Sunteți pe pagina 1din 26

CAPITOLUL IV

ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR


ŞI CONTRACTUL DE ASIGURARE
4.1 Elemente tehnice în asigurări

În practica asigurărilor, este necesară cunoaşterea unor noţiuni


specifice, denumite elemente tehnice ale asigurărilor, care intervin în
raporturile de asigurare şi sunt prezente atât în formele de asigurare
obligatorii, cât şi în cele facultative.

1. Părţile care intervin în asigurare. De regulă, raporturile de


asigurare iau naştere între asigurător şi asigurat, legaţi prin obligaţii
reciproce. În unele cazuri, pot apare ca participanţi la aceste raporturi şi
contractantul, respectiv, beneficiarul.
■ Asigurătorul este persoana juridică, care, în schimbul primelor de
asigurare încasate de la asigurat, îşi ia o serie de obligaţii faţă de acesta: de
a acoperi pagubele provocate de producerea riscurilor, în asigurările de
bunuri; de a plăti suma asigurată în cazul decesului sau pierderii capacităţii
de muncă, în asigurările de persoane; de a acoperi prejudiciile provocate de
asigurat terţelor persoane, în asigurările de răspundere civilă.
■ Asiguratul este persoana fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege –
la asigurările obligatorii – sau prin prevederile contractuale care, în schimbul
primei plătite asigurătorului, are dreptul de a solicita acestuia acoperirea
pagubei suferite sau plata sumei asigurate.
În cazul asigurărilor de bunuri, asiguraţii pot fi atât persoane juridice,
cât şi persoane fizice, care îşi asigură patrimoniul. La asigurările de persoane,
calitatea de asigurat o poate avea orice persoană fizică, dacă îndeplineşte
condiţiile din contract. La asigurările colective (de grup) de persoane,
asiguraţii constituie un grup închis sau deschis de persoane, ceea ce nu
împiedică individualizarea dreptului lor de a primi indemnizaţii, în cazul
producerii riscului.
■ Contractantul – de regulă, aceeaşi persoană cu asiguratul – este cel
care încheie contractul şi plăteşte primele de asigurare.
Uneori, însă, contractantul şi asiguratul nu coincid. De exemplu, la
asigurările de grup de accidente, contractantul este agentul economic, care
încheie contractul şi achită primele, iar ca asiguraţi apar angajaţii acestuia. De
128 Bazele asigurărilor

asemenea, în cazul unor asigurări de persoane de tip familial, contractantul –


soţul sau soţia – poate asigura prin acelaşi contract şi membrii familiei, care
apar ca asiguraţi, alături de contractant, care are şi calitatea de asigurat.165
■ Beneficiarul – în general, acelaşi cu asiguratul – este persoana care
are dreptul să încaseze indemnizaţia de asigurare. Beneficiarul poate diferi
de asigurat în multe cazuri. Astfel, în asigurările de persoane, asiguratul
poate indica nominal una sau mai multe persoane ca beneficiari ai
asigurării. Chiar dacă nu este numit expres un beneficiar, acesta totuşi
apare, în calitate de succesor legal sau testamentar al asiguratului. În
asigurările de mărfuri transportate, asiguratul este, de regulă, furnizorul
mărfurilor, iar beneficiarul poate fi clientul său, căruia i se va plăti eventuala
despăgubire.
În concluzie, în raporturile de asigurare sunt prezente întotdeauna
două părţi principale : asiguratul şi asigurătorul. Cu caracter de excepţie,
pot apare trei părţi la asigurările de transport, iar la asigurările de persoane
pot apare doi, trei sau patru participanţi.

2. Obiectul asigurării. În sinteză, obiecte ale asigurărilor pot fi


bunurile, persoanele şi răspunderea civilă.
Bunurile care pot face obiectul asigurării sunt de o mare diversitate,
făcând parte din patrimoniul persoanelor fizice sau juridice. Asigurarea
garantează, în acest caz, plata unor despăgubiri în cazul în care bunurile
asigurate sunt distruse total sau parţial de producerea evenimentelor
asigurate.
În cazul persoanelor care constituie obiectul asigurării, contractul
garantează asiguratului obţinerea indemnizaţiei convenite în cazul
prejudiciilor suferite ca urmare a unor riscuri specifice: boală, invaliditate,
deces etc.
Răspunderea civilă este obiect al asigurării deoarece asigurătorul preia
asupra sa obligaţiile de reparare a prejudiciului (vătămare corporală,

165
Cistelecan , L. , Cistelecan , R. – op. cit. , p. 47.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 129

distrugerea unor bunuri etc.), pe care asiguratul le are faţă de o terţă


persoană.

3. Interesul asigurat. O condiţie fundamentală a practicării asigurării


este existenţa unui interes care să justifice asigurarea. Ca urmare, nu este
posibil ca o persoană să încheie o asigurare pentru un bun aparţinând sau
deţinut de o altă persoană, faţă de care nu are nici o răspundere. De aceea,
asigurarea de bunuri poate fi încheiată de proprietarul acestora, ori de o altă
persoană care are un interes sau o răspundere pentru conservarea lor
(depozitarul, transportatorul, chiriaşul). Pierderea proprietăţii sau a deţinerii
bunului, adică dispariţia interesului asigurat conduce la încetarea efectului
asigurării. În general, interesul asigurat trebuie să aibă caracter economic şi
să fie evaluabil în bani.
În cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat se confundă cu
persoana asiguratului, interesat în protecţia vieţii sau integrităţii corporale.
Interesul apare ca o opţiune a acestuia atât pentru o măsură de prevedere în
legătură cu consecinţele financiare ale unor evenimente specifice – deces,
invaliditate – precum şi cu scopul unei fructificări a disponibilităţilor sale
băneşti.
La asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat se referă la
patrimoniul asiguratului, susceptibil a fi diminuat cu sumele datorate unui
terţ, pe care l-a păgubit sau vătămat, din vina sa.
Interesul asigurat este prezent şi în asigurările obligatorii. El este
impus de puterea publică, având un caracter colectiv, însăşi societatea fiind
interesată în practicarea anumitor forme de asigurare.

4. Riscul asigurat este evenimentul sau fenomenul a cărui producere


obligă asigurătorul să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.166
Noţiunea de risc asigurat poate avea şi alte sensuri, printre care şi:
- probabilitatea producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat
asigurarea;
- proporţie a răspunderii asumate de asigurător sau reasigurător.

166
A se vedea şi Berr, C-J., Groutel, H. – Droit des assurances, 7-e éd., Dalloz, Paris, 1995, p. 14.
130 Bazele asigurărilor

Riscurile pot fi provocate de forţele naturii (îngheţ, inundaţii, uragan, etc.)


sau de factorul uman (neglijenţă şi alte aspecte ale comportamentului uman).
Din punct de vedere al modului de cuprindere în contractele de
asigurare, riscurile pot fi grupate în :167
♦ riscuri generale, ca: incendiu, explozie, cutremur de pământ, erupţie
vulcanică, diferite fenomene meteorologice cauzatoare de pagube etc.
Aceste riscuri sunt cuprinse în aşa-numitele condiţii generale de asigurare;
♦ riscuri speciale, care apar datorită acţiunii oamenilor (război, grevă,
revoltă, revoluţie, răscoală) sau ţin de natura bunului asigurat
(alterare, mucegăire, ruginire ş.a.). De regulă, asemenea riscuri se
asigură separat, la solicitarea asiguraţilor, cu o primă suplimentară,
nefiind incluse în condiţiile generale, ci în condiţiile speciale de
asigurare.
Riscurile asigurate sunt grupate şi oferite de asigurători sub forma
condiţiilor de asigurare, sub diferite denumiri, în funcţie de obiectul
asigurării şi riscurile incluse.
Riscul poate fi definit şi ca un eveniment viitor, posibil, dar incert,
aflat în afara influenţei părţilor şi contra căruia asiguratul se protejează prin
încheierea asigurării. Ca urmare, nu pot fi asigurate evenimentele petrecute
în trecut sau a căror apariţie este imposibilă ori sigură. 168 Există însă o
excepţie, cazul riscului de deces la asigurările de viaţă, eveniment care este
sigur, dar a cărui apariţie, la fiecare asigurat, este incertă în cadrul duratei
contractului de asigurare.
Riscul deja produs este denumit în asigurări caz asigurat sau sinistru,
iar totalitatea riscurilor cuprinse în asigurare formează volumul răspunderii
asigurătorului.
În legătură cu riscul asigurat, apar în teoria şi practica asigurărilor şi
noţiunile de selecţie, respectiv, antiselecţie a riscurilor, legate de
asigurabilitatea riscurilor.

167
Ciurel, V. – Asigurări şi reasigurări : abordări teoretice şi practici internaţionale , Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 35.
168
a se vedea şi subcap. 2.4.2.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 131

Selecţia riscurilor este o opţiune a asigurătorului, conform căreia


riscurile deosebit de grele, de defavorabile, sau cele care afectează doar o
parte din masa asigurabilă, sunt excluse din asigurare, sau dacă sunt
cuprinse, condiţiile tarifare diferă de cele obişnuite.
Lipsa selecţiei riscurilor ar conduce la o serie de consecinţe
nefavorabile în activitatea de asigurare :
◊ s-ar crea o puternică antiselecţie (contraselecţie) din partea
asiguraţilor, adică o cerere mare de asigurare tocmai pentru riscurile
defavorabile asigurătorului, cu consecinţe negative asupra echilibrului
său financiar, deoarece el şi-a stabilit primele tarifare pe baza riscului
mediu, nu a riscurilor grele;
◊ persoanele fizice ar fi stimulate să încheie asigurări de viaţă sau de
sănătate numai când au ajuns în situaţii dificile (îmbătrânire,
îmbolnăvire), fiind astfel încurajate în renunţarea la spiritul de
prevedere ;
◊ ar implica practicarea de tarife de primă ridicate, care nu ar fi
accesibile pentru mulţi dintre cei interesaţi.
Totuşi, selecţia are anumite limite. Un exemplu de selecţie exagerată a
riscului ar fi situaţia în care s-ar primi în asigurare contra incendiului
numai clădirile din beton armat şi prevăzute cu sisteme automate de
avertizare şi stingere a incendiilor şi s-ar refuza primirea în asigurare a altor
tipuri de clădiri, la care riscul de incendiu este sensibil mai mare. Procedând
astfel, asigurarea ar cuprinde numai un număr mic de clădiri şi ar fi
neinteresantă pentru majoritatea posesorilor de clădiri.
Selecţia riscurilor este indicată nu numai din punct de vedere al
asigurătorului, care, teoretic, poate acoperi riscuri oricât de grele, prin
stabilirea unor prime ridicate, corespunzătoare cu riscul acoperit, însă, prin
prisma intereselor asiguratului, ele nu ar fi accesibile marii mase a celor
asigurabili. Pe de altă parte, excluderea unor riscuri prin selecţie poate avea
şi alte efecte pozitive – în cazul analizat, orientarea spre a construi clădiri din
materiale greu inflamabile, pentru a corespunde cerinţelor asigurătorilor.
132 Bazele asigurărilor

La asigurările facultative, există din partea asiguraţilor o anumită tendinţă


de antiselecţie şi anume de a asigura riscuri mai puţin favorabile, cu toată
respectarea prevederilor din condiţiile de asigurare. O persoană fizică va asigura
mai uşor un bun, de exemplu, o clădire, care are anumite deficienţe cunoscute
numai de el, sau propria persoană, în condiţiile unei sănătăţi precare.
La această tendinţă, care îi poate afecta situaţia financiară,
asigurătorul poate răspunde prin măsuri ca :
◊ stabilirea unor tarife de primă mai mari decât cele medii, rezultate
din calculele statistice, ceea ce nu elimină antiselecţia, dar îi
compensează efectele nefavorabile;
◊ preocuparea pentru a reduce tendinţa de antiselecţie prin prevederile
din condiţiile de asigurare şi prin perfecţionarea pregătirii profesionale
a personalului din asigurări, inclusiv creşterea preocupării acestuia în
direcţia depistării cazurilor în care riscurile nu corespund condiţiilor
din contracte.

5. Suma asigurată (acoperirea de asigurare) este limita valorică până


la care asigurătorul îşi asumă răspunderea faţă de asigurat.169
La asigurările de bunuri, stabilirea sumei asigurate implică evaluarea
acestora, prin care se stabileşte valoarea de asigurare. Valoarea de
asigurare se determină în corelaţie cu valoarea reală a bunurilor,
subevaluarea sau supraevaluarea influenţând negativ derularea normală a
raporturilor de asigurare. Astfel, supraevaluarea ar putea duce la obţinerea
unei despăgubiri mai mari decât valoarea bunului şi la slăbirea preocupării
asiguratului pentru păstrarea bunului, iar subevaluarea are drept
consecinţă compensarea necorespunzătoare a pagubei pentru asigurat şi,
implicit, diminuarea interesului său în încheierea asigurării. În consecinţă,
valoarea de asigurare este mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului,
care este stabilită în funcţie de preţul de vânzare – cumpărare sau după

169
În legătură cu raţiunile şi modalităţile de limitare a sumei asigurate, a se vedea
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, pp. 118-128.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 133

valoarea din contabilitate. La rândul său, suma asigurată poate fi mai mică
sau egală cu valoarea de asigurare, conform relaţiei:
Sas ≤ Vas ≤ Vb (1)
în care :
Sas = suma asigurată;
Vas = valoarea de asigurare;
Vb = valoarea reală a bunului.

6. Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte


asigurătorului în schimbul garantării de către acesta a acoperirii pagubei
sau a plăţii sumei asigurate, dacă se produce riscul asigurat. Prima apare
deci ca preţ al protecţiei oferite de asigurător.
Prima de asigurare, ca venit tehnic (din activitatea propriu-zisă de
asigurare) are mai multe destinaţii:
a. constituirea fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile
şi sumele asigurate;
b. formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului, constituite în
scopuri specifice;
c. acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurare şi obţinerea profitului
tehnic, din activitatea de asigurare desfăşurată;
d. alimentarea unor fonduri de protecţie a asiguraţilor, constituite în
mod centralizat.170
Cota tarifară de primă este baza de calcul a primei datorate de fiecare
asigurat şi este stabilită în unităţi monetare:
● pe o unitate de calcul, adică:
● pentru o fracţiune de sumă asigurată (în lei la 100 sau la 1000
lei sumă asigurată);
● pe o unitate de bun asigurat (lei pe hectar; lei pe cap de animal
asigurat).
● pe o anumită perioadă de timp, de obicei, un an.

170
În ţara noastră: fondul de garantare, fondul de protecţie a victimelor străzii.
134 Bazele asigurărilor

Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare, stabilit de


fiecare asigurător (la asigurările facultative) sau aprobat de organul de
supraveghere a asigurărilor (pentru asigurările obligatorii).
Cota de primă tarifară are două componente, corespunzătoare
destinaţiilor primei expuse mai sus:
● prima netă (prima tehnică) care alimentează fondul de asigurare
pentru plata despăgubirilor sau sumelor asigurate;
● adaosul de primă, destinat acoperirii celorlalte destinaţii menţionate
ale primei de asigurare.
Cotele tarifare de primă practicate de un asigurător sunt, de regulă,
constante (egale) pe întreaga perioadă de asigurare şi sunt unice pe întregul
teritoriu al ţării sau ţărilor în care operează asigurătorul. Fac excepţie unele
tipuri de asigurări (de culturi agricole, de animale), unde cotele pot fi diferite
în plan teritorial, în funcţie de manifestarea diferită a riscurilor.
Existenţa răspunderii asigurătorului este legată de plata primelor.171
Dacă primele nu sunt plătite în cuantumul şi la datele stabilite, asigurătorul
nu mai are nici o răspundere.

7. Durata asigurării (perioada de asigurare) este perioada în care sunt


valabile raporturile între asigurat şi asigurător sau pentru care se încheie
contractul de asigurare. Pentru asigurările de bunuri, durata asigurării este,
de regulă, un an, dar poate fi şi mai mică, de trei sau şase luni. La
asigurările de persoane, durata asigurării este plurianuală, putând atinge
chiar 25-35 de ani, în cazul unor asigurări de viaţă. Mărimea duratei
asigurării influenţează direct proporţional suma totală a primelor plătite de
asigurat.

8. Paguba şi despăgubirea de asigurare


Paguba (dauna) este pierderea apărută la un bun asigurat ca urmare a
producerii evenimentului asigurat.
La rândul său, despăgubirea de asigurare (desdăunarea) este suma
pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului în vederea compensării pagubei.

171
Inclusiv, conform reglementărilor actuale, la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 135

Noţiunea de despăgubire este specifică asigurărilor de bunuri şi în parte


celor de răspundere civilă. La asigurările de persoane – unde noţiunile de
daună şi despăgubire se consideră că nu au sens – achitarea sumei
convenite la producerea riscului asigurat este denumită plata sumei
asigurate. Considerăm că, în ambele cazuri, poate fi utilizat termenul de
indemnizaţie cuvenită asiguratului care acoperă atât prejudiciile materiale,
cât şi pe cele corporale suferite de asiguraţi.
Paguba poate fi totală sau parţială, dacă este egală, respectiv mai mică
decât valoarea bunului asigurat. La rândul ei, despăgubirea poate fi egală sau
mai mică decât paguba, şi nu poate depăşi nici suma asigurată, ca în relaţiile:
D ≤ P; (2)
D ≤ Sas; (3)
în care
D = despăgubirea
Sas = suma asigurată
şi deci, conform relaţiei (1), despăgubirea este mai mică sau egală cu suma
asigurată, valoarea de asigurare şi valoarea reală a bunurilor dăunate.
Pentru stabilirea mărimii despăgubirii în raport cu paguba, se folosesc
trei sisteme de acoperire: sistemul acoperirii (răspunderii) proporţionale,
sistemul răspunderii pe baza primului risc şi sistemul răspunderii limitate.

a. În sistemul răspunderii proporţionale, despăgubirea se stabileşte


în acelaşi raport cu paguba, în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat, conform relaţiei de mai jos, cu notaţiile din formulele
anterioare:

D S as
= (4)
P Vb

Despăgubirea se stabileşte deci cu formula:

D = P × S as (5)
V b

Rezultă că în acest sistem de acoperire, mărimea despăgubirii este


influenţată de mărimea pagubei şi de raportul între suma asigurată şi
136 Bazele asigurărilor

valoarea reală a bunului asigurat. Ca urmare, despăgubirea va fi egală cu


paguba numai când suma asigurată este egală cu valoarea bunului.

b. În sistemul acoperirii pe baza primului risc, despăgubirea este


egală cu paguba, fără însă a depăşi suma asigurată. În acest sistem,
mărimea despăgubirii depinde deci numai de cea a pagubei, respectiv a
sumei asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asigurată şi
valoarea bunului.

c. În sistemul acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din


pagubă. Asigurătorul acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o
limită dinainte stabilită şi înscrisă în contract. Franşiza este tocmai partea
din valoarea pagubei – exprimată în sumă absolută sau în mărime relativă –
care rămâne în sarcina asiguratului.
Practicarea pe scară largă a acestui mod de acoperire se datorează
avantajelor sale:
■ reduce numărul dosarelor de daună şi al despăgubirilor plătite, prin
eliminarea cazurilor de despăgubiri numeroase şi mărunte,
neimportante pentru fiecare asigurat în parte, dar care, pentru
asigurător, reprezintă un volum total de despăgubiri semnificativ.
Concomitent cu suma despăgubirilor plătite, se reduce şi personalul
necesar pentru lichidarea daunelor. În final, se diminuează costul
asigurării, ceea ce permite practicarea unor prime mai mici decât dacă
asigurarea ar avea acoperire integrală.
■ cointeresează asiguraţii în prevenirea evenimentelor asigurate,
aceştia ştiind că vor suporta şi ei o parte din pagubă.
Practicarea acoperirii limitate are în vedere mai multe modalităţi tehnice:
◊ prin participarea asiguratului cu o sumă fixă maximă stabilită în
contract (franşiză) care poate fi:
a. franşiză deductibilă sau absolută, caz în care franşiza este scăzută
din orice pagubă, indiferent de mărimea ei;
b. franşiză simplă sau atinsă, care acţionează numai pentru pagubele
până la nivelul ei. Pagubele mai mari decât franşiza sunt acoperite integral;
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 137

◊ prin participarea asiguratului cu o cotă procentuală fixă (5 %; 10 %


etc.) din cuantumul total al pagubei;
◊ prin combinarea celor două tipuri de franşize, de exemplu, franşiză
de 5%, dar minimum 5000 RON.

4.2 Contractul de asigurare

4.2.1 Trăsături ale contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul încheiat între asigurător şi asigurat,


la asigurările facultative, care prevede obligaţia asiguratului de a plăti o
primă asigurătorului şi obligaţia acestuia din urmă de a prelua asupra sa
riscul producerii unui eveniment, plătind asiguratului sau beneficiarului
indemnizaţia prevăzută în acest caz. Contractul cuprinde şi alte obligaţii ale
asigurătorului şi asiguratului.
După cum apreciază unii autori, contractul de asigurare are două funcţii172:
! introducerea riscului într-o mutualitate, în sensul că, deşi rămâne
individual, riscul este contopit într-un ansamblu, în simbioză cu
celelalte riscuri admise;
! stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurare şi
purtătorul riscului, prin acordul de voinţă dintre ei.
Contractul de asigurare are o serie de particularităţi faţă de
contractele ce vizează alte domenii de activitate.
1. Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic, adică dă
naştere unor obligaţii reciproce între părţi, încă de la încheierea sa.
2. Este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc
realizarea anumitor scopuri, obţinerea unor contraprestaţii exprimate în bani.
3. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă,
deoarece prestaţiile prevăzute în contract din partea participanţilor nu se

172
Groutel, H. – Le contrat d’assurance, 2-e éd., Dalloz, Paris, 1997, p. 2.
138 Bazele asigurărilor

efectuează dintr-o dată, ci în mod treptat şi în timp, până la expirarea


valabilităţii sale.
4. Este un contract cu caracter aleatoriu, deoarece efectele sale
depind de un eveniment incert, producerea riscului. Existenţa sau
mărimea obligaţiei de plată a asigurătorului nu se cunosc dinainte, ele
depinzând de producerea şi de amploarea efectelor riscului. Este totuşi de
remarcat că, dacă evenimentul acoperit prin el conferă contractului
caracter aleatoriu, garanţia protecţiei oferită prin contract asiguratului
este sigură şi, în acelaşi timp, permanentă, pe întreaga durată a
contractului.
5. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, deoarece
clauzele contractului sunt stabilite de asigurător, cealaltă parte
(asiguratul) putând numai să le accepte, sau să nu contracteze.
6. Este un contract de bună credinţă. Încrederea între părţi stă la
baza relaţiilor dintre diferite instituţii financiare (bănci, fonduri, de
investiţii etc.) şi clienţii lor. Raporturile contractuale din asigurări sunt
fundamentate pe principiul denumit al celei mai mari bune credinţe.173
În literatura de specialitate, sunt menţionate şi alte trăsături ale
contractului de asigurare: caracterul consensual; caracterul personal;
caracterul unic pe întreaga sa durată.174

4.2.2 Încheierea contractului de asigurare

4.2.2.1. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de asigurare

Contractul de asigurare este valid dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii.

173
Uberrimae fidei (lb. lat.) sau utmost good faith (lb. engl.) este definită ca o datorie pozitivă de a
informa voluntar, precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul propus spre asigu-
rare, chiar dacă asigurătorul întreabă sau nu – a se vedea Ciurel, V. – op. cit., p. 186.
174
A se vedea Alexa, C. ş.a. – Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti,
1992, p. 31; Ciurel, V. – op. cit., p. 178.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 139

a. Părţile să aibă capacitatea de a contracta. Orice persoană poate


contracta, dacă nu este declarată necapabilă de lege 175 . Problema este
legată de existenţa capacităţii de exerciţiu, la persoanele fizice, respectiv,
juridice. Persoanele juridice dobândesc capacitatea de exerciţiu din
momentul înfiinţării şi alegerii organelor lor de conducere. Persoanele
fizice au capacitate de exerciţiu dacă au împlinit 14 ani şi nu sunt puse
sub interdicţie. În asigurările de persoane, vârsta minimă necesară
pentru încheierea asigurării este, de regulă, de 16 ani, cu excepţia unor
asigurări de accidente, unde asiguraţii trebuie să aibă cel puţin 14 ani,
dacă realizează venituri din munca proprie.
b. Existenţa consimţământului părţilor. Consimţământul este
valabil dacă nu a fost dat prin eroare, obţinut prin violenţă sau prin dol.
Spre exemplu, un caz de eroare apare în situaţia în care se încheie un
contract de asigurare, ca o condiţie a acordării unui împrumut de către o
bancă. Dacă banca refuză acordarea împrumutului, contractul de asigurare
se anulează, datorită erorii referitoare la persoana care a contractat.
De asemenea, dacă uneia dintre părţi consimţământul i-a fost smuls prin
violenţă – situaţie rar întâlnită în asigurări – contractul de asigurare este nul.
Dolul este folosirea, de către una dintre părţi, a unor mijloace viclene,
pentru a determina cealaltă parte de a contracta, astfel încât să fie evident
că în absenţa acestei practici, cealaltă parte nu ar fi contractat; în această
situaţie, contractul se anulează.
c. Existenţa unui obiect determinat sau determinabil al
contractului de asigurare. Obiectul asigurării este specific fiecărei
ramuri de asigurare: de bunuri, de persoane, de răspundere civilă.176
În asigurările de daune, pe lângă bunurile propriu-zise pot face obiect
al asigurării şi lucrurile care deşi nu sunt distruse sau avariate, sunt
susceptibile de micşorare sau nerealizare, reprezentând o pierdere pentru
asigurat. Astfel, la asigurarea mărfurilor transportate poate constitui obiect
al asigurării şi beneficiul sperat, care s-ar fi obţinut dacă marfa nu ar fi fost

175
Alexa, C. ş.a. – op. cit., p. 38.
176
A se vedea subcap. 4.1.
140 Bazele asigurărilor

distrusă sau avariată; de asemenea, poate fi cuprinsă în asigurare pierderea


de venituri datorată nefolosirii bunului distrus total sau parţial.
d. Cauza contractului trebuie să fie licită şi morală. Un contract de
asigurare este valid dacă s-a încheiat fără încălcarea legii sau a bunelor
moravuri. De aceea, nu se asigură activitatea de contrabandă sau nu se
încheie contracte pentru bunurile rezultate din săvârşirea unor infracţiuni.

4.2.2.2 Cererea (declaraţia) de asigurare şi analiza acesteia

Declaraţia (cererea) de asigurare este un document special elaborat de


asigurător, prin completarea şi semnarea căruia asiguratul îşi manifestă
voinţa de a încheia contractul. Conţinutul său este în aşa fel conceput încât
permite asigurătorului să-şi facă o imagine asupra manifestării riscului şi
astfel să decidă dacă acceptă sau nu încheierea contractului, iar în caz
afirmativ, ce primă să solicite asiguratului.
Declaraţia de asigurare conţine informaţii referitoare la :
◊ identificarea asiguratului: nume, domiciliu, sediu legal;
◊ obiectul de activitate;
◊ durata de asigurare solicitată;
◊ bunul sau persoana asigurată, cum sunt:
- localizarea bunului şi alte date specifice fiecărui tip de contract
(felul construcţiei şi materialele de construcţie utilizate; date
privind marfa transportată sau depozitată; traseul de transport
şi transportatorul; date privind identificarea autovehiculului
asigurat: marca, tipul, anul fabricaţiei, capacitatea cilindrică,
numărul de locuri etc.);
- vârsta, starea de sănătate, antecedente medicale, iar pentru
asigurări de accidente: mediul de lucru, profesia şi ocupaţia.
◊ suma asigurată solicitată de asigurat;
◊ beneficiarul asigurării.
Analiza declaraţiei de asigurare are ca finalitate acceptarea sau nu a
asigurării şi stabilirea mărimii primei de asigurare. În unele cazuri,
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 141

acceptarea asigurării implică şi verificarea pe teren a datelor cuprinse în ea


precum şi culegerea de date suplimentare, prin inspecţia de risc.
Conform principiului bunei credinţei, asiguratul potenţial trebuie să
facă în cerere declaraţii complete şi sincere, inclusiv privind manifestarea
riscului. De asemenea, pe parcursul derulării contractului, asiguratul are
obligaţia de a informa societatea de asigurare cu privire la modificarea, faţă
de declaraţia de asigurare, a unor date esenţiale privind riscul cum ar fi cele
din care rezultă agravarea riscului. Astfel, asigurătorul va putea modifica, în
mod corespunzător, contractul.

4.2.2.3 Momentul încheierii şi conţinutul contractului de asigurare

Contractul de asigurare cuprinde drepturile şi obligaţiile părţilor, este


emis de asigurător şi constată acordul de voinţă al asiguratului şi
asigurătorului. Contractul are formă scrisă, deoarece consimţământul trebuie
exprimat în scris, neputând fi dovedit cu martori. Forma scrisă se adoptă
deoarece:
- dovedeşte existenţa contractului;
- face posibilă stabilirea certă a unor elemente ca momentele
încheierii, intrării în vigoare, începerii şi încetării răspunderii
asigurătorului etc., constituind o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor
părţilor şi evitând neînţelegerile ulterioare.
Contractul de asigurare are două părţi principale. Prima conţine
clauzele tipărite, reglementând raporturile între asigurat şi asigurător, sub
forma unui extras din condiţiile generale de asigurare. A două reprezintă
părţile neimprimate, care vor fi completate, după caz cu indicarea exactă a
asiguratului, denumirea unor riscuri, suma asigurată, prima de asigurare,
durata contractului cu menţionarea datei intrării în vigoare a contractului,
alte elemente specifice fiecărei tip de contract. De regulă, contractul se
întocmeşte în două exemplare.
142 Bazele asigurărilor

4.2.3 Derularea contractului de asigurare

4.2.3.1 Drepturile şi obligaţiile părţilor până la apariţia


evenimentului asigurat

Contractul de asigurare cuprinde drepturi şi obligaţii corelative între


asigurător şi asigurat care, pe parcursul derulării contractului pot fi
delimitate în drepturi şi obligaţi până la respectiv după producerea riscului.
În perioada de până la apariţia riscului asigurat, asiguratul şi
asigurătorul au drepturi şi obligaţii distincte.

a) Obligaţiile asiguratului. Asiguratul este obligat în acest interval de


timp să achite primele, să utilizeze şi să întreţină în bune condiţii bunul
asigurat şi să comunice împrejurările care duc la agravarea riscului.
a1. Asiguratul are obligaţia de a plăti primele datorate, la termenul şi în
cuantumul prevăzute în contract, cu unele precizări. Astfel, dacă în
contract este înscris un beneficiar, obligaţia de plată a primelor revine tot
asiguratului. În cazul în care titularul contractului decedează, iar bunul
asigurat face parte din masa succesorală, moştenitorii preiau obligaţia de
plată a primelor. Dacă bunul asigurat este înstrăinat, cel care dobândeşte
bunul are obligaţia de a achita ratele de primă scadente după înstrăinare.
Plata primelor se face în sistem portabil, deci de către asigurat la
sediul asigurătorului. Plata se poate face : în numerar; prin compensare cu
indemnizaţia datorată asiguratului, dacă riscul s-a produs şi mai sunt rate
de primă neachitate; prin dispoziţie de plată; prin dispoziţie de încasare. În
cazul plăţii prin virament, ziua plăţii este considerată ziua în care suma a
intrat în contul asigurătorului.
a2. În situaţia nerespectării obligaţiei de bună întreţinere a bunurilor
asigurate şi de luare a unor măsuri de prevenire a riscului, asigurătorul
poate denunţa asigurarea. La apariţia riscului, poate refuza plata
despăgubirii, dacă, datorită nerespectării acestei obligaţii, nu au fost
posibile determinarea cauzelor şi a mărimii pagubelor, ori poate reduce
despăgubirea, dacă din acest motiv, dauna s-a mărit.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 143

a3. Asiguratul este obligat să notifice asigurătorului împrejurările care


modifică manifestarea riscului, faţă de cea iniţială, luată în
considerarea la încheierea contractului.
Agravarea riscului poate duce la adaptarea contractului, prin creşterea
corespunzătoare a primei stabilite iniţial sau în caz extrem, la anularea
contractului.
Această obligaţie ridică o serie de probleme în practică, deoarece
agravarea riscului poate apare:
■ din vina asiguratului, de exemplu prin deplasarea bunului asigurat,
în alte locaţii, mai expuse riscului, ori prin nerespectarea obligaţiei
anterioare de a le întreţine corespunzător şi de a lua măsuri de
prevenire a riscului;
■ datorită activităţii unui terţ, de exemplu prin apariţia la locul unde
este situat bunul, a unor activităţi generatoare de pericole (incendiu,
explozie);
■ datorită unor cauze independente de voinţa persoanelor, cum ar fi
unele fenomene sociale şi politice (grevă, război, război civil etc.).
De fapt, asiguratul nu poate anunţa decât împrejurări pe care le
cunoaşte. Acestea pot însă să apară prin fapta sa, ori fără fapta sa. În primul
caz, nu se poate invoca necunoaşterea modificării riscului, iar în a doua
situaţie, asiguratul este obligat să comunice schimbarea, imediat ce a luat
cunoştinţă de ea.

b) Drepturile asiguratului
Până la producerea riscului, asiguratul are şi o serie de drepturi:
b1. Dreptul de a modifica unele prevederi ale contractului, cum ar fi
schimbarea numelui beneficiarului contractului, ori modul de plată al
ratelor de primă. Unele tipuri moderne de contracte – de exemplu,
asigurările de viaţă unit–linked – au o flexibilitate mare, permiţând
abaterea de la o gamă largă de prevederi iniţiale ale contractului.
b2. Dreptul de a încheia asigurări suplimentare, care, conform
normelor asigurătorului, pot fi ataşate contractului iniţial, de exemplu,
144 Bazele asigurărilor

pentru a include şi alte bunuri faţă de cele prevăzute în contract, sau


pentru a ataşa asigurări din altă subramură (ex. asigurare de viaţă şi
suplimentară de accidente).
b3. Dreptul de răscumpărare; dreptul de a obţine împrumuturi asupra
poliţelor de asigurare; dreptul de a participa la tragerile de amortizare,
care sunt specifice unor contracte tradiţionale de asigurări de viaţă.

c) Drepturile şi obligaţiile asigurătorului


Până la producerea riscului asigurat, asigurătorul are cu deosebire,
drepturi, corelative cu obligaţiile asiguratului din aceeaşi perioadă. Asftel,
asigurătorul are ca drepturi:
■ dreptul de a verifica existenţa şi felul în care este întreţinut bunul
asigurat;
■ dreptul de a aplica sancţiuni atunci când asiguratul nu a respectat
obligaţiile de întreţinere, folosire şi pază a bunurilor asigurate.
Concomitent, asigurătorul are şi obligaţii, ca:
♦ obligaţia de a elibera, la cerere, un duplicat al contractului, dacă
asiguratul a pierdut originalul;
♦ obligaţia de a elibera, în cazul unor tipuri de contracte, certificate
care confirmă încheierea asigurării.

4.2.3.2 Obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat

1. Obligaţiile asiguratului după producerea riscului au în vedere:


a. luarea măsurilor necesare pentru limitarea daunelor, salvarea,
păstrarea şi paza bunurilor rămase, pentru a nu mări cuantumul pagubei
peste cel determinat de producerea riscului;
b. anunţarea în scris a asigurătorului despre producerea
evenimentului asigurat, în termenul prevăzut în contract;
c. participarea, alături de reprezentanţii asigurătorului, la constatarea
producerii sinistrului şi la stabilirea pagubei rezultate;
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 145

d. furnizarea de informaţii şi documente în legătură cu producerea


riscului asigurat.

2. Obligaţiile asigurătorului
După producerea evenimentului asigurat, principala obligaţie a
asigurătorului este plata indemnizaţiei cuvenită asiguratului, ceea ce face
necesar ca, pe baza situaţiei concrete, să fie stabilit dreptul asiguratului de a
primi indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a o plăti.
Operaţiunile legate de această obligaţie ţin de tehnica lichidării
daunelor, care implică, în succesiune, următoarele operaţiuni: constatarea
producerii evenimentului asigurat; evaluarea daunelor; stabilirea şi plata
despăgubirilor.
În primul rând, asigurătorul stabileşte cauzele pagubelor şi
împrejurările în care s-au produs, în vederea determinării obligaţiei sale de
plată. Pentru aceasta el verifică:
◊ dacă asigurarea era în vigoare în momentul producerii riscului;
◊ dacă primele au fost achitate şi perioada de timp pentru care au fost
plătite;
◊ dacă evenimentul ce a produs dauna este un risc asigurat prin
contract;
◊ dacă bunul dăunat este un bun cuprins în asigurare;
◊ dacă există un raport de cauzabilitate între un eveniment produs şi
un anumit risc asigurat;
◊ dacă asiguratul a luat măsurile de prevenire, limitare a daunelor,
păstrare şi pază a bunurilor rămase în urma producerii riscului.
În numeroase cazuri, poate exista o multitudine de cauze care au
concurat la producerea pagubei, constituind un adevărat lanţ de
evenimente.177 Asigurătorul acoperă pagubele doar pentru riscurile prevăzute
în contract, nu şi pentru cele excluse, deci el va acorda despăgubirea numai
dacă ea rezultă dintr-un risc asigurat sau dintr-un flux de evenimente

177
A se vedea şi subcap. 2.2 – originea riscului.
146 Bazele asigurărilor

produse ca urmare a unui risc asigurat. O importanţă deosebită, în acest


sens, o are determinarea a ceea ce este denumită proximata causa.178
Evaluarea pagubei se face ţinând cont de valoarea de piaţă a bunurilor
(în variante diferite) şi de gradul de uzură al bunurilor din momentul
producerii riscului.
Cuantumul despăgubirii este limitat de cel al sumei asigurate şi de
mărimea pagubei.

4.2.3.2 Limitarea garanţiei de asigurare şi subrogarea asigurătorului


în drepturile asiguratului

Limitarea garanţiei de asigurare apare în situaţia în care producerea


evenimentului se datorează asiguratului. Eventuala limitare este legată de
stabilirea proporţiei în care o pagubă produsă din vina asiguratului obligă pe
asigurător la plata despăgubirii.
Asigurătorul nu datorează despăgubiri dacă evenimentul a fost produs
cu intenţie de către:
● asigurat, beneficiar, un membru din conducere sau de un prepus al
asiguratului, în cazul persoanelor juridice;
● asigurat, beneficiar, persoanele majore care, în mod statornic,
locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul, ori de prepuşii
asiguratului sau beneficiarului.
De exemplu, în asigurarea contra incendiului, se consideră caz de
culpă a asiguratului ori al celorlalte persoane menţionate, folosirea focului
deschis în încăperile în care sunt manipulate sau depozitate produse
inflamabile sau uşor inflamabile.
Asigurătorul nu datorează despăgubirea nici atunci când deşi fapta
asiguratului a fost săvârşită fără intenţie, se constată că acesta putea şi
trebuia să prevadă consecinţele conduitei sale.

178
Proximata (lb. lat.) are aici sensul de cel mai apropiat. Este cauza determinantă, efectivă şi
activă în realizarea pagubei. Dacă au fost prezente mai multe cauze, cauza proxima este cauza domi-
nantă care a contribuit la producerea pagubei.
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 147

Subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului apare în


situaţia în care există terţe persoane răspunzătoare de producerea daunei.
În acest caz, cel păgubit (asiguratul) are dreptul de a cere acoperirea daunei
de către cei vinovaţi de producerea ei.
În virtutea existenţei contractului de asigurare, asigurătorul plăteşte
despăgubirea, dar se poate subroga în dreptul asiguratului sau
beneficiarului de a recupera paguba, în limita despăgubirii deja plătite.
Subrogarea se poate realiza cu îndeplinirea unor condiţii:
● indemnizaţia să fi fost plătită de asigurător;
● existenţa unei acţiuni în justiţie (acţiune în răspundere sau în
regres) aparţinând asiguratului, contra terţilor responsabili în
producerea daunei.
Prin subrogare, asigurătorul exercită în nume propriu, acţiunea pe
care asiguratul ar fi intentat-o contra autorului pagubei. Pentru aceasta,
asiguratul este obligat să conserve realizarea dreptului de subrogare,
abţinându-se de la orice acte care ar atinge sau micşora dreptul de regres al
asigurătorului.

4.2.4. Modalităţi de încetare a contractului de asigurare

Se pot distinge modalităţi obişnuite, respectiv, neobişnuite (neuzuale)


de încetare a contractului de asigurare.

a) Moduri uzuale de încetare a contractului


a1. Principalul mod obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu
durată determinată (majoritatea tipurilor de contracte din toate ramurile
de asigurare) este ajungerea la termen, adică expirarea perioadei de
timp pentru care a fost încheiat.
a2. Un alt mod uzual de încetare a contractului este producerea
evenimentului asigurat. Această modalitate este specifică asigurărilor
de viaţă şi de accidente de persoane. După plata indemnizaţiei faţă de
148 Bazele asigurărilor

asigurat, obligaţiile asigurătorului se sting, ceea ce înseamnă o încetare


automată a contractului.
În cazul asigurărilor de bunuri, contractul încetează numai dacă a
avut loc distrugerea totală a bunului asigurat. Dacă bunul a fost distrus
doar parţial, contractul poate continua, dar pentru o sumă asigurată mai
mică, suma iniţială fiind diminuată cu suma plătită ca despăgubire.

b) Moduri neuzuale de încetare a contractului


Modurile neuzuale sunt denunţarea, rezilierea, respectiv, anularea
contractului.
b1. Denunţarea se exercită în mod unilateral, din cauze autorizate de
lege. Asigurătorul poate denunţa contractul:
- Dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările apărute în datele
înscrise în contract, pe parcursul derulării sale, modificări care exclud
menţinerea contractului;
- Dacă se constată neîndeplinirea obligaţiei asiguratului de a întreţine în
mod corespunzător bunurile sau de a lua măsuri de prevenire a riscului.
Deoarece contractul de asigurare este un contract cu executare
succesivă, denunţarea nu produce efecte retroactive. De aceea, are loc
reţinerea de asigurător a primelor încasate pentru timpul cât contractul a
fost în vigoare, dar nu se mai solicită şi încasează prime după denunţarea
contractului.
b2. Rezilierea contractului reprezintă desfacerea sa pentru viitor,
datorită neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze care i se pot
imputa. În momentul rezilierii, partea care se află pe poziţie de creditor:
● poate cere executarea silită a tuturor obligaţiilor scadente la data
rezilierii şi care nu au fost executate;
● poate solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate ca urmare a
neexecutării respectivelor prestaţii.
b3. Anularea contractului apare din normele dreptului comun şi din
conţinutul condiţiilor de asigurare. Nulitatea contractului poate apare, de
Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 149

exemplu, datorită declaraţiilor neexacte şi necomplete făcute de asigurat


la încheierea asigurării, sau datorită lipsei interesului asigurat.

În comparaţie cu rezilierea şi denunţarea, nulitatea contractului are


efecte şi pentru trecut. Deoarece nulitatea readuce părţile la situaţia juridică
dinaintea încheierii asigurării, ea determină restituirea reciprocă a
prestaţiilor efectuate: asigurătorul va înapoia primele încasate, iar
asiguratul, indemnizaţia, dacă aceasta a fost plătită.