LUCRARE DE DISERTAŢIE

EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3. DEFINIŢII, CARACTERISTICI

3.1. PROCESUL DE EUTROFIZARE

Caracteristic lacurilor, în special celor artificiale, este procesul de evoluţie a calităţii apei,
existând tendinţa de eutrofizare a acestora, fapt ce ridică probleme deosebite din punctul de vedere
al tehnologiilor de tratare a apei.
Acest fenomen este cauzat de creşterea peste anumite limite a concentraţiei substanţelor
nutritive (azot, fosfor) din apele lacului, substanţe ce sunt antrenate prin spălarea terenurilor
agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau care provin din deversările insuficient epurate din
amonte.
În lac se vor dezvolta alge, caracterizate printr-o mare putere de expansiune şi care vor
produce o creştere a deficitului de oxigen din apă, ca urmare a descompunerii algelor moarte căzute
pe fundul lacului (Iacobescu, M., Brehoiu, Adriana - 1995).

Eutrofizarea reprezintă un proces complex, în care, datorită îmbogăţirii apei cu substanţe

nutritive pentru plante, se produce o proliferare exagerată a algelor şi a altor plante acvatice, în
paralel cu deteriorarea calităţii apei, sub raport igienic şi estetic (Cojocaru, I. - 1995).

Eutrofizarea este un fenomen normal atât timp cât evoluţia sa este naturală. Eutrofizarea
naturală este deosebit de lentă, se întinde de-a lungul câtorva secole, pe măsură ce se acumulează
cantităţi de substanţe nutritive (nurtrienţi) pentru plante şi în concordanţă cu anumite condiţii
climatice (condiţii favorabile de lumină şi temperatură). Dacă, însă, aportul de substanţe nutritive
este stimulat artificial, ritmul de evoluţie a eutrofizării se accelerează, impactul devenind deosebit
de important şi imposibil de ignorat (Cojocaru, I. – 1995).
Ea se înscrie între primele şase probleme majore de mediu întâlnite în lacurile şi
rezervoarele de pe glob. Procentul de lacuri şi rezervoare care întâmpină probleme de eutrofizare se
prezintă astfel: Asia şi Pacific – 54%, Europa – 53%, Africa – 28%, America de Nord – 48% şi
America de Sud – 41% (conform datelor UNEP/ILEC, 2000).
Eutrofizarea apei este un proces natural de îmbătrânire, datorat îmbogăţirii cu substanţe
nutritive, care atrage după sine o creştere a productivităţii biologice şi se termină, eventual, o dată

Capitolul 3 - Pagina - 9
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

cu dispariţia lacului. În acest sens, se parcurg diferite stadii trofice. În funcţie de stadiile trofice,
acumulările pot fi:
 oligotrofe, sărace în substanţe nutritive, cu o producţie biologică scăzută;
 mezotrofe, bogate în substanţe nutritive, cu o producţie biologică sporită şi un deficit minor de
oxigen;
 eutrofe, foarte bogate în substanţe nutritive, care constituie suportul dezvoltării biologice rapide,
generând o creştere a deficitului de oxigen.

Însumând puncte de vedere ale mai multor autori, se constată că eutrofizarea reprezintă:
 îmbogăţirea apei în nutrienţi necesari pentru plante;
creşterea concentraţiei unor factori chimici limitativi: macronutrienţi (P, C) sau micronutrienţi
(Mo);
 creşterea producţiei primare de substanţă organică, determinată de o intrare alohtonă de nutrienţi
sporită;
 creşterea biomasei vegetale ca urmare a ameliorării condiţiilor trofice;
 creşterea cantităţii de material organic putrescibil în apă;
 un fenomen legat de apariţia “înfloririi” algale;
 acţiunea de îmbătrânire a apelor de suprafaţă;
 un proces legat de colmatarea lacurilor;
 un proces de succesiune ecologică de la un nivel trofic inferior la un nivel trofic superior etc

Ecosistemul acvatic cuprinde diverşi constituienţi:

 substanţe abiotice (apa şi componentele organice sau minerale ale mediului);
 producătorii (organismele autotrofe – producţia primară; substanţele minerale), reprezentaţi de
plantele vegetale, lumina constituind sursa de energie; există, de asemenea, bacterii autotrofe; în
lacuri, producătorii sunt, în principal, algele şi plantele superioare;
 consumatorii (heterotrofi: ierbivore, carnivore de gradul 1 sau 2; materia organică), care
elaborează producţia secundară, terţiară etc.;
 descompunătorii (heterotrofi, reprezentaţi, în principal, de bacterii şi ciuperci care descompun
materia organică moartă; degradarea şi remineralizarea materiilor solubile utilizate de producători).
Ciclul nutritiv într-un lac, după A. Thienemann, este prezentat în fig. 1.

Capitolul 3 - Pagina - 10
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

Fig. 1. Ciclul nutritiv într-un lac

Fig. 2. Surse ale eutrofizării (Iacobescu, M., Brehoiu, Adriana – 1995)

Capitolul 3 - Pagina - 11
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

Fig. 3. Schema principalelor faze de eutrofizare a apelor din bălţi (Ramade, F. - 1981): I. Poluare
crescândă; II. Proliferarea algelor; III. Descompunerea anaerobă; IV. Auto-accelerarea eutrofizării
prin mobilizarea fosfaţilor

Capitolul 3 - Pagina - 12
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3.2. LACURILE

Lacurile sunt ape stătătoare şi se împart în naturale şi artificiale. Cele naturale sunt
majoritatea situate într-o depresiune naturală închisă a scoarţei pământului, dar există şi lacuri de
altă origine, cum sunt cele de baraj natural, sau în cratere vulcanice etc. Majoritatea sunt lacuri cu
apă dulce, însă există multe cu apă sărată, mai ales în zone aride, dar şi în alte împrejurări cum sunt
foste saline inundate, golfuri marine ce au fost separate de mare etc. Unele lacuri sunt alimentate de
râuri sau pâraie / izvoare, altele aparent numai de precipitaţii şi eventual izvoare submerse. Unele au
scurgere prin râuri sau chiar fluvii, altele sunt lipsite de scurgere. Majoritatea lacurilor sunt
permanente, dar există şi numeroase lacuri temporare în zone carstice sau aride, unele de foarte
mari dimensiuni cum sunt lacul Erie din Australia, pe care geografii voiau să îl şteargă de pe hărţi
căci nu avusese apă multe decenii dar brusc s-a reumplut după ploi puternice.
Suprafaţa totală a lacurilor este de circa 2,7 milioane km 2 (aproximativ 1,8% din suprafaţa
uscatului). Cel mai mare lac este Marea Caspică, cu 400.000 km 2 (dar cu apă sărată şi considerată de
unii ca fiind o mare, chiar dacă nu are legătură cu oceanul planetar). Urmează ca mărime lacul
Superior (80.000 km2), apoi lacul Victoria şi alte circa 30 de lacuri cu peste 5000 km 2. Cel mai
adânc lac este lacul Baikal, ce atinge 1620 metri profunzime, fiind cel mai mare rezervor de apă
dulce lichidă de pe Terra.
Lacurile artificiale sunt în marea lor majoritate lacuri de acumulare create prin bararea văilor
cu baraje de beton sau anrocamente, creând în spatele lor lacuri de acumulare. Primul baraj se pare
că a fost construit în Egipt acum peste 5000 de ani. La nivelul anului 1982, numărul de mari lacuri
de acumulare era de: peste 18.500 în China, peste 5300 în SUA; peste 2100 în Japonia, peste 1000
în India, peste 690 în Spania, peste 600 în Coreea, peste 580 în Canada, peste 520 în Marea
Britanie, peste 490 în Brazilia, 432 în Franţa, 408 în Italia, 219 în Norvegia, 184 Germania, 142
Cehoslovacia, 134 Suedia, 130 Elveţia, 114 Yugoslavia, 112 Austria, 108 Bulgaria. Principala
folosinţă pentru majoritatea acumulărilor este cea hidroenergetică. Hidrocentralele sunt de diverse
tipuri, determinate mai ales de caracteristicile de debit şi cădere. Astfel, turbinele tip Pelton se
folosesc la debite reduse cu căderi mari de apă, cele tip Francis la căderi medii dar debite medii sau
meri, cele tip Kaplan la căderi mici sau debite oscilante. Există şi turbine tubulare, turbine
reversibile (ce pot funcţiona şi ca pompe) iar pentru stocare de energie se construiesc hidrocentrale
prin pompaj.
O teorie clasică susţinea că un lac este o formaţiune efemeră la scara erelor geologice, că
evoluţia lui naturală este din punct de vedere biologic spre eutrofizare iar din punct de vedere

Capitolul 3 - Pagina - 13
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

hidrografic spre colmatare şi dispariţie, prin afluxul de sedimente (râuri, vânt, erodarea malurilor) şi
prin depunerea de substanţe organice din "ploaia biologică". Totuşi, se constată că într-adevăr
lacurile eutrofe, politrofe sau hipertrofe merg rapid spre colmatare, pe când cele oligotrofe nu au
depuneri semnificative pe fund de la procesele biologice. Şi nu în toate lacurile există aport exogen
ridicat de material care să se sedimenteze, astfel că unele lacuri sunt practic nemodificate de
milioane de ani.
În secolul XX toate marile lacuri fără scurgere din lume şi-au redus nivelul (Marea Caspică,
Marea Aral, Marele Lac Sărat, Marea Moartă etc.). Cauza este prelevarea de mari cantităţi de apă
pentru irigaţii dar şi o aridizare a climei.

Capitolul 3 - Pagina - 14
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3.3. MEDIUL UMED TIP MLAŞTINĂ. CARACTERISTICI BIOLOGICE SI

ECOLOGICE

3.3.1. DEFINITII

UNESCO a propus o definire a mediilor umede în felul urmator: “toate zonele de tranziţie
între ecosistemul terestru şi cel acvatic,unde apa freatică este aproape de suprafaţa solului sau
acele zone acoperite de apă puţin profundă, în maniera temporară sau permanentă”.

MLAŞTINĂ, mlaştini, s.f. Depresiune naturală de teren fără scurgere, în care se adună şi
stagnează apa provenită din precipitaţii, din inundaţii sau din pânza freatică (conform DEX).

Zonele umede reprezintă tipuri de ecosisteme ecologice caracterizate prin cea mai înaltă
biodiversitate, fiind considerate unele dintre cele mai productive ecosisteme de pe Terra, comparate
cu pădurile tropicale şi recifii de corali, acţionand ca un atractor al multor specii datorită condiţiilor

Capitolul 3 - Pagina - 15
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

favorabile întâlnite la nivelul acestora (apa de adâncime mică, cantităţi mari de nutrienţi,
productivitate înaltă etc.).

Gleick (1993) a observat că diferite ţări utilizează definiţii diferite pentru denumirea zonelor
umede. Pe parcursul perioadelor istorice au apărut o serie de controverse şi probleme în definirea
zonelor umede datorită dinamicii acestora şi dificultăţilor întâlnite în delimitarea lor. Dugan, în anul
1990, a determinat existenţa a peste 50 de definiţii.

Definiţia dată de convenţia Ramsar recomandată de IUCN şi alte organizaţii internaţionale

implicate în conservarea şi managerierea zonelor umede este: „zonele umede reprezintă iazuri
(eleştee), mlaştini, recifi de corali, turbării, lacuri sau mangrove, cu apă naturală sau artificială,
permanentă sau temporară, stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărăta, inclusiv întinderile
de apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m”.

O alta definţie este dată de Armata Asociaţiei inginerilor Statelor Unite precum şi de Agenţia
de Protecţie a Mediului (EPA): „zonele umede reprezintă acele suprafeţe care sunt inundate sau
saturate cu apele de suprafaţă sau subterane cu o frecvenţă şi durată suficientă care permit
exercitarea unui control asupra ariei inundate, şi care, sub aceste circumstanţe normale de suport,
permit adaptarea tipică a vegetaţiei în condiţii de umiditate excesivă din sol. De asemenea, ei
descriu şi trei componente de bază prin care se identifică o zona umedă:
 Vegetaţia - constituită, în general, din macrofite care sunt adaptate la condiţiile regimului
hidrologic şi ale umiditaţii solului. Speciile hidrofile, datorită adaptărilor morfologice,
fiziologice şi/ sau reproductive au capacitatea de a creşte, concura cu alte specii, reproduce
şi/ sau persista în condiţiile anaerobe din sol.
 Solul - tipul de sol caracteristic fiind solul hidric (histosol, gleisol).
 Sistemul hidrologic - suprafaţa este inundată permanent sau periodic cu o cantitate de apă
medie situată într-un anumit interval sau solul este saturat la suprafaţă la un moment dat în
timpul sezonului de creştere a vegetaţiei predominante.

Capitolul 3 - Pagina - 16
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3.3.2. GENEZA ŞI TIPOLOGIA MLAŞTINILOR

Mlaştinile se formează în condiţiile unui climat cu umiditate abundentă, evaporaţie scăzută

şi în prezenţa unui strat impermeabil lipsit de scurgere superficială. În această situaţie rezultă un
exces de apă care, de regulă, se acumulează în spaţiile terestre cu forme negative de relief, unde se
dezvoltă o vegetaţie hidrofilă şi higrofilă ce favorizează, în ultimă instanţă, procesul de turbifiere.
E. Pop (1960) consideră mlaştina „o formaţiune acvatică neaerisită, ale cărei plante în loc să
putrezească sau să se mineralizeze, după moarte se turbifică aglomerâdu-se, în cele din urmă la
fund, sub forma de zăcământ turbos".
În luncile râurilor, datorită inundaţiilor şi reversărilor, se crează un surplus de umiditate care
favorizează dezvoltarea unei vegetaţii abundente higrofile. Aceasta, cu timpul, este înlocuită de
muşchi şi rogozuri şi transformată în mlaştini de luncă sau mlaştini comune. Pe terenurile
împădurite, tot ca urmare a excesului de umiditate, rezultat din precipitaţiile bogate, din menţinerea
unei evaporaţii reduse şi a unei infiltraţii aproape inexistente din cauza solurilor impermeabile, iau
naştere tinoavele sau mlaştinile oligotrofe, formate din sphagnete. Aceste mlaştini împiedică
aerisirea parterului unde se află rădăcinile arborilor, aşa încât pădurea este distrusă cu timpul. Tot
sub influenţa condiţiilor hidrice excedentare, mlaştinile se mai pot forma la baza versanţilor (prin
apariţia la zi a nivelului freatic), pe interfluvii etc.
O evoluţie mai complexă o au mlaştinile care iau naştere în depresiunile lacustre. Acestea, în
urma intensificării procesului de colmatare, încep să se acopere cu vegetaţie acvatică. Acţiunea
continuă până ce toată suprafaţa lacului este invadată de vegetaţia hidrofilă (muşchi, rogoz, trestie,
păpuriş) şi transformată într-o mlaştină ierboasă de depresiune. Apoi, prin acumularea continuă a
ierburilor moarte, se transformă într-un zăcamant de turbă, unde speciile de muşchi şi rogoz sunt
înlocuite cu tufişuri şi esenţe lemnoase. În felul acesta, mlaştina ierboasă trece în stadiul de
împădurire sau de tranziţie. Cu timpul, vegetaţia lemnoasă începe să fie în înlocuită cu muşchiul
Sphagnum, iar mlaştina trece în stadiul de sphagnete, având forma convexă, bombată.

După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenţa vegetaţiei, mlaştinile
se împart în trei grupe: eutrofe, mezotrofe şi oligotrofe.

● Mlaştinile eutrofe se află răspândite pe spaţiul lacurilor colmatate, în luncile râurilor frecvent
inundate şi în jurul izvoarelor lor. Suprafaţa lor este plană sau joasă (concavă). Se alimentează din

Capitolul 3 - Pagina - 17
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

precipitaţiile atmosferice, din apele care se revarsă din albia minoră a râurilor şi din apele freatice
bogate în săruri nutritive. Sub influenţa unui substrat suprasaturat cu apă şi bogat în substanţe
hrănitoare se dezvoltă o vegetaţie de baltă, alcătuită din numeroase specii ierboase, alături de care
cresc şi unele specii lemnoase (cu precădere sălcii).
Mlaştinile eutrofe se întâlnesc în zona climatului temperat şi a climatului subpolar de tundră.
La noi în ţară, apar în luncile unor râuri (Someş, Mureş, Crasna, Siret, Prut, Calmăţui, Colentina), în
Delta Dunării şi în depresiunile intramontane (Giurgeu, Ciuc, Ţara Bârsei).

● Mlaştinile oligotrofe se dezvoltă în regiunile cu climat umed şi rece. La noi în ţară sunt numite
„tinoave" şi se află situate în regiunile carpatice şi subcarpatice, între 500 şi 1500 m. Se alimentează
predominant din precipitaţiile atmosferice, iar solul şi apa unde acestea se formează sunt sărace în
săruri nutritive. Din această cauză, componenţa lor floristică este mai săracă. Mlaştinile oligotrofe
sunt răspandite în Europa nordică, Canada şi Alaska, iar la noi în Carpaţii Orientali (Munţii
Harghita, Depresiunea Dornelor, Munţii Maramureş, Gutâi etc.) şi Munţii Apuseni (regiunea de
izvoare a Someşului Rece şi Someşului Cald).

● Mlaştinile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară sau de tranziţie între cele oligotrofe şi eutrofe,
atât prin componenţa floristică, cât şi prin gradul de mineralizare a apelor.

Capitolul 3 - Pagina - 18
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3.3.3. REGIMUL HIDROLOGIC AL MLAŞTINILOR

Mlaştinile turboase deţin 87-97% apă şi între 3 şi 13% substanţă uscată. În funcţie de
legătura pe care o are cu zăcământul de turbă, apa se împarte în două grupe: apa liberă, care circulă
sub influenţa forţei de gravitaţie şi este separată de turbă şi apa legată de zăcământul de turbă.
Apa liberă se prezintă sub forma unor lacuri, ochiuri de apă, canale, râuleţe etc., alimentate
din ploi, zăpezi şi din revărsarea râurilor.
Apa legata de zăcământul de turbă apare sub formă de apă capilară, coloidală, osmotică şi
apă de hidratare.
a) Apa capilară circulă prin golurile capilare aflate între fibrele şi particulele de turbă, sub
influenţa forţelor capilare. Poate fi îndepărtată din zăcământul de turbă prin procesul de evaporare.
b) Apa coloidală face parte din amestecul coloidal este compusă din apă şi din particule
extrem de fine de turbă. Se poate reduce prin uscarea turbei.
c) Apa osmotică se află în interiorul celulelor vegetate nedistruse şi poate fi îndepărtată
numai prin distrugerea chimică a acestor celule.
d) Apa de hidratare intră în compoziţia turbei ca orice compus chimic.

Regimul hidrologic al mlaştinilor se caracterizează prin procesul de alimentare, prin

circulaţia apei şi prin variaţiile de nivel.
Mlaştinile au mai multe surse de alimentare: precipitaţiile atmosferice, izvoarele şi cursurile
de apă care se revarsă periodic.
Circulaţia apelor depinde de permeabilitatea zăcămintelor de turbă şi de gradul de
descompunere a acestora. Ea are loc prin infiltrarea apelor pe verticală şi prin şanţurile de desecare.
Infiltrarea apelor este în funcţie de calitatea turbei şi de grosimea acesteia. În mlaştinile cu
Sphagnum (oligotrofe), cu grosimi de 1-2 m, viteza de infiltrare va fi foarte activă în orizontul
superior (2-3 cm/s) şi extrem de redusă (0,005 cm/s) la adâncimea de 1 m. În cazul mlaştinilor
eutrofe, viteza de infiltrare a apelor este foarte mare în stratul superior (50-80 cm/s) şi scade brusc
la adâncimea de 0.4-1 m, unde turba este mai bine tasată şi se află într-un grad de descompunere
avansat (0,01-0,02 cm/s).
Nivelul apelor din mlaştini variază de la un anotimp la altul, fiind influenţat de cantitatea de
apă pe care mlaştinile o primesc prin sursele de alimentare şi de cantitatea de apă care se pierde prin
şanturile şi canalele de scurgere.

Capitolul 3 - Pagina - 19
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3.3.4. VEGETAŢIA ȘI FAUNA MLAŞTINILOR

Mlaştinile sunt definite ca zone umede, frecvent sau continuu inundate cu apă, caracterizate
prin emergente moi cu tulpină, vegetaţie adaptată la condiţiile de sol saturat. Apa mlaştinilor
provine din apă de suprafaţă şi ape subterane. Nutrienţii sunt abundenţi, iar pH-ul este neutru,
ducând de obicei la o abundenţă de plante şi animale.
Este uşor să recunoască o mlaştină prin solurile caracteristice, vegetaţie şi fauna sălbatică.
Solurile organice, bogate în minerale de nisip, mâl, argilă stau la baza acestor zone umede, în timp
ce vegetaţia caracteristică oferă un habitat excelent pentru păsările de apă şi alte mamifere mici,
cum ar fi mierle, stârci, vidre, bizamul etc..
Datorită nivelul lor ridicat de nutrienti, mlaştinile de apă dulce reprezintă una dintre cele mai
productive ecosisteme de pe pământ. Ele pot susţine o gamă largă de comunităţi de plante, care la
rândul său, susţin o mare varietate de animale sălbatice în cadrul acestui ecosistem al zonelor
umede. Ca rezultat, mlaştinile susţin o diversitate de vieţuitoare, care sunt pe cale de ieşire
disproporţionată în raport cu dimensiunea sa. În plus faţă de valoarea considerabilă a habitatul lor,
mlaştinile servesc la diminuarea pagubelor produse de inundaţii şi de substanţe nutritive în exces de
la filtrul de scurgerile de suprafaţă.
Nurca (Mustela vison), un prădător de bizam
Unele mlaştini, rare de altfel, sunt populate cu specii ca: lin, crăpuşor, babuşca, biban, slab
reprezentate numeric însă. Aici este, totuşi, zona favorită ţiparilor, cunoscuţi ca cea mai bună
momeală la somn, salău sau ştiucă.

Capitolul 3 - Pagina - 20
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

3.3.5. RĂSPANDIREA MLAŞTINILOR ŞI IMPORTANŢA LOR ECONOMICĂ

Mlaştinile şi turbăriile se află răspândite în toate continentele ocupând o suprafaţă de circa

350 mil. ha (după N. Katz, 1941) sau o suprafaţă de 100 mil. ha (după E. Pop, 1960). Cea mai mare
întindere o au în Europa şi Asia (zona de tundră şi taiga, bazinul mijiociu şi inferior al fluviului
Obi).
Turbariile prezintă o importanţă economică deosebită prin faptul că turba poate fi folosită în
industrie, agricultură, centrale electrice etc. Prin prelucrarea turbei se obţin diverse produse chimice.
De exemplu, prin distilarea ei, se obţine gudronul de turbă, iar prin uscarea forţată a turbei şi
impregnarea ei cu petrol rezultă un foarte bun combustibil. Turba se utilizează ca îngraşământ în
agricultură, iar în construcţii este folosită ca izolator termic (la geamuri, pivniţe etc.), ca aşternut
absorbant sau sub formă de plăci ori cărămizi de construcţie. De asemenea, fibrele şi praful de turbă
sunt adesea utilizate la ambalarea obiectelor fragile.
Pe lângă acestea, zăcământul de turbă are o anumită importanţă şi în medicină. În acest sens,
turbăriile din jurul izvoarelor carbogazoase din ţara noastră prezintă o serie de calităţi terapeutice.
Turba este utilizată mai ales ca „băi de nămol", iar din turba de Sphagnum se fabrică surogate de
vată sau cărbune medicinal. Valoarea terapeutică a turbăriilor de la Vatra Dornei, Borsec, Malnaş
este bine cunoscută şi deosebit de apreciată.

Capitolul 3 - Pagina - 21
 LUCRARE DE DISERTAŢIE
EFECTUL MLAŞTINILOR ÎN COMBATEREA EUTROFIZĂRII LACURILOR

Multe zacăminte de turbă din ţara noastră prezintă o mare importanţă economică. Dintre
acestea, menţionăm pe cele de la Poiana Stampei, Pilugani, Călăţele, Miercurea- Ciuc, Topliţa etc.

Capitolul 3 - Pagina - 22