizarea cloritului sub formă de praf, acesta dând luciu
produselor de papetărie sau în alte scopuri.
b. Clorite oxidate

Habitusul cristalelor – cristale mici sub formă de solzi fini. Prezintă macle cu
plan de maclă (001) şi ax de maclă [310].
Agregatele cristaline – agregate concreţionare oolitice cu structură concentrică
zonară, sub formă de ciment al granulelor de nisip; mase compacte criptocristaline sau
pământoase.
257
Culoarea – verzuie, cenuşiu-închis până la negru.
Urma – deschisă, de culoare verde-cenuşie.
Luciul – mat sau uşor sticlos.
Duritatea – 2-3.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cloritele oxidate apar în unele zăcăminte
sedimentare de minereuri de fier de diferite vârste, mai ales jurasice, în zonele litorale
ale oceanelor; în unele zăcăminte de fier slab metamorfozate.
Prin alterare se oxidează cu uşurinţă cu formare de hidroxizi de fier (limonit),
care constituie pălării de fier tipice la partea superioară a acumulărilor de chamosit şi
thuringit.
Pe glob se cunosc concentrări importante în Rusia, în depozite paleozoice şi
mezozoice din Caucazul de nord, în Cehia la Naučic, în Franţa la Chamoson, în
Germania în Thuringia etc.
Întrebuinţări. Acumulările mari de chamosit şi thuringit prezintă interes
industrial, exploatându-se ca minereuri de fier.
9.5.14. CLORITOID – Fe4Al4[Al4Si4O20](OH)8
Denumirea vine de la asemănarea cu mineralele din grupul cloritului.

Compoziţia chimică. Analizele chimice efectuate pe cloritoidul de la Schela
(România) indică următoarea compoziţie: 28,12-31% SiO2; 0,85-1,15% TiO2;
31,55-35,51% Al2O3; 12,95-15,99% Fe2O3; 11,28-13,12% FeO; 1,81-3,00% MgO;
0,54-1,77% CaO; 0,39-0,41% MnO; 0,36-0,41% S; 4,00-4,22% H2O+.
Habitusul cristalelor – prezintă cristale prismatice pseudo-hexagonale.
Formează macle cu plan de maclă (001) şi ax de maclă [310].
Agregatele cristaline – agregate foioase sau agregate sferulitice.
Fig. 9.100. Cristal de cloritoid cu orientare optică.
Culoarea – galben, cu nuanţe verzui, uneori verde-negricios.
Urma – albă, alb-verzuie.
Luciul – sticlos, uneori sidefos pe feţele de clivaj.
258
Silicaţi
Clivajul – perfect după (001) şi bun după (010).
Nu reacţionează cu HCl, dar în H2SO4 concentrat se descompune complet.
Prin alterare trece în muscovit şi pennin.
Se deosebeşte de clorite (cu care se aseamănă), printr-o duritate mai mare şi prin
faptul că este casant.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cloritoidul se găseşte frecvent în şisturile
cristaline (şisturi cu cloritoid) produse în primele faze ale metamorfismului
regional şi în unele zăcăminte metasomatice de contact, în asociaţie cu
corindonul, diasporul, cloritele, cuarţul etc. Nu se întâlneşte în rocile mai intens
metamorfozate.
În România apare în complexele de şisturi cristaline de la Tulgheş (Carpaţii
Orientali), din Munţii Vulcan, Godeanu, de la Poiana Mărului, Ocna de Fier (Carpaţii
Meridionali), Munţii Drocea, Camena (Dobrogea) şi în fracţiunea grea a unor aluviuni
de pe valea Bistriţei şi valea Bistricioarei.
Sub formă de baritofilit a fost descris în Rusia la Cosoi-Brod (Munţii Ural), în
Munţii Alpi, în SUA, Canada.
9.6. TECTOSILICAŢI
Structura mineralelor din această clasă se caracterizează prin aceea că fiecare

tetraedru [SiO4]4- este înconjurat de alţi 4 tetraedri uniţi prin vârfuri (ioni de oxigen
comuni), constituind o reţea tridimensională poroasă şi uşoară. Raportul Si : O = 1 : 2.
O asemenea reţea este caracteristică mineralelor din grupa cuarţului. Structura
prezintă goluri mari, ceea ce explică greutatea specifică mică a acestor silicaţi, în
schimb duritatea este mare. Structură asemănătoare au feldspaţii, feldspatoizii şi zeoliţii.
În structura acestor minerale o parte din ionii de Si4+ sunt înlocuiţi de ionii de Al3+,
tetraedrii de [AlO4]5- eliberând astfel o valenţă care se completează cu ioni ai metalelor
alcaline (Na+, K+) sau calco-alcaline (Ca2+, Ba2+), care intră foarte bine în golurile
structurii după anumite plane, care sunt şi plane de clivaj. Golurile din reţelele
feldspaţilor şi a feldspatoizilor explică uşoara lor alterare. Prin pătrunderea apei în
aceste canale au loc reacţii de hidroliză şi hidratare, cationii sunt îndepărtaţi,
tectosilicatul trecând în filosilicaţi ca: sericit, caolinit, montmorillonit.
9.6.1. CUARŢ – SiO2
Denumirea de cuarţ a fost folosită prima dată de Theophrast cu înţelesul de

cristal, aluzie la habitusul hexagonal şi terminaţiile piramidale.
Mai târziu, se pare că denumirea a derivat de la cuvântul saxon querkluftertz =
filoane încrucişate, care a trecut în querertz şi apoi în quartz = cuarţ; această ipoteză
este susţinută de vechea denumirea britanică a silicei cristalizate cross-course-spar.
Numele tridimitului vine de la cuvântul grecesc tridimos = triplu, aluzie la forma
frecventelor macle ciclice.
Numele cristobalitului vine de la localitatea Cerro San Cristobal (Mexic).
Cuarţul este un mineral comun, fiind unul dintre cele mai răspândite şi mai bine
studiate minerale din natură. În literatura mineralogică au fost descrise mai multe
modificaţii polimorfe ale SiO2, ele fiind incluse în grupul cuarţului:
259
Numele Sistemul de Greutatea Indicele de

Clasa de simetrie
mineralului cristalizare specifică, g/cm3 refracţie, n
Coesit Monoclinic Prismatică 3,00 1,59
α Cristobalit Tetragonal Trapezoedrică 2,32 1,48
β Cristobalit Cubic Hexakisoctaedrică 2,20 1,48
Keatit Tetragonal Trapezoedrică 2,50 1,52
α Cuarţ Trigonal Trapezoedrică 2,65 1,55
β Cuarţ Hexagonal Trapezoedrică 2,53 1,54
Stishovit Tetragonal Ditetragonal-bipiramidală 4,28 1,81
α Tridimit Ortorombic* Prismatică 2,26 1,47
β Tridimit Hexagonal Dihexagonală-bipiramidală 2,22 1,47
Opalul, SiO2·n(H2O) şi o silice sticloasă foarte rară numită lechatelierit, SiO2, sunt amorfe, şi deşi sunt
lipsite de simetrie şi prezintă proprietăţi uşor diferite, ele sunt totuşi considerate ca făcând parte din
grupul cuarţului.
*Simetria tridimitului a fost considerată ortorombică, dar ea este mai probabil monoclinică.
Compoziţia chimică – în mod obişnuit varietăţile incolore şi transparente conţin

aproape 100% SiO2. Varietăţile alb lăptoase conţin sub formă de impurităţi mecanice
incluziuni gazoase, lichide şi solide de CO2, H2O, NaCl, CaCO3 şi uneori cristale foarte
mici de rutil şi alte minerale.
Sistemul de cristalizare:
- modificaţia de temperatură joasă – α-cuarţ – stabilă la temperaturi sub 573ºC,
cristalizează în sistemul trigonal, clasa trapezoedrică;
- modificaţia de temperatură ridicată – β-cuarţ– stabilă la temperaturi peste
573ºC, cristalizează în sistemul hexagonal, clasa trapezoedrică.
Formele cristalizate ale mineralelor din grupul cuarţului prezintă fenomenul de
enantiotropism; cuarţul este stabil până la temperatura de 870ºC, după care se trece în
domeniul de stabilitate al tridimitului, care este întâlnit până la temperatura de 1470ºC
când se transformă în cristobalit; la temperatura de 1713ºC se topeşte trecând în silice
lichidă. Fiecare din aceste forme se poate prezenta în câte două modificaţii care se
transformă una în alta (enantiotrop). Modificaţia de temperatură joasă se notează cu α,
iar cea de temperatură înaltă cu β. Modificaţiile β ale tridimitului şi cristobalitului sunt
cu totul instabile la temperaturi obişnuite. Pentru celelalte modificaţii s-au precizat
experimental următoarele domenii de stabilitate:
573ºC 870ºC 1470ºC 1713ºC
cuarţ α cuarţ β tridimit β cristobalit β silice lichidă.
Modificaţiile β prezintă întotdeauna o simetrie mai ridicată decât modificaţiile α.
Forma stabilă la temperatura normală este α-cuarţul, care printr-o transformare
distorsională (transformare rapidă care constă într-o deformare geometrică, de deplasare
a particulelor structurii cristaline, fără ruperea legăturilor chimice şi fără să treacă prin
stări intermediare cu nivel energetic ridicat), la 573ºC trece în β-cuarţ. Astfel de
transformări α→β fiind foarte sensibile, fără faze labile, sunt folosite ca termometre
geologice, pentru determinarea temperaturilor de formare a mineralelor. Cele două
modificaţii nu diferă decât prin dispunerea elicoidală a tetraedrilor [SiO4], care
determină o simetrie trigonală a α-cuarţului şi hexagonală a β-cuarţului.
Aceleaşi transformări au loc la tridimitul şi cristobalitul de temperaturi înalte,
care la răcire se transformă distorsional, în formele de temperatură joasă. Pentru
modificaţia tridimit, β-tridimitul (hexagonal) se transformă în α-tridimit (rombic) în
260
Silicaţi
intervalul 117-163ºC; iar în cazul cristobalitului, trecerea de la β-cristobalit (cubic) la

α-cristobalit (tetragonal) are loc rapid, prin distorsiune, în intervalul 200-275ºC.
La temperatura de 870ºC, β-cuarţul încălzit până la 1470ºC, în prezenţă de
mineralizatori, se transformă lent, reconstructiv (transformare prin distrugerea structurii
cristaline, cu ruperea legăturilor chimice Si-O-Si şi reconstituirea reţelei într-o formă
geometrică diferită, nouă, care necesită o energie de activare mare) în β-tridimit, stabil,
iar în absenţa lor şi la încălzire rapidă până la 1250ºC, β-cuarţul se transformă direct în
metacristobalit, o formă metastabilă de reţea dezagregată a β-cuarţului. Prin încălzire
peste 1250ºC, din metacristobalit începe să se formeze β-tridimitul sau β-cristobalit.
Habitusul cristalelor – cristalele de α-cuarţ se prezintă de obicei sub formă de
prisme terminate cu feţe piramidale, dezvoltate inegal. Cristalele de β-cuarţ (pseudo-
morfoze de α-cuarţ după β-cuarţ) au un aspect de bipiramidă hexagonală cu feţe de
prismă scurte sau inexistente.
Cristalele de cuarţ prezintă forme enantiomorfe drepte şi stângi, numeroase
cristale de cuarţ, prezentând macle de întrepătrundere, macle care dau un aspect unitar
cristalelor de cuarţ. Pe lângă modificaţiile cristaline α şi β ale cuarţului se cunosc şi
varietăţi criptocristaline, cu structură fibroasă, numite calcedonie şi cuarţină, care se
deosebesc prin proprietăţile optice de cuarţ.
β-cuarţ α-cuarţ β-tridimit β-cristobalit
Fig. 9.101. Structura cristalină a cuarţului, tridimitului şi cristobalitului.
Fig. 9.102. Cristale de cuarţ.
Culoarea – variază foarte mult de obicei este incolor, alb lăptos sau cenuşiu. În
funcţie de culoare, varietăţile de cuarţ au denumiri speciale: cristal de stâncă
(= diamant de Maramureş) – transparent, incolor; ametist – violet; citrin – galben-auriu
sau galben ca lămâia; morion – negru; rauchtopaz – fumuriu, cenuşiu sau brun.
261
În afara acestor varietăţi colorate idiocromatic, se cunosc şi cristale de cuarţ

alocromatice, colorate datorită unor incluziuni de minerale străine cum ar fi: prasen –
verde, cu incluziuni aciculare de actinot; aventurin – galben sau roşu brun, cu incluziuni
de mică sau Fe2O3; calcedonia este colorată în cele mai variate culori şi nuanţe, cenuşie-
lăptoasă, neagră, albăstruie (saphirin), galbenă, roşie, portocalie (sardolicol), brună,
ocru, verde (plasma), verde de măr datorită Ni (crisopraz), verde cu pete roşii
(heliotrop); agatul şi onixul alcătuite din pături fine cu structură concentrică diferit
colorate: negru cu alb – onix arab; brun cu alb – sardonix; roşu cu alb – carneol etc.
Urma – incoloră.
Luciul – sticlos. La calcedonie – luciu mat.
Este transparent în razele ultraviolete.
Duritatea – 7.
Greutatea specifică – 2,5-2,8 g/cm3 (cuarţul pur = 2,65 g/cm3).
Prezintă proprietăţi piezoelectrice.
Nu este atacat de acizi, cu excepţia HF.
Este atacat de alcalii, în special de NaOH.
a b c
Fig. 9.103. Maclele cuarţului: a – macla Dauphiné;

b – macla japoneză; c – macla braziliană.
Fig. 9.104. Cristale naturale de cuarţ maclat Fig. 9.105. Cristal natural
după legea japoneză. de cuarţ – varietatea ametist.
262
Silicaţi
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cuarţul este un mineral foarte răspândit în

natură intrând în componenţa celor mai variate roci şi minereuri.
1. Cuarţul alături de feldspaţii şi mice intră în componenţa rocilor intrusive
şi efusive acide (granite, porfire cuarţifere etc.).
2. Sub formă de cristale de dimensiuni mai mari apare în pegmatite asociat cu
feldspaţii, muscovit, beril, topaz, turmalina etc.
3. Cuarţul este răspândit în cantităţi mari în zăcămintele hidrotermale,
asociat cu casiterit, wolframit, aur, molibdenit, pirita, calcopirita, calcit. Apare la noi în
ţară în filoanele hidrotermale de la Baia Sprie, Săsar, Ilba, Herja, Nistru (zona Baia
Mare).
4. Mineral foarte frecvent în şisturile cristaline din Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea.
5. Apare de asemenea în rocile sedimentare de diferite vârste, ca de exemplu
cuarţite şi conglomerate cuarţitice (Munţii Apuseni şi Carpaţii Meridionali), gresiile de
Kliwa din Carpaţii Orientali, nisipurile de la Arghireş (Huedin), Gladna Română
(Lipova), Buştenari (Prahova), Miorcani (jud. Suceava) etc.
În alte ţări, cristale caracteristice sunt întâlnite în Rusia în pegmatitele de la
Murzinsk (Munţii Ural), varietăţi nobile în Brazilia la Minas Geraes şi în Uruguay
(ametist), Madagascar (cristal de stâncă), Alpii elveţieni etc.
Fig. 9.106. Cristale naturale de cuarţ – varietatea ametist.
Întrebuinţări – varietăţile nobile de cuarţ şi calcedonie se utilizează ca pietre

semipreţioase.
Cristalul de stâncă este utilizat la confecţionarea lentilelor şi prismelor pentru
aparate optice şi de laborator. Unele varietăţi de agat se folosesc pentru aparate de
precizie, prisme de sprijin, pietre pentru ceasuri etc.
Cuarţul comun (nisipul) este utilizat în construcţii, în industria sticlei, în
ceramică, fabricarea de glazuri şi smalţuri, fabricarea carborundului, a ferosiliciului, în
industria metalelor neferoase.
Cristalele de cuarţ pure şi nemaclate au proprietăţi piezoelectrice, fiind utilizate
în electronică, tehnica ultrasunetelor, radar, telefoane, etc.
263
9.6.2. FELDSPAŢI ORTOCLAZI – K[AlSi3O8]
În limba greacă ortoclaz = care se desface drept, unghiul dintre planele de clivaj
fiind de 90º. Varietatea incoloră, transparentă, se numeşte adular. Varietatea de ortoză
stabilă la temperaturi ridicate (peste 1000ºC) se numeşte sanidină.
Denumirea microclinului vine de la cuvântul grecesc microclin = puţin, datorită
faptului că unghiul dintre planele de clivaj (010) şi (001) diferă cu numai 20' de unghiul
drept.
Compoziţia chimică – varietatea pur potasică conţine 16,9% K2O, 18,4%
Al2O3, 64,7% SiO2. Mai poate conţine Na2O, BaO, FeO, Fe2O3 etc.
Sistemul de cristalizare – monoclinic, clasa prismatică, şi triclinic, clasa
pinacoidală (microclinul).
Structura cristalină – se caracterizează printr-o reţea spaţială alcătuită din
grupe [SiO4]4- şi [AlO4]5-, aşezate în inele de câte patru tetraedri, în fiecare inel raportul
Si : Al fiind egal cu 3 :1 pentru feldspaţii alcalini şi 1 : 1 pentru feldspaţii alcalino-
pământoşi. Inelele de Si-O legate prin legături p, mai rezistente, se pot menţine şi în
topitura feldspatică, în timp ce ionii de Al şi de metale alcaline, legaţi prin legături s,
mult mai slabe, pot să se rupă chiar la rece, prin procese mecano-chimice (măcinare
umedă). Astfel se explică alterarea uşoară a feldspaţilor. Ruperea treptată a legăturilor p,
permite să se explice intervalul larg de topire al feldspaţilor.
Distribuţia ionilor de Al3+ şi Si4+ în cadrul reţelei feldspatice determină seriile de
tranziţie ce există între feldspaţii de temperatură înaltă şi cele de temperatură joasă, în
structura feldspatului potasic existând trei tipuri care diferă în funcţie de gradul de
dezordine a distribuţiei Al/Si:
- sanidina monoclinică dezordonată – K[(Al, Si)4O8];
- ortoza monoclinică parţial ordonată – K[(Al, Si)2Si2O8];
- microclinul triclinic deplin ordonat – K[AlSi3O8].
Adularul este al patrulea tip care are o structură variabilă.
Fig. 9.107. Ilustrarea schematică a lanţurilor feldspatice: a – lanţuri din inele de

patru tetraedri; b – inel văzut pe direcţia axei lanţului; c – poziţia b simplificată;
d – inele succesive ale unui lanţ pe direcţia axei lanţului.
264
Silicaţi
Habitusul cristalelor – este frecvent prismatic, combinat cu feţe de pinacoizi.

Maclele sunt frecvent denumite în funcţie de elementele simetrice ale maclei: macla de
Karlsbad, macla de Baveno, macla de Manebach (fig. 1.4). Microclinul prezintă macle
polisintetice tipice aşa-numitele macle în grătar.
Fig. 9.108. Cristale de feldspaţi ortoclazi cu orientare optică: a – ortoză;

b – ortoză alungită paralel cu X; c – sanidină; d – adular.
a b c
Fig. 9.109. Cristale naturale de feldspaţi ortoclazi: a – ortoză; b – anortoclaz; c – adular.
Culoarea – roz deschis, galben, brun, alb-roşcat, uneori roşu de culoarea cărnii,
verde (amazonit). Sanidina poate fi incoloră, transparentă.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, sidefos pe planele de clivaj.
Clivajul – perfect după (001) şi bun după (010), unghiul de clivaj fiind de 90º.
1. Împreună cu alţi feldspaţi potasici şi sodici, ortoza apare în rocile
magmatice acide şi în parte în rocile intermediare. La noi în ţară apare în granitele
din Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea, de asemenea în riolitele din
Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Munţii Dobrogei, precum şi în sienitele de la Ditrău
şi în trachitele din Munţii Perşani.
265
În comparaţie cu ortoza, microclinul este mult mai răspândit în rocile intruzive

acide şi intermediare (granite, granodiorite, sienite etc.), fiind întâlnit în rocile alcaline
sienitice de la Ditrău, în granitele de la Tismana, din Munţii Retezat, de la Pricopan
(Dobrogea) etc.
2. În pegmatitele granitice, ortoza apare în cantitate mai mică decât
microclinul (care este mineral principal), fiind asociaţi cu cuarţ, mice etc. La noi se
exploatează în Munţii Semenic, Munţii Lotrului – Mănăileasa, Poiana Ruscă, Muntele
Rece. Este de menţionat gigantismul cristalelor de ortoză şi microclin de origine
pegmatitică (vezi tabelul 2).
3. Ortoza şi microclinul apar frecvent în gnaisele oculare şi rubanate din
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni.
4. Ortoza apare şi în rocile sedimentare din Carpaţii Meridionali şi Munţii
Apuseni.
Prin alterare sub acţiunea factorilor exogeni, ortoza, microclinul şi alţi feldspaţi
potasici se transformă în caolinit. În condiţiile unei alterări tropicale şi subtropicale se
pot forma bauxită şi laterite.
Pe glob, sunt binecunoscute cristalele de ortoză maclate de la Karlovy-Vary
(Cehia) şi de la Baveno (Italia). Microclinul se găseşte în Rusia în sienitele nefelinice
din Munţii Ural de la Miask şi sub formă de amazonit în Munţii Ilmen (Ural), în
pegmatitele din Norvegia (Sveland), în Finlanda (Kaatiala), SUA (New Hampshire) etc.
Întrebuinţări – cel mai mare interes îl prezintă zăcămintele pegmatitice de
feldspaţi potasici şi în special cele de microclin. Feldspaţii sunt folosiţi în industria
sticlei şi a materialelor ceramice, fabricarea vaselor şi al smalţurilor, al izolanţilor
electrici şi a sticlelor opalescente. Amazonitul, varietate de microclin de culoare verde
este folosit pentru fabricarea de podoabe şi obiecte decorative.
Producţia mondială de feldspat a fost în 1965 de 1.930.000 t, iar în 1967 de
2.006.000 t, ţările cu producţie importantă fiind SUA, Rusia, Italia, Finlanda, Japonia,
Suedia, India.
9.6.3. FELDSPAŢI PLAGIOCLAZI – Na[AlSi3O8] – Ca[Al2Si2O8]
În limba greacă plagioclaz = care se desface oblic. În comparaţie cu feldspaţii

ortoclazi, unghiul dintre feţele de clivaj (010) şi (001) este de 86º24' la 86º50'.
Denumirea albitului vine de la cuvântul latinesc albus = alb. Denumirea
anortitului vine din limba greacă de la cuvântul anortos = oblic (se consideră
cristalizarea în sistemul triclinic).
Compoziţia chimică – feldspaţii sodici şi cei calcici sunt miscibili în orice
proporţie, formând cristalele triclinice, care sunt stabile în condiţii foarte variate,
formând o serie continuă, seria plagioclazilor, şi anume:
- albit (Ab) – Na[AlSi3O8] 100-90% Ab
- oligoclaz 90-70% Ab
- andezin 70-50% Ab
- labradorit 50-30% Ab
- bytownit 30-10% Ab
- anortit (An) – Ca[Al2Si2O8] 10-0% Ab.
Frecvent apar şi impurităţi de K2O până la câteva procente şi, uneori, BaO
(0,2%), SrO (0,2%), FeO, Fe2O3 etc.
266
Silicaţi
Habitusul cristalelor – este de obicei tabular după (010) şi uneori alungit

paralel cu X sau mai rar paralel cu axa Z. Destul de rar apar cristale bine dezvoltate.
Caracteristice feldspaţilor plagioclazi sunt maclele polisintetice complexe (fig. 1.6), care
se identifică foarte uşor la microscopul optic, în nicoli încrucişaţi.
Agregatele cristaline – albitul poate să apară în geode sau agregate sub formă
de cristale tabulare. De asemenea, poate să apară în roci cristaline grăunţoase, cu aspect
zaharoid.
Fig. 9.110. Cristale de feldspaţi plagioclazi cu orientare optică: a – high-albit;

b – low-albit; c – oligoclaz; d – andezin; e – labradorit; f – bytownit; g - anortit.
267
Culoarea – albă, alb-cenuşiu, uneori cu nuanţe verzui, albăstrui, sau roşcat.
Labradoritul prezintă culori frumoase, verzui, albăstrui.
Urma – albă.
Luciul – sticlos. Indicii de refracţie cresc de la albit (n = 1,53) la anortit
(n = 1,58).
Clivajul – perfect după (001) şi bun după (010).
Punctul de topire – albit = 1118ºC, anortit = 1550ºC.
În secţiuni subţiri sunt incolori.
Fig. 9.111. Cristale naturale de albit. Fig. 9.112. Cristale naturale de andezin.

1. Plagioclazii sunt cele mai răspândite minerale din grupul feldspaţilor şi apar
în majoritatea rocilor magmatice. În conformitate cu gradul de bazicitate al rocii este
şi compoziţia plagioclazului, în rocile bazice (gabbrouri, bazalte) sunt răspândiţi
plagioclazii bazici anortitici (Ca), asociaţi cu silicaţi feromagnezieni, iar în rocile acide
şi intermediare (granite, granodiorite, diorite, porfire cuarţifere, riolite etc.) sunt
răspândiţi ca minerale constitutive plagioclazii intermediari şi acizi, albitici (Na),
asociaţi cu feldspaţii potasici şi cuarţ. La noi apar în toate tipurile de roci magmatice din
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea de nord.
2. În pegmatitele legate genetic de rocile acide şi în general în rocile intruzive
alcaline apar feldspaţii plagioclazi acizi, mai ales albitul. Plagioclazii bazici apar mult
mai rar în pegmatitele legate genetic de gabbrouri.
3. În procesul de metamorfism regional, cu prilejul formării şisturilor
cristaline şi a filoanelor de tip alpin (pegmatitele cristaline) apare în special albitul. La
noi în ţară în Carpaţii Orientali (Munţii Preluca, Munţii Rodnei, Ditrău), în Carpaţii
Meridionali (Munţii Lotrului, Munţii Sebeşului, Munţii Poiana Ruscă, Munţii Semenic)
sau în Munţii Apuseni (masivul Gilău).
Plagioclazii se alterează uşor, transformându-se în agregate sericitoase,
caolinoase şi calcit, elemente alcaline fiind levigate complet.
268
Silicaţi
Cristale frumoase de labradorit se găsesc în Ucraina în regiunea Jitomir, în

Norvegia (Longismud), Italia (Monte Rosi – Etna), Finlanda (Ojamo).
Albitul se găseşte în Tirol, Elveţia, insula Elba, Munţii Pirinei, iar anortitul în
India (Madras), Italia (Monzoni), Japonia.
Întrebuinţări – în industria ceramică, la decorări ieftine (labradorit), în industria
sticlei şi emailurilor, abrazivi etc.
9.6.4. NEFELIN – Na[AlSiO4]
Denumirea vine de la cuvântul grecesc nefeli = nor (în acizi, nefelinul se

descompune, silicea degajându-se sub formă de nori).
Compoziţia chimică – nefelinul conţine cantităţi variabile de potasiu, conţinutul
în molecule de K[AlSiO4] – kalsilit, variază de la 5% la 24%. În afară de acesta mai
poate conţine CaO (0,5-7%) şi uneori Fe2O3, Cl, H2O.
Sistemul de cristalizare – hexagonal, clasa hexagonal-bipiramidală.
Habitusul cristalelor – prismatic hexagonal sau tabular, scurt, columnar.
Cristalele se întâlnesc rar în cavităţile rocilor. Prezintă macle după (10 1 0), (33 6 5),
(11 2 2).
Agregatele cristaline – granule de formă neregulată diseminate în masa rocii
sau mase compacte.
Fig. 9.113. Cristal de nefelin. Fig. 9.114. Cristale naturale de nefelin.
Proprietăţi fizice
Culoarea – alb cenuşiu, cenuşiu cu nuanţă gălbuie, brun sau roşietic, verzui şi
uneori incolor. Varietăţile tulburi de culoare deschisă, larg cristalizate sau
compacte, sunt numite eleolit.
Urma – albă.
Luciul – sticlos pe feţele de cristal, gras în spărtură.
Clivajul – imperfect după (0001) sau (10 1 0).
Este descompus relativ uşor de acizi.
Se alterează, transformându-se în caolinit, sodalit, cancrinit, sericit şi zeoliţi.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Nefelinul este întâlnit în rocile magmatice
alcaline sărace în silice, sienitele nefelinice şi pegmatitele lor, fonolite şi în unele roci
magmatice mai bogate în silice asociat cu albitul. Când SiO2 apare în exces, nefelinul nu
269
mai apare în aceste roci. În rocile nefelinice de adâncime apare asociat cu haüynul
Na6Ca[AlSiO4]6(SO4), feldspaţii alcalini, hornblendă alcalină etc.
În România apare ca un constituent al rocilor intrusive alcaline în Masivul
Ditrău unde a fost descris sub numele de eleolit şi la Orşova, asociat cu cancrinitul
Na6Ca[AlSiO4]6(CO3,SO4)·nH2O sub formă de prisme scurte idiomorfe şi cristale
tabulare. În alte ţări apare la Alnö şi Alnunge (Suedia), în Peninsula Kola şi Miask
(Rusia), Sierra de Monchique (Portugalia), Ontario (Canada), Madagascar, Groenlanda,
Italia etc.
Întrebuinţări. Este folosit în cantităţi mici la fabricarea sticlei verzi, în industria
ceramică servind ca înlocuitor al feldspatului, datorită conţinutului ridicat de Al2O3
(31-34%) este utilizat pentru obţinerea de alumină şi silice coloidală. De asemenea este
utilizat pentru fabricarea carbonatului de sodiu ultramarin. Unele varietăţi sunt folosite
ca pietre preţioase.
9.6.5. LEUCIT – K[AlSi2O6]
Numele mineralului vine de la cuvântul grecesc leukos = de culoare deschisă.

Compoziţia chimică – conţine 22,5% K2O, 32,5% Al2O3, 55% SiO2. Poate să
mai conţină sub formă de impurităţi cantităţi mici de Na2O, CaO, H2O etc.
Sistemul de cristalizare – leucitul idiomorf, peste 605ºC este cubic, iar sub
această temperatură este tetragonal. La temperaturi mai mari de 605ºC se prezintă sub
formă de trapezoedrii cubici (211) numiţi leucitoedri, iar la temperatură joasă se
prezintă sub forma unui edificiu de lamele maclate polisintetic după feţele de
dodecaedru romboidal (110).
Habitusul cristalelor. Forma exterioară de trapezoedru cubic este păstrată, dar
ea este pseudo-cubică, feţele de trapezoedru prezentând striaţiuni ce trădează lamelele
maclate. După cercetări mai recente, lamelele de leucit au o simetrie rombică.
Fig. 9.115. Cristal de leucit.
Fig. 9.116. Cristal natural de leucit.
Culoarea – alb cu nuanţe cenuşii sau gălbui, deseori incolor.
Urma – albă.
Clivajul – lipseşte.
270
Silicaţi
Se dizolvă în HCl separând silice pulverulentă.

Cristalele mai mari prezintă incluziuni de sticlă sau magnetit dispuse regulat,
radiar sau paralele în raport cu feţele cristalelor de leucit.
Leucitul se transformă uşor în analcim – Na[AlSi2O6]·H2O sau în pseudoleucit
(un agregat de sericit şi feldspaţi alcalini).
Geneză, parageneză, ocurenţe. Leucitul este un mineral magmatic de
temperatură înaltă, care se formează prin răcirea lavelor bogate în alcalii, îndeosebi K2O
şi sărace în SiO2. Din această cauză nu apare asociat cu cuarţul, dar apare asociat cu
piroxenii alcalini (egirinul) şi nefelinul. Uneori apare şi sub formă de cristale izolate în
tufurile vulcanice.
Deoarece leucitul se alterează foarte uşor, transformându-se în caolinit, sericit,
analcim şi nefelin, el nu apare decât în lavele mai noi.
Se găseşte în rocile efuzive din Armenia şi Turkestan (Rusia), Brazilia, SUA
(Magnet Cove), Italia (Monte Somma – Vezuviu şi Etna), Canada (Vancouver).
Întrebuinţări – agregatele leucitice se utilizează în industria îngrăşămintelor, la
fabricarea alaunilor şi a oxidului de aluminiu.
9.6.6. SODALIT – Na8[AlSiO4]6Cl2
Denumirea vine de la conţinutul ridicat în sodiu al mineralului şi de la cuvântul

grecesc lithos = piatră.
Compoziţia chimică – conţine 25,5% Na2O; 31,7% Al2O3; 37,1% SiO2;
7,3% Cl. În cantităţi mici mai apare şi K2O şi CaO, datorită posibilităţilor reduse de
substituţie a Na cu K şi Ca, precum şi Fe2O3 datorită substituirii Al3+ cu Fe3+.
Structura cristalină – cubică simplă cu ionii de Cl- aşezaţi în colţurile şi centrul
cubului, înconjuraţi de ioni de Na+, coordinaţi tetraedric.
Habitusul cristalelor – dodecaedric romboidal, rar apărând şi alte forme.
Frecvent prezintă macle după (111).
Agregatele cristaline – deseori apare sub formă de mase granulare.
Fig. 9.117. Cristal

de sodalit.
Fig. 9.118. Cristal natural de sodalit.
Culoarea – cenuşie sau în nuanţă gălbuie sau albăstruie, uneori albastru sau
incolor.
Urma – albă.
271
Clivajul – slab după (110). Se descompune relativ uşor în acizi.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Sodalitul apare ca mineral primar în rocile
alcaline intrusive şi mai ales efuzive, în parageneză cu nefelinul, leucitul, cancrinitul şi
feldspaţii alcalini. La noi în ţară apare în sienitele nefelinice de la Ditrău (Gheorghieni)
şi Ogradena (Orşova).
În alte ţări apare în sienitele nefelinice de la Bancroft – Ontario şi Ice River –
Columbia (SUA), Munţii Ilmen (Rusia), Cerro Sappo (Bolivia), Sierra de Monchique
(Portugalia).
9.6.7. ZEOLIŢI
Aceste minerale au structuri mai afânate decât feldspaţii sau feldspatoizii.

Tetraedrii de [SiO4] şi [AlO4] sunt legaţi în grupe de câte 5, în inele unite în lanţuri în
zig-zag ce dau naştere la canale largi, în care încap diverşi cationi mari sau molecule de
apă slab legate de valenţele libere ale grupelor [AlO4]5- – din pereţii canalelor. În acest
caz zeoliţii pot să îndeplinească rolul unor filtre ionice sau moleculare, caracter subliniat
pentru produsele sintetice prin denumirea de site moleculare.
Prin încălzire lentă, apa poate fi eliminată treptat, fără distrugerea reţelei
cristaline, apa eliminată putând fi din nou absorbită sau înlocuită cu alte tipuri de
molecule polare (H2S, alcool etilic, amoniac etc.), mediul cristalin păstrându-şi
omogenitatea (se modifică numai proprietăţile optice ale mineralului, conţinutul în apă
al zeoliţilor este deci o mărime variabilă, depinzând de condiţiile exterioare).
O altă proprietate a zeoliţilor este capacitatea de schimbători de ioni, ceea ce
face ca aceştia să fie utilizaţi la dedurizarea apelor. Cationii care se găsesc în golurile
din reţelele zeoliţilor pot fi eliminaţi (aceasta făcându-se fără distrugerea structurii
cristaline), putând fi înlocuiţi cu cationii care se găsesc în soluţiile minerale cu care vin
în contact. Prin contrast cu alumosilicaţii anhidri, mineralele din grupul zeoliţilor se
caracterizează prin duritate mică, greutate specifică mică, indici de refracţie scăzuţi,
alterare uşoară.
Zeoliţii iau naştere în procesele endogene, la presiuni joase, în ultimele faze de
temperaturi scăzute ale proceselor hidrotermale, fiind asociaţi cu calcit, calcedonie,
cuarţ, hidrargilit.
Ei se găsesc în rocile magmatice alterate hidrotermal, în rocile efuzive scoriacee,
în bazalte, în pegmatite (formate printre ultimele minerale, pe seama feldspaţilor sau a
feldspatoizilor). De asemenea se formează şi în condiţii exogene, apărând chiar şi în
soluri.
În natură zeoliţii apar sub formă de cristale idiomorfe, agregate cristaline,
cristale maclate, concreşteri granulare, prismatice, lamelare, fibroase şi frecvent sub
formă de mase granulare compacte.
Din punct de vedere morfologic, zeoliţii pot fi grupaţi în trei diviziuni:
1. zeoliţi fibroşi, aciculari – natrolit, mezolit, scolecit, thomsonit, gonnardit,
edingtonit, laumontit, aschroftin, mordenit, erionit, gismondin, ferrierit;
2. zeoliţii lamelari-prismatici – heulandit, stilbit, epistilbit, brewsterit,
clinoptilolit, formaţi din reţele plane de tetraedri având între ele moleculele de apă cu
legături slabe şi cationi;
272
Silicaţi
3. zeoliţii izometrici (tridimensionali) – analcim, harmotom, phillipsit, chabasit,

gmelinit, levyinit, faujasit, dachiardit, cu inele tetragonale de [SiO4].
În cercetările moderne (Gottardi, 1976), clasificarea zeoliţilor are în vedere
modul de asociere a tetraedrilor de [(Si,Al)O4] în formarea grupurilor inelare, cu goluri
capabile să reţină cationii şi moleculele de apă. Zeoliţii au fost clasificaţi plecând de la
unitatea structurală tetraedrică (SBU = Secondary Building Units) şi de la posibilitatea
de asociere în inele constituite din:
- 4 tetraedri (S4R) – grupa phillipsitului;
- 6 tetraedri sau dublu (S6R şi D6R) – grupa chabazitului;
- 4+1 tetraedri – grupa natrolitului;
- 5+1 tetraedri – grupa mordenitului;
- 4+4+1 tetraedri – grupa stilbitului.
a. PHILLIPSIT – (½Ca,Na,K)[Al6Si10O32]·12H2O
Numele mineralului a fost dat în onoarea mineralogului britanic W. Phillips

(1828).
Sinonim – cristianit.
Compoziţia chimică – conţine 44-48% SiO2; 22-24% Al2O3; 3-8% CaO;
4-11% K2O; 15-17% H2O şi până la 6% Na2O.
Varietăţi – wellsit (phillipsit cu 0,4% BaO); spanghit (phillipsit cu 3,2% MgO);
kurtit, pseudophilipsit (sărac în SiO2 şi mai bogat în Al2O3).
Habitusul cristalelor – cristale prismatice aciculare, alungite după axa Z.
Maclarea caracteristică prin alipire şi penetraţie determină ridicarea simetriei la
tetragonal şi, în final la cubic (macle mimetice).
Fig. 9.119. Cristal de phillipsit

cu orientare optică. Fig. 9.120. Cristale naturale de phillipsit.
Culoarea – frecvent incolor, alb, sau colorat în galben, roşu.
Urma – albă.
Luciul – slab sidefos.
Clivajul – bun după (100) şi (010).
Volumul porilor – 0,34 cm3/cm3.
273
Geneză, parageneză, ocurenţe. Phillipsitul apare frecvent în legătură cu rocile

magmatice efuzive bazice şi intermediare (în tufuri bazice), în sedimentele actuale de
mare adâncime din Oceanul Pacific şi Oceanul Indian, în parageneză cu clinoptilolitul,
analcimul, erionitul, chabazitul, gmelinitul, thomsonitul, natrolitul şi harmotomul. A
mai fost întâlnit şi în argile, în piroclastite, în sedimente saline şi produse terigene.
b. ANALCIM – Na16[Al16Si32O96]·16H2O
În limba greacă analcim = lipsit de putere, mineralul fiind numit astfel deoarece
se electrizează foarte slab prin frecare.
Analcimul este un mineral cu poziţie sistematică controversată, fiind încadrat fie
la zeoliţi, fie la feldspatoizi.
Compoziţia chimică – conţine 14,07% Na2O, 23,29% Al2O3, 54,47% SiO2,
8,18% H2O. Foarte rar mai poate conţine K2O (până la 5,5%), uneori CaO şi MgO.
Habitusul cristalelor – prezintă aceleaşi forme de cristalizare ca şi leucitul,
uneori cristale cubice cu colţurile feţelor de trapezoedru trunchiate. Mai apare sub formă
de mase granulare, cruste sau cristale în geode.
Fig. 9.121. Cristale naturale de analcim.
Culoarea – albă cu nuanţe cenuşii, roşcate, verziu, roşu sau mai rar incolor.
Luciul – sticlos.
Prin încălzire degajă uşor apă devenind tulbure.
În HCl se dizolvă complet formând un gel de siliciu.
Geneză, parageneză, ocurenţe – apare ca produs al activităţii hidrotermale, în
Munţii Tulgheş, în filoanele ce străbat şisturile cristaline, la Poiana (Orăştie), Moldova
Nouă, Oraviţa, Ciclova Română.
Ca produs de neoformaţie ia naştere şi în procesele exogene, apărând în soluri,
în sedimentele marine actuale de mare adâncime, alături de phillipsit, clinoptilolit,
274
Silicaţi
erionit etc., ca rezultat al alterării produselor piroclastice şi în depozitele saline-alcaline

alături de chabasit, clinoptilolit, mordenit, erionit şi phillipsit.
Cristale mari, transparente, se găsesc în tufurile vulcanice din Insula Ciclopilor
(Sicilia), în bazaltele din Insulele Färöer (Islanda), în pegmatitele rocilor alcaline din
Munţii Ilmen (Rusia).
Întrebuinţări – fiind foarte buni schimbători de ioni sunt utilizaţi industrial la
dedurizarea apei. Golurile mari ale reţelei, care prezintă o suprafaţă foarte mare de
absorbţie (până la 100.000 m2/mol), fac aceste minerale folositoare în industrie ca
absorbanţi de coloranţi, hidrocarburi, uleiuri. De asemenea, sunt utilizaţi la fabricarea
catalizatorilor, la rafinarea uleiurilor etc.
c. CHABASIT – Ca2[Al4Si8O24]·13H2O
Denumirea vine de la cuvântul grecesc chabasios sau chalasios, vechi nume

pentru piatră, stâncă.
Sinonim – haydenit, acadialit.
Compoziţia chimică – conţine 47,5-51,5% SiO2; 18,05-20,4% Al2O3;
0,5-10,5% CaO; 0,3-6,1% Na2O; 0,6-3,4% K2O; 18-22% H2O. Analizele chimice au
mai evidenţiat în cantităţi mici BaO, SrO şi MgO.
Varietăţi – herchelit (chabasit cu 5-9% Na2O şi 3-5% K2O); scerbaihit
(varietate alb-cenuşie, galbenă sau roşiatică); phakolith (chabasit cu 3-6% Na2O şi
macle de întrepătrundere).
Habitusul cristalelor – cristale romboedrice, aproape cubice, sau apare sub
formă de cruste, secreţii, mase compacte. Frecvent prezintă macle caracteristice după
(0001) cu trei colţuri proeminente.
Fig. 9.122. Cristal de chabasit

Fig. 9.123. Cristal natural de chabasit.
Culoarea – albă cu nuanţe roşiatice sau brune.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 4,5.
Clivajul – slab după (10 1 1).
275
Geneză, parageneză, ocurenţe. Cele mai frecvente ocurenţe de chabasit, unde

apare în parageneză cu stilbit, mezolit, mordenit şi heulandit, se cunosc în produsele
hidrotermale târzii, de umplere a fisurilor şi golurilor din bazalte, andezite, fonolite şi
alte roci vulcanice. În România este întâlnit la Baia Sprie, Brad, Cehul Silvaniei,
Moldova Nouă, Roşia Poeni.
În depozitele sedimentare este asociat produselor de alterare a materialului
piroclastic, mai ales a sticlelor vulcanice.
Întrebuinţări. Chabasitul este unul dintre cei mai poroşi zeoliţi naturali, cu o
suprafaţă specifică de 500-600 m2/g. După un tratament termic la 400ºC, capacitatea de
adsorbţie a apei este de 17%. Este de asemenea, un bun adsorbant de CO2, H2S, CH3Cl,
CH2Cl2, metil-amină, dimetil-amină, etilenă, propan, butan etc., fiind utilizat în
procesele de cracare a hidrocarburilor.
d. FAUJASIT – Na12Ca12Mg11[Al59Si133O384]·235H2O
Numele vine de la numele vulcanologului Faujas de Saint Fond.

Compoziţia chimică – variază în limite largi, în medie conţinând 47% SiO2;
16% Al2O3; 4,5% CaO; 33% H2O. Sunt posibile substituţiile dintre Na+Al3+ şi Si4+.
Structura cristalină – constituită din inele de câte 12 tetraedri care determină
formarea unor canale largi, cu diametru de 9 Å, care străbat cristalul în direcţia (110).
Cationii şi moleculele de apă ocupă golurile din structură, iar prin schimb cationic în
aceste goluri pot intra Na, K, Ca, Mg, Ag, NH4, Sr, Ba, Co, Ni, substanţe organice cu
ioni de amoniu etc.
Habitusul cristalelor – se prezintă sub formă de cristale octaedrice, maclate
după (111).
Fig. 9.124. Cristale naturale de faujasit.
Culoarea – incolor, sau slab colorat de impurităţi (alb, gălbui, brun).
Urma – albă.
Luciul – sticlos la adamantin.
Duritatea – 5.
276
Silicaţi

Clivajul – distinct după (111).
Prin deshidratare pierde 22,67% din apă la 260ºC, iar prin calcinare totală pierde
27,07% din greutate.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Faujasitul a fost identificat ca produs
hidrotermal în golurile unor limburgite din regiunea Baden (Germania).
Întrebuinţări – datorită canalelor largi din structura faujasitului în care pot
pătrunde chiar şi substanţe organice de tipul parafinelor, ciclopentanului,
ciclohexanului, molecule de substanţe aromatice asemănătoare benzenului, faujasitul
este zeolitul cel mai des folosit ca sită moleculară în industria prelucrării
hidrocarburilor.
e. NATROLIT – Na16[Al16Si24O80]·16H2O
Numele vine de la cuvântul latin nitrum sau cuvântul grecesc nitron şi cuvântul
grecesc lithos = piatră, cu sensul de piatră sodică.
Sinonim – mezotip; epinatrolit.
Compoziţia chimică. Natrolitul conţine 47,7% SiO2, 26,8% Al2O3, 16,3% Na2O
şi 9,5% H2O. Foarte rar mai poate conţine Fe2O3 şi K2O. Substituirea Na+ cu Ca2+ poate
fi de forma Na+Si4+ ↔ Ca2+Al3+ şi mai ales de forma 2Na+ ↔ Ca2+. Conţinutul în CaO
al natrolitului este mic (1,05-1,89%), cantitatea de Na+ ce poate fi substituită cu Ca2+
fiind în medie de 10-15%, nedepăşind 30%. Conţinutul de CaO este de asemenea redus
0,87-1,25%.
Varietăţi – se cunosc 26 de varietăţi ale natrolitului. Varietăţile provenite din
nefelin în condiţii de alterare hidrotermală au fost denumite: apoanalcim, hidronefelin,
spreustein, paläenatrolit, ranit, iar cele provenite din sodalit, nosean sau haüyn se
numesc epinatrolit. Varietatea de natrolit parţial hidrolizat şi cu aspect tulbure se
numeşte laubanit.
Sistemul de cristalizare – rombic (pseudo-tetragonal), clasa bipiramidală.
Habitusul cristalelor – de obicei prismatic columnar, acicular, cu lamele
alungite după axa Z. Prezintă macle după (110), (100) şi rar după (031).
Agregatele cristaline – apare sub formă de mănunchiuri, mase radiare, cruste,
sferulite şi mase fibroase.
Fig. 9.125. Cristal de natrolit

Fig. 9.126. Cristale naturale de natrolit.
277
Culoarea – albă, cenuşie, galbenă, roşiatică, brună, uneori transparent incolor.
Urma – albă.
Luciul – sticlos, masele fibroase prezintă un luciu mătăsos.
Clivajul – bun după (110) şi potrivit după (010).
Prin încălzire la 300oC, pierde aproape complet apa.
Se dizolvă în HCl separând silice gelatinoasă.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Natrolitul a fost localizat în geodele rocilor
vulcanice (mai ales bazalte), ca produs al depunerilor din soluţii hidrotermale. El se
găseşte la noi în ţară ca mineral hidrotermal în diaclazele filoanelor metalifere (ca
umplutură) legate de magmatismul ofiolitic vechi (Şviniţa), legate de magmatismul
mezozoic banatitic (Camena, Vârghiş, Crăciuneşti, Hărţăgani, Almaşu Mare), sau de
magmatismul neogen (Plopiş, Cavnic, Băiuţ, Rupea).
În străinătate se întâlneşte în SUA (Table Mountain – Colorado, San Benito –
California), Franţa (Auvergne), Islanda, Munţii Ilmen (Rusia), Canada (Thetford),
Burundi (Razizi) etc.
f. MORDENIT – Na8[Al8Si40O96]·24H2O
Numele mineralului vine de la localitatea Morden din Noua Scoţie (SUA).

Sinonim – ptilolit, flokit, arduinit, ashtonit.
Compoziţia chimică. Compoziţia chimică ideală a mordenitului corespunde
formulei (Na2,K2,Ca)[Al2Si10O24]·7H2O, alcaliile predominând de obicei asupra
calciului, abaterile de la compoziţia ideală fiind determinate de raportul Si : Al. În mod
normal K apare în cantitate mai redusă decât Na, cu excepţia mordenitului provenit din
transformarea sticlei vulcanice unde ajunge la 2,45%.
Sistemul de cristalizare – rombic.
Habitusul cristalelor – se prezintă sub formă de cristale prismatice aciculare,
fibroase, cristalele fiind striate vertical.
Agregatele cristaline – apare sub formă de agregate granulare.
Culoarea – incolor, sau slab gălbui, alb, galben, roz.
Urma – albă.
Luciul – sticlos.
Duritatea – 3-4.
Clivajul – bun după (010) şi (100).
Prin încălzire pierde apa treptat, deshidratarea maximă având loc la 200ºC.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Mordenitul este un mineral hidrotermal de
temperatură joasă, fiind prezent în cavităţile rocilor magmatice (bazalte, andezite,
dolerite, porfire cuarţifere). În bazaltele din Islanda apare în parageneze de temperatură
ridicată (250ºC) cu heulandit, laumontit şi analcim.
278
Silicaţi
Fig. 9.127. Cristale naturale de mordenit asociate

cu cristale aciculare de heulandit.
În rocile sedimentare apare ca un component autigen al unor produse detritice

sau al sedimentelor argiloase.
Este citat în cavităţi în bazaltul de la Morden (Noua Scoţie) şi la Hoodo
Mountains – Wyoming (SUA).
Întrebuinţări – prezintă proprietăţi de sită moleculară datorită existenţei unui
sistem de canale cu diametru de 6,6 Å paralele cu (001), asociat cu un sistem de canale
mai mici, cu diametru de 2,8 Å, paralele cu (010).
g. STILBIT – Na2Ca4[Al10Si26O72]·34H2O
Numele vine de la cuvântul grecesc stilbein = a licări, aluzie la luciul perlat sau
sticlos.
Sinonim – desmin (în limba greacă desme = legătură, snop, mănunchi, aluzie la
forma de agregare caracteristică).
Compoziţia chimică – variază între anumite limite, exprimate prin formulele
chimice: (Ca,Na2,K2)[Al8Si28O72]·28H2O sau (Ca,Na2,K2)[Al10Si26O72]·28H2O. În stilbit
este posibilă substituţia izomorfă de tipul Na+Si4+ ↔ Ca2+Al3+ sau de tipul
Na+(K+)+Al3+ ↔ Si4+, de unde şi conţinutul variabil în silice. În afară de Ca, Na şi K,
stilbitul mai poate conţine şi Sr până la 0,28% şi Ba până la 0,31%. De regulă, raportul
CaO : Na2O este cuprins între 5 : 1 şi 6 : 1.
Habitusul cristalelor – se prezintă sub formă de cristale prismatice, lamelare
după (010), alungite de-a lungul axei Z. Prin maclare după (001) devine pseudo-rombic,
cristalele maclate având aspect de cruce prin întrepătrundere.
Culoarea – incolor sau alb-gălbui, roz, roşu-carmin, brun.
Urma – albă.
279
Clivajul – foarte bun după (010).

Cantitatea de apă din stilbit este constantă, dar prin încălzire se elimină continuu,
începând de la 120ºC.
Fig. 9.128. Cristal natural de stilbit pe suport de Fig. 9.129. Cristale naturale de stilbit.
cristale de apofilit – KCa4[Si8O20]F·8H2O.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Stilbitul se formează în rocile plutonice bazice

(tonalite, gabbrouri etc.) şi în rocile vulcanice bazice şi intermediare, asociat cu
heulandit şi chabasit. În România a fost descris în ofiolitele din Munţii Apuseni, în
banatitele din Vlădeasa, Pietroasa, Bocşa, Moldova Nouă şi în vulcanitele neogene din
Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali. A mai fost identificat pe fisurile rocilor
epimetamorfice din Munţii Bihor, fiind însă considerat ca produs al hidrotermalismului
banatitic (Valea Leucei, Poiana Crişului).
A fost citat în SUA la Chester – Massachussetts şi la Bergen Hill – New Jersey.
h. HEULANDIT – Ca4[Al8Si28O72]·24H2O
Numele a fost dat după numele colecţionarului de minerale britanic H. Heuland.

Compoziţia chimică – conţine 9,2% CaO, 16,8% Al2O3, 59,2% SiO2, 14,8%
H2O. Mai conţine Na2O, SrO, K2O şi BaO.
Varietăţi – bariuheulandit sau beaumontit (varietate bogată în bariu).
Habitusul cristalelor – este prismatic tabular după (010), mai pot să apară
cristale cu un aspect rombic.
Agregatele cristaline – frecvent se găseşte sub formă de agregate paralele, mase
foioase sau radiare.
Culoarea – incolor, alb, roz, gălbui, cenuşiu, brun, cafeniu sau cărămiziu.
Luciul – sticlos, pe feţele de clivaj sidefos.
280
Silicaţi

Se descompune uşor în HCl.
Fig. 9.130. Cristal de heulandit

Fig. 9.131. Cristale naturale de Ca-heulandit

pe suport de cristale de mordenit.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Heulanditul este asociat rocilor magmatice

intrusive (granite, granodiorite) şi efuzive (bazalte, andezite, diabaze, dacite) şi în
special produselor de alterare ale piroclastitelor. Se găseşte în cavităţile bazaltelor şi în
şisturi. În România este citat la Rimetea (Turda), Poiana, Techerău (Munţii Metaliferi)
şi Căprioara (Lipova) în andezite cu biotit.
În alte ţări se găseşte la Bornfjord (Islanda), Bombay (India), Pigeon Bay
(Canada – Ontario), Finlanda, Norvegia (Furnlund), Andreasberg (Germania).
i. CLINOPTILOLIT – Na6[Al6Si30O72]·24H2O
Numele mineralului vine de la cuvântul grecesc ptilon = aripă căzută, aluzie la

luciul scăzut al agregatelor naturale, la care a fost ataşat cuvântul grecesc
clino = înclinat, ţinând cont de faptul că cristalizează monoclinic.
Clinoptilolitul a fost considerat multă vreme ca o varietate a heulanditului.
Compoziţia chimică – corespunde formulei (Na,K)4Ca[Al6Si30O72]·24H2O. Prin
definiţie, raportul Si : Al poate varia la clinoptilolit între 4 şi 5,3, în timp ce la heulandit
este de 2,7. Elementele alcaline sunt în exces faţă de Ca2+ şi de regulă K+ depăşeşte Na+.
Dacă se formează în zonele bogate în carbonaţi are un conţinut ridicat în Ca2+, dar în
majoritatea ocurenţelor el este sodic.
Habitusul cristalelor – se prezintă sub formă de cristale microlitice prismatice,
lamelare.
281
Fig. 9.132. Cristale naturale de clinoptilolit

Culoarea – incolor sau alb.
Urma – albă.
Geneză, parageneză, ocurenţe. Clinoptilolitul este produsul alterării
diagenetice a sticlei vulcanice riolitice, fiind semnalat în cele mai variate sedimente cu
material piroclastic. Este posibilă însă formarea lui şi prin precipitare directă din soluţii
saline. De asemenea, clinoptilolitul este cel mai frecvent zeolit al sedimentelor abisale
actuale sau al sedimentelor abisale carbonatice şi argiloase vechi. În sedimentele
oceanice provine din alterarea halmirolitică a sticlei vulcanice bazice, fiind asociat cu
phillipsitul.
Clinoptilolitul reprezintă principalul component, alături de mordenit, al
depozitelor piroclastice depuse în sisteme deschise, saline, formate din tufuri vulcanice
(ex. Piatra Verde – Slănic Prahova).
În România clinoptilolitul este zeolitul cel mai răspândit, fiind component
principal autigen al tufurilor vulcanice, alterate halmirolitic, din Depresiunea
Transilvaniei şi Depresiunea Maramureşului.
Întrebuinţări. Clinoptilolitul are capacitate de schimb ionic pentru cationii unor
alchil-amine cum sunt: CH3–NH3+, C2H5–NH3+, (CH3)2–NH2+, C3H7–NH3+, care
reuşesc să penetreze canalele de 8-10 tetraedri. Pentru ionul NH4+ valoarea capacităţii
de schimb ionic este de 1,7 meq/g, această calitate făcând posibilă utilizarea lui la
îndepărtarea azotului amoniacal din apele uzate orăşeneşti şi la ameliorarea solurilor.
282
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
Anastasiu, N., 1981, Minerale şi roci sedimentare – determinator, Ediţia a II-a,

Universitatea Bucureşti.
Apostolescu, Rodica, 1982, Cristalografie-mineralogie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Arghir, G., Ghergari, Lucreţia, 1983, Cristalografie – Mineralogie, Îndrumător de
laborator, Institutul Politehnic Cluj Napoca.
Becherescu, D., Cristea, V., Marx, Fr., Menessy, I., Winter, Fr., 1977,
Metode fizice în chimia silicaţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Betehtin, A.G., 1953, Curs de mineralogie (traducere din limba rusă), Editura
Tehnică, Bucureşti.
Bolgiu, O. , 1975, Cristalografie, Editura Tehnică, Bucureşti.
Brana, V., Gridan, T., 1979, Baritina, witheritul şi celestina, Editura Tehnică,
Bucureşti.
Brănoiu, Gh., 2003, Metode de investigaţie mineralogică, Referat doctorat nr. 2,
U.P.G. Ploieşti.
Brănoiu, Gh., 2003, Investigaţii mineralogice pe probe de roci prelevate înainte şi
după iniţierea proceselor de exploatare secundară, Referat doctorat nr. 3,
U.P.G. Ploieşti.
Buerger, M.Y., 1963, Elementary Crystallography, John Wiley & Sons, New York,
London, Sydney.
Buerger, M.Y. , 1966, X-ray Crystallography, John Wiley & Sons, New York,
London, Sydney.
Codarcea, Al., 1965, Mineralogie, vol. I, Cristalografia, Editura Didactică şi
Dana, J.D., Dana, S.D., 1951, The system of Mineralogy, John Wiley & Sons, New
York.
Deer, W.A., Howie, R.A., Zussman, J., 1960-1963, Rock forming minerals, vol.
1-5, Longmans, Green and Co. Ltd., London.
Fleischer, M., 1975, Glossary of mineral species, Mineralogical record, Inc. P.O.
Box 736 Bowye, Maryland.
Frunzescu, D., Georgescu, O., Brănoiu, Gh., 2004, On the silica diagenesis
processes of the coal debris from Miocene formation from Prahova County,
Buletin UPG, vol. LVI, nr. 1, p. 1-14, Ploieşti.
Giuşcă, D., 1986, Structura atomică a mineralelor, Editura Tehnică, Bucureşti.
Georgescu, O., 1985, Mineralogie, îndrumar de laborator, I.P.G. Ploieşti.
Georgescu, O., 1989, Studiul posibilităţilor de punere în evidenţă de noi zăcăminte
de hidrocarburi lichide şi gazoase în depozitele sedimentare şi ale
fundamentului fisurat productiv din perimetrul cuprins între valea Barcău şi
valea Tur din Depresiunea Pannonică, cu privire specială la caracterele
mineralogo-petrografice ale colectoarelor, Teză de doctorat, I.P.G. Ploieşti.
283
Georgescu, O., Frunzescu, D., Stamate, Irina, 1990, Asupra prezenţei zeoliţilor
în nivelele cineritice ale Oligocenului din faciesul extern al pânzei de Tarcău
(Carpaţii Orientali, zona sudică), Buletin I.P.G., vol. XLII, nr. 1, Ploieşti.
Georgescu, O., 1997, Cristalochimie, Editura Imprimex, Ploieşti.
Georgescu, O., 2000, Determinarea mineralelor cu ajutorul microscopului
polarizant, Editura Premier, Ploieşti.
Georgescu, O., Frunzescu, D., Vasiliu, V.E., Dinu, F., 2000, Studiul
mineralogo-petrografic al argilelor ponţiene din cariera Sătuc – judeţul Buzău
(partea I), Buletin U.P.G., vol. LII, nr. 4, p.151-154, Ploieşti.
Georgescu, O., Brănoiu, Gh., 2003, Cristalografie geometrică, îndrumător de
laborator, Editura Universităţii din Ploieşti.
Gridan, T., 1996, Pietre şi metale preţioase, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
Ianovici, V., Stiopol, Victoria, Constantinescu, E., 1979, Mineralogie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Ianovici, V., Stiopol, Victoria, Constantinescu, E., 1983, Proprietăţile fizice
şi chimismul mineralelor, Universitatea Bucureşti.
Imreh, I., 1966, Cristalografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Ionescu, M., Frunzescu, D., 1985, Petrografie, Îndrumător de laborator, I.P.G.
Ploieşti.
Ionescu, M., Georgescu, O., 1993, Mineralogie şi petrologie, vol. II – Petrologie,
Editura U.P.G., Ploieşti.
Kissling, Al., 1979, Mineralogie, Institutul de Petrol şi Gaze, Ploieşti.
Kleber, W., 1956, Einfuhrung in die Kristallographie, Verlag Technik, Berlin.
Laţiu, V.N., 1958, Cristalografia fizică, Editura Tehnică, Bucureşti.
Macaleţ, V., 1996, Cristalografie şi Mineralogie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Manilici, V., 1965, Curs de mineralogie şi petrografie, Editura Didactică şi
Mastacan, Gh., 1967, Cristale, minerale, roci, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Mastacan, Gh., Mastacan, Iulia, 1976, Mineralogie, vol. I şi II, Editura Tehnică,
Bucureşti.
Matei, L., 1986, Minerale şi roci argiloase, vol. I, II, III, Universitatea Bucureşti.
Matei, L., Cioran, A., Constantinescu, E., Crăciun, C., 1986, Metode fizice
de analiză a mineralelor şi rocilor, caiet de lucrări practice, Universitatea
Bucureşti.
Matei, L. , 1988, Determinator pentru metode fizice de analiză a mineralelor şi
rocilor, Universitatea Bucureşti.
Matei, L., Crăciun, C., 1991, Metode fizice de investigare a mineralelor argiloase,
Editura Tehnică, Bucureşti.
Matei, L. , 1996, Determinator mineralogic, Editura Universităţii Bucureşti.
Mrazec, L., 1938, Curs general de minerale şi roci, Editura Fondului Universitar
profesor L. Mrazec, Bucureşti.
Mureşan, I., Ghergari, Lucreţia, Bedelean, I. , 1986, Determinator de minerale,
Universitatea din Cluj-Napoca.
Mureşan, I., 1997, Mineralogie, partea I, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
Pavelescu, L. , 1966, Petrografia rocilor sedimentare, Editura Tehnică, Bucureşti.
Pavelescu, L., 1980, Petrografia rocilor magmatice şi metamorfice, Editura Tehnică,
Bucureşti.
284
Bibliografie
Pavelescu, L., Mercus, Ana, Mercus, D., Alexe, I., Albu, D., 1971,
Mineralogia descriptivă, Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, Facultatea de
Geologie Tehnică, Bucureşti.
Pavelescu, L., Mercus, Ana, Mercus, D., Alexe, I., Albu, D., 1976,
Mineralogie descriptivă – lucrări practice, ediţia a II-a, Facultatea de Geologie şi
Geografie, Universitatea Bucureşti.
Pârvu, G., Vinogradov, C., Pauliuc, S., Preda, I., 1979, Petrografia aplicată a
rocilor carbonatice sedimentare, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
Petrulian, N., 1973, Zăcăminte de minerale utile, Editura Tehnică, Bucureşti.
Pop, I., Niculescu, V. , 1971, Structura corpului solid, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
Rădulescu, D., Dimitrescu, R., 1966, Mineralogia topografică a României,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
Rădulescu, D., Anastasiu, N., 1979, Petrologia rocilor sedimentare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Rickwood, P.C., 1981, The largest crystals, American Mineralogist, vol. 66,
p. 885-908.
Sahama, Th.G., Rankama, K., 1970, Geochimia (traducere din limba engleză),
Editura Tehnică, Bucureşti.
Sirotin, I.I., Saskolskaia, M.P. , 1981, Fizica cristalelor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Solacolu, Ş., 1968, Chimia fizică a silicaţilor tehnici, Editura Tehnică, Bucureşti.
Stoica, C., Gherasie, I., 1981, Sarea şi sărurile de potasiu din România, Editura
Tehnică, Bucureşti.
Strunz, H., 1970, Mineralogische Tabellen, Akademische Verlagsgesellschaft
Geest&Porting K-G, Leipzig.
Şeclăman, M., Gunnesh, K., 1975, Determinator pentru rocile magmatice şi
metamorfice, Editura Tehnică, Bucureşti.
Tatarinov, P.M., 1967, Condiţiile de formare a zăcămintelor de minereuri metalifere
şi nemetalifere, Editura Tehnică, Bucureşti.
Teoreanu, I., Ciocea, N., Bărbulescu, A., Ciontea, N., 1985, Tehnologia
produselor ceramice şi refractare, vol. I şi II, Editura Tehnică, Bucureşti.
www.webmineral.com
285

Mineralogie Descriptiva Indrumar PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mineralogie Descriptiva Indrumar PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINERALOGIE DESCRIPTIVĂ

ÎNDRUMAR DE LUCRĂRI PRACTICE

Prof. univ. dr. ing. MIRCEA IONESCU

Prof. univ. dr. ing. DUMITRU FRUNZESCU

Adresa: Editura Universităţii din Ploieşti

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

Cercetările geologice au, în primul rând, scopul

1. IDENTIFICAREA MINERALELOR PE BAZA PROPRIETĂŢILOR MACROSCOPICE 15

1.1. PROPRIETĂŢI MORFOLOGICE 15

4. OXIZI ŞI HIDROXIZI 117

4.1. APA 118

5. SĂRURI HALOGENATE 145

5.1. SARE GEMĂ 145

6.1. CALCIT 155

7.1. GIPS 175

8.1. APATIT 185

9.1. NEZOSILICAŢI 191

b. stabilirea prin metode pirognostice (analiză chimică calitativă pe cale uscată)

Dacă se repartizează numărul total de minerale cunoscute pe clase de minerale

IDENTIFICAREA MINERALELOR PE BAZA

Proprietăţile macroscopice, pe care le urmărim cu scopul de a diagnostica

1.1. PROPRIETĂŢI MORFOLOGICE

Proprietăţile morfologice ale mineralelor sunt legate de aspectul lor exterior şi

1.1.1. Forma cristalelor

Forma (conturul) cristalelor se referă la modul în care sunt mărginite cristalele

Fig. 1.1. Forma (conturul) mineralelor: a – idiomorfă = euhedrală;

2. Cristale hipidiomorfe (gr. ypo = sub, inferior) sau subhedrale, mărginite

1.1.2. Habitusul cristalelor

Habitusul cristalelor este proprietatea morfologică care defineşte modul de

Fig. 1.2. Habitusul mineralelor: a – izometric; b – tabular; c – prismatic; d – dendritic.

2. Habitusul tabular – se caracterizează printr-o dezvoltare mai accentuată după

5. Habitusul prismatic – caracterizat printr-o dezvoltare mai accentuată după o

1.1.3. Dimensiunile cristalelor

Datorită diverselor condiţii de formare existente la nivelul scoarţei terestre,

Tabelul 2. Cristale de dimensiuni neobişnuite (după J.H. Rösler, 1980, şi

1.1.4. Agregatele cristaline

4. Agregate solzoase – caracteristice mineralelor cu habitus solzos (ex. caolinit,

Concreşterile de două sau mai multe monocristale, aparţinând aceleaşi specii

Fig. 1.3. Maclele gipsului: a – cristal nemaclat; b – macla în coadă de

Fig. 1.5. Macla complexă albit + Karlsbad.

Fig. 1.6. Maclele albitului: a –simplă după pinacoidul lateral (010);

011 011 011

După prezenţa sau absenţa planelor de asociere, maclele pot fi:

Fig. 1.10. Maclele staurolitului: a – crucea Sf. Andrei; b – crucea de Bretagna.

1.2. PROPRIETĂŢI OPTICE

1.2.1. Culoarea mineralelor

Culoarea mineralelor este rezultatul efectului de absorbţie selectivă, de către

chimică superficială sau unor fenomene de difracţie a luminii pe planele de clivaj.

1.2.2. Culoarea urmei

Culoarea urmei este culoarea mineralului în stare de pulbere. Ea se obţine prin

Tabelul 3. Culoarea pulberii şi urmei la unele minerale asemănătoare

1.2.3. Luciul mineralelor

Luciul mineralelor este proprietatea acestora de a reflecta lumina, fiind

Fig. 1.11. Dependenţa luciului mineralelor, exprimat prin indicele de reflexie R,

Luciul, proprietate optică macroscopică importantă în caracterizarea descriptivă

3. Luciu semimetalic (n = 2,6-3,0) – apare la unele minerale cu legături metalice

1.2.4. Transparenţa şi opacitatea mineralelor

Mineralele nu sunt străbătute de lumină în aceeaşi măsură. Lumina care cade pe

1. Minerale perfect transparente (ex. cuarţul SiO2, calcitul CaCO3, gipsul

1.2.6. Luminiscenţa mineralelor

Luminiscenţa, ca fenomen optic, reprezintă în fizica cristalelor, procesul

- chemoluminiscenţa – provocată prin fenomene chimice (ex. oxidarea fosforului

1.3. PROPRIETĂŢI MECANICE