Dezvoltarea limfocitelor T si B

Hematopoieza este initiata in sacul vitelin, dar pe masura ce procesul de embriogeneza avanseaza,
aceasta functie este preluata de catre ficatul fetal si, in final, de catre maduva hematopoietica.
Celulele stem hematopoietice care vor da nastere „elementelor figurate” ale sangelui sunt
multipotente si au capacitatea de a „insamanta” alte organe. In plus, aceste celule au o capacitate
practic nelimitata de a se auto-reinnoi, astfel ca un organism poate fi protejat impotriva efectelor
letale ale iradierii prin injectarea de celule stem care vor repopula sistemele mieloid si limfoid.
Totusi, capacitatea de auto-reinnoire nu este absoluta si descreste odata cu varsta, in paralel cu o
scurtare a telomerilor si o reducere a telomerazei (enzima care repara scurtarea cromosomilor –
fenomen care altminteri s-ar produce dupa fiecare diviziune celulara). Celulele stem
hematopoietice multipotente se vor diferenţia iniţial în celule stem mieloide şi celule stem
limfoide. Acestea din urmă, fie vor fi reţinute la nivelul măduvei osoase şi se vor diferenţia în
limfocite B, fie vor migra, datorită acţiunii unor factori chemotactici, la nivelul timusului şi se vor
diferenţia în limfocite T. Măduva osoasă şi timusul sunt organele limfoide primare, la nivelul
cărora este desăvârsita formarea limfocitelor, până la stadiul in care acestea sunt mature si
functionale, deci exprima si un receptor pentru antigen complet şi corect format.

Dezvoltarea limfocitelor T
La început, timusul e doar un rudiment derivat din a 3-a şi a 4-a pungă faringeală. În a 6-a
săptămână de sarcină, invazia celulelor dendritice, a macrofagelor şi a unor precursori T
transformă această glandă într-un organ limfoid primar. Adevarata migraţie a progenitorilor
celulelor T către timus va avea loc însă începând cu a 8-9-a săptămână de sarcină. Precursorii T
suferă o maturaţie rapidă la nivelul timusului, care devine astfel locul celei mai intense activităţi
mitotice din organism. După 20 de săptămâni de sarcină, limfocitele T mature încep să migreze
către organele limfoide secundare. În SCID (Severe Combined Immunodeficiency –
imunodeficienţa severă combinată), timusul nu reuşeşte să devină un organ limfoid primar.
Rolul timusului era necunoscut înainte de anul 1960, când Jacques Miller şi colaboratorii au
observat, în experimente care vizau virusuri ce induceau limfoame şi leucemii la şoareci, că
timectomia conducea la infecţii generalizate şi la moartea animalelor, inclusiv ale celor din grupul
de control. Simptome similare au fost ulterior descrise în cazul aşa numiţilor şoareci „nuzi”, care
prezintă o mutaţie autosomală recesivă nu/nu, responsabilă pentru blocarea dezvoltării foliculilor
piloşi, dar şi a timusului1. Nu în ultimul rând, importanţa timusului în imunitate a fost subliniată şi
de sindromul DiGeorge, descris in 1954, afecţiune în care s-a demonstrat că, printre alte
malformaţii, timusul este hipoplazic sau chiar aplazic. Diferentierea limfocitelor in timus se
produce de-a lungul intregii vieti a unui individ, dar dimensiunea timusului scade la mamifere
odata cu pubertatea, probabil datorita sintezei de hormoni steroizi.
Timusul este un organ limfo-epitelial, situat retrosternal, bilobat, fiecare lob fiind la randul sau
organizat in lobuli. Stroma timica este formata din fibroblaste si celule epiteliale dendritice
(prezinta prelungiri citoplasmatice) ce alcatuiesc o retea tri-dimensionala, iar printre aceste
celulele se gasesc Ly T in dezvoltare (timocite). Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune
corticala si una medulara, separate prin asa numita jonctiune cortico-medulara. Celulele
epiteliale dendritice din regiunea corticala si cele din regiunea medulara sunt diferite atat dpdv
morfologic (lungime si latime a dendritelor), cat si dpdv al moleculelor sau al cantitatii de
molecule exprimate. Celulele epiteliale ale medularei, celulele din regiunea subcapsulara si cele
perivasculare prezinta molecule comune, distincte de moleculele exprimate de celulele epiteliale
corticale. Jonctiunea cortico-medulara este in schimb populata cu celulele derivate din maduva
hematogena, cum sunt macrofagele „santinela” si celulele dendritice interdigitate (celule
prezentatoare de antigen), acestea din urma fiind de asemenea prezente si in medulara.

1
Şoarecii nuzi prezintă o mutaţie a genei care codează pentru factorul de transcripţie Foxn 1, responsabil pentru
dezvoltarea celulelor epiteliale dendritice corticale şi medulare.

1
În regiunea externă a cortexului se găsesc aşa numitele „celule doică”, celule de origine epitelială,
care au capacitatea de prelua între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite, împreună
cu care formează complexe multicelulare. În regiunea medulară se găsesc „corpusculii Hassal”,
formaţi, cel mai probabil, din aglomerarea celulelor epiteliale degenerate.

Natura distinctă a celor două compartimente, corticala şi medulara, este subliniată şi de atrofia
selectivă indusă de un număr de factori: organotina acţionează primordial asupra celulelor T
imature corticale; dioxina acţionează asupra unui receptor prezent pe suprafaţa celulelor epiteliale
corticale; ciclosporina A determină atrofia elementelor medulare, blocând diferenţierea celulelor T
corticale în celule T medulare; în schimb, prin producţia de 20α-hidroxil steroid dehidrogenază, Ly
T medulare sunt relativ rezistente la acţiunea steroizilor.
Interactiunea dintre celulele stromale timice si celulele T in formare este esentiala pentru
dezvoltarea acestora din urma, dar aceasta interactiune este, de asemenea, vitala si pentru celulele
epiteliale. Fibroblastele, a căror organizare tridimensională s-a dovedit de asemenea critică pentru
dezvoltarea timocitelor, sintetizează fibronectina, colagen şi laminina, produsi probabil
responsabili pentru formarea unor structuri la nivelul cărora să se poată concentra factori solubili,
dintre care se remarcă interleukina-7 (IL-7). Există de asemenea interacţiuni subtile între
proteinele matricii extracelulare şi o varietate de molecule de adeziune (integrine) prezente pe
suprafaţa unor subpopulaţii de limfocite. O menţiune specială se adresează receptorilor Notch 1 de
pe suprafaţa timocitelor, pentru care celulele stromale furnizează o serie de liganzi2.
Dezvoltarea timică impune şi interacţiuni cu mediatori non-timici. Aceştia sunt reprezentaţi de
citokine (interleukine, CSF-uri – factori de stimulare a coloniilor, IFNγ). Rearanjările genice
intracelulare şi interacţiunile intercelulare din timpul proceselor de selecţie (procese ce vor fi
descrise mai jos), acompaniate de moarte celulară sau supravieţuire şi proliferare, sunt reglate atât
de hormonii timici cât şi de citokine.
Pe lângă toate aceste elemente structurale, trebuie menţionată lamina bazală care separă spaţiile
epiteliale şi perivasculare şi care este denumită bariera hemato-timică. Rolul ei critic este acela
de a împiedica pătrunderea macromoleculelor din exterior la nivelul stromei timice şi astfel de a
preveni contactul dintre antigenele circulante şi limfocitele T imature.
Timusul joaca si rol de glanda, celulele epiteliale sintetizand o serie de peptide (hormoni), care
par sa joace un rol in diferentierea celulelor T, in sensul stimularii aparitiei unor molecule pe
suprafata acestora. Dintre acesti hormoni, patru au fost complet caracterizati, cunoscandu-se
inclusiv secventa lor: timulina, α1 timozina, β4 timozina si timopoietina (si pentapeptidul său
activ TP-5). Dintre acestia, doar timopoietina si timulina au origine exclusiv timica. Timulina, un
2
Prin asocierea directă cu o serie de factori transcripţionali, Notch 1 stimuleaza dezvoltarea limfocitelor T şi inhibă
dezvoltarea limfocitelor B.

2
nonapeptid zinc-dependent, poate fi privita ca un adevarat hormon; actioneaza la distanta de timus
ca imunoreglator fiziologic ce contribuie la mentinerea homeostaziei limfocitelor T.
Timusul are o inter-relatie complexa cu sistemul nervos (inclusiv prin intermediul unei axe ce îl
leagă direct de glanda pituitara), fiind foarte bogat inervat, atat cu fibre colinergice, cat si
adrenergice. In plus, celulele epiteliale medulare, celulele subcapsulare, perivasculare si celulele
doica sunt capabile sa sintetizeze oxitocina, vasopresina si neurofizina. Stress-ul acut conduce la
o scadere dramatica a numarului de celule T din cortex si la o crestere a numarului de celule
epiteliale care exprima atat markeri corticali cat si medulari (probabil celule stem epiteliale
intratimice). Distrugerea celulelor T corticale se datoreaza, cel putin partial, actiunii citolitice a
steroizilor; limfocitele T medulare fiind, asa cum mentionam anterior, relativ rezistente la actiunea
steroizilor ca urmare a sintezei de 20α-hidroxil steroid dehidrogenaza.

Evoluţia timusului
Există două curente de opinie, semnificativ diferite, referitoare la evoluţia timusului odată cu
înaintarea în vârstă. După unii autori, la om, involuţia timică începe după primele 12 luni de viaţă,
organul reducându-se cu cca. 3% pe an până la vârsta mijlocie şi cu cca. 1% pe an de aici încolo.
După alţi autori, timusul este complet dezvoltat la naştere şi cântăreşte aproximativ 10 g. Va urma
apoi o perioadă de creştere continuă până la vârsta de 2 ani, când va atinge un platou şi va începe
din nou să crească între 7 şi 12 ani. La această vârstă, greutatea timusului se va fi dublat, căpătând
totodată forma îngustă şi alungită cunoscută.
Începând de la pubertate, începe un proces de înlocuire progresivă a majorităţii spaţiilor
perivasculare cu ţesut adipos şi fibros, astfel că în jurul vârstei de 50 de ani, grăsimea reprezintă
mai mult de 80% din totalul volumului timic. Ca urmare, timusul îşi schimbă aspectul
macroscopic şi dintr-o glandă de culoare gri-roz se transformă într-o masă gălbuie, care ar fi dificil
de identificat în ansamblul grăsimii mediastinale fără ajutorul capsulei. După această vârstă,
procesul de modificare continuă într-un ritm mult mai lent.
Pierderea ţesutului glandular este descrisă ca „involuţie” şi conduce la păstrarea unui minimum de
ţesut cortical şi medular. Dimensiunea organului nu este elocventă pentru acest fenomen, ca
urmare a înlocuirii cu ţesut adipos. Diminuarea celularităţii se produce în special datorită faptului
că timocitele dublu negative3 sunt împiedicate să mai prolifereze şi apoi să se diferenţieze, ceea ce
are drept consecinţă (şi explică) scăderea diversităţii repertoriului TCR pe măsură ce organismul
înaintează în vârstă. Ceea ce s-a putut dovedi experimental cu claritate a fost faptul ca involuţia
timica nu se datorează influxului unui număr mai mic de progenitori ai limfocitelor T şi nici unui
defect intrinsec al acestora.
Procesul de involuţie este un proces controlat, reglat prin intermediul a numeroşi hormoni
gonadali şi timici, corticosteroizi, precum şi a unui set de citokine. Experimental s-a putut
demonstra ca involuţia timică nu este un proces intrinsec şi nici ireversibil, ci este rezultatul unor
dereglări progresive ale interacţiunilor neuroendocrine-timice (inclusiv pe axa glanda pituitară-
timus), ce apar odată cu înaintarea în vârstă. Dezvoltarea timusului şi îmbătrânirea sa sunt probabil
influenţate de hormonul de creştere din glanda pituitară, care este controlată, la rândul ei, de
hipotalamus. Semnalele pozitive iniţiale, recepţionate de la hipotalamus după naştere, se vor
diminua odată cu înaintarea în vârstă, conducând la atrofierea timusului. Cel puţin teoretic,
procesul ar putea fi reversat cu GH (growth hormone), TSH (thyroid stimulating hormone), T3, T4
şi LH-RH (luteinizing hormone-releasing hormone sau gonadotropin-releasing hormone).
Micromediul timic este semnificativ afectat de scăderea cu vârsta a nivelelor de IL-2, IL-3 şi IL-7,
aceasta din urmă fiind probabil implicată în stimularea expresiei bcl-2, necesară timocitelor care
încearcă să producă primul lanţ al TCR-ului. Expresia altor citokine, precum LIF (leukemia
inhibitory factor), IL-4, IL-5 sau IL-6, pare să crească odată cu înaintarea în vârstă.
Timusul adult pare să deţină în continuare capacitatea de a contribui la producerea de limfocite T.
Date recente arată că timusul funcţionează normal chiar şi în a şasea decadă de viaţă, după cum
există dovezi chirurgicale care atestă absenţa unei involuţii complete a timusului chiar şi la bătrâni.
3
Noţiunea de timocit dublu negativ va fi explicată în subcapitolul dedicat formării limfocitelor T.

3
În plus, este important de menţionat că timusul adult reţine capacitatea de a stimula recuperarea
limfocitelor T după transplantul medular şi este responsabil pentru recuperarea acestora după
chimioterapia oncologică sau anti-retrovirală administrată pacienţilor HIV-pozitivi.
Totuşi, timectomia la adult, spre deosebire de cea survenită la vârste mici, nu are urmări dramatice
pentru sistemul imun. O ipoteză care a fost avansată în acest context se referă la posibilitatea ca în
viaţa adultă alte organe limfoide să preia, cel puţin parţial, rolul timusului. O altă explicaţie se
referă la mecanismul homeostatic prin intermediul căruia numărul de limfocite este menţinut în
limite normale, chiar în absenţa timusului adult. Scăderea efluxului de limfocite T din timus le va
obliga ca în periferie, atunci când răspund la antigen, să prolifereze mult mai mult, astfel că
limfocitele cu memorie se vor afla aproape de limita lor replicativă.
La vârste înaintate, se constată însă ca această capacitate de răspuns a limfocitelor T din circulaţia
periferică este mai scăzută ca urmare a diferenţelor de expresie a unor varii molecule, transmiterii
de semnale, producţiei de citokine etc.

Formarea limfocitelor T

Dezvoltarea LyT in timus este un proces complex, multistadial. Celulele stem limfoide migreaza
din maduva osoasa in timus in a 8-a sau a 9-a saptamana a sarcinii. Precursorii T sufera o
maturatie rapida la nivelul timusului, care devine astfel locul celei mai intense activitati mitotice
din organism. Dupa 20 de saptamani de sarcina, LyT mature incep sa migreze catre organele
limfoide secundare.
LyT in dezvoltare poarta numele de timocite. Ele se afla in contact permanent cu celulele epiteliale
care formeaza stroma timica. Initial, celulele stem limfoide ajung in sinusul subcapsular iar de aici
isi vor incepe drumul care va strabate mai intai corticala apoi jonctiunea cortico-medulara si
medulara.
La începutul formării lor, timocitele sunt numite dublu negative (DN) deoarece nu exprimă nici
una dintre moleculele co-receptor4. La intrarea in cortexul extern, celulele stem limfoide incep sa
4
La rândul ei, etapa DN poate fi subîmparţită în DN 1 (c-kit+, CD44+, CD25-) – progenitori timici; DN 2 (c-kit+,
CD44+, CD25+) – pro-T; DN3 (c-kit-, CD44-, CD25+) – pre-T precoce; DN4 (c-kit-, CD44-, CD25-) – pre-T tardiv.

4
prolifereze rapid. Initial, pe suprafata celulelor sunt exprimate moleculele CD34 (marker de celula
stem), c-kit - receptorul pentru SCGF (stem cell growth factor), apoi celulele exprima molecula de
adeziune CD44, iar apoi CD25 (lantul  al IL-2R). Pe parcursul acestei perioade, celulele
prolifereaza, genele TCR raman ne-rearanjate (celule pro-T), dar este prezenta enzima TdT.
Urmeaza expresia moleculelor CD2 si CD7, apoi a moleculelor CD1, CD5 si CD3.
In stadiul urmator, celulele isi pierd expresia c-kit, expresia CD44 scade foarte mult si incep
rearanjarile genelor pentru TCR. Genele  si  incep sa se rearanjeze, mai mult sau mai putin
simultan. Daca genele  sufera o reasortare productiva, incepe si rearanjarea genelor . Daca atat
genele pentru lanturile  cat si cele pentru lanturile  sunt rearanjate productiv, cu alte cuvinte
transcriptia poate avea loc si are loc sinteza lanturilor, alte rearanjari nu vor mai avea loc si acele
timocite vor ramane + si se vor dezvolta, pe o cale diferita, in celule DN, CD3+ TCR . Mai
puţin de 5% dintre timocite ajung la rearanjări productive ale genelor TCRγ şi δ5 care să le permită
să evolueze astfel încât să se formeze limfocite T γδ6.
Majoritatea timocitelor DN aleg insa o alta cale de dezvoltare. Daca rearanjarile  si/sau  nu sunt
functionale, vor continua rearanjarile . Celulele se opresc din proliferare si incep sa-si rearanjeze
mai intai genele DJ, simultan pe ambii CRS, apoi procesul de rearanjare V-DJ va continua,
conform procesului de excluzie alelica, doar pe unul dintre cei doi CRS. Acele celule care nu
reusesc sa ajunga la rearanjari productive vor muri. Celulele care reusesc insa, vor incepe
productia acestui lant. Aceste timocite DN se numesc pre-T. Lantul  va fi asociat pe membrana cu
o glicoproteina cu o GM de 33 kDa, numit lant pre-T si, impreuna cu lantul  si molecula CD3
vor forma receptorul celulei pre-T (pre-TCR). Nu este inca foarte clar daca semnalul necesar
pentru diferentierea in continuare a celulei provine din interactiunea pre-TCR cu liganzi
necunoscuti sau daca simpla exprimare pe suprafata a acestui receptor surogat este suficienta.
Prima ipoteza ramane favorita, iar consecinta legarii ar fi un semnal transmis prin complexul CD3,
care activeaza lck (o PTK- protein tirozin-kinaza).
Transductia semnalului prin pre-TCR are cateva efecte. Odata ce celula a ajuns la o rearanjare
TCR productiva sunt suprimate alte rearanjari pentru lanturi  (excluzie alelica). Sunt astfel
selectate acele timocite care exprima lantul  pentru expandare si maturare ulterioara. Din acest
moment pot fi declansate rearanjarile pentru lantul . Totodata, incepe diferentierea catre stadiul
Dublu Pozitiv (DP – CD4+ CD8+).
Odata ce semnalul a fost transmis prin pre-TCR, rearanjarile  sunt stopate, moleculele CD4 si
CD8 se exprima simultan si, ca urmare, celulele sunt numite dublu pozitive (DP). Timocitele
incep sa prolifereze din nou. In timpul acestei faze proliferative, rearanjarile pentru TCR  nu pot
apare, desi atat genele RAG-1 si RAG-2 sunt active dpdv transcriptional. Rearanjarea  nu poate
avea loc in aceasta etapa, deoarece proteinele RAG-2 sunt degradate rapid in celulele care
prolifereaza. Aceasta faza proliferativa contribuie la diversitatea limfocitelor T prin generarea de
clone cu un singur lant  rearanjat. Ulterior, aceste lanturi  vor fi asociate cu diferite lanturi .
La un moment dat, proliferarea timocitelor DP se opreste si nivelul de RAG-2 creste. In acest
moment, incep rearanjarile genelor , iar acele timocite care vor ajunge la rearanjari productive
vor fi capabile sa exprime pe suprafata un TCR  complet format, chiar daca la nivele scazute
(TCRlo). Timocitele sunt in continuare DP si se gasesc la nivelul corticalei profunde. In acest
stadiu de dezvoltare, expresia CD44 si CD25 s-a pierdut complet.
De aici incolo, aceste celule vor suferi o serie de procese complexe, cunoscute sub numele de
selectie pozitiva si negativa. Nu este clar daca timocitele + sufera procese similare inainte de a
parasi timusul.

5
Există un „silencer” TCRγ, cu un rol esenţial în dezvoltarea limfocitelor Tαβ.
6
Limfocitele Tγδ şi respectiv αβ se formează urmând căi de dezvoltare distincte. Majoritatea limfocitelor Tγδ vor
părăsi timusul în stadiul DN. Cele care ajung în stadiul simplu pozitiv sunt CD8+.

5
Procesele de selectie
În stadiul de diferenţiere numit DP, celulele T sunt supuse proceselor de „selecţie”, rolul acestora
fiind acela de a înlătura atat Ly care prezintă un TCR nefuncţional, in sensul că nu sunt capabile să
recunoască moleculele MHC self, cât şi limfocitele care recunosc complexele MHC/peptid self
expuse pe membranele APC-urilor. Soarta timocitelor este decisă de nivelul semnalului
recepţionat, care, la rândul lui, este dat de forţa globală a interacţiunii (aviditate), la care contribuie
nu doar receptorul pentru antigen ci şi un întreg set de molecule accesorii. O aviditate moderată
asigură disocierea în timp util a timocitelor de APC-uri, ceea ce împiedică asamblarea unui
complex de semnalizare complet, dar asigură totuşi un nivel de semnalizare care să conducă la
transcripţia de gene responsabile pentru salvarea şi inducerea proliferării celulelor respective. Este
posibil, de asemenea, ca celulele epiteliale corticale să exprime şi un set de molecule accesorii
responsabile pentru transmiterea şi/sau modularea unui semnal necesar pentru supravieţuire.
Selectia pozitiva
Acele timocite DP care recunosc şi leagă cu o forţă moderată moleculele MHC I sau II vor fi
„selectate pozitiv”. Astfel, procesul de selecţie pozitivă asigură „restricţia MHC”, cu alte cuvinte,
capacitatea TCR de a interacţiona doar cu molecule MHC self. Dacă însă receptorii timocitelor se
leagă cu o aviditate crescută la complexele MHC/peptide şi rata de disociere este scazută, atunci
va fi transmis un semnal puternic şi clonele respective vor fi deletate prin apoptoză. Procesul de
selectie pozitiva are loc la nivelul corticalei profunde si implica interactiuni ale timocitelor DP,
TCRlo cu celulele epiteliale corticale.

6
Consecinta acestui fenomen, numit restrictie MHC, va permite LyT sa recunoasca Ag-nele
prezentate doar in contextul MHC-urilor self. Astfel, pentru restul vietii sale, un LyT (nu numai in
timus, dar si in periferie) va raspunde la un Ag doar daca acesta este legat de tipul de molecula
MHC pe care l-a intalnit in acest stadiu de dezvoltare in timus.
Numarul celulelor care poseda un receptor corespunzator din acest punct de vedere este mic si, ca
urmare, o serie din celulele care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea sa isi reia rearanjarile
pentru lantul . Daca noua rearanjare va fi productiva exista potentialul de a conduce la o noua
specificitate. Acest fenomen este denumit „editare” iar timocitul caruia i se ofera aceasta sansa va
trebui sa treaca din nou prin procesul de selectie pozitiva. Daca celula nu reuseste sa produca un
TCR corespunzator, va muri prin apoptoza in decurs de 3-4 zile. Selectia pozitiva este urmata de
proliferare (expansiunea timocitelor DP) si de stoparea transcriptiei genelor RAG-1 si RAG-2,
astfel incat rearanjarile pentru TCR sunt oprite.
Selecţia pozitivă reprezintă totodata şi un moment crucial de evoluţie a timocitelor, în sensul că
acestea se vor diferenţia în celule simplu pozitive (SP). Maniera exactă în care se realizează
inhibarea expresiei unuia dintre co-receptorii CD4 sau CD8 nu este cunoscută şi există mai multe
modele care încearcă să explice acest fenomen. Modelul stochastic susţine că procesul de pierdere
a moleculelor CD4 sau CD8 este unul aleatoriu. În contrast, modelul instructiv susţine că dacă, de
exemplu, TCR-ul leagă un peptid prezentat de o moleculă MHC I, este angajat şi co-receptorul
CD8 care transmite un semnal responsabil pentru inhibarea expresiei CD4 (si invers).
Specificitatea TCR-urilor de pe suprafata timocitelor care au supravietuit selectiei pozitive este
diversa. Unele TCR-uri au recunoscut MHC I, altele MHC II; in plus, unele sunt capabile sa
recunoasca peptide self, prezentate in cupele acestor MHC-uri, altele nu. Pentru a impiedica
patrunderea LyT cu potential autoreactiv in periferie, timocitele sufera un nou proces de selectie.
Selectia negativa
Acest proces are loc prin interactiunea timocitelor cu celulele de origine hematopoietica de la
nivelul jonctiunii cortico-medulare: macrofage santinela, celule dendritice interdigitate si continua
in medulara, sub influenta celulelor epiteliale.

Un timocit care exprima TCR capabil sa recunoasca cu prea mare afinitate combinatia MHC-
peptid (in timus toate peptidele din cupele MHC sunt self) este deletat prin apoptoza. Astfel, din
aceste procese de selectie vor supravietui doar acele LyT care au o afinitate potrivita pentru MHC
self si nu recunosc Ag self. Eliminarea prin procesul de selectie negativa a timocitelor care poarta

7
receptori de mare afinitate pentru molecule MHC self singure sau pentru Ag self prezentate de
MHC, conduce la toleranta fata de self. Deoarece procesul are loc in timus, este denumit
toleranta centrala. Acest proces nu este perfect, va continua in periferie, dar aici sunt implicate
alte mecanisme decat inducerea apoptozei celulelor.
Totuşi, nu este încă elucidat pe deplin mecanismul prin care o gamă uriaşă de peptide din întregul
organism ajung să se cantoneze într-un organ destul de izolat ca timusul, care nu este nici macar
conectat la circulaţia limfatică. Este foarte probabil ca celulele prezentatoare de antigen de la
nivelul joncţiunii cortico-medulare şi al medularei să transporte astfel de structuri la nivelul
timusului. Alte molecule, cum sunt citokeratinele şi mielina sunt exprimate la nivelul celulelor
care formează stroma organului. În plus, la nivelul medularei, a fost identificat un grup de celule
epiteliale care pot exprima, tranzitoriu, molecule specifice unor diverse ţesuturi. A fost identificat
ARN-ul care codează pentru o serie de molecule membranare şi secretate (inclusiv hormoni),
factori de transcripţie etc. În exprimarea acestora pare să fie implicat un factor transcripţional
numit AIRE (autoimmune regulator).
Timocitele SP sunt reţinute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce induce o nouă
proliferare. Totodată, celulele ajung la deplina maturitate şi astfel vor putea fi exportate în periferie
ca limfocite mature, naive, în stadiul G0 al ciclului celular. Acestea se vor indrepta catre organele
limfoide secundare, unde vor popula ariile T-dependente. Din timus vor pleca valuri succesive de
limfocite T, într-un ritm care este mult mai alert la vârste tinere, procesul menţinându-se însă şi la
vârsta adultă, când, la nivelul timusului pot fi identificate în continuare timocite aflate în toate
stadiile de dezvoltare.

Limfocitele T 
~5% dintre limfocitele T folosesc receptorul . Oarecum surprinzător, par să reprezinte populaţia
majoritară de limfocite T din piele si epiteliile intestinal şi pulmonar. În piele reprezintă ~ 1% din
totalul celulelor; aceste celule sunt denumite limfocite intraepidermale. Sunt CD4-CD8- (DN).
Celulele  din epiteliul intestinal şi pulmonar sunt denumite intraepiteliale. Sunt CD8+.
Spre deosebire de celulele , cele  nu par să fie recirculate şi rămân fixate în ţesuturi.
Analiza receptorilor a demonstrat că un număr limitat de gene sunt folosite, iar diversitatea
joncţională şi regiunea N sunt absente.
S-a demonstrat că celulele  sunt capabile să se lege direct de antigene, fără să fie nevoie de
procesare şi prezentare, deci într-o manieră MHC ne-restrictată; de asemenea, se leagă de antigene
ne-peptidice de pe suprafaţa micobacteriilor şi la PPD (Purified Peptide Derivative), într-o manieră
asemănătoare anticorpilor. Celulele  pot liza o serie de celule tumorale într-o manieră MHC ne-
restrictată. PPD prezintă o secvenţă similară cu cea a proteinelor de şoc termic ale mamiferelor
(proteinele de şoc termic sunt componente normale ale matricei mitocondriale). Aceasta sugerează
că celulele  ar putea elimina celulele self deteriorate, dar şi microbi.
Localizarea particulară a celulelor  în epitelii sugerează că sunt destinate să răspundă unor
antigene epidermice sau intestinale, formand astfel un sistem de supraveghere la acest nivel.

Ontogenia limfocitelor B
Generarea limfocitelor B apare la nivelul embrionului, dupa care va continua intreaga viata.
Inainte de nastere, sacul vitelin, ficatul fetal si maduva osoasa fetala sunt situsurile majore de
maturare; dupa nastere, generarea LyB mature se realizeaza doar in maduva osoasa.
Dezvoltarea LyB incepe de la stadiul de celula stem limfoida, iar primul stadiu care marcheaza
orientarea catre lineajul B este numit pro-B.
Celula pro-B prolifereaza in maduva osoasa, umpland spatiile extravasculare dintre sinusoidele
mari ale osului. In acest stadiu, exprima molecula CD45R, o tirozin fosfataza si molecula CD44,
molecula de adeziune ce interactioneaza cu acidul hialuronic de pe suprafata celulei stromale, ceea
ce va promova in continuare interactiunea dintre c-kit (o tirozin kinaza de pe suprafata celulei pro-
B, modulata de CD45) si SCF (stem cell factor) de pe celulele stromale.
Stadiul pro-B poate fi divizat in doua etape: pro-B precoce si pro-B tardiv.

8
Una dintre moleculele cheie pe care LyB in formare trebuie sa o exprime este receptorul pentru
Ag. Primul lant pe care celula incearca sa il exprime este lantul greu, iar procesul incepe de la
nivelul partii variabile. Astfel, in stadiul pro-B precoce, incep rearanjarile DJ simultan pe ambii
CRS 14. Genele si enzimele RAG1 si RAG2 sunt active, ca si enzima TdT.
In stadiul pro-B tardiv, ca urmare a fenomenului de excluzie alelica, urmatoarea rearanjare V-DJ
are loc doar pe unul dintre cei doi CRS. Daca aceasta prima rearanjare este neproductiva, procesul
continua pe CRS pereche. De asemenea, in acest stadiu, ca urmare a interactiunii dintre c-kit si
SCF, semnalul declansat de activitatea de tirozin kinaza a c-kit stimuleaza celulele pro-B sa
exprime IL-7R. IL-7 secretata de celulele stromale induce maturarea celulelor pro-B in celule pre-
B.

Urmatorul stadiu, pre-B, marcheaza asocierea primei gene constante, C, la segmentul genic
rezultat din fuziunea VDJ. Odata ce acest proces are loc, procesul de translatie nu intarzie sa apara.
Sinteza lanturilor  va permite identificarea acestora in citoplasma. Totodata, o cantitate redusa de
lanturi  va fi exprimata pe suprafata, asociate cu un lant L surogat, format din doua segmente
peptidice, numite V pre-B si respectiv 5. Asamblarea a doua lanturi  si a doua lanturi V pre-
B/5 conduce la formarea receptorului celulei pre-B. Acest receptor este asociat cu heterodimerii
Ig (CD79a)/Ig (CD79b) (lanturi solidarizate printr-o legatura S-S) si impreuna formeaza asa
numitul pre-BCR. Ig si Ig nu sunt implicate in legarea Ag-nului, ci au rol in transmiterea
semnalului in interiorul celulei dupa legarea Ag-nului la nivelul paratopului (sunt numite molecule
de transductie a semnalului).
In timpul etapelor precoce de dezvoltare ale celulelor B, acele celule care nu reusesc sa exprime
pre-BCR (deoarece nu reusesc sa isi rearanjeze de o maniera productiva genele pentru lanturile
grele sau pentru alte motive) mor prin apoptoza.
Celulele care exprima pre-BCR vor suferi in continuare procese mediate de semnale transmise
prin acest receptor. Nu este clar daca acest receptor intermediar trebuie sa lege liganzi sau doar
simpla expresie a sa conduce la diferentierea in continuare a celulelor B.

9
In stadiul pre-B, rearanjarile VDJ sunt stopate si, din acest moment, incep rearanjarile pentru
lanturile usoare. Prima optiune a celulei este reprezentata de lantul L de tip k. Doar daca
rearanjarile pentru lantul k sunt neproductive pe ambii CRS 2, celula incearca rearanjari V-J pentru
lantul , principiul excluziei alelice fiind respectat si in acest caz. De asemenea, TdT isi inceteaza
activitatea.

Celulele B imature. In urmatorul stadiu de diferentiere, lanturile usoare sunt acum asamblate cu
lanturile grele  si IgM monomerica poate fi acum formata si exprimata pe membrana celulara. O
serie de experimente au aratat ca LyB imature pot recunoaste si lega Ag, dar aceasta legare
conduce la o inactivare de lunga durata si nu la expansiune si diferentiere. S-a aratat de asemenea
ca LyB imature interactioneaza cu moleculele self din maduva osoasa, ceea ce din nou va conduce
la inactivare. Aceasta particularitate de interactiune este foarte importanta pentru dezvoltarea
tolerantei la self in lineajul celulelor B. Daca un LyB imatur este expus la o molecula self
exprimata pe suprafata celulelor din stroma medulara, limfocitele vor muri prin apoptoza (deletie).
Daca insa LyB imature leaga Ag solubile, celulele sunt inactivate, dar nu deletate (sunt
anergizate). Inactivarea LyB imature autoreactive se numeste „selectie negativa”.
Exista insa si o a treia posibilitate, oarecum neasteptata si anume aceea de a apela la noi rearanjari,
prin utilizarea genelor ramase. Fenomenul este denumit „editare” si poate conduce la o noua
specificitate care sa „salveze” LyB imature de la inactivare.
Celulele B mature. Ultimul stadiu de dezvoltare este limfocitul B matur. Acest stadiu apare
predominant in maduva osoasa, dar poate sa se produca si in organe limfoide secundare.
Caracteristica acestei etape este co-expresia de IgM si IgD, lucru posibil ca urmare a unei
modificari in procesarea ARN-ului care apare la nivelul transcriptului primar, ceea ce va permite
productia a doua mARN, una codand pentru forma membranara a lantului  si cealalta pentru
forma membranara a lantului . Semnalele care conduc la diferentierea celulelor IgM pozitive la
celulele IgM+, IgD+ nu sunt cunoscute.

10
Multi factori transcriptionali actioneaza in timpul dezvoltarii celulelor hematopoietice. Pana in
prezent, au fost identificati cel putin 12 care joaca un rol in dezvoltarea celulelor B: E2A, EBF
(early B cell factor), BSAP (B cell specific activator protein), Sox-4.
Soarecii care nu au E2A nu pot exprima RAG-1 si nu pot produce rearanjari DJ, dar nu pot
exprima nici 5. Toti acesti factori transcriptionali ar putea juca un rol nu numai in dezvoltarea
celulelor B in fazele precoce, dar ar putea juca roluri esentiale in chiar orientarea catre lineajul B.
Daca gena Pax-5 este facuta KO (gena al carei produs este factorul de transcriptie BSAP) se
ajunge la blocarea dezvoltarii celulelor B. Situsurile de legare ale BSAP se gasesc la nivelul
promoter-ilor unor gene caracteristice ale limfocitelor B, inclusiv V pre-B si 5 si la nivelul
„enhancer-ilor” genelor constante. Aceasta arata ca BSAP joaca un rol si dincolo de stadiile
precoce de dezvoltare.
Acest factor este exprimat si la nivelul sistemului nervos central, iar absenta sa duce la defecte
severe de dezvoltare a creierului.
Desi situsul exact de actiune al Sox-4 nu este cunoscut, acest factor afecteaza stadiile precoce.
Celulele B-1 si B-2
Exista un subset de celule B, numit B-1, care apar in ontogenie inaintea celulelor B-2, grupul
major de limfocite B la om si la soarece. LyB-1 apar in cursul dezvoltarii fetale, exprima IgM, dar
aproape deloc IgD si se remarca prin prezenta pe suprafata a moleculei CD5. Aceasta nu este
indispensabila pentru dezvoltarea LyB si reprezinta mai degraba un marker al Ly Th. Celulele B-1
se gasesc in cantitati foarte mici in majoritatea organelor limfoide, fiind localizate cu predilectie in
cavitatea peritoneala si pleurala.
Desi nu cunoastem totul despre aceste celule, exista o serie de caracteristici care le deosebesc de
setul major de Ly B. Daca in cursul vietii fetale, celulele B-1 se dezvolta din celulele stem
limfoide, la nivelul maduvei osoase, in viata postnatala, aceasta populatie se reinnoieste prin
proliferarea extramedulara a unora dintre ele.
Populatia B-1 raspunde destul de prost la Ag proteice, dar mult mai bine la carbohidrati.
Prezinta pe suprafata IgM, dar celulele nu sufera hipermutatii somatice si nici comutari de clasa.
Ca urmare, Ac-ii produsi de aceste celule sunt de mica afinitate si nu sunt totdeauna capabili de o
stricta specificitate (polispecifici). Repertoriul lor restrans le permite sa faca fata unui numar redus
de patogeni, cu care organismul se intalneste mai frecvent in viata precoce.
LyB CD5+ nu necesita ajutorul Ly Th si sunt responsabile, in buna masura, pentru nivelul de IgM
din serul normal. De asemenea, se pare, aceste celule sunt responsabile pentru producerea asa
numitilor „Ac naturali”, descrisi de Niels Jerne in teoria sa (Teoria Selectiei Naturale). O parte din
acesti Ac naturali joaca un rol important in formarea retelei Id-anti Id in absenta Ag-nului. Datorita
polispecificitatii lor, o parte dintre ei sunt capabili sa se lege la structuri self, fara sa antreneze
distructia acestora, ci din contra, ajutand, se pare, la mentinerea imaginii self-ului. Pe de alta parte,
foarte multe din leucemiile limfoide cronice (CLL) apar din acest subset.

11