Introducere în Istoria Medie a României

- Curs –

Coordonator de disciplină:
Acad. Prof. Dr. Ioan-Aurel Pop
Tutore:
Conf. dr. Ovidiu Ghitta

Anul universitar 2012-2013

Date de contact ale titularului:

Acad. Prof. dr. Ioan-Aurel Pop
Adresă birou: str. Napoca, nr. 11
Telefon: 0264-405326
e-mail: i_a_pop@yahoo.com

Date de contact ale tutorelui :

Conf. Dr. Ovidiu Ghitta
Adresă birou : str. Napoca, nr. 11
e-mail : aoghitta@yahoo.com

Datele de identificare ale seminarului:

Introducere în istoria medie a României
Cod: HLR1202
Anul I, semestrul II
Disciplină fundamentală

Descrierea cursului:
Cursul are ca obiectiv introducerea studenţilor în problematica generală si specială a istoriei
medievale şi premoderne a României. Se urmăreşte mai întîi familiarizarea lor cu dezbaterea
istoriografică referitoare la periodizarea intervalului cronologic cuprins între secolele VI-XVIII.
Se pune apoi accent pe aprofundarea principalelor procese istorice şi evenimente desfăşurate în
regiune pînă în secolul XVI. (încheierea etnogenezei şi a glotogenezei, încreştinarea, formarea
structurilor politico-statale, apariţia si organizarea vieţii urbane, evoluţia principalelor categorii
sociale, raporturile politice cu puterile din zonă, influenţa curentelor culturale si ideologice europene
asupra societăţii locale. În partea a doua a cursului, este evidenţiată evoluţia spre modernitate în
cîteva domenii majore (politic, social, instituţional, religios, cultural), prin care se exemplifică
dinamica acestui complicat proces istoric.

Organizarea temelor:
- Sfârşitul lumii antice şi începuturile Evului Mediu pe teritoriul României
- Primele formaţiuni politice medievale din secolele IX-XI
- Formarea Voievodatului Transilvaniei; situaţia Banatului şi a Părţilor vestice; formarea Ţării
Româneşti şi Moldovei
- Situaţia Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea
(urmaşii lui Basarab I şi ai lui Bogdan I; regimul de stări din Transilvania)
- Situaţia economică şi socială. Instituţiile medievale româneşti. Biserica şi credinţa
- Cruciadele târzii şi românii în secolul al XV-lea. Situaţia Ţărilor Române în secolul al XVI-
lea;impunerea regimului suzeranităţii otomane efective
- Mihai Viteazul şi Cruciada Târzie
- Monarhia feudală (1601-1716)
- Ortodoxia, Reforma şi Contrareforma în secolul XVII
- Secolul XVIII în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească; reformismul habsbugic şi
fanariot
- Evoluţii confesionale şi sociale în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Modulul I

Sfârşitul lumii antice şi începuturile Evului Mediu pe teritoriul României

Obiective:
- însuşirea coordonatelor dezbaterii istoriografice cu privire la periodizarea Evului Mediu
pe teritoriul României;
- cunoaşterea şi argumentarea critică a opţiunilor pentru alegerea criteriilor (economice,
politice, culturale etc.) în definirea epocii medievale în general şi în mod particular cu
privire la spaţiul locuit de români;
- familiarizarea cu principalele procese istorice şi evenimente desfăşurate în regiune în
Evul Mediu timpuriu;
- observarea semnificaşiei apariţiei românilor în izvoarele istorice în zorii Evului Mediu.

Cuvinte cheie: antichitate târzie, Evul Mediu timpuriu, periodizare, Europa Răsăriteană,
migraţii, creştinism, glotogeneză, etnogeneză, slavonism cultural, Bizanţ
 1. Evul Mediu european şi românesc – generalităţi

Evul Mediu cuprinde perioada situată între finalul Antichităţii, marcată convenţional prin
căderea Romei sub stăpânire barbară (476) şi secolul al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea.
Finalul perioadei nu este clar precizat în rândul specialiştilor, unii optând pentru căderea Noii
Rome (a Constantinopolului) sub otomani (1453), alţii pentru momentul descoperirii Americii, de
către Cristofor Columb (1492), alţii pentru începuturile Reformei religioase luterane (1517) etc.
Oricum, în linii mari, este vorba despre mileniul cuprins între Antichitate şi Renaştere. Termenul
de Ev Mediu poartă în sine un sens peiorativ, numele acesta fiind dat de spiritele luminate ale
Renaşterii, dornice să imite Antichitatea, considerată o epocă de aur. Este vorba despre umaniştii
târzii, care considerau perioada de după lumea antică o penibilă decădere, demnă de pus între
paranteze, în raport cu luminile culturii antice şi cu cele ale umanismului renascentist. De aici
provin şi marile prejudecăţi legate de acest mileniu european, numit "ev întunecat". De câte ori nu
se aud, în viaţa cotidiană, expresii de genul "barbaria medievală", "se poartă ca în plin Ev Mediu!",
"întunecime medievală" etc.? Totul porneşte de la Renaştere şi de la unele perioade succesive, ai
căror reprezentanţi îi considerau pe oamenii medievali incapabili de creaţii superioare, gregari,
inferiori, murdari sau inculţi. Raportarea – în toate aceste catalogări – se făcea la marile creaţii ale
anticilor, considerate adevărate repere şi modele, demne de continuat şi de imitat. Relativ târziu,
începând cu epoca romantismului timpuriu (finele secolului al XVIII-lea), specialiştii au
descoperit adevărata faţă a Evului Mediu, dovedind geniul marilor creatori de-atunci. S-a
demonstrat că medievalii au creat alte tipuri de opere decât cele antice nu fiindcă erau inculţi ori
incapabili de imitare, ci fiindcă aveau alte sensibilităţi, alte gusturi, alte idealuri. Arhitectura
bisericilor romanice, gotice sau bizantine este diferită de arhitectura templelor antice – teoretizată
de Vitruvius – deoarece erau altele nevoile, altele exigenţele. Detaliile sculpturale şi pictura de
frescă sau icoana răsăriteană pe lemn nu sunt cu nimic inferioare artei antice, ci sunt altceva, ba
uneori întrec măiestria anticilor. Mai mult, Evul Mediu este plin de noutăţi, de invenţii remarcabile,
de progrese surprinzătoare faţă de ceea ce a produs lumea antică: universităţile, scolastica, muzica
bazată pe ritm, hamul, potcoava, scăriţa, poezia truverilor, libertatea relativă a supuşilor etc.
În mileniul medieval, au predominat ideile de ierarhie, supunere şi credinţă, foarte diferite
de cele ale epocii moderne, bazate pe egalitate, democraţie şi libertate. Lumea de-atunci avea cu
totul alte repere, depărtate de idealurile drepturilor omului şi de forţa individului. Oamenii
medievali aveau o puternică conştiinţă de grup, de comunitate, iar viaţa lor nu se baza pe drepturi
individuale, ci pe privilegii. Chiar termenul de lege, în sensul dreptului roman, este anacronic
pentru societatea medievală. Lumea aceea era una a autarhiilor, a comunităţilor locale şi a
autorităţii seniorului. Fiecare comunitate se ghida, se organiza şi se judeca după propriile principii
de drept, care erau, de regulă, cutumiare, deşi multe îşi aveau rădăcinile în dreptul roman, combinat
cu tradiţiile gentilico-tribale ale migratorilor. În Evul Mediu, regii (principii) erau doar primii între
egali, fiind consideraţi suzerani sau seniori supremi. În Evul Mediu nu există conducere absolută
şi nici putere centralizată absolută. Absolutul era apanajul exclusiv al lui Dumnezeu, considerat
adevăratul "arhitect" al "tuturor văzutelor şi nevăzutelor". Relaţiile dintre oameni se bazau pe
obligaţii reciproce neechivalente, în cadrul cărora un individ liber mai slab se punea sub protecţia
unui individ liber mai puternic. Cu timpul, libertatea economică şi chiar cea juridică a supuşilor s-
a alterat, fără să dispară însă cu totul, decât în cazuri foarte rare.
În spaţiul locuit de daco-romani (latinofoni), protoromâni şi români, perioada medievală
este uşor decalată sub aspect cronologic în raport cu lumea occidentală, datorită unor variate
motive. În regiunea Europei Răsăritene şi Sud-Estice, ritmurile de evoluţie au fost altele decât în
Franţa, Italia sau Spania. În primul rând, impactul moştenitorilor antichităţii cu migratorii a fost
mult mai dur şi de mai lungă durată. Mai toate grupurile migratoare porneau dinspre răsărit şi
tindeau – mânate de mirajul Romei, al bogăţiilor fabuloase – să ajungă în Vechea Romă ori în cea
nouă, în oraşul lui Constantin. Indiferent de destinaţie, aceste grupuri pornite pe jaf treceau mai
întâi prin Europa Răsăriteană. Chiar şi aşa, Evul Mediu în istoria României începe pe la cumpăna
secolelor VI-VII şi sfârşeşte pe la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea (poate chiar mai
repede). În date precise, mileniul medieval românesc se poate considera derulat între anii 602
(frângerea frontierei danubiene şi invazia slavilor în Balcani) şi 1550-1600 (afirmarea
umanismului, momentul Mihai Viteazul). De altminteri, şi periodizarea epocii medievale la
popoarele din preajma românilor este asemănătoare.

2. Lumea daco-romană de la retragerea aureliană până la venirea slavilor; primele

valuri de migratori

Abandonarea Daciei nord-dunărene de către stăpânitorii romani nu a avut un impact atât

de important cum se considera odinioară şi nici nu s-a datorat prioritar presiunii populaţiilor
migratoare. Criza Imperiului Roman din secolul al III-lea anunţa destul de apăsat o asemenea
evoluţie, adică o restructurare a imensului stat, întins pe trei continente, tot mai vulnerabil, mai
greu de administrat şi de controlat. Interesul Imperiului Roman la nord de Dunăre a rămas însă
constant şi după anul 275. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dus o politică activă la
Dunărea de Jos, reconstruind cetăţile Drobeta şi Sucidava (Celei) şi înălţând o nouă fortăreaţă
(Daphne) pe malul nordic al fluviului. Mai mult, imperiul a anexat un vast teritoriu din nordul
Dunării, din Câmpia Munteană şi Oltenia, astfel încât unii autori menţionează, propagandistic,
"readucerea întregii Dacii" în stăpânirea romană. La 328, se inaugurează oficial noul pod construit
peste Dunăre, de către arhitectul roman Theophilus Patricius, între Sucidava şi Oescus (Gigen, în
Bulgaria actuală). Primii migratori care au luat, într-un fel, locul vechilor stăpâni romani au fost
goţii, dar faptul s-a petrecut abia spre jumătatea secolului al IV-lea. Până atunci, locuitorii daco-
romani au avut timpul necesar să-şi restructureze viaţa în funcţie de noile conjuncturi, să se pună
la adăpost, să facă anumite pregătiri, provizii, să-şi fortifice aşezările urbane şi rurale, să-şi
schimbe modul de viaţă. Oricum, în lipsa autorităţilor romane, societatea începe să se ruralizeze
treptat. Printre vizigoţi şi localnicii latinofoni, a activat în secolul al IV-lea Wulfila, traducătorul
Bibliei în limba gotică. Persecutat de Athanaric – liderul vizigoţilor – Wulfila s-a refugiat în 348
în Imperiu. Până la slavi, au mai trecut peste teritoriul vechii Dacii, în secolele al V-lea şi al VI-
lea, grupurile de huni (turanici), gepizi (germanici) şi avari (turanici). Hunii i-au atacat pe vizigoţi
la 376, obligându-i să se refugieze la sud de Dunăre. Hunii ating apogeul puterii lor (în Câmpia
Pannoniei, unde se stabiliseră imediat după 400), sub domnia lui Attila (434-453), când domină
vaste teritorii, din Europa Centrală până în stepele de la nordul Mării Negre. Gepizii îi înfrâng pe
huni la Nedao, în 454, preluând controlul asupra zonelor lor, până după anul 480.
Sub domnia împăratului Iustinian (527-565), se pune în practică un mare plan de construcţii
militare la frontiera dunăreană. Sunt refăcute numeroase oraşe şi cetăţi din Dobrogea (Tomis,
Dinogeţia, Noviodunum, Ulmetum, Troesmis, Histria), ca şi vechile capete de pod de pe malul
nordic al Dunării (Daphne, Sucidava, Drobeta, numită acum Theodora). Cele 15 oraşe din
Dobrogea ajung centre episcopale, iar Tomis-ul devine reşedinţă mitropolitană. Iustinian continuă
politica lui Constantin cel Mare, anexând vaste regiuni din Câmpia Română. Locul gepizilor în
Pannonia şi în vecinătate este luat de avari, victorioşi pe câmpul de luptă (împreună cu longobarzii)
în 567. Avarii s-au limitat, în general, la un control formal asupra Transilvaniei. Enclavele lor au
fost asimilate ulterior (secolele VII-VIII) în masa localnicilor.
Datele despre migratori sunt mai mult arheologice, combinate cu ştirile scrise, multe
provenite din lumea bizantină, completate cu anumite surse latine occidentale. Centrele
stăpânirilor acestor migratori – cu excepţia goţilor – au fost, de regulă – în afara vechii provincii
romane Dacia. Dominaţia lor se exercita într-o manieră sui generis: fiind, în general, puţini la
număr (de la câteva sute la câteva mii, rar zeci de mii), ei atacau în cete, de obicei pe vremea
strângerii recoltei, spre a-şi lua prada. Migratorii nu cultivau pământul, dar creşteau animale
necesare raidurilor lor. Mijlocul lor de viaţă era prada, confiscată în manieră violentă sau paşnică,
prin înţelegere cu liderii locali. S-au descoperit aşezări ale acestor migratori, ca şi morminte
(cimitire), inclusiv pe teritoriul fostei Dacii. Unele dintre aceste locuri de veci, bine marcate în
spaţiu, erau somptuoase, princiare. Un exemplu de acest fel sunt mormintele princiare de la
Apahida, iar un altul este tezaurul de la Pietroasa, aparţinând, după toate datele actuale, populaţiilor
germanice (gotice). De asemenea, în sute de aşezări şi cimitire (Ţaga, Cipău, Moreşti, Bratei,
Soporu de Câmpie etc.), este atestată continuarea vieţii comunităţilor daco-romane locale. În tot
acest timp, influenţa romano-bizantină continuă să fie foarte puternică, mai ales între Carpaţi şi
Dunăre, la nordul Dunării de Jos, din Banat până în Scitia Minor. În secolele de după retragerea
aureliană, obiectele de origine daco-romană şi romano-bizantină se îmbină cu elemente ale
populaţiilor migratoare, de la un timp slave, ca urmare a pătrunderii acestor triburi, venite dinspre
est si nord-est. Arheologii au reunit aceste complexe culturale asemănătoare sub semnul culturii
Ipoteşti-Ciurelu-Cândeşti-Botoşana, pornind de la numele localităţilor actuale în care s-au făcut
cele mai tipice descoperiri. Aria acestei culturi este foarte largă, cuprinzând zonele extracarpatice,
dar şi întinse regiuni din sfera dominaţiei romane directe de la nord de Dunăre. Infiltraţia slavilor
se produce pe nesimţite, dar în manieră destul de intensă, în ultimele decenii ale dominaţiei avare.

3. Lumea slavă şi populaţia latinofonă (sec. VI – XII)

Spre deosebire de ceilalţi migratori, slavii, sosiţi în număr destul de mare, erau deprinşi cu
creşterea animalelor pentru tracţiune şi cultivarea plantelor. Faptul acesta i-a ajutat să devină
relativ repede sedentari, să fondeze aşezări stabile şi să convieţuiască cu populaţia locală. Această
manieră relativ paşnică de adaptare nu i-a ferit pe slavi să-şi exercite rolul dominator asupra
latinofonilor pe cale de a deveni români sau asupra unor sporadice comunităţi ale foştilor migratori,
rămase pe loc. În acest fel, convieţuirea şi dominaţia slavilor au lăsat urme adânci asupra
procesului final al etnogenezei românilor. În anul 602, frontiera Dunării, slăbită de luptele interne
din Imperiul Roman de Răsărit (răscoala trupelor de la Dunăre, conduse de centurionul Phocas,
care, după executarea împăratului Mauricius, devine conducătorul statului roman), se prăbuşeşte
sub presiunea avarilor şi slavilor, care trec spre sud şi ocupă întinse spaţii până la Munţii Haemus
(Balcani). Provinciile latinofone din sudul Dunării sunt pierdute pentru imperiu. Centrul de
greutate al romanităţii daco-moesice şi, de fapt, al etnogenezei românilor – aflate spre faza sa finală
– se mută la nordul fluviului, în vreme ce romanitatea sud-dunăreană intră în disoluţie, scade
treptat, prin dislocarea elementelor sale spre nord, sud şi vest. De la această dată până pe la anii
900, izvoarele bizantine informează tot mai sporadic despre evenimentele din spaţiul carpato-
dunărean.
La 679-680, în urma unei campanii eşuate a împăratului Constantin al IV-lea Pogonatul la
nord de gurile Dunării, triburile protobulgare conduse se Asparuch se stabilesc la sud, din zona
Varnei până la Munţii Balcani. În curând, Imperiul Roman de Răsărit se vede obligat să recunoască
primul hanat/ţarat bulgar (681/864-1018), cu reşedinţa la Pliska, apoi la Preslav. La 795-796,
francii lui Carol cel Mare îi înfrâng pe avarii din Câmpia Pannonică, fapt care permite, sub domnia
hanului Krum (803-814), extinderea autorităţii hanatului bulgar până la Tisa. Un alt eveniment
important a fost primirea, la 864-865, a creştinismului de către hanul Boris I (852-889) – botezat
Mihail şi devenit ţar – împreună cu o parte a elitei bulgare. Acest eveniment avea să schimbe total
viaţa protobulgarilor şi să influenţeze puternic biserica românească de la nord de Dunăre. Atât
înainte, dar mai ales după creştinare, protobulgarii trec printr-un intens şi rapid proces de slavizare,
încât până la urmă aveau să lase doar numele lor turanic asupra unui popor slav.
Descoperirile arheologice de pe teritoriul vechii Dacii şi din regiunile extracarpatice indică,
pentru secolele VIII-IX, existenţa unei populaţii sedentare, trăind în sate şi ocupându-se cu
agricultura şi creşterea animalelor, dar şi cu metalurgia fierului, olăritul etc. Ceramica este în
general unitară ca tehnică, formă şi decoruri, fiind lucrată la roata lentă. Din aceste date, reiese o
convieţuire a localnicilor cu slavii, care suferă treptat un proces de asimilare, prelungită, în unele
locuri, până prin secolul al XII-lea. Convieţuirea elementelor romanice (româneşti) cu cele slave
reiese din necropolele de la Izvoru (Muntenia), Brateiu (Transilvania), Castelu, Capu Viilor
(Dobrogea), ilustrat prin ceea ce cercetătorii numesc cultura Dridu (secolele VIII-X). În fapt, este
vorba despre o cultură balcano-carpatică, mai uşor de fixat sub aspect geografic decât de atribuit
etnic. Obiectele cu motive în formă de cruce, aflate în inventarul unor cimitire din secolul al VIII-
lea (Frăţeşti, jud. Giurgiu, Obârşia, jud. Olt), par să vorbească despre o populaţie, în parte măcar,
creştină.
În concluzie, se poate nota că la cumpăna dintre secolele al VI-lea şi al VII-lea, unitatea
romanităţii orientale (daco-moesice) se frânge cu axa despărţitoare pe linia Dunării. În vreme ce
la sud de fluviu, elementele romanice (străromâneşti) vor fi dislocate şi (sau) asimilate de slavi, la
nord procesul avea să urmeze o cale inversă: mai puţinii slavi rămaşi într-o masă predominant
romanică îşi vor pierde treptat identitatea, nu înainte de a lăsa importante urme în limba română şi
în specificul românilor.

4. Creştinismul, latinitatea, slavonismul şi lumea bizantină; ortodoxia

Poporul român s-a creştinat în haină latină (prin intermediul limbii latine), treptat, începând
cu înaintaşii daco-romani, care au primit – unii dintre ei – cuvântul Domnului încă din secolele al
II-lea şi al III-lea, odată cu militarii şi coloniştii veniţi de la sud de Dunăre în Dacia. Între aceştia,
unii erau, cu siguranţă, creştini criptici. Probabil chiar mai devreme, învăţătura creştină a pătruns
în Scithia Minor, în oraşele de pe litoral, în mare parte greceşti. Adevărata creştinare a început însă
după 313 (edictul de la Milano), când misionari creştini latinofoni din imperiu au trecut la nord de
Dunăre. Se ştie că, în secolul al IV-lea, Wulfila a predicat cuvântul Domnului între Carpaţi şi
Dunăre, în greacă, gotică şi latină. Astfel, limba română a moştenit terminologia creştină de bază
din latineşte: Dumnezeu, Împărat Ceresc, cruce, creştin, biserică, altar, botez, rugăciune, credinţă,
crez, cuminecătură, sărbătoare, colind, pâine, vin, Paşti, Crăciun, Florii, Sânziene, Sânpetru,
Sânicoară, Sângiorgiu, câşlegi, ajunare etc. Din păcate, din pricina nestatorniciei vremurilor,
biserica creştină s-a organizat anevoios la nord de Dunăre, rămânând, secole la rând, într-o stare
incipientă, necanonică. Nici creştinarea nu a fost un fenomen general şi instantaneu. Credinţa s-a
manifestat, timp de mai multe secole, la nivel popular, fără respectarea canoanelor (regulilor
oficiale bisericeşti) şi fără legături directe cu marile centre ecleziastice de la sud de Dunăre.
Interpunerea slavilor (şi a protobulgarilor, iniţial păgâni) la sud de Dunăre i-a izolat pe romanicii
şi apoi pe românii nord-dunăreni de Constantinopol, de a doua Romă. Tot din pricina "pânzei"
slave – care înainta până la Adriatica – şi legăturile cu Roma Eternă erau în chip serios obturate.
De aceea, adevărata organizare a bisericii româneşti s-a produs relativ târziu, după modelul cel
mai apropiat, cel mai la îndemână. Acesta era oferit de bulgari – creştinaţi, cum s-a văzut, la 864
– care şi-au organizat curând biserica proprie în chip canonic, în ascultare de Patriarhia de la
Constantinopol. Graţie activităţii desfăşurate în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea de
către Clement şi Naum (discipolii fraţilor Chiril şi Metodiu), alfabetul chirilic se generalizează în
Bulgaria, de unde trece şi la alte popoare. Tot atunci, limba slavonă (slava veche), exprimată prin
acest alfabet, pătrunde în biserică şi este acceptată drept "limbă sfântă" (limbă liturgică), alături de
greacă (în răsărit). În apus, acelaşi rol era jucat de limba latină. Aceste limbi liturgice, deopotrivă
în apus şi răsărit, nu erau înţelese de popor, sporind taina mesajului Domnului, într-o lume
întemeiată pe supunere.
În urma împrejurărilor istorice relevate mai sus, biserica românilor – organizată după
modelul bizantino-slav preluat de la bulgari – a adus cu sine şi limba slavonă, cu alfabetul chirilic
adiacent. Impunerea slavonismului la români s-a produs treptat, într-o perioadă greu de precizat,
care porneşte de la finele secolului al IX-lea şi merge până spre începutul secolului al XI-lea. Acest
proces a fost uşurat, desigur, şi prin stăpânirea directă la nord de Dunăre a primului ţarat bulgar,
până în a doua jumătate a secolului al X-lea. Dominaţia bulgară – directă sau indirectă – s-a întins
pentru scurt timp şi în Transilvania, cu limita nordică pe Valea Mureşului. Organizarea
bisericească în formă slavă este dovedită de termeni precum: vlădică, milă, miluire, duh, utrenie,
vecernie, slujbă, ceaslov, Precista, praznic, blagoveştenie, pravoslavnic etc. Unele dintre aceste
cuvinte au pătruns însă în româneşte târziu, în Evul Mediu, în urma uzului limbii slavone în
bisericile românilor.
Astfel, românii, popor de sorginte occidentală, care poartă în numele lor amintirea Romei
dintâi, au ajuns să fie de credinţă creştină răsăriteană (bizantină). Este singurul popor romanic de
confesiune răsăriteană, care avut drept limbă liturgică slavona. Toate celelalte popoare romanice
au devenit catolice, de limbă liturgică latină. Separaţia ecleziastică s-a produs oficial şi
convenţional în 1054, de când se pot folosi noţiunile de biserică latină (pentru Occident) şi
bizantină (pentru Răsărit). Categoriile de ortodoxie şi catolicism sunt ceva mai târzii şi se
generalizează abia după secolul al XVI-lea (Conciliul de la Trento).

5. Limba română – marcă a latinităţii

Românii sunt cei mai importanţi şi (actualmente) singurii moştenitori ai romanităţii

orientale, cea mai bună dovadă fiind limba lor, cea mai fidelă şi mai inovativă în acelaşi timp, faţă
de latină. Limba este ca un organism viu care se naşte, creşte, se dezvoltă, decade şi moare (se
transformă) odată cu poporul care a creat-o şi căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Limba
română s-a format, prin urmare, odată cu poporul român, între secolele I-II şi VIII-IX, d. Hr., prin
transformarea latinei vulgare, pe un vast teritoriu, cuprinzând iniţial Daciile, Scythia Minor,
Moesia Prima şi Secunda, Dalmatia, Pannonia. Prima mărturie de limbă romanică răsăriteană sau
de latină dunăreană (Iancu Fischer) datează, din câte se pare, de la finele secolului al VI-lea. În
anii 586-587, se semnalează raiduri avaro-slave în provinciile bizantine Scythia şi Moesia. În
timpul retragerii trupelor romane conduse de Comentiolus (comandantul Traciei), un soldat
rosteşte, potrivit cronicarului Theophanes, "în limba părintească", vorbele "Torna, torna, fratre",
considerate de către lingvişti cea mai veche urmă atestată de limbă străromână. După sosirea, în
număr relativ mare, a slavilor, deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, se semnalează pentru o
perioadă de timp un bilingvism slavo-romanic. Apoi, treptat, între secolele al VII-lea şi al XII-lea
slavii au învăţat latina dunăreană, transformată treptat în româna. Limba română nu a are o singură
"patrie primară", continuă, de unde să fi iradiat – cum au crezut o vreme anumiţi lingvişti şi istorici
– ci mai multe zone de formare, în funcţie de mutarea centrului de greutate al romanităţii estice
din Valea Dunării de Jos, pe ambele maluri ale fluviului (Romania antiqua) spre nord, înspre
cetatea carpatică şi pericarpatică (Romania nova). De aceea, s-a vorbit despre o "continuitate
mobilă" a românilor (străromânilor) şi limbii lor, pe spaţii vaste de la nordul şi sudul Dunării de
Jos. Transformarea deplină a latinei în română se consideră încheiată în secolele VIII-IX, atunci
când se termina şi în Occident procesul de formare a popoarelor şi limbilor romanice din acele
regiuni.

6. Apariţia românilor în izvoare (secolele IX-XI)

Procesul etnogenezei românilor se consideră încheiat în momentul în care aceştia sunt

menţionaţi pentru prima oară în surse, cu un nume sau etnonim (cu variante) specific. Românii –
ca şi multe alte popoare – au două nume, unul prin care se denumesc ei înşişi şi altul prin care îi
denumesc străinii. Numele propriu al românilor derivă din latinescul Romanus şi, prin aceasta,
românii sunt singurul mare popor romanic care au păstrat şi prin nume amintirea Romei. Forma
cea mai răspândită a acestui nume este aceea de "rumân" – folosită frecvent, în mai toate
provinciile româneşti, în tot Evul Mediu, până recent – născută în spiritul limbii noastre, în care
vocala "o" (neaccentuată) situată între două consoane devine, de regulă, "u". Astfel, avem
rogationem, nomen, colorem, sororem, rogum, sonare etc., care au dat în româneşte "rugăciune",
"nume", "culoare", "sură" ("surată"), "rug", respectiv "sunare" etc. În acest spirit, era firesc ca
Romanus să conducă în româneşte la "rumân". Pe de altă parte, sunt şi termeni latini care nu au
urmat această regulă, aşa cum sunt regiuni româneşti în care forma "rumân" nu este atestată. De
aceea, unii lingvişti, consideră că formele "rumân" şi "român" sunt la fel de vechi, însă forma de
"român" – mai apropiată de originalul latin – a fost cultivată şi s-a răspândit masiv numai după
secolul al XVI-lea, în spiritul umanismului şi al Renaşterii, cu intenţia intelectualilor de sublinia
cât mai apăsat romanitatea românilor. Etnonimul "rumân" a ajuns, în anumite locuri şi împrejurări,
să însemne şi altceva (ţăran supus, om de jos, soţ etc.), fapt care nu au relevanţă în contextul de
faţă.
Străinii i-au numit însă pe români, aproape fără excepţie, până în secolul al XIX-lea, cu
termenul de vlahi, însoţit de numeroase variante (valahi, blaci, blachi, volohi, vlohi, olahi, ulaci,
ilaci etc.). Cuvântul provine, se pare, de la numele primului trib celtic romanizat, după
transformarea Galiei în provincie romană – Volcae. El a fost iniţial sinonim cu "latinofon", dar, în
partea de sud-est a Europei, s-a atribuit de timpuriu românilor, aceştia fiind singurii latinofoni din
zonă. Numele de vlah nu a fost cunoscut şi nu a pătruns în mediile româneşti, decât sporadic şi
târziu, prin intermediul străinilor sau al intelectualilor români. Chiar şi românii sud-dunăreni s-au
numit iniţial pe sine cu termeni derivaţi din latinescul Romanus (armâni, rumâni, rumări, rumeri
etc.), preluând termenul de vlah numai după ce l-au auzit repetat obsesiv de populaţiile slave,
albaneze sau greceşti din jur. Etnonimul "vlah" a căpătat cu timpul, în anumite medii, spaţii şi
împrejurări şi alte înţelesuri (păstor, ortodox etc.), care nu au relevanţă în contextul de faţă.
Popoare care se află în aceeaşi situaţie, având două sau mai multe nume, sunt germanii,
ungurii, grecii, albanezii, finlandezii, polonezii, irlandezii, ucrainenii etc. Cele două nume ale
românilor sunt atestate încă din secolele IX-X. Astfel, Letopiseţul anonim de la Dioklea
consemnează: "Bulgarii …au cucerit… toată provincia latinilor, care în acel timp se chemau <pe
sine> romani, şi care sunt numiţi <de alţii>, de fapt, maurovlahi, ceea ce înseamnă latini negri". În
secolul al X-lea, Constantin Porfirogenetul aminteşte, pentru zona balcanică, pe "romanoi", adică
pe latinofoni, în contrast cu "romaioi", adică vorbitorii de greacă, care purtau un nume politic, fiind
cetăţenii Imperiului Roman. Primele menţiuni ale numelui de român sau "rumân", la nord de
Dunăre, datează din 1194 (document emis de cancelaria lui Bela al III-lea, regele Ungariei), fiind
urmate de altele, din 1314 (mărturie italiană) şi 1345 (document papal). Ulterior, aceste mărturii
se înmulţesc. De la cele două etnonime, provin şi numele ţărilor locuite de acest popor, adică Ţara
Românească pentru români şi Valahia pentru străini.
Românii ocupă un loc distinct între popoarele romanice, fiind cel mai răsăritean popor
romanic, singurul moştenitor al romanităţii orientale, singurul care poartă şi prin nume amintirea
Romei, singurul care a reuşit să supravieţuiască izolat de restul latinităţii, ceea ce i-a determinat
pe unii specialişti să-i numească pe români "un miracol" sau "o enigmă". Altminteri, tot metaforic
în parte, românii sunt "o enclavă latină la porţile Orientului" sau "o insulă de latinitate într-o mare
slavă". Românii sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei şi, în ciuda acestor caracteristici
care-i particularizează, sunt un popor ca oricare altul, cu o istorie firească, nici numai glorioasă
sau imaculată şi nici numai ruşinoasă sau întunecată. Dar indiferent cum a fost, această istorie –
adevărară memorie colectivă – se cuvine cunoscută şi studiată. Măsura în care se poate cunoaşte
obiectiv trecutul românilor, ca şi cel al altor popoare, este o altă chestiune, care face obiectul altor
discipline.
Testul I de autoevaluare a cunoştinţelor

I. Elaboraţi un eseu cu urmatoarea temă: Vlahii în cronistica bizantină.

Bibliografie orientativă:
Izvoare privind istoria României, vol. îngrijit de Al. Elian şi N. Tanaşoca, Buc., 1975.
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, Bucureşti, 1972 (1997), cap. I, paragr. 1-3.
George Murnu, Studii privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, Buc., 1984, p. 67-129.
Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1968, p. 114-122
(vezi şi ediţia din 2000).

I. Explicaţi semnificaţia următorilor termeni şi sintagme: vlah, voloh, valah, linia

Jirecek. Glotogeneză, creştinism popular.

Notarea eseului are în vedere algoritmul:

- utilizarea izvoarelor primare în elaboratul studentului (30%)
- structura logică a textului (10%)
- argumentarea istorică (30%)
- folosirea critică a istoriografiei (20%)
- stil şi ortografie (10%)