Averroes

Respingerea2 respingerii aduse de Algazel filosofiei

disp.1,1
Algazel spune, citând argumentele Filosofilor cu privire la vechimea lumii (...): ei zic că este imposibil ca un
lucru nou să provină dintr-o vechime absolută, căci, aşa cum arătasem, faptul că lumea, de pildă, nu provenise
mai de mult, ci a provenit mai recent, se datorează faptului că nu a existat ceva care să o determine să fie. Şi,
dacă fiinţa lumii a fost posibilă, din acel ceva, printr-o posibilitate absolută, atunci, de îndată ce fusese produsă,
nu reiese de ce a fost sau nu a fost făcută nouă de cel ce o determină <să fio. Dacă nu a apărut un determinant
nou, lumea rămânea în posibilitate absolută, aşa cum era mai înainte. Dar, dacă a apărut un determinant nou,
vom spune altceva despre el, fiindcă el acum a determinat şi nu mai înainte3. Şi astfel, fie se înaintează la infinit,
fie se ajunge la un anumit determinant, care nu mai încetează niciodată să fie determinant.
Averroes spune: (...) Termenul de posibil se rosteşte în mod echivoc cu privire la posibilul în sens de frecvent,
posibilul în sens de rar şi posibilul mediu. între ele nu pare să existe o necesitate similară a determinantului. Căci
posibilul în sens de frecvent este bine considerat ca fiind ceea ce este determinant din sine însuşi, şi nu dintr-un
determinant exterior, în opoziţie cu posibilul mediu. Şi în acest din urmă sens există o posibilitate în agent şi ea
este posibilitatea de a acţiona, şi există o posibilitate în cel afectat, iar aceasta este posibilitatea de a primi. (...) Şi
s-ar părea că necesitatea determinantului nu se găseşte în ei în acelaşi fel. (...) în mod similar, şi agentul este ceva
care acţionează fie în mod voluntar, fie în mod natural: şi nu există o calitate a emanării acţiunii posibile identice
în ei, adică relativă la necesitatea determinantului. Şi cine ştie dacă această diviziune a agenţilor este suficientă,
sau reclamă o demonstraţie pentru agentul care nu este totuna cu cel natural si nici cu cel voluntar, care ni s-au
arătat nouă4?
75
RESPINGEREA RESPINGERII
Algazel spune: De ce îl negi întruna pe adversarul tău care spusese că vechimea5 lumii este falsă? Căci <atunci>
vor fi cauzate revoluţii ale planetelor infinite ca număr, şi nu există număr pentru unităţile acestora, deşi vor fi
avut şase,patru şi media <lor>. Căci Soarele se învârte o dată la un an, iar Saturn se învârte o dată la 30 de ani:
prin urmare, revoluţia lui Saturn va fi de treizeci de ori revoluţia Soarelui (...). Şi, după cum nu există o limită în
numărul de revoluţii ale lui Saturn, tot aşa nu există o limită în numărul revoluţiilor Soarelui, deşi ele sunt de
treizeci de ori <mai rapide> (...). Dacă s-ar fi întrebat însă cineva dacă numărul acestor revoluţii este
proporţional sau neproporţional (...), dacă vei fi spus proporţional şi neproporţional, sau nici proporţional nici
neproporţional, atunci acest lucru va fi în chip necesar fals. Dar, dacă vei fi spus proporţional, atunci
proporţionalul va deveni neproporţional în acelaşi <raport>, şi cum a fost determinat ceea ce este un unic infinit?
Dar, dacă <vei fi şpus> neproporţional, atunci neproporţionalul devine proporţional în acelaşi fel, şi cum va fi
atunci determinată această unitate prin care se iveşte proporţionalul6 (...).
Averroes spune: Fiindcă nu a existat un raport între două mişcări universale, deoarece fieqare dintre ele se_află.|
n^poţentă, adică nu are un început sau un sfârşiţi şi <în exemplul tău> fusese o proporţie între părţi, căci fiecare
dintre ele se află în act, nu rezultă în mod necesar că raportul întregului la întreg este şi raportul dintre părţi (...),
fiindcă nu se găseşte o proporţie între două dimensiuni şi două măsuri, dacă fiecare este considerată infinită (...).
Dintre toate, cel mai dificil (raţionament) pe care ei s-au obişnuit să-1 prezinte 7 este acela că, dacă nu fuseseră
mişcări într-un timp trecut infinit, atunci nu se va găsi pentru ele o mişcare demonstrată în timpul prezent, decât-
cu condiţia să fi existat mişcări finite înaintea celor infinite\ Acest lucru este adevărat şi recunoscut de Filosofi,
dacă ei au considerat mişcările care preced ca fiind condiţia cerută în fiinţa celor care le urmează: căci (...) după
cum s-ar găsi una, este necesar să se găsească înainte de ea cauze infinite, şi nici unul dintre înţelepţi nu *"") \
admite existenţa unor cauze infinite (...), fiindcă ar rezulta! o fiinţă] ( „ cauzată fără cauză şi o mişcare ^fără
motor. ■;.
Dar, pentru că Filosofii au propus o demonstraţie pentru acestea, \ anume că(există aici .un_priricipiuj;are mişcă
etern» a cărui fiinţă nu are } ) nici început şi nici sfârşit, şi că acţiunea lui este necesară astfel încât, pentru ca
fiinţa lui să nu înceteze, atunci urmează, potrivit lor, ca acţi-unea lui să nu aibă un început (...). De nu, atunci
acţiunea sa va fi V ij Posibilă şi nu necesară, şi el nu Va fi un principiu [prim^Şi, din acest ~~
77
RESPINGEREA RESPINGERII
motiv, este necesar să nu existe vreo condiţie a acţiunilor sale prime cerută în fiinţa celei care îi
urmează83,fiindcă nici una dintre ele nu acţionează prin sine, iar o fiinţă este înaintea alteia prin accident (...). Iar
acest lucru nu are loc în imaginarea mişcărilor succesive sau numai a celor continue, ci chiar în lucrurile în care
ea este considerată. Căci precedentul este cauza secventului, asemeni omului care dă naştere altui om, şi altele
asemănătoare. Căci cel care dă naştere unui om determinat prin medierea unui alt om, este necesar să ajungă la
vechiul agent prim a cărui fiinţă nu are început9 nici în cazul naşterii omului de către om, iar a fi om dintr-un alt
om reprezintă o generare prin accident (...). Căci agentul, a cărui fiinţă nu are început (...) nu este un principiu
printr-un instrument prin care îşi efectuează operaţiunile sale (...), iar acest mod al infinitului nu are, după
părerea <Filosofilor>, nici început, nici sfârşit. Din acest motiv, nu este adevărat să se spună despre ceva ce ţine
de el că este limitat şi nici că este o fiinţă care face parte din timpul trecut, şi nici că se va sfârşi. Dacă tot ceea ce
se sfârşeşte a şi început, iar ceea ce nu a început, nici nu se va sfârşi, acest lucru rezultă din faptul că începutul şi
sfârşitul se află în categoria relaţiei. De aceea, cel care spune caTm cazul mişcărilor de revoluţie ale planetelor,
există o infinitate viitoare, nu trebuie să pună în ele un principiu, căci tot ceea ce are un început are şi un sfârşit
(...), iar ceea ce nu are un sfârşit nu este o încetare a uneia dintre părţile lui de fapt, iar.ceea ce nu are un început
al părţilor sale nu are nici sfârşitj Şi apoi, dacă se întrebaseră Filosofii <din gruparea> Mutakallimun^', dacă ar fi
încetat mişcările care se află înainte de mişcarea prezentă, ei răspunseseră că ele nu încetaseră. Căci potrivit lor,
întrucât nu au un început, ele nu au nici sfârşit.
Algazel spune: Dar dacă s-ar fi spus că părerea lui Platon este adevărată şi ea este aceea că sufletul este unul 11 şi
este vechi, deşi este, totuşi, despărţit în corpuri şi, după ce se separă de acestea, se întoarce la sursă şi la rădăcină
şi devine unul, noi spunem că acest lucru este în mai mare măsură abominabil şi absurd, şi trebuie crezut mai
degrabă că el contrazice necesitatea acestui concept. Căci noi spunem că sufletul lui Socrate este altul decât
sufletul lui Platon. Căci dacă ar fi acelaşi, ar rezulta în mod necesar un inconvenient: fiecare dintre ei are
aprehensiunea sufletului propriu şi ştie bine că nu este sufletul celuilalt. Dacă ar fi aceleaşi, ele ar fi egale în
ştiinţele ce sunt atribute esenţiale ale sufletelor care le pun în orice relaţie. Dacă ai fi spus totuşi că este unul, deşi
divizat prin legătura cu corpurile, noi spunem că a diviza un
79
RESPINGEREA RESPINGERII
unu, dacă nu are o măsură anumită a mărimii în cantitate, este fals în ceea ce priveşte necesitatea intelectului (...).
Averroes spunţrjiocxate este altul decât Platon ca număr, şi totuşi el şi Platon sunt identici în forma care este
sufletul. Dar dacă sufletul lui Socrate ar fi altul decât sufletul lui Platon ca număr, atunci sufletul lui Socrate şi
cel al lui Platon ar fi două ca număr şi aceleaşi în formă, şi ar exista un suflet al sufletului şi, fiindcă fusese
necesar ca sufletul lui Socrate şi cel al lui Platon să fie în aceeaşi formă şi identice ca formă, <sufletului> i-ar
reveni o mulţime numărabilă, adică o diviziune după materie12. Şi atunci, dacă sufletul nu moare la moartea
corpului, sau fusese ceva în el de felul acesta, este necesar ca, atunci când este separat de corpuri, să fie unul ca
număr.
81