Sunteți pe pagina 1din 140

CUPRINS

1. INTRODUCERE ÎN KINESIOLOGIE
1.1. Cadrul general şi ariile de investigaţie a Kinesiologiei.
1.2. Tendinţe moderne în Kinesiologie.
1.3. Noţiuni de bază ale Kinesiologiei.

2. MIŞCAREA UMANĂ - ABORDĂRI INTERDISCIPLINARE


2.1. Interpretări filozofice a conceptelor de mişcare şi mişcare umană.
2.2. Legile mişcării şi legile mişcărilor corpului.
2.3. Formele şi factorii determinanţi ai mişcării.
2.4. Caracteristicile mişcării umane.
2.5. Reguli generale de execuţie a tehnicii mişcărilor.
2.6. Clasificarea mişcărilor

3. BAZELE ANATOMICE ŞI BIOMECANICE ALE MIŞCĂRII UMANE


3.1. Noţiuni de osteologie. Rolul oaselor în organism. Elemente de orientare ale corpului uman şi
ale oaselor.
3.2. Noţiuni de artrologie. Mişcările articulaţiilor şi clasificarea funcţională a articulaţiilor.
3.3. Noţiuni de miologie. Structura, proprietăţile şi tipurile de activitate musculară. Sensul
mişcărilor în funcţie de activitatea muşchilor. Rolul muşchilor în organism.

4. BAZELE FIZIOLOGICE ALE MIŞCĂRII


4.1. Fiziologie neuromusculară
4.2. Căile motorii involuntare
4.3. Căile motorii voluntare
4.4. Controlul motor
4.5. Etapele mişcării voluntare

5. MOTRICITATEA OMULUI - DELIMITĂRI CONCEPTUALE ŞI ELEMENTE DE


STRUCTURĂ
5.1. Motricitatea - abordări semantice, delimitări conceptuale, formă de comunicare interumană.
5.2. Elementele de structură ale motricităţii. Activitatea motrică şi teoriile explicative ale acesteia.
5.3. Capacitatea motrică a omului.
5.4. Conceptul de psihomotricitate.
5.5. Motricitatea umană - formă de manifestare a excelenţei.

6. ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR
6.1. Acţiunile motrice ca obiect de învăţare.
6.2. Priceperile şi deprinderile motrice. Mecanisme şi legităţi de formare a acestora.
6.3. Procesul învăţării mişcărilor. Premisele învăţării mişcărilor. Etapele învăţării mişcărilor.

7. EVALUAREA ŞI MĂSURAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC (MIŞCĂRII UMANE)


7.1. Cadrul general şi conceptual privind evaluarea şi măsurarea mişcării umane.
7.2. Analitic şi sintetic în studiul mişcării umane.
7.3. Analiza calitativă şi cantitativă a mişcării umane.
7.4. Arii de investigaţie a mişcării umane.
7.5. Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor.

8. EFORTUL ŞI OBOSEALA ÎN ACTIVITĂŢILE DE MIŞCARE


8.1. Activitatea motrică în condiţii de efort.
8.2. Activitatea motrică şi oboseala.
8.3. Restabilirea în activitatea motrică.
8.4. Capacitatea de efort.

9. FITNESSUL - SINTEZĂ A CAPACITĂŢII DE MIŞCARE


9.1. Fitnessul general şi fitnessul motor.
9.2. Calităţile motrice de bază (viteza, forţa, rezistenţa, capacităţile coordinative-coordonarea).
9.3. Mobilitatea - condiţie determinantă a amplitudinii şi eficienţei mişcărilor.
9.4. Compoziţia corporală.

2
1. INTRODUCERE ÎN KINESIOLOGIE

1.4. Cadrul general şi ariile de investigaţie a Kinesiologiei.


1.5. Tendinţe moderne în Kinesiologie.
1.6. Noţiuni de bază ale Kinesiologiei.

KINESIOLOGIE – ŞTIINŢA MIŞCĂRII


(Obiect de studiu, Arii de investigaţie, Relaţii cu alte discipline de studiu)

1.1. Cadrul general şi ariile de investigaţie a Kinesiologiei

Cadrul general al kinesiologiei


Activităţile de mişcare (motrice) sunt parte integrantă a naturii noastre umane, sub forma
mişcărilor reflexe, spontane sau dimpotrivă, complexe, elaborate, toate marcând existenţa normală a
individului.
Sarcinile zilnice reclamă un anumit tip de efort fizic, sănătatea noastră depinde de practicarea
sistematică a exerciţiului fizic, iar uneori reuşim să-ne exprimăm doar prin gest sau prin dans.
Kinesiologia sau Kinetologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă „ştiinţa sau
studiul mişcării” şi provine de cuvintele greceşti „kinein” = mişcare şi „logos” = a studia, a vorbi despre.
Definiţie. Kinesiologia este deci „ştiinţa mişcării organismelor vii şi a structurilor care
participă la aceste mişcări”.
În concluzie - Kinesiologia reprezintă un ansamblu de cunoştinţe derivate din experienţă
directă, studii academice şi experienţă profesională, centrat pe activităţile motrice
În centrul preocupărilor kinesiologiei este omul şi ea mai este numită de unii specialişti
„kinetologia umană” ca o componentă a „kinesiologiei sau kinetologiei medicale”.
De altfel, definiţia kinetologiei medicale este: „studiul structurilor şi mecanismelor neuro-
musculare şi articulare care asigură omului activităţi motrice normale, înregistrând, analizând şi
corectând mecanismele deficitare".
Kinesiologia - obiect de studiu
Diferitele ipostaze ale activismului fizic sunt cele care conturează o ştiinţă a domeniului
nostru, capabilă să explice, să elaboreze modele şi teorii predictive, a căror valabilitate se poate
demonstra prin practică.
M. Epuran este primul specialist roman care circumscrie toate ipostazele activismului fizic
uman în sintagma activităţi corporale, studiate de Ştiinţa activităţilor corporale
Autorul apreciază că fiecare dintre acestea are finalitate proprie, funcţii şi obiective
specifice, dar care nu exclud asocierea sau întrepătrunderea lor.
M. Epuran introduce încă din 1969 o tipologie distinctă, sub forma activităţilor ludice,
gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii. Mişcarea corporală, analitică sau sintetică, simplă
sau complexă, înnăscută sau dobândită, executată individual sau în grup conferă subiectului valenţe
definitorii pentru dezvoltarea, adaptarea, recreerea sau ameliorarea condiţiei acestuia.
Lucrări de specialitate din anii ‘80 (Cooper, Adrian şi Glassow, Atwater, Barham, Rasch şi
Burke), precum şi altele recente (S. Hoffman, 2005), introduc un nou termen kinesiologia, ca
domeniu ştiinţific şi academic.
Prezentă în multe planuri de învăţământ, această disciplină cuprinde informaţiile cu cel mai înalt
grad de generalizare, care se regăsesc în toate formele de practicare a exerciţiilor fizice.
Pentru studentul de nivel licenţă, kinesiologia, ca disciplină de studiu, trebuie să creeze
fundamentele de cunoaştere, necesare oricărui absolvent al acestui domeniu.
Indiferent de sfera în care va profesa: educaţie fizică, sport, kinetoterapie etc., specialistul va
consolida şi aprofunda aceste cunoştinţe ce formează nucleul comun al tuturor acestor activităţi.
Orice teorie semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o anumită gândire
speculativă. Teoria se împrospătează periodic, limitându-şi valabilitatea sau cedând locul alteia. Nici
activităţile fizice (motrice) nu sunt pe deplin investigate, elucidate, ci rămân deschise spre studiu, în

3
viitor (de exemplu, sunt încă de studiat cauzele care au determinat unicitatea fenomenului Nadia
Comăneci sau longevitatea sportivă a Elisabetei Lipă).
Provocări actuale al studiului mişcării umane (Kinesiologiei):
 Înnoirea, regândirea procesului educaţional. Pe agenda politicilor educaţionale sunt incluse
îmbunătăţirea formării viitorilor specialişti şi a experienţei învăţării în şcoli, în condiţiile în care
lecţia de educaţie fizică capătă şi alte sensuri, prin includerea fitness-ului, a stării de bine, a
deprinderilor de timp liber, a activităţilor de aventură etc. promovarea sănătăţii şi a recuperării
prin mişcare.
 Promovarea sănătăţii şi a recuperării prin mişcare. Kinesiologia, ca domeniu, se adresează şi
politicilor de sănătate care privesc:
- profilaxia diferitelor afecţiuni,
- recuperarea în diferite patologii,
- menţinerea unei eficienţe crescute în mediile profesionale. În condiţiile unor costuri sociale
ridicate pentru serviciile medicale şi de asigurări, accentul se deplasează către măsurile
preventive, ca alternativă viabilă.
 Prevenţia. Înseamnă păstrarea stării de bine (wellness), posibilă prin:
- screening-uri medicale periodice;
- identificarea factorilor de risc pentru sănătate;
- echilibru psihic şi un bun management al stress-ului;
- consiliere în ceea ce priveşte nutriţia şi păstrarea greutăţii corporale optime;
- tehnici de socializare care previn alienarea;
- angajarea sistematică în programe de exerciţii fizice.
 Redefinirea sportului. Boyer (1990) susţine că trăsăturile sportului modern trebuie promovate în
conţinutul kinesiologiei. Acestea privesc egalitarismul şi umanismul, tehnologiile avansate,
aspectele de etică, recrutarea minorităţilor, oportunităţile pentru persoanele cu disabilităţi etc.
Studenţii acestui domeniu vor fi pregătiţi să lucreze în profesii ce se dezvoltă pe măsura creşterii
fenomenului sportiv.
 Creşterea capacităţii de expresie şi comunicare. Funcţia simbolică a mişcărilor corpului începe
să capete importanţă, alături de cea sanogenetică, de obţinere a excelenţei sau de recuperare.
Aspectelor funcţionale ale motricităţii li se adaugă în ultimul timp caracteristicile expresive ale
acesteia, semnificative în această eră a comunicării.
Pornind de la aceste premise, kinesiologia este astăzi o teorie generală a mişcării umane,
dar şi un domeniu academic şi profesional în continuă schimbare.
După S. Hoffman (2005), obiectul de studiu al kinesiologiei îl reprezintă (1) exerciţiul - ce
implică efort fizic şi (2) mişcările eficiente, performante.
1. Exerciţiul fizic prezintă 3 situaţii particulare:
- exerciţiul ca mijloc de pregătire pentru obţinerea performanţei (excelenţei) - antrenament
pentru condiţionare (training);
- exerciţiul ca mijloc de menţinere a sănătăţii organismului, de reducere a riscului
de îmbolnăvire (educaţie fizică şi sport pentru toţi) (health-related exercise);
- exerciţiul ca mijloc de recuperare a funcţiilor deficitare, ca urmare a afecţiunilor,
traumatismelor sau comportamentelor deviante - exerciţiul terapeutic (therapy)
2. Mişcările eficiente, performante includ două categorii distincte:
- elementele şi procedeele tehnice din ramurile de sport;
- deprinderile însuşite în procesul dezvoltării - developmental skills
Activităţile motrice sunt studiate astăzi printr-un demers interdisciplinar, cu informaţii care
provin din:
- ştiinţe biologice (substrat, mecanisme funcţionale, legi biologice);
- ştiinţe psiho-sociale (resurse psihice, mecanisme de reglare a mişcării, necesitatea
conştientizării, metode, mijloace, programe, socializare prin mişcare, adaptare socială);
- ştiinţe umaniste: filosofie, istorie, antropologie (devenire umană, reflecţii ontologice, diferenţe
individuale);

4
- ştiinţe exacte: fizică, chimie, matematică, IT.
Denumiri ale ştiinţei domeniului
 Studii de mişcare umană, termen introdus de John Whiting în anii 70 şi adoptat în SUA,
Australia şi câteva ţări europene.
 Ştiinţa mişcării umane, termen utilizat în Europa, adecvat în special pt aspectele biofizice ale
mişcării, dar mai puţin pentru cele socioculturale, în care informaţia se desprinde şi prin alte
metode decât cele ştiinţifice tradiţionale.
 Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, termen apărut în anii 60, include problematica celor două
tipuri de activităţi, bine situată la aceea dată. Termenul de ştiinţa educaţiei fizice şi sportului a
început să fie tot mai puţin folosit, datorită limitării sale la cele două forme de activitate.
 Ştiinţa activităţilor corporale (M. Epuran, 1969), care reuneşte studiul activităţilor gimnice,
agonistice, de loisir, ludice şi compensatorii.
 Ştiinţa sportului, termen generic utilizat în Germania în special, mult mai accesibil marelui
public, dar mai îngust ca arie tematică.
 Kinesiologie este termenul utilizat extensiv în America de Nord, ce reuneşte cunoaşterea prin
studiu şi cercetare, cât şi cunoaşterea dobândită prin experienţa mişcării. Termenul apare în
titulatura domeniului academic, a diplomelor de studii, ca şi în titulatura departamentelor şi a
facultăţilor de profil.
 Ştiinţa activităţii motorii, termen introdus de P. Parlebas în Franţa
 În Belgia, Olanda, Cehia se foloseşte tot mai des termenul kinantropologie, care prezintă
avantajul unei acoperiri ştiinţifice mai solide, datorită circumscrierii în aria antropologiei.
Kinesiologia ca profesie
Această parte a kinesiologiei (kinetologiei) are la bază componenta „practică”, arta prin care un
individ practicând o suită de activităţi fizice (exerciţii terapeutice) îşi îmbunătăţeşte starea fizică, îşi
ameliorează o serie de suferinţe, îşi reface deficite funcţionale. Dacă componenta ştiinţifică o putem
considera „partea ascunsă” a kinesiologiei ea existând în bagajele de cunoştinţe obligatorii ale
kinetoterapeutului, componenta practică este „partea vizibilă” aplicată de acesta printr-un program de
activităţi fizice dirijate în vederea unui scop medical. Prin această componentă, Kinesiologia
(kinetologia) devine o profesie exercitată de un specialist, kinetoterapeutul.
Kinesiologia (kinetologia) = activitate fizică
Această egalitate din subtitlu, are semnificaţii pe care merită să le discutăm.
Ambele noţiuni poartă în esenţa lor ideea de „mişcare”.
Kinesiologia însă nu acoperă toată aria noţiunii de „activitate fizică” şi nici aceasta, evident,
nu se rezumă doar la kinesiologie.
De aici reiese faptul că noţiunea cea mai generală ca sens este cea de „activitate fizică”.
Dacă aceste domenii se întâlnesc pe unele paliere ale noţiunii generale de „activitate fizică”,
ele sunt complet separate în ceea ce priveşte obiectivele de bază şi practica de lucru.
Noţiuni de baza ale kinesiologiei = activităţii fizice
Vom analiza pe scurt aceste aspecte.
Activitatea fizică, ca noţiune general biologică tradusă prin termenul „mişcare”, poate fi
analizată în raport cu scopul ei. Există 3 tipuri de activităţi fizice de bază care au evoluat în timp.
Acestea sunt:
 Postura, adică activitatea fizică prin care se menţine poziţia unui corp, raportul acestuia cu
mediul şi raportul între componentele (segmentele) corpului. Să exemplificăm, pentru a
înţelege, diferenţele între: târâtoare, zburătoare, patrupede, bipede etc.
 Locomoţia este activitatea fizică care schimbă permanent raportul între corp şi mediul
înconjurător. Modalităţile sunt multiple, de la locomoţia amoebei, a melcului, până la zborul
păsărilor, înotul peştilor sau mersul, dar şi activităţi fizice ca: săritul, rostogolitul etc.
 Manipularea este activitatea fizică care permite mobilizarea sau/şi utilizarea obiectelor din
mediu, conştient sau nu, ceea ce într-o anumită măsură modifică însăşi configuraţia mediului.
Prehensiunea ca achiziţie evolutivă „de ultimă oră” reprezintă dezvoltarea extraordinară a
activităţii fizice de manipulare.

5
 Comunicarea – este reprezentată de activităţile care au ca obiectiv transmiterea de informaţii
între fiinţele vii, indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc.).
Analiza ontogenetică, biologică a activităţii fizice este şi o problemă kinesiologică, ce poate
fi privită din contexte:
 primul context ontogenetic al dezvoltării activităţii fizice, cuprinde cele 4 etape de dezvoltare
prin care trece copilul de la naştere până la dezvoltarea lui completă: mobilitate, stabilitate,
mobilitate controlată şi abilitate.
 al doilea context ontogenetic al dezvoltării activităţilor fizice, social-umane, se referă la o
serie de activităţi fizice tipic umane, cum ar fi: activităţile uzuale ale vieţii; jocuri; dansul;
sportul; activităţile de muncă; activităţile expresive (pictură, desen, sculptură, modelaj etc.);
transporturi; activităţi militare şi de luptă etc.

1.2. Tendinţe moderne în studiul mişcării umane (Kinesiologie)


Kinesiologia este cea mai reprezentativă şi complexă specialitate care abordează activitatea
fizică (mişcarea), atât la indivizi sănătoşi cât şi la cei cu infirmităţi, incapacităţi sau/şi handicapuri.
Kinesiologia a dezvoltat şi dezvoltă o serie de abordări inter-disciplinare pe problema
„mişcării”. Iată câteva aspecte pe această linie inter-disciplinară:
a) „Mişcarea” şi ştiinţele biologice. Se acordă o tot mai largă importanţă studierii aprofundate a
„fiziologiei exerciţiilor terapeutice” cu abordarea problemelor de „biochimie a mişcării”,
mergându-se chiar până la nivel celular sau molecular.
b) „Mişcarea” şi coordonare-echilibru. Este vorba de o direcţie nouă de studiu pentru situaţii
speciale în care se cer calităţi deosebite ale proceselor de coordonare, abilitate şi echilibru. Astfel
de cerinţe le găsim la circari, balerini, gimnaşti, instrumentişti (violonişti, pianişti etc.), alpinişti
etc., adică profesionişti, performeri ai celor mai elaborate „mişcări”. În aceste aspecte, se
analizează componentele fizice, neurofiziologice, psihologice, ca şi efectele perturbărilor ce pot
apărea, precum şi modalităţile de rezolvare.
c) Mişcarea ca element de legătură în dualismul „corp” şi „minte“. Analiza influenţei mişcării
asupra cogniţiei, asupra psihicului, pe de o parte, iar pe de alta conţinutul psihologic şi filosofic
al mişcării au dezvoltat o direcţie de studiu deosebit de interesantă în care îşi află locul noţiuni
ca: motivaţie, etică, personalitate, estetică, credinţă etc.
Trebuie remarcat că acest aspect destul de neglijat de kinesiologie a reprezentat de peste un
secol, baza conceptului unităţii fizice şi psihice pe baza căruia se realizau programele de
asistenţă ale Terapiei Ocupaţionale.
În prezent, kinesiologia îşi repară eroarea deschizând un capitol interdisciplinar al „mişcării” ca
element de conexiune între „corp” şi „minte”.
d) „Mişcarea” în contextul societăţii şi culturii. Este o componentă foarte largă a raporturilor
interdisciplinare a activităţii fizice de care s-a mai amintit. Aici intră activitatea sportivă (mai
ales ca preocupare socioculturală); de asemenea jocurile, dansul etc., iar în ultimul timp îşi face
tot mai mult loc preocuparea pentru „stilul de viaţă” pentru nivelul de fitness. Tot în acest
capitol al interdisciplinarităţii intră studiul modului de a se atinge „performanţa” la profesioniştii
mişcării dar şi a modului de a câştiga performanţă psihică.
e) „Mişcarea” şi medicina

1.3. Noţiuni de baza ale kinesiologiei


1. Mişcarea omului. Expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru
întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social şi efectuarea deprinderilor specifice diferitelor
discipline sportive.
Obs. Noţiunea se refera la mişcările omului efectuate numai cu ajutorul muşchilor scheletici şi
nu la cele obţinute cu mijloace mecanice.
2. Act motric. Fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii
unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei acţiuni motrice. Obs. Actul motric, care de
regulă se consideră ca fiind act voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită

6
acţiune sau activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau
activităţii motrice apreciate ca efecte globale. Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe,
instinctuale şi automatizate.
3. Acţiune motrică. Ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în
scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice.
Obs. Exerciţiul acrobatic, de echilibru, căţărare, aruncarea, săritura, alergarea, mersul etc. sunt
acţiuni motrice care au efecte imediate în urma aplicări lor, dar pot fi înglobate într-o suită de efecte
care se obţin în urma unei activităţi motrice, în cazul nostru, procesul de educaţie fizică.
4. Activitate motrică. Ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi
forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de
perfecţionare a dinamicii acestuia.
Obs. Activitatea motrică se încadrează în general într-un concept privind organizarea,
conţinutul şi finalitatea educaţiei fizice şi sportului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează
numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică
după anumite reguli şi cu un anumit scop.
5. Gestul motric. Expresie care diferenţiază din multitudinea actelor motrice pe cele specifice
educaţiei fizice şi sportului datorită intenţionalităţii şi finalităţii lor.
Obs. Gestul motric nu este sinonim cu actul motric care are o sferă mai mare de cuprindere.
Gestul sportiv apare ca un gest motric specializat diferenţiat de regulamente pentru fiecare probă şi
ramură sportivă în parte.
6. Motricitatea omului. Însuşire a fiinţei umane, înnăscută şi dobândită, de a reacţiona cu
ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni sub forma unei mişcări.
Obs. La baza motricităţii stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care
condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omului sau a segmentelor sale.
7. Teoria mişcării. Generalizarea şi ordonarea sistemului de cunoştinţe ştiinţifice privitoare la
originea, esenţa, legităţile biomecanice ale efectuării mişcărilor corpului omenesc.
Obs. Teoria mişcării se găseşte într-o interrelaţie strânsă cu teoria educaţiei fizice şi cea a
sportului, însă numai din punct de vedere al legităţilor biomecanice după care se conduc şi se
efectuează mişcările.
8. Capacitate motrică. Sistem de posibilităţi psihomotrice înnăscute şi dobândite, prin care
individul rezolvă, la un anumit grad, diferite sarcini motrice.
9. Analiza mişcării. Proces (operaţie, acţiune) de descompunere a actului motric pentru stabilirea
şi examinarea elementelor sale din diferite puncte de vedere (tehnic, pedagogic şi psihologic).
Obs. Analiza poate să urmărească aspectele cantitative şi calitative ale punctelor de vedere
amintite.
10. Învăţare motrică. Procesul însuşirii de către individ, prin exersare, a gestului motric sub
îndrumarea pedagogului sau independent.
Obs. Actele motrice se însuşesc în ontogeneza timpurie pe baza motricităţii spontane, prin
imitaţie şi îndrumarea adulţilor. În activităţile specifice ale educaţiei fizice şi sportului învăţarea se
realizează pe baza modelelor oferite de antrenor sau sportivii fruntaşi.
11. Sarcina mişcării. Obiectivul de ordin somatic, funcţional psihic sau de sinteză, cum este cel
de performanţă stabilit actului motric prin structura şi particularităţile sale de execuţie.
Obs. Aceste obiective urmărite separat sau global determină profilul şi conţinutul planificării
unui proces de instruire pe o anumită perioada de timp.
12. Mecanismul mişcării. Ansamblu de procese fiziologice, biochimice, biomecanice şi
psihologice, aflate în relaţii de cauzabilitate şi interdependenţă care determină execuţia unei mişcări.
Obs. Orice mişcare rezultă din interacţiunea factorilor arătaţi unde participarea fiecăruia ca
pondere imprima specificul mişcării.
13. Mişcare ciclică. Act motric ale cărui structuri se repetă periodic
Obs. Fiecare ciclu formează o unitate ale cărei faze se succed în aceeaşi ordine, ele fiind
inseparabile întrucât sfârşitul uneia condiţionează începutul celeilalte, mersul, alergarea, pedalarea,
vâslitul, înotul.

7
14. Mişcare aciclică. Act motric ale cărui structuri nu sunt caracterizate prin repetare periodică.
Obs. Săriturile, aruncările.
15. Structura mişcării. Grupare caracteristică a elementelor actului motric care prin coordonarea
şi condiţionarea lor reciprocă îi conferă unitate.
16. Momentul mişcării. Componenta structurală cea mai simplă care marchează aspectele statice
ale execuţiei actului motric.
Obs. Momentul mişcării se evidenţiază prin veriga pe care analiza o alege din lanţul ei
cinematic (secvenţa care interesează din filmul unei mişcări, pentru care proiecţia ei stopează).
17. Fazele mişcării. Componentă structurală distinctă a actului motric, alcătuită din mai multe
momente şi poate fi:
- mişcare ciclică: faza principală; faza intermediară.
- mişcări aciclice: faza pregătitoare; faza principală; faza finală.
- mişcări combinate: faza elanului; faza bătăii; faza zborului; faza aterizării.

8
2. MIŞCAREA UMANĂ - ABORDĂRI INTERDISCIPLINARE

2.7. Interpretări filozofice a conceptelor de mişcare şi mişcare umană.


2.8. Legile mişcării şi legile mişcărilor corpului.
2.9. Formele şi factorii determinanţi ai mişcării.
2.10.Caracteristicile mişcării umane.
2.11.Reguli generale de execuţie a tehnicii mişcărilor.
2.12. Clasificarea mişcărilor

2.1. Interpretări filozofice a conceptelor de mişcare şi mişcare umană.


În univers totul este supus mişcării; galaxiile, plantele şi tot ce exista pe pământ, materie vie
şi nevie. Obiectiv vorbind, mişcarea observabilă direct este o proprietate a materiei vii; ca atare,
omul ca formă de existenţă a materiei vii, printre alte note definitorii, este caracterizat şi de mişcare.
El se mişca deplasându-se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă, unele in raport cu altele şi cu
diferite puncte din mediu, se mişcă celulele, atomii, particulele elementare. Putem spune că atât
macrocosmosul cât şi microcosmosul sunt caracterizate de mişcare.
În sens filosofic, prin mişcare se înţelege orice transformare în general. Tot ce există pe
lume este în veşnică mişcare şi transformare. Este de neconceput - la actualul nivel de cunoaştere
umană - existenţa materiei şi a spiritului fără mişcare.
Mişcarea este una din manifestările fundamentale ale vieţii.
Aristotel afirma că „este necesar ca filosofia naturii să vorbească despre mişcare; substanţa
absolută este activitatea însăşi, generată de un scop - principiu şi cauză a mişcării”. Starea de
mişcare cuprinde în sine repausul iar repausul este posibilitatea de a declanşa mişcarea.
Din punct de vedere dialectic mişcarea este modul de existenţă a materiei vii. Niciodată nu
a existat materie fără mişcare şi nici nu poate să existe. Materia poate fi tot atât de puţin înţeleasă
fără mişcare ca şi mişcarea fără materie.
Concepţia modernă asupra mişcării relevă ca aceasta nu este nici lucru, nici proprietate a
lucrului, ci reprezintă o stare. Această idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dată
cu apariţia mecanicii cuantice, termenul „mişcare” se suprapune gradual cu acela de stare.
La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de activităţi mecanice (mişcări) şi anume:
- accelerarea schimburilor metabolice în timpul curenţilor citoplasmatici;
- deplasarea şi separarea cromozomilor în timpul diviziunii mitotice (celulare);
- deplasarea celulelor prin mişcări amiboide;
- mişcări ciliare şi flagelare, proprii diferitelor ţesuturi şi organe;
- locomoţia prin contracţia muşchilor striaţi.

2.2. Legile mişcării şi legile mişcărilor corpului

2.2.1. Legile generale ale mişcării


a) Legea inerţiei - orice corp rămâne în starea sa de repaus sau mişcare uniformă în linie
dreaptă, dacă nu intervine o forţă din afară care să-i schimbe starea.
În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe, fără însă să apară
mişcarea decât în momentul în care se produce un dezechilibru între acestea.
Tendinţa naturală a mişcării oricărui obiect este de a fi lineară, uniformă şi continuă (dacă nici
o forţă din afară nu ar perturba această mişcare). Dar, în orice situaţie, o forţa va acţiona sigur: este
forţa gravitaţională şi tot sigur va exista o forţă de rezistenţă a mediului în care are loc mişcarea (ex.
rezistenţa aerului).
Există forţe care fără să modifice mărimea vectorului (adică viteza) determină schimbări în
direcţia vectorului, determinând o mişcare.
b) Legea acceleraţiei - a doua lege a lui Newton, este definită astfel: „schimbarea momentului
corpului este proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia în care vectorul forţă acţionează”.
Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata schimbării momentului conform

9
legii acceleraţiei.
c) Legea acţiei şi reacţiei, cea de a 3-a lege newtoniană, defineşte realitatea că „orice acţiune
determină o reacţiune opusă şi egală”. Este interacţiunea între corpuri concepută ca pe o forţă care
are efecte asupra ambelor corpuri. Nu trebuie înţeles că un corp exercită strict o „acţiune” asupra
altuia, iar acesta o „reacţie” asupra celui dintâi. De fapt, ambele interacţionează simultan şi din această
interacţiune apare forţa.
2.2.2. Legile mişcărilor corpului
Ca orice proces, fizic mişcările corpului uman se supun unor legităţi dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
a) Legea utilităţii (a efortului util) denumită şi a eficienţei: orice mişcare, pentru a fi
efectuată, necesită o anumită cantitate de energie, obţinându-se un efect (deplasarea în spaţiu după
anumite coordonate).
Aplicaţiile practice ale noţiunii de energie constau în 3 tipuri de probleme:
- sursa de energie,
- transportul,
- conversia şi utilizarea acesteia.
În general, cele 3 sisteme furnizoare de energie îşi întregesc aportul energogen, contribuind
simultan sau succesiv la acoperirea necesităţilor energetice variabile ale contracţiei musculare în
eforturi de diferite tipuri.
Energia apare ca o mărime fundamentală ce caracterizează starea fizică a unui sistem.
b) Legea efortului voluntar sau a intenţionalităţii. La baza oricărei mişcări există o intenţie
de a realiza unul sau mai multe scopuri în funcţie de dorinţele subiectului care efectuează mişcarea.
Evidenţierea caracterului voluntar al mişcărilor este importantă în înţelegerea caracterului
conştient al acestora şi mai ales în demonstrarea calităţilor lor de instrumente utilizate în atingerea
diferitelor obiective. Este evident faptul că această lege ţine de aspectele volitive ale subiectului, de
măsură în care el îşi canalizează eforturile pentru realizarea actului motric.
Legea efortului voluntar cuprinde în esenţă o organizare raţională a energiilor care dau
câştig de cauză uneia sau alteia dintre tendinţele existente.
Efortul voluntar de a realiza o mişcare intervine şi în faza de execuţie a acesteia, în care
resursele fizice, emoţionale şi intelectuale sunt recrutate selectiv în funcţie de dificultatea sarcinii.
c) Legea temporalităţii şi spaţialităţii. Orice mişcare se desfăşoară în spaţiu şi timp, adică
segmentele corpului sau corpul întreg se deplasează după anumite traiectorii şi în ritmuri
convenabile care oferă mişcării cursivitate, expresivitate, eficienţă. Orice mişcare are o anumită
durată începând cu momentul iniţial, trece prin momente de timp intermediare până la momentul final
al mişcării când trebuie atins scopul propus. Organismul sau segmentele sale trebuie pregătite pentru a
putea efectua mişcarea într-o sincronizare optimă dintre timp şi spaţiu.
Aceste trei legi de bază ale mişcărilor corpului ţin să sublinieze complexitatea fenomenului de
mişcare umană, numeroşii factori care intervin şi determină mişcarea, atât extern dar şi intern şi
încearcă să releveze modalităţile optime şi eficiente de efectuare a unei mişcări.
Precizarea legilor mişcărilor corpului este necesară pentru a putea da semnificaţia corectă
noţiunii de „mişcare a omului”.
Mişcarea omului reprezintă „expresia care indică totalitatea actelor motrice realizate de om
pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social şi efectuarea deprinderilor specifice
diferitelor discipline sportive”.
Noţiunea se referă doar la mişcările omului efectuate cu ajutorul muşchilor scheletici şi nu a
celor obţinute cu mijloace mecanice.

2.3.Formele şi factorii determinanţi ai mişcării


2.3.1. Formele particulare ale mişcării:
 mişcarea fizică cu diversele ei modalităţi de manifestare,
 mecanica cuantică, şi cea subcuantică unde suni implicate câmpuri, particule elementare,
transformări nucleare ele;

10
 mişcarea chimică (asocierea si disocierea atomilor) care se complică prin interacţiunea între
molecule formând elementele macromoleculare până la componentele ce dau naştere vieţii;
 mişcarea biologică specifică materiei vii care se bazează pe mişcarea fizică şi cea chimică fără a
se reduce la acestea;
 mişcarea conştiinţei, caracteristică spiritului superior dezvoltat, ce implică fenomene şi procese
psihice proprii numai omului;
 mişcarea socială cea mai complexă formă de mişcare. Ea este condiţionată de toate celelalte
forme de mişcare şi se manifestă prin procese şi activităţi economice, tehnice, social-politic care
includ şi problematica conştiinţei umane.
Clasificarea formelor de mişcare, după gradul de complexitate al acestora:
- simple - mecanică;
- fizică;
- chimică;
- complexe - biologică;
- psihică (spirituală);
- socială;
- cibernetică (mişcarea informaţiei);
- cosmică.
Este de remarcat faptul că formele complexe de mişcare le includ şi pe cele simple, cu
precizarea, că, pe măsura creşterii complexităţii mişcării, scade ponderea formelor simple de
mişcare. Astfel, mişcarea câştigă valenţe superioare, din punct de vedere calitativ (vezi transferul
de la mişcarea corporală - actul motric - la mişcarea psihică sub forma gândirii şi invers).
Fiecare formă superioară de mişcare are un specific calitativ şi nu poate fi „redusă” la
formele inferioare care coexistă în cadrul acesteia.
Spaţio-temporalitatea mişcării
Spaţiul şi timpul sunt determinări obiective, universale şi esenţiale ale existenţei.
Spaţiul este întinderea, distanţa, poziţia obiectelor şi fenomenelor.
Timpul este durata de existenţă a obiectelor şi fenomenelor în succesiune sau în desfăşurare.
Spaţiu real accesibil experienţei umane cotidiene este tridimensional, iar timpul este
unidimensional, fiind ireversibil, sensul unic al său fiind cel al trecerii de la trecut, în prezent spre viilor.
Cele mai diferite forme de mişcare se desfăşoară în spaţiu şi timp, care devin astfel, criterii
şi forme de măsurare ale mişcării.
Evaluarea mişcării se poate realiza numai luând în considerare cele două categorii, precum
şi alte combinaţii, într-un sistem logic de apreciere.
Spaţiul şi timpul biologic
Spaţiului biologic este relevant din cel puţin două motive:
- cel referitor la dimensiunea sistemelor vii - problemele referitoare la limitele dimensionale
ale organismului;
- cel care priveşte mediul - probleme referitoare mediul în care îşi desfăşoară existenţa
organismul viu.
Fiecare organism explorează mediul cu unităţi proprii de spaţiu şi timp.
Timpul biologic - se referă la duratele şi ritmurile specifice proceselor vii. Acesta are
următoarele trăsături:
- limitarea desfăşurării proceselor;
- diversitatea acestor procese;
- neuniformitatea - diferite procese din organism îşi modifică viteza de desfăşurare ;
- limitarea divizibilităţii, timpul biologic are o unitate fundamentală, un minimum de durată
perceput de organisme.
Spaţiul şi timpul social - caracterizează devenirea vieţii sociale, durata şi succesiunea,
ritmul evoluţiei şi densitatea evenimentelor sociale, coexistenţa lor.
Timpul social este un timp istoric şi un timp uman - timp al acţiunii şi al efortului, al
proiectului şi al trăirii acestor proiecte, este modalitate de realizare şi afirmare umană.

11
Timpul psihologic este timp trăit având o triplă condiţionare:
- una naturală biologică (existenţa biologică a oamenilor),
- o determinare psihologică (dată de particularităţi ale sistemului psihic individual)
- o determinare socială specifică pentru colectivităţi, sub forma duratelor şi ritmurilor de
dezvoltare a fenomenelor sociale.
Caracteristica timpului psihologic este subiectivitatea aprecierii dată de gradul de confort al
activităţii şi de atitudinea faţă de aceasta. Timpul subiectiv este multicolor şi eterogen, este retrăire
sui-generis a evenimentelor care au avut loc, dar este şi prospectiv. Trăirea timpului este legală de
sentimentul vieţii.
2.3.2. Factorii detrerminanţi ai mişcării
Mişcarea umana este rezultatul unităţii biologice care este organismul uman şi mediul în
care se dezvoltă şi al unităţii ontogenetice care este produsul armoniei reciproce dintre celulele
componente şi formaţiunile intercelulare.
Mişcarea organismului uman ca sistem integrat în mediu este determinată de următorii
factori: forţe externe (exterioare); forţe interne; dificultatea şi inerţia.
A) Forţele externe se opun sistemului biologic şi sunt descrise de legi fizice. Ele se pot
sistematiza astfel:
- rezistenţe externe materializate în rezistenţa mediului (apă, aer, adversar), aparate pentru
exerciţii fizice, instalaţii, dispozitive cu rezistenţe ce se exercită pe verticală, pe
orizontală, oblic, circular, excentric, concentric;
- configuraţia şi mărimea segmentelor implicate. Mişcarea efectuată depinde de volumul,
lungimea, densitatea şt forma segmentului, orientarea sa în spaţiu.
B) Forţele interne sunt reprezentate de acţiunea muşchilor agonişti, acţiunea muşchilor
antagonişti, frecarea segmentelor în articulaţii etc. Nu este lipsită, de importanţă acţiunea de
mobilizare sau frenatoare a proceselor psihice. Să reamintim importanţa voinţei, a dârzeniei, a
perseverenţei, concentrării etc. dar şi efectele anxietăţii, fricii, confuziei, consternării, agresivităţii
etc., care nu numai că nuanţează mişcarea, ci o şi determină în bună măsură.
C) Dificultatea mişcării depinde de sediul acesteia, de unghiul, axul mişcării, segmentele
interesate, unghiul formal de axa de progresie pe verticală, viteza de progresie etc.
D) Inerţia este un alt element care intervine în declanşarea sau menţinerea unei mişcări şi
reprezintă tendinţa organismului uman de a se menţine în starea de repaus sau mobilitate. Aceasta
este determinată de următorii factori:
- echilibrul (cu unul sau mai multe puncte de sprijin, poziţia centrului de greutate, condiţii
particulare etc.).
- tipul pârghiilor (gr. I, II sau III).
- ritmul (alternanţa între acţiune şi reacţie).

2.4. Caracteristicile mişcării umane.


După cum s-a mai subliniat, distingem: caracteristici spaţiale, temporale, spaţial-temporale
(cinematice), dinamice, caracteristici ritmice şi caracteristici calitative generale ale mişcărilor.
1. Caracteristicile spaţiale
- poziţia corpului
- traiectoria (calea) mişcării.
2. Caracteristicile temporale
- durata mişcării;
- tempoul mişcării
3. Caracteristicile spaţio-temporale (cinematice)
- viteza mişcării.
4. Caracteristicile dinamice
- forţele interne ale mişcării
- forţele externe ale mişcării
5. Caracteristicile ritmice

12
- ritmul mişcării
6. Caracteristicile calitative generalizate
- mişcările precise,
- mişcările economice,
- mişcările energice,
- mişcările line
- mişcările elastice

1. Caracteristicile spaţiale
Dintre caracteristicile spaţiale, fac parte:
- poziţia corpului;
- traiectoria (calea) mişcării.
Poziţia corpului
Cu prilejul executării mişcărilor, corpul uman sau părţile acestuia, nu execută numai deplasări,
ci păstrează şi poziţii imobile (statice) datorită contracţiei musculare statice. Necesitatea evidenţierii
poziţiei corpului ca o componentă de sine stătătoare se explică prin organizarea raţională a mişcărilor,
care se obţine prin:
a) poziţia de plecare corectă care precede începutul mişcării şi
b) menţinerea poziţiei necesare în mişcarea propriu-zisă.
Multe poziţii de plecare şi poziţii statice pot avea şi o însemnătate de sine stătătoare (de
exemplu, poziţia de drepţi, echilibrul orizontal, stând pe mâini etc.).
Poziţia de plecare se adoptă cu scopul de a crea condiţii avantajoase pentru începerea acţiunii.
Poziţiile de plecare sunt de mare însemnătate în cazul mişcărilor de start - creează condiţii optime
pentru eficienţa acţiunilor ce urmează.
Startul de jos al atletului, poziţia iniţială a scrimerului, poziţia de aşteptare a portarului, cu toată
deosebirea sarcinilor speciale, reprezintă expresia exterioară a stării de pregătire pentru acţiune.
Toate aceste poziţii pot fi incluse printre stările pe care academicianul A. A. Uhtomski le-a
denumit „repaus operativ”.
Poziţiile de plecare (introductive), deşi nu conţin mişcări exterioare, conduc cel mai bine
orientarea către ţelul dorit.
Eficienţa multor exerciţii fizice depinde deseori nu numai de poziţia de plecare care precede
începutul mişcării, ci şi de o anumită poziţie, mai avantajoasă, în însuşi procesul mişcării. Exemplu:
poziţia orizontală a înotătorului, poziţia joasă a patinatorului de viteză şi a ciclistului micşorează
rezistenţa mediului exterior şi prin aceasta contribuie la o mai rapidă propulsare a corpului înainte.
Prin modificarea poziţiei corpului, în procesul mişcării se poate modifica direcţia reacţiilor
dinamice de sprijin, imprimând astfel corpului o acceleraţie într-o direcţie mai avantajoasă pentru
condiţiile respective. Spre exemplu: diferitele unghiuri de înclinare a trunchiului la alergările pe
distanţe scurte şi de fond, în fazele de bătaie la săriturile în lungime de pe loc şi cu elan.
Traiectoria mişcării
În orice mişcare trebuie să distingem în primul rând traiectoria (drumul, calea) părţii corpului
aflate în mişcare.
În legătură cu traiectoria putem evidenţia: forma, direcţia şi amplitudinea.
Forma traiectoriei mişcării. După formă se deosebesc mişcări rectilinii şi curbilinii.
Omul nu execută aproape niciodată mişcări rectilinii. Şi mişcările cele mai simple, din
diferite articulaţii, sunt mişcări de rotaţie. În toate schimbările de direcţie a mişcării, în tehnica
raţională se observă o mişcare rotunjită. Avantajul mişcărilor curbilinii în cazul schimbărilor de
direcţie, constă în aceea că dispare necesitatea de a cheltui eforturi musculare suplimentare pentru
învingerea inerţiei mişcării.
Varietatea în forma traiectoriei mişcărilor active este determinată de particularităţile
coordonării neuro-motorii.
Complexitatea mai mare sau mai mică a formei traiectoriei depinde şi de masa corpului în

13
mişcare; cu cât aceasta este mai mare, cu atât forma este mai simplă, şi invers. Exemplu: în zona
articulaţiei coxo-femurale sunt mai mulţi muşchi, plasaţi mai variat, şi totuşi mişcările piciorului
sunt mai sărace decât ale braţului.
Direcţia mişcării
Eficienţa acţiunii exerciţiilor asupra organismului şi corectitudinea tehnicii execuţiilor,
depind de direcţia traiectoriei corpului în mişcare, a părţilor lui sau a obiectului.
Direcţia mişcării se indică fie prin planurile corpului, fie prin elemente de orientare
exterioare. Ridicând, de exemplu, braţele înainte sau lateral, stabilim direcţia mişcării braţelor în
raport cu propriul trunchi.
Direcţii fundamentale: în sus, în jos, înainte-înapoi, la dreapta-la stânga.
Direcţia mişcărilor de rotaţie se determină după planurile corpului, folosindu-se termenii:
- „înainte” şi „înapoi” pentru mişcările în plan sagital (anteroposterior) (de exemplu:
rostogolire înainte, roată mare înapoi);
- „spre stânga” şi „spre dreapta” pentru mişcările în plan frontal (de exemplu: răsturnările
laterale);
- „la stânga” şi „la dreapta” pentru mişcările în plan orizontal (de exemplu: piruetele pe patine
sau „şurubul” la săriturile în apă)
În completarea direcţiilor fundamentale se evidenţiază diferite direcţii intermediare.
Amplitudinea mişcării
Amplitudinea exprimă amploarea, mărimea mişcării şi se determină în grade unghiulare.
Amplitudinea totală a mişcărilor câtorva verigi ale corpului se determină prin măsuri liniare
(de exemplu, lungimea pasului - 75 cm) sau semne convenţionale (de exemplu, semigenuflexiunea)
şi depind de structura articulaţiilor şi elasticitatea aparatului ligamentar şi a muşchilor.
Amplitudinea mişcărilor corpului şi segmentelor este condiţionată de mobilitatea articulară,
care poate fi;
- mobilitatea activă, se obţine prin contracţia activă a muşchilor
- mobilitate pasivă, provocată de acţiunea forţelor exterioare (exemplu, cu ajutorul partenerului).
Mobilitatea activă este mai mică decât cea pasivă.
În acţiunile de muncă sau sportive, amplitudinea maximă nu se utilizează, cel mai adesea,
integral. Tendinţa de a mări peste măsură amplitudinea mişcării poate duce la traumatisme.
Mişcările cu o amplitudine exagerată sunt denumite mişcări largi, iar cele cu o traiectorie
scurtă, redusă se numesc mişcări mici.
Dacă direcţia sau amplitudinea mişcării nu corespunde sarcinii motrice stabilite, mişcările
sunt imprecise.

2. Caracteristicile temporale
Durata mişcării
Durata poziţiilor şi mişcărilor joacă un rol esenţial în modificarea activităţii organismului.
Modificând durata de execuţie a exerciţiului (timpul de alergare, durata încordărilor statice etc.), se
poate regla volumul total al efortului.
În tehnica exerciţiilor fizice, durata diferitelor faze ale mişcării (elanul şi aruncarea) sau a
mişcărilor diferitelor părţi ale corpului este de mare însemnătate. Informarea periodică cu privire la
durata lucrului executat măreşte capacitatea de lucru.
Tempoul mişcărilor
Prin tempo înţelegem frecvenţa repetării ciclurilor de mişcări sau numărul de mişcări în
unitatea de timp. Tempoul mersului: 120-140 paşi/min., tempoul vâslitului: 30-40 vâsliri/min.
Noţiunea de tempo este strâns legată de cea de viteză, fără a fi însă identice. Exemplu:
ridicând mâna la înălţimi diferite şi coborând-o în acelaşi tempo, viteza mişcării va fi diferită.
Diferită va fi şi viteza alergării în cazul paşilor de alergare de aceeaşi frecvenţă, dar de lungimi
diferite. Însă este evident că, de exemplu, viteza alergării depinde atât de lungimea, cât şi de
frecvenţa paşilor şi că între ele există o anumită corelaţie optimă.

14
Tempoul mişcării depinde de masa sau momentele de inerţie ale părţii în mişcare a
corpului. Astfel, în cazul mişcării degetelor mâinilor se poate menţine un tempo mai ridicat (8-10
mişcări pe secundă) decât la mişcarea trunchiului (1-2 mişcări pe secundă)
Modificarea tempoului, modifică calitativ toată structura mişcării. Astfel, dacă tempoul
depăşeşte anumite limite, mersul normal se transformă în alergare.

3. Caracteristicile spaţio-temporale
Principala caracteristică spaţio-temporală este viteza mişcării.
Viteza mişcării.
Viteza caracterizează iuţeala deplasării corpului (sau punctului) în spaţiu în unitatea de
timp. Viteza se determină prin raportul dintre lungimea traiectoriei parcurse de corp (sau de o parte
a lui) şi timpul cheltuit pentru parcurgerea acestei traiectorii. Se exprimă în metri pe secundă.
Viteză constantă a mişcării în toate punctele traiectoriei = mişcare uniformă.
Viteză modifică a mişcării pe parcursul traiectoriei = mişcare neuniformă.
Modificarea vitezei în unitatea de timp se numeşte acceleraţie şi poate fi pozitivă sau negativă.
Mişcările executate fără modificări bruşte ale vitezei se numesc mişcări line.
Mişcările care încep cu viteze mari, precum şi cele neuniform accelerate sau încetinite se
numesc mişcări bruşte.
La om, mişcările cu viteză sau cu acceleraţie constantă sunt foarte rare.
Psihologic şi metodic distingem: viteză optimă şi viteză maximă.
Viteza mai poate fi „voluntară” şi „forţată”. Exemplu: viteza schiorului când urcă panta
este voluntară, iar atunci când coboară este forţată, impusă.
În activitatea competiţională, un mare rol joacă priceperea de a menţine exact viteza de
mişcare anterior planificată (de a parcurge porţiunile distanţei cu viteza prevăzută în graficul
dinainte alcătuit). Distribuirea raţională în timp a propriilor forţe şi îndepărtarea momentului
apariţiei oboselii, este denumită în sport „simţul vitezei”.

4. Caracteristicile dinamice
Pentru caracterizarea mişcărilor din punct de vedere al dinamicii se foloseşte noţiunea de
forţa mişcării.
Forţa mişcării
Prin forţa mişcării se subînţelege măsura acţiunii fizice a părţii în mişcare a corpului
asupra unor obiecte materiale externe. Exemplu: forţa de împingere la sărituri etc.
Forţele care influenţează mişcarea corpului omenesc sunt: forţele interne şi forţele externe.
Forţele interne sunt:
- forţele active ale aparatului locomotor - forţele de tracţiune a muşchilor;
- forţele pasive ale aparatului locomotor - forţele elastice şi consistenţa muşchilor etc.;
- forţele de reacţie - forţele reflectate, care apar cu prilejul interacţiunii verigilor corpului în
procesul mişcărilor cu accelerări.
Forţele externe sunt cele ce acţionează din afară asupra corpului omenesc. La executarea
exerciţii lor fizice se iau în considerare următoarele forţe externe:
- forţa greutăţii propriului corp;
- forţele de reacţie a sprijinului;
- forţele de rezistenţă a mediului extern (apă, aer) şi a corpurilor fizice (adversarii în luptă,
partenerii în acrobatică), îngreuierile exterioare, forţele de inerţie ale corpurilor deplasate de om.
Din analiza relaţiei kinematică/kinetică la nivelul corpului uman au fost descrise 8 tipuri de
forţe (incluse şi în diagrama corpului liber). Acestea sunt: greutatea corporală, reacţia solului, reacţia
articulară, forţa musculară, presiunea intraabdominală, rezistenţa fluidă, forţa elastică şi forţa inerţială.

5. Caracteristicile ritmice
Una dintre cele mai integrale caracteristici ale tehnicii mişcărilor este ritmul.
15
Ritmul
Cuvântul „ritm” are o răspândire largă şi se întrebuinţează în legătură cu cele mai diferite şi
mai variate fenomene.
Principala caracteristică a ritmului o reprezintă periodicitatea mai mult sau mai puţin
strictă a repetării unei mişcări sau a unui fenomen.
Ritmul este o caracteristică complexă a mişcărilor, care exprimă raportul dintre elementele
lor în ceea ce priveşte eforturile, în timp şi spaţiu.
Ritmul mişcării se caracterizează prin raportul temporal diferit dintre fazele puternice,
accentuate ale mişcării. Toate aceste momente sunt prezente în orice act motric unitar.
Ritmul motric poate fi definit ca o distribuire relativ corect organizată a eforturilor în
spaţiu şi timp.

5. Caracteristicile calitative generalizate


În afara caracteristicilor evidenţiate, care au o măsură cantitativă suficient de precisă, în
procesul de educaţie fizică se recurge pe scară largă, la caracteristici calitative nu pe deplin precise,
dar practic utile, ale mişcărilor.
De obicei, ele răspund la întrebarea „cum se execută acţiunea motrică” şi reflectă nu doar o
singură trăsătură oarecare a acesteia, ci un complex de trăsături, luate în ansamblu.
Caracteristicile calitative sunt variate. Deocamdată, sistematizarea lor este dificilă. Totuşi,
dintre ele pot fi evidenţiate, oarecum convenţional, următoarele caracteristici de bază:
Mişcările precise
Sunt cele caracterizate fie printr-o înaltă precizie în atingerea scopului material (exemplu,
nimerirea cu mingea în coşul de baschet), fie printr-o concordanţă cât mai deplină între mişcări şi
forma dinainte condiţionată (exemplu, la săriturile în apă, gimnastică, patinaj artistic).
În primul caz se poate vorbi de precizia scopului, în al doilea - despre precizia formei.
Se evidenţiază, de asemenea, precizia privind spaţiul, timpul şi mărimea eforturilor.
Mişcările economice
Se deosebesc prin absenţa sau un minim de momente inutile şi prin cheltuieli de energie
strict necesare (în cazul unei tehnici perfecte şi al unei înalte eficiente);
Mişcările energice
Se realizează cu o forţă şi viteză puternic exprimate, datorită cărui fapt sportivul învinge
rezistenţe considerabile.
Mişcările line
Sunt cele în care încordările musculare se modifică evident treptat, cu accelerare şi
încetinire treptată, cu traiectorii rotunjite în cazul schimbării direcţiei mişcărilor.
Mişcările elastice
Sunt mişcările cu faze (sau momente) de amortizare subliniate, care permit atenuarea forţei
împingerilor sau loviturilor (exemplu: la aterizare după săritură, la prinderea mingii).
Caracteristicile enumerate exprimă particularităţile calitative ale tehnicii mişcărilor, care
urmează a fi însuşite în procesul învăţării acţiunilor motrice. Aceste trăsături ale tehnicii sunt
apreciate de obicei de către specialist pe baza manifestărilor lor exterioare şi pot fi controlate într-o
măsură sau alta fără utilizarea unor dispozitive sau instrumente complexe.

2.5. Reguli generale de execuţie a tehnicii mişcărilor


Principiul fundamental, care condiţionează toate regulile structurării raţionale a tehnicii
exerciţiilor fizice, este principiul utilizării adecvate şi pe deplin eficiente a forţelor motrice active şi
pasive, cu reducerea concomitentă a acţiunii forţelor de frânare.
Principalele reguli privind executarea tehnicii mişcărilor sunt:
1) Direcţia optimă a eforturilor depuse. Direcţia acţiunii forţelor musculare trebuie să fie pe
cât posibil mai apropiată de direcţia mişcării proiectate. Aşa, de exemplu, la aruncarea suliţei

16
se poate dezvolta o forţă mare în timpul elanului, al paşilor încrucişaţi şi avântării braţului, dar
efectul final al acestor acţiuni va fi redus dacă direcţia efortului final nu corespunde cu direcţia
liniei proiectate a zborului suliţei.
2) Mărirea vitezei mişcării. Un corp se mişcă cu acceleraţie numai în cazul în care asupra lui
acţionează o forţă oarecare, şi anume acceleraţia sporeşte direct proporţional cu această
forţă. Dar viteza nu creşte într-o clipă, este necesar ca forţa să acţioneze un timp oarecare. De
aceea, în principiu, pentru dezvoltarea vitezei maxime este avantajos să se aplice o forţă mai
mare pe o traiectorie mai lungă, adică să se mărească timpul de acţiune a acesteia. Aşa se şi
procedează la executarea unor exerciţii fizice. De exemplu, la alergarea pe patine, forţa de
împingere este relativ redusă, dar ea acţionează pe parcursul unui timp îndelungat, ceea ce
asigură un considerabil impuls al forţei.
3) Caracterul neîntrerupt şi succesiv al aplicării forţelor. Această regulă decurge din primele
două legi ale lui Newton (legea inerţiei şi legea acceleraţiei). Forţa cea mai mare este
necesară la începutul mişcării, pentru a învinge inerţia stării de repaus. Exemplu: spre a
ridica haltera la piept se utilizează pentru începutul mişcării muşchii puternici ai picioarelor şi
spatelui. Când mişcarea este deja începută, este avantajos să fie continuată fără a fi întreruptă,
deoarece pentru învingerea inerţiei repausului chiar şi după o oprire neînsemnată va trebui
cheltuit un efort suplimentar, care ar fi putut fi utilizat cu succes pentru mărirea vitezei.
Mişcările trebuie executate într-o astfel de succesiune, încât înainte de încheierea acţiunii unei
grupe musculare să intre în funcţiune o alta. Totodată, mişcările care urmează trebuie
executate adesea cu o viteză mereu crescândă (executarea unor exerciţii de gimnastică -
mişcarea următoare, începe în momentul în care mişcarea precedentă se încheie.
4) Transmiterea cantităţii de mişcare de la o verigă la alta. Urmărind executarea cu o înaltă
tehnicitate de către sportiv a exerciţiilor fizice, se poate observa că diferitele verigi ale
corpului său nu se angrenează în mişcare concomitent, ci într-o anumită succesiune. În unele
cazuri, părţile corpului cu o masă mai mare devansează mişcările corpului cu o masă mai
mică; în altele, dimpotrivă. Exemplu: în fotbal, la lovirea mingii cu piciorul, mişcarea coapsei
devansează mişcarea gambei şi a labei piciorului. Mişcarea fiecăreia din verigile următoare
este provocată şi de transmiterea cantităţii de mişcare de la veriga precedentă.
5) Crearea contraacţiunii faţă de forţele în acţiune. Cunoaşterea celei de-a treia legi a lui
Newton a „acţiunii şi contraacţiunii” ne dă posibilitatea să înţelegem numeroase particularităţi
ale tehnicii exerciţiilor fizice şi să utilizăm această lege cât mai adecvat. Manifestarea
principiului contraacţiunii se poate observa în multe mişcări de translaţie, de rotaţie, de întâlnire
şi de compensaţie. Pe o pistă tare, atletul poate alerga mai repede decât pe nisip. Aruncătorul de
greutate va putea dezvolta forţa maximă în direcţia necesară doar în cazul în care, în momentul
efortului final, se sprijină pe sol cu unul sau cu ambele picioare. În mişcările de lovire, acea
parte a corpului cu care se execută lovitura (mâna în volei, laba piciorului la fotbal, pumnul în
box) trebuie să fie consolidată, întărită în momentul executării ei.
Concluzie
Există tendinţa de a privi „mişcarea” ca deplasare, schimbare de loc sau poziţie.
Trebuie să avem în vedere că în domeniul activităţilor corporale de toate genurile avem
componente în care latura comportamentală este inhibată, procesul central nervos fiind „ascuns”,
„mişcare zero”.
Menţinerea poziţiei iniţiale sau a poziţiei de start, fixarea poziţiei la încheierea unui
exerciţiu, pauzele de nemişcare în anumite situaţii sau exerciţiile de nemişcare şi linişte
recomandate în jocurile copiilor, poziţiile preparatorii, pânda, jocul „statuile”, toate şi încă multe
altele fac parte din conceptul dialectic al mişcării/nemişcării active.

2.6. Clasificarea mişcărilor


Activităţile practice de „educare a fizicului şi de educaţie prin fizic” au în vedere diferitele
forme de manifestare a mişcărilor corporale. Literatura de specialitate oferă următoarea clasificare a
mişcărilor fundamentale, prezentată ca o sinteză a tipurilor de mişcări în tabelul de mai jos.

17
Clasificarea mişcărilor fundamentale:
Locomotorii De manipulare De stabilitate

Mers Aruncare Aplecare

Alergare Prindere întindere

Săritură Lovire Răsucire

Ţopăire Blocare întoarcere

Locomotorii De manipulare De stabilitate

Tropotire Izbire Legănare

Târşire Voleibolare Rostogolire

Lunecare Conducere Aterizare

Caţăr are Rostogolire (a mingii) Oprire

Fandare Transportare Eschivare

Galopare Driblare Echilibrare

Săltare

18
3. BAZELE ANATOMICE ŞI BIOMECANICE ALE MIŞCĂRII UMANE

3.1. Noţiuni de osteologie. Rolul oaselor în organism. Elemente de orientare ale corpului uman şi
ale oaselor.
3.2. Noţiuni de artrologie. Mişcările articulaţiilor şi clasificarea funcţională a articulaţiilor.
3.3. Noţiuni de miologie. Structura, proprietăţile şi tipurile de activitate musculară. Sensul
mişcărilor în funcţie de activitatea muşchilor. Rolul muşchilor în organism.

Aparatul locomotor specializat pe îndeplinirea a două funcţii esenţiale: locomoţia şi


sprijinul, este alcătuit dintr-un complex de organe cu structuri şi funcţii diferite. La cele 206 piese
osoase, peste 430 muşchi striaţi şi peste 310 articulaţii, trebuie adăugate reţeaua nervoasă (cu căile
aferente şi eferente) şi reţeaua vasculară care irigă toate aceste organe.

OSTEOLOGIE
Caracteristicile morfologice ale osului organ
Contrar aspectului său, osul nu este un organ inert. Cercetarea cu ajutorul difracţiei cu raze
X, cu microscopul electronic, cu diversele metode histochimice şi în special cu izotopi radioactivi, a
pus în evidenţă faptul că sistemul scheletic trebuie considerat ca făcând parte integrantă din
structura chimică a fluidelor corpului, la baza mecanismelor lui funcţionale stând un servosistem de
reglare ionică şi integrare, care include receptori, efectori şi fenomene de feed-back.

Clasificarea oaselor
Greutatea totală a celor 206 oase ale corpului omenesc, în stare uscată, este de numai 5-6,5 kg.
Privite în general, ele se pot împărţi în trei tipuri: oase lungi, scurte şi plate.
1) Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanţă osoasă compactă. În centru au un canal
19
medular şi la cele două extremităţi, mai mari ca volum, câte un bloc de substanţă spongioasă,
înconjurat de un strat de substanţă compactă. Prin intermediul lor, se realizează mişcări rapide,
de mare amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc scheletul membrelor.
2) Oasele scurte sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite de un strat de substanţă
compactă. Rolul lor este de a suporta greutatea corpului (ex. Oasele tarsiene, de a contribui la
menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (ex. Vertebrele) sau de a permite
executarea mişcărilor complexe şi delicate ale mâinii (oasele carpiene).
3) Oasele plate sunt largi şi subţiri şi participă la alcătuirea unor cavităţi care protejează organe
importante (cutia craniană), realizează suporturi stabile (oasele bazinului) sau oferă muşchilor
suprafeţe întinse şi mobile de inserţie (omoplatul).
Structurile osului-organ
Privit morfo-funcţional, osului i se pot descrie 4 ordine de structuri, descrise de Petersen:
- structuri de prim ordin: arhitectura macroscopică a compactei şi spongioasei, măduva
osoasă, periostul, cartilajul articular şi cel de creştere. Se pot vedea cu ochiul liber şi
reflectă, pe plan funcţional, rolul de susţinere pe care îl are osul studiat, precum şi modul în
care sunt exercitate asupra lui forţele mecanice
- structuri de ordinul II: sistemele haversiene, lamele circumferenţiale şi structurile similare,
vasele şi nervii. Au dimensiuni de aprox. 100 microni. Se pun cu greu în evidenţă cu lupa şi
numai incomplet, dar apar bine individualizate cu microscopul uzual.
- structuri de ordinul III: fibrele colagene şi elastice, celulele osoase, substanţa fundamentală
cu sistemul ei lacunar, sărurile minerale, apa, grăsimea.
- structuri de ordinul IV: dispoziţia moleculară a substanţei organice şi anorganice.
Rolul oaselor în organism
Oasele îndeplinesc în organism roluri variate. Forma şi structura sunt adaptate rolului îndeplinit.
• Rolul de susţinere a greutăţii diferitelor părţi ale organismului este îndeplinit în primul
rând de axa scheletului - coloana vertebrală. Deşi este formată din oase scurte, faptul că
prin dispoziţia lor formează un canal, conferă o rezistenţă sporită, la care contribuie şi
curburile antero-posterioare, pe care le prezintă coloana vertebrală. Cea de a doua categorie
de oase cu rol de susţinere este formată de oasele membrelor inferioare. Rezistenţa lor este
sporită de forma lor tubulară (rezistenţă maximă la greutate minimă a osului).
• Rolul de protecţie pentru diferite organe din corp constă în mărginirea unor cavităţi în care
sunt adăpostite organe. Oasele cutiei craniene, coloana vertebrală intră în această categorie
(adăpostesc encefalul şi măduva spinării). La fel şi oasele cutiei toracice care protejează
organele vitale: plămânii, inima etc.
• Rol în mişcările corpului ca organe pasive ale acestora. Ele servesc ca puncte de inserţie a
muşchilor (care sunt organele active ale mişcării), care deplasează oasele pe principiul
pârghiilor. Forţa este reprezentată de muşchi, punctul de sprijin este reprezentat de
originea şi inserţia muşchiului, iar rezistenţa este greutatea deplasată (a propriului membru
+/- o greutate în plus).
• Rolul de depozit şi rezervă de calciu şi acid fosforic. Lipsa acestor elemente din organism
ar duce la grave tulburări. Prin compoziţia lor, oasele asimilează cea mai importantă
cantitate de calciu şi săruri minerale din organism, care, la nevoie, este mobilizată şi utilizată
în activitatea unor organe vitale.
• Rolul antitoxic este îndeplinit datorită capacităţii oaselor de a reţine temporar elemente
toxice pentru organism, precum: Pb… etc.
Elementele de orientare ale corpului uman
• Poziţia anatomică a corpului, este poziţia verticală, cu membrele superioare întinse în
lungul corpului, cu palmele orientate înainte, membrele inferioare întinse în lungul corpului,
tălpile orientate înapoi (nu spre sol, ca în poziţia ortostatică).
• Poziţia anatomică a osului depinde de elementele caracteristice ale osului respectiv precum

20
şi de anumite planuri convenţionale ale corpului.
• Planurile convenţionale ale corpului ( Fig. 1), aşezat în poziţie anatomică, sunt:
- planul medio-sagital (planul de simetrie): este vertical pe direcţie antero-posterioară,
împărţind corpul în două jumătăţi simetrice - dreaptă şi stângă;
- planul frontal: este un plan vertical şi perpendicular pe precedentul, împărţind corpul în
două părţi - anterioară şi posterioară;
- planul orizontal sau transversal: este perpendicular pe primele două, împărţind corpul în
două părţi - superioară şi inferioară.
Elementele de orientare ale corpului uman

Elementele de orientare ale oaselor


Ţinând cont de aceste planuri, se mai utilizează, pentru descrierea oaselor, o serie de
termeni, cum sunt:

21
- medial sau intern (mai aproape de planul medio-sagital);
- lateral sau extern (mai îndepărtat de planul medio-sagital);
- superior sau cranial (deasupra planului orizontal);
- inferior sau caudal (sub planul orizontal);
- anterior sau ventral (înaintea planului frontal);
- posterior sau dorsal (îndărătul planului frontal).
La descrierea oaselor membrelor se mai utilizează şi termenii:
- proximal (mai aproape de rădăcina membrului);
- distal (mai îndepărtat de rădăcina membrului);
- radial şi cubital, palmar (volar) şi dorsal, la membrul superior;
- tibial şi fibular, plantar şi dorsal, la membrul inferior.
Elementele descriptive ale oaselor
Oaselor li se descriu la suprafaţa exterioară: feţe, margini şi unghiuri, care prezintă, la rândul
lor, o serie de detalii ce se pot grupa în: proeminenţe, cavităţi, canale.
1. Proeminenţele sunt părţi osoase care proemină la suprafaţa osului şi sunt articulare şi
nearticulare.
• Proeminenţele articulare sunt de forme variate şi sunt destinate articulaţiilor dintre oase;
• Proeminenţele nearticulare au aspecte diferite şi pot fi:
- unele care se detaşează ca un vârf de restul osului, numite apofize;
- altele se detaşează mai puţin de suprafaţa osului, mai puţin dezvoltate şi mai lăţite,
numite tuberozităţi;
• în cazul în care tuberozitatea este rotunjită, poartă numele de eminenţă sau bază;
• dacă tuberozitatea este mai mică, poartă numele de tubercul;
• dacă ridicătura osoasă este ascuţită, se numeşte spină;
• proeminenţele mai pot fi şi liniare, purtând numele de creste, cu aspect rugos sau tăios;
2. Cavităţile osoase sunt determinate de forţe de presiune. Se împart, de asemeni, în articulare şi
nearticulare:
• cavităţile articulare iau parte la formarea articulaţiilor şi au aspect invers proeminenţelor
articulare - exemplu: acetabulul coxalului în care pătrunde capul proeminent al femurului.
Cavităţile articulare se pot prezenta în unele cazuri ca suprafeţe plane - exemplu: feţele
articulare ale sacrului şi ale osului iliac, care formează împreună articulaţia sacro-iliacă;
• cavităţile nearticulare au aspecte diverse ca formă, dimensiuni şi rol şi pot fi:
- cavităţi de inserţie pentru muşchi, tendoane, ligamente;
- cavităţi de protecţie şi adăpostire a unor formaţiuni anatomice;
- cavităţi alungite sub forma unor şanţuri, prin care alunecă tendoane musculare sau trec
vase şi nervi.
3. Găurile şi canalele sunt de trecere şi nutritive:
Găurile şi canalele de trecere sunt străbătute de diferite formaţiuni anatomice (vase, nervi
etc.) care hrănesc, respectiv inervează muşchii şi din care pornesc ramuri pentru oase. Din cauza
formei lor, au diferite denumiri:
- hiatus - orificiu neregulat, în care se deschid mai multe canale;
- foramen- gaură, orificiu;
- sulcus - şanţ;
- ductus - canal;
- fossa - groapă;
- fossula- gropiţă;
- incisura - scobitură, ştirbitură a unei margini;
- apertura - deschizătură;
Găurile şi canalele nutritive au rol pentru trecerea vaselor sanguine care asigură nutriţia
osului respectiv. După dimensiunile lor, se împart în patru grupe sau ordine.

22
CARACTERELE PARTICULARE ALE OASELOR
La om scheletul este format din 206 oase dintre care 33 alcătuiesc coloana vertebrală, restul de 173
se grupează în jurul acesteia. Oasele situate pe linia mediană a corpului, ca sternul, sacrul sunt
nepereche. Ele se consideră a fi oase simetrice fiind formate din două jumătăţi, una dreaptă şi alta
stângă.
Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi însă nesimetrice pentru ca cele două jumătăţi
ale lor nu sunt identic conformate.
Scheletul se împarte în patru părţi :
• oasele capului şi gâtului ();
• coloana vertebrală (33 oase);
• toracele osos;
• oasele membrelor.

23
ARTROLOGIE

Syndesmologia (syndesmos = ligament, logos = ştiinţă) este partea anatomiei care are ca obiectiv
studiul articulaţiilor. Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se
unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate prin formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Artrologia tratează formaţiunile conjunctive.
STRUCTURA ŞI CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A ARTICULAŢIILOR
Articulaţiile se clasifică după gradul de mobilitate şi după structura lor.
Clasificarea după gradul de mobilitate deosebeşte:
 Sinartroze: articulaţii în care capetele osoase se găsesc în oarecare continuitate datorită
formaţiunilor conjunctive de legătură, au o mobilitate redusă (articulaţii semimobile), foarte
redusă sau nulă (articulaţii fixe) .
 Diartroze: articulaţii cu structură tipică, capete osoase în contiguitate şi având mobilitatea
importantă.
I. SINARTROZELE
Se clasifică, după structura elementelor de legătură :
 Syndesmoze – joncţiuni fibroase
 Syncondroze - joncţiuni cartilaginoase
 Synostozele - joncţiuni osoase
Syndesmoze - joncţiuni fibroase
Oasele se află strâns legate prin ţesut fibros dens- fibre de colagen sau fibre elastice. Nu permit
mişcări sau permit mişcări foarte reduse.
 Membrana interosoasă este formată din mănunchiuri de fibre de colagen, divers orientate,
întinse între oasele antebraţului sau gambei. Prin poziţia ei, membrana separă
compartimente la nivelul segmentelor respective şi este implicată în diferitele tipuri de
mişcări dintre cele două oase, asupra cărora are acţiune stabilizatoare.
 Ligamentele galbene sunt structuri dreptunghiulare formate din ţesut elastic, intercalate
între lamele vertebrale. Ele închid peretele posterior al canalului vertebral conectând două
lame adiacente şi formează un şir de sindesmoze cu rol important în statica coloanei
vertebrale.
 Suturile reprezintă o varietate specială a syndesmozelor. Ele constituie articulaţiile fixe
dintre oasele craniului. Ţesutul fibros interpus între oasele craniene se numeşte ligament
sutural. El are o structură complexă. Realizează legătura interosoasă prin straturile
periostice şi oferă spaţiu pentru funcţia de creştere craniană. În jurul vârstei de 20 ani,
ligamentul sutural începe să fie înlocuit cu ţesut osos, determinând transformarea suturilor în
synostoze.
 Gomfozele reprezintă o varietate diferenţiată de syndesmoză, prin care este asigurată fixarea
dinţilor în procesul alveolar. Rădăcina dintelui este fixată în cavitatea alveolară printr-un
ligament periodontal (alveolo-dentar).
Syncondroze - joncţiuni cartilaginoase
 Sunt articulaţii temporare sau permanente, realizate între două piese osoase, unite prin ţesut
cartilaginos hialin sau ţesut fibrocartilaginos.
 Syncondrozele sunt structuri în continuă schimbare, cu existenţă temporară, care se
transformă în synostoze la sfârşitul perioadei de creştere. Exemplu: syncondroza sfeno-
ocipitală care asigură legătura dintre corpul sfenoidului şi occipital, controlând, prin
creşterea ei, diametrul anteroposterior al craniului.
 Syncondrozele dintre coastele 1-7 şi stern, sunt considerate joncţiuni cartilaginoase
implicate în realizarea mecanicii respiratorii. Ele nu mai sunt implicate în procesul de
creştere osoasă. Au, astfel, o funcţie şi o existenţă permanentă.
Simfiza constituie o varietate de articulaţie cartilaginoasă, situată de obicei pe linia mediană a
corpului, în care legătura dintre cele două piese osoase se realizează prin ţesut fibrocartilaginos. Ea

24
este o articulaţie permanentă, cu mobilitate variabilă, rezultată din deformarea ţesutului de legătură,
fiind considerată, din punct de vedere funcţional, o articulaţie semimobilă. Simfiza pubiană este
considerată un exemplu tipic, dar şi articulaţia dintre două corpuri vertebrale cu discul
intervertebral fibrocartilaginos este tot o simfiză.

Synostozele - joncţiuni osoase


 Pot fi considerate stadiul final de evoluţie a syncondrozelor şi suturilor, după terminarea
perioadei de creştere. Prin înlocuirea ţesutului fibros sau cartilaginos cu ţesut osos, se
realizează cea mai fermă legătură între două piese osoase.
 Transformarea suturilor în synostoze are o evoluţie lentă, dinspre interior spre exterior şi
dinspre medial spre lateral.

25
II. DIARTROZELE
Cele mai multe articulaţii ale corpului sunt sinoviale. Se caracterizează prin complexitate,
mişcări multiple şi variate.
Componentele unei articulaţii sinoviale sunt:
 suprafeţele articulare
 cartilajul articular
 formaţiuni care asigură concordanţa dintre suprafeţele articulare (fibrocartilaje de mărire,
discuri, meniscuri)
 mijloace de unire (capsula articulară, ligamentele)
a. Suprafeţele articulare
După formă pot fi: sferice, eliptice, cilindrice, plane.
În general, aceste suprafeţe pot fi încadrate geometric în două forme principale: plană şi
curbă.
În articulaţiile plane mişcările sunt reduse.
În cele cu suprafeţe curbe, mişcările sunt mai complexe. Pentru o funcţionare normală, este
necesară o adaptare perfectă a suprafeţelor articulare, o concordanţă sau cum se mai spune în limbaj
clinic, o congruenţă articulară. Lipsa acestei concordanţe articulare face posibilă producerea unor
leziuni ulcero-necrotice şi, în final, instalarea proceselor artrozice prin alterarea cartilajului şi a
ţesutului osos subjacent.

26
b. Cartilajul articular
Este numit şi cartilaj de încrustare şi acoperă suprafeţele articulare ale oaselor. Este un
cartilaj hialin de culoare alb-strălucitoare, cu reflexe albăstrui. Prezintă două suprafeţe:
una aderentă de suprafaţa osului;
una liberă ce corespunde cavităţii articulare.
Marginea cartilajului se continuă cu periostul. La nivelul acestei margini se termină şi
membrana sinovială. Întinderea cartilajului este proporţională cu întinderea mişcărilor articulare.
Grosimea lui este variabilă (1-12 mm), în raport cu presiunea exercitată pe suprafeţele articulare. Pe
măsura înaintării în vârstă, are tendinţa subţierii.
Cartilajul nu prezintă terminaţii nervoase şi nici vase de sânge.
Are două proprietăţi importante:
compresibilitatea (rol de amortizor)
elasticitatea (joacă rol de pneuri).
Conţine apă în proporţie de 50-60%. Deshidratarea ţesutului cartilaginos duce la micşorarea
elasticităţii şi constituie alt factor favorizant pentru apariţia artrozelor.
Nutriţia cartilajului se face prin imbibiţie, respectiv prin trecerea substanţelor din vasele

27
ţesutului osos subjacent şi din arterele capsulo-sinoviale, precum şi din lichidul sinovial. El
este considerat un ţesut cu metabolism redus.
c. Formaţiuni care asigură concordanţa dintre suprafeţele articulare (fibrocartilaje de mărire,
discuri, meniscuri)

Fibrocartilaje de mărire: labrul articular sau cadrul articular. Se întâlnesc în cazul


articulaţiilor la care o suprafaţă articulară sferică - cap articular- trebuie "să se potrivească"
cu o cavitate articulară mai puţin adâncă. Exemple: articulaţia SH, CF. Uneori, labrul
constituie în acelaşi timp şi un mijloc de unire.

Fibrocartilaje intraarticulare: discurile şi meniscurile-sunt formaţiuni anatomice ce se găsesc


între suprafeţele articulare şi au, de asemenea, rolul să asigure o concordanţă cât mai bună.
Ele diferă mult ca formă şi dimensiuni. Uneori ocupă toată articulaţia, formând un disc.
Există fibrocartilaje de forma unor semilune, denumite meniscuri. Acestea au pe secţiune o
formă triunghiulară aderând cu baza pe una din suprafeţele articulare, de obicei de cea mai
mobilă şi o însoţesc în toate mişcările. La articulaţia genunchiului ele aderă de tibie.

28
d. Mijloace de unire: capsula articulară şi ligamentele
Capsula articulară este o formaţiune constituită din două straturi: unul extern- stratul fibros
şi altul intern.- membrana sinovială.
Stratul fibros are o formă comparabilă cu cea a unui manşon. Se inseră prin cele două
extremităţi ale sale la periferia cartilajelor articulare. El reprezintă o continuare a periostului
oaselor.
Suprafaţa exterioară vine în raport cu muşchii şi tendoanele periarticulare. Suprafaţa internă
este acoperită de membrana sinovială. Grosimea stratului fibros diferă: în unele articulaţii cu
mobilitate mare, este mai redusă şi mai puţin rezistentă.
În general, o membrană fibroasă este formată din fibre conjunctive şi puţine fibre elastice,
cu orientări diferite.
Vascularizaţia arterială a capsulei este asigurată din ramuri provenite din arterele
musculare. Vasele limfatice, puţine la număr, se găsesc atât în stratul fibros al capsulei cât şi
la nivelul membranei sinoviale.
Inervaţia este asigurată de filete nervoase care însoţesc vasele sanguine.
Rolul capsulei : protejează articulaţia de procese patologice periarticulare şi împiedică
răspândirea revărsatelor articulare în ţesuturile din jur.
Membrana sinovială este stratul profund al capsulei articulare. Se prezintă ca o foiţă subţire,
29
netedă şi lucioasă, care aderă intim de suprafaţa interioară a stratului fibros al capsulei articulare. Ea
secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros- lichidul sinovial, cu rol important în biomecanica
articulară. Se opreşte la periferia cartilajelor articulare, la limita dintre cartilajul articular şi os.
Membrana sinovială acoperă porţiunile de os intracapsulare, şi unele formaţiuni intracapsulare:
tendoanele, ligamentele, discurile intraarticulare. Din cauza abundenţei vaselor sanguine, sinoviala
se inflamează prima dintre formaţiunile articulaţiei. Sinoviala este o membrană continuă, spre
deosebire de membrana fibroasă care poate fi perforată de vase, nervi.
Membrana sinovială prezintă adeseori o serie de prelungiri, externe sau interne.
Membrana sinovială este bogat vascularizată şi inervată. Arterele provin din stratul fibros al
capsulei.
Lichidul sinovial are aspectul unui lichid gălbui, vâscos, are rol lubrifiant asupra elementelor
articulare, producând, în acelaşi timp şi o oarecare adeziune între suprafeţele articulare. El
rezultă dintr-un proces de transsudare a lichidului plasmatic care trece în cavitatea
articulară prin pereţii capilarelor perisinoviale, permeabili în ambele sensuri.
Rolul lichidului: nutriţie, lubrifiere, curăţire.

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele articulare, contribuind la
menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare.
30
După structura lor, ligamentele au fost împărţite în: capsulare, tendinoase, musculare,
fibrozate.
Ligamentele capsulare sunt diferenţieri ale capsulei cu rolul de a frâna o serie de mişcări.
Ligamentele tendinoase rezultă prin transformarea unor tendoane, ex. lig. patelar al
genunchiului.
Ligamentele musculare provin din atrofierea unor fascicule musculare: ligamentul
acromiocoracoidian.
Ligamentele fibrozate: ligamentul stilohioidian.
După poziţia pe care o au faţă de capsulă se deosebesc lig. intracapsulare şi extracapsulare.
Toate ligamentele sunt rezistente şi inextensibile. În acelaşi timp sunt suficient de flexibile
încât să nu împiedice executarea mişcărilor. Au şi rolul de a preveni depăşirea unor limite normale
ale mişcărilor. În cazul solicitărilor prelungite, aceste formaţiuni semnalează situaţia prin durerea
resimţită la nivelul lor.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele articulare, contribuind la
menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare.
După structura lor, ligamentele au fost împărţite în: capsulare, tendinoase, musculare,
fibrozate.
Ligamentele capsulare sunt diferenţieri ale capsulei cu rolul de a frâna o serie de mişcări.
Ligamentele tendinoase rezultă prin transformarea unor tendoane, ex. lig. patelar al
genunchiului.
Ligamentele musculare provin din atrofierea unor fascicule musculare: ligamentul
acromiocoracoidian.
Ligamentele fibrozate: ligamentul stilohioidian.
După poziţia pe care o au faţă de capsulă se deosebesc lig. intracapsulare şi extracapsulare.
Toate ligamentele sunt rezistente şi inextensibile. În acelaşi timp sunt suficient de flexibile
încât să nu împiedice executarea mişcărilor. Au şi rolul de a preveni depăşirea unor limite normale
ale mişcărilor. În cazul solicitărilor prelungite, aceste formaţiuni semnalează situaţia prin durerea
resimţită la nivelul lor.

II.2 MIŞCĂRILE ARTICULAŢIILOR ŞI CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ A


ARTICULAŢIILOR
Mişcările articulaţiilor sinoviale
Funcţiunea articulaţiilor constă în a permite mişcările oaselor care intră în alcătuirea lor.
Felul mişcărilor şi forma suprafeţelor articulare sunt în strânsă interdependenţă.
Între oasele care intră în alcătuirea unei articulaţii sinoviale se pot efectua trei feluri de
mişcări elementare: alunecarea, rostogolirea (învârtirea), rotaţia.
Alunecarea constă în deplasarea suprafeţelor articulare puse în contact, însoţită de frecare, adică
fără îndepărtarea lor. Mişcarea se poate compara cu deplasarea unei sănii pe zăpadă. Exemple de
acest fel de mişcări găsim în articulaţiile plane.

Învârtirea sau rostogolirea este caracterizată prin deplasarea circulară a suprafeţelor


articulare, astfel că la fiecare nouă fază a mişcării, alte porţiuni ale acestora vin în contact. O
asemenea mişcare este comparabilă cu aceea a unei roţi care se rostogoleşte pe pământ. Exemple
de învârtire avem la articulaţia genunchiului, articulaţia cotului.

Rotaţia este o mişcare circulară, caracterizată prin răsucirea, deplasarea osului mobil
împrejurul axului său longitudinal. Axul poate fi situat în afara osului - în acest caz, rotaţia este
însoţită de deplasare, ca în supinaţia şi pronaţia mâinii. Alteori, axul trece chiar prin punctele de
contact ale suprafeţelor articulare - rotaţia este pură, fără deplasare, ca în mişcarea cupei radiale
pe capitulul humerusului. Aceste mişcări se combină, în realitate , între ele.
Pentru analiza funcţionalităţii unei articulaţii, este necesar să definim o serie de noţiuni,
precum:

31
axul articular - linie teoretică împrejurul căreia se execută mişcările unei articulaţii. O
articulaţie poate avea unul sau mai multe axe.
mişcarea de flexie (antepulsie sau anteducţie );
mişcarea de extensie (retropulsie sau retroducţie);
mişcarea de adducţie;
mişcarea de abducţie;
circumducţia;
mişcarea de rotaţie, poate fi externă (laterală) - şi internă (medială);
pronaţia;
supinaţia.

Clasificarea funcţională a articulaţiilor sinoviale


Ţine cont de:
numărul suprafeţelor articulare;
forma suprafeţelor articulare;
numărul axelor articulare;
modalitatea de conducere a mişcărilor;
modalitatea de funcţionare.
A) DUPĂ NUMĂR:
articulaţii simple- formate din unirea a două oase;
articulaţii compuse- formate din unirea mai multor oase.

B) DUPĂ FORMA SUPRAFEŢELOR ARTICULARE:


plane
trohleene
trohoide
condiliene
în şa
elipsoidale
sferoidale
Articulaţiile plane au suprafeţele plane şi permit numai mişcări de alunecare Exemple: a.
dintre oasele carpului, tarsului, a. acromioclaviculară.
Articulaţiile trohleene, în balama sau ginglymul au suprafeţele articulare constituite astfel:
unul din capete are formă de scripete sau trohlee, iar celălalt, forma unei creste care
corespunde şanţului scripetelui şi două povârnişuri laterale, care corespund părţilor laterale
ale scripetelui. Permit mişcări de flexie-extensie şi foarte reduse de lateralitate: a. humero-
ulnară, a. interfalangiene.
Articulaţiile trohoide sau în pivot au suprafeţele formate dintr-un cilindru osos (pivotul
central osos), conţinut într-un inel osteofibros. Posedă doar mişcări de rotaţie: cilindrul se
răsuceşte în jurul axului său, în interiorul inelului. Exemple: a. radioulnare proximală şi
distală.
Mişcările de rotaţie se pot executa în două variante:
pivotul se rotează în interiorul inelului care rămâne fix - articulaţia radioulnară proximală
(capul radiusului este pivotul);
pivotul rămâne fix, iar inelul (suprafaţa concavă), se roteşte în jurul lui ca o roată faţă de ax-
articulaţia atlanto-axoidiană mediană, unde dintele joacă rolul pivotului fix, iar arcul anterior
al atlasului, împreună cu ligamentul transvers formează inelul osteoligamentar care execută
rotaţia.
Articulaţiile condiliene Sunt formate astfel: unul din oase prezintă două suprafeţe articulare
rotunjite (segmente de cilindru plin- ex. Condilii femurali).iar celălalt os le primeşte în două
depresiuni corespunzătoare (fosele sau cavităţile glenoide tibiale). Axele celor două perechi
de suprafeţe articulare sunt paralele între ele, din această cauză mişcările permise se vor

32
petrece într-un singur plan. În mod secundar sunt posibile şi mişcări limitate în alte planuri.
Ex.: articulaţia genunchiului.
Articulaţiile în şa sau prin îmbucătură reciprocă au suprafeţele articulare opozite concave
într-un sens şi convexe în celălalt, care îşi corespund. Permit mişcări de: flexie-extensie,
abducţie-adducţie şi circumducţie. Ex.: a carpometacarpiană a policelui
(trapezometacarpiană), a. sternoclaviculară.
Articulaţiile elipsoidale. Cele două suprafeţe sunt conformate astfel: una este de forma unui
elipsoid mai mult sau mai puţin alungit, iar cealaltă de forma unei depresiuni
corespunzătoare, puţin adâncită. Ex.: a. radiocarpiană, a. metacarpofalangiană. Permit
mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie, circumducţie.
Articulaţiile sferoidale sau cotilice se mai numesc şi enartroze. Au suprafeţele opozite
formate dintr-un cap (segment de sferă) ce pătrunde într-o cavitate în formă de cupă. Au o
mare mobilitate, permiţând: flexia-extensia, abducţia-adducţia, circumducţia şi rotaţia. Ex.:
articulaţiile umărului şi şoldului.

Clasificarea articulaţiilor sinoviale după forma suprafeţelor articulare.


1 şi 2- ginglym (trohlee) - 1 a: articulaţii interfalangiene, 2 a: articulaţia cotului.3- articulaţie
elipsoidală - 3a: articulaţia radiocarpiană 4- articulaţie în şa – 4 a: articulaţia carpometacarpiană a
c) După numărul axelor în jurul cărora se execută mişcările
uniaxiale;
biaxiale;
cu trei axe;
Articulaţiile uniaxiale permit mişcări opuse într-un singur plan: flexia-extensia (ex.
Ginglimul), sau rotaţia (ex. a. Trohoide).
Articulaţiile biaxiale : axele sunt perpendiculare unul pe altul. Ex.: a. elipsoidale, a. În şa.

33
Articulaţiile cu trei axe permit mişcări în toate planurile spaţiului. Ex.: a. sferoidale.
d) După modalitatea de conducere a mişcărilor în articulaţii
Termenul de conducere articulară se referă la direcţia şi sensul mişcării, precum şi la factorii
restrictivi ai mişcării executate.
E) După modalitatea de funcţionare
Articulaţiile pot lucra independent sau în combinaţii.
Prima formă de activitate este caracteristică funcţionării în lanţuri cinematice deschise, iar a doua,
pentru lanţurile cinematice închise.
La rândul lor, articulaţiile combinate se împart în:
articulaţii combinate prin cuplaj osos care leagă două piese osoase la nivele diferite ca în
cazul articulaţiilor radio-ulnare proximală şi distală.
articulaţii combinate prin cuplaj muscular în care acelaşi agent motor mobilizează prin
contracţie două sau mai multe articulaţii concomitent.

FACTORII IMPLICAŢI ÎN CONDUCEREA ARTICULARĂ


Factorii implicaţi în conducerea articulară se grupează în două categorii:
a) factori pasivi:
forma suprafeţelor articulare;
sistemul capsular ligamentar şi tensiunile din el;
forţa gravitaţională;
presiunea atmosferică;
adeziunea dintre suprafeţele articulare;
contactul părţilor moi adiacente.
b) factori activi:
contracţia tonică a grupelor musculare;
contracţia fazică a grupelor musculare periarticulare agoniste şi antagoniste.
În funcţie de factorii care predomină în determinarea sensului unei mişcări într-o articulaţie,
articulaţiile se pot reuni în următoarele grupe:
a) Grupa articulaţiilor cu conducere osoasă: cuprinde articulaţii uniaxiale, în care direcţia şi
amplitudinea de mişcare sunt determinate în cea mai mare parte de forma suprafeţelor articulare.
Profilul articular are un angrenaj puternic, la care participă şi două ligamente colaterale ca două
"hăţuri“(cotul)
b) Grupa articulaţiilor cu conducere ligamentară - cuprinde articulaţii multiaxiale în care
direcţia şi limitarea mişcărilor este dictată de acţiunea restrictivă a tensiunilor din ligamentele
articulare (şoldul).
c) Grupa articulaţiilor cu conducere musculară - cuprinde articulaţii multiaxiale, dependente de
acţiunea muşchilor periarticulari în direcţionarea şi amplitudinea mişcării (umărul).

34
35
36
37
38
MIOLOGIE

III.1.1 CARACTERISTICI MORFO-FUNCŢIONALE GENERALE


 Miologia este partea anatomiei care are ca obiect studiul muşchilor şi al formaţiunilor
anexate lor.
 Miologia generală descrie particularităţile generale ale muşchilor şi anexelor lor, precum şi
activitatea lor biomecanică în cadrul aparatului locomotor.
 Miologia specială descrie, în mod sistematic, fiecare muşchi în parte, în ordinea grupării lor
pe segmente corporale.
 Muşchii scheletici sunt componenta activă a aparatului locomotor, spre deosebire de oase şi
articulaţii, care reprezintă partea pasivă. Muşchii realizează mişcările, în limita
posibilităţilor date de conformaţia anatomică a articulaţiilor sau fixează poziţiile
segmentelor corporale.
 Muşchii scheletici sunt formaţi din ţesut muscular striat. Principala funcţie a muşchilor
striaţi este contractilitatea. Pe lângă aceasta, muşchii scheletici constituie şi principala sursă
de căldură, având şi rol în favorizarea indirectă a circulaţiei venoase şi limfatice.
 La un bărbat de 70 kg, musculatura scheletică reprezintă aproximativ 25 kg (30- 40%) din
greutatea corporală, iar scheletul abia 14%. Această proporţie variază cu vârsta şi cu starea
de antrenament a individului (la sugar, reprezintă 20%; la femeia adultă, 35%; la bătrâni, 25-
30%; la halterofili, 50%).
A. Din punct de vedere morfo-funcţional, muşchii scheletici sunt formaţi din:
 corpul muscular (venter), adică muşchiul propriu-zis, porţiunea principală, contractilă;
 tendoane, prin care forţa musculară se transmite oaselor.
B. Anexele muşchilor sunt formaţiuni auxiliare care ajută activitatea musculară:
 fasciile musculare, formaţiuni conjunctive care învelesc un muşchi individual, un grup
muscular sau totalitatea muşchilor unui segment corporal. Au rol de protecţie pentru unul
sau mai mulţi muşchi, opunându-se deplasării muşchilor în timpul contracţiei. Servesc şi ca
suprafaţă de inserţie pentru muşchi, caz în care se îngroaşă aponevrotic. Favorizează
alunecarea muşchiului în timpul contracţiei, la menţinerea calibrului unor vene şi
favorizarea circulaţiei venoase.
 retinaculele, îngroşări fibroase, sub formă de panglică, ale fasciilor de înveliş; Menţin
tendoanele în locul unde îşi schimbă direcţia (ex. Gâtul mâinii şi piciorului). Au fost numite
şi ligamente inelare.
 tecile sinoviale ale tendoanelor, formaţiuni cu rolul de a favoriza alunecarea tendoanelor în
interiorul canalelor osteofibroase;
 bursele sinoviale, nişte saci conjunctivi dezvoltaţi la nivelul tendoanelor şi chiar al
muşchilor, în acele locuri unde aceştia sunt expuşi unor presiuni. Au rol de protecţie,
funcţionând ca perne cu apă ce distribuie presiunea, putând fi: subcutanate, subfasciale,
subtendinoase (cele mai numeroase), submusculare. Ele pot comunica cu cavităţi articulare
învecinate.
 trohleele musculare, inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite
tendoane, schimbându-şi direcţia. Servesc ca puncte de sprijin şi de schimbare a direcţiei
unor tendoane.

39
III.1.2 CLASIFICAREA MORFOLOGICĂ A MUŞCHILOR
Muşchii sunt organe foarte variate ca mărime şi aspect exterior şi se pot clasifica după mai multe
criterii:
A. După formă:
- muşchi lungi, care se găsesc în special la nivelul membrelor;
- muşchi laţi care se găsesc la nivelul trunchiului, contribuind la formarea pereţilor marilor cavităţi;
- muşchi scurţi, care au dimensiuni mici şi aşezare, de obicei, mai profundă (muşchii profunzi ai
spatelui);
- muşchi orbiculari, care sunt circulari, înconjurând diferite orificii, având rol la închiderea lor;
B. După numărul capetelor de inserţie :
- biceps, triceps, cvadriceps;

C. După modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane


fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului, aproximativ în aceeaşi

40
direcţie (muşchii laţi ai abdomenului);
la majoritatea muşchilor fasciculele musculare se inseră oblic pe tendon, rezultând:
muşchi penaţi (seamănă cu o pană):
- muşchi unipenaţi, fasciculele musculare trec oblic de o singură parte a tendonului;
- muşchi bipenaţi, fasciculele musculare se inseră oblic pe ambele părţi ale tendonului;
- muşchi cu penaţie complexă, fasciculele sunt oblic întinse între mai multe lame aponevrotice, care
sunt aşezate, unele la suprafaţă şi altele în profunzimea muşchiului (ex. Solearul);
muşchi al căror corp este întrerupt şi împărţit în 2 porţiuni, printr-un tendon
intermediar: dreptul abdominal al cărui corp este străbătut de mai multe fâşii
aponevrotice transversale (intersecţii tendinoase), împărţind muşchiul în mai multe
segmente
D. După aşezare:
* muşchi superficiali, cutanaţi sau pieloşi, aşezaţi direct sub piele (muşchii mimicii);
* muşchi profunzi, aşezaţi sub fascia segmentului respectiv.
E. După numărul articulaţiilor peste care trec;
* uniarticulari (în general toţi muşchii scurţi);
* biarticulari (croitorul, dreptul femural);
* poliarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai degetelor).

A, fusiform; B, unipinnate; C, bipinnate

III.1.3 MODUL DE FIXARE AL MUŞCHILOR


III.1.3.1 Structura tendonului
 Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremităţi cu ajutorul a câte unui
tendon: origine şi inserţie. Originea este aşezată, de obicei, proximal, respectiv spre
capătul cel mai mobil al articulaţiei.
Inserţia este, de obicei, spre capătul distal, respectiv spre parte mai puţin mobilă a unei
articulaţii.
În cea mai mare parte, originea şi inserţia se face pe oase, determinând creste, proeminenţe sau
depresiuni pe suprafaţa lor. Dar ei se pot fixa şi pe alte formaţiuni: piele (muşchii pieloşi), pe
membrane fibroase (membrana interosoasă a antebraţului sau gambei), pe porţiuni îngroşate
aponevrotic ale fasciilor de înveliş regionale, chiar şi pe tendoane (lombricalii).
 Tendonul este, în majoritatea cazurilor, bine dezvoltat, necontractil şi inextensibil, de

41
culoare albă, foarte rezistent şi de structură conjunctivă fibroasă. El trebuie considerat şi
analizat împreună cu corpul muscular, în ciuda structurii histologice diferite, pentru că
formează un complex funcţional, inseparabil.
 Este constituit din ţesut tendinos, în care predomină fasciculele conjunctive, dispuse
rectiliniu, într-o singură direcţie.
 Forma tendonului este variabilă după cea a corpului muscular: cordon cilindric sau cordon
turtit, pentru muşchii lungi; când muşchiul este lat, tendonul are formă de lamă lărgită şi
poartă numele de aponevroză (la muşchii laţi ai abdomenului).
 Tendonul are în structura lui vase sanguine, fibre nervoase şi receptori . El se continuă pe
suprafaţa corpului muscular, dar poate pătrunde şi în interiorul lui sub formă de lamă
aponevrotică.
III.1.3.2 Joncţiunea tendo-musculară.
 Nivelul la care corpul muscular se continuă cu tendonul reprezintă o zonă de mare
importanţă pentru activitatea musculară şi se studiază ca element separat al muşchiului-
organ.
 Corpul muscular şi tendonul au elemente structurale diferite dar unite funcţional. Ceea ce se
continuă din corpul muscular, cu tendonul, sunt numai fibrele conjunctive, provenite din
endomisium. La nivelul unde fibrele musculare se termină, ele aderă printr-un ciment, de
natură proteică, la ţesutul conjunctiv al endomisiumului şi prin intermediul acestuia, în
timpul contracţiei, acţionează asupra tendonului.
 Diferenţa de rezistenţă şi elasticitate dintre tendon şi fibrele musculare (tendonul- foarte
rezistent, iar fibrele- foarte elastice) face ca, în timpul contracţiilor musculare puternice,
joncţiunea tendo-musculară să fie deosebit de solicitată, ea reprezentând punctul cel mai
slab al întregului muşchi-organ. De aceea, la acest nivel, se întâlnesc, în timpul exerciţiilor
fizice excesive, cele mai dese întinderi şi rupturi musculare.
III.1.3.3 Inserţiile musculare
 Punctele de inserţie ale tendoanelor reprezintă alte elemente importante ale muşchiului -
organ. Tendoanele se pot insera pe segmentul osos, fie direct, pe compacta osului, fie prin
intermediul periostului. În primul caz, fibrele tendinoase se continuă direct cu fibrele
colagene ale osului compact, exemplu: inserţia cvadricepsului pe rotulă, a tendonului lui
Achile pe calcaneu, inserţiile musculare pe creasta aspră a femurului. Această structură de
continuare a tendonului cu osul, reprezintă un punct slab, care, în timpul eforturilor
excesive, poate ceda: dacă nu cedează tendonul, se produc smulgeri osoase.
 În majoritatea cazurilor, însă, tendoanele se inseră pe os, prin intermediul periostului,
fasciculele tendinoase fuzionând intim cu fibrele colagene ale periostului şi prin intermediul
acestuia, printr-o suprafaţă mult mărită, deci, aderă la os. În aceste cazuri, în timpul
eforturilor excesive, nu se vor mai produce smulgeri ale unei porţiuni limitate de os, dar se
pot produce decolări periostale.
 Mai trebuie remarcat faptul că inserţiile musculare nu au numai rol mecanic, ci şi unul
trofic. O bună parte a elementelor nutritive ale osului sosesc la acesta din urmă prin
intermediul tendoanelor. S-a putut, astfel, urmări cum substanţele minerale şi, în special,
calciul solubil, "se scurg" prin tendoane către os şi de aici s-a conchis că se poate vorbi de o
adevărată simbioză trofică os-muşchi.

42
III.1.3.4 Tecile sinoviale
 Pentru a favoriza alunecarea în canalele osteo - fibroase prin care trec, unele tendoane se
învelesc în teci sinoviale, care au forma unor saci fără deschidere.
 Teacă sinovială este formată dintr-o foiţă viscerală, care acoperă tendonul şi una parietală,
care tapetează canalul osteo- fibros, ambele foiţe continuându-se şi formând, la nivelul unirii
lor, funduri de sac. Între cele două foiţe se formează astfel, o cavitate virtuală, în care se
găseşte o cantitate mică de lichid, analog cu lichidul sinovial din articulaţii.
 Unele sinoviale tendinoase intră în comunicaţie cu sinoviala articulaţiei vecine. Astfel,
sinoviala muşchiului popliteu, care, la început este independentă, ajunge să comunice cu
sinoviala genunchiului.
 Sinovialele tendinoase au aceeaşi structură histologică cu a celor articulare.

III.1.3.5 Biodinamica tendoanelor


 Alunecarea tendoanelor, indiferent dacă prezintă teci sinoviale sau nu, reprezintă un
exemplu de perfecţiune biodinamică. Muşchiul motor transmite forţa sa de acţiune, prin
intermediul tendonului, cu maximum de eficienţă, frecarea şi rezistenţa fiind aşa de mici,
încât pierderea forţei de-a lungul tendonului este minimă. Se poate afirma că tracţiunea unui
muşchi sănătos este 100% transmisă, de la extremitatea sa musculară, la punctul său de
inserţie osoasă.
III.1.4 STRUCTURA, PROPRIETĂŢILE ŞI TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ
43
III.1.4.1 Structura muşchiului
În structura muşchiului striat intră, în primul rând, fibre musculare striate, apoi ţesut
conjunctiv, vase, nervi, formaţiuni receptoare.
 Fibra musculară striată este unitatea structurală şi elementul specific al muşchiului, având
un înalt grad de diferenţiere, în vederea contractilităţii. Este compusă din sarcolemă,
sarcoplasmă, nucleu şi miofibrile, ce conţin miofilamente (10-20 mil. într-o singură fibră
musculară), reprezentate de actină şi miozină – elemente contractile.
După compoziţie, culoare şi proprietăţi funcţionale, se disting:
* fibrele roşii sau tulburi: bogate în mioglobină şi sarcoplasmă, dar sărace în miofibrile. Se
caracterizează prin contracţie lentă şi persistentă. Se găsesc în mare număr în muşchii extrinseci ai
ochiului, diafragmă, maseter;
* fibrele albe sau clare sunt sărace în sarcoplasmă, însă bogate în miofibrile. Dau contracţie
rapidă, dar obosesc repede. Predomină în muşchii flexori şi în muşchiul temporal.
 La om, cele două categorii de fibre sunt amestecate în cadrul aceluiaşi muşchi.
 Ţesutul conjunctiv al muşchiului reprezintă aproximativ 15% din masa muşchiului,
împreună cu vasele şi nervii. El este organizat ca un "schelet" interior, cu rol mecanic
multiplu, cu o construcţie complicată, adecvată complexităţii fibrei musculare. Se compune
de epimisium, perimisium şi endomisium - elementele structurale: fibre colagene şi elastice.
III.1.4.2 Vascularizaţia muşchiului
 Este foarte bogată, din cauza metabolismului său intens. Ramura arterială destinată unui
muşchi, însoţită de două vene şi un nerv se răspândeşte de-a lungul perimisiului intern
Arterele mici sunt aşezate în ţesutul conjunctiv care separă fasciculele primare şi au
orientare longitudinală, în direcţia fibrelor musculare. Din ele pornesc arteriole, care trec
perpendicular pe fibrele musculare. Fiecare arteriolă dă naştere unei reţele capilare cu
ochiuri alungite, orientate, de asemenea, în direcţia fibrelor musculare. Limfaticele sunt rare
şi însoţesc vasele sanguine. Vascularizaţia tendonului este slabă.
III.1.4.3 Inervaţia muşchiului
 Este asigurată de obicei de o singură ramură nervoasă, care se răspândeşte de-a lungul
perimisiului intern, formând un bogat plex intramuscular. De aici, fibrele nervoase se
distribuie fibrelor musculare şi receptorilor. Nervii sunt întotdeauna micşti: fibre motoare,
senzitive (proporţia dintre ele este, de regulă 3/2) şi vegetative.
III.1.6 PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE M.UŞCHIULUI
Muşchiul se deosebeşte de celelalte ţesuturi prin 3 proprietăţi fizice: elasticitatea, contractilitatea,
tonicitate.
Un muşchi nu se poate lungi niciodată de la sine. Forma şi dimensiunile sale se pot modifica:
 activ- prin contracţie (forţă intrinsecă);
 pasiv- prin întindere (forţe extrinseci: forţa gravitaţională de ex.).
III.1.6.1 Elasticitatea şi extensibilitatea
Un muşchi relaxat în urma unei contracţii musculare permite să fie întins, fără să opună nici
o rezistenţă, până la lungimea iniţială de repaus. Peste această limită, opune rezistenţă şi revine,
datorită elasticităţii, la dimensiunile de repaus, după încetarea acţiunii deformatoare. Această
extensibilitate elastică se datorează atât ţesutului conjunctiv intramuscular, cât şi fibrei musculare
însăşi.
II.1.6.2 Contractilitatea - este proprietatea activă şi cea mai esenţială a muşchiului.
 Este proprietatea fibrei musculare de a răspunde, prin contracţie, la un stimul care, în mod
fiziologic, este exclusiv impulsul nervos. Din punct de vedere mecanic, procesul de
contracţie constă în realizarea unei tensiuni interne care tinde să apropie extremităţile
muşchiului.
 În funcţie de acţiunea forţelelor externe avem următoarele tipuri de contracţie:
* Izotonică - muşchiul se scurtează şi produce o mişcare numai dacă forţa musculară depăşeşte
forţa externă;
* Izometrică - muşchiul nu se scurtează, contracţia se manifestă prin creşterea tensiunii.

44
 În condiţii naturale, cele două tipuri de contracţie nu există în formă pură ci numai
combinată. În contracţia combinată – auxotonică - muşchiul se scurtează şi îşi modifică
tensiunea, simultan.
II.1.6.3 Tonusul muscular - este proprietatea fundamentală a muşchiului cu inervaţia păstrată. În
clinică, tonusul este starea de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus şi se manifestă
printr-un mic grad de tensiune. Tonusul postural este o contracţie izometrică puternică, permanentă,
a m. antigravitaţionali.
III.1.7 CALITĂŢILE CONTRACŢIEI MUSCULARE
Forţa şi amplitudinea contracţiei sunt cele două calităţi funcţionale ale contracţiei musculare
şi reprezintă factori intrinseci ai activităţii musculare. Lucrul mecanic depinde de celer două.
III.1.7.1 Forţa de contracţie depinde de numărul fibrelor musculare care intră în compoziţia unui
muşchi. Dispoziţia oblică a fibrelor pe tendon permite acumularea unui număr mare de fibre.
Exemplu: muşchii penaţi, mai ales cu penaţie complexă, sunt muşchi de forţă (cvadricepsul,
solearul).
III.1.7.2 Amplitudinea scurtării - este înălţimea la care un muşchi, în contracţie, poate ridica o
greutate. Depinde direct de lungimea fibrelor. Muşchii cu fibre lungi, dispuse paralel, produc
mişcări ample şi acceleraţii mari; ei sunt muşchi de viteză.
III.1.7.3 Lucrul mecanic (travaliul muscular)
 Pentru efectuarea mişcărilor muşchiul trebuie să realizeze un lucru mecanic care se
calculează L= F x A unde F este forţa musculară, iar A este amplitudinea mişcării.
 Din punct de vedere fizic un muşchi efectuează lucru mecanic doar în contracţia izotonică.
În contracţia izometrică, nerealizând o deplasare a oaselor pe care se fixează, muşchiul nu
efectuează lucru mecanic. Cu toate aceste, în fiziologie, se admite că, în toate cazurile
muşchiul lucrează şi se deosebesc: lucrul mecanic dinamic (prin contracţie izotonică) şi
lucrul mecanic static (prin contracţie izometrică).
III.1.8. TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ (contracţia dinamică şi statică)
 Pentru analiza biomecanică a mişcărilor se folosesc termenii de activitate dinamică şi
statică.
 Activitatea dinamică este rezultatul contracţiei izotonice dar mai ales al celei auxotonice. Se
caracterizează prin schimbarea lungimii muşchiului şi prin deplasarea segmentelor
corporale, efectuându-se lucru mecanic.
 Activitatea statică sau posturală este rezultatul contracţiei izometrice. Ea produce creşterea
tensiunii pentru a învinge forţe opuse, dar nu se manifestă prin deplasarea segmentelor
corporale. Această formă de activitate produce rapid oboseală, mai mult decât activitatea
dinamică, deoarece circulaţia la nivelul muşchiului este îngreunată în urma comprimării
vaselor (muşchii profunzi ai spatelui, extensorii membrelor inferioare).
III.1.9 PUNCTUL FIX ŞI INVERSAREA LUI
 Un muşchi exercită tracţiune asupra ambelor oase pe care se inseră, deci are două capete
mobile. În funcţie de rezistenţa întâmpinată la cele două capete, efectul contractil este
variabil.
 Dacă rezistenţele sunt egale şi nu prea mari muşchiul se scurtează prin ambele capete şi cele
două oase se aproprie unul de altul.
 Dacă ambele capete sunt fixate, contracţia este statică şi nu se manifestă prin mişcare.
 În majoritatea cazurilor, rezistenţele sunt inegale şi unul din cele două capete rămâne fix, iar
celălalt mobil. Pentru acelaşi muşchi, cele două puncte se pot inversa în funcţie de condiţiile
biomecanice de moment.

III.1.10 SENSUL MIŞCĂRILOR ÎN FUNCŢIE DE AŞEZAREA MUŞCHILOR


III.1.10.1 Sensul mişcării
 Depinde de aşezarea muşchiului, respectiv, de linia lui de acţiune, faţă de axele articulaţiei.
Planul mişcării este întotdeauna situat perpendicular pe axul mişcării ( biomecanic sau ax

45
articular). În unul şi acelaşi plan şi în jurul axului corespunzător se pot efectua întotdeauna
două mişcări cu sens opus, pentru realizarea cărora stau la dispoziţie doi muşchi deosebiţi
sau două grupe musculare.
 În articulaţiile cu două sau trei axe există, deci, câte un cuplu (o pereche) de mişcări
fundamentale (elementare).
 Denumirea acestor mişcări se face în raport cu planurile de mişcare în care ele au loc. În
planul sagital, în jurul unui ax transversal, mişcările sunt: flexie şi extensie. Ele sunt cele
mai importante dintre toate, având rolul biologic cel mai mare.
 În planul frontal, în jurul unui ax sagital (antero-posterior), mişcările sunt adducţia
(apropierea de corp) şi abducţia ( depărtarea de corp).
 Toate aceste mişcări sunt raportate faţă de planul corpului: mişcările membrelor faţă de
trunchi, mişcările trunchiului faţă de planul corpului. Mişcările degetelor sunt raportate la
axul (diametrul longitudinal) al mâinii, respectiv al piciorului.
 Mişcările în plan frontal ale segmentelor corporale neperechi (gât, trunchi) se numesc
mişcări de lateralitate (înclinaţie laterală).
 Mişcările de rotaţie în afară sau înăuntru se fac în planuri orizontale, axul fiind longitudinal.
 Pronaţia şi supinaţia sunt mişcări de rotaţie particulare care se petrec la nivelul
antebraţului şi la nivelul piciorului.
 Circumducţia nu este o mişcare fundamentală ci o combinaţie succesivă între mai multe
mişcări fundamentale.
 În afara celor trei perechi de mişcări fundamentale, principale, mai există şi unele mişcări
speciale: dilatare - constricţie în jurul orificiilor, ridicare - coborâre, punerea în tensiune.
III.1.10.2 Acţiunea muşchiului în funcţie de axele de mişcare ale articulaţiei
 Unul şi acelaşi muşchi, în ansamblul său, acţionând la nivelul aceleiaşi articulaţii, care are
mai multe axe de mişcare şi tot atâtea perechi de mişcări, poate să aibă mai multe acţiuni,
câte una în raport cu fiecare ax articular. Dintre acestea, de obicei, una este principală (aceea
pentru care incidenţa şi celelalte condiţii sunt mai favorabile), iar celelalte sunt secundare.
De exemplu: adductorul lung al coapsei este în principal adductor, dar şi flexor şi rotator
extern (în afară) al coapsei.
III.1.10.3 Descompunerea acţiunii muşchiului
 Există muşchi care, în raport cu un anumit ax de mişcare, fără să-şi schimbe poziţia faţă de
acesta, se descompun în elemente funcţionale diferite (în funcţie de aşezarea faţă de ax), cu
toate că anatomic se prezintă ca o unitate.
 Descompunerea este caracteristică mai mult muşchilor voluminoşi sau laţi, alcătuiţi din
porţiuni cu orientare diferită. De exemplu, deltoidul, în raport cu cu axul transversal al
articulaţiei scapulohumerale se descompune într-o porţiune posterioară care este
extensoare şi una anterioară care este flexoare. Gluteul mare, în raport cu axul sagital
al articulaţiei coxofemurale, este alcătuit dintr-o porţiune superioară care este
abductoare şi una inferioară cu acţiune de adducţie.
III.1.10.4 Migrarea muşchiului peste axul mişcării
 Tot în raport cu unul şi acelaşi ax, dar spre deosebire de cazul precedent, în cursul unei
mişcări, un muşchi îşi poate modifica aşezarea faţă de ax (migrarea peste axul mişcării)
inversându-şi acţiunea.
III.1.10.5 Importanţa poziţiei segmentului corporal în eficienţa acţiunii musculare
 Poziţia segmentului corporal din care porneşte o mişcare are importanţă pentru eficienţa şi
sensul unei mişcări. Nu întotdeauna poziţia neutră, "normală", este cea mai potrivită pentru a
permite unui muşchi o acţiune optimă.
III.1.10.6 Acţiunea muşchilor uniarticulari şi poliarticulari
 Muşchii uniarticulari sunt relativ scurţi şi aşezaţi, de regulă, mai profund (ex. brahialul).
 Muşchii biarticulari (ischiogambierii, bicepsul brahial) pot acţiona simultan sau alternativ.
 Muşchii poliarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai degetelor) nu trebuie să acţioneze
succesiv, într-o ordine fixă, asupra tuturor articulaţiilor peste care trec. Ei pot lucra selectiv.

46
III.1.11 ROLUL MUŞCHILOR ÎN ORGANISM
 Muşchii scheletici sau somatici realizează mişcările corpului. Acestea folosesc pentru
menţinerea poziţiei verticale a corpului şi pentru deplasarea corpului în spaţiu, precum şi
deplasarea segmentelor corpului, unele faţă de altele.
 Menţinerea poziţiei verticale a corpului se face prin contracţia unui mare număr de
muşchi. Verticala centrului de greutate al corpului trebuie să cadă, pentru menţinerea
verticalităţii, în poligonul de susţinere, format de tălpi.
 Mişcările de deplasare ale corpului sunt realizate prin mers şi alergare.
 Mersul este un ansamblu de mişcări, executate de muşchii membrelor inferioare, care
deplasează corpul şi care sunt însoţite de contracţia unor muşchi care menţin echilibrul.
 În mers, caracteristica o dă faptul că baza de susţinere a corpului este formată, alternativ, de
câte una din tălpile picioarelor. Există un interval scurt, în care susţinerea este făcută de
ambele picioare.
 Mersul se realizează prin contracţia diferitelor segmente ale membrelor inferioare. În acelaşi
timp, restul musculaturii scheletice, prin contracţii variate, determină echilibrul diferitelor
părţi ale corpului.
 Alergarea este realizată prin aceleaşi contracţii care au loc şi în mers, dar care se produc cu
o frecvenţă crescută şi cu o intensitate mai mare. Trebuie remarcat că în fugă, în timpul
trecerii greutăţii corpului de pe un picior pe altul, care se face cu mare repeziciune, corpul se
găseşte, la un moment dat, suspendat în aer, deci, fără punct de sprijin.
 În efectuarea acestor funcţii, muşchii scheletici au punctele lor de inserţie pe diferite oase,
care funcţionează ca nişte pârghii. Datorită acestui fapt, oasele, articulaţiile şi muşchii
scheletici funcţionează corelat, asigurând mişcările corpului. Ele formează, în totalitate,
împreună cu nervii care asigură inervaţia musculară, aparatul neuro-mio-artro-kinetic
(NMAK).

III.2 MIOLOGIE SPECIALĂ


În afara clasificării morfologice deja prezentate, alte clasificări au fost făcute ţinând cont de
funcţia sau topografia muşchilor.
CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ A MUŞCHILOR:
1. muşchi pieloşi (cutanaţi)- asigură mimica, expresia şi limbajul articulat;
2. muşchi masticatori- asigură masticaţia şi fonaţia la om;
3. muşchii tensori capsulari - întind sinoviala articulară în mişcările de flexie, extensie, abducţie,
adducţie, muşchii rotatori;
4. muşchii craniomotori;
5. muşchii scheletici.
CLASIFICAREA TOPOGRAFICĂ A MUŞCHILOR:
A. Muşchii extremităţii cefalice:
1. muşchii pieloşi ai feţei şi gâtului;
2. muşchii masticatori;
3. muşchii craniomotori
B. Muşchii trunchiului:
1. muşchi proprii ai trunchiului (muşchi intrinseci)- situaţi antero-lateral;
2. muşchii şanţurilor vertebrale (muşchii spinali)- situaţi pe faţa posterioară a trunchiului,
paramedian;
3. muşchi care leagă membrul superior de trunchi
C. Muşchii extremităţilor:
1. Muşchi ai membrului superior;
* ai umărului;
* ai braţului;
* ai antebraţului;
* ai mâinii

47
2. Muşchi ai membrului inferior
* ai centurii pelvine;
* ai coapsei;
* ai gambei;
* ai piciorului

48
4. BAZELE FIZIOLOGICE ALE MIŞCĂRII

4.1. Fiziologie neuromusculară


4.2. Căile motorii involuntare
4.3. Căile motorii voluntare
4.4. Controlul motor
4.5. Etapele mişcării voluntare

Fiziologie neuromusculară
Una din funcţiile cele mai importante ale SNC este controlul posturii şi al mişcării.
Sistemul muscular
1. Comanda musculară Fiecare impuls muscular provenind de la joncţiunea neuromusculară
provoacă un răspuns muscular elementar sub forma unei secuse (contracţii). Creşterea forţei
degajate de către muşchi este efectuată printr-o creştere a frecvenţei descărcărilor (impulsurilor)
nervoase dând naştere fenomenului fiziologic de sumaţie. Forţa astfel degajată poate fi de 7 ori mai
mare decât cea din secusa elementară.
2. Muşchiul. Fibrele musculare nu se contractă de manieră izolată ci formând un organ, muşchiul
care repercutează asupra tendonului forţa dezvoltată prin intermediul fibrelor musculare. În timpul
unei contracţii musculare, un număr mare de fibre intră în acţiune sinergic – ceea ce necesită un
efort de coordonare foarte mare din partea sistemului nervos. Contingentul de moto-neuroni nu este
recrutat în acelaşi timp. În condiţii normale 60% din moto-neuroni sunt în activitate (unii chiar îşi
încetează activitatea, transmisia fiind preluată de alţii) – acest mecanism previne oboseala.
Răspunsul moto-neuronilor, caracterizat prin legea „totul sau nimic” este în funcţie de pragul lor de
excitabilitate. Numărul de unităţi motorii activate depinde de intensitatea semnalului de intrare. Dar,
în sistem şi asupra faptului că există şi o variaţie continuă de moto-neuroni în activitate ceea ce
presupune existenţa unui generator aleator (substanţă Reticulată) care reglează limitele între care se
află unităţile motorii active şi cele în repaus. Semnalul generat depinde de formaţiunea reticulată.
Fibrele nervoase
1. Constituirea nervilor periferici Se disting trei tipuri principale de fibre nervoase care au fost
clasificate în A, B şi C. Fibrele A şi B sunt mielinizate în timp ce fibrele C sunt amielinice. Fibrele
A sunt cele mai groase şi cele mai rapide. Ele au funcţii motrice sau senzitive şi sunt subdivizate în
funcţie de viteza lor de conducere în fibre α, β, γ, δ. Fibrele B au un diametru mai mic şi conducere
mai lentă (3-15 m/s) ele corespunzând sistemului autonom preganglionar. Fibrele C sunt cele mai
subţiri şi cele mai lente (2 m/s sau mai puţin) şi le întâlnim în sistemul autonom postganglionar şi în
nervii viscerali şi cutanaţi; ele joacă un rol foarte important în codajul durerii (transmiterea durerii)
şi răspunsurile nociceptive. O altă clasificare numerică în cifre romane este propusă pentru fibrele A
şi utilizată pentru fibrele senzitive: de exemplu cele mai groase şi mai rapide fibre ca acelea care
provin de la terminaţiile anulo-spinale ale fusurilor neuromusculare se găsesc în fibrele I a(în jur de
20 microni diametru). Fibrele I b provin de la receptorii Golgi tendinoşi; cele care provin de la
terminaţiile în buchet ale fusurilor neuromusculare sunt de tip II (în jur de 12 microni diametrul).
Cele mai subţiri sunt cele de tip III şi corespund fibrelor A δ.
Din punct de vedere general trebuie să ne amintim că o fibră nervoasă are un axon la nivelul
căruia au loc manifestările electrice adică conducerea influxului nervos şi care este locul unde are
loc neîncetat un tranzit de substanţe active care vin de la corpul neuronului spre periferie vehiculând
astfel factorii de activitate şi troficitate. Paralel, o migrare identică se realizează în sens invers în
celula nervoasă şi fără încetare, informând asupra evenimentelor care au loc la periferie.
Cilindrax-ul unei fibre mielinice este înconjurat din interior spre exterior de trei teci:
- Teaca de mielină – substanţă predominant lipidică deci rezistentă la stimulările electrice. Ea este
întreruptă la nivelul nodulilor Ranvier; chiar şi la acest nivel schimburile metabolice au loc şi
nervul este excitabil.
- Teaca Schwann se întinde la suprafaţa tecii de mielină şi se găseşte numai în celulele Schwann.
- Teaca Henle care acoperă teaca Schwann (formată din celule bazale şi foarte conjunctive).

49
Fibrele nervoase sunt grupate în fascicole, fiecare fascicol fiind înconjurat de o teacă
colageno-conjunctivă numită perinervul. Această teacă trimite prelungiri în interior care se
înşiruează între fibrele nervoase ale endonervului. Ansamblul de diferite fascicole nervoase este
înconjurat de o teacă - epinervul.
2. Echipamentul senzorial tendino-muscular. Există la nivel muscular şi tendinos detectori senzoriali
destinaţi aprecierii caracteristicilor activităţii neuro-musculare şi participării la un reglaj retroactiv al
comenzii nervoase. Întâlnim astfel diverse tipuri de mecanoreceptori în articulaţii şi muşchi.
Receptorii articulari. Se descriu 4 tipuri la nivelul capsulei şi ligamentelor.
- Organele Golgi sunt observate în ligamente şi nu în capsulă. Ele sunt inervate de fibre nervoase
cu diametru gros (Aα), adaptarea lor este lentă, informează asupra poziţiei articulare.
- Corpusculii Ruffini şi Pacini sunt inervaţi cu diametru mediu (Aβ). Corpusculii Ruffini răspund
de informaţii asupra mişcării şi poziţiei în timp ce corpusculii Pacini răspund doar de mişcare.
- Terminaţiile nervoase libere sunt inervate de fibrele III (după clasificarea lui Lloyd) Aγ şi fibre
amielinice C. Le întâlnim atât în capsulă cât şi în ligamente; acestea intervin în detectarea durerii
din timpul mişcărilor forţate.
Receptorii musculari. Se disting la fel 4 tipuri de receptori dintre care doi sunt specifici:
- organele tendinoase Golgi şi,
- fusurile neuromusculare. Acestea contribuie la controlul proprioceptiv.
Organele neuro-tendinoase Golgi sunt formaţiuni încapsulate sensibile la tensiunile din
tendon. Ele sunt situate pe joncţiunea tendonului cu muşchiul. Aceşti receptori de întindere plasaţi în
serie în raport cu fibrele musculare extrafusale sunt inervate de fibrele nervoase Ib. Această dispunere
în serie în raport cu fibrele musculare extrafusale au drept consecinţă o excitare în timp ce tensiunea
creşte. Aceasta provoacă o descărcare mai importantă în timpul unei contracţii active decât în timpul
unei întinderi pasive. (pe tendonul Golgi). Fibrele Ib fac sinapsă cu moto-neuronii prin intermediul
unui neuron intercalar inhibitor. Această activitate este inversă celei din fusurile neuromusculare.
Fusurile neuromusculare sunt mecanoreceptori care răspund de starea şi variaţiile de lungime
ale muşchiului. Ele sunt alcătuite din fibre musculare specializate - fibre musculare intrafusale.
Fibrele neuromusculare se întind pe toată lungimea muşchiului şi se inseră pe una sau două terminaţii
ale tecii unei mari fibre musculare extrafusale. Se disting fibre musculare intrafusale corespunzând
celor constitutive ale fusului neuromuscular şi fibre extrafusale striate ale muşchiului principal.
Ambele sunt contractile.
Receptorul senzorial este constituit din fibre aferente care înconjoară fibrele fusului
(terminaţiile anulospiralate) aparţinând grupului de fibre nervoase Ia. Le mai numim şi terminaţii
senzoriale primare.
Dacă muşchiul şi fusurile neuromusculare sunt întinse (fibre extra şi intrafusale) o activitate
electrică este transmisă sistemului nervos central a cărei frecvenţă este proporţională cu gradul de
întindere. Dacă muşchiul se scurtează prin contracţia fibrelor intrafusale, tensiunea în fusuri scade
precum şi frecvenţa potenţialilor de acţiune din fibrele aferente. Fusurile neuromusculare informează
asupra lungimii muşchiului. Unele fibre neuromusculare sunt inervate de fibre aferente de diametru
mic (grupul II) – numite terminaţii secundare. Întinderea musculară din timpul mişcării excită cele 2
categorii de fibre aferente. Fibrele din grupul II răspund de alungire prin descărcare susţinută şi care
ţine pe toată perioada întinderii în timp ce grupul Ia răspunde în principal de faza activă a întinderii
musculare. Astfel concepţia clasică a unui sistem deschis: semnal de intrare → moto-neuron → fibre
musculare trebuie înlocuit prin aceea a unui sistem închis, de feed-back: semnal → moto-neuroni →
fibre musculare → proprioceptori → moto-neuroni. Să ne amintim că fibrele musculare intrafusale nu
exercită nici o acţiune mecanică asupra forţei musculare. Se întâlnesc de asemenea 2 categorii de
receptori: - corpusculii Pacini (grup II – Aβ) care răspund la stimuli vibratori şi terminaţiile libere care
răspund de stimuli nociceptivi (grupele III - Aγ şi C)
Transmiterea nervoasă
Întinderea pasivă – o întindere musculară provoacă o descărcare a fusurilor care trimit
influxuri nervoase în fibrele Ia şi II. Aceste fibre aferente Ia fac sinapsă direct cu sau prin
intermediul unui neurom intercalar ca şi fibrele II cu motoneuronii α din canalele anterioare ale

50
măduvei spinării. Răspunsul ajunge prin fibrele mot Aα la nivelul fibrelor extrafusale = contracţia.
Ne aflăm în faţa primei bucle de feed-back, baza reflexului miotatic. Receptorii Golgi care au un
prag mai ridicat decât fusurile nu răspund decât foarte puţin la întinderea pasivă. Dacă întinderea
încetează, descărcările din aceşti receptori se opresc. Răspunsul muscular reflex este astfel cu atât
mai intens cu cât întinderea este mai intensă şi mai rapidă. Excitarea receptorilor răspunzători de
întindere nu sunt stimulaţi doar de schimbareea lungimii muşchiului ci şi de viteza de variaţie a
acestei lungimi.
Contracţia activă – se determină o activitate a neuronilor α care excită doar foarte brusc
extrafusal şi nu au o acţiune directă asupra fusurilor intrafusale. Muşchiul se contractă, deci se
scurtează şi fusurile intrafusale se relaxează ceea ce provoacă o încetare a activităţii fusului
neuromuscular şi a fibrelor Ia. În paralel, organele Golgi sunt întinse, ceea ce trimite influxuri în căile
aferente Ib care încearcă inhibarea moto-neuronilor α din măduva spinării. Ne aflăm în faţa celei de-a
doua bucle funcţionale (feed-back) cu prag ridicat şi care nu intervine decât în contracţii intense.
Sistemul Gama - Fibrele musculare intrafusale posedă o inervaţie eferentă care provine tot din
cornul anterior provocând o contracţie la nivelul plăcii neuro-motorii (extremitatea contractilă). Această
contracţie intrafusală nu are nici o acţiune directă asupra lungimii sau tensiunii din muşchi dar prin
întinderea porţiunii centrale a fusului poate astfel provoca impulsuri aferente. Se disting două tipuri de
moto-neuroni gama amestecaţi cu moto-neuroni α: moto-neuroni gama statici şi dinamici Comenzile
gama-dinamici orientează receptorii primari ai fusului spre o detecţie a vitezei de schimbare a lungimii
muşchiului (fibre Ia), în timp ce comenzile moto-neuronilor gama statici implică receptorii secundari
care informează asupra lungimii muşchiului (II). Moto-neuronii γ nu sunt influenţaţi de reacţiile
proprioceptive musculare şi nu au acţiune directă asupra tensiunii exersate pe tenson. Această contracţie
intrafusală întinde porţiunea centrală a fibrelor musculare excitând astfel terminaţiile primare. Deci
contracţia fibrei musculare extrafusale poate fi provocată prin intermesiul fusurilor neuromusculare fie
de întinderea muşchiului fie de contracţia intrafusală. Cele două fenomene pot provoca o activitate
crescută a receptorilor de întindere dacă fibrele intrafusale sunt excitate în acelaşi timp cu o întindere
musculară sau invers o scădere a activităţii receptorilor de întindere dacă au loc în acelaşi timp o
contracţie extrafusală şi o relaxare a fibrelor intrafusale. Moto-neuronii γ situaţi în cornul anterior
primesc influenţe de la centrii nervoşi superiori în principal de la formaţiunea reticulată. Bucla închisă
responsabilă de reflexul miotatic a cărei punct de plecare este fusul neuromuscular prezintă o activitate
de fond (permanentă) care reprezintă nivelul de funcţionare 0 (zero) al moto-neuronului caracterizând
starea de excitabilitate a moto-neuronului alfa. Aceasta poate fi reglată în plus sau în minus prin
comanda gama care menţine un echilibru între unele limite sub influenţa centrilor superiori care
acţionează în maniera unui termostat cu reglare printr-un sistem de retroacţiune.
Sistemul gama poate interveni în contracţia musculară în două moduri diferite:
- Activarea buclei gama la un muşchi nesolicitat de moto-neuronii alfa provoacă tensiune
fusorială cu creşterea frecvenţei de descărcare în fibrele aferente Ia, excitarea căii moto-
neuronului alfa şi răspuns muscular. Latenţa răspunsului este mai lungă la cea care
caracterizează inervarea directă a moto-neuronului alfa.
- Comanda supra-spinală a contracţiei musculare activează simultan moto-neuronii alfa şi gama.
Această coactivare alfa-gama compensează printr-o contracţie a fibrelor intrafusale, efectul
relaxării fusurilor fiind consecutiv scurtării fibrelor extrafusale.

Căile motorii involuntare (tonice) cuprind:


- fusul neuromuscular (cu fus şi lanţ nuclear),
- organul tendinos Golgi,
- calea aferentă,
- celulele Renshaw,
- neuronii intercalari,
- motoneuronii alfa (tonic şi fazic) şi gama (statici, dinamici),
- calea eferentă,
- fibre musculare.

51
Schematic, mecanismul de reglare a tonusului muscular, cunoscut sub denumirea de „bucla
gama” (fig.1) are următorul traseu: moto-neuron gama - fibre A gama - terminaţie anulospirală - fibre
AI – moto-neuron senzitiv spinal – moto-neuron alfa tonic. Complexul neuromuscular este
reprezentat de unitatea motorie - totalitatea fibrelor musculare inervate de (la care ajung) terminaţiile
unui axon (neuron). Raportul neuron fibre muscular = coeficient de inervaţie al unităţii motorii.

Figura 1- Bucla gama

Afecţiunile SN pot influenţa reflexele în unul din următoarele trei moduri:


1) Reflexele diminuate => hiporeflexie sau areflexie Orice proces care întrerupe (organic sau
funcţional) conducerea într-o porţiune a arcului reflex are drept rezultat hipoactivitatea acestui
reflex (în raport cu nivelul afectării). Leziunea se poate afla la nivelul căii aferente (Ex: tabesul
dorsal - sifilisul coloanei medulare) sau eferente (Ex: poliomielita anterioară acută). Afectarea
trunchiurilor nervoase interesează în mod obişnuit atât segmentul aferent cât şi pe cel eferent al
actului reflex. Excitabilitatea neuronului motor este condiţionată de căile descendente ce ajung la
măduva spinării de la nivelele suprasegmentare.
2) Reflexe hiperactivate => hiperreflexivitate Provine uneori de la leziuni inflamatorii ale arcului
reflex segmentar (Ex: în fazele precoce ale polinevritei). Persistenţa hiperreflexivităţii reflexelor
profunde indică aproape întotdeauna distrugerea căilor descendente inhibitorii ale mecanismului
segmentar al reflexului (Ex: inhibarea reflexului de întindere în hemipareza spastică). Atunci când
excitabilitatea neuronului motor este crescută, descărcarea recurentă de impulsuri poate să
stimuleze neuronii motorii care în mod normal sunt numai facilitaţi (Ex: semnul Hoffman la
bătrânii cu ateroscleroză cerebrală). Clonusul apare atunci când asincronismul descărcării
neuronilor motori într-un reflex de întindere este pierdut; în acest caz urmează o serie de contracţii
fazice repetate, în mod regulat suprapuse peste o contracţie tonică (Ex: tonusul piciorului în
hemipareza spastică).
3) Reflexe patologice. Tipul răspunsului reflex la o excitaţie standard se poate transforma într-un nou
răspuns. Se consideră reflexe patologice răspunsurile care nu apar la subiecţii normali (Ex: semnul
Babinski în afectarea căilor piramidale).
Controlul involuntar al motricităţii se face la două nivele:
- medular - prin următoarele reflexe medulare: miotatic (dinamic, static, negativ), de greutate,
de acomodare, de tendon, flexor (extensor încrucişat pin mecanismul de inervaţie reciprocă).
Întreaga activitate reflexă de la nivel medular este în conexiune şi sub controlul permanent
al zonei supramedulare.

52
- supramedular - prin reflexe posturale si reflexe de locomoţie (Ex: reacţiile de redresare, de
echilibrare, de stabilitate).
Reflexele supraspinale acţionează prin modificarea reflexelor spinale (Ex: reflexele tonice
cervicale simetrice-asimetrice; reflexele labirintice statice-kinetice).

Căile motorii voluntare - descriu reglarea cerebrală a activităţii motorii prin:


- Teoria reglării directe, voliţionale, prin tractul piramidal (pornit direct din cortex).
- Teoria patternurilor, evidenţiază faptul că activitatea musculară decurge după patternuri
motorii, adică se dezvoltă în copilărie pe măsură ce SN se mielinizează, devenind din ce în ce
mai precise odată cu vârsta; aceste patternuri de activitate par să se dezvolte în engrame la
nivelul sistemului extrapiramidal şi nu depind ce cortexul voluntar.
Orice activitate motorie declanşată supraspinal este iniţiată în formaţiunile piramidale şi
extrapiramidale. Aceste formaţiuni emit impulsuri depolarizante ce se transmit neuronilor medulari
alfa şi gama, descărcarea acestora ducând la contracţii ale musculaturii striate.

Controlul motor
Reprezintă atât reglarea mişcării propriu-zise, cât şi ajustările dinamice posturale. Dezvoltarea
controlului motor presupune următoarele 4 etape:
- mobilitatea - capacitatea de a iniţia o mişcare voluntară şi de a o executa pe întreaga
amplitudine de mişcare articulară posibilă;
- stabilitatea – capacitatea de contracţie eficientă în posturi de încărcare articulară;
- mobilitatea controlată – capacitatea de a efectua mişcări în „lanţ kinetic închis”, cu
amplitudine şi forţă funcţională, în condiţii de menţinere a echilibrului corporal;
- abilitatea – capacitatea de a efectua mişcări în „lanţ kinetic deschis”.
Schemele de mişcare, formate pe baza sistemului „încercări şi erori”, se memorizează
(neurologic vorbind) sub forma engramelor senzitivo-senzoriale ale mişcărilor motorii. Rapiditatea
mişcării voluntare este determinată de existenţa engramelor (scheme de mişcare imprimate senzitivo-
senzorial prin antrenament, începând din copilărie, la nivelul cortexului senzitiv). Pentru abilitatea
mişcării sunt necesare însă engrame imprimate direct în cortexul motor, unde mişcarea voluntară se
desfăşoară după un program preexistent, iar contribuţia voluntară constă doar în iniţierea, susţinerea şi
oprirea mişcării (restul se face numai după engramă).
În dezvoltarea mişcării umane, de la naştere până la vârsta cronologică actuală, se disting
următoarele stadii:
I. 0-3 luni. Stadiul mişcărilor neorganizate (primul model de flexie);
II. 4-6 luni. Stadiul mişcărilor necoordonate (primul stadiu de extensie);
III. 7-10 luni. Stadiul de debut al coordonării (al doilea stadiu de flexie);
IV. 1-24 luni. Stadiul coordonării parţiale (al doilea stadiu de extensie);
V. 2-5 ani. Stadiul controlului total al corpului. În cadrul stadiilor de dezvoltare neuromotorie se
descriu posturile caracteristice, reflexele şi reacţiile motorii, capacităţile de mişcare şi
principalele caracteristici psiho-motorii, comportamentale şi senzitivo-senzoriale.
Dezvoltarea neuromotorie normală a copilului se poate împărţi în 3 tipuri de reflexe motorii
principale:
- Reflexe de atitudine - programate în trunchiul cerebral (Ex: reflexele tonice cervicale,
labirintice).
- Reacţii de rectitudine - formate în mezencefal, prin care se menţine corpul drept în spaţiu
(Ex: reacţia optică/labirintică de îndreptare a capului/corpului).
- Reacţii de echilibru - programate în cortex, prin care se controlează menţinerea centrului de
greutate în interiorul bazei de susţinere.
În prezentarea fiecărui reflex sau reacţii se menţionează vârsta la care apare (şi eventual
dispare), modul de provocare, răspunsul aşteptat şi semnificaţia funcţională (Ex: Reacţia Landau - nu
este o schemă izolată, ci de fapt urmarea altor reacţii: de redresare labirintică, optică, redresare
cervicală. Apare la 3-4 luni si persistă până la 12-24 luni.

53
Mod de provocare - se poziţionează copilul în suspendare orizontală, susţinut cu o mână de sub
toracele inferior.
Răspuns - capul se extinde, apoi spatele, şoldurile, ambele membre superioare se abduc din
umeri.
Semnificaţie - această schemă rupe complet poziţia fetală; o proastă reacţie arată hipotonie sau
probleme congenitale).
Etapele mişcării voluntare
1) Motivaţia - informarea SNC asupra unei necesităţi, ce este analizată, integrată şi transformată în
cortex în „idee”.
2) Programarea - transformarea ideii (în cortex, cerebel şi ganglionii bazali) în program de
mişcare.
3) Luarea deciziei de a face o mişcare - reprezintă un act cortical conştient.
4) Execuţia - intrarea în acţiune a sistemului piramidal şi extrapiramidal, ca sisteme motorii ce
transmit comanda motrică neuronilor medulari (alfa şi gama) şi de aici aparatului efector
(muşchi-articulaţie), ce realizează mişcarea voluntară conform planului elaborat şi transmis de
cortex.
5) Ajustarea permanentă tonico-fazică a mişcării prin receptorii proprioceptivi, vizuali, vestibulari
etc. (feed-back-ul).
Din punct de vedere cibernetic, în contextul mişcării intervin trei sisteme:
A) Sistemul informaţional format din:
 aferenţe proprioceptive şi somestezice conştiente ce urmează mai multe căi:
- căi ce ajung la nivelul rădăcinii posterioare din măduvă, de unde, fără sinapsă, formează căile
ascendente Goll şi Burdach, ce se îndreaptă apoi spre bulb, talamus, cortex parietal;
- căi ce fac sinapsă în măduvă cu moto-neuronul cornului anterior, intervenind în reflexele
senzitivo-motorii;
- cale spinocerebeloasă directă ori prin substanţa reticulată ascendentă, ajungând la cerebel.
 aferenţe proprioceptive inconştiente - pornesc de la fusul muscular şi organul tendinos Golgi
ce se transmit prin intermediul căii spinocerebeloase spre cerebel şi nucleii bazali; se pot
transmite în mod direct si spre cortexul motor.
 aferenţe vestibulare - au receptori în ampulele canalelor semicirculare, în utriculă şi saculă;
ajung la nucleii vestibulari din planşeul ventriculului al IV-lea, de unde pornesc conexiuni
spre cerebel, talamus, cortex; asigură echilibrul static şi dinamic al corpului.
 aferenţe senzoriale - de la nivelul organelor de simţ care se integrează în cortex; văzul are un
rol deosebit în supravegherea mişcării voluntare, putând înlocui parţial proprio-cepţia şi
exterocepţia.
B) Sistemul reglator, cu două componente:
 spinal – prin intermediul buclei gama;
 supraspinal – cu rol în controlul mişcării (substanţa reticulată, cerebel, talamus, cortex).
C) Sistemul efector - reprezentat de unitatea funcţională muşchi-articulaţie.

54
6. MOTRICITATEA OMULUI
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ŞI ELEMENTE DE STRUCTURĂ

5.6. Motricitatea - abordări semantice, delimitări conceptuale, formă de comunicare interumană.


5.7. Elementele de structură ale motricităţii. Activitatea motrică şi teoriile explicative ale acesteia.
5.8. Capacitatea motrică a omului.
5.9. Conceptul de psihomotricitate.
5.10.Motricitatea umană - formă de manifestare a excelenţei.

Obiective operaţionale:
La sfârşitul acestui capitol, studenţii ar trebui să fie capabili să:
 să cunoască diferite abordări semantice ale termenului de motricitate;
 să cunoască definiţia conceptului de motricitate umană;
 să cunoască elementele de structură ale motricităţii;
 să cunoască conceptul de activitate motrică umană;
 să cunoască şi să definească conceptele de învăţare motrică, control motric şi dezvoltare
motrică;
 să cunoască teoriile explicative ale activităţii motrice umane;
 să explice de ce domeniul motricităţii umane este important pentru sport, activităţi fizice şi
activităţi de recuperare.

5.1. Motricitatea – abordări semantice, delimitări conceptuale


O căutare în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne-a condus către următoarea definiţie
a termenului de motricitate: „capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un
proces de excitaţie la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul”. Nu poate fi privit în afara
conceptului de mişcare, în general, mişcare biologică, în special. Termenul de motricitate provine
din latină, de la verbul „movere”, care se traduce prin ”mişcare”.
În literatura de specialitate a activităţilor corporale întâlnim atât termenul de „motricitate"
cât şi termenul de „mişcare” De cele mai multe ori ei sunt folosiţi ca termeni sinonimi, deşi în acest
sens părerile specialiştilor sunt împărţite. Astfel avem patru puncte de vedere: unii specialişti din
domeniul ştiinţei sportului consideră că termenii de motricitate şi mişcare sunt identici; alţii
consideră, că mişcarea este parte componentă a motricităţii; al treilea punct de vedere este acela că
cei doi termeni au anumite puncte comune,dar sunt totuşi diferiţi, iar al patrulea punct de vedere
este că termenii sunt total diferiţi. Pentru o încercare de clarificare a diferenţelor şi asemănărilor
celor doi termeni vom analiza şi definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
termenului de „mişcare”: „ieşire din starea de imobilitate, de stabilitate, schimbare a locului, a
poziţiei; deplasare a unui obiect sau a unei fiinţe.”, definiţie care seamănă foarte mult cu definiţia
mişcării ca act fizic de schimbare a stării de repaus, schimbare a poziţiei corporale în spaţiu, relativ
la unele repere fixe. Deci, mişcarea este noţiunea centrală pentru multe ştiinţe, ca biologia,
fiziologia, psihologia şi toate cele care se ocupă de mişcarea umană şi este caracterizată ca „o
modificare a locului masei corporale umane în spaţiu şi timp, văzută din exterior ca un proces
obiectiv", iar pe de altă parte, vom considera în conceptul de motricitate caracteristicile
neurocibernetice, care înglobează, de asemenea, factorii subiectivi şi ai conţinutului conştiinţei
(Gutewort & Pohlmann, 1966, citaţi de Bota, )
Motricitatea este un proces complex fiind privită din mai multe perspective, ca act, proces şi
rezultat, iar conceptele de motricitate sunt privite din două perspective: fiziologică şi psihologică,
cu toate că termenul cade mai mult în sfera proceselor fiziologice, dar fiind condiţionate de anumite
procese psihice.
Motricitatea înglobează toate schimbările şi procesele (transformările) care au loc în
organism. Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o însuşire a fiinţei umane înnăscută şi
dobândită de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma
unei mişcări.

55
Din punct de vedere fiziologic, pornind de la definiţia oferită de DEX, motricitatea dă impresia
de un mecanism destul de simplul favorizată fiind de un lanţ de factori. În realitate, motricitatea este
mult mai complexă, la baza ei găsindu-se o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici
care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale. În contextul studiului
motricitatii se întâlneşte noţiunea de efector, ce reprezintă un ansamblu de celule-ţintă care, excitate de
un stimul (influx nervos, hormon), răspund printr-o reacţie specifică a spaţiului: motricitatea. Muşchiul
striat prin depolarizarea membranei sale ca urmare a influxului nervos, realizează o contracţie musculară
şi, prin urmare, un lucru mecanic. Evidenţiem că domeniul motricitatii cuprinde o infinitate de mişcări,
de la cele mai simple acte motrice, ca reacţii elementare la diferiţi stimuli, până la formele de exprimare
corporală complexă, specifice unor ramuri de sport şi unor domenii artistice consacrate (gimnastică
ritmică sportivă, patinaj artistic, balet clasic, modern etc.)(Bota, A.)
Alte noţiuni folosite pentru motricitate, aşa cum se întâlnesc ele în DEX, sunt substantivul
„motilitate”, şi adjectivul „motor”. Termenul motilitate, este definit ca fiind acea aptitudine de a
efectua mişcări spontane sau reacţionale la om, dar fiind o acţiune a musculaturii netede, viscerale,
nu are un rezultat mecanic vizibil. Adjectivul motor, provenit din latinescul "motor" desemnează
„cel care produce o mişcare sau care o transmite” şi este folosit pentru a numi aparatul care
transforma în energie mecanica alte forme de energie.
Mihai Epuran defineşte motricitatea ca fiind „ansamblul funcţiilor care asigură menţinerea
posturii şi execuţia mişcărilor specifice fiinţelor vii; ea este gândită în opoziţie cu funcţiile de
recepţie şi senzoriale”.
Cadrul de realizare a motricităţii este cel natural sau cel social. După Mihai Epuran,
motricitatea se manifestă sub trei aspecte:
 motricitatea reflexă – ca act reflex al voinţei omului;
 motricitatea automată – în care voinţa intervine doar pentru a declanşa o succesiune de
mişcări automatizate (mers, deglutiţie, etc.);
 motricitatea voluntară – în care mişcarea este un rezultat al gândirii umane.
Există şi o abordare psihologică a termenului de motricitate, aceasta fiind o funcţie de
legătură cu mediul natural sau social, dar care nu se poate realiza fără ajutorul muscularii striate.
Din acest punct de vedere literatura de specialitate face referire la motricitate ca o psihomotricitate
şi senzorimotricitate punându-se în evidenţă în acest mod importanţa factorilor psihici şi a
sistemului informaţional senzorial în declanşarea, conducerea, adaptarea şi reglarea mişcărilor.
Psihomotricitatea se referă la acţiunile de reglare psihică a motricităţii, prin intermediul factorilor
afectivi, ceea ce întărit ideea unei influenţe benefice, pozitive a mişcării asupra sănătăţii şi a condus
la dezvoltarea unor domenii specifice de aplicaţii terapeutice în psihiatrie şi ortopedagogie.
Senzorimotricitatea, aşa cum reiese din asocierea de cuvinte folosită, pune în evidenţă reciprocitatea
dintre sistemul senzorial, informaţiile provenite de la simţuri şi componentele sistemului motor.
Termenul de psihomotricitate se regăseşte în diferitele domenii care se ocupă de mişcarea
umană şi este înţeles ca o programare a activităţii, punând accentul pe parte însemnată a conştiinţei
şi plasând pe primul plan procesul percepţiei şi unitatea dintre percepţie şi mişcare. Nu se poate
vorbi despre motricitate fără să se considere baza ei cognitivă, în special percepţiile. (K. Haywood,
1993, citat de M. Epuran & M. Stănescu, ).
Înainte de a proiecta şi implementa un program de evaluare al deprinderilor motrice, trebuie
avută în vedere înţelegerea comportamentului motric al omului. Comportamentul motric este un
concept important care cuprinde alte trei subdomenii precum dezvoltarea motrică umană, învăţarea
motrică şi controlul motric. Cercetătorii din domeniul dezvoltării motrice examinează rezultatele şi
procesele care stau la baza transformărilor motrice care se produc de-a lungul vieţii unui om.
Învăţarea motrică reprezintă studiul proceselor implicate în dobândirea de deprinderi motrice şi
factorii care potenţează sau inhibă capacitatea individuală de a realiza o deprindere motrică.
Cercetătorii din domeniul controlul motric investighează aspectele neurale, fizice şi comportamentale
ale mişcării umane. Este important să înţelegem toate cele trei concepte pentru a optimiza achiziţia
deprinderilor motrice.
Câteva dintre caracteristicile fiecăruia dintre cele trei concepte prezentate mai sus sunt

56
prezentate în tabelul 1

Domeniul Caracteristici Noţiuni utilizate


Dezvoltarea Focus pe performanţă (rezultate) Produs – rezultatul performanţei
motrică Focus pe procese (mecanismele care Proces – mecanism care produce
stau la bază) schimbarea
Dezvoltarea se produce dintr-o Ontogeneză – dezvoltarea individului
succesiune neîntreruptă de acţiuni Dezvoltare fizică – creştere a
Dezvoltarea este sistematică (se produce diferitelor părţi componente ale
urmându-se paşi bine stabiliţi) corpului uman
Dezvoltarea este influenţată, dar nu Maturizare – succesiunea tranziţiilor
dependentă de vârstă. sau progreselor către nivele superioare
ale funcţiilor umane
Îmbătrânire – procese care în timp
conduc spre o pierdere a capacităţilor
de adaptare umană.

Învăţarea Proces de dobândire a capacităţii de a Performanţă – acţiunea de a executa o


motrică realiza acţiuni bazate pe deprinderi deprindere motrică
Este un rezultat direct al activităţii Proces – set de evenimente care
practice şi nu ţine de gradul de conduc la schimbarea stării unei
maturitate sau schimbări psihice acţiuni
Nu poate fi observată în mod direct
Are un caracter permanent

Controlul Are în vedere procesele care stau la baza Percepţie – proces psihic prin care
motric mişcării obiectele şi fenomenele din realitate
Investighează capacitatea de a se sunt percepute direct cu ajutorul
produce un comportament coordonat al organelor de simţ
mişcării
Examinează etapele şi durata lor în
producerea unui comportament motric
Examinează modul în care influenţează
percepţia comportamentul motric.

Un practician cu bune cunoştinţe în fiecare din domeniile prezentate va avea un fundament


solid în perceperea modului de dezvoltarea umană. Astfel el va fi capabil să diferenţieze diferite
moduri de comportament motric şi să pună bazele şi să implementeze programe de evaluare,
diagnoză, sau să predea deprinderile motrice în vederea educaţiei sau reabilitării. Prin practician
înţelegem orice tip de educator care studiază mişcarea umană, precum profesori de educaţie fizică,
antrenori, terapeuţi etc.
Motricitatea ca formă de comunicare interumană
Aspecte generale
Există 3 tipuri de activităţi fizice, „de mişcare” care au evoluat filogenetic în milioane de
ani. Acestea sunt: postura, locomoţia şi manipularea.
Pentru a completa însă procesele de evoluţie ale „mişcării” ar trebui să adăugăm încă unul,
comunicarea, adică activităţile care au ca obiectiv transmiterea de informaţii între fiinţele vii,
indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc.). Comunicarea ca expresie şi proces evolutiv
a mişcării, nu este prezentă doar la om şi la foarte multe alte specii.
Afirmarea noii semnificaţii a corpului uman, a mişcării acestuia, se manifestă ca o exigenţă
în plan personal şi social, care stă în faţa activităţilor motrice. Corpul nu este considerat doar o parte

57
inertă, ci este o condiţie a însăşi existenţei, o valoare şi un instrument rafinat a cărui mobilitate
(mişcare) reprezintă condiţia esenţială a funcţionalităţii sale.
Realizarea unei „mişcări”, a unei activităţi motrice înseamnă utilizarea unui limbaj specific
care, asemenea celorlalte limbaje componente a procesului de comunicare, constă în exprimarea
subiectului, a intenţiilor sale comunicative de a interacţiona cu ceilalţi. Mişcarea corporală reprezintă
elementul structural al oricărui sistem relaţional.
Comunicarea – concept şi tipologie
Fiecărei forme de organizare şi mişcare a materiei îi corespunde un anumit gen de comunicare
cu ambianţa. Fiind un caz particular de interacţiune, comunicarea în sistemele vii atinge în forma sa
umană un punct de maximum.
Comunicarea umană nu mai este astăzi privită ca un simplu schimb de informaţii în care
sunt implicaţi perechea emiţător-receptor. Putem spune că astăzi comunicarea stă practic la baza
oricărei activităţi umane şi înseamnă, în special, gestul de a-l înţelege pe celalalt.
Prin medierea vieţii sociale s-au desprins de-a lungul timpului o scrie de instrumente de
comunicare: limbajul imagistic al artelor picturale, sculpturale, arhitecturale, limbajul figural-simbolic al
muzicii, limbajul simbolic, abstract al matematicii şi logicii, limbajele ştiinţelor, limbajul corporal etc.
Comunicarea umană este un fenomen complex şi dinamic.
Comunicarea este definită ca fiind relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi influenţa
reciproc prin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers codificate. Această definiţie, sub
aspect operaţional, evidenţiază dubla condiţie a partenerilor, de emiţător şi receptor, interschimbabilă.
Dicţionarul de psihologie socială defineşte comunicarea umană ca „un mod fundamental de
interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor
social-generalizate ale realităţii, în vederea obţinerii stabilităţii ori a unor modificări de
comportament individual sau la nivel de grup”.
Activitatea de comunicare constă în transmiterea de mesaje între persoane, în circulaţia de
impresii şi comenzi, în împărtăşirea unor stări afective, de decizii raţionale şi judecaţi de valoare, cu
finalitatea expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile indivizilor, în practicile sociale pe
care le efectuează.
Oricare ar fi modalitatea şi limbajul în care indivizii comunică, esenţial este să se asigure
schimbul unor semnificaţii generalizate cu elementele cognitive comune şi generalizatoare pe care
le percep şi înţeleg toţi indivizii care comunică intre ei. Forţa de generalizare cea mai mare în
comunicare o au cuvintele.
Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social dar şi
în influenţarea educativă a persoanelor. Comunicarea între persoane are un important rol de reglare
şi de sincronizare a eforturilor individuale.
Omul este prin definiţie, o fiinţă socială, esenţa acestui lucru îl reprezintă capacitatea de
comunicare a omului, adică tocmai capacitatea specific umană de a stabili relaţii de un anumit tip cu
sine şi cu ceilalţi semeni. Aici fiind vorba de relaţii de tip informaţional care se manifestă pretutindeni
unde oamenii interacţionează.
În capacitatea de comunicare se disting două componente:
- una nativă, dată de predispoziţiile de comunicare de natură fizică şi psihică;
- una socială, dezvoltată în urma unui proces formativ, de învăţare a regulilor de comunicare.
Diferenţa dintre cele două componente este aceea că prima este determinată genetic, fiind
ereditară, iar cea de-a doua se dobândeşte prin educaţie.
Comportamentul şi comunicarea sunt formele esenţiale de interrelaţionare şi exprimare
a personalităţii umane. Mijloacele utilizate sunt extrem de diverse şi nuanţate, în funcţie de mesajul
care se doreşte a fi perceput şi de caracteristicile individuale. Toate formele de comportament
(inclusiv cel motric), formează o unitate complexă care poate fi influenţată printr-o intervenţie
educaţională multiplă. În raport cu structurile sale interne biopsihice şi de contextul obiectiv în care
individul intră în relaţie cu ceilalţi, un anumit tip de comunicare devine prevalent; clar conturat,
definitoriu pentru un anumit context. Deşi acestea formează o structură bloc, se pot totuşi identifica
patru tipuri de comunicare (după E. Verza): verbală, gestuală, acţională şi comportamentală.

58
Relevante în analiza şi explicarea limbajului mişcărilor şi expresivităţii corporale sunt:
comunicarea gestuală, acţională şi comportamentală.
Comunicarea gestuală îndeplineşte funcţii diferite de la subiect la subiect; în mod obişnuit (la
subiectul normal) aceasta are rol de susţinere, de adjuvant, de suplinire şi completare a ceea ce este
dificil de comunicat verbal. La subiecţii cu deficienţe (auditive şi de vorbire) această comunicare este
baza exprimării şi înţelegerii între aceştia (vezi limbajul mimico-gestual al surdomuţilor).
Această comunicare se poate modifica ca rapiditate a desfăşurării gesturilor, ca secvenţialitate
a acestora într-o mişcare complexă sau ca participare a anumitor grupe musculare. Comunicarea
gestuală se asociază mimicii şi pantomimei pentru a forma limbajul semnelor.
Comunicarea acţională şi comportamentală se exprimă prin mişcări mai „largi” - seturi de
conduite motrice cu semnificaţii mult mai generale, prin care subiectul exprimă o anumită idee,
stare, într-o unitate de timp mai mare (de exemplu, jocul copiilor, activităţile de grup ale generaţiei
vârstnice, pregătirea meciului de către componenţii unei echipe sportive etc.).
Aceste forme de comunicare non-verbală se însuşesc treptat prin intermediul relaţiilor
interpersonale, într-o manieră spontană (în viaţa cotidiană) sau într-o manieră elaborată, prin procese
de instruire special concepute (studii de mişcare scenică, expresivitate corporală, euritmie etc.). A
comunica prin mişcare presupune deci existenţa competenţei comunicative care este în egală măsură
aptitudinală şi dobândită.
Unii autori, în diferite lucrări de specialitate, diferenţiază comunicare după următoarele tipuri:
- comunicarea verbală (prin cuvânt);
- comunicarea paraverbală (prin caracteristicile vorbirii - voce, pronunţie, intensitate,
ritm, debit, intonaţie etc.);
- comunicarea non-verbală.
Comunicarea non-verbală presupune comunicarea unei informaţii codificate şi transmise
printr-o diversitate de semne (modalităţi), legate direct de postura, gesturile, mimica, mişcarea şi
înfăţişarea subiectului. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea non-verbală prezintă o mai
mare precocitate pentru că se bazează pe elementele înnăscute (reacţii determinate de emoţii, de
exemplu), dar şi învăţate. În egală măsură aceasta poate fi o formă de comunicare de-sine-stătătoare,
cu obiective specifice (dans, pantomimă, sport etc.).
După Sehneider (citat de A. Munteanu) există trei tipuri de comportamente non-verbale:
- paralimbajul;
- limbajul corporal;
- modul în care subiectul utilizează spaţiul în vederea comunicării.
Studii efectuate demonstrează că 55% din conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit pe
cale non-verbală, 38% se transmit pe cale paraverbală şi 7% pe cale verbală. Dacă în expunerea
conţinuturilor explicite, comunicarea verbală are rol determinant, în cazul conţinuturilor implicite,
sugerate, rolul important îl deţin comunicarea paraverbală şi non-verbală. În comunicarea verbală
este implicată în mai mare măsură sfera conştientă, în vreme ce comunicarea non-verbală este cu
mult mai spontană, mai puţin cenzurată, neafectată de distorsiunile dirijate voluntar.
Comunicarea umană este gestionată în proporţie de 60-80% de canalul non-verbal şi 20-40%
de canalul verbal. După opinia specialiştilor, limbajul non-verbal ar cuprinde peste un milion de
mesaje, dintre care importante sunt, aşa cum am arătat deja, postura, gestica, mimica, mersul şi
toate celelalte mişcări. Limbajul corporal este definit de către J. Kane prin termenul kinezie. Acesta
include omul, mesajul, starea lui interioară şi mişcările corpului. Majoritatea specialiştilor afirmă că
limbajul corporal exprimă atitudini interpersonale şi în mai mică măsura, informaţii, cunoştinţe.
Gesturile motrice care populează universul non-verbal sunt parţial înnăscute, de exemplu,
expresiile faciale ale supărării, fericirii, îndoielii etc. Altele sunt dobândite în ontogeneză - statutul
social, apartenenţa culturală, vârsta, sexul sunt factori care condiţionează mesajele non-verbale.
Unele gesturi sau posturi corporale „trădează” aria socio-culturală a subiectului, locul unde s-a
născut, tipul de educaţie (de exemplu, americanii infiltraţi în Germania în timpul celui de-al doilea
război mondial au fost deconspiraţi pentru ca stăteau pe scaun şi se comportau „în stil american”).
Mişcarea - mijloc de exprimare a sinelui

59
Omul nu este doar o fiinţă, ci şi o entitate dotată cu voinţă, afectivitate şi emoţii, individul
care execută un exerciţiu fizic nu este doar un robot care execută nişte comenzi, ci este un subiect
activ, care are anumite ţeluri, scopuri.
Studiul mişcării fizice a reprezentat totdeauna un domeniu de investigare pentru ştiinţele
pedagogice, dar el constituie un domeniu prea puţin investigat de ştiinţele sociale. Continuând să se
exploreze acest domeniu s-ar ajunge, poate, la concluzii care să determine creşterea eficacităţii
practicanţilor de mişcare (a exerciţiilor fizice), precum şi a problemelor legate de comunicare.
De ce, spunem probleme de comunicare?.
Deoarece individul prin mişcare fizică se exprimă pe sine însuşi, iar dincolo de dependenţa sa
de-a executa anumite mişcări la un nivel diferit, în funcţie de dezvoltarea sa motrică se diferenţiază
posibilitatea executării acestor mişcări sub anumiţi parametrii calitativi, care vizează expresivitatea sau
relevanţa trăsăturilor psiho-fiziologice ale acestuia.
Din cele prezentate mai sus rezultă că orice activitate de mişcare poate constitui o expresie a
capacităţii de comunicare, de altfel, literatura de specialitate evocă „limbajul trupului",
expresivitatea şi relevanţa limbajului non-verbal în relaţiile interumane. Mai mult decât atât, cultura
corpului şi sportul au pus în evidenţă de-a lungul timpului faptul că valorile sportive sunt în acelaşi
timp valori estetice şi valori morale.
Literatura de specialitate ilustrează o diversitate de semnificaţii a diferitelor manifestări
corporale. Această capacitate de comunicare este diferită de la un tip de mişcare la alta, de la un
sport la altul, de exemplu, mişcări simple de gimnastică ale unui individ şi cele de gimnastică
sportivă sau ritmică sau din alte sporturi, cum ar fi box, lupte sau ski.
Ce se poate comunica prin intermediul mişcărilor fizice la nivel de competenţă?
Întreaga gama de sentimente umane, totalitatea trăsăturilor specifice omului şi a manifestărilor
sale spirituale. Nu de puţine ori, câte un sport sau o execuţie artistică este comparată cu o manifestare
artistică sau un concept. Totodată sunt mişcări sau sporturi prin intermediul cărora sunt puse în valoare
şi ridicate la rangul de valori, unele calităţi cum ar fi: forţa, viteza, rezistenţa etc. Indiferent de natura lor,
activităţile de mişcare şi manifestările sportive prilejuiesc şi mediază transmiterea unor semnificaţii
pentru sine şi pentru semeni. Este ceea ce în teorie se înţelege prin procesul de comunicare.
Mişcările corpului, poziţia mâinilor, felul de a privi…, toate acestea ne transmit mai multe
despre un om decât ceea ce ne spune prin cuvinte. Gesturile, ochii, mişcările corpului sunt controlate
inconştient de mintea noastră şi de aceea ele vor exprima în general ceea ce credem cu adevărat.
Orice individ practicant de mişcare, trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite
pe care nu întotdeauna o stăpâneşte uşor. Propria imagine sau schemă corporală, se focalizează
progresiv, reprezentând un nucleu al conştiinţei de sine, în reluarea acţiunilor motrice. Educarea
expresivităţii corporale, utilizarea limbajului non-verbal, au reguli la fel de stricte ca cele ale
comunicării şi se găsesc în prelungirea acestora din urmă.
De multe ori în diferite activităţi sportive, indicatorii mişcării sunt folosiţi intenţionat pentru a
înşela adversarul, astfel încât activitatea corporală şi cea sportivă, bine dirijate, constituie un limbaj cu
semnificaţii deosebit de importante.
Ce contează în comunicare?
 55% - elementele de limbaj non-verbal (comunicare non-verbală), în principal expresia feţei,
gesturile şi postura corpului etc. reprezintă 5%.
 38% - elementele de paralimbaj (comunicarea paraverbală): intonaţia şi inflexiunile vocii
reprezintă (38%);
 7% - limbajul (comunicarea verbală prin cuvinte).
Expresiile emoţionale au un rol important şi în dezvoltarea subiectului (sportiv, pacient
etc.) şi anume:
– rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de subiect, în contact
cu ceilalţi, cu antrenorul, familia etc.);
– rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte (poate plânge ca să
impresioneze etc.);
– rol de autoreglare în vederea adaptării situaţiei în care se află;

60
– rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii asemănătoare şi la alţii).
Limbajul corpului se traduce prin două tipuri de activităţi: dinamice (corpul se
deplasează în spaţiu) şi tonice (subiectul îşi reglează gradul de tensiune muscularii). În menţinerea
diverselor poziţii (atitudini), activitatea tonică este predominantă, în vreme ce în diferitele gesturi şi
mişcări, activităţile dinamice predomină; cu toate acestea, ajustările tonice ale musculaturii dau
precizia, plasticitatea, armonia mişcării, cu alte cuvinte puterea expresivă şi comunicativă.
 Poziţia capului este un reper important al comunicării non-verbale, poziţia sa dreaptă,
înclinată sau aplecată sugerând imparţialitate, interes sau atitudine critică.
 Gesturile mâinilor şi braţelor cuprind o infinitate de nuanţe, începând cu atitudinea
camaraderească semnalizată prin „strângerea mâinii” şi până la tehnicile rafinate ale
dansatorului sau mimului. Braţele oferă în configuraţia armonioasă a corpului elemente de
echilibru printr-o poziţie simetrică faţă de corp; un braţ ridicat, o mâna întinsă schimbă
echilibrul în raport cu axul median al trunchiului. În consecinţă, mişcările braţelor determină
puncte de sprijin diferite ale corpului în spaţiu.
 Plastica trunchiului şi a membrelor inferioare poate exprima exuberanţa, greutate, inerţie,
teamă, energie, apatie, echilibru etc.
În consecinţă, se impune mai ales la tânăra generaţie educarea sistematică a capacităţii de
comunicare prin limbaj corporal, ca o componentă inseparabilă a personalităţii. Astfel vor fi posibile
(aşa cum releva A. Munteanu):
- controlul propriilor gesturi în diverse situaţii;
- exersarea mişcărilor cu semnificaţie pozitivă pentru ceilalţi (atitudine corporală adecvată,
expresii faciale care prefigurează relaţii cordiale etc.);
- exersarea gesturilor înalt-performante pentru profesioniştii mişcării (sportiv, dansator;
actor etc.).
Limbaj corporal şi expresivitate
În analiza procesului de creaţie şi expresie motrică este evidentă relaţia dintre procesele
psihice. Elementele perceptive, reprezentările, imaginaţia, stările emoţionale, temperamentul, sunt
rezultatul ordonator al inteligenţei şi gândirii. Dezvoltând deci implicaţiile proceselor psihice în actul
de creaţie, Mihai Ralea (în studiile sale de psihologie a artei) afirma că pot apărea fenomene de
preponderenţii a unuia sau altuia dintre procesele psihice în cadrul unităţii lor, dezvăluind forme de
celebritate, afectivitate, plasticitate, ca expresii ale manifestării individualităţii şi originalităţii. „Pentru
a ne împărtăşi individualul, creaţia artistică se serveşte de expresie, care este formă a specificităţii...
Artistul înfăţişează ce are el mai ascuns, mai personal în sufletul său. Toate stările sufleteşti au o
latură socială, astfel încât treptat arta devine un limbaj”.
Expresia este mijloc de exteriorizare şi de transmitere a unei intenţii de comunicare în diferite
modalităţi stabilite local (M. Ralea).
După Allport şi Vernon, expresia este o formă de manifestare ce diferenţiază un sistem de
altul. Se cunosc forme de expresie verbale, plastice şi motrice, corespunzătoare tipurilor de
comunicare enunţate anterior. Acestea din urmă încorporează caracteristici fiziologice (energie,
nervozitate, impulsuri inegale), psihologice (sensibilitate, simţ estetic), precum şi nivelul de cultură
în forma de exprimare.
Pavelcu afirmă că „explicaţia expresiei nu poate fi găsită exclusiv în individ, ci în relaţiile
acestuia cu societatea. Expresia nu are sens fără conştiinţa subiectului despre existenţa altui subiect”.
Expresia reuneşte un ansamblu de elemente cognitive, afective, atitudinale şi de motivaţie.
Când dorim să ataşăm diferitelor mişcări semnificaţii expresive, gesturile, acţiunile motrice
suferă adaptări în conformitate cu imaginea artistică propusă. Acestea trebuie să aibă forţă de redare
a diverselor nuanţe utilizate în transmiterea unui anumit mesaj. Corpul uman se supune rigorilor
biologice care, bine cunoscute şi orientate, oferă premisele libertăţii de desfăşurare şi de exprimare
corporală. Cele mai desăvârşite mişcări din punct de vedere tehnic nu vor avea o calitate reală, dacă
nu vor beneficia de o putere de expresie pe măsură; nerealizarea plastică expresivă a mişcării îi va
anula acesteia calitatea artistică. Calităţile motrice trebuie mereu dublate de stimularea calităţilor
psihice necesare unei motivări inteligente şi sensibile a acţiunilor motrice.

61
S. Badian, într-un excelent studiu de „Expresie şi improvizaţie scenică”, adaptează o serie de
principii metodice clasice prin care se realizează expresivitatea corporală:
1. Principiul individualizării - fiecare subiect reprezintă o personalitate distinctă, care trebuie
ajutată să se dezvolte printr-o problematică proprie, strategii specifice, dozare a efortului etc.
2. Principiul progresului gradat - exerciţiile utilizate trebuie astfel grupate şi programate încât să
permită o însuşire treptată a deprinderilor motrice, care să nu fie forţată, ci să „crească”
armonios de la mişcări simple de închidere şi deschidere a braţelor sau de respiraţie, până la
mişcări complexe ce antrenează întregul corp. Etapele studiului şi variantele de lucru nu se
fixează rigid dinainte, ci îngăduie elemente de noutate-surpriză, pe care le oferă elementul uman.
3. O premisă importantă a lucrului pentru expresia corporală este existenţa unei atmosfere
destinse prielnice în care subiecţii lucrează descătuşaţi şi eliberaţi de orice fel de inhibiţii. Un
rol important îl are profesorul prin atitudinea sa flexibilă, plină de înţelegere şi care stabileşte
un contact uman special eu subiecţii.
4. Realizarea unui echilibru în ceea ce priveşte exerciţiile de bază, exerciţiile de încălzire
(pregătitoare) şi exerciţiile de relaxare.
5. Conceperea programelor de lucru astfel încât să fie posibile atât exerciţiile pentru educarea
corporală, cât şi exerciţiile pentru transpunerea stărilor afective în elemente ce ţin de
creativitatea şi sensibilitatea individuală. Aceste exerciţii nu presupun doar rigoare tehnică,
formală, ci şi integrarea lor într-o experienţă de viaţă unică. Astfel devine posibilă evitarea
schematizării mişcărilor din repetare şi reducerea acestora la un şablon sau la o viziune
manieristă de rezolvare a unor situaţii - problemă.
Studiul expresiei corporale cuprinde următoarele elemente de conţinut (după S. Badian):
- realizarea unor mişcări naturale adaptate - subiecţii care au o anumită experienţă motrică,
sunt capabili să exprime o mişcare obişnuită o anumită stare sau idee. Aceasta se realizează în
funcţie de sensibilitate şi temperament, rezultând mişcări bruşte, rapide, necontrolate, lente,
reflexive etc. Subiecţii îşi dezvoltă naturaleţea prin păstrarea contactului cu realitatea imediată, dar
şi printr-o stăpânire conştientă a mişcărilor. Studiul începe cu mişcări dintre cele mai simple, cărora
li se conferă o anumită semnificaţie. Prezentăm în continuare, câteva exemple:
Exerciţiu Semnificaţie
Alergare, mers, oprire lentă Alergare spre locul unei întâlniri, încetinire, mers
cu oprire lentă; persoana a plecat
Mers în vârful picioarelor, în linie dreaptă, Mers pe un pod deasupra apei, pierderea
pierderea echilibrului urmată de săritură în lateral. echilibrului, săritură în apă
Mers cu pas adăugat, oprire lentă Căutarea şi găsirea unui loc la cinematograf după
stingerea luminii
Mers cu pas adăugat, ghemuire bruscă Mers sub o streaşină în timpul ploii şi reacţia la un
trăsnet puternic
Exerciţii cu partener sau în grup
Exerciţiu Semnificaţie
Alergare, ciocnire, pierderea echilibrului, mers Doi executanţi aleargă, venind din direcţii opuse;
întâmplător se ciocnesc, îşi pierd echilibrul, se
redresează şi merg mai departe
Mers greoi în grup; unul dintre subiecţi se opreşte Subiecţii traversează strada pe un vânt puternic;
brusc, se întoarce, aleargă şi la un moment dat se unuia dintre ei i-a zburat pălăria, se întoarce, se
apleacă, culege un obiect şi continuă mersul iniţial apleacă, o ridică şi îşi continuă mersul
Indicaţii metodice - în aceste exerciţii se va acorda atenţie atât expresivităţii corporale, cât şi
orientării în spaţiul avut la dispoziţie. Fiecare subiect justifică, explică mişcările pe care le-a efectuat.
Exerciţiu Semnificaţie
Capul se apleacă înainte Salut

62
Extensie a capului pe spate Este cald
Mâinile la ceafă, braţele se întind în sus, revenire Subiectul se trezeşte din somn
Umărul este dus înainte, apoi înapoi Haina este incomodă
Balansarea piciorului înainte şi înapoi. Lovirea mingii de fotbal
Indicaţii metodice - executanţii trebuie să simtă în segmentul antrenat în mişcare sau în tot
corpul tensiunea şi încordarea.
Jocuri de mişcare - deşi considerate de adulţi ca manifestări proprii copilăriei, aceste activităţi
motrice sunt profund naturale şi reprezintă mijloace de regenerare a forţelor prin consumul acestora.
Jocul eliberează de constrângerile cotidiene, propunând prin tematică o ieşire din atitudinile comune
şi o introducere într-un alt univers, în care situaţiile neprevăzute solicită riposte spontane, acţiuni şi
reacţiuni cât se poate de naturale. Individul se defineşte prin joc atât ca personalitate distinctă, cât şi în
relaţiile cu coechipierii şi adversarii.
Mişcări ce solicită capacităţile coordinative - una din calităţile motrice puternic implicate în
realizarea expresiilor corporale o reprezintă coordonarea, cu multiplele sale componente. Aceasta nu
reprezintă numai legarea, mai multor elemente într-o unitate organică, ci şi liantul elementelor externe
(parteneri, decor, lumină, muzică) ce compun un anumit spaţiu rezonant. Lucrul pentru coordonare
conduce la realizarea anumitor reflexe ce permit o integrare spontană a mişcării. Cu toate acestea
dobândirea lor, deşi uşurează efortul propriu-zis, poate conduce la un schematism al mişcării prin
exersare stereotipă, care blochează posibilităţile creatoare. Se utilizează frecvent exerciţiile libere,
exerciţiile cu obiecte, de atenţie, mijloace pentru dezvoltarea simţului ritmului, execuţii fără control
vizual etc.
De exemplu, se solicită subiectului să ia spontan o poziţie oarecare, fără un scop precis. Apoi,
îi cerem ca gândească mişcarea legată de un anumit scop sau sens şi să o justifice. Se poate observa
imediat o diferenţă în atitudinea subiectului care transmite, o anumită stare.
Plasticitatea corporală
Orice tip de mişcare expresivă, pe baza legilor mişcărilor corpului organizează prezenţa
umană în conformitate cu anumite legi plastice. Acestea esenţializează realitatea, sintetizând aspecte
definitorii prin eliminări lucide, prin ritmizări şi concentrări ale elementelor reale. Orice manifestare
artistico-motrică va uza de procedee de compoziţie, care sugerează „concis şi pregnant acţiunea
propusă”. Toate studiile de mişcare au ca scop o stăpânire cât mai conştientă a posibilităţilor de
manifestare a corpului.
Plasticitatea reprezintă o calitate a naturii care se oferă ochilor noştri, capabili să o surprindă
într-o varietate infinită a desfăşurării formelor sale, în spaţiu. O gimnastă în timpul exerciţiului, un
animal de pradă, chiar un copac în furtună, sunt exemple de forme care au atributul plasticităţii.
Din antichitate şi până astăzi antropomorfismul artei s-a bazat pe ideea ca trupul uman
reprezintă o reuşită maximă a naturii, cu calităţi plastice de necontestat. Este adevărat, nu toţi oamenii,
prin prezenţa sau prin mişcările lor, oferă satisfacţii vizuale; nu toate organismele (în atributele lor
exterioare), deşi au o structură comună, îmbină proporţiile în mod armonios şi, pe de altă parte, chiar
trupuri armonioase nu sunt capabile să desfăşoare mişcări plastice sugestive.
Plasticitatea corporală înseamnă deci impresie vizuală. Dincolo de aceasta însă, noi suntem
atraşi şi de calitatea expresivă a formelor. Expresivitatea apelează în special la caracteristici de natură
psihică (temperamentale, afective, atitudinale). Trebuie realizată astfel distincţia dintre plasticitatea
formei mişcării şi conţinutul său emoţional exprimat în calităţile sale expresive (Exemplificam această
idee prin imaginea unui contorsionist care, în mişcare înfăţişează o formă plastică, dar care nu
transmite emoţii, stări afective speciale, aşa cum o realizează, de pildă, o dansatoare de flamenco).
Pentru realizarea plasticităţii şi expresivităţii corporale se utilizează următoarele tipuri de
exerciţii:
 exerciţii prin care executanţii trebuie să simtă frigul, căldura, ploaia etc., succesiv în talpă,
membre inferioare, trunchi, umeri, braţe;
 exerciţii de zvâcnire care antrenează succesiv segmentele corporale;
 exerciţii de improvizaţie pe diverse teme;

63
 jocuri (de exemplu „oglinda deformată” în care executanţii realizează diferite mişcări cu
următorul consemn: „sunt o oglindă deformată care subţiază sau lăţeşte”,- acţiunile acestora
se vor desfăşura în consecinţă).
Indicaţii melodice - aceste exerciţii necesită o bună pregătire tehnică preliminară, iar corpul
executantului trebuie sa fie suplu şi bine lucrat. Se vor executa mişcări cu încordări şi relaxări, în
ritmuri şi cu accente diferite.
În contextul analizei comunicării interumane prin intermediul mişcărilor expresive, trebuie
amintită şi importanţa capacităţii de improvizaţie ca aptitudine superioară, elevată, ce reuneşte
elementele conştiente, care provin din studiu, experienţă, cât şi elemente inconştiente, spontane,
nedirijate voluntar. Improvizaţia unei mişcări are ca substrat o idee care se materializează într-o manieră
riguroasă şi autentică. „Noul” se construieşte din sensibilitatea subiectului care interferează cu planul
motric al acestuia şi cu capacitatea de reprezentare a acestuia. Pentru marii creatori de şcoală - coregrafi
- sursele mişcării sunt diferite; astfel pentru Maurice Bejart1 inspiraţia vine dintr-o imagine puternică,
care multiplică reprezentările artistului şi deci posibilităţile sale de creaţie, în vreme ce Alvin Ailey2 are
ca sursa de inspiraţie însăşi mişcarea care se derulează şi care generează noi conduite motrice. Şi într-un
caz şi în celălalt, creativitatea remarcabilă se bazează pe flexibilitate şi pe o imaginaţie debordantă. Din
punct de vedere didactic, ei „lasă să vorbească” corpul sensibilizând „emoţiile acestuia”, chiar şi atunci
când acesta este doar o prezenţă lipsită de mişcare. Confruntat cu ritmul, cu sensibilitatea receptării
muzicii, cu expresiile multiple, corpul uman nu mai este ansamblul funcţional responsabil de actele
motrice de zi cu zi, ci el devine un instrument al cărui „registru” este preponderent estetic.
Baletul, dansul modern, patinajul artistic, gimnastica ritmică sportivă, înotul sincron,
integrează în conţinuturile lor un spaţiu de expresie care trece dincolo de tehnica pură; „textul”
exerciţiului, al rutinei executate, se transformă astfel în poezie, în creaţie pură. Lucrul coregrafic pe
care îl implică toate genurile şi ramurile sus-menţionate poate fi schematizat în trei direcţii:
 organizarea spaţio-temporală, care se concretizează în dispunerea mişcărilor, distribuţia
traiectoriilor, înlănţuirea secvenţelor explozive şi a celor de recul;
 transpunerea gestuală a suportului muzical, care presupune o selecţie şi o organizare a
mişcărilor în funcţie de forma lor, variaţiile de intensitate, amplitudine, frecvenţa acestora, în
consonanţă cu caracterul muzicii, într-o respiraţie comună. Se instituie astfel un dialog între
limbajul corporal şi cel muzical, ambele evocând un eveniment unic.
Valoarea unei creaţii coregrafice nu constă doar în perfecţiunea tehnică a liniilor, ci şi în
interacţiunea gesturilor şi a mişcărilor care construiesc o arhitectură unitară. Simbioza mişcare-muzică
conduce la existenţa unor „forme-sunet şi a unor ritmuri-volum” care sfidează legile spaţiului şi
timpului fizic, construind o realitate distinctă (după D. Marotel).
Un punct de referinţă în ceea ce priveşte intensitatea emoţiilor exprimate corporal îl reprezintă
celebrul „Bolero” al lui M. Ravel, transpus coregrafic pe gheaţă de celebrii Torvill J. şi Dean C. în
1984, la Jocurile Olimpice de la Sarajevo. Limbajul corporal utilizat în acest program are multiple
nuanţe sugerate de muzică, fiind aproape „polifonic”. Compoziţia, deşi derulată pe o temă muzicală
de tip repetitiv, se articulează fluid, în gesturi variate, surprinzătoare, care „cresc” progresiv, în forme
noi. „Traseul” mişcărilor este absolut original, purtând spectatorii într-o călătorie afectivă spre o lume
dominată de emoţii, trăiri subtile şi impresii spectaculare.
După Sionnet (citat de D. Marotel), expresia şi interpretarea mişcării sunt posibile prin:
- puritatea liniilor şi profunzimea formei; acestea devin posibile prin realizarea unor ţinute
şi mişcări sobre, prin amplitudinea şi interiorizarea mişcării;
- calităţile energetice şi ritmice ale gestului motric - adică viteza, forţa, continuitatea,
discontinuitatea, agresivitatea, lentoarea etc, toate bazate pe disponibilitatea dinamică
corporală; punerea în scenă, adecvată a creaţiei artistico-motrice, fapt ce revine în sarcina
altor specialişti, care transformă atmosfera prin decor, lumini, sonorizare şi costume. De
multe ori, chiar executanţii mişcărilor participă la această activitate, pentru a rezona
perfect cu spaţiul în care ci vor evolua.

64
Aspecte didactice privind comunicarea prin limbaj corporal
Obiectivul general al acestor practici corporale se înscrie într-o perspectivă educativă mai
largă ce implică dezvoltarea unor competenţe artistice la copil şi adult, pentru a răspunde necesităţii
de comunicare interumană non-convenţională.
În procesul dezvoltării ontogenetice, copilul dispune foarte repede de mijloacele comunicării
prin mişcare dar, pe de altă parte, la vârstele mai mari el întâlneşte predominant formele clasice de
comunicare (verbală, în special). De aceea, semnificaţiile corporale sunt destul de puţin puse în valoare,
cu excepţia etapei copilăriei. Este deci sarcina didacticii de a rezolva această contradicţie, favorizând o
dezvoltare a personalităţii libere, descătuşate, care dă sens, activităţilor motrice, corporale.
Din punct de vedere al comunicării, şcoala tradiţională impune încă o relaţie de distanţă între
subiect şi natura sa adâncă. Dimpotrivă, practicile corporale nu admit această graniţă care separă
subiectul în două entităţi: una formală, care încremeneşte în clişee verbale, motrice, reproductive
(învăţarea mecanică) şi alta, de plan secund, rareori revelată, care exprimă o altă modalitate de a fi,
insuficient explorată de către educatori. Studiul tehnicii trebuie dublat de exersarea creativităţii, a
libertăţii de expresie, care desigur nu trebuie să respingă informarea prealabilă, singura care dă
mesajului forţă de argument şi conotaţii culturale (fig. 1).

Fig. 1. Modelul variabilelor care conduc la formarea expresivităţii corporale (după Levieux)

Educarea expresivităţii corporale, utilizarea limbajului non-verbal, au reguli la fel de stricte


ca cele ale comunicării verbale dacă nu se doreşte trivializarea acestor aptitudini sau manipularea
grosieră a emoţiilor celorlalţi participanţi la manifestările de acest tip. Prin mijloace specifice se
dobândesc astfel competenţa de execuţie şi competenta de creaţie.
Competenţa de execuţie presupune:
- parametrizare exactă a mişcării;
- amplitudine şi supleţe;
- energie corect repartizată pe parcursul mişcării;
- ritmicitate;
- coordonare sau disociere a mişcărilor;
- fluenţa mişcării;
- lipsa greşelilor.
Competenţa de creaţie presupune:
- capacitate de imitaţie;
- capacitate de improvizare;
- posibilitate de a fi imaginativ;

65
- capacitate de comunicare;
- capacitate de memorare (în prealabil).
Odată cu dobândirea acestor competenţe, subiectul poate trece de la o activitate spontană la
activitatea de expresie artistică.
ACTIVITATE SPONTANĂ
CARACTERISTICI IMPLICAŢII DIDACTICE
Posibilitatea redusă de exprimare corporală Se lucrează în special pentru competenţa de
Receptivitate scăzută în actul de creaţie. execuţie, pentru însuşirea tehnicii
Comportament puţin evoluat, de tip ludic.
Diferenţiere conştientă a acţiunilor motrice Se va acorda atenţie lărgirii bagajului de acţiuni
motrice învăţate
Tendinţă de cooperare a grupului de subiecţi pe o Se vor construi grupuri de lucru ce vor rezolva
anumită temă sarcini motrice distincte
Subiecţii sau grupul lucrează şi creează în mod Se „pun în scenă” proiecte tematice coordonate
autonom
O condiţie esenţială a formării expresivităţii corporale o reprezintă diversificarea conduitelor
motrice. Studii efectuate au identificat 15 variabile responsabile de diversitatea acţiunilor motrice în
sfera exprimării corporale. Acestea pot fi grupate în patru clase, după cum urmează:

Dumont şi Bertrand (citaţi de Levieux) exprimă necesitatea învăţării modalităţilor de creaţie şi


comunicare într-o frază sugestivă: „Este important ca ceilalţi să perceapă corpul ca pe un limbaj care
exprimă cine sunt, ce simt şi viziunea mea asupra vieţii”. Corpul expresiv trece astfel dintr-un plan
convenţional într-un plan existenţial în care individul se identifică cu el însuşi şi cu ceilalţi.
În egală măsură, este important de subliniat şi necesitatea formarii complete a educatorului,
demers care trebuie să cuprindă cunoştinţele, metodele, tehnicile de comunicare prin limbaj corporal,
pe care să le transmită copilului, adolescentului sau adultului. Şi unii şi ceilalţi se vor îmbogăţi cu o
experienţă de mişcare care interferează cu dialogul profund uman, cu creaţia, în ultimă instanţă.
1
Maurice Bejart (n. 1928) - dansator, coregraf, regizor francez (fondator al companiei
„Bâlciul secolului XX”). Considera dansul un mijloc de expresie a problemelor fundamentale ale

66
omului - istorie, mituri, înfruntare;) vicii moderne etc. Pentru el, tot ceea ce este uman, este sacru
iar expresia corporală este o sursă senzorială de meditaţie.
2
Alvin Ailey (l931-1989) - dansator şi coregraf american, ale cărui teme provin din
folclorul negrilor americani (negro-spirituals, blues şi jazz). Simţul teatral, muzical şi scenic fac
din creaţiile sale spectacole complete.

6.2. Elementele de structură ale motricităţii


Motricitatea umană se manifestă prin intermediul tuturor actelor, acţiunilor, activităţilor
motrice, care caracterizează comportamentul motric uman.
Actul motric este definit ca fiind elementul care stă la baza oricărei mişcări, executată în
scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex,
instinctual. (De exemplu, o mişcare de "pompare" a mingii în sol, în cazul driblingului sau
retragerea bruscă a unui segment la atingerea unei suprafeţe fierbinţi).
Acţiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop
imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu, mersul, alergarea, "serviciul",
driblingul, contraatacul etc). Acţiunea este determinată de integrarea factorilor energetici,
cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică se caracterizează prin constanţă şi unicitate. Se
poate deduce că actul şi acţiunea motrică sunt niveluri "concentrice" ale mişcării. Trebuie remarcat
însă că nivelul superior al mişcării nu reprezintă o simplă însumare a nivelurilor inferioare, ci o
reunire de tip sistemic care se realizează după reguli bine precizate ce conduc la efecte globale.
Activitatea motrică De la început subliniem că termenul de activitate se foloseşte în
numeroase domenii pentru a desemna un proces complex de elemente desfăşurate în sistem, a cărui
unitate structurală de bază este acţiunea.
6.2.1. Activitatea motrică
Putem considera că activitatea se prezintă ca un sistem complex, constituit din subsisteme
(acţiuni) reglate în mod sinergic în scopul realizării unei activităţi eficiente. Activitatea reprezintă o
succesiune de acţiuni, cu o arhitectură specifică, organizată ierarhic în operaţii şi acte sau gesturi.
Conceptul de activitate desemnează o formaţiune organizată relativ autonomă,
indecompozabilă, a vieţii social-umană. De asemenea, aceasta deschide posibilitatea unei determinări
obiective, depăşind cauzalitatea subiectivă prin scop, proprie acţiunii.
Punctul de plecare al oricărei activităţi îl constituie o necesitate care implică organizarea în
vederea realizării sale (necesitatea de a se hrăni determina producerea alimentelor, necesitatea de
reglementare a relaţiilor umane create de activităţi de reglementare morale, politice, religioase,
necesitatea de dezvoltare fizica armonioasă sau de mişcare - joc creează activitatea de stabilire a
normelor, regulilor şi principiilor activităţii motrice).
Din perspectivă sistemică, necesitatea trebuie privită ca o cerinţă funcţională, care face ca
sistemul să fie viabil, să se dezvolte, să se regleze etc. Proprietatea fundamentală a acestei cerinţe
este de a declanşa, de a induce o activitate orientată spre satisfacerea sa (de exemplu, prevenirea
proceselor degenerative la bătrâni conduce la necesitatea unui regim raţional de viaţă din care să nu
lipsească practicarea sistematică a exerciţiilor fizice).
În consecinţă, putem defini activitatea motrică ca un proces al satisfacerii unei necesităţi
(cerinţa funcţională) sau, din perspectiva structurală, o mulţime de acţiuni, operaţii, acte sau gesturi
orientate în vederea împlinirii unui anumit obiectiv.
Specificul unei activităţi, cum este activitatea motrică este determinată de cerinţa funcţională
care o declanşează şi o organizează. Evidenţiem că cerinţă funcţională finală determină constituirea
acestei activităţi. (De pildă, corectarea unei atitudini cifotice, determina o activitate riguros
precizata, strict specifica ca organizare şi conţinut).
Prin urmare, teoria activităţilor motrice corespunde unui sistem de cunoştinţe referitoare la
originea, esenţa şi legile efectuării mişcărilor, evidenţiate în teoriile biologice, psihologice, fizice şi
sociale care au studiat şi studiază omul în mişcare din perspective particulare, specifice lor.
În acest sens, vorbim despre activitatea de educaţie fizică sau despre activitatea elevilor în
lecţie, activitatea competiţională sau despre activitatea motrică a fiinţei umane.

67
Acţiunile sunt manifestări concrete: organizarea grupelor de elevi în anumite momente ale
lecţiei, secvenţe de mişcări efectuate cu membrele superioare, inferioare sau cu tot corpul, mersul,
alergarea şi toate celelalte deprinderi motrice.
Orice conduită (motrică sau de altă natură) se îndreaptă către o finalitate spre care converg
toate acţiunile componente. Activitatea integrează, unifică, organizează elementele ierarhic
inferioare care îi asigură substanţa.
Elementele componente ale unei activităţi sunt acţiunile sau procesele comportamentale.
Structura unei activităţi vizează stabilirea diferenţiata a rolului acţiunilor componente, în aşa fel încât
prin conjugarea acestora să se realizeze funcţia finală (cerinţă funcţională sau necesitate).
Prin funcţie, înţelegem o anumită activitate, acţiune, comportament, semnificative pentru un
anumit sistem, în sensul satisfacerii cerinţelor funcţionale ale acestuia. (De exemplu, funcţia de
recreere, pe care o are practicarea exerciţiilor fizice, după alte tipuri de activităţi).
Acţiunile componente ale activităţii au funcţie instrumentală, sunt extrem de mobile şi
variază aproape nelimitat în funcţie de particularităţile individului şi de condiţiile în care se
desfăşoară activitatea.
Activitatea motrica este unitară, conştientă, bazată pe anticipare şi susţinută de o motivaţie
consistentă. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai dese situaţii poartă
„marca” personalităţii individului.
Activitatea motrică este o înlănţuire de scopuri, spaţiate în timp a căror atingere presupune
depăşirea unor obstacole interne şi externe, asumarea unor decizii, etc.; ceea ce se „vede” dintr-o
activitate sunt structurile mai mult sau mai puţin spontane care aparţin prezentului şi care se
desfăşoară sub ochii noştri. Acestea fac parte din ansamblul final care se va desăvârşi într-un viitor
mai mult sau mai puţin apropiat.
„Secvenţa motorie a finalităţii este pregătită şi cu ajutorul a numeroase componente
intelectuale ce ţin de organizarea percepţiei, dirijarea prin limbaj sau rezolvare algoritmica şi
euristica a sarcinilor motrice". (Epuran M.).
Apare deci evident ca explorarea activităţii motrice trebuie realizată cu necesitate atât din
perspectiva funcţională (de realizare a scopului), cât şi din perspectiva structurală (acte şi acţiuni
motrice).
Termenul de semnificaţie sau consecinţă funcţională se foloseşte în condiţiile în care sunt
satisfăcute sau se împiedică satisfacerea unor cerinţe funcţionale. Semnificaţia unui proces pentru o
cerinţă funcţională este valoarea funcţională care poate fi pozitivă (favorizantă) sau negativă (neutră
ori nocivă). De exemplu, valoarea exerciţiilor cu încărcătura în schema de recuperare post traumatică
este pozitivă (în multe situaţii) şi negativă în cazul existenţei anchilozei sau redorii articulare.
În sinteză, definim activitatea motrică drept proces al satisfacerii unei necesităţi (cerinţă
funcţională) sau, din perspectivă structurală, o mulţime de acţiuni, operaţii, acte sau gesturi orientate
în vederea împlinirii unui anumit obiectiv.
Eficienţa unei activităţi (implicit activitatea motrică) poate fi definită prin gradul în care se
realizează funcţia finală sau, mai corect spus, este reprezentată prin cantitatea prin energia
consumata în vederea realizării funcţiei respective şi atingerii unui scop. Eficienţa are în vedere
întotdeauna atingerea scopului cu un consum cat mai redus de energie, mijloace şi informaţii.
Eficienţa este şi condiţie a activităţii de reglare şi, alături de întindere şi finalitate, reprezintă
elementele ce trebuie luate în discuţie pentru aprecierea sa.
Noţiunile de act, acţiune şi activitate înlesnesc înţelegerea deplasărilor în spaţiu, a motricitatii
în general, ca formă de exprimare a conştiinţei sau a activităţii psihice. În acest context putem atribui
o serie de calităţi mişcărilor (forţa, direcţia, coordonarea, precizia, expresivitatea, cursivitatea, ritmul
etc.) care pot fi considerate şi caracteristici definitorii ce desprind iremediabil mişcarea umană din
categoria mişcărilor, în general, şi o plasează în conduita conştientă a omului. Din cele prezentate
rezulta că motricitatea poate constitui obiectul unei teorii ce are în studiu, aşa cum defineam anterior,
atât originea şi geneza mişcărilor, cât şi descrierea şi perfecţionarea acestora în scopul creşterii
eficienţei. Prin urmare, teoria activităţilor motrice cuprinde un sistem de cunoştinţe referitoare la
originea, esenţa şi legile efectuării mişcărilor, evidenţiate în teoriile biologice, psihologice, fizice şi

68
sociale care au studiat şi studiază omul în mişcare din perspective particulare, specifice lor.
În finalul consideraţiilor noastre, apreciem ca mişcările intenţionate ale omului pot fi
considerate ca elemente ale unui sistem complex, compus din mai multe subsisteme organizate.
6.2.2. Teorii explicative ale activităţii motrice
După anul 1970, în literatura de specialitate străină au fost dezvoltate trei teorii explicative
ale activităţii motrice: teoria procesării informaţionale, psihologia ecologică şi teoria sistemelor
dinamice. Aceste trei teorii reprezintă trei unghiuri diferite din care este privit comportamentul
motric uman, ca însumare a activităţilor motrice. Conform teoriei procesării informaţionale,
creierul primeşte, procesează şi interpretează informaţia, iar apoi trimite semnale pentru a produce
mişcări coordonate bazate pe deprinderi, în mod asemănător funcţionării unui computer.
Susţinătorii teoriei psihologiei ecologice, spun că mişcarea este mult mai complexă decât un simplu
proces de intrare-ieşire a informaţiei de la creier spre alte sisteme. În schimb acţiunile sunt
determinate de diverşi factori interni (ţeluri şi calităţi ale individului) şi factori externi (de ex.
factori de mediu). A treia perspectivă teoretică o reprezintă teoria sistemelor dinamice, care a fost
văzută ca o teorie care s-a desprins din teoria psihologiei ecologice. Punctul de vedere al acestei
teorie este acela că mişcarea nu se produce datorită unei serii specifice de instrucţiuni, ci ca urmare
a interacţiunii dintre sarcină, mediu şi individ.
Teoria procesării informaţionale
Ideea de bază a acestei teorii este că creierul acţionează ca un computer, primind şi
procesând informaţia. Pornind de aici apare necesitatea existenţei unui program motric
generalizat, care reprezentare a succesiunii mişcărilor necesare producerii rezultatului mişcării.
Acest program este văzut ca un set de instrucţiuni care sunt înmagazinate în creier. Când individul
realizează o acţiune motrică, creierul foloseşte acest set de instrucţiuni, trimiţându-le la muşchii
necesari mişcării. Timpul necesar realizării unui program depinde de complexitatea sarcinii, cu cât
mai complexă sarcina de realizat, cu atât timpul necesar efectuării este mai mare. Henry şi Rogers
(1960) au realizat un experiment prin care au măsurat timpul de reacţie pentru trei activităţi de
complexităţi diferite, concluzia fiind aceea că timpul de reacţie primire informaţie – răspuns creşte
pe măsură ce complexitatea creşte.
Pentru a fi clasificată într-un program motric generalizat, o acţiune trebuie să includă câteva
variabile care să nu poată fi modificate de la o încercare la alta. Aceste variabile sunt unice. De
exemplu dacă ni se cere să ne semnăm cu mâna dominantă , apoi cu cealaltă mână, cu litera mari, sau cu
litere mici, sau chiar cu piciorul, structura semnăturii va fi la fel în fiecare caz, ceea ce diferă este lipsa
de coordonare, de control. Elementele care pot fi modificate în timpul execuţiei mişcărilor se numesc
parametri. Aceştia permit adaptarea la răspuns, precum mers cu diferite viteze, aruncare mingii de
baschet din diferite unghiuri, şutarea mingii cu o forţă mai mare sau mai mică. Cei trei parametri
implicaţi sunt selectarea muşchilor, durata totală a acţiunii şi forţa totală. În exemplul cu semnătura,
scrierea cu piciorul reprezintă un parametru, deoarece am folosit o grupă musculară diferită.
Alte teorii psiho-fiziologice, considera activitatea ca pe un reflex condiţional instrumental,
cu care individul motivat specific declanşează o anumită conduită. Motivaţia e reprezentată de o
idee sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniţia un asemenea demers, în paralel cu
eliminarea factorilor perturbatori.
Teoria psihologiei ecologice
Această teorie contrastează drastic cu principiile teoriei procesării informaţiilor. Acum
percepţia şi acţiunea au loc simultan. Această perspectivă a fost denumită ca perspectiva percepţiei
directe, deoarece susţine că mediatizarea cognitivă nu este necesară pentru a da un înţeles obiectelor
şi evenimentelor din mediul înconjurător. În opoziţie, teoria procesării informaţionale susţine că
acţiunea motrică are loc ca un proces indirect de percepţie, astfel încât pentru a acţiona asupra
mediului un organism trebuie să străbată anumite etape. De exemplu dacă în mediul unei persoane
apare o ceaşcă de cafea aburindă, ea trebuie mai întâi să perceapă cafeaua făcând apel la
informaţiile stocate în creier. Abia apoi el poate decide dacă vrea să bea acea cafea. Dacă el este
interesat în acţiunea de a bea cafeaua, un semnal va fi trimis la mână pentru a apuca ceaşca.
Teoria ecologică explică faptul că un organism nu are nevoie să treacă printr-o serie lungă

69
de procese pentru a realiza o acţiune, ci acţionează asupra mediului, în măsura în care este posibil.
Un individ nu poate să se mişte fără să perceapă, la fel cum un individ nu poate să perceapă fără să
acţioneze. De exemplu un excursionist care se plimbă în pădure care vede un buştean căzut, nu va
vedea buşteanul, percepe ce este, decide cum să acţioneze asupra lui, ci în schimb, buşteanul îi va
oferi excursionistului un loc să şadă. Percepţia şi acţiunea motrică sunt una şi aceeaşi.
Teoria psihologiei ecologice respinge idea că este nevoie ca memoria să stocheze informaţii
pentru reprezentarea obiectelor. În schimb, acţiunile şi percepţiile se produc simultan. Obiectele
sunt folosite pentru îndeplinirea anumitor sarcini sau nevoi nu din cauza stocării în memorie a
informaţiei folosirii acelui obiect.
Teoria sistemelor dinamice
Această teorie a fost introdusă la începutul anului 1980 şi reliefează ideea că mişcările sunt
controlate nu numai de sistemul nervos central, ci mişcările sunt de asemenea controlate de interacţiunea
dintre diferitele sisteme ale corpului cu mediul înconjurător. Teoria procesării informaţionale susţine că
funcţionalitatea depinde o ordine ierarhică, astfel încât toate semnalele trebuie să meargă la creier şi
creierul dă comenzi care sunt trimise la grupele musculare. Oricum teoria procesării informaţionale nu
ţine cont de interacţiunea continuă a organismului cu mediul înconjurător. Susţinătorii teoriei sistemelor
dinamice afirmă că, comportamentul motric coordonat reprezintă rezultatul a mai multor variabile care
sunt în continuă interacţiune, una cu cealaltă pentru a favoriza mişcarea. Ei sugerează că mişcarea
emerge ca o funcţie dintre individ, sarcină şi mediul înconjurător.
Teoria sistemelor dinamice caracterizează mişcarea ca un proces care se organizează singur.
Auto-organizarea este abilitatea sistemului de a-şi schimba stările sau să dobândească o nouă
structură. Această perspectivă defineşte mişcarea şi coordonarea ca un proces complex în continuă
desfăşurare. Sistemul este constant, tinzând spre stabilitate. Când sistemul este perturbat, de
exemplu viteza aparatului locomotor a crescut sau se produce un accident, sistemul va fi deranjat şi
împins spre o stare stabilă. De exemplu în cazul unui jucător de tenis, se produce un accident, el nu
poate apuca racheta deoarece degetul inelar a fost luxat. Interesant este faptul că acest accident face
ca noile mişcări să fie mai eficiente. Odată ce degetul se vindecă, jucătorul realizând beneficiile
noilor mişcări şi le menţine. Deci accidentarea degetului a perturbat starea lui fizică (sistemul),
împingându-l să folosească o tehnică nouă de lovire a mingii (starea stabilă).
Acţiunile de bază din fazele de dezvoltare umană precum şederea, târârea pot fi văzute ca
stări stabile. În timpul perioadelor de dezvoltare ale copilului, apar noi stări stabile pe măsură ce
aceştia se maturizează şi îşi întăresc forţa şi coordonarea, cauzând dispariţia fostelor stări stabile.
Când copiii învaţă să meargă pentru prima dată, ei adesea schimbă stările noi cu cele vechi, dar
după o perioadă lungă de exersare a noilor stări, cele noi dispar, nemaifiind folosite decât în situaţii
deosebite pe care le oferă mediul.
Inducerea schimbării stărilor stabile se produce cu ajutorul unor parametri de control.
Viteza, accidentările, greutatea, forţa şi informaţia senzorială pot controla parametrii. În exemplul
cu jucătorul de tenis, luxarea degetului a fost parametrul de control care a dus la schimbarea stării
stabile a sistemului. Parametrii de control pot cauza performanţă, dar o şi pot limita. De exemplu
frica este un parametru de control care limitează performanţa, determinând adesea modificări ale
comportamentului motric. Un terapeut lucrează cu pacientul său pentru a rezolva anumite
modificări rezultate din acţiunea parametrilor limitatori de performanţă. De exemplu, un
kinetoterapeut poate să lucreze cu pacientul său care a avut un atac cerebral, care trebuie să reînveţe
să meargă, sau chiar să ridice obiecte cu braţul afectat. Accidentările şi artrita sunt alte exemple de
parametri limitatori des întâlniţi în munca unui kinetoterapeut.
În literatura naţională Cosmovici, 1970, citat de Bota, enumără următoarele teorii ale
activităţii motrice:
 teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul deliberării în centrul activităţii. Rolul gândirii nu
trebuie însă absolutizat pentru că ea este impregnată puternic şi de stările afective ale
subiectului.
 teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv "La baza actului voluntar şi a deciziilor stau
sentimentele" (A. Cosmovici, 1996), dar dacă obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar

70
sentimentele superioare, real importante pentru subiect vor avea rol dinamizator şi nu dorinţele
sale de moment.
 teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei. Iniţiativa presupune aclivism, ruperea de prejudecăţi,
realizarea unor proiecte care în planul motricitatii angrenează subiectul în experienţe individuale
şi de grup profund pozitive (sub aspectul efectelor imediate sau de durată).

5.3. Capacitatea motrică a omului


Termenul de capacitate provine din latină de la cuvântul "capacitas", care se traduce prin
posibilitatea indivizilor de a reuşi în executarea unei sarcini sau a unei profesii. Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române prezintă o definiţie a capacităţii ca fiind „posibilitatea de a realiza
ceva într-un domeniu de activitate; aptitudine; facultate.”
În literatura anglo-saxona, noţiunea de capacitate motrica are ca echivalent termenul
"fitness" (capacitate).
M. Epuran (1976), consideră „capacitatea motrică a individului - o reacţie complexă la
stimuli ambianţi, care cuprinde într-o unitate caracteristică mai multe elemente: aptitudini
psihomotrice (ca înzestrare naturală psihofizică), aptitudinile motrice atletice (ca expresie concretă
şi specifică a celor de mai sus), toate influenţate de maturizarea firească a funcţiilor, de exersare şi
de factorii interni motivaţionali”.
Karpowich (1951) defineşte capacitatea motrică umană ca: „aptitudinea de a îndeplini o
anumită sarcină specifică ce presupune un efort muscular”. Analizele întreprinse au dat o înţelegere
foarte largă termenului de „aptitudine” totală, care ar cuprinde următoarele părţi:
- capacitatea psihică;
- sănătate perfectă;
- efectuarea eficientă a mişcărilor corpului, începând cu statul în picioare, mersul, alergarea,
până la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport;
- atitudine corectă a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular şi capacitate de control.
Mathews (1978), defineşte capacitatea motrică astfel: „capacitatea unui individ de a
îndeplini o sarcină dată”.
I. Bota defineşte capacitatea motrică a omului ca „ansamblul posibilităţilor motrice naturale
şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structura şi dozare”.
În literatura de specialitate se face uneori o simplificare a înţelesului de capacitate motrică la
calitate motrică. Astfel S. Jollvinschi şi S. Marinescu, 1972, introduce pentru capacitatea motrică
denumirea de „topografie fizică” care include forţa, viteza, rezistenţa şi mobilitatea, deci numai
unele calităţi motrice, îndemânarea fiind divizată între acestea.
Capacitatea motrică este o rezultantă plurifactorială, un vector ce rezultă din interacţiunea
componentelor stabile şi componentelor de stare:
- componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, structuri operaţionale,
cunoştinţe, experienţă;
- componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza, reduce sau bloca
exprimarea capacităţii motrice.
Capacitatea motrică este acea funcţie care diferenţiază indivizii, fiind dată de nivelul său de
realizare, nivelul de adaptabilitate a individului, de interacţiunea acestuia cu mediul înconjurător,
nivel care se apreciază şi evaluează pe baza interrelaţiei dintre masa corpului pe de o parte şi
spaţiul, şi respectiv timpul, în care se desfăşoară mişcarea.
Evoluţia capacităţii motrice are loc după o curbă ascendentă şi se realizează în cadrul
proceselor de maturizare, instruire, educare a omului, fiind o succesiune de momente de progres şi
regres. Evoluţia pozitivă a capacităţii motrice este asigurată de manifestarea aptitudinilor,
deprinderilor motrice, iar evoluţia negativă, regresul este determinata de motivaţie sau de stările
afective. Capacitatea motrică, reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi
şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo-funcţionali,
procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate
însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi

71
actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.
M. Epuran consideră aptitudinea motrică ca „sistem de procese fizice sau psihice organizate
în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii”. V. Horghidan o priveşte ca pe o
însuşire fizică sau psihofizică care permite obţinerea unor rezultate supramedii, în ceea ce priveşte
progresul şi nivelul maxim posibil. Aptitudinea exprima ideea de potenţialitate, ea fiind substratul
constitutiv al capacităţii, preexistent acesteia, care va depinde de evoluţia naturală, de exerciţiu, de
formaţia educaţională etc.
Pentru ca o însuşire să fie aptitudine, trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

1) să fie individuală, diferenţiatoare în


planul randamentului activităţii
2) să asigure efectiv
finalitatea activităţii
3) să contribuie la realizarea unui nivel
calitativ superior al activităţii
4) să dispună de un mare grad de
operaţionalitate şi eficienţă

Performanţa motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acţiuni motrice) ce
poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanţa motrică este, deci, expresia
capacităţii motrice la un moment dat, ea nefiind egala cu ea însuşi. Aceasta nu desemnează neapărat
un rezultat de excepţie, aşa cum se interpretează deseori.
Constrângerile individuale care pot influenţa capacitatea motrică, performanţa motrică sunt
împărţite în două categorii: structurale şi funcţionale. Constrângerile structurale include caracteristici
fizice precum sex, înălţime, greutate, etc. Astfel este de aşteptat ca un bărbat înalt să aibă performanţe
mai bune pe terenul de baschet decât o femeie scundă. Constrângerile funcţionale includ variabile
psihologice şi cognitive precum motivaţia, inteligenţa. Aceeaşi femeie care se caracterizează prin
înălţime mică se va comporta pe ringul de dans într-un mod dezinvolt, natural, fără greşeli,
capacitatea ei de efort fiind foarte bună, chiar dacă constrângerile de ordin fizic sunt aceleaşi.
Dezvoltarea capacităţii motrice este influenţată şi de constrângeri ale sarcinii de realizat
precum şi date de mediul înconjurător. Constrângerile care ţin de sarcina de realizat includ ţelurile
propuse, regulile şi echipamentele. Mediul înconjurător oferă o serie de constrângeri externe
individului care pot fi fie fizice fie socioculturale. Astfel vremea, temperatura, suprafaţa de joc, etc,
pot influenţa obţinerea performanţei motrice. De exemplu jocul în tenis este diferit pe iarbă , decât
cel pe ciment sau zgură. Strategiile de joc în fotbal se schimbă în timpul unei vremi ploioase.
Motricitatea poate avea o dimensiune socioculturală. Parlehas (1976) defineşte
sociomotricitatea ca pe un concept ce reuneşte interacţiunile sociale şi motrice în cadrul sporturilor
colective; individul este impregnat de afectiv, de social în cadrul realizării diferitelor activităţi
motrice, iar acestea se înscriu într-o schemă colectivă plină de semnificaţii, de exemplu, aprecierea
spaţiului ca pe o cale de comunicare cu partenerul sau de ruptură cu adversarul.
Constrângerile socioculturale sunt impuse de norme şi presiuni sociale. De exemplu o
femeie tânără în India participă mult mai puţin la activităţi sportive decât tinerele din Statele Unite,
deoarece în India femeile sportive sunt considerate mai puţin atractive.
Există un conţinut social în relaţie directă cu motricitatea în momentul derulării conduitei
corporale (motrice) a indivizilor care fac parte dintr-un grup. Situaţiile din sporturile colective oferă
modele de interacţiuni sociale şi motrice în care se regăsesc constant două elemente majore:
opoziţia şi asocierea forţelor care se înfruntă şi a celor care se concertează. Prezenţa simultană a
adversarilor şi a coechipierilor afectează conduita motrică de o manieră mai mult sau mai puţin
importantă, de aceea este necesară o schimbare a perspectivei de studiu prin includerea dimensiunii
sociale şi implicit, a conceptului de sociomotricitate.
Un alt concept care apare în literatura de specialitate îl reprezintă etnomotricitatea.
Etnomotricitatea reuneşte aria şi tipurile de practici motrice raportate la cultura şi mediul

72
social în interiorul cărora s-au dezvoltat; acţiunile motrice suni profund dependente de norme
culturale, tradiţii, ritualuri. Practica sportivă modernă nu poate înlocui în totalitate practicile
originale ancestrale, cultura ludică ce ţine de însăşi fiinţa unei naţii.

5.4. Conceptul de psihomotricitate


În funcţie de modul de abordare a motricităţii se desprind două perspective:
- motricitatea ca fenomen observat din exterior. Astfel distingem structura, forma,
provenienţa mişcărilor, studiu care se face apelând la diferite discipline ştiinţifice.
- motricitatea ca fenomen privit din interior de către subiectul însuşi. Astfel se disting trăiri
psihice, acţiuni de decizie, comunicare, diferite metode de acţionare, studiu care se face cu
ajutorul psihologiei.
Psihomotricitatea derivă din aspectul subiectiv al motricităţii umane, al trăirilor psihice,
fizice şi motrice ale individului, apelând la diferite metode şi tehnice puse la dispoziţie de disciplina
psihologie.
Psihomotricitatea este rezultatul direct al integrării funcţiilor motrice şi mentale sub
influenţa proceselor de maturizare a sistemului nervos, care vizează raportul subiectului la corpul
său. Psihicul şi motricul sunt văzute de Piaget şi Wallon ca două categorii convergente, care
reprezintă procesul de adaptare eficientă la condiţiilor mediului exterior. Prin motricitate se
realizează un mecanism complex format din etape distincte supuse unei ordine prestabilite ca
expresie a relaţionării individului la mediu.
M. Epuran consideră că sfera dezvoltării psihomotorii cuprinde:
 dezvoltarea capacităţilor motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea);
 dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcării);
 dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, săritură, aruncare,
căţărare, împingere, tracţiune etc.);
 dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de mişcare
(stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).
Din descrierea anterioară derivă complexitatea psihomotricităţii ca funcţie de reglare a
comportamentului individual. Psihomotricitatea presupune participarea diferitelor procese şi funcţii
psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia şi elaborarea răspunsului.
Componentele psihomotricităţii:
 sensibilitatea chinestezică;
 simţul echilibrului;
 simţul ritmului şi al aprecierii duratelor scurte;
 coordonarea membrelor – homolaterală sau heterolaterală;
 coordonarea ochi – mână sau picior;
 coordonarea generală;
 agilitatea;
 precizia şi stabilitatea mişcărilor;
 aprecierea oportunităţii acţiunilor în diferite momente de timp;
 lateralitatea;
 schema corporală.
Componentele psihomotricităţii fac posibilă adaptarea individului din punct de vedere pragmatic
(învăţarea tehnicilor profesionale, manuale sau intelectuale), social (comunicare interpersonală), estetică
(tehnici de expresie corporală), educativă (educaţia fizică, antrenamentul sportiv).
Diferite arii ale ştiinţei şi medicinei care au recuperarea umană ca domeniu de studiu, au
polarizat interesul asupra psihomotricităţii ca şi concept multidisciplinar cu legături în psihologie,
pedagogie, neuropsihologie şi psihanaliză. Factorii mentali interacţionează cu funcţiile vitale, cum
sunt: respiraţia, digestia, circulaţia; aceste funcţii pot fi studiate şi în termen de motricitate, deci sub
aspect mecanic-anatomic, bio-chimic-fiziologic, neuro-psihologic. Se observă că atenţia, concentraţia
mentală sau angajamentul în mişcare pot produce o hiperventilaţie, stările emotive pot determina o
hipo sau hiperventilaţia cu o tahicardie consecventă. Prin reglarea respiraţiei, obţinută cu antrenament

73
poate conduce la cunoaşterea şi controlul stărilor de emotivitate şi a mecanismelor sale.

5.5. Motricitatea umană - formă de manifestare a excelenţei


5.5.1. Scurt istoric al excelenţei motrice
Studiile de psihologie şi pedagogie evidenţiază preocupări ale oamenilor de ştiinţă privind
valorificarea fiecărui individ din societate, în funcţie de capacităţile pe care le posedă. În acest sens,
putem aprecia că există aproximativ trei zone de acţiune; una care cuprinde subiecţii cotaţi mediu
din punct de vedere fizic şi psihic; o alta care-i cuprinde pe cei subdotaţi fizic şi psihic (subiecţi cu
nevoi speciale) şi o a treia zonă, a celor supradotaţi sau excelenţi.
Studiile întreprinse până în prezent privind excelenţa se situează în sfera psihologieci şi se
referă cu prioritate la excelenţa intelectuală, vizând mai puţin unele domenii cum sunt arta şi chiar
foarte rar studiile privind motricitatea. În aceste condiţii în mod firesc ne punem întrebarea; se poate
vorbi de excelenţă în domeniul activităţilor motrice? Noi dăm un răspuns favorabil, pe care vom
încerca să-l argumentăm în paginile următoare.
Domeniul excelenţei ca zonă de manifestare a „aurului cenuşiu” indiferent de limbajul sau
formele de exprimare folosite, are un trecut foarte îndepărtat pornind de la exprimarea empirică
populară, mitologică, mistică; religioasă şi până în ultimul secol, când oamenii de ştiinţă au luat în
serios performanţa motrică (mai ales datorită rezultatelor obţinute în arenele sportive).
În timpuri străvechi aptitudinile fizice şi motrice erau considerate ca supranaturale şi nu de
puţine ori cei care le posedau erau ridicaţi la rang de semizei, conducând grupuri sociale mai
restrânse sau mai largi. De regulă, aptitudinile psihice şi motrice (forţa fizică, abilitatea etc.) erau
asociate trăsăturilor psihice deosebite, mai ales intelectuale.
Amintim o serie de eroi din poveştile populare din diferite ţări, care prin inteligenţă
învingeau forţele răului, iar prin forţa fizică se distingeau ca adevărate stavile în apărarea celor mai
puţin dotaţi. Interesant de remarcat la Confucius că noţiunea de inteligenţă era ataşată etimologic de
abilităţi excepţionale de vedere şi auz. Prima calitate este responsabilă de precizie şi orientare în
spaţiu (printre altele), dar poale fi semantic extinsă şi asupra proceselor cognitive.
Odată cu timpul, omul a căutat să-şi sporească forţele fizice, care în mod natural erau
inferioare celorlalte vieţuitoare, cărora le-a devenit superior datorită inteligenţei sale. El a inventat
roata, diferite unelte, armele etc. Prin primatul inteligenţei, omul nu numai că a reuşit să-şi
sporească forţele fizice, dar a ştiut să le dea orientarea cea mai bună şi aplicaţiile cele mai utile. Prin
aceasta, unele mişcări ale omului au devenii nesemnificative din punct de vedere practic,
menţinându-se prin tradiţie ca jocuri sau ca elemente de întrecere. Cu alte cuvinte, prin translaţie şi
transformare, s-a constituit un nou domeniu, atât ca scop, cât şi ca mod de organizare, domeniu
activităţilor recreative, al divertismentului ce cuprinde mişcări care, mai târziu, vor constitui
exerciţiile fizice.
Desprinderea unor mişcări din procesul muncii şi includerea lor în sfera educaţională
împreună cu transformările datorate etapelor istorice, au creat un nou domeniu de manifestare a
excelenţei. Amintim în acest sens preocupările societăţii de a-i valorifica pe cei dotaţi, prin crearea de
instituţii speciale şi apoi şcoli, în care se cultivau nu numai capacităţile superioare, ci şi frumuseţea
corporală şi morală. Tocmai aceasta din urmă a constituit motiv de inspiraţie şi valorificare a unui alt
lip de excelenţă, cea artistică; amintim inegalabile opere sculpturale cum sunt: Apoxiomenes,
Discobolul lui Miron, Alergătoarea Dorică, Herculanum, care înfăţişează indivizi cu o armonie
corporală demnă de invidiat chiar şi în zilele noastre.
Perfecţionarea sferei biologice a determinat în cea mai mare măsură obţinerea unor
performanţe în domeniul motricitatii greu de egalat sau de depăşit.
Este greu de conceput excelenţa în domeniul motricităţii în afara determinării sociale, a
influenţelor concepţiilor sociale, alături de factorii din mediu natural. În acest sens, purtarea
războaielor a implicat valorificarea excelenţei nu numai în domeniul fizic, ci şi în cel al tacticii, al
producţiei armelor etc. Victoriile în marile bătălii reprezentau şi reprezintă adevărate evenimente în
manifestarea excelenţei, apreciate, răsplătite şi sărbătorite de societate. În sensul celor de mai sus
amintim exigenţele extraordinare la care erau supuşi fiii de regi egipteni în educarea rezistenţei la

74
oboseală, la foame, la sete (conform lucrării lui Xenofon ce relatează despre copilăria regelui Cirus
– „Ciropedia”).
Opus acestora, istoria copilăriei lui Budha evidenţiază o altă filosofie, în centrul căreia stă
contemplarea, răbdarea, completa anihilare a pornirilor, care dau înţelepciune vieţi şi dreptul la
Nirvana. Totuşi, şi la vechii indieni cultivarea excelenţei fizice în ducerea războaielor, era însoţită
de o serie de probe intelectuale, care testau viteza de gândire şi capacitatea creativă. Se poate astfel
observa, pe de o parte rolul exerciţiilor fizice şi, pe de altă parte, viziunea integratoare asupra
formării personalităţii tinerilor.
Chinezii realizau o educaţiei sintetică ce cuprindea caracterul, spiritul şi corpul. Confucius
evidenţiază existenţa a şase „arte liberale”; a muzicii, ceremonialul, aritmetica, caligrafia, scrima şi
arta de a conduce carul. Kong-fu a creat şi un sistem de educaţie fizică medicală pe care, împăratul
l-a introdus în ritualul religios. Toate acestea constituiau domenii de manifestare a excelenţei.
Excelenţa motrică a reprezentat la japonezi, popor tradiţionalist, un domeniul apreciat în
tonte etapele de dezvoltare istorică. Exerciţiile fizice sub formă de judo, kendo, sumo etc., au fost
înţelese ca fiind deosebit de influenţate spiritual, moral şi intelectual. Un pedagog japonez se adresa
elevilor săi care exersau tragerea cu arcul astfel: „nu trebuie să te gândeşti dacă nimereşti ţinta ori
nu, ci numai la ţinuta corpului tău şi la puterea sufletului tău. Dacă ele sunt bune, săgeata nimereşte
singură în ţintă. Dacă nu a nimerii, pricina este în sufletul tău, iar nu în chipul cum ai ochit”.
În Atena, domeniile de manifestare a talentului erau aceleaşi cu cele recunoscute şi astăzi;
aptitudini intelectuale exprimate prin speculaţii filosofice, excelenţă morală, viziune politică, talent
oratoric, aplicaţii artistice şi sportive. Iată că activitatea motrică desfăşurată în palestre însoţită de
arta declamării şi muzică era în măsură să desăvârşească educaţia tinerilor efebi.
Ca orice domeniu al activităţii sociale care a cunoscut etape de dezvoltare şi de decadenţă,
activităţile motrice au urmat acelaşi traseu.
Antichitatea cu Olimpiadele sale, a creat eroi legendari cu frumuseţe corporală, spirituală şi
motrică; a urmat Evul Mediu ai cărui nobili (cavaleri) trebuiau să posede virtuţi fizice. Perioada
Renaşterii a valorificat omul cu toate trăsăturile sale psiho-fizice şi educaţionale.
În toate aceste etape, oamenii de ştiinţă au manifestat un interes aparte pentru subiecţii
supradotaţi, situaţi „peste valorile superioare recunoscute”. Genialitatea acestora s-a manifestat în
toate domeniile de activitate, chiar dacă unii autori au considerat-o ca pe un fenomen patologic
introducând concepte ca cel de „bio negativitate” sau „diagnoza ştiinţifică a maladiei care
caracterizează toţi oamenii ce par a fi genii” (Moreau, 1859) sau „abatere de la funcţia vieţii”.
Iată deci că, deşi studierea excelenţei a coborât în istorie până la Confucius şi Platon, care au
abordat problema teoretic şi practic, făcând sugestii pentru identificarea, selecţia şi cultivarea
talentelor în procesul învăţări umane, nici azi nu se pot explica cu precizie cauzele care îi
diferenţiază pe Goethe, Hegel, Einstein, Mozart, Beethoven, Leonardo da Vinci, Tintoreto, Van
Gogh, Napoleon, sau eroii olimpiadelor moderne, de ceilalţi semeni cu rezultate ce nu depăşesc
obişnuitul (Carmen Creţu, 1997).
Ne alăturăm celor spuse de Galton (1892), care contrazice afirmaţia că toţi copiii se nasc la
fel, singurii factori care-i vor diferenţia mai târziu fiind exerciţiul permanent şi efortul moral. „Nu
cred în egalitatea naturală. Oamenii sunt înzestraţi de Dumnezeu în mod diferit, după cum este
amestecată seminţia naturală pe baza „legilor” întâmplării; ori de câte ori omul a încercat să învingă
aceste legi, a cules rezultate dintre cele mai negative (vezi sectele religioase, perpetuarea între rude
directe etc.)”.
Revenind la cei dotaţi din punct de vedere intelectual sau fizic, vorbind despre „stările
psihice de limită”, M. Epuran (1979), evidenţiază; „Istoria culturii umane ilustrează bogat acea
caracteristică de permanenţă a personalităţi, unanim admirată, dorită, invidiată şi luată ca model;
năzuinţa spre performanţa ieşită din comun, vecină cu eroismul şi uitarea de sine, dar şi ambiţia
extremă de autoafirmare”. Autorul vorbeşte de „nevoia de excelenţă” care implică ieşirea din tipare
şi depăşirea condiţiei în care se află omul la un moment dat. Am completa cele afirmate, spunând
„că supradotaţii din punct de vedere motric, intelectual şi moral, se află dincolo de năzuinţa de
performanţă; astfel, sportivul de înalt nivel este creativ, echilibrat, stăpân pe emoţii, motivat,

75
temerar, realizând performanţe considerate inaccesibile. Aceste rezultate creează sentimentul
libertăţii omului.
Nu putem afirma astăzi că progresele impresionante ale geneticii, au rezolvat problema
aptitudinilor de excepţie (intelectuale, estetice, motrice etc.), ele rămânând încă neelucidate în mare
măsură. Sigur, corelaţia dintre aptitudini, mediu, educaţie este extrem de importantă, dar ponderea
care revine fiecărui factor nu se poate preciza încă.
5.5.2. Determinarea multifactorială a excelenţei motrice
Existenţa talentelor precoce i-a determinat pe unii psihologi să susţină că subiecţii respectivi
vor deveni mari oameni de artă sau ştiinţă. Este vorba despre „copiii minune” care manifestă
aptitudini deosebite pentru un anumit domeniu (muzicii, componisticii, matematicii, informatică) de
la vârste mici. Aceste predispoziţii se manifestă numai în unele domenii de activitate, în timp ce
altele, cum este cazul literaturii, capacitatea creatoare ţine în mare măsură de maturizarea
intelectuală şi de volumul cunoştinţelor subiectului. În orice situaţie, pentru manifestarea excelenţei
este necesar să existe un proces educaţional complex şi exigent care să favorizeze dezvoltarea
aptitudinilor. Pentru valorificarea predispoziţiilor este necesară o viziune multidimensională, tot mai
mulţi fiind cei care critică definiţia care restrânge excelenţa la abilităţile academice. În acest sens, a
crescut simţitor procentajul supradotaţilor, de la 3-5% din populaţia şcolară, la 10%, procent ce
cuprinde disponibilităţile aptitudinale pentru arte plastice, muzică, dans,tehnică şi sport.
Raportul din Maryland (citat de C. Creţu) defineşte copiii dotaţi ca fiind capabili de
performanţă înaltă, având realizări şi/sau aptitudini potenţiale în oricare din următoarele domenii,
separate sau în combinaţii;
1. capacitate intelectuală generală;
2. aptitudine academică specifică;
3. gândire creativă sau productivă;
4. abilităţi de lider;
5. talent pentru arte vizuale şi scenice;
6. aptitudini psiho-motrice.
L.L.Thurslone, includea în factorii inteligenţei, pe lângă memoria asociativă, inducţie,
fluenţa verbală şi uşurinţa de a opera cu numere, şi pe cei privind viteza de percepţie şi capacitatea
de relaţionare spaţială.
Copiii dotaţi sunt mai educabili decât alţii, învaţă mai rapid şi mai corect, fiind apţi de
creativitate la vârste fragede.
Există mai multe modele teoretice contemporane ale fenomenului supradotării prezentate de
C. Creţu în „Pshiologia Succesului” l997.
1. Modele care consideră fenomenul supradotării ca pe o capacitate relativ stabilă,
independentă de evoluţiile social-istorice.
2. Modele orientate preponderent pe componenta cognitivă.
3. Modele orientate pe performanţe realizate şi/au virtuale (potenţiale ce pot deveni manifeste
la o eventuală solicitare).
4. Modele orientate pe acţiunea mediului socio-cultural.
Modelele contemporane ale dotării superioare au fost clasificate de F. Monks şi K. Heller în
descriptive şi explicative.
a) Modelele descriptive ale dotării superioare implică un complex de resurse individuale şi
sociale (socio-umane) care determină realizări în unul sau mai multe domenii de activitate. Teoriile
care stau la baza acestor modele ( H. Gardner, F. Gagne, Heller şi Hany) cuprind şi aptitudinile
sportive denumite uneori abilităţi psihomotorii sau catalogate ca „sportive”.
b) Modelele explicative (exploratory concepts) prezintă dotarea aptitudinală înaltă mai mult
prin analiza procesului decât a produsului şi se diferenţiază între ele prin importanţa atribuită
factorilor de personalitate şi celor socio-culturali.
Modelul excelenţei în concepţia lui J.S.Renzulli - porneşte de la premisa că aptitudinile
înalte sunt rezultatul interacţiuni dintre abilitatea intelectuală supra-medie, angajarea în sarcină şi
creativitate (fig.1).

76
Abilitatea intelectuală poate avea caracter general şi specific. Prima se referă la capacitatea
de a prelucra informaţia, integrarea experienţelor, adaptarea răspunsurilor la situaţii noi şi gândirea
abstractă. Cea de a doua se referă la capacitatea de a exersa o activitate specifică.
Angajarea în sarcină se referă în principal la motivaţie ca factor de dinamizare a
personalităţi, la care se adaugă perseverenţa, răbdarea, tenacitatea etc.

Figura 1 - Modelul lui Renzulli


Creativitatea este prezentată de Renzulli prin enumerarea formelor de manifestare: fluenţă,
flexibilitate, originalitate receptivitate la nou, deschidere spre experienţă, curiozitate, spirit de
aventură, asumarea riscului etc.
Acelaşi autor propune utilizarea termenului de comportament dotat („gifted behavior”) ca
fiind mai potrivită decât cel de supradotat („gifteduss”).
Modelul lui F. Monks (personalitate recunoscută în domeniul pedagogiei excelenţei) este o
extensie a modelului lui Renzulli, plasat în context social, cu dimensiuni dinamice în acord cu
dezvoltarea ontogenetică (fig. 2).

Condiţii universale Domenii comportamentale universale


ISTORICE
Ataşament
Biologic - Motric Familie Prietenie
Istoria Cognitiv Prieteni
preadolescenţei Şcoală Rezultate
Social
Muncă
SOCIO-CULTURALE Autonomie
Figura 2 - Modelul Monks
Alţi autori olandezi, se sprijină pe teoria ecologiei sociale a adolescenţei şi integrează modelul
lui Renzulli într-un context rezultat din compunerea a 3 factori: şcoală, familie şi prieteni; practic este
vorba de contextul social, care la vârstele adolescentei are un rol extrem de important (fig. 3).

77
Figura 3 - Modelul lui Renzulli în contextul unor factori social
Modelul Erika Landau se defineşte prin „sistemul influenţelor corelative dintre lumea internă
a copilului şi mediul său înconjurător”. Mediul provoacă şi potenţează inteligenţa, creativitatea şi
talentele specifice. Se evidenţiază câteva precepte: „curajul de a-şi încerca şansele”, „dorinţa de a fi
un copil dotat” şi „să se simtă suficient de puternic încât să admită că poale fi dotat”. Considerăm
aceste principii aplicabile integral şi în ceea ce priveşte activităţile sportive. Ca şi dotarea intelectuală,
realizarea performanţelor în sport, reprezintă un rezultat al interacţiunii dintre abilităţile psiho-motrice
superioare, intelectuale şi mediul de stimulare concomitentă, emoţională şi cognitivă. E. Landau
consideră creativitatea ca axă centrală a modelului interactiv elaborat. La modelul autoarei, pe lângă
dezvoltarea intelectuală, A. Dragnea adăugă dezvoltarea psiho-motrică şi abilităţile motrice (fig. 4).
Dezvoltare
emoţional
ă

Figura 4 - Modelul Erika Landau


Modelul diferenţial al lui F. Gagne. Se numeşte astfel deoarece creatorul său pune la baza
acestuia diferenţa conceptuală dintre „dotare înaltă” şi „talent”.
Prin dotarea înaltă autorul înţelege nivelul de competenţă al abilităţilor dezvoltate non-
sistematic de un domeniu de expresie umană cum este cel senzorio-motric, ce poate fi divizat în
acuitate vizuală, acustică chinestezică, diferenţiere fină a mişcărilor etc. Această categoric este
considerată de autor „naturală”, având originea în structurile genetice.
Talentul corespunde nivelului de performanţă al deprinderilor dezvoltate sistematic
deplasează subiecţii în procentul de 15-20% din populaţia activă din acelaşi domeniu.
Transformarea dotării înalte în talent se realizează cu ajutorul catalizatorilor intrapersonali
(motivaţionali şi de personalitate) şi a unor catalizatori de mediu. Pentru Gagne energia motivaţiei
are efecte cum sunt: iniţiativa, interesele şi persistenţa în sarcină.
Caracteristicele de personalitate relevante pentru metamorfozarea dotărilor înalte sunt:
încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia, autocontrolul, raţiunea morală,
maturitatea emoţională, sănătatea mentală şi, am adăuga noi, sănătatea fizică desăvârşită.
Catalizatorii de mediu sunt subdivizaţi în: persoane semnificative, elemente semnificative de
mediu fizic, intervenţii semnificative, evenimente semnificative, şansă.
Apreciem că pentru domeniul motricităţii aceste trei categorii de catalizatori oferă o imagine
destul de realistă asupra ansamblului determinant al talentului, care se poate manifesta în domeniul
sportului sau al expresivităţi corporale.

78
Excelenţa motrică a fost abordată în literatura domeniului educaţiei fizice şi sportului de pe
poziţii aproximativ unilaterale şi globale în sensul că se evidenţiază rolul factorilor fizici, psihici şi de
pregătire. Cităm în acest sens pe I.K.Ghermănescu, A.A.Gujalovoki, K.H.Bauersfeld şi Schroter,
B.V.Şvart şi V.S.Hruşcov, I.Holdevici, I.Vasilescu; aceştia din urmă, prezintă un model ce evidenţiază
multicondiţionarea performanţei sportive scoţând în relief numeroşi factori psihologici, biologici, de
mediu şi educaţionali aflaţi în relaţii de intercondiţionare.
Disciplinele care au studiat activităţile motrice sub diferite forme de manifestare a acestora,
au introdus noţiuni care pe de o parte evidenţiază structuri complexe, cum este cazul capacităţii
motrice şi pe de altă parte, nivele de exigenţă cum este capacitatea de performanţă, care se apropie
foarte mult de ceea ce se înţelege prin excelenţă. Facem această asociere dar, în acelaşi timp şi
diferenţiere, deoarece prin excelenţă motrică înţelegem cele mai bune rezultate stabilite prin
activităţile motrice. În sport, acestea sunt denumite recorduri.
Revenind la capacitatea de performanţă, evidenţiem contribuţia remarcabilă a lui M. Epuran
(1990) care a evidenţiat în cei „4 A” ai performanţei, grupele de factori care o determină şi anume;
aptitudinile, atitudinile, antrenamentul (educaţia) şi ambianţa (socială şi mediul fizic).
Din această perspectivă capacitatea de performanţă este considerată ca având caracteristicile
unui vector, ceea ce este în consens cu modelele excelenţei prezentate anterior.
Apreciem ca foarte interesantă concepţia prezentată de C. Creţu (1997) care prin, succes
global înţelege o multitudine de forme ale succesului (învăţare, profesie, viaţă socială etc.) realizate
prin catalizarea internă şi externă a dispoziţiilor aptitudinale şi transformarea lor în talent valorizat
social, precum şi prin raportarea fiecărei forme de succes la toate celelalte cu care se află în
intercondiţioanre. În sinteză, autoarea consideră succesul global ca fiind o reflecţie a „reuşitei”
personale, a culmilor ontologice la scară individual umană, a ceea ce are mai valoros individul ca
entitate hipercomplexă şi unică la un moment dat, în parcursul său ontogenetic.
Mergând în paralel cu definiţia şi caracteristicile sale, succesul global este determinat şi de
nivelul motricităţii individului sau al capacităţii motrice generale a acestuia. Însăşi capacitatea ridicată
de performanţă (domeniu al excelenţei motrice) este: multideterminată, multidimensională,
multinivelară individualizată, multifuncţională.
În încheierea se impune o concluzie şi anume că orice activitate social-umană se poate situa
în zone performanţiale care îi conferă valoare.
În consecinţă şi activităţile motrice competiţionale, de expresie sau chiar efectuate în scop
compensator, pot fi catalogate ca făcând parte din excelenţă atâta vreme cât se situează la niveluri
de realizare foarte înalte. Este de remarcat faptul că motricitatea este o formă de exprimare deosebit
de interesantă, în care creativitatea subiectului se constituie într-un teren fertil de valorificare.

BIBLIOGRAFIE:
1. BOTA .....
2. EPURAN, M., STĂNESCU, M., Învăţarea motrică – aplicaţii în activităţi corporale
3. EPURAN, M., Psihologia Educaţiei fizice
4. HAIBACH, P., REID, G., COLLIER, D., H.,(2011) - Motor learning and development, Human
Kinetics, US

79
6. ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR

6.4. Acţiunile motrice ca obiect de învăţare.


6.5. Priceperile şi deprinderile motrice. Mecanisme şi legităţi de formare a acestora.
6.6. Procesul învăţării mişcărilor. Premisele învăţării mişcărilor. Etapele învăţării mişcărilor.

Sursa bibliografică: Novikov A. D. Novikov, Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice, Editura


Sport-Turism, Bucureşti, 1980, pg. 151 - 183

Prin învăţare, în procesul educaţiei fizice şi nu numai se urmăresc sarcini formative, care
constau în a însuşi şi a aduce până la un anumit grad de perfecţiune priceperile, deprinderile motrice
necesare şi cunoştinţele legate de ele. În această situaţie, principalul obiect al învăţării (adică ceea ce se
învaţă) îl reprezintă acţiunile motrice raţionale, cuprinzând un sistem de mişcări interdependente.
Particularităţile acţiunilor motrice şi legităţile formării priceperilor şi deprinderilor motrice
condiţionează în multe privinţe particularităţile didactice ale educaţiei fizice.

ACŢIUNILE MOTRICE CA OBIECT DE ÎNVĂŢARE.


PRICEPERILE ŞI DEPRINDERILE MOTRICE

Particularităţile sarcinilor şi cailor dependente de obiectul învăţării


Acţiunile motrice se învaţă rezolvând diferite sarcini concrete. În majoritatea cazurilor
acestea sunt următoarele:
1) asigurarea „şcolii elementare a mişcărilor”, adică pregătirea subiecţilor în sensul de a fi
capabili să-şi dirijeze mişcările. Întrucât acţiunile motrice constau din mişcări separate, în
contextul respectiv se poate vorbi atât de „învăţarea acţiunilor motrice”, cât şi de „învăţarea
mişcărilor”. Pentru conciziune, se preferă de obicei folosirea celei de-a doua expresii, relativ
simple în verigile de bază ale aparatului locomotor, creând prin aceasta o bază de plecare
pentru forme mai complexe de activitate motrică;
2) învăţarea acţiunilor care vor fi utilizate fie ca exerciţii „de acomodare”, fie ca mijloace de
înrâurire selectivă a dezvoltării motrice, aptitudini fizice;
3) formarea şi aducerea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază, necesare în viaţa de toate
zilele, în activitatea productivă, sportivă şi în alte sfere de activitate, la gradul de perfecţiune
necesar.
În funcţie de caracterul acestor sarcini şi de particularităţile acţiunilor motrice care se învaţă,
procesul învăţării capătă la rândul său o serie de particularităţi. Fireşte, realizarea unor sarcini de
dificultate diferită este legată de cheltuieli de timp inegale. Aşa, de exemplu, mişcările de
gimnastică, dintr-o articulaţie sau două, de tipul balansurilor şi rotarilor cu braţele sau picioarele, cu
fixarea lor în anumite poziţii, pot fi învăţate relativ repede. Dar pentru însuşirea şi aducerea până la
un înalt grad de măiestrie a execuţiei unor acţiuni motrice complexe (de exemplu, săritura cu prăjina)
sunt necesari uneori ani întregi, în astfel de cazuri, şi metodica învăţării se deosebeşte considerabil.
Metodele şi particularităţile construirii procesului de învăţare depind, în speţă, de
complexitatea de structură a acţiunilor are se formează, iar aceasta este determinată de:
- în primul rând, de numărul mişcărilor şi al fazelor care alcătuiesc acţiunea respectivă;
- în al doilea rând, de cerinţele faţă de precizia mişcărilor în spaţiu, în timp şi ca încordare;
- în al treilea rând, de particularităţile coordonării mişcărilor în fiecare fază şi în ansamblu, de
simplitatea sau complexitatea structurii ritmice a acţiunii motrice;
- în al patrulea rând, de gradul de participare a automatismelor înnăscute şi dobândite la actul
motric respectiv.
Complexitatea de structură a acţiunii motrice determină - s-a mai spus - într-o măsură destul
de mare alegerea principalei metode la învăţarea iniţială a acţiunii. Astfel, în cazul unor acţiuni
relativ simple se alege calea învăţării în ansamblu, în cazul celor complexe, se preferă de obicei
învăţarea pe părţi, cu reunirea lor ulterioară într-un întreg. Au importanţă şi particularităţile

80
legăturilor dintre fazele pregătitoare, de bază şi de încheiere (finală) a acţiunii. În unele cazuri se
poate începe învăţarea cu partea de bază, fundamentală (de exemplu, cu bătaia la săriturile în
înălţime), în altele - cu cea pregătitoare (de exemplu, cu balansul şi trecerea în sprijin îndoit la
învăţarea ridicării prin extensie la paralele din poziţia în sprijin). Uneori insă este adecvat să se
înveţe în primul rând faza finală (de exemplu, aterizarea moale în cazul învăţării săriturilor cu copiii
de vârstă mică).
Particularităţile învăţării acţiunilor motrice depind considerabil şi de specificul calităţilor
motrice ce se manifestă în cadrul lor, ca şi de nivelul necesar de manifestare al acestora. Dacă
obiectul învăţării îl constituie mişcările care necesită manifestări standard şi relativ reduse ale
calităţilor motrice (ca, de exemplu, o serie de mişcări elementare de gimnastică), atunci problema
utilizării exerciţiilor pregătitoare pentru dezvoltarea prealabilă a calităţilor motrice devine, practic,
inutilă.
În acest caz, locul dominant în procesul învăţării îl pot ocupa metodele exerciţiului standard,
cu ajutorul cărora deprinderile motrice se aduc uşor la gradul de automatizare necesar. Altfel se
pune problema când învăţarea urmăreşte atingerea unei înalte măiestrii sportive în acţiuni care
impun manifestări extreme ale forţei, vitezei sau altor calităţi motrice, (parcurgerea distanţei în cel
mai scurt timp, săritură la înălţimea maximă accesibilă, ridicarea halterei de greutate maximă etc.).
Procesul învăţării unor asemenea acţiuni este deosebit de strâns legat de educarea calităţilor motrice
corespunzătoare. De data aceasta sunt necesare un sistem desfăşurat de exerciţii pregătitoare şi
metode variate de aplicare a acestora. Totodată, deprinderile motrice nu trebuie aduse până la o
stereotipie exagerată; ele se formează, se perfecţionează şi se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a calităţilor motrice, iar în anumite etape se înnoiesc, trecând în forme noi de tehnică a
mişcărilor (de exemplu, schimbarea procedeului săriturii în înălţime după atingerea gradului necesar
de dezvoltare a calităţilor de viteză şi forţă). În astfel de cazuri, ciclul învăţării se repetă, pe etape,
pe o baza nouă. În stadiul măiestriei sportive are loc căutarea neîntreruptă a unor forme mereu noi,
perfecţionate, ale tehnicii mişcărilor. Procesul învăţării devine cu adevărat creator. Există acţiuni
motrice la a căror învăţare este necesar să se asigure o gamă deosebit de largă de variaţie, de
„mobilitate” a deprinderilor motrice. Este vorba în primul rând de acţiunile care intră în
componenţa jocurilor sportive şi a întrecerilor în doi (box, lupte, scrimă). Una dintre cele mai
importante probleme ale metodicii învăţării unor asemenea acţiuni este respectarea corelaţiilor
optime dintre factorii care duc la consolidarea deprinderilor motrice şi cei care măresc variabilitate
lor adecvată în condiţiile modificării permanente a împrejurărilor în care se desfăşoară activitatea.
Procesul de învăţare trebuie să se îmbine organic, în acest caz, cu educarea aptitudinilor de
coordonare şi a celor legate de ele.

DESPRE MECANISMELE ŞI LEGITĂŢILE FORMĂRII PRICEPERILOR ŞI


DEPRINDERILOR MOTRICE

Particularităţile priceperilor şi deprinderilor motrice


Atât priceperile cât şi deprinderile motrice reprezintă anumite formaţiuni funcţionale (forme
originale de dirijare a mişcărilor) care apar în procesul şi ca rezultat al însuşirii acţiunilor motrice.
Totodată, priceperea şi deprinderea motrică prezintă deosebiri esenţiale, care decurg în primul rând
din caracterul dirijării mişcărilor şi se exprima în gradul diferit de stăpânire a acţiunii.
Priceperea de a executa o nouă acţiune motrică apare pe baza unui minim necesar de
cunoştinţe despre tehnica ei, a experienţei motrice anterioare şi a nivelului de pregătire fizică
generală, datorită încercărilor de a construi conştient un oarecare sistem de mişcări. Pe măsura
formării priceperii are loc o permanentă căutare a procedeului adecvat de executare a acţiunii, rolul
conducător în dirijarea mişcărilor revenindu-i conştiinţei. Tocmai aceasta determină esenţa
priceperii motrice. Priceperea motrică se caracterizează printr-un asemenea grad de stăpânire a
tehnicii acţiunii, care se deosebeşte printr-o mare concentrare a atenţiei asupra operaţiilor
componente şi prin procedee nestabile de rezolvare a sarcinii motrice.
Prin repetarea multiplă a deprinderilor motrice, operaţiile care intră în componenţa ei devin

81
tot mai obişnuite, mecanismele de coordonare a acţiunii se automatizează treptat şi priceperea
motrică se transformă în deprindere. Principala trăsătură ce o caracterizează este dirijarea
automatizată a mişcărilor, urmată de unitatea mişcărilor şi siguranţa acţiunii. Prin urmare,
deprinderea motrică poate fi caracterizată ca un grad de stăpânire a tehnicii acţiunii în care
dirijarea mişcărilor se produce automatizat şi acţiunile se deosebesc printr-o siguranţă superioară.
Rolul priceperilor motrice în procesul educaţiei fizice poate fi diferit. În cazurile în care este
nevoie să se obţină o stăpânire trainică, perfectă a tehnicii acţiunilor motrice, priceperile reprezintă
trepte de trecere spre deprinderea motrică, stadii de formare a acesteia. Dar nu arareori este nevoie
să se înveţe unele mişcări ajutătoare, care nu trebuie să fie aduse însă până în stadiul de deprinderi.
Aşa, de exemplu, dintre aceste acţiuni fac parte diferitele exerciţii pregătitoare în cazul învăţării
acţiunilor motrice complexe pe părţi sau diferitele acţiuni motrice ce se execută în scopul educării
îndemânării. Priceperile motrice au o mare valoare formativă, deoarece baza lor o constituie
gândirea creatoare activă, orientată către analiza şi sinteza mişcărilor. Rolul formativ al priceperilor
motrice a fost analizat pentru prima oară în amănunţime de către P. F. Leshaft.
Dintre priceperile motrice deosebite care nu se transformă în întregime în deprinderi fac
parte priceperile legate de forme complex-alternative de activitate (de exemplu, priceperea de a
realiza ideea tehnică într-un joc sportiv, de a parcurge un traseu la schi etc.). Acestea sunt priceperi
de ordinul doi, adică priceperi de a utiliza deprinderile motrice particulare obţinute, de a le modifica
în raport cu sarcinile motrice apărute pe neaşteptate, de a alege forme de acţiuni care să corespundă
în cel mai înalt grad-condiţiilor create etc. Astfel de priceperi motrice nu se analizează detaliat în
cadrul acestui capitol, deoarece aici este vorba în primul rând de învăţarea unor acţiuni motrice
distincte.
Însemnătatea deprinderilor motrice este determinată de trăsăturile lor. Să analizăm ceva mai
amănunţit aceste trăsături.
Dirijarea automatizată a mişcărilor este o particularitate determinantă şi valoroasă a
deprinderii motrice. Automatizarea mişcărilor contribuie substanţial la executarea acţiunii motrice.
Conştiinţa este eliberată de necesitatea controlului permanent al detaliilor mişcărilor, ceea ce
uşurează, în primul rând, funcţionarea mecanismelor superioare de dirijare a mişcărilor şi, în al
doilea rând, permite comutarea atenţiei şi gândirii asupra rezultatului şi condiţiilor acţiunii. În felul
acesta, automatizarea mişcărilor lărgeşte posibilităţile aplicării acţiunilor motrice însuşite şi
contribuie la creşterea eficienţei lor. De aceea deprinderile sunt necesare şi în genuri de activitate
motrică cum ar fi jocurile: şi întrecerile directe în doi, în care condiţiile şi sarcinile motrice se
schimbă neîntrerupt. Este greu să ne aşteptăm la succes din partea unui baschetbalist, boxer,
scrimer, care nu au rezerva necesară de deprinderi motrice speciale şi trebuie să se gândească la
fiecare detaliu al procedeelor lor tehnice.
Dirijarea automatizată a mişcărilor datorită deprinderii nu înseamnă că ele n-ar avea un
caracter conştient. Eliberându-se de controlul executării fiecărei mişcări din cadrul unui act motric
complex, conştiinţa îndeplineşte un rol de declanşare, control şi reglare.
Omul execută întotdeauna conştient acţiunile motrice; este vorba de actele de
comportament. El îşi ordonă la momentul oportun să execute acţiunea; controlează desfăşurarea şi
rezultatul ei, se poate amesteca conştient în procesul automatizat al dirijării, poate modifica acţiunea
pe parcursul executării ei şi o poate opri. În caz de nevoie, în procesul acţiunii duse până la
deprindere, momentele ei cele mai importante se iau din timp sub controlul conştiinţei. De exemplu,
aruncătorul îşi concentrează atenţia asupra efortului final, cel ce execută o combinaţie de gimnastică
asupra elementelor celor mai importante sau insuficient de temeinic însuşite ale combinaţiei. În
felul acesta într-o serie de cazuri deprinderea nu se manifestă, nu se prezintă în „formă pură”, ci
asociată cu priceperea.
Contopirea mişcărilor în cazul deprinderii se manifestă în uşurinţa, interdependenţa şi
ritmicitatea stabilă a acţiunii motrice. De formarea unei deprinderi perfecte este legată perceperea
specializată a mişcărilor şi mediului înconjurător, cum ar fi „simţul apei” la înot, „simţul gheţii” la
alergarea pe patine, „simţul mingii” la jocuri etc.
Siguranţa acţiunii motrice în cazul deprinderii se caracterizează printr-o capacitate ridicată

82
de a menţine eficienţa acesteia în condiţiile diferiţilor factori nefavorabili:
- stare psihologică neobişnuită (emoţie, teamă etc.);
- posibilităţi fizice reduse (oboseală, indispoziţie);
- condiţii externe nefavorabile (împrejurări neobişnuite, înrăutăţirea condiţiilor de sprijin,
condiţii meteorologice proaste)
- şi alte dificultăţi (de exemplu, contracţiunea adversarului la jocuri etc.).
Siguranţa acţiunii este legată de variabilitatea ei. O deprindere perfectă dă posibilitatea
adaptării acţiunii motrice la diferite condiţii, schimbătoare, executării acesteia pe seama
modificărilor parţiale în tehnica mişcărilor, fără a o altera. Astfel, gimnastul poate să se ridice prin
balans, folosind diferite procedee de apucare a barei - la bară fixă sau la paralele; schiorii şi
alergătorii pot să modifice în diverse feluri elementele tehnicii de deplasare, potrivit cu relieful
terenului. Variabilitatea permite începerea şi încheierea actului motric în diferite poziţii, ceea ce dă
posibilitatea reunirii acţiunii însuşite cu altele. În felul acesta, variaţia condiţionează stabilitatea în
obţinerea rezultatului acţiunii. Deprinderile cu o gamă largă de variabilitate sunt deosebit de
necesare în activitatea motrică, care se distinge printr-o mare nestatornicie a împrejurărilor. O
deprindere motrică suficient de trainică se menţine pe parcursul mai multor ani. Este bine cunoscut
faptul că oamenii care au întrerupt de multă vreme activitatea sportivă sunt capabili să reproducă
tehnica acţiunii sportive.
Stabilitatea deprinderii motrice este o trăsătură valoroasă în cazurile în care tehnica acţiunii
nu este pasibilă de modificări importante. „Refacerea”, transformarea tehnicii acţiunilor legate de
deprinderi trainice reprezintă o problemă de mare dificultate. De aceea trebuie subliniată primejdia
transformării în deprindere a unor procedee neraţionale - şi cu atât mai mult evident greşite - de
executare a acţiunilor motrice. Profesorii, antrenorii şi subiecţii înşişi se lovesc adesea de dificultăţi
extraordinare atunci când e nevoie să se anihileze deprinderile trainice ale unor mişcări neraţionale
şi să le modifice conform cerinţelor tehnicii adecvate a acţiunilor.
Importanţa deprinderilor în viaţa omului este extrem de mare. Părintele gândirii pedagogice
ruse, K. D. Uşinski, spunea în legătură cu aceasta că, dacă omul nu ar avea aptitudini pentru
deprindere, el nu ar putea să urce nici măcar o treaptă în dezvoltarea sa, fiind frânat mereu de
nenumărate dificultăţi, care pot fi depăşite numai prin deprinderi, eliberând mintea şi voinţa pentru
noi lucrări şi noi victorii. Deprinderile motrice joacă un rol esenţial în viaţa omului, ca una din laturile
pregătirii lui pentru activitatea productivă, militară, sportivă şi de fiecare zi. Deprinderile servesc
drept bază pentru noi priceperi. Activitatea motrică poate fi încununată de succes dacă se bazează pe
deprinderi variate, formate trainic. Cu cât mai mare este rezerva de deprinderi, cu atât mai
multilaterală şi mai eficientă va fi activitatea. În sport, aceasta determină în mare măsură măiestria
sportivului.
În viaţă, deosebit de importante sunt deprinderile aplicative de alergare, înot, deplasare pe
schiuri, sărituri, aruncări etc.

REPREZENTĂRILE (PRIVIND) DESPRE MECANISMELE PRICEPERILOR ŞI


DEPRINDERILOR MOTRICE
Formarea priceperilor şi deprinderilor motrice este supusă anumitor legităţi naturale.
Cunoaşterea lor dă profesorului posibilitatea să construiască în mod conştient şi eficient procesul
învăţării.
Conform reprezentărilor contemporane despre natura fiziologică a actelor de comportament
ale omului, baza lor o constituie, în special, mecanismele activităţii reflexe a sistemului nervos,
descrise în amănunţime de I. M. Secenov, I. P. Pavlov şi continuatorii lor. În ultimele decenii,
înţelegerea acestor mecanisme s-a lărgit şi s-a precizat substanţial. În acest domeniu, cele mai
importante lucrări aparţin lui P. K. Anohin. Cercetările în domeniul biologiei şi neurofiziologiei
reflexului condiţionat, ca şi abordarea cibernetică contemporană a interpretării lor i-au permis să
emită teoria „sistemului funcţional” ca arhitectură fiziologică a actului de comportament. Tezele
acestei teorii aruncă o lumină nouă şi asupra mecanismelor priceperilor şi deprinderilor motrice.
Prin sistem funcţional se înţelege o alcătuire funcţională care se formează de urgenţă şi care

83
reuneşte activitatea sistemelor organismului, a căror participare este necesară pentru îndeplinirea
actului de comportament, în acest caz are loc totodată, treptat, angrenarea selectivă şi unificarea
structurilor şi proceselor fiziologice în limitele acţiunii precis conturate. Momentul esenţial în
funcţionarea unui astfel de sistem îl constituie continua ,,aferentaţie inversă” (legătura inversă de la
receptori), care poartă informaţia despre mersul şi rezultatele acţiunii.
Sistemul funcţional se creează la apariţia complexului de excitaţii senzoriale („sinteza
aferentivă”) în scoarţa cerebrală, care servesc drept premisă pentru adoptarea hotărârii de a înfăptui
acţiunea. Luarea deciziei este legată, se vede, în modul cel mai strâns, de elaborarea programului
acţiunii şi formarea aparatului de comparare (acceptorul acţiunii). Conform programului elaborat al
acţiunii, la organele de execuţie sosesc excitaţiile eferente corespunzătoare, care condiţionează
executarea acţiunii. Informaţiile cu privire la desfăşurarea acţiunii şi rezultatele ei ajung la acceptorul
acţiunii pe canalele aferentaţiei inverse. În cazul neconcordanţei aferentaţiilor inverse cu programul,
acceptorul acţiunii informează despre aceasta, ceea ce duce la adoptarea unei noi decizii şi precizarea
programului.
Prin urmare, conform reprezentărilor expuse, fiecare acţiune motrică începe cu sinteza
excitaţiilor senzoriale în scoarţa cerebrală. Sinteza aferentivă are loc pe baza motivaţiei dominante,
care se creează de către diferitele înrâuriri stimulative din afară (cerinţele profesorului, situaţia de
joc creată etc.). Excitaţia motivaţională provoacă analiza şi aprecierile active ale împrejurărilor
acţiunii care urmează („aferentaţia de împrejurări” şi „reacţia de orientare”). Totodată se stabileşte,
se apreciază şi se sistematizează informaţia despre condiţiile externe şi situaţia în care trebuie
înfăptuită acţiunea (de exemplu, la săritură - distanţa până la ştachetă, înălţimea ei, locul de
aterizare etc.). Informaţiile care se capătă în procesul învăţării despre tehnica acţiunii motrice
permit să se selecteze din memoria motrică, imaginile şi senzaţiile mişcărilor cunoscute, familiare,
care pot fi utilizate pentru construirea acţiunii ce urmează a fi executată. Ca semnal pentru
începerea acţiunii („aferentaţia de pornire”) poate servi momentul stării subiective de pregătire
pentru acţiune, situaţia externă sau cerinţa (comanda) celui ce instruieşte. Adoptarea deciziei de
executare a acţiunii presupune alegerea unei singure forme de acţiune din numeroase posibile. În
stadiul priceperii motrice, alegerea componenţei şi structurii motrice a acţiunii se petrece întrucâtva
încetinit, adesea după o gândire îndelungată; în cazul deprinderii motrice, ea are loc instantaneu,
„pe căi automatizate” (Anohin).
Adoptarea deciziei este însoţită nemijlocit de apariţia programului acţiunii, care reprezintă
un sistem de excitaţii de execuţie (efectoare) ce ajung la organele mişcării în funcţie de structura
biomecanică a actului motric. În cazul acţiunilor motrice, semnalul îl dau excitaţiile vizuale,
proprioceptive, tactile şi alte excitaţii aferente, care reflectă caracteristicile cinematice, dinamice şi
ritmice ale tehnicii acţiunii. Compararea rezultatelor acţiunii cu cele programate cu ajutorul
„aferentaţiei inverse” constituie o parte fundamentală a sistemului funcţional în cazul dirijării
mişcărilor. De aceea, la învăţarea acţiunilor motrice trebuie acordată o atenţie deosebită metodelor
care contribuie, care favorizează o astfel de aferentaţie (metodelor „informaţiei urgente” despre
parametrii mişcărilor etc.). Aferentaţia inversă se compune din cea curentă - care orientează
mişcările în decursul acţiunii - şi cea rezultativă (pe etape şi de aprobare). Aferentaţia care
orientează mişcările este alcătuită în primul rând din semnalele senzoriale ale aparatului locomotor
(proprioceptive, tactile). Au importanţă, de asemenea, senzaţiile vizuale şi acustice din timpul
acţiunii. Dar informaţia respectivă nu este suficientă pentru a aprecia în ce măsură acţiunea care se
execută corespunde sarcinii motrice propuse. Pentru aceasta este necesară aferentaţia inversă
rezultativă: pe etape şi de aprobare. Aferentaţia pe etape reprezintă un complex de excitaţii
senzoriale care informează despre încheierea unei părţi a actului motric. Dacă în fiecare etapă a
acţiunii nu s-ar primi informaţia cu privire la cât de corect a fost executată partea anterioară a
acesteia, ar fi imposibil să se ducă acţiunea la bun sfârşit. Deosebit de important este să dispunem
de o astfel de informaţie cât timp încă nu s-a dobândit deprinderea motrică. Aferentaţia inversă de
aprobare semnalizează încheierea acţiunii motrice şi pe această bază se apreciază rezultatul final.
Dacă sarcina motrică a fost rezolvată, aferentaţia de aprobare serveşte ca bază pentru consolidare. În
caz contrar, decizia adoptată şi programul acţiunii se anulează şi începe formarea unui sistem

84
funcţional bine precizat. Se presupune că modificarea sistemului funcţional cu fiecare nouă
încercare de executare a acţiunii este caracteristică pentru acea etapă a însuşirii, când are loc
formarea priceperii motrice. Formarea deprinderii motrice - după concepţia lui I. P. Pavlov şi a
continuatorilor lui - are ca bază formarea stereotipului dinamic al proceselor nervoase în scoarţa
cerebrală. Cu alte cuvinte, stereotipul dinamic corespunde unei stări staţionare a sistemului
funcţional, stare ce se consolidează în urma numeroaselor repetări ale acţiunilor. Aferentaţia se
îngustează astfel până la minimum necesar - în principal până la aferentaţia care provine cu
precădere de la analizorul motric. În legătură cu aceasta, adoptarea deciziei de începere a acţiunii se
poate produce instantaneu la unul din semnalele din mediul extern, lucru ce se remarcă, de exemplu,
în timpul jocurilor sportive sau al unei întâlniri de box, când un moment favorabil ca situaţie
constituie excitantul de declanşare pentru efectuarea unui procedeu tehnic. Stereotipul dinamic
condiţionează toate trăsăturile fundamentale ale deprinderii motrice - dirijarea automatizată şi
fluenţa mişcărilor, siguranţa acţiunii. Dar, fiind o formaţiune funcţională relativ inertă, el nu poate
corespunde întotdeauna condiţiilor schimbătoare ale activităţii. Stăpânirea perfectă a acţiunii
motrice, după cum s-a mai subliniat, echivalează cu posibilitatea utilizării ei potrivit condiţiilor şi
cerinţelor ce survin pe neaşteptate în mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, o acţiune motrică
suficient perfecţionată trebuie să se distingă printr-o anumită variaţie. Diferitele variante apar, după
toate probabilităţile, prin formarea unor sisteme funcţionale suplimentare pe baza unor noi sinteze
aferente, care includ acea aferentare de împrejurări suplimentară ce se evidenţiază odată cu
modificarea condiţiilor acţiunii. Aceste sisteme funcţionale derivate, consolidându-se, trec de
asemenea într-o stare staţionară, adică în stereotipuri dinamice, care „se declanşează” la semnalul
corespunzător cu privire la schimbarea bruscă a condiţiilor. Numărul acestor variante „de rezervă”
sau „de accident” ale stereotipului dinamic de bază creşte odată cu experienţa, pe măsură ce omul se
loveşte de repetate ori de necesitatea de a adapta tehnica acţiunii la o modificare sau alta a
condiţiilor de executare a acesteia.
Transferul deprinderilor
La învăţarea acţiunii motrice, interacţiunea, „transferul” deprinderilor formate anterior sau
paralel sunt de maximă importanţă. De exemplu, stăpânirea deprinderii de aruncare a unei mingi
mici va uşura considerabil învăţarea aruncării grenadei, ca şi învăţarea iniţială a aruncării suliţei. În
aceste cazuri, învăţarea este favorizată, înlesnită de transferul pozitiv al deprinderii. Transferul
deprinderii poate avea însă şi un caracter negativ (transferul negativ). De exemplu, dacă s-a format
o deprindere trainică de executare a unui anumit procedeu de gimnastică la aparate, aceasta poate
frâna învăţarea altui procedeu.
Transferul deprinderilor are loc în cazurile în care structurile acţiunilor motrice prezintă
asemănări şi deosebiri. Caracterul asemănării condiţionează semnificaţia transferului: pozitiv sau
negativ. Astfel, exemplul de transfer pozitiv dat mai sus este condiţionat de faptul că tehnica
mişcărilor la aruncarea mingii, grenadei şi a suliţei este asemănătoare în majoritatea fazelor, în
special în cele principale. Efectul negativ al transferului deprinderilor se observă cel mai adesea în
cazul asemănării în fazele pregătitoare şi deosebirii fundamentale în verigile principale ale tehnicii
mişcărilor. Din punct de vedere fiziologic, transferul deprinderilor se poate explica prin faptul că, la
construirea unui nou sistem de mişcări, sistemul funcţional care se formează înglobează coordonări
motrice existente şi, în funcţie de modul în care acestea corespund obiectiv arhitecturii actului
motric, transferul deprinderilor va fi pozitiv sau negativ, total sau parţial.
Transferul pozitiv al deprinderilor se utilizează pe scară largă la învăţarea acţiunilor motrice.
Ţinându-se seama de legităţile transferului, se stabileşte succesiunea învăţării diferitelor acţiuni
motrice în aşa fel încât însuşirea unora să creeze premise favorabile pentru însuşirea altora. Fireşte
că pentru aceasta există posibilităţi cu atât mai mari cu cât volumul şi varietatea materialului
didactic sânt mai mari. La stabilirea succesiunii învăţării cu utilizarea legăturilor reciproce dintre
deprinderi, acţiunile motrice se sistematizează pe grupe în baza asemănării structurilor, iar în cadrul
grupelor se repartizează după gradul de complexitate. Şi atunci, fiecare acţiune însuşită poate servi
ca pregătitoare pentru cea următoare. În figura de mai jos (1) sunt prezentate ca exemplu cadre de
chinograme ale elementelor de gimnastică între care există o asemănare în verigile principale ale

85
tehnicii. Într-o serie de cazuri este indicat să se înveţe nu acţiunea cea mai uşoară şi mai simplă din
grupă, ci aceea care este caracteristică pentru toate celelalte. În schi, de exemplu, se recomandă să
se înceapă învăţarea cu mersul simultan cu doi paşi, pentru că acesta conţine elemente ale tuturor
celorlalte feluri de mers (M. A. Agranovski).
În cazul perfecţionării anumitor acţiuni a căror componenţă motrică este relativ limitată,
transferul pozitiv al unor deprinderi speciale se utilizează la elaborarea sistemului de exerciţii
pregătitoare. De regulă, acestea reprezintă acţiuni motrice relativ închegate, care reproduc pe cât
posibil exact unele faze ale tehnicii acţiunii ce se învaţă. La învăţarea aruncării discului, sistemul de
exerciţii pregătitoare poate să cuprindă, de pildă, aruncarea de pe loc, aruncarea cu 1/4 din piruetă,
aruncarea din 1/2 de piruetă. Pe fenomenul transferului se bazează de asemenea utilizarea diferitelor
mişcări de imitaţie (de exemplu, la învăţarea alergării pe patine).
Pentru evitarea transferului negativ al deprinderilor este de dorit să se planifice în aşa fel
procesul de învăţare, încât să se excludă formarea concomitentă a deprinderilor „concurente”,
alegându-se o asemenea succesiune a învăţării în care transferul negativ să fie cit mai mic. În cazul
transferului unilateral (atunci când o deprindere o influenţează pe alta, dar nu se constată o influenţă
inversă), în primul rând trebuie formată acea deprindere care se degradează sub influenţa alteia. În
continuare, pe măsura consolidării deprinderilor apare posibilitatea de a anihila influenţa lor
negativă reciprocă, „confruntându-le” prin executarea succesivă a acţiunilor; aceasta mai contribuie
şi la formarea unor coordonări subtile.

PROCESUL ÎNVĂŢĂRII
PREMISE ŞI ETAPE ÎN PROCESUL ÎNVĂŢĂRII
Stadiul de pregătire pentru însuşirea acţiunii - premisa a învăţării
Înainte de a începe învăţarea unei acţiuni oarecare este important, fireşte, să se stabilească
dacă subiectul este gata pregătit pentru însuşirea acestei acţiuni şi, în caz contrar, să se facă
pregătirea prealabilă necesară. Cu ajutorul exerciţiilor de control (teste) şi al relaţiilor despre
experienţa motrică anterioară a acestuia, se constată pregătirea în vederea învăţării, care se asigură
prin intermediul exerciţiilor de angrenare, pregătitoare. Verificarea se face, în principal, pe trei
direcţii: gradul de dezvoltare a calităţilor motrice (starea de pregătire fizică propriu-zisă),
experienţa motrică (în care intră starea de pregătire pe linia coordonării) şi factorii psihici (starea
de pregătire psihică).
Executarea reuşită a unei noi acţiuni motrice chiar de la primele încercări este posibilă de
obicei doar atunci când aceasta are o structură relativ simplă. În cazul unor structuri mai complexe,
viteza de formare a unei noi deprinderi motrice depinde considerabil de experienţa motrică a
subiecţilor. Cu cit această experienţă este mai vastă şi mai variată, cu atât sânt mai multe premise
pentru însuşirea cu succes a noii acţiuni pe baza transferului priceperilor şi deprinderilor însuşite
anterior. Tocmai aceasta determină rolul exerciţiilor care urmăresc lărgirea fondului de priceperi şi
deprinderi motrice în procesul asigurării stării de pregătire pentru învăţarea unor acţiuni motrice
complexe. Adeseori, în componenţa exerciţiilor pregătitoare este bine să se includă sarcini legate de
o diferenţiere subtilă, fină a feluriţilor parametri ai mişcărilor, de exemplu, sarcina de a distinge
mărimea amplitudinii mişcărilor în exerciţiile de gimnastică sau alte caracteristici spaţiale, intervale
de timp etc.
Evident, rolul hotărâtor în asigurarea stării de pregătire pentru învăţarea acţiunilor motrice
care necesită un înalt grad de manifestare a calităţilor motrice îl va juca educarea acestor calităţi cu
ajutorul exerciţiilor de pregătire generală şi cu orientare selectivă. În timp ce la învăţarea acţiunilor în
care riscul de a suferi un traumatism este mai mare, unde sânt prezente sentimentul de teamă sau alte
emoţii negative, este deosebit de important să se formeze în prealabil o orientare psihică pozitivă, să
se creeze un stimul suficient de puternic pentru învingerea dificultăţilor psihice şi să se insufle
încrederea necesară (în speţă, cu ajutorul unor exerciţii executate în condiţii mai uşoare). Problema
pregătirii pentru învăţarea acţiunilor motrice complexe se rezolvă în ansamblu pe baza aplicării abile a
principiilor accesibilităţii şi individualizării, sistematizării şi creşterii treptate a cerinţelor. Noi
perspective în ceea ce priveşte rezolvarea optimă a acestei probleme se deschid ca urmare a

86
introducerii în teoria şi practica educaţiei fizice a unor metode moderne de programare a materialului
didactic. De exemplu, în gimnastică au fost elaborate programe de învăţare a tehnicii mişcărilor la
aparate care ţin seama de structura comună a acţiunilor motrice şi succesiunea raţională în însuşirea
componentelor lor de bază şi ajutătoare; îndeplinirea succesivă a sarcinilor didactice pregătitoare,
alcătuite conform cu asemenea programe, permite asigurarea unei succesiuni şi continuităţi raţionale
în procesul învăţării (A. M. Şlemin, V. T. Nazarov şi alţii).
Caracteristica generală a structurii procesului învăţării
La planificarea învăţării, fiecărei acţiuni motrice luate în parte i se pot consacra o serie de
etape relativ închegate, cărora le corespund anumite stadii de formare a priceperii şi deprinderii
motrice. Dacă, în procesul învăţării, acţiunea este dusă până în stadiul deprinderii mai mult sau mai
puţin perfecte, acestui proces îi sânt caracteristice trei etape, care se deosebesc atât în ceea ce
priveşte sarcinile pedagogice, cât şi metodica învăţării.
1. În prima etapă are loc învăţarea iniţială a acţiunii motrice, căreia îi corespunde stadiul de
formare a priceperii de a reproduce tehnica acţiunii în forma ei generală, „brută”.
2. Etapa a doua se caracterizează prin învăţare aprofundată, detaliată. Ca urmare, în această
etapă are loc precizarea priceperii motrice şi, adeseori, transformarea acesteia în deprindere.
3. În etapa a treia se asigură consolidarea şi perfecţionarea continuă a acţiunii motrice, ceea
ce are ca urmare formarea unei deprinderi trainice, ale cărei calităţi permit să fie utilizată
eficient în diferite condiţii ale activităţii motrice.
Se înţelege, aceasta este doar o schemă foarte generală a procesului de învăţare. De fapt,
structura lui se concretizează în funcţie de orientarea lecţiilor, de particularităţile acţiunilor care se
învaţă, ca şi de ale celor instruiţi. Astfel, în condiţiile pregătirii fizice generale de masă, învăţarea
decurge adesea, în principal, în cadrul primei şi celei de-a doua etape. Acelaşi lucru se observă
deseori şi la învăţarea acţiunilor motrice care ulterior vor fi utilizate cu precădere ca exerciţii de
angrenare pentru acţiunile motrice de bază. În schimb, în alte cazuri, etapa a treia poate avea o mare
importanţă, fapt deosebit de caracteristic pentru antrenamentul sportiv.

ETAPA ÎNVĂŢĂRII INIŢIALE


Orientarea şi sarcinile parţiale
În această etapă se urmăreşte: învăţarea bazelor tehnicii acţiunii motrice, formarea priceperii
de a o executa măcar într-o formă „brută". Pe calea spre atingerea acestui ţel, sarcinile speciale sunt
următoarele:
a. crearea unei reprezentări generale despre acţiunea motrică şi orientarea către însuşirea ei;
b. predarea părţilor (fazelor sau elementelor) tehnicii acţiunii care nu au fost însuşite până atunci;
c. formarea ritmului general al actului motric;
d. preîntâmpinarea sau înlăturarea mişcărilor inutile şi a denaturărilor grosolane ale tehnicii
acţiunii.
Crearea reprezentării generale şi a orientării
Învăţarea acţiunii motrice începe, de regulă, cu crearea reprezentării generale despre
procedeele raţionale de executare şi orientarea către însuşirea unui procedeu sau a altuia. Aceasta se
realizează de obicei, în primul rând, cu ajutorul metodelor utilizării cuvântului (relatare explicativă,
instruire stimulatoare), precum şi al metodelor demonstraţiei naturale a acţiunii. Metodele folosite
trebuie să asigure înţelegerea scopului şi semnificaţiei acţiunii ce se învaţă, să stimuleze un viu interes
faţă de aceasta, contribuind astfel la formarea unei orientări ferme pentru însuşirea tehnicii ei.
Conţinutul explicaţiilor îl pot constitui informaţiile despre originea şi evoluţia acţiunii, despre
însemnătatea ei aplicativă şi cele mai bune rezultate obţinute în sfera sa, precum şi despre
posibilităţile apropiate şi de perspectivă ale aplicării ei. Înaintea descrierii verbale, acţiunea trebuie
demonstrată printr-o execuţie perfectă. O demonstraţie precisă şi atrăgătoare, din punct de vedere
emoţional, trezeşte interesul şi dorinţa de a învăţa acţiunea. Este bine ca relaţiile lămuritoare despre
tehnica mişcărilor să fie date, de regulă, simultan cu demonstraţia naturală sau prezentarea unor
materiale intuitive. Primele explicaţii privind tehnica nu trebuie să fie extinse, ample, ci să se refere
numai la momentele cele mai importante, în linii generale. În această etapă, informaţia detaliată nu-şi

87
atinge de obicei scopul, subiecţii ne fiind capabili să şi-o însuşească. La demonstraţia acţiunii însă,
prezentarea naturală poate fi alternată cu una adaptată (încetinirea mişcărilor, evidenţierea
principalelor faze etc.).
Măiestria didactică a celui ce dă explicaţii, este determinată într-o mare măsură de priceperea
lui de a le crea subiecţilor asociaţii între sarcinile motrice de însuşit şi experienţa lor motrică. În acest
sens sunt importante comparaţiile, confruntările, îndeosebi cele plastice. („Nimic în această lume nu
poate fi cunoscut decât cu ajutorul comparaţiei”, spunea Uşinski.) Reprezentarea plastică a mişcărilor,
dacă ea se sprijină pe experienţa personală, provoacă forme ascunse de reproducere a acestora
(„reacţii ideomotorii”), ceea ce contribuie la formarea stării de pregătire pentru îndeplinirea unei
acţiuni noi. Reprezentarea despre o nouă acţiune motrică este completă numai atunci când ajunge atât
de familiară, încât subiectul „trăieşte" mişcările. Pentru a uşura primele încercări de executare a unei
acţiuni complexe, aceasta se simplifică prin descompunere sau separarea unor verigi; se utilizează
aparate ajutătoare pentru o „retrăire” orientată, se acordă de asemenea ajutor fizic. Dacă la normele de
control se înregistrează rezultate corespunzătoare, cu aceasta se încheie, de fapt, prima etapă a
învăţării.
Primele încercări de executare a acţiunii au o mare însemnătate didactică. Chiar atunci când
nu sunt încununate de succes, ele îl ajută pe subiect să-şi aprecieze realist posibilităţile, iar
profesorul îi oferă informaţia necesară pentru a preciza volumul muncii didactice care îl aşteaptă,
pentru a individualiza metodica şi căile următoare ale învăţării.
Particularităţile învăţării unei acţiuni complexe
Imposibilitatea de a executa o acţiune motrică complicată de la primele încercări se datorează,
de obicei, absenţei din experienţa motrică a coordonărilor necesare în noul act motric, într-o serie de
cazuri este mai uşor, mai economic şi mai comod ca aceste coordonări să se formeze separat, decât
prin executarea integrală a acţiunii complexe. În astfel de cazuri, metoda practică principală de
învăţare iniţială va fi cea a exerciţiului constructiv descompus. Pe măsura însuşirii părţilor acţiunii,
acestea se includ succesiv în structura comună şi metoda principală devine cea a exerciţiului fizic
integral. Din punct de vedere didactic, descompunerea actului motric în procesul învăţării iniţiale este
justificată din mai multe puncte de vedere:
a. înlesneşte sarcina motrică sub raport psihologic (trebuie să presupunem că formarea unui
complicat sistem funcţional reprezintă pentru sistemul nervos un efort considerabil);
b. permite adesea evitarea consolidării unor greşeli motrice fundamentale survenite în primele
încercări de executare, deoarece nu toate verigile sistemului de mişcări se pot corecta
concomitent;
c. micşorează cheltuiala de forţe fizice.
Descompunerea acţiunii integrale poate duce însă la denaturarea părţilor separate, întrucât se
destramă legăturile care le reunesc în componenţa ritmică şi dinamică a structurii acestei acţiuni.
Acţiunea trebuie descompusă pe baza unei analize calificate a tehnicii, astfel ca să se desprindă părţi
(sau subsisteme) relativ de sine stătătoare, în raport cu care să se poată elabora sarcini (teme
didactice) motrice justificate logic. Ca urmare, trebuie să se obţină un sistem de sarcini motrice
speciale, cu o succesiune pe cât posibil mai strictă a sarcinilor didactice. Pe măsura învăţării
părţilor, căile de reunire pot fi diferite, în funcţie de specificul acţiunii. Astfel, în unele cazuri,
părţile „se alătură” succesiv bazei acţiunii. De exemplu, la înot: alunecare, vâsliri cu un braţ - vâsliri
cu două braţe -: mişcări de picioare cu sprijin pe mâini - mişcări de picioare la alunecare - reunirea
vâslirilor cu mişcările de picioare etc. În alte cazuri, la început se însuşeşte veriga principală a
tehnicii sau fazele pregătitoare, cu alăturarea ulterioară a celorlalte. Astfel, învăţarea tehnicii
aruncării greutăţii începe adesea cu însuşirea mişcării corecte a picioarelor şi trunchiului. În toate
cazurile este important ca, la formare, priceperile speciale să nu se transforme în priceperi izolate,
împiedicând astfel reunirea lor în acţiunea integrală, unitară. Părţile trebuie să se unească una cu
alta chiar la prima încercare de reproducere corectă în ansamblu.
La reunirea părţilor într-un întreg, principala sarcină constă în însuşirea ritmului acţiunii. În
prima etapă, acesta se însuşeşte în momentele cele mai reliefate. Dacă acţiunea prezintă o
complexitate aparte a ritmului (ca, de exemplu, în tehnica unor exerciţii complexe de gimnastică,

88
unde graniţele schimbării elementelor mişcărilor în timp trebuie să se respecte cu o precizie de
fracţiuni de secundă), reuşita acţiunii depinde în mare măsură de aplicarea unor metode şi procedee
speciale de formare a structurii ritmice a mişcărilor. Astfel, cu ajutorul celor mai simple mijloace şi
dispozitive sau aparate moderne, se creează modelul sonor al ritmului mişcărilor (se imită cu
ajutorul vocii sau bătăilor ori se reproduce la magnetofon după fonograma corectă). În cazul unor
acţiuni relativ simple, uneori este suficient semnalul acustic pentru a semnala momentul efortului
principal.
După cum s-a mai arătat, în prezent, odată cu progresul în ceea ce priveşte înzestrarea cu
aparatură, în procesul de învăţare apar tot mai multe posibilităţi pentru modelarea senzorială,
dirijarea şi programarea mişcărilor, în special la formarea ritmului lor. În acelaşi timp, procedeele
metodice relativ simple continuă să fie la fel de utile. De exemplu, pentru formarea priceperii de a
păstra o pauză înaintea fazei accentuate a acţiunii (ceea ce constituie unul din momentele
importante ale ritmului motric, de pildă în exerciţiile de gimnastică la aparate), este adeseori eficient
chiar un procedeu simplu cum ar fi numărătoarea în gând, care „umple” pauza şi se încheie cu auto-
comandă („unu-doi-şi-extensie!” etc.).
Preîntâmpinarea şi înlăturarea greşelilor grave
De obicei, învăţarea iniţială a acţiunii este însoţită de abateri importante în tabloul real al
mişcărilor de la modelul stabilit. Este necesar ca, pe măsura posibilităţilor, să se preîntâmpine şi să
se înlăture abaterile cele mai grave, care denaturează substanţial tehnica acţiunii. În stadiul formării
priceperii iniţiale, abaterile cele mai caracteristice sunt:
a) introducerea în actul motric a unor mişcări suplimentare, inutile;
b) denaturări ale mişcărilor în ceea ce priveşte direcţia şi amplitudinea;
c) disproporţia eforturilor musculare şi încordarea excesivă a multor grupe musculare;
d) denaturarea ritmului general al acţiunii.
În parte, aceste abateri au un caracter natural, adică sunt condiţionate de legităţile fireşti ale
formării iniţiale a mecanismelor acţiunii (generalizarea reacţiilor motrice, iradierea excitaţiei,
imprecizia diferenţierilor neuro-musculare etc). Dar şi lipsurile în metodica învăţării pot constitui o
asemenea cauză. Corectitudinea stabilirii cauzelor greşelilor şi previziunea în alegerea căilor de
prevenire şi înlăturare a acestora condiţionează în bună măsură succesul învăţării. Principalele
cauze care determină denaturările grave ale actului motric în prima etapă a învăţării sunt, de obicei,
următoarele:
1. Pregătirea fizică insuficientă. Analizând caracterul denaturării tehnicii mişcării, profesorul
trebuie să stabilească în primul rând care dintre calităţile motrice este insuficient dezvoltată şi,
în funcţie de aceasta, să traseze sarcini suplimentare, cuprinzând exerciţii pregătitoare (orientate
selectiv către dezvoltarea calităţilor necesare). Teama, emoţiile cauzate de teamă sunt uneori
cauza încordării musculare excesive şi limitării amplitudinii mişcărilor, ceea ce se observă în
cazul deplasărilor neobişnuite ale corpului în spaţiu, la executarea exerciţiilor la aparate înalte şi
în alte situaţii care măresc pericolul de traumatizare. Acest lucru trebuie prevăzut din timp şi
prevenit prin adaptarea succesivă la condiţiile neobişnuite (creşterea treptată a înălţimii
aparatului etc.), precum şi cu ajutorul măsurilor de asigurare temeinică şi al unei pregătiri
psihice orientate.
2. Insuficienta înţelegere a sarcinii motrice prilejuieşte cele mai variate greşeli. Or, aceasta se
înlătură printr-o explicaţie suficient de accesibilă, printr-o demonstraţie de calitate (naturală şi
mediată), prin metode de activizare a atenţiei şi înţelegere aprofundată a sarcinii motrice.
3. Insuficientul autocontrol al mişcărilor este greu de combătut în prima etapă, dar mobilizarea
atenţiei celui ce execută acţiunea, cât şi ajutorul metodelor informaţiei rapide, rămân nişte
soluţii posibile.
4. Defectele în executarea părţilor anterioare acţiunii se înlătură prin descompunerea şi corectarea
separată a fazei greşite a acţiunii, bineînţeles dacă aceasta poate fi descompusă.
5. Oboseala apare mai repede în încercările de început de a executa o nouă acţiune decât în etapele
următoare, deoarece mişcările neobişnuite se execută cu o încordare excesivă a musculaturii şi
formarea de noi coordonări impune sistemului nervos exigenţe sporite. Aceasta obligă la

89
respectarea deosebit de riguroasă a numărului de repetări.
6. Transferul negativ al deprinderilor poate fi preîntâmpinat sau slăbit, în principal, prin folosirea
unei succesiuni raţionale a învăţării.
7. Condiţiile nefavorabile pentru executarea acţiunilor (inventar sau utilaj de proastă calitate,
condiţii meteorologice etc.) impun măsuri care nu mai necesită lămuriri.
Particularităţile complexului de metode
Din cele de mai sus se vede că învăţarea iniţială a acţiunii motrice se asigură printr-un
complex vast de metode. Locul dominant îl ocupă metodele care furnizează informaţia explicativă
verbală şi senzorială cu privire la parametrii şi condiţiile de executare a acţiunii, ceea ce înlesneşte
sinteza de aferentaţie. Conform mecanismelor fiziologice (A. N. Krestovnikov şi alţii), rolul
conducător în sistemul aferentaţiei în prima etapă a învăţării mişcărilor îl joacă senzaţiile şi
percepţiile vizuale şi auditive, când subiecţii nu dispun încă de senzaţii musculare, motrice suficient
de distincte. Ulterior, funcţiile analizorilor vizual şi auditiv se îngustează treptat şi rolul conducător
începe să-l joace analizorul motric. De aceea, la începutul învăţării acţiunii motrice, metodele şi
procedeele care permit corectarea mişcării după văz şi auz au un loc preponderent, completate fiind
de cele care se sprijină pe aferentaţia senzo-motorie şi care contribuie la înţelegerea acţiunii cu
ajutorul cuvântului.
Metodele demonstraţiei şi orientării intuitive propriu-zise trebuie să asigure, în special,
precizarea direcţiilor şi amplitudinilor fundamentale ale mişcărilor. În această privinţă sunt eficiente
elementele de orientare vizuală (obiectele şi punctele de orientare în spaţiu, alese ca puncte de
aplicare a eforturilor, marcajele şi detaliile mediului ambiant etc.).
Paralel cu acestea se introduc demonstraţia şi orientarea acustică (semnale vocale sau
sonore generate special şi „desene” ritmice) pentru a se crea imaginea corespunzătoare a mişcărilor
şi a le corecta în timp.
Printre metodele şi procedeele „retrăirii” orientate a elementelor acţiunii în această etapă
se utilizează adesea cu succes procedeele de fixare a poziţiilor, care asigură o reprezentare corectă
asupra poziţiilor pe care trebuie să le ocupe părţile corpului în momentele cele mai importante ale
actului motric, şi procedeele limitării forţate a mişcărilor (limitarea mecanică a amplitudinilor şi
direcţiilor mişcărilor). De exemplu, fixarea forţată a labei piciorului în flexie dorsală îi deprinde
rapid pe începătorii în patinajul artistic cu o ţinută corectă (V. Dejin).
Un efect pozitiv în preîntâmpinarea şi înlăturarea denaturărilor grave ale tehnicii acţiunilor
motrice se obţine, de asemenea, cu ajutorul trenajoarelor mecanice speciale. Uşurând din punct de
vedere fizic executarea acţiunii, acestea permit separarea mai precisă şi mai rapidă a senzaţiilor
necesare aferentaţiei chinestezice inverse. De exemplu, utilizarea trenajorului pentru învăţarea roţii
mari la bara fixă permite reducerea numărului de greşeli cu peste 90% şi a numărului de lecţii
pentru învăţarea iniţială cu peste 60% (după A. A. Ţomaia).
Aplicând metode şi procedee de acest fel, este important să reţinem că ele trebuie înlăturate
de îndată ce şi-au îndeplinit rolul. Folosirea excesivă în timp a forţelor mecanice suplimentare şi a
altor condiţii de înlesnire poate duce la următoarea situaţie: acestea devin condiţii obişnuite şi
indispensabile pentru realizarea acţiunii, ceea ce întârzie considerabil trecerea la dirijarea mişcărilor
pe baza senzaţiilor naturale de bază (aferentaţia conducătoare).
Controlul învăţării
În etapa învăţării iniţiale tehnica acţiunii motrice se însuşeşte în linii destul de rudimentare;
ca atare, analiza şi aprecierea executării nu trebuie să fie prea detaliate. Posibilitatea subiecţilor de a
analiza senzaţiile motrice este, în acest caz, după cum s-a mai remarcat, foarte limitată. Principalele
lor surse de informaţie, care le permit să-şi aprecieze acţiunile, sunt la început cuvântul profesorului
şi propriul control vizual.
Pentru a uşura autocontrolul mişcărilor în cursul executării acţiunii, profesorul indică din
timp elementul asupra căruia trebuie anume concentrată atenţia: punctul de orientare vizual ce
trebuie vizat, poziţia corpului ce trebuie luată sub control într-un anumit moment al acţiunii etc. De
altfel, se acordă atenţie numai momentelor celor mai importante, hotărâtoare ale actului motric,
ţinând seama că distribuirea atenţiei asupra multor elemente la primele încercări este foarte dificilă.

90
Imediat după executarea sarcinii este important să se facă aprecieri asupra execuţiei şi să se
dea indicaţii pentru corectarea deficienţelor în vederea încercării următoare. În practica instruirii de
masă (de exemplu în şcoală), la aprecierea generală pentru execuţia acţiunii se folosesc cel mai
adesea notele (punctele). Pentru a-i da o valoare informativă mai mare unei astfel de aprecieri
trebuie să se stabilească dinainte semnificaţia ei concretă; de exemplu, după V. G. Podolski, se
poate utiliza următoarea scară:
- „1” - neexecutarea sarcinii (acţiunii);
- „2” - greşeli grave în faza principală a tehnicii sau o serie de greşeli fundamentale în diferitele
părţi ale acţiunii, greşeli care îi denaturează structura;
- „3” - greşeli considerabile în faza de bază şi grave în cele pregătitoare şi de încheiere;
- „4” - greşeli lipsite de importanţă în faza de bază şi fundamentale în cea pregătitoare şi finală;
- „5” - absenţa greşelilor în ceea ce priveşte tehnica sau mici abateri în fazele pregătitoare şi de
încheiere.
Pentru a crea o reprezentare mai precisă despre greşeala comisă, uneori este util ca aceasta să
fie demonstrată paralel cu mişcările corecte. Dar acest lucru trebuie să se facă cu mult tact pedagogic,
pentru ca demonstraţia greşelii să au fie jignitoare. Eficientă este (în anumite condiţii) şi calea
sarcinilor comparative, când i se propune subiectului să compare mişcările corecte cu cele intenţionat
denaturate grosolan, pentru ca el să poată aprecia caracterul raţional al celor dintâi.
Dozarea execuţiilor (exerciţiilor)
Faptul că în prima etapă a instruirii oboseala se instalează rapid impune să nu se dea un
mare volum de efort în cadrul unei lecţii.
Numărul de repetări ale noii acţiuni este determinat în primul rând de posibilitatea
subiecţilor de a îmbunătăţi mişcările cu fiecare încercare (uneori, aceasta nu se referă la exerciţiile
pregătitoare).
Executarea repetată cu greşeli stereotipe şi, cu atât mai mult, înrăutăţirea calităţii mişcărilor
reprezintă un semnal pentru acordarea pauzei de odihnă şi analiza acţiunilor. Se pot repeta succesiv
acţiunile relativ scurte ca durată, uşoare ca efort (de exemplu, răsturnări înainte). Bineînţeles, fără o
repetare neîntreruptă nu ne putem descurca în majoritatea acţiunilor cu structură ciclică (paşi de
alergare, ciclurile mişcărilor de înot etc.). În aceste cazuri, tehnica se corectează pe parcursul
mişcărilor sau în timpul întreruperilor de scurtă durată. De regulă, în prima etapă nu se repetă legat
şi succesiv acţiunile cu o structură complexă sau cele legate de o mare încordare fizică ori nervoasă
(emoţională), ca, de exemplu, elementele complexe şi periculoase de cea mai mare dificultate în
gimnastică, acrobatică, patinaj artistic, săritura cu prăjina.
Intervalele de odihnă dintre încercări trebuie să asigure o stare de pregătire optimă pentru
repetarea temei, care este determinată nu numai de refacerea forţelor fizice, ci şi de o dispoziţie
psihică corespunzătoare (intelectuală şi emoţională). Cu cât mai complexă, mai dificilă este sarcina,
cu atât mai lungi sunt intervalele dintre încercări, dar în limitele în care se menţine un nivel
suficient de ridicat al activităţii funcţionale a organismului.
În cazul învăţării iniţiale, volumul total al efortului în cadrul fiecărei lecţii luate în parte este
limitat, după cum s-a mai spus, în primul rând, de calitatea execuţiei temelor date. Dacă precizia
mişcărilor se înrăutăţeşte, învăţarea se întrerupe. A continua lucrul în condiţiile oboselii progresive
este contraindicat şi chiar dăunător. Pe lângă toate celelalte, repetarea perseverentă a mişcărilor cu
greşeli duce la consolidarea acestora din urmă.
Intervalele dintre lecţiile care urmăresc învăţarea unei noi acţiuni motrice trebuie să fie, la
început, pe cât posibil mai scurte, pentru evitarea stingerii noilor reflexe motrice condiţionate, încă
insuficient consolidate. S-a constatat (V. D. Maznicenko) că pauzele de lungă durată frânează în
mai mare măsură procesul învăţării la începutul formării priceperii motrice, decât ulterior. Prin
urmare, în etapa învăţării este mai bine să se revină cât mai des la acţiune (în sensul frecvenţei
lecţiilor), dar în cadrul fiecărei lecţii să se execute cu un efort relativ redus ca volum.

ETAPA ÎNVĂŢĂRII APROFUNDATE


Orientarea şi sarcinile speciale

91
În această etapă, învăţarea are ca scop educarea tehnicii acţiunii din faza de stăpânire
primară, ,,brută” până la cea relativ perfectă. Dacă în prima etapă s-a învăţat în primul rând baza
tehnicii, în cea de-a doua se realizează însuşirea ei detaliată. Principalele sarcini ale învăţării în
această etapă sunt:
1. adâncirea înţelegerii legităţilor mişcărilor care compun acţiunea ce se învaţă;
2. precizarea tehnicii acţiunii după caracteristicile ei spaţiale, temporale şi dinamice, conform
particularităţilor individuale ale subiecţilor;
3. perfecţionarea ritmului acţiunii, obţinerea unei executări libere (degajate) şi legate a
mişcărilor;
4. crearea premiselor executării variate a acţiunii.
În această etapă, învăţarea se construieşte în conformitate cu legităţile perfecţionării
priceperii motrice, a trecerii parţiale a acesteia în deprindere. Tehnica se precizează în procesul
reproducerii repetate a acţiunii sau a părţilor acesteia, cu introducerea orientată a unor modificări în
mişcări. Totodată, sistemul de mişcări nu se modifică în toate fazele, ci, atunci când sunt corect
executate, se repetă fără modificări substanţiale şi se automatizează treptat. Pe măsura cizelării
tehnicii, numărul componentelor automatizate ale mişcărilor se măreşte, ceea ce determină de fapt
trecerea, transformarea priceperii motrice în deprindere. Către sfârşitul acestui stadiu, sistemul
funcţional al acţiunii capătă, probabil, o stabilitate, iar caracterul sistematic al desfăşurării
proceselor neuroregulatoare (stereotipul dinamic) se consolidează. Caracteristic este şi faptul că, la
dirijarea mişcărilor, rolul conducător în sistemul de aferentaţie trece la analizorul motric, „simţul
muscular” (I. P. Pavlov, P. K. Anohin şi alţii). În acest stadiu al formării, potrivit mecanismelor
fiziologice, deprinderea se consolidează, se produce specializarea de cea mai mare subtilitate, iar
procesele regulatoare ale sistemului nervos central se ordonează (concentrarea excitaţiilor,
dezvoltarea inhibiţiei interne etc.), ceea ce permite o diferenţiere fină a mişcărilor. Şi metodele de
învăţare trebuie să contribuie la formarea acestor procese.

Particularităţile complexului de metode şi ale modului lor de aplicare


În această etapă, metodica învăţării se bazează pe metodele exerciţiului integral, detaliile
tehnicii fiind cizelate selectiv. Descompunerea acţiunii se poate folosi doar ca procedeu metodic
ajutător, deoarece denaturarea caracteristicilor mişcărilor descompuse la precizarea acţiunii este
total contraindicată, în etapa învăţării aprofundate se urmăreşte precizarea mişcărilor pe fondul
reproducerii întregului sistem al acţiunii. Or, descompunerea se utilizează în primul rând pentru o
mai bună concentrare a atenţiei asupra diferitelor momente ale tehnicii şi o mai mare economie de
efort.
La început, precizarea are loc la prelucrarea variantei de bază a tehnicii mişcărilor, cu
menţinerea condiţiilor permanente de executare. Apoi se introduc variantele tehnicii acţiunii, dar de
aşa manieră, încât aceasta să nu atragă după sine denaturări substanţiale ale actului motric. Sarcinile
variate contribuie la o mai bună diferenţiere a mişcărilor (V. G. Podolski). Dacă există premisele
necesare, este util ca acţiunea să se execute în variante mai complexe. Aşa, de exemplu, la
perfecţionarea tehnicii ridicării prin răsturnare în sprijin la inele li se propune subiecţilor să o
execute încercând să treacă în stând pe mâini; ca urmare, se poate îmbunătăţi veriga principală a
tehnicii acestui element. Efectul unei astfel de îngreuieri a sarcinii, cu revenirea ulterioară la
varianta de bază, se explică prin posibilitatea ci li se oferă subiecţilor de-a compara eforturile (A. I.
Berdnikov). Schimbarea tehnicii mişcărilor în etapa învăţării aprofundate se aplică cu precădere
acţiunilor ce se vor utiliza în condiţiile modificării permanente a împrejurărilor (jocuri sportive,
confruntări directe între doi sportivi etc.). În această etapă, învăţându-i pe subiecţi acţiuni motrice
care angrenează la maximum calităţile motrice, este indicat să se stimuleze mobilizarea completă,
pe cât posibil, a capacităţilor motrice, cu condiţia, desigur, ca aceasta să nu se conjuge cu
denaturarea tehnicii de execuţie (B. I. Butenko, N. G. Ozolin).
În general, perfecţionarea tehnicii acţiunii motrice trebuie să capete, în etapa pe care o avem
în vedere, un caracter tot mai individualizat. Aceasta impune să se ţină seama de particularităţile
subiecţilor (printre care particularităţile conformaţiei corpului şi calităţile motrice individuale).

92
Pe măsura automatizării mişcărilor creşte posibilitatea măririi numărului de repetări ale
exerciţiului. Dar şi aici trebuie să se evite însumarea la limită a efectului oboselii, aceasta puţind
provoca dereglarea mişcărilor şi consolidarea greşelilor. În această privinţă, acţiunile cu structură
ciclică, a căror executare include un mare număr de faze care se repetă neîntrerupt, necesită un
control deosebit de minuţios. Dacă în cursul exerciţiului nu se elimină mişcările greşite, se fac
pauze relativ lungi în perfecţionarea tehnicii lor, creând prin aceasta condiţiile pentru „stingerea”
legăturilor reflexe greşit apărute. Pentru precizarea tehnicii noţiunilor motrice „unilaterale" este
uneori util procedeul „comutării simetrice”. Astfel, modificarea temporară a poziţiei de gardă, în
scrimă sau box, de pe dreapta pe stingă (ca şi invers) poate să contribuie la îmbunătăţirea calităţii
mişcărilor; comutarea temporară la executarea cercurilor cu ambele picioare la calul de gimnastică
,,în partea cealaltă” poate contribui la perfecţionarea tehnicii lor. În etapa de învăţare pe care o
analizăm se aplică metoda competiţională, în principal cu orientare către o mai bună executare a
tehnicii acţiunii.
Metodele utilizării cuvântului în procesul învăţării aprofundate se aplică în primul rând
pentru transmiterea cunoştinţelor detaliate despre mecanismele tehnicii acţiunii, pentru analiza
modului cum decurge însuşirea, evidenţierea greşelilor, a cauzelor apariţiei lor şi a căilor de
perfecţionare a mişcărilor, în această etapă se practică în special relatarea detaliată, convorbirea (cu
atragerea subiecţilor spre concluzii proprii), comentarea (rapoarte, dări de seamă), analiza şi
autoanaliza. Chiar în timpul desfăşurării lecţiilor practice se utilizează de asemenea, pe scară largă,
explicaţiile, indicaţiile, comenzile, „autoprogramarea”.
Pe măsura însuşirii tehnicii acţiunii şi orientării senzaţiilor motrice creşte rolul
antrenamentului ideomotor. Conjugat cu exerciţii de bază, acesta contribuie la precizarea
mişcărilor. S-a demonstrat că reprezentările motrice provocate intenţionat au o înrâurire cu valoare
de antrenament asupra preciziei mişcărilor (A. Ţ. Puni).
În scopul precizării tehnicii mişcărilor se utilizează, de asemenea, pe scară largă, metodele
analitice de prezentare a materialelor intuitive, a chinogramelor, filmelor, de executare a unor
operaţiuni didactice cu mulaje ale corpului omenesc. De exemplu, operaţiunile cu astfel de mulaje,
schiţele de poziţii concretizează reprezentarea motrică, permit să se urmărească şi să se clarifice
succesiunea mişcărilor (A. M. Dikunov).
În etapa învăţării aprofundate, nu-şi pierd importanţa metodele orientării senzoriale,
conducerii şi însoţirii mişcărilor. Aplicându-le aici, este important să se mărească exigenţele faţă de
parametrii stabiliţi ai mişcărilor (direcţiile în raport cu punctele de orientare, tempoul în alergarea
dirijată sonor). Imaginile vizuale sau auditive ale mişcărilor, formate cu acest prilej, trebuie să fie
confruntate în permanenţă cu senzaţiile motrice care-apar în cazul executării corecte a mişcărilor.
Pentru o mai bună analiză şi apreciere a senzaţiilor motrice, uneori este util ca mişcările să fie
dirijate fără participarea vederii (bineînţeles, dacă în felul acesta nu există nici un risc de
traumatizate).
Controlul şi aprecierea
În cazul învăţării aprofundate, promptitudinea şi precizia autocontrolului asupra mişcărilor
trebuie să crească. În acest context trebuie să se ţină seama de următoarele împrejurări:
1) posibilităţile profesorului (antrenorului) de a aprecia cu exactitate din ochi mişcările
subiectului sunt destul de limitate, iar informaţia lui nu coincide totdeauna cu propriile
senzaţii ale subiectului;
2) reflectarea senzaţiilor în conştiinţă nu se produce dintr-o dată (N. A. Korotkin) şi nici
complet (R. A. Ivanov-Smolenski). Totodată, se observă adesea o discrepanţă considerabilă
între caracterul de fapt al mişcării şi reflectarea ei subiectivă în mintea executantului.
Se ştie, în speţă, că, în cazul măririi amplitudinii mişcărilor, precizia aprecierii lor în spaţiu
se îmbunătăţeşte, dar exactitatea aprecierii indicilor temporali scade (K. H. Kekceev); amplitudinea
redusă a mişcărilor şi micile intervale de timp se apreciază adesea în plus (G. V. Indler, P.
Şumkov); aprecierea subiectivă a timpului depinde de starea emoţională (N. Kal, K. Kekceev, A.
Paşkanis). Dacă se iau în considerare toate acestea, este uşor de înţeles de ce în prezent se depun tot
mai multe eforturi pentru a se crea şi introduce în practica educaţiei fizice mijloacele şi metodele

93
care întrebuinţează aparate şi dispozitive pentru obţinerea informaţiei urgente despre parametrii
mişcărilor. Numărul acestor aparate este în continuă creştere. În sălile de sport nu mai constituie o
raritate, de pildă, aparatura video sau alte aparaturi moderne, care permit să se controleze în mod
obiectiv tehnica acţiunilor motrice. Pe fondul general creat de tendinţa de îmbunătăţire a execuţiei
unei acţiuni, în procesul de învăţare calitatea scade uneori, temporar. În prima etapă a învăţării,
fenomenul se petrece destul de des, apoi treptat încercările nereuşite devin tot mai rare, cu o
deteriorare mai puţin pronunţată a mişcărilor. Un asemenea tablou nu este întâmplător şi profesorul
trebuie să-l ia în calcul la aprecierile curente ale rezultatelor învăţării. Explicând caracterul temporar
al „căderilor”, profesorul poate să elimine emoţiile negative ale subiecţilor săi, să le menţină
orientarea necesară spre efort, încrederea, perseverenţa.

ETAPA CONSOLIDĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII CONTINUE


Orientarea şi sarcinile speciale
În această etapă, învăţarea are ca scop de a asigura stăpânirea perfectă a acţiunii motrice, în
condiţiile aplicării ei practice, or, pentru aceasta este necesar să se rezolve următoarele sarcini
speciale:
1) să se consolideze stăpânirea tehnicii acţiunii;
2) să se lărgească diapazonul variabilităţii tehnicii acţiunii pentru executarea eficientă în condiţii
diferite, printre care şi în cazul manifestărilor maxime ale calităţilor motrice;
3) să se desăvârşească individualizarea tehnicii acţiunii potrivit cu treapta de dezvoltare atinsă de
aptitudinile individuale;
4) să se asigure, în caz de necesitate, restructurarea tehnicii acţiunii şi perfecţionarea continuă pe
baza dezvoltării calităţilor motrice.
Sistemul de mişcări, precizat în etapa de învăţare anterioară şi automatizat în mare măsură,
nu dispune deocamdată de stabilitate faţă de diferiţii factori nefavorabili (oboseală, pauze
îndelungate între exerciţii, schimbarea condiţiilor externe etc.). În etapa a treia urmează să se
consolideze stereotipul dinamic care s-a format, aflat la baza deprinderii, şi totodată să se
mărească mobilitatea lui, care determină posibilitatea adaptării acţiunii la diversele modificări
ale condiţiilor externe. În funcţie de caracterul acţiunilor motrice, în acest stadiu se poate evidenţia
faza relativ independentă de consolidare a deprinderii (de exemplu, pentru acţiuni standardizate în
gimnastică, sărituri în apă etc.) sau se poate consolida deprinderea, mărind concomitent variantele ei
(jocurile sportive etc.) ori refăcând parţial tehnica în raport cu dezvoltarea calităţilor motrice (V. M.
Diacikov, D. Matveev).
Metodica consolidării şi perfecţionării continue
Consolidarea deprinderii odată formate necesită o atenţie specială la începutul acestei etape.
Acţiunile relativ standardizate, cu o variabilitate nepronunţată sau moderat pronunţată, se
consolidează cu ajutorul metodelor exerciţiului cu repetare standard. Pe măsura consolidării
deprinderii, acţiunea se poate repeta, asociind-o în mod diferit cu altele şi schimbând condiţiile
externe. În ceea ce priveşte acţiunile de tip variabil, ele se consolidează cu ajutorul metodelor
exerciţiului cu repetare alternată, în care reproducerea relativ standardizată a procedeului tehnic se
îmbină cu modificarea condiţiilor acţiunii, la început limitată, apoi tot mai largă.
Deprinderea se consolidează concomitent cu perfecţionarea continuă a detaliilor tehnicii
în procesul reproducerii integrale a acţiunii. În acest scop se utilizează metodele analizate în
capitolele anterioare, metode care asigură precizarea orientată a bazei aferente de dirijare a
mişcărilor şi a parametrilor înşişi ai mişcării (metodele demonstraţiei senzoriale, orientării,
conducerii, informaţiei urgente, metodele exerciţiului ideomotor etc.).
În această etapă este deosebit de important să se asigure îmbinarea raţională a metodelor
exerciţiului standard şi alternativ. La încercările de a varia acţiunea fără o trainică consolidare a
deprinderii în varianta de bază, se observă adesea transferul negativ al deprinderii, ceea ce
îngreuiază lucrul de precizare a detaliilor tehnicii. Variabilitatea acţiunii se obţine prin reproducerea
ei de repetate ori în cele mai diferite condiţii, cu modificarea detaliilor caracteristicilor cinematice,
dinamice şi ritmice ale mişcării, precum şi în diferite situaţii, ca:

94
a) complicarea condiţiilor externe (condiţii de sprijin, limitarea spaţiului, condiţii
meteorologice nefavorabile etc.);
b) modificări în starea fizică şi psihică a subiecţilor (oboseală, distragerea atenţiei, emoţii şi pe
fondul altor frământări);
c) diverse îmbinări cu alte acţiuni, printre care şi îmbinările care impun depăşirea transferului
negativ al deprinderilor;
d) eforturi fizice în continuă creştere.
Condiţiile de executare a acţiunii se îngreuiază la început treptat. De exemplu, îmbinarea
acţiunii cu altele începe cu asocieri mai simple (combinaţii) şi cu cizelarea prealabilă a momentelor
de tranziţie (a verigilor de legătură). Apoi, într-o ordine diferită, se alternează îngreuierile cu
uşurările (de exemplu, alergarea pe nisip sau la deal - alergarea în condiţii obişnuite - alergarea pe o
pistă înclinată).
Etapa consolidării şi perfecţionării acţiunii motrice se caracterizează printr-o contopire
organică a proceselor de perfecţionare a tehnicii şi de educare a calităţilor motrice, care asigură
eficienţa maximă a acţiunii. Acest lucru se poate observa foarte bine în antrenamentul sportiv.
În ultimele decenii a căpătat o largă răspândire abordarea metodică întemeiată pe înrâurirea
concomitentă orientată a structurii mişcărilor, dar şi a calităţilor motrice care stau la baza lor
(„metoda înrâuririi conjugate", după V. M. Diacikov).
Despre restructurarea tehnicii acţiunii motrice
Necesitatea de a restructura tehnica mişcărilor se manifestă, practic în două cazuri:
- în primul rând, atunci tind formele mişcărilor însuşite nu corespund întru totul posibilităţilor
funcţionale crescute ale organismului şi,
- în al doilea rând, când s-a format o deprindere imperfectă ca urmare a unei instruiri nu
îndeajuns de calificate.
Primul caz este deosebit de caracteristic pentru acţiunile motrice sportive, care presupun
manifestarea maximă a forţelor fizice. Parţial, tehnica se restructurează pe măsura creşterii fireşti a
gradului de pregătire fizică. Practica sportivă oferă numeroase exemple în care sportivul, în drumul
spre performanţe superioare, modifică de nenumărate ori tehnica acţiunii competitive.
Restructurarea deprinderii nu este însoţită de o transformare radicală dacă stereotipul
dinamic care s-a format dispune de suficientă mobilitate, plasticitate. Dar procesul de refacere
parţială a tehnicii nu este scutit de obicei de anumite dificultăţi în ceea ce priveşte depăşirea,
învingerea transferului negativ al coordonărilor obişnuite. Aceasta necesită o, muncă nervoasă
considerabilă, ca urmare a necesităţii de a diferenţia subtil mişcările, a stingerii vechilor diferenţieri
şi consolidării altora noi. Metodica refacerii tehnicii presupune utilizarea întregii bogăţii de metode
şi procedee de învăţare. O atenţie deosebită se acordă următoarelor două orientări metodice:
1. uşurarea condiţiilor de executare a acţiunii;
2. înrâurirea conjugată a dezvoltării forţei, vitezei şi coordonării cu ajutorul exerciţiilor care
reproduc parţial sau în întregime structura acţiunii.
Restructurarea deprinderii în cazul procedeelor neraţionale de executare a acţiunii reprezintă
o sarcină cu atât mai complexă şi mai dificilă, cu cât deprinderea este mai trainică. Trebuie distrus
stereotipul dinamic format mai înainte şi creat altul nou, într-o anumită măsură asemănător cu cel
vechi, ceea ce sporeşte complexitatea sarcinii. Uneori este mai uşor să înveţi din nou o acţiune decât
să refaci deprinderile vechi. La refacere se acordă o atenţie deosebită măsurilor care împiedică
manifestarea vechii deprinderi.
Pe toată durata restructurării deprinderii se observă o serie de stări tranzitorii (V. D.
Maznicenko, D. Harre):
- la început predomină executarea acţiunii prin procedeul vechi,
- apoi intervine perioada echilibrului în manifestarea deprinderii vechi şi noi (care alternează
una cu alta) şi,
- în continuare, noua deprindere ocupă treptat poziţia dominantă. Dar asta încă nu înseamnă
că noua deprindere a „învins”.
În cazul îngreuierii condiţiilor externe, precum şi al diferitelor dificultăţi cu caracter subiectiv

95
(oboseală, modificări emoţionale), vechea deprindere se poate „dezinhiba”. Atenuarea unei astfel de
interferenţe se poate prelungi în timp.
Particularităţile controlului şi aprecierii
Dacă în etapele anterioare ale învăţării se aprecia cu precădere gradul de însuşire a structurii
acţiunii, acum este mai importantă aprecierea globală a tuturor particularităţilor calitative ale
acţiunii în condiţiile reale de aplicare. Se apreciază următorii indicatori de bază:
a. gradul de automatizare a mişcărilor (de exemplu, se apreciază comparativ tehnica în condiţii de
concentrare a atenţiei asupra executării acţiunii şi de distragere a atenţiei);
b. stabilitatea deprinderii faţă de oboseală (drept indice serveşte numărul de repetări sau durata
reproducerii acţiunii fără dereglarea tehnicii acesteia);
c. stabilitatea deprinderii faţă de modificările emoţionale (de exemplu, compararea aprecierilor
tehnicii de executare a acţiunii în condiţii de învăţare şi în timpul competiţiei);
d. variabilitatea acţiunii (se apreciază aptitudinea de a executa acţiunea în condiţii diferite,
precum şi gama de variaţie a fazelor pregătitoare şi de încheiere ale tehnicii);
e. eficienţa tehnicii acţiunii.
Există câteva criterii de apreciere directă şi indirectă a eficienţei tehnicii după:
1. rezultatul extern propus (în cazurile când acesta depinde în primul rând de precizia mişcărilor:
aruncări, lovituri precise etc.);
2. caracterul raţional din punct de vedere biomecanic (ţinând seama de particularităţile
morfologice individuale ale sportivului);
3. concordanţa dintre tehnică şi posibilităţile fizice ale sportivului (măsura în care tehnica
mişcărilor permite utilizarea forţelor fizice).
Pe baza cercetărilor efectuate s-au evidenţiat diferite posibilităţi de apreciere a eficacităţii şi
economicităţii tehnicii acţiunilor sportive. Aşa, de exemplu, comparând rezultatul testului care
evidenţiază calitatea detentei cu rezultatul săriturii în înălţime, se poate obţine un indice cantitativ
parţial al măiestriei tehnice (G. Stark). S-au dedus ecuaţii regresive, care oferă posibilitatea să se
aprecieze rezultatul ce se poate aştepta din partea unui sportiv la aruncarea suliţei, dacă se cunoaşte
performanţa lui la aruncarea greutăţii de 2-8 kg; eficienţa tehnicii aruncării suliţei în acest caz se
determină prin compararea rezultatului scontat cu cel real (E. N. Matveev, V. M. Zaţiorski). S-a
propus un criteriu cantitativ de apreciere a nivelului măiestriei tehnice după indicii economicităţii
(V. M. Diacikov), exprimat prin formula X= W/H, unde X este indicele economicităţii, W -
potenţialul motric (cheltuielile de forţe fizice), H - indicele sportiv luat în calcul.

96
7. EVALUAREA ŞI MĂSURAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC
(MIŞCĂRII UMANE)

7.6. Cadrul general şi conceptual privind evaluarea şi măsurarea mişcării umane.


7.7. Analitic şi sintetic în studiul mişcării umane.
7.8. Analiza calitativă şi cantitativă a mişcării umane.
7.9. Arii de investigaţie a mişcării umane.
7.10.Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor.

MĂSURAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC


Sursa bibliografică: Mihai Epuran, Metodologia cercetării activităţilor corporale, FEST,
Bucureşti, 2005., pg. 27 - 46

INTRODUCERE. DELIMITĂRI CONCEPTUALE


Capitolele următoare prezintă câteva orientări şi tehnici de cercetare a comportamentelor
motrice, din mulţimea celor existente, urmărind introducerea tinerilor cercetători în metodele de
recoltare a datelor specifice domeniului nostru. Din lectura capitolelor anterioare a rezultat ideea că o
corectă şi cuprinzătoare recoltare a informaţiilor este deosebit de necesară. Am subliniat, de
asemenea, că o „grămadă de date" nu constituie un sistem decât dacă cercetătorul introduce ordine în
ele, ordine pe care o prefigurează ipoteza şi sarcinile temei şi o realizează prelucrarea logică şi
matematică. În mod obişnuit, datele recoltate şi prelucrate în cercetare se numesc informaţii, având
valoare numai în măsura în care înlătură o nedeterminare, adică dacă furnizează un plus de
cunoaştere.
Asemenea diverselor teorii, ipoteze, teste, măsurări etc. şi tehnicile cercetării sunt guvernate
de cerinţele validităţii, exactităţii şi semnificaţiei. Chiar dacă domeniul comportamentului motric-
acţional al subiecţilor noştri este uneori „interpretabil” din punct de vedere calitativ, axiologic şi
chiar hermeneutic, avem obligaţia de a observa, măsura şi a înregistra cu acurateţe toţi indicatorii
posibili, pe baza cărora să putem realiza o interpretare coerentă, logică.
Recoltarea datelor este un proces pretenţios, indiferent că este vorba de folosirea unui
interviu sau de controlul variabilelor într-un experiment de laborator. Validitatea datelor este tot atât
de importantă ca şi validitatea teoriei sau ipotezei. Dacă ne propunem să cercetăm/măsurăm o
caracteristică, o atitudine, un comportament, să ne aducem aminte că este necesar să-l definim
foarte exact, prin definiţie operaţională. Pornind de la o astfel de definiţie vom şti mai bine ce
instrument, ce tehnică şi ce metodologie să folosim. Să luăm cel mai simplu exemplu: reacţia
motrică la un stimul anume (vizual, auditiv etc.) - timpul de reacţie - T.R. Foarte mulţi o numesc
viteză de reacţie, deşi viteza se defineşte prin raportul dintre spaţiul parcurs şi durata mişcării; în
măsurarea reacţiei motrice simple, spaţiul este aşa de mic (la cheia de contact sau, şi mai exact,
când reacţia constă din declanşarea cronoscopului la ridicarea degetului) încât ceea ce măsurăm nu
este viteza, ci perioada latentă, adică timpul care se scurge din momentul perceperii stimulului şi
până la schiţarea reacţiei motrice. În practică măsurăm evident şi viteze: de repetiţie, de execuţie, de
deplasare şi de accelerare a subiecţilor, precum şi obiectelor diferite utilizate de aceştia. Apare
evident faptul că cifrele astfel înregistrate au nevoie de interpretare, în raport cu ce sa urmărit,
caracteristicile subiecţilor, condiţiile ambianţei, factori de organizare etc. Măiestria cercetătorului
constă în această capacitate interpretativă, care îl va conduce la confirmarea sau infirmarea ipotezei
şi, în continuare, la explicarea cât mai completă a fenomenului cercetat.
Analiza comportamentului deschis/observabil
Studiul actelor motrice şi al activităţilor priveşte comportamentele adaptative la natură,
semeni, grup, societate, ca reacţii cognitive, afective, volitive, reglări-autoreglări, disfuncţii, stări de
limită, stări alterate ale conştiinţei etc. Comportamentul este proprietatea fiinţelor vii de a
interacţiona cu mediul ambiant, prin intermediul activităţii externe (motrice) şi interne (psihice). El
este reacţia totală a unui organism, prin care acesta răspunde la o situaţie trăită, în funcţie de
stimulările mediului şi de tensiunile sale interne, şi ale cărui mişcări sunt orientate într-o direcţie

97
semnificativă (scop).
De asemenea, putem privi comportamentul drept conduita unui subiect oarecare, considerat
într-un mediu şi într-o unitate de timp date. În literatura de limbă franceză termenul comportament
(behavior, engl.) este adeseori înlocuit cu cel de „conduită”, privită ca ansamblu de acţiuni prin care
un subiect caută să se adapteze la o anumită situaţie.
Nu privim comportamentul ca reacţii de răspuns la o anumită stimulare fără să ne intereseze
ce se petrece în cutia neagră a ciberneticii, în conştiinţă. Cercetarea actelor, acţiunilor şi activităţilor
oamenilor, orientată spre obiectivare prin măsurare, lasă în penumbră intenţionalitatea lor. Când
analizăm însă comportamentul performanţial, acurateţea gestului sau elementului tehnic, sau
oportunitatea unora de ordin tactic, atunci ne punem şi problema corectitudinii formării
deprinderilor specifice, a reprezentărilor şi programului de execuţie, precum şi a posibilităţilor de
ameliorare a randamentului acestora, ceea ce ţine de analiza calitativă a mişcărilor, dublată de
biomecanica, ergofiziologie şi psihologie.
Delimitări conceptuale
Componentele comportamentului motric uman, ale activităţilor corporale: mişcări, acte, acţiuni,
activităţi.
Cercetarea caracteristicilor de executare a actelor motrice specifice activităţilor corporale,
ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii are caracter interdisciplinar, la ea
colaborând cu ponderi şi valori diferite: biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia,
tehnologiile informaţiei şi comunicării. Indiferent de caracterul analizei, cantitativă sau calitativă, ea
trebuie să se realizeze pe baza clară a terminologiei specifice.
Sunt numeroase lucrările de antropologie, teorie sau metodică a domeniului nostru în care, cu
puţine excepţii, termenii de bază ai acestui domeniu să fie definiţi fie logic, fie operaţional.
În rândurile de mai jos ne propunem să precizăm, din punctul de vedere al tematicii acestei
lucrări, principalii termeni care au legătură cu motricitatea umană, privită din punct de vedere
psihologic. Operaţia nu este deloc uşoară, întrucât dicţionarele, generale sau de specialitate, definesc
aceşti termeni sub aspectul lor cel mai uzual sau sub aspectul lor filosofic, psihologic, sociologic sau
fiziologic. Pentru a nu încărca textul, ne propunem să realizăm o prezentare terminologică sintetică,
orientată electiv, spre susţinerea punctului de vedere pe care-l adoptăm în această lucrare şi anume, al
coordonărilor de tip sistemic dintre motricitate şi psihism. Vom vorbi în cele ce urmează despre:
mişcare, ca schimbare în spaţiu şi timp a poziţiei corpurilor; despre motricitate, discutată de regulă,
sub aspectul fiziologic şi psihofiziologic; acţiunea şi activitatea, care sunt considerate ca organizare a
comportamentului în funcţie de anumite scopuri, orientate şi susţinute de motivaţie.
Alături de aceste concepte, de bază, vom afla încă altele cum sunt: gesturile motrice, posturile,
atitudinile preoperatorii, învăţarea motrică, performanta motrică, capacitatea motrică, eficienţa
motrică etc. Pe unele dintre ele le vom prezenta aici; pe altele le vom considera că fac parte din
vocabularul curent al specialiştilor noştri şi nu le vom mai discuta. În textul lucrării, când se va simţi
nevoie de precizări, le vom face.

MOTRICITATE Şl MIŞCARE
„Motricitate” şi „mişcare” sunt termeni de bază în teoria domeniului activităţilor corporale şi
în „ştiinţa sportului”. De cele mai multe ori ei sunt folosiţi alternativ, deşi există unele diferenţe pe
care specialiştii le evidenţiază.
În privinţa aceasta există, teoretic, patru poziţii: una care consideră că termenii de
motricitate şi mişcare sunt identici; alta, că mişcarea este inclusă în motricitate; a treia, că cei doi
termeni se intersectează, iar a patra, că cei doi termeni sunt disjuncţi. Din punct de vedere ştiinţific
este necesar să avem în permanenţă sensul exact al termenilor pe care îi utilizăm şi să spunem la ce
fel de motricitate sau mişcare ne referim.
Motricitatea este ansamblul funcţiilor care asigură menţinerea posturii şi execuţiei mişcărilor
specifice fiinţelor vii; ea este gândită în opoziţie cu funcţiile de recepţie şi senzoriale.
Dicţionarele definesc motricitatea drept „capacitatea de a se/te mişca; funcţie a mişcării”.
Fiziologic este ansamblul funcţiilor biologice care asigură mişcarea, la om şi animal.

98
În familia acestui termen îi aflăm şi pe cei de „motor, motrice (adj.): 1. Care produce o
mişcare, Care o transmite; 2. Se spune despre un nerv sau muşchi care asigură motricitatea unui
organ; (S.) 2. Aparat care transformă în energie mecanică alte forme de energie.” şi de motilitate:
„Aptitudine de a efectua mişcări spontane sau de reacţie, ale fiinţei vii”.
În câmpul motricităţii se disting:
- motricitatea reflexă (complet independentă de voinţă);
- motricitatea voluntară (în care fiecare gest este gândit înainte de a fi efectuat. Termenul ţine
mai ales de limbajul fiziologic decât de cel psihologic (Didier, 1994, p. 180);
- motricitatea automată (în care voinţa nu intervine decât pentru a declanşa o succesiune de
mişcări automatizate: mersul, înghiţirea etc.).
Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemnează funcţia care asigură relaţiile cu
ambianţa materială şi socială şi care are drept suport periferic musculatura striată. La ora aceasta,
literatura ştiinţifică preferă termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informaţiilor
senzoriale în declanşarea, conducerea şi adaptarea mişcărilor.
Principala delimitare între motricitate şi mişcare este făcută în literatura de specialitate.
Mişcarea este noţiunea centrală pentru multe ştiinţe, ca biologia, fiziologia, psihologia şi toate cele
care se ocupă de mişcarea umană. În acest caz, arată Bos şi Mechling (1987, în Worterbuch..) vom
considera „în conceptul de motricitate caracteristicile neurocibernetice, care înglobează, de
asemenea, factorii subiectivi şi ai conţinutului conştiinţei”, în timp ce mişcarea este caracterizată
ca „o modificare a locului masei corporale umane în spaţiu şi timp, văzută din exterior ca un
proces obiectiv” (Gutewort & Pohlmann, 1966). „Astfel, distingem clar şi precis, pe de o parte,
ansamblul tuturor proceselor de conducere-reglare şi de funcţionare, iar pe de altă parte, rezultatul
lor, cu multiplele dimensiuni, pe care le are mişcarea” (Morhold, 1965).
J. Pailhous şi M. Bonnard (1999 p. 592) afirmă că, în general şi restrictiv, motricitatea
desemnează o funcţie care organizează relaţiile cu ambianţa şi are ca suport periferic musculatura
scheletică. Termenul de senzorimotricitate subliniază tocmai rolul informaţiilor senzoriale în
declanşarea, menţinerea şi adaptarea mişcărilor. Motricitatea ar trebui să fie denumită mai curând
senzorimotricitate („sensorimotricite”).
Din cauză că nu se pot examina în mod independent funcţiile şi procesele motrice în raport
de situaţii şi de subiecţi, se recurge la folosirea combinaţiei de termeni ca „senzorimotricitate" şi
„psihomotricitate".
Senzorimotricitatea pune accentul pe raportul reciproc dintre controlul senzorial
(informaţiile simţurilor tratate ca stimuli) şi elementele sistemului motor. Psihomotricitatea, din
contră, pune accentul pe reglarea psihică a motricitatii. Ea consideră motricitatea ca fiind reglată şi
condusă în mod deosebit de factori subiectivi, ceea ce a condus la afirmarea influenţei pozitive a
mişcării asupra sănătăţii şi la dezvoltarea unui câmp specific de aplicaţii terapeutice în psihiatrie şi
ortopedagogie (Bos & Mechling, 1987, p. 427).
Datorită importanţei crescute pe care o are în aceste domenii şi în educaţia motricitatii la vârsta
de creştere, termenul de psihomotricitate este adesea înţeles ca o programare a activităţii. Ca şi termenul
„sensumotorik” (din literatura germană - Ungerer), psihomotricitatea pune accentul pe partea însemnată
a conştiinţei, plasând pe primul plan procesul percepţiei şi unitatea dintre percepţie şi mişcare. În acest
context se explică înainte de toate legătura reciprocă dintre aspectele cognitive, afective şi mdtorii sub
forma circuitelor de reglare intricate ierarhic în acţiunea motrică, prin mijlocirea Unităţii TOTE (Test
Operation Test Exit - Miller/ Galanter/Pribram - bucla de reglare cibernetică a comportamentului, prin
punerea în relaţie a informaţiei de intrare cu imaginea şi cu realizarea). Problema motrică solicită o
strategie de acţiune, ţinând seama de faptul că nu se poate vorbi despre motricitate fără să se considere
baza cognitivă a ei, în special percepţiile (Haywood, 1993).
Act, act corporal
Act: „1. Orice acţiune umană adaptată unui scop, cu caracter voluntar sau involuntar şi
considerat ca un fapt obiectiv şi realizat: act instinctiv, voluntar, act de bunătate, de bravură. Psih:
Trecerea la act: realizarea unei tendinţe, a unei dorinţe impulsive, până acum reţinută. 2. Decizie,
operaţie destinată să producă un efect de drept”. (Larousse 1999).

99
Din punct de vedere psihologic, actul este cea mai simplă unitate structural-funcţională din care
sunt formate operaţiile, acţiunile, întreaga activitate psihică şi comportamentală. (U. Şchiopu, 1997).
Dacă în limbaj fonemele sunt cele mai mici unităţi, în motricitate actemele şi gestemele sunt
componente ale actului motric. „Actul motric, descompus în acteme, ocupă un loc primordial în
structurarea cunoaşterii şi ordonarea ei în spaţiu şi timp, dar mai ales cunoaşterea şi recunoaşterea
propriului eu biologic, prin intermediul pivotului său concret care este corpul" (C. Păunescu, 1977, p.
117). Actele au mecanisme şi structuri diferite, multe dintre ele fiind considerate sinonime cu
acţiunile sau chiar activităţile. Totuşi, considerându-le în simplitatea lor structurală şi, uneori,
intenţională, vom deosebi actele reflexe, ca răspunsuri motrice predeterminate, la anumite stimulări;
actele psihic elementare - motorii sau mentale; actele voluntare, caracterizate de P. Popescu-Neveanu
(1978) ca acte psihocomportamentale care dispun de autoreglaj verbal şi se declanşează ca urmare a
unei decizii. În acest caz, actul voluntar vizează un scop formulat şi dirijat conştient, fiind anticipativ.
Actele motrice, care sunt componentele elementare ale exerciţiilor fizice sau activităţilor
corporale, sunt, de asemenea, conduse şi reglate conştient, în vederea obţinerii unui efect de ordin
somatic, fiziologic, psihologic sau manifest-performanţial.
M. Richelle consideră actul ca unitate de comportament, izolabilă în fluxul continuu al
conduitelor, având funcţie de adaptare sau de slujire a unei trebuinţe (mişcările, cuvintele). Se
disting acte preparatorii şi acte consumatorii, de satisfacere a unor trebuinţe.
„Actul apare ca acţiune (subl ns.), intervenţie a subiectului orientat de prefigurarea mintală a
unui scop, în succesiunea spontană a evenimentelor şi proceselor naturale, vizând o anumită
schimbare în sfera realului” (Gorgos, 1987,1, p. 150). Raportarea actului la intenţionalitate şi strategie
ne conduce la definirea „actului voluntar" care este „componentă a activităţii voluntare, având o
desfăşurare internă sau externă şi dispunând de autoreglaj verbal care se declanşează în urma unor
decizii, vizează un scop formulat conştient şi implică efort voluntar" (Paul Popescu-Neveanu, 1978).
Vom continua în altă parte tema constituirii şi desfăşurării activiţii voluntare a omului. (M. Epuran,
Motricitate şi psihism. În curs de apariţie)
Terminologic este greu de stabilit diferenţa dintre act şi acţiune sau activitate. Astfel, în
vocabularul nostru sunt diferite sintagme: act automat, act compulsiv, act deliberat, act deturnat, act
habitual, act inconştient, act imperativ, act imperios, act impulsiv, act medical, act reflex, act social,
act voluntar. În vocabularul curent se folosesc şi termeni ca acte de binefacere, acte gratuite, acte
ratate etc., cele mai multe având conotaţii de comportamente complexe.
Polisemia termenului „act” permite receptarea mesajului, aşa cum autorul a intenţionat să-1
transmită. Astfel, lucrarea clasică a lui H. Wallon, „De la act la gândire” furnizează un univers de
acte, activităţi şi fapte deosebit de variate, unele foarte complexe, care condiţionează şi susţin
formarea intelectuală a individului. Putem spune, deci, că actul voluntar constă în esenţă din
orientarea spre atingerea unui scop, din decizia şi programarea execuţiei unei acţiuni. Judecăm sau
apreciem axiologic faptele unui subiect după orientarea actului voluntar, şi nu după cum se
desfăşoară, biomecanic şi fiziologic, mişcările sau acţiunile. Numai când dorim să stabilim nivelul
performanţei, facem judecăţi de valoare asupra acurateţei, adecvării sau altor caracteristici spaţiale,
temporale sau de forţă ale mişcărilor şi ale acţiunilor. Din toate acestea putem conchide că actul nu
trebuie înţeles numai ca „element constitutiv” al unui complex comportamental, ci drept o
componentă orientată electiv şi selectiv a acestuia. într-o ierarhie a componentelor complexe-
anticipative-creative ale omului vom distinge, de la simplu la complex: actul, acţiunea, activitatea.
Componentele structurale vor fi mişcările: reflexe, înnăscute, mişcările voluntare-învăţate şi
orientate electiv spre scopuri conştiente, între acestea din urmă fiind incluse şi cele cu caracter
inovator, creator. Un rol deosebit îl deţine, în execuţia actelor voluntare, autoreglajul verbal.
Gest şi gesteme
Ansamblul mişcărilor cu caracter proiectat, de comunicare şi expresie constituie paralimbajul.
Gestica este ansamblul mişcărilor voluntare, uneori şi involuntare, care realizează, alături de mimică,
forma nonverbală a comunicării (Gorgos, II, p. 264, 265). Autorii de limbă franceză din domeniul
psihologiei şi chiar al activităţilor corporale folosesc cuvântul „geste", pentru a desemna o acţiune sau
o mişcare, chiar dacă sensul propriu este de „mişcare a corpului, mai ales a mâinii, braţelor, capului,

100
purtătoare sau nu de semnificaţie" (Le petit Larousse, 1993). Guillet, Genety şi Brunet-Guedji (1980)
prezintă studiul „gesturilor motrice" din punct de vedere biomecanic, cinematografic, kinantropologic,
electromiografic, fiziologic-muscular şi nervos, ergonomie.
Un sens particular este acordat de Ursula Şchiopu (1970, p. 163) gestului profesional, pentru
caracteristici ale activităţilor orientate spre scopuri productive, spre deosebire de reacţii sau mişcări. În
limba română, gesturile au semnificaţie de comunicare paraverbală sau morală: gesturi frumoase,
gesturi obscene, gesturi ameninţătoare etc. Există şi o subdisciplină a „limbajului corpului sau a
gesturilor" aşa cum N. Vaschide a elaborat un studiu clasic asupra „Psihologiei mâinii”, iar I.G. Duca
(1990) a scris un eseu reuşit despre gestica şi caracteristicile mâinilor politicienilor din perioada
interbelică. Problema comunicării prin mişcare (kinezia) este discutată în lucrarea menţionată mai sus.
Gesteme sau kineme. Între gestem şi gest, diferenţa poate fi uneori foarte mică: flexia
degetului arătător este gestem, dar este şi gest, atunci când înseamnă chemare, „vino aici!”; un astfel
de gest se mai numeşte şi kinemorfem.
Scopul gestului motric poate avea numeroase aspecte: poate fi de exprimare a unei mişcări
sau de manipulare a unui obiect, vizibil sau. invizibil, apropiat sau îndepărtat. Nu reţinem aici decât
distincţia dintre morfocinezii sau mişcări morfocinetice (mişcări declanşate de un model intern) şi
topocinezii sau mişcări topocinetice (mişcări dirijate spre o ţintă spaţială), în măsura în care ele ne
arată legătura dintre spaţiu şi motricitate, evidenţiind rolul reprezentărilor spaţiale în planificarea şi
controlul mişcării.
Topocineziile sunt mişcări orientate spaţial; amplitudinea şi direcţia mişcării sunt
determinate de poziţia obiectelor în spaţiu. Apucarea cu mâna, capturarea prăzii de către animalul
de pradă sunt numai exemple. Proiectul este aspaţial şi activitatea motrică este în slujba acestui
proiect spaţial.
În morfocinezii, situaţia este alta: forma gestului este obiectul însuşi al activităţii subiectului,
proiectul privind însăşi mişcarea, spaţiul nefiind decât suportul mişcării. Scrierea, de exemplu, este
activitate morfocinetică.
Se poate observa că în cele două tipuri de activităţi rolul proceselor cognitive în planificarea şi
controlul mişcărilor este complet altul: informaţiile senzoriale care servesc acestui control sunt
diferite, mai centrate asupra spaţiului corpului, pentru morfocinezii, mai centrate asupra ambianţei
externe, pentru topocinezii. Se vede aici o inversare a legăturii cognitive între spaţiu şi motricitate,
chiar dacă gestul produs este identic; trebuie luate în consideraţie condiţiile care preced declanşarea
mişcării (cf. Pailhous şi Bonnard, Larousse, 1999, p. 592).
Actele motrice
Actele motrice sunt expresia cea mai simplă a reacţiilor adaptative ale individului În
situaţiile concrete în care el se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alţii sau cu sine. Ele vor
constitui „materialul de construcţie” al acţiunilor care urmăresc efect adaptativ, precis, concret.
Uneori actele motrice sunt numite şi „gesturi motrice” sau „gesteme”, în analogie cu fenomenele
care constituie cele mai mici unităţi ale limbii. Actele motrice sunt studiate în mod deosebit de
biomecanica, cercetarea analitică oferind indicaţii pentru creşterea eficienţei lor.
Acţiunile motrice
Acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspund rezolvării unei sarcini imediate.
Ele constituie conţinutul activităţii, fiind grupate, dozate, modificate, în funcţie de situaţiile concrete
în care se află individul. De exemplu, aruncarea la poarta de handbal este o acţiune care se
integrează în sistemul activităţii de joc; acţiunea aceasta are însă caracteristici tehnice (detalii de
execuţie, procedee specifice, individualizate), care vor depinde de situaţiile din teren create de
adversari şi parteneri.
Acţiunile motrice constituie domeniul de studiu al „tehnicii”, al pedagogiei speciale a
domeniului nostru (didactica educaţiei fizice şi sportului). Cunoaşterea mecanismelor acţiunilor, a
structurii şi dinamicii lor conduce la perfecţionarea execuţiilor, la îmbunătăţirea procesului de
învăţare şi desăvârşirea gestului motric. Toată psihologia şi metodica învăţării şi perfecţionării
tehnicii şi tacticii se sprijină pe progresele înregistrate de studiul biomecanic şi metodic-pedagogic
al acţiunilor elevului sau sportivului.

101
Activitatea
Activitatea este ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după anumite strategii, cu mijloace
adecvate, în vederea atingerii unui scop propus. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, activităţile
sunt de ordin psihologic, pedagogic, sociologic: activitate de învăţare, antrenament, concurs, timp
liber etc. Ele se pot desfăşura individual sau în grup; activitatea este efectuată de antrenor, sportiv,
arbitru, elev ş.a. În general, activitatea este constituită din conduita individului sau echipei, exprimată
în acţiuni şi acte motrice şi desfăşurată intenţionat, inteligent, după strategii exersate (algoritmi,
deprinderi) sau create spontan (rezolvări euristice). Cercetarea activităţilor globale ale individului sau
grupului (de exemplu, strategiile de rezolvare a unor situaţii tactice, conţinutul şi dozarea mijloacelor
antrenamentelor, relaţiile interindividuale în cadrul grupului ş.a.) se efectuează cu metodele specifice
disciplinelor psiho-pedagogice şi sociologice şi, în orientarea propusă, prin tehnicile specifice
investigaţiei domeniului nostru. Tehnicile actografice, movografie, poligrafice sunt cele mai adecvate
studiului unor astfel de fenomene.
Activităţile motrice
Prin definiţie, activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregătire şi
desfăşurare; ele sunt sinteze de tip sistemic, cuprinzând acţiuni şi mişcări subsumate orientării structurii
proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia şi mai ales ramurile aplicate interdisciplinare ale acestora
studiază astfel de fenomene sintetice care constituie conduitele generale ale subiecţilor angajaţi în
activităţile corporale ludice, agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O mare dezvoltare au
luat-o studiile cu privire la algoritmii de învăţare-predare, la mecanismele interacţiunii umane în
grupurile constituite pentru activităţi specifice, la strategiile conduitelor tactice etc. Cititorul va înţelege
desigur că este foarte dificil, dacă nu imposibil, de trasat limite precise de demarcaţie între aceste forme
de manifestare a conduitei umane. Oricum, complexitatea biomecanica (numărul de legături în lanţul
cinematic, dificultatea mişcării), complexitatea psihologică a acţiunilor şi activităţii, ca şi scopul urmărit
de cercetător vor determina alegerea celor mai potrivite tehnici de studiu.
Istoria studiului mişcărilor umane nu este prea îndelungată, căci acesta a putut fi început abia
când s-au întâlnit şi alăturat cunoştinţele de mecanică cu cele de biologie şi mai apoi cu cele de
antropologie şi psihologie.
În epoca Renaşterii, geniul lui Leonardo da Vinci (1452-1519) - desenator, anatomist,
sculptor, arhitect, inginer, scriitor şi muzician - s-a aplecat şi asupra unor fenomene miraculoase,
pentru vremea aceea, şi anume zborul păsărilor, concepând mecanisme pentru realizarea zborului
mecanic. El a scris: „Marea pasăre îşi va lua zborul şi omul, desfăşurând aripile ei, va umple lumea de
uimire” (citat de C. Gheorghiu, p. 13). Se ştie că Leonardo da Vinci a imaginat elicopterul, a inventat
elicea şi paraşuta, ceea ce 1-a consacrat ca precursor al aviaţiei moderne.
Sfârşitul secolului al XlX-lea marchează primele cercetări cu caracter kinematic în domeniul
mişcării animalelor şi oamenilor. La Palo Alto în Statele Unite ale Americii, în anul 1878, E.G.
Muybridge realizează o primă descompunere a galopului unui cal, prin fotografii succesive făcute cu
24 de aparate de fotografiat declanşate de firele pe care le rupea calul.
Figura 1 Kinograma galopului calului, realizată de E.G. Muybridge (din J.P. Bovet, 1991)

Studiul zborului păsărilor, al locomoţiei calului şi al mişcării altor fiinţe s-a preocupat şi pe
Etienne Jules Marey (1830-1904) care poate fi considerat pe drept cuvânt părintele biomecanicii şi
al cinematografiei. În anul 1981, el a realizat primele conofotograme. J.E. Marey inventează puşca
cronofotografică, aplicaţie a tehnicii cronografiei la cercetarea locomoţiei omului şi animalelor.
Profesor de istorie naturală la College de France, Marey creează numeroase aparate şi dispozitive
pentru înregistrarea grafică şi cinematografică, cu sensibilitate şi precizie remarcabile, a
102
fenomenelor fiziologice (circulaţia şi respiraţia) şi a actelor motrice.
Marey este precursorul cinematografiei. În 1882 realizează fotografierea, pe plăci fixe şi
mobile, a mişcărilor oamenilor şi animalelor. Tehnica cronografiei a adus însemnate contribuţii la
cunoaşterea caracteristicilor mişcărilor umane şi este utilizată şi astăzi în studiile biomecanice, din
sport în special. În capitolele următoare vom avea ocazia să arătăm şi alte tehnici pentru studiul
mişcării umane.

ANALITIC ŞI SINTETIC ÎN STUDIUL ACTELOR ŞI ACTIVITĂŢILOR MOTRICE


Interdisciplinaritate
Activitatea umană este obiect de studiu pentru numeroase ştiinţe şi discipline ştiinţifice,
începând cu filosofia şi terminând cu kinesiologia. Corpul uman şi mişcările sale au fost analizate încă
din cele mai vechi timpuri, mărturie stând atât operele de artă, cât şi diferitele descrieri cu caracter
anatomic pe care le-a înregistrat cultura umană de-a lungul secolelor.
În domeniul activităţilor corporale, modalităţile de organizare a acţiunilor, strategiile de
conducere a lor ca şi detaliile tehnice care asigură eficienţa maximă a gestului motric sunt de o
deosebită însemnătate, studiul lor constituind nucleul de bază al ştiinţei noastre.
Dezvoltarea unor tehnici de investigaţie eficiente, de mare fineţe şi cu randament superior
celor vechi a permis cunoaşterea mai detaliată a „maşinii umane", a mecanismelor funcţionării sale şi,
de aici, o mai bună şi precisă dirijare a activităţii şi modalităţilor concrete de desfăşurare a ei.
Filmarea cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de-
control al stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi de prelucrare a răspunsurilor fac din analiza
mişcărilor o ştiinţă în toată puterea cuvântului. În ultimele decenii, tehnicile electronice au înlocuit
dispozitivele mecanice sau electromecanice tradiţionale (pe care le confecţionau artizanal
cercetătorii). În zilele noastre, un astfel de cercetător trebuie dublat de specialistul în electronică, în
tehnici avansate de recoltare în timp real a evenimentelor (mişcări, acţiuni, activităţi) şi de prelucrare
rapidă a informaţiilor astfel obţinute. Demersul a devenit astfel, interdisciplinar.
Biomecanica este mult angajată, căci studiază sistemul mişcărilor corpului uman, eficienţa
acţiunilor motrice - ca sistem de mişcări, transformarea mişcărilor în acţiuni motrice. Ea utilizează datele
mecanicii, biologiei, anatomiei şi ale unor ştiinţe, pentru analiza şi sinteza sistematică a mişcărilor
integrate. În literatura franceză, studiul biomecanic al motricităţii umane se numeşte „cinesiologie”.
Ergonomia oferă domeniului „atitudinea” şi tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la om şi a
omului la muncă. Economicitatea mişcării şi confortul activităţii sunt determinante în obţinerea
performanţei şi productivităţii. În afara domeniului activităţii de muncă, multe din principiile ergonomice
îşi găsesc aplicarea în antrenamentul şi concursul sportiv, precum şi în construcţia aparatelor şi utilajelor
sportive. Fiziologia şi psihologia furnizează temeiurile conducerii nervoase, adaptării la efort, coordonării
şi dirijării conştiente a mişcărilor. „Modelul” cibernetic şi biomecanic al mişcării este un elaborat al
sistemelor muscular, nervos şi psihic al individului. În sfârşit, pedagogia aplicată la gestul motric studiază
deplina adecvare a actului motric la scop, condiţii externe (ambianţă, situaţii) şi condiţii interne
(particularităţi individuale ale subiectului).
În final, profesorul sau antrenorul este acela care urmăreşte desăvârşirea actelor motrice, le
construieşte şi le apreciază după o sumă de criterii, nu întotdeauna deplin conştientizate, dar cu
rădăcina în principiile interdisciplinare care stau la baza conducerii acestor acte.
Tehnicile moderne s-au dezvoltat mai departe în direcţia kinesiologiei (ca disciplină de sinteză
în domeniu - cf. S.J. Hoffman & Harris C.J., 2000; D.V. Knudson & C.S. Morrison, 2002), a
fiziologiei neuro-musculare şi, în general, a neuroştiinţelor, care realizează astăzi cele mai fine analize
ale activităţilor corporale şi ale componentelor lor, pătrunzând în intimitatea proceselor reglatorii ale
mişcărilor şi care alcătuiesc „tehnica” gesturilor şi mişcărilor.
Analiza de tip biomecanic este, în mod firesc, continuată şi completată cu studiile mai
cuprinzătoare, sintetice şi sistemice asupra acţiunilor şi activităţilor.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice - componente ale metodei observaţiei -

103
dublate de filmare, înregistrare sonoră şi prelucrare pe calculator, servesc pe cercetătorul care îşi
propune o cunoaştere cât mai obiectivă a manifestărilor „omului total”.
În capitolele următoare, cititorul va găsi informaţii despre metode şi tehnici de cercetare a
mişcărilor, acţiunilor şi activităţilor, tehnici mai vechi, cu caracter istoric şi tehnici moderne. Primele
au caracter informativ-cultural, secundele au caracter metodic şi metodologic, de orientare practică,
dar, aşa cum am spus, acestea necesită colaborare interdisciplinară şi dotare pe măsură.
Din cele spuse până acum se poate schiţa scopul sau obiectivele investigaţiei ştiinţifice a
activităţilor şi acţiunilor motrice.
Analitic, în afara studiilor fundamentale ale biomecanicii, fiziologiei neuro-musculare,
biochimiei, psihomotricităţii, studiul mişcărilor elementare şi al acţiunilor va urmări cunoaşterea şi
perfecţionarea tehnicilor celor mai eficiente de execuţie a lor. De aici, valoarea practică a acestui
studiu pentru procesul de instruire şi antrenament, atât în ceea ce priveşte cadrul kinesiologic care
stă la baza formării deprinderilor tehnice, cât şi al aspectelor de individualizare, în raport de
caracteristicile somatice, psihomotrice şi de personalitate. Sintetic, tot aşa, făcând abstracţie de
cercetările de ordin sociologic, pedagogic şi psihologic, studiul activităţilor va releva strategiile
tactice optime de operare în diferite situaţii şi condiţii, structura cea mai favorabilă a „orchestraţiei”
acestor activităţi în vederea obţinerii randamentului maximal.
Pornind de la studiul caracteristicilor motricitatii individului, obiectivate în măsurări
standardizate, vom putea infera asupra unei însemnate părţi a capacităţii sale de performanţă, asupra
capacităţii motrice, ca sinteză originală, personală (pe plan motric) a elementelor de ordin ereditar-
biologic în unire indisolubilă cu efectele instrucţiei şi autoeducaţiei. Considerăm că am înţeles
suficient aspectele generale ale conceptului de mişcare specifică lui „homo se movens”, angajat în
activităţi corporale foarte diferite.
Pentru completarea acestui capitol vom încerca să explicăm punctul de vedere adoptat în
legătură cu măsurarea şi evaluarea mişcărilor specifice domeniului nostru.
Clasificarea mişcărilor
Dacă în comunicarea umană folosim un număr limitat de foneme, din care realizăm mo-
nologul, dialogul, poezia, drama şi încă altele, cu semnificaţii din cele mai diferite, în domeniul
motricitatii numărul morfemelor sau gestemelor este cu mult mai mare, comunicarea non-verbală şi
„melodiile cinetice” căpătând numeroase funcţii şi forme de exprimare, infinite, ca număr.
Literatura ştiinţifică şi metodică cuprinde şi încercările de clasificare şi caracterizare a
mişcărilor pe care, atunci când sunt bine învăţate, le numeşte deprinderi şi care, la rândul lor, sunt de
mai multe feluri, cele mai familiare fiind deprinderile motrice şi psihice, tehnice, tactice şi de
autoreglare.
Activităţile practice de „educare a fizicului şi de educaţie prin fizic” au în vedere diferitele
forme de manifestare a mişcărilor corporale. Literatura de specialitate oferă următoarea clasificare a
mişcărilor fundamentale, fie că le prezintă ca atare, fie ca deprinderi care trebuie formate, în tabelul
1 este prezentată o sinteză a tipurilor de mişcări, tipuri care oferă şi sugestii pentru direcţiile
cercetării în domeniu.
Clasificarea mişcărilor fundamentale:
(Dauer et al. 1986; Gallahue, 1993; Siedentop et al., 1984)
Locomotorii De manipulare De stabilitate
Mers Aruncare Aplecare
Alergare Prindere întindere
Săritură Lovire Răsucire
Ţopăire Blocare întoarcere
Tropotire Izbire Legănare
Târşire Voleibolare Rostogolire
Lunecare Conducere Aterizare
Caţăr are Rostogolire (a mingii) Oprire
Fandare Transportare Eschivare

104
Galopare Driblare Echilibrare
Săltare
Observaţie: Avem tendinţa de a privi „mişcarea” ca deplasare, schimbare de loc sau poziţie.
Trebuie să avem în vedere că în domeniul activităţilor corporale de toate genurile avem componente
în care latura comportamentală este inhibată, procesul central nervos fiind „ascuns”, „mişcare zero”.
Menţinerea poziţiei iniţiale sau a poziţiei de start, fixarea poziţiei la încheierea unui exerciţiu, pauzele
de nemişcare în anumite situaţii sau exerciţiile de nemişcare şi linişte pe care le-a recomandat Măria
Montessori în jocurile copiilor (1936, p. 148), poziţiile preparatorii-preoperatorii, pânda, jocul
„statuile”, toate şi încă multe altele fac parte din conceptul dialectic al mişcării/nemişcării active.
În acest tabel, de la stânga la dreapta, se trece de la parametrii complecşi la elementari. Cei
din prima parte sunt definiţi în mod calitativ, în timp ce următorii pot fi definiţi fie calitativ, fie
cantitativ. În final, se vede cum primii pot fi cuantificaţi pe baza analizei şi sintezei complexe de tip
matematic, computerizat (F. Merni).
Caracteristicile mişcărilor
Din punctul de vedere al analizei calitative şi/sau cantitative, ştiinţa face eforturi deosebite
pentru stabilirea unei liste de caracteristici, în care principiile logice ale clasificării şi descrierii să
fie prezente. Pentru acest aspect s-au elaborat numeroase modele, de la cele care exprimă
caracteristici şi parametri din punct de vedere biomecanic, mai ales, la cele complexe, care au în
vedere ansamblul mişcărilor, cuprinse în „capacitatea motrică”.
Analiza calitativă şi cantitativă
În analiza mişcării se utilizează, fiind necesar să se coordoneze, două axe teoretice.
Prima, priveşte mişcarea ca un răspuns la solicitările mediului extern (reflexele la nivelul
cel mai elementar);
A doua o priveşte ca o producţie autonomă având drept scop să stăpânească şi chiar să
transforme ambianţa.
În perspectiva integrativă a motricitatii, mişcările „reacţii” şi mişcările „acţiuni” sunt strâns
articulate în comportamentele adaptative (Pailhous şi Bonnard, 1993, p. 592-593).
Din punct de vedere fenomenal, analiza mişcării urmăreşte cel puţin două obiective:
descrierea şi explicarea ei. Bineînţeles că este vorba de mişcările corporale, pe care le găsim drept
componente ale acţiunilor şi activităţilor respective, în joc, sport, recreaţie etc. Pe primul plan vom
găsi descrierile prin care se prezintă diferitele forme de mişcare. O astfel de descriere, la vedere, a
căpătat denumirea de fenografie (Kiphard). Până la descrierea biomecanică, descrierea fenografică
va prezenta caracteristicile spaţiale şi temporale ale mişcărilor, aşa cum sunt ele evaluate de
observatorul mai mult sau mai puţin priceput în aşa ceva. O situaţie deosebită întâlnim în instruirea
motrică, atunci când profesorul descrie mişcarea sau mişcările pe care elevii trebuie să le execute şi
să le înveţe, ca formă, direcţie, întindere, viteză, energie etc. Evident că descrierea este însoţită de
explicaţie şi demonstraţie, dublate toate de posibile utilizări de materiale ilustrative. Filmul sau
imaginile video sunt tot înregistrări fenografice.
Analiza biomecanică (numită şi analiză kinesiologică) merge mai departe, prin cele două
genuri de studiu: cinematica şi cinetica. Cinematica este acea parte descriptivă a mecanicii care
studiază caracteristicile temporale şi spaţiale ale mişcărilor (făcând abstracţie de masă şi de forţele
care le produc), şi anume: traiectoria (lungimea), translaţia, unghiul, durata, viteza, acceleraţia, viteza
unghiulară şi acceleraţia unghiulară. Denumirea şi aprecierea componentelor mişcărilor constituie
analiza calitativă, iar numărarea şi măsurarea lor, analiza cantitativă. Cinetica realizează analiza
cauzală a mişcării, cu considerarea interacţiunii forţelor care produc sau modifică mişcarea: masa,
greutatea, forţa, impulsul, momentul forţei, prin studiul staticii (echilibrului) şi al dinamicii (mişcarea
produsă de forţele care nu se echilibrează) (cf. Barham, 1978, p.6).
Nu mai este nevoie să vorbim despre relaţia calitate-cantitate în cercetarea fenomenelor sau
proceselor din domeniul nostru. Metodele descriptive şi caracteristicile analizei calitative sunt
folosite de profesori şi antrenori, chiar dacă „măsoară” performanţe. Analiza tehnicii sau a strategiei
tactice (intenţii, decizii, realizare) este calitativă. Când se folosesc tehnici foto sau video, tot o astfel
de analiză se realizează. „Traducerea” imaginilor prin programe speciale de calculator dublează
105
analiza calitativă cu analiza cantitativă. Când zicem analiză înţelegem proces de evaluare, nu numai
de numărare sau scalare.
Analiza cantitativă a mişcării este domeniul de excelenţă al biomecanicii. Aşa cum am mai
spus, profesorul sau antrenorul poate realiza astfel de analiză, asociindu-se cu un biomecanician şi
informatician, dispunând de o logistică performantă. Pentru a ne face o imagine a unor direcţii de
cercetare în domeniul acesta reproducem, în tabelul nr. 3, tematica manualului de „Kinematică”,
elaborat de binecunoscutul VI.M. Zatsiorski.
Tematica studiului mişcării umane
1. Geometria cinematică a mişcării umane: Poziţiile şi deplasările corpului uman
2. Geometria kinematică a mişcării umane: Postura corpului
3. Cinematici diferenţiale ale mişcării umane: Viteza lanţurilor cinematice; Acceleraţia
lanţurilor cinematice; Controlul vitezei mişcării
4. Geometria şi cinematica articulaţiilor
5. Cinematica diferitelor articulaţii: piciorul, glezna, genunchiul, şoldul, umărul, cotul,
încheietura mâinii, articulaţiile mâinii, articulaţia temporomandibulară. Zatsiorsky, V. M.,
Kinematics of Human Motion. Champaign, IL, Human Kinetics, 1998
Aria de investigaţie
Încercăm să redăm, în tabelul alăturat, unele dintre obiectivele studiului în domeniul
activităţilor şi acţiunilor corporale. Distingem, pe o dimensiune, subiectul uman cu condiţiile şi
caracteristicile mişcărilor sale, iar pe alta, diferitele modalităţi de manifestare a acestor mişcări în
situaţii variate.
Menţionăm caracterul intenţionat dominant al aspectelor fenomenologice ale mişcării
umane, cele mai accesibile profesorilor şi antrenorilor. Nu trebuie să pierdem din vedere
complexitatea acestei mişcări, privită global, în care sunt introduse elementele de ordin biologic, ele
însele foarte complexe şi variate (de la mecanisme biochimice, neuro-fiziologice, antropologice, de
adaptare la ambianţă şi efort la mecanismele psihice reglatorii de fineţe, la interinfluenţele sociale,
culturale). Pe alt plan se evidenţiază punctele de vedere diferenţiale, de vârstă, sex, nivel de
sănătate, obiective educaţionale, performanţiale şi terapeutice, precum şi punctele de vedere ale
ciberneticii şi tehnologiilor de vârf.
Domeniile de cercetare a comportamentului bio-psiho-socio-motric uman sunt: subiectul,
activităţile, acţiunile şi mişcările, care pot fi analizate, studiate, interpretate din mai multe puncte de
vedere.
Domeniul comportamentelor care pot fi cercetate:
SUBIECTUL
A. Evoluţii individuale:
- solitare - planorism, paraşutism, scufundări
- succesive - gimnastică, patinaj artistic, atletism-sărituri, schi-coborâre, slalom şi
sărituri,
- paralele - atletism, înot (curse pe culoare), tir
- opozitive - box, lupte, scrimă
- cu aparate ca mijloc de deplasare, ca suport pentru mişcare, ca element performanţial
(planor, schiuri, bârnă, floretă, suliţă etc.)
B. Evoluţii în cuplu
- coordonat - canotaj
- cooperant simultan - patinaj perechi
- cooperant alternativ - tenis-dublu
C. Evoluţii în grup (echipă)
- coordonat - canotaj
- simultan - paraşutism
- contra echipă - fără contact direct: volei; - interactiv opozitive: baschet, handbal,
fotbal, rugby, hochei (cu contact direct)
D. În condiţii de mediu

106
- sol, apă, aer - atletism, înot, planorism
- altitudine - alpinism
- iarnă-vară - schi, golf
E. Caracteristici individuale (numai cele legate de „mişcare”)
- tip somatic
- caracteristici ale sistemelor: muscular, nervos central, cardiorespirator etc.
- psihomotricitate
- capacitatea de performanţă
- capacitatea de efort
- capacitatea psihică
- capacitatea de refacere
- capacitatea motrică (analitic) - viteză, rezistenţă, coordonare, forţă, mobilitate,
elasticitate, echilibru
- condiţie fizică (fitness)
- capacitatea de învăţare şi progres
- particularităţi în execuţii (stil personal).
ACTIVITĂŢILE
A. Aspectul global:
- lecţie şcolară
- antrenament
- concurs
- joc
- timp liber (divertisment)
- camping, caravane turistice
B. Aspectul operaţional
- învăţare - dezvăţare - transfer
- predare, evaluare
- perfecţionare (supraînvăţare)
- strategii tactice şi decizionale - în învăţare, în aplicare practică (concurs)
- stereotipii - creativitate
- terapie prin mişcare
C. Aspectul metodic
- conţinut
- dozare
- durată
- varietate: adecvare, eficientă
D. Aspectul psiho-pedagogic
- ambiantă educaţională
- activism, motivaţie
- interes
- efort şi oboseală
- comunicare şi interacţiuni profesor-elev, între elevi, integrare socială şi sportivă (în
activitate şi grup)
ACŢIUNILE
A. Aspectul global
Tehnica gestului motric (tehnica în sport şi în alte activităţi corporale):
- tehnica mersului şi alergării
- tehnica săriturilor
- tehnica aruncărilor
- tehnica conducerii propriului corp în situaţii deosebite (gimnastică)
- tehnica conducerii aparatelor şi maşinilor (mânuire, pilotare, manevrare)
Caracteristici ale deprinderilor, ca tehnici perfecţionate prin exersare:

107
- deprinderi fine - declanşarea focului în tir (echilibru, ochire)
- deprinderi intermediare - aruncarea liberă la coş
- deprinderi mari - evoluţii în gimnastică, schi, lupte etc.
- capacitate operaţională, decizie, creativitate.
B. Aspectul analitic
• caracteristici şi parametri biomecanici ai
- formei,
- structurii şi
- eficienţei acţiunii;
• idem în privinţa:
- coordonării şi corectitudinii,
- vitezei,
- forţei şi
- spaţiului acţiunii.
MIŞCĂRILE
A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză şi acceleraţie)
- spaţiale (deplasare, traiectorie)
- temporale (momentul de timp, durata, tempoul, ritmul)
- temporale-spaţiale (viteza, viteza unghiulară, acceleraţia)
B. Caracteristici dinamice (cauze care determină sau modifică mişcarea corpurilor)
- inerţiale (masa, momentul de inerţie)
- de forţă (statică, dinamică, distanţă de contact externă, internă, constantă, variabilă)
- aplicaţii la biomecanica: forţa de gravitaţie, de inerţie, de rezistenţă a mediului, de
reacţie a reazemului, de tracţiune musculară, de contracţie pasivă. Pe alt plan, al
gândirii metodologice, studiul mişcării umane va înregistra date de ordin cantitativ şi
calitativ despre varietatea comportamentului individual sau colectiv, ca răspuns la o
serie întreagă de întrebări care verifică o ipoteză sau provin din nevoia de cunoaştere.
Elemente ale analizei comportamentului
ÎNTREBĂRI CANTITATE CALITATE COMPORTAMENT
- ce - număr de elemente - combinare - creator
- cum - număr de acţiuni - coordonare - stereotip
- cât, când - număr şi tip de acţiuni, - precizie, agilitate - autocondus
- în ce situaţii - viteză - corectitudine - heterocondus
- cu cine - tempo, ritm - estetică - învăţat
- contra cui - frecvenţă - varietate - supraînvăţat
- etc. - forţă - eficienţă - fair-play
- energie - cooperare - agresivitate
- spaţiu etc. - etc. - etc.
Două puncte de vedere asupra studiului mişcărilor şi componentelor performanţei sportive
Studiul motricitatii de tip sportiv necesită o bază teoretică suficient de coerentă care să
orienteze corect, de la început, orice investigaţie ce se doreşte completă.
La ora actuală nu ne putem declara satisfăcuţi de stadiul în care se află teoria mişcării. Astfel
stând lucrurile, la modelul propus de noi mai înainte vom alătura încă două puncte de vedere care
privesc „componentele mişcării” sau ale „performanţei motrice” şi care vizează, în acelaşi timp,
măsurarea şi evaluarea eficienţei comportamentului specific.
A. Primul punct de vedere: J.R. Thomas & J.K. Nelson stabilesc o singură categorie de
măsurări căreia i se subsumează toate celelalte domenii sau componente. Schematic, acest punct de
vedere se prezintă astfel:
Măsurări psihofiziologice
1. Măsurarea condiţiei fizice (physical fitness)

108
- măsurări cardiorespiratorii (V02 max.) prin alergări pe diferite distanţe sau contra
timp (12 minute, de ex.);
- măsurarea forţei şi anduranţei prin probe de laborator şi probe de teren (flotări,
tracţiuni etc.);
- măsurarea flexibilităţii;
- măsurări corporale (greutate, densitate, strat adipos etc).
2. Măsurarea parametrilor psihomotrici
- măsurarea puterii;
- măsurarea vitezei mişcării şi a timpului de reacţie;
- măsurarea agilităţii (viteza şi schimbarea de direcţie);
- măsurarea echilibrului;
- măsurarea kinesteziei;
- măsurarea coordonării.
3. Măsurarea comportamentului motric
- modelele mişcărilor de bază (aruncări, loviri, sărituri);
- teste pentru deprinderi sportive;
- măsurări de laborator (urmărirea conturului, stabilometru, timp de anticipare,
chinezimetrie, tapping).
4. Măsurări biomecanice:
- prin cinematografie, traductori, electromiografie.
5. Măsurări observaţionale
- de tip actografic, direct, la vedere sau video. (Thomas & Nelson, 1985, p. 271-288)
B. Al doilea punct de vedere: D.R. Kirkendall, JJ. Gruber & R.E. Johnson detaşează trei
domenii ale măsurării motrice:
- componentele dezvoltării motrice;
- condiţia motrică şi fizică;
- deprinderi sportive.
Pentru primul domeniu, autorii citaţi prezintă schema de mai jos prin care evidenţiază
componentele „dezvoltării motrice”, definită ca un rezultat al însumării condiţiei fizice, condiţiei
motrice şi funcţionalităţii reacţiilor, sensibilităţii, percepţiei şi răspunsurilor motorii.

BAZELE ANALIZEI MIŞCĂRILOR; TEHNICI Şl INSTRUMENTE PENTRU


ANALIZA MIŞCĂRILOR
Caracteristici şi parametri
Studiul oricăror fenomene este calitativ şi cantitativ. Calitatea este însuşirea specifică
oricărui proces şi fenomen, deosebindu-l pe acesta de altele. Ea se exprimă sub forme diferite, unele
din acestea putând fi cuantificate.
Una dintre cerinţele principale ale proiectării şi organizării cercetărilor este aceea de a defini
exact ce anume urmează să se cerceteze. Fiecare obiect sau fenomen prezintă un set de însuşiri sau
calităţi proprii. Vom considera caracteristici ale lucrurilor şi fenomenelor pe care le studiem acele
însuşiri, particularităţi, trăsături, calităţi care sunt distinctive şi constituie specificul acestor lucruri sau
fenomene. Cercetătorul va trebui să desprindă prin analiză logică acele caracteristici pe care le supune
analizei şi să le exprime în definiţii operaţionale, pentru a păstra pe tot parcursul investigaţiei unitatea
orientării (respectarea principiului logic al identităţii).
În cercetarea activităţilor şi acţiunilor vom întâlni situaţii în care diferenţele dintre fenomenele
observate sunt de ordin calitativ, aprecierea noastră făcându-se prin descrieri care uneori se exprimă şi
în note, notele fiind însă stabilite arbitrar, scala de notare putând fi oricând modificată. Astfel, evoluţia
unui patinator sau gimnast se face prin apreciere şi transformarea impresiei tehnice şi artistice în note
(de la 1 la 6 şi de la 1 la 10, de exemplu). Tot aşa apreciem în calificative sau note comportarea
tehnico-tactică a unui jucător de fotbal sau priceperea şi obiectivitatea unui arbitru. Coordonarea,
uşurinţa, eleganţa, continuitatea ş.a. sunt caracteristici ale mişcărilor, care pot avea grade diferite, dar
a căror apreciere este făcută după criterii precis formulate, cât mai obiectiv (cel puţin în intenţie) de

109
către specialişti. Capacitatea de apreciere exactă a caracteristicilor mişcărilor, de către evaluatori sau
specialişti, se dobândeşte prin exerciţiu şi studiu, aşa cum am subliniat acest lucru în metoda
observaţiei. În domeniul nostru de activitate comportamentul este alcătuit din deosebit de multe
manifestări (fenomene) care au frecvenţă mare (care se repetă de nenumărate ori) sau care, exprimând
performanţe, pot fi măsurate în sistemele metrice existente.
Înregistrarea cantitativă (frecvenţe, valori motrice sau performanţe) conferă domeniului
nostru precizia pe care o asigură apoi prelucrarea matematică şi statistică şi, în general, îi conferă
încrederea pe care o dă indicatorul măsurat obiectiv. Vom putea prelucra statistic şi grafic (tabele,
indicatori statistici, grafice de situaţii şi evoluţii) majoritatea actelor şi acţiunilor care se repetă; vom
stabili relaţii cauzale deterministe sau probabiliste, vom putea interveni în pregătirea subiecţilor
pentru a „dirija” cauzalitatea şi probabilitatea. De exemplu, înregistrarea numărului de pase,
caracteristicile lor şi înlănţuirea cu alte acţiuni ne va permite să caracterizăm o echipă şi o manieră
de joc. Performanţele din atletism, nataţie, haltere, tir sunt precis măsurate în timp, spaţiu, forţă,
puncte, ele putând fi oricând comparate cu altele. De aici şi posibilitatea ca pentru astfel de
„evenimente” să avem tabele de recorduri - de la mondiale şi olimpice, la locale şi personale.
Vom denumi deci parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate în
unităţi de măsură. Cercetătorul domeniului are deci un vast câmp de investigaţie. Cu atenţie şi
exigenţă, el va trebui să asigure o cât mai mare obiectivitate aprecierii pe care o face asupra
caracteristicilor acţiunilor şi mişcărilor, să-şi fixeze criterii exacte de evaluare, cunoscând că de
multe ori indicatorii calitativi sunt hotărâtori pentru performanţă.
Direcţiile analizei mişcărilor
Kinesiologie, cinematică, cinetică
Domeniul mişcărilor umane este studiat în principal de biomecanica, pe baza principiilor
mecanicii, adaptată la fiinţa vie. În ultimele decenii s-a impus conceptul şi disciplina kinesiologiei. Ca
disciplină ştiinţifică, kinesiologia studiază activitatea corporală în toată complexitatea ei, din multiple
puncte de vedere fundamentale: filosofic, psihologic, pedagogic, biofizic (fiziologic, biomecanic),
igienic (S.J. Hoffman & J.C. Harris, (2000). Sub denumirea de „Kinematics”, cunoscutul cercetător
V.M. Zatsiorski (1998), dezvoltă aspectele de ordin cinematic ale mişcării umane.
A. Analiza calitativă
Analiza calitativă prezintă două aspecte majore:
1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării. Diferenţierea
mişcărilor constă din stabilirea unui sistem de termeni care constituie nomenclatura, pe baza căruia
se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea.
Analiza aceasta este posibilă datorită clasificării realizate într-un domeniu anume al
mişcărilor umane.
În biomecanică, în descrierea mişcărilor, se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic,
circular etc. Pentru această analiză, cercetătorul-observator trebuie să fie abilitat.
2. Analiza evaluativă continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele după
anumite caracteristici, mai mult sau mai puţin prezente sau importante. Clasificarea sau ordonarea
după o caracteristică dată de un sistem de valori reprezintă acest tip de analiză - analiză criterială.
Termeni comparativi: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt utilizaţi frecvent în analiza
evaluativă. Arbitrajele din patinaj, gimnastică, sărituri în apă sunt exemple.
Adăugăm aici şi scalele ordinale care indică numărul de ordine al sosirii sportivilor într-o
cursă, după valoarea lor (Nr. 1 pentru primul, Nr. 2 pentru al doilea etc.).
B. Analiza cantitativă
Prin analiza cantitativă se înţelege stabilirea mărimii variabilelor (caracteristicilor)
mişcărilor. Variabilele mişcărilor sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare.
După cum am mai arătat, când cantităţile pot fi descrise prin numărare, ele se numesc discrete, iar
când nu pot fi descrise prin numărare se numesc continue. Cinematica este acea parte a
biomecanicii care se ocupă cu caracteristicile temporale şi spaţiale ale mişcărilor, făcând abstracţie
de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor sunt în principal:
traiectoria, unghiul, timpul/durata, viteza, acceleraţia, viteza unghiulară şi acceleraţia unghiulară.

110
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau
modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: masa, greutatea, forţa, impulsul, momentul forţei.
Variabilele cantitative ale mişcărilor umane cum sunt durata, spaţiul şi forţa pot fi exprimate
în unităţi S.I. (Sistemul Internaţional), dar poate fi măsurat ca viteză de deplasare (s/t) cu ajutorul
vitezometrului, care exprimă cantitatea sub formă continuă, ca trecere progresivă de la o valoare la
alta. Din variabilele cantitative, de bază se derivă altele ca viteza, acceleraţia, energia etc.
C. Analiza observaţională
Denumim astfel analiza realizată de cercetător a „performanţelor reale", a comportamentului
în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau sălii. Cea mai simplă tehnică
de analiză este observarea fenomenologică, pe baza simţurilor văzului şi auzului, prin care este
apreciată execuţia unuia sau mai multor subiecţi, de exemplu, corectitudinea unui procedeu tehnic
sau modul de organizare a unei acţiuni tactice. Nevoia de cuantificare îl obligă pe cercetător să
utilizeze o tehnică de înregistrare şi măsurare.
Tehnica fenografiei prezintă forma mişcării, aşa cum este ea percepută şi obiectivată şi prin
tehnica cinematografiei sau video. Este o analiză a structurii mişcării, a caracteristicilor figurale şi
dinamice ale formei acesteia din punctul de vedere al calităţii ei. Modelul vizual pe care cercetătorul
îl are din studii şi experienţă este fundalul pe care se proiectează ceea ce percepe actual şi pe baza
căruia se face evaluarea eficienţei, randamentului şi abilităţii.
Pentru o analiză cât mai bine structurată, cercetătorul întocmeşte liste de control după care
sunt grupaţi itemii observaţiei: scopurile generale ale activităţii, sarcinile concrete ale observaţiei,
structurile secvenţiale ale mişcărilor şi modalităţile de coordonare dinamică, cele mai frecvente greşeli
care se produc, factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul motric etc.
D. Analiza pe baza înregistrărilor
Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice realizate cu
aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice ş.a.) Jerry N. Barham numeşte
instrumente software tabelele, protocoalele şi graficele de înregistrate (la vedere, inclusiv
formularele de tip actografic sau movografic), tabelele de evaluare, testele creion-hârtie, precum şi
„software routines” - consemnele după care se administrează sau se folosesc acestea, şi instrumente
hardware toate dispozitivele, aparatele şi instalaţiile care obiectivează - înregistrează sau măsoară -
caracteristicile de tot felul ale mişcărilor.
Pentru diferitele tehnici care studiază mişcarea umană se folosesc în mod curent termeni ca
fotografie şi cinematografie (cu diferite variante ca ciclografie, cinegramă, cronogramă, kinogramă)
movografie, actografie, dinamografie, spidografie etc.
E. Analiza pe baza „reducţiei” şi a prelucrării datelor.
Reducţia este transformarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter „amplifiant”, gene-
ralizator. Datele recoltate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate, pentru a putea fi
folosite mai bine în vederea ameliorării teoriei, prin generalizare, şi a practicii, prin aplicaţii de
recomandări dovedite ca semnificative (inclusiv din punct de vedere statistic).
„Motoscopia”, „motografia”, „fenografia”, filmarea stroboscopică, înregistrările pneumatice
sau electronice sunt considerate ca făcând parte din tehnicile de „motodiagnostic” (Kiphard)
Motologie, motografie, fenografie
În dorinţa firească de a găsi expresiile cele mai apropiate şi sugestive care să designeze o
disciplină, activitate sau fenomen, cercetătorii propun diferiţi termeni - mai mult sau mai puţin
inspiraţi. Astfel, în literatura ştiinţifică germană au apărut aceşti termeni, pe care colegii lor englezi,
americani sau francezi nu-i asimilează decât parţial.
Motologia este o denumire nouă pentru o ştiinţă orientativă spre studiul personalităţii şi care
are ca obiect motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii, a gândirii şi acţiunii
(după Kiphard, subl. ns.). Ea cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării motrice (geneza
mişcării), tulburările motorii (patologia mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare.
Motografia este metoda de înregistrare a mişcărilor sub formă de trasee (urme), urme
luminoase în tehnici ca:
- stereo-motografie (motografie spaţială); fotografie în trei dimensiuni cu camere montate în

111
paralel sau cu dispozitiv stereo; sisteme radar cu ultrasunete şi laser;
- motogrammetrie, prin asocierea motografiei cu foto-grammetria, pentru studiul acceleraţiei
de-a lungul unei curbe în cele trei dimensiuni;
- tehnica infraroşu, razele infraroşii neinfluenţând vederea persoanelor;
- imagini instantanee pentru prelucrare imediată (Baum).
În ţările de limbă engleză sau franceză, tehnicile curente de analiză a mişcărilor sunt
denumite cronofotografice.
Fenografia (după Kiphard) are ca obiect studiul mişcării aşa cum este ea realizată (forma
mişcării) şi cum se prezintă direct observaţiei, fiind obiectivată prin metode cinematografice.
Scopul este analiza structurii şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor
motrice şi calităţilor lor.
Este necesar să subliniem faptul că analiza mişcărilor nu poate fi considerată completă şi
satisfăcătoare dacă nu are în vedere cel puţin trei aspecte sau principii:
- aspectul funcţionai (biochimic, fiziologic, psiho-fiziologic, senzorimotric, neuromotric);
- aspectul psihologic (comportamentul ascuns, „covert” şi comportamentul vizibil, deschis,
„overt”, cu componentele lor motivaţionale şi decizionale) şi
- aspectul sociologic-cuitural, chiar dacă cel care realizează analiza este un tehnician interesat
de „dinamica gleznei în bătaia la săritura în lungime”. El trebuie, să aibă în vedere
condiţionarea gesturilor motrice de către întregul sistem de factori determinanţi ai
performanţei (grupaţi de noi în „cei 4 A ai performanţei - Aptitudini, Atitudini, Antrenament
şi Ambianţă - Epuran, 1990), sportivul fiind un „om”, un sistem integral.
Lista instrumentelor, dispozitivelor şi aparatelor utilizate pentru analiza mişcărilor
umane, din punct de vedere kineziologic şi pedagogic (actografic)
1. Instrumente pentru analiza mecanică
a. pentru măsurarea lungimilor:
- roata de măsurare
- compasul
- banda metrică (tip croitorie şi ruleta)
- metrul de lemn
- compasuri antropometrice
- goniometre:
- raportor
- flexometre
- goniometru manual
b. pentru măsurarea timpului:
- cronometrul, cronograful
e. pentru măsurarea forţei:
- dinamometru palmar
- dinamometru pentru picioare şi spate
- cablu tensiometric
- ergometre, platforme dinamometrice şi dinamografice pentru măsurarea lucrului
mecanic
2. Instrumente pentru analiza eficienţei:
a. Teste de performanţă:
- pentru viteza de locomoţie
- pentru viteza de mişcare a obiectelor exterioare (aruncarea mingii de oină, serviciul
la tenis)
- pentru distanţa realizată: - în săritură orizontală - lungime, triplu salt,
- în săritură verticală
- prin locomoţie în timp dat
- de aruncare a obiectelor exterioare
- pentru forţa folosită (greutatea împinsă, trasă, ridicată, înregistrată cu dinamometrul)

112
- pentru calitatea şi precizia mişcărilor:
- prin numărare (procentaje de scor): număr de încercări, număr de puncte
- prin măsurare - distanţa faţă de ţintă (baschet)
- pentru dificultatea performanţelor (gradul de,dificultate la sărituri de la trambulină,
exerciţii de gimnastică sportivă)
- clasamente şi procentaje la concursuri şi turnee.
b. Tabele şi grafice de înregistrare:
- numărarea frecvenţei unei mişcări (acţiuni, driblinguri la baschet)
- localizarea acţiunii (de unde se execută o aruncare, unde pătrund loviturile pe spaţiul
porţii)
- lungimea traseului parcurs de sportiv pe teren într-un timp anumit
- eficienta acţiunilor - procentajul reuşitelor la baschet.
Foile de arbitraj din unele jocuri sunt documente utile pentru o astfel de analiză. Cercetătorul
îşi construieşte însă şi instrumente (protocoale, tabele, machete de teren etc.) care să servească
scopurilor concrete ale investigaţiei.
c. Scalele de evaluare şi măsurare (au fost prezentate la cap. 8, „Măsurarea")
3. Instrumente fotografice şi cinematografice
a. Pentru recoltarea datelor:
1. Pentru fotografia statică:
- aparate de luat vederi cu anexe: lentile, fulger electronic, reflectoare; aparate de luat
vederi digitale şi video - DVD.
- echipamente de prelucrare
- echipamente de proiectare
2. Pentru fotografierea în mişcare (cinematografie):
- aparate de luat vederi (pe 16 mm, 35 mm), cu anexe: lentile, baterii, reflectoare,
generatoare de timp, fulgere electronice multiple
- echipament de proiectare
3. Video şi televiziune, „videografie”
cameră de luat vederi
video-recorder şi video-player pentru înregistrare şi redare
monitor video sau TV, dublate de înregistrări audio, devenit astfel „multimedia"
b. Pentru sintetizarea (reducţia) datelor:
1. Sistem de digitizare
- pe bază de „creion-hârtie"
- conturul mişcării, al corpului sau „punct şi linie" pentru analiza tehnicii prin
proiectarea imaginilor pe hârtie
- digitizare electronică, prin folosirea unui convertor A/D (analogic/digital care
transformă fiecare punct al imaginii de pe monitor sau proiecţie de film, în cifre din
sistemul axelor de coordonate, cu ajutorul calculatorului.
4. Instrumente electronice pentru analiză
a. Pentru recoltarea datelor
De regulă, un sistem electronic de recoltare a informaţiilor asupra mişcării este alcătuit din:
1. dispozitive de captare
2. traductori care transformă mărimile fizice în semnale electrice
3. un amplificator sau reductor de mărime a semnalelor
4. un poligraf pentru vizualizarea datelor:
- ergogoniometru cu traductor de tip potenţiometru
- electrodinamometru, pentru forţă şi torsiuni cu traductori piezoelectrici
- electrocronoscop pentru măsurarea timpului
- electrocalorimetru pentru măsurarea lucrului mecanic şi energiei
- ergometru;
- covor rulant;

113
- bicicletă ergometrică;
- scăriţă;
- analizator de gaze.
b. Pentru sintetizarea datelor
Se folosesc aceleaşi tehnici ca şi pentru înregistrările cinematografice. Calculatoarele
electronice pot fi conectate cu dispozitive traductoare, amplificatoare, digitizoare, furnizând
automat rezultatele măsurărilor sau testărilor (cf. J.N. Barham, 1978).

Unităţi de măsură pentru datele cinematice:


Parametri cinematici Prescurtat Unităţi S.I.
Timp T Secunda
Poziţie x, y, (z) Metru, metru, metru
Coordonate rectangulare (2D, 3D)
Polare (2D) r,e Metru, radian
Cilindrice (3D) r, 9, z Metru, radian, metru
Sferice (3D) p,e,<t> Metru, radian, radian
Deplasare liniară S Metru
Viteză liniară V Metru/secundă (m/s)
Acceleraţie liniară A Metru/secundă la pătrat (m/s2)
Deplasare unghiulară E Radian (rad)
Viteză unghiulară Co Radian/secundă (rad/s)
Acceleraţie unghiulară -a Radian/sec. la pătrat (rad/s2)
Parametri şi tehnici biomecanice:
Domeniul Parametri Tehnici
Proprietăţile fizice Centrii articulaţiilor, centrii Norme, ecuaţii de regresie, modele, măsurări
ale segmentelor masei, momentele inerţiei discrete
Cinematică Timp, deplasare, rapiditate, Cronometre, aparate de măsurare, filmare
accelerare, încordare (plană şi tridimensională, electrogoniometre
(plane şi 3D), accelerometre, potenţiometre,
praguri, proprietăţi aparate foto optice
simulare pe computer etc.
Cinetică (dinamică) Forţă, impulsuri, distribuţia Traductori de presiune, traductori de forţă
presiunilor, tensiune (piezoelectrici, piezorezistivi, ceramici,
manometre), platforme de forţă, filmare
plană şi 3D
Proprietăţi electrice praguri, proprietăţi contractile, Modelare, EKG, E.M.G., tehnici anatomice
şi electromecanice structură musculară, activitate, (disecţie, microscop electronic etc.)
succesiune

Kinograma
Sursa bibliografică: Mihai Epuran, Metodologia cercetării activităţilor corporale, FEST,
Bucureşti, 2005., pg. 326 -328
Kinograma este o succesiune de momente ale unui act motrice, numărul lor fiind dat de
durata acestui act şi de frecvenţa cadrelor pe secundă. Ea se realizează cu aparate fotografice tip
„Robot”, cu motor mecanic (cu arc) sau electric şi care permite luarea a 68 imagini pe secundă, sau cu
aparate de luat vederi (cinematografice), cu frecvenţa cadrelor de 16, 24, 32, 64 imagini pe secundă.
De regulă, fotografierea sau filmarea se face pe peliculă de 35 mm pentru ca măririle
fotografice să permită o analiză exactă a parametrilor şi caracteristicilor execuţiei. (In anii '60 ai
secolului trecut s-a folosit peliculă de 16 mm care permitea proiecţia în sistemul de televiziune, nu

114
prea utile pentru realizarea copiilor cadru cu cadru, pentru analiza kinesiologică).
Kinogramele cu destinaţie metodică nu pun prea multe probleme tehnice. Ele pot fi făcute
„din mână!; alegerea fotogramelor care vor fi copiate este la latitudinea celui care le foloseşte.
Cele cu destinaţie ştiinţifică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe tehnice, altfel prelu-
crarea nu este completă şi are valoare limitată. Fără să intrăm în detalii, vom aminti unele dintre
aceste cerinţe:
- frecvenţa cât mai mare a cadrelor, cu timp de expunere între 1/500/sec şi 1/1000 sec,
corespunzătoare repeziciunii actelor sau acţiunilor urmărite;
- unghi de filmare adaptat genului acţiunii (uneori se utilizează 2-3 camere aşezate în unghiuri
diferite);
- cameră aşezată pe trepied, cu posibilitate de rotire în plan orizontal sau vertical;
- fond contrast cu subiectul filmat;
- repere, grile, indicatori, pe baza cărora să se poată măsura distanţele parcurse de subiect (sportiv,
obiect), astfel confecţionate şi calculate, încât să permită corecţia erorii de paralaxă:
- cronoscop care permite afişaj vizibil pe fotogramă, în cazul când camera de luat vederi nu se
deplasează prea mult, şi care va indica foarte exact durata fiecărei faze a actului filmat. (Unele
camere au încorporat dispozitivul de timp, pus în acţiune de un cronoscop electronic.)
„Lupa de timp”. În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi,
cu câteva mii de imagini pe secundă. În sport, 300 sau 500 imagini pe secundă permit o analiză
convenabilă a dinamicii mişcărilor observate. Timpi de expunere recomandaţi pentru diferite
mişcări umane (Kundson & Morrison, 2002, p. 207).

Kinograma (cu cadre selectate)


(Praga, Ustredni skola CSTV. 1963)

Figura 14.22

Activitatea Timpul de expunere


Mers 1/60 sec.
Ridicări din aşezat 1/60 sec.
Lansarea bilei, la popice 1/60 sec.
Joc de baschet 1/100 sec.
Săritura în înălţime 1/100 sec.
Jogging 1/100 la 1/200 sec.
Alergare rapidă 1/200 la 1/500 sec.
Prindere/lovire la baseball 1/500 la 1/1.000 sec.
Lovirea mingii de fotbal 1/500 la 1/1.000 sec.
Tenis 1/500 la 1/1.000 sec.
Golf 1/1.000 sec.
Prelucrarea imaginilor de film. O copie pozitivă a filmului sau o kinogramă poate fi oricând
proiectată pentru studiul direct, vizual. O „citire” mai îndelungată se poate face la masa de montaj sau
la aparatul de proiecţie, filmul fiind făcut „buclă”. Pentru studiul tehnic şi biomecanic se recurge la
anumite procedee de prelucrare, atunci când nu se dispune de posibilităţi tehnice avansate:
- copie, mărită, pe hârtie, cadru cu cadru, în vederea analizei detaliate a caracteristicilor de
spaţiu şi timp a execuţiei;

115
- proiectarea la aparatul de citit microfilmul, copierea conturului şi a reperelor, apoi studiul
detaliilor;
- proiectarea pe ecran sau hârtie albă, măsurare şi studiu în condiţii de mărire accentuată a
imaginii;
- proiectarea succesiunii de imagini pe acelaşi suport - conturogramă (posibilă însă numai
pentru anumite execuţii);
- proiectarea filmului cadru cu cadru şi alcătuirea ciclogramei (dacă filmarea s-a efectuat cu
„marcarea” subiectului);
- efectuarea calculelor duratelor, acceleraţiilor, spaţiului, pe baza transformării diferitelor
elemente ale imaginilor în mărimi temporale şi spaţiale sau determinarea acestora după
diagramele rezultate din prelucrarea filmului.

116
8. EFORTUL ŞI OBOSEALA ÎN ACTIVITĂŢILE DE MIŞCARE

8.1. Activitatea motrică în condiţii de efort.


8.2. Activitatea motrică şi oboseala.
8.3. Restabilirea în activitatea motrică.
8.4. Capacitatea de efort.

ACTIVITATEA MOTRICĂ ÎN CONDIŢII DE EFORT ŞI OBOSEALĂ

1. Activitatea motrică în condiţii de efort


Activitatea motrică este strict dependentă de efort. În funcţie de solicitările mediului intern
sau extern activitatea motrică se caracterizează printr-un comportament eficient adaptat condiţiilor
în care se desfăşoară.
Se ştie că mişcarea implică în primul rând voinţa de a o executa şi implicit un efort care se
realizează cu un consum de energie mai mare sau mai mic. Astfel, putem să spunem că:
Efortul reprezintă o conduita a persoanei care îl realizează, fiind însumarea unor acţiuni
de mobilizare, concentrare şi antrenare a resurselor fizice şi psihice.
Efortul este o conduită conştientă sau inconştientă, care depinde de capacităţile de
reglare şi autoreglare cu scopul depăşirii unor obstacole de diferite naturi, sau de autodepăşire.
Ca urmare, efortul nu trebuie analizat doar din perspectivă biologică, ci trebuie înţeles ca un
fenomen complex, rezultat al unităţii bio-psiho-sociale a omului şi a conceptului de activitate şi acţiune.
Efortul este un proces complex de adaptare la mediu şi condiţii interne sau externe cu
scopul de a învinge solicitările care vin din partea acestuia şi are ca rezultat dezvoltarea
morfofuncţională şi psihică a individului.
Stimulii care acţionează asupra activităţii omului se materializează în orice modificare ce se
produce în mediul natural sau social, ca şi în mediul intern, provocând organismului stări de
excitaţie, organismul trebuind să răspundă la acestea într-un mod eficient.
Din punctul de vedere al efortului implicat, stimulii care determină actele şi acţiunile
motrice pot fi: lungi, scurţi, înalţi, continui, fracţionaţi, constanţi, aritmici, stereotipi, conjuncturali,
precişi etc. Fiecare din acest tip de stimuli determină stări şi niveluri de adaptare specifice.
Efortul depus în cazul activităţilor motrice are rolul de ameliorare morfo-funcţională şi
psihică astfel încât potenţialul organismului să fie optimizat şi să poată face faţă într-un mod eficient
stimulilor. Ca urmare, procesul de adaptare constă în interacţiunea dintre reacţiile de tip
homeostazic ale mediului intern, cu cele manifestate la stimulii naturali sau artificiali, spontani sau
programaţi din mediul extern. Adaptarea poate fi de două feluri: pe termen lung sau pe termen scurt.
În cazul adaptării pe termen lung se produc modificări genetice la nivel celular.
Efortul implicat în activitatea motrică se caracterizează prin mărime, orientare şi caracteristici.
1.1. Mărimea efortului
Mărimea efortului poate fi observată, măsurată şi analizată din exterior, cât şi din interior
prin reacţia complexă a organismului.
Caracteristicile efortului privit din exterior sunt: specificitate (influenţată de tipul de
activitate motrică), volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate şi complexitate, care
condiţionează modificările funcţionale, structural-motrice şi morfologice sau plastice, ca reacţii
complexe de adaptare.
Specificitatea stimulilor este determinată de caracteristicile lor şi de reacţiile provocate, în
raport cu un anumit tip de activitate motrică. Specificitatea este influenţată şi de caracteristicile
individuale precum vârstă, sex, evoluţie personală şi condiţiile de mediu.
Specificitate este influenţată în mod deosebite de structura motrică care selecţionează
grupele musculare şi pârghiile necesare realizării acţiunilor motrice. Durata solicitării, tipul de
acţiune neuro-musculară, metabolică, solicitarea structurilor osteo-tendinoase sunt alte aspecte;pe
baza cărora se pot stabili diferite grade de specificitate ale structurilor.
Volumul efortului reprezintă cantitatea totală de activitate motrică desfăşurată în anumite

117
condiţii date. Diferite aspecte ale activităţii motrice, distanţele, repetările, greutăţile ridicate, durata
activităţii, reprizele, starturi etc. sunt caracteristici după care se apreciază, volumul efortului. În
procesul de evaluare complexă a activităţilor motrice, de mare importanţă sunt unităţile de măsură
folosite care prin extensia acordată lor pot forma imagini reale, veridice sau false. De exemplu:
numărul de zile de activitate devine nesemnificativ în condiţiile în care nu sunt fixaţi şi alţi parametrii
ca: tipul de activitate, structura mişcărilor, gradul de solicitare ele.
Volumul efortului este extrem de important de cunoscut, deoarece oferă imaginea mărimii
efortului şi departajarea lor în funcţie de tipul de efort.
Durata stimulului, reprezintă timpul cât acesta acţionează de sine stătător sau în serii, în cadrul
diferitelor activităţi. Durata acţiunii stimulului în unele situaţii este egală cu durata mişcării. În cele mai
dese cazuri însăşi mişcarea, cu încărcăturile şi restricţiile ce se impun, constituie stimul (antrenament,
recuperare ele). De mare importanţă este ca durata excitaţiei şi intensitatea să fie, optime.
Diversitatea stimulilor este reprezentată atât de ansamblul valorilor diferite ale stimulilor
(mai ales ca intensitate şi durata) dar şi de varietatea actelor şi acţiunilor motrice utilizate.
Densitatea stimulilor, se obţine prin raportarea timpului de efectuare a unui efort şi pauzele
acordate. Micşorarea pauzelor va determina o intensificare a proceselor funcţionale şi metabolice deci
o scădere a capacităţii de efort. Densităţile mici asigură refacerea de la o repetare la alta, în timp ce
densităţile mari (determinate de pauze scurte) produc fenomenul descris mai înainte.
Frecvenţa stimulilor este determinată de numărul activităţilor motrice programate sub
diferite forme de organizare (lecţii, şedinţe etc.) în care sunt programaţi diferiţi stimuli. Este
important ca între lecţii de diferite intensităţi să existe pauze bine stabilite, astfel încât stimulii să-şi
păstreze eficienţa. Meller şi Melerowilz,1968, în urma unor cercetări efectuate referitoare la
reacţiile la efort, au constatat că un antrenament scurt şi intens, efectuat o dată sau de două ori pe zi,
este mai eficient decât unul plasat la intervale mai mari, cu aceeaşi sarcină.
Intensitatea efortului se defineşte ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea
de timp adică numărul de acte şi acţiuni motrice efectuate într-un timp dat şi reprezintă factorul cel
mai important de progres în dezvoltarea capacităţii de performanţă.
Intensitatea este factorul care permite aprecierea efortului în trepte pornind de la valorile
mici, medii, submaximale şi maximale.
Trebuie făcută o diferenţă între intensitatea efortului, care reprezintă caracteristica travaliului
prestat de către subiecţi, independentă de posibilităţile acestora şi intensitatea solicitării dată de
preţul plătit de organism pentru a efectua efortul programat.
Pentru măsurarea intensităţii efortului se folosesc valorile consumului maxim de oxigen
(VO2 max) şi se calculează echivalentul mecanic al acestuia. În domeniul sportului intensitatea este
apreciată prin viteza de execuţie, viteza de deplasare, tempoul de desfăşurare a luptei sau acţiunilor
tehnico-tactice etc.
Complexitatea efortului reprezintă numărul acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul
unei activităţi motrice
Complexitatea unui sistem sau element apare ca fiind determinată de numărul substructurilor
constitutive şi mai ales de densitatea (saturarea) relaţiilor informaţionale ale sistemului. Numărul şi
diversitatea actelor motrice, aparatele şi sistemele organismului, ce intră în activitate, procesele
biochimice şi sursele energetice determină complexitatea efortului. Aceasta permite a aprecia
comuniunea dintre activitatea motrică, substratul morfo-funcţional şi psihic ca un sistem sinergic
sui-generis.
Pentru o analiză completă a efortului este nevoie de o perspectivă internă, prin cunoaşterea
reacţiei complexe a organismului la activitatea motrică desfăşurată. Pentru a realiza aceasta este
nevoie de cunoaşterea reactivităţii neuro-musculare, a frecvenţei cardiace, frecvenţei respiratorii, a
consumului de oxigen, a cantităţii de acid lactic etc.
Se observă o legătură foarte puternică între reacţiile interne şi manifestările externe, care se
modifică de la o activitate motrică la alta şi de la un individ la altul, în funcţie de condiţiile mediului
ambiant. Realizarea aceluiaşi efort ca volum si intensitate provoacă reacţii diferite, în diverse
momente ale zilei sau stadii de antrenament, în condiţii de oboseală sau odihnă etc.

118
1.2. Orientarea efortului
În realizarea oricărei acţiuni motrice declanşată ca urmare a activităţii neuromotrice este
implicată participarea simultană a sistemelor anaerob şi aerob cu diferite ponderi, generând energia
pe baza căreia se desfăşoară efortul.
După cum se ştie, muşchiul răspunde stimulului nervos printr-o contracţie, energia necesară
acesteia fiind furnizată de ATP (acidul adenozintrifosforic) care îşi transferă un radical fosforic unui
receptor şi se transformă în ADP (acidul adenozindifosforic) şi energie.
Rezerva de ADP şi ATP conţinută în celulele musculare este de aproximativ 6 mmol/kg de
muşchi umed (Keull-Doll-Keppler, 1969) şi este suficientă 2-3 secunde.
Pentru a permite continuarea efortului, ATP-ul este extrem de rapid înlocuit prin rezervele
celulare de CP (cretin fosfat) care, se situează în jurul a 20-30 mmol/kg. Această resinteză imediată
permite, graţie fosfaţilor bogaţi în energie (ATP şi Cp), un timp de lucru de maximum 20 secunde.
Mobilizarea energiei disponibile în primele 7 secunde este numită faza alactacidă care se
desfăşoară fără formarea de lactat, respectiv glicoza anaerobă. În eforturile de scurtă durată, glucoza
provenită din glicogenul muscular şi hepatic este degradată pe două căi: calea directă (Embden.
Meyerhof) care duce la acidul piruvic şi lactic şi calea laterală, sau a pentozelor care interesează mai
puţin contracţia musculară, căci este în mod esenţial hepatică şi mai puţin energetică.
Când catabolismul glucidic (degradarea glucozei în CO2 şi H2O, concomitent cu eliberarea,
de energie şi ATP) se efectuează în anaerobioză cum este cazul efortului fizic moderat, se formează
în principal acid piruvic.
În cazul eforturilor anaerobe, când nevoia de oxigen, dictată de exerciţiile intense, depăşeşte
nivelul aprovizionării cu oxigen, se acumulează acid lactic, ca urmare a epuizării glicolizei
anaerobe. Acest moment este numit prag anaerob şi apare atunci când datoria de oxigen depăşeşte
60-80% din consumul maxim de oxigen.
Capacitatea anaerobă depinde de:
- conţinutul combinaţiilor care furnizează energia în procesele anaerobe;
- activitatea enzimelor intracelulare;
- mecanismele compensatorii, care menţin echilibrul intern al organismului;
- adaptarea ţesuturilor la modificările intense ale mediului.
Acidul lactic şi acidul piruvic sunt în echilibru, ei nu diferă decât prin prezenţa 02 (piruvic)
şi, H2 (lactic), trecerea, de la unul la celălalt, efectuându-se datorită unui transportor de hidrogen,
numit NAD (nicotin-amid-adenin-dinucleotid). Când anaerobioza este "suficientă", de exemplu în
faza de odihnă, oxidarea acidului lactic este posibilă, NAD îşi recuperează hidrogenii şi asigură
transformarea în acid piruvic eliberând şi 3 ATP.
Ultima parte a glicolizei este cea menită să elibereze o cantitate mai mare de energie, ea
efectuându-se intracelular la nivelul mitocondriilor, deci se consumă oxigen şi este vorba de faza
aerobă. Acidul piruvic se uneşte cu coenzima A pentru a forma acetilcoenzima A, poarta de intrare
în ciclul Krebs şi placa turnantă a celor trei catabolisme: glucidic-lipidic- protidic. Acest ciclu este
în mod,deosebit energetic şi deci, foarte important în contracţiile musculare, deoarece el furnizează
15 ATP pe moleculă de oxaloacetat şi 30 ATP pe moleculă de glucoză în decursul ciclului Krebs
eliberarea de energie se face treptat, la fiecare treaptă existând un transfer de hidrogen şi eliberare
de ATP, iar la capătul lanţului se sintetizează apa.
Este important să se cunoască sursele de energie, respectiv ponderile proceselor aerob-
anaerobe, pentru a putea concepe programe de pregătire care să ducă la creşterea acestora. Astfel,
planificarea unor stimuli intensivi, dinamici şi de scurtă durata (sarcini maximale) dezvoltă
capacitatea coordinativă intra şi intermusculară, muşchiul adaptându-se prin creşterea secţiunii
transversale a fibrelor sale şi implicit a forţei de contracţie. Paralel, creşte şi capacitatea metabolică
anaerob alactacidă, prin mărirea depozitelor musculare ATP şi CP dar şi prin sporirea activităţii
enzimei numită creatinkinază.
În cazul utilizării unor stimuli intenşi, dar care necesită forţă şi rezistenţă anaerobă lactacidă,
ca şi în cazul exerciţiilor de forţă şi rezistenţă-viteză, se produce o ameliorare a capacităţii anaerob
lactacide solicitate iniţial, prin creşterea rezervelor intramusculare de glicogen şi a căilor enzimatice

119
anaerobe necesare producerii lor. Amplificarea acţiunii enzimei glicolitice NAD+, contribuie la
sporirea vitezei şi la mărirea cantităţii de glicogen oxidat în acid lactic, de unde rezultă că energia
ATP derivată din acidul lactic creşte şi duce la o îmbunătăţire a performanţei în activităţile ce depind
în mare măsură de acest sistem energetic.
Folosirea stimulilor extensivi, care solicită rezistenţă aerobă, determină creşterea rezervelor
intramusculare de glicogen şi grăsimi ca reacţie de răspuns specific al muşchiului. Aceste rezerve,
prin enzimele de transformare aerobă îmbunătăţesc nonspecific şi activitatea sistemelor funcţionale
aferente care contribuie la limitarea performanţei ca, de exemplu, circulaţia sangvină. în condiţiile
aceleiaşi încărcături de lucru, în pregătirea pentru dezvoltarea rezistenţei, unele activităţi enzimatice
din ciclul Krebs au crescut cu 80-90% (izocitrat de hidrogenază şi succinal dehidrogenază), iar altele
cu numai 50-60% (α - cetoglutamal dehidrogenază şi malat dehidrogenază), deoarece sistemele
operaţionale variază din punct de vedere al complexităţii, faţă de structurile enzimatice cu grade
diferite de sinteză proteinică, în conformitate cu tipurile de proteine enzimatice. În urma eforturilor
extensive cresc numărul şi dimensiunea mitocondriilor din fibrele musculare, creşte consumul maxim
de oxigen şi se intensifică oxidarea grăsimilor, care servesc drept sursă majoră de alimentaţie a
muşchilor în timpul efortului de durată.
După complexitatea coordonării, implicată în efectuarea actelor şi acţiunilor motrice eforturile
pot fi efectuate în condiţii stereotipe, sau cu grad ridicat de coordonare prin aplicarea procedeelor
motrice în condiţii variate.
Orientarea efortului este determinată şi de particularităţile aplicării şi ordinea combinării
caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exerciţiilor, al pauzelor, numărul repetărilor în
diverse momente ale lecţiilor, zilelor, microciclurilor etc.
Orientarea efortului poate fi selectivă, când se acţionează prioritar asupra unui sistem
funcţional şi complexă, când sunt vizate mai multe sisteme.
1.3. Caracteristicile efortului
În funcţie de activitatea motrică (structură şi particularităţi funcţionale) eforturile se clasifică
în specifice şi nespecifice.
Astfel, caracteristicile mişcărilor: amplitudine, direcţie, traiectorie etc., dar şi structura
coordinativă şi particularităţile funcţionale, determină specificitatea şi, deci, caracterul efortului.
Caracterul efortului este determinat şi de forma de organizare a activităţilor motrice, cum
:
sunt: lecţia de pregătire şi concursurile sau competiţiile.

2. Activitatea motrică şi oboseala


Oboseala reprezintă starea tranzitorie produsă de o activitate prelungită sau excesivă atunci
când potenţialul funcţional al organismului scade şi este caracterizat de o stare psihica caracteristică.
Oboseala cuprinde întregul organism, fizicul şi psihicul, manifestându-se ca un efect
hipercomplex, al efortului în cadrul activităţii motrice.
Oboseala modifică procesele biochimice, favorizând trecerea la o nouă stare de adaptare.
Astfel, după activităţi motrice repetate (provocarea repetată a oboselii) şi pauze necesare pentru
refacerea şi suprarefacerea organismului, se produce instalarea unei stări superioare de adaptare, cu
alte cuvinte, oboseala produsă de activitatea motrică este factor de dezvoltare. Diminuarea temporară
a capacităţilor funcţionale ca urmare a eforturilor fizice şi psihice duce la creşterea ulterioară a
performanţelor. De fapt, numai respectarea unor eforturi care produc oboseala, determină producerea
fenomenelor de supracompensaţie şi, în final, o stare superioară de adaptare a organismului.
Oboseala şi restabilirea reprezintă principalele elemente de control în cadrul unor activităţi
motrice programate .
Tipuri de oboseală: oboseala latentă şi oboseală manifestă.
a. Oboseala latentă poate fi depăşită prin efort de voinţă, mobilizarea exemplară a
proceselor psihice şi fizice, însă mişcările se execută neeconomic, prin scăderea preciziei (a
gradului de coordonare, în general), reactivitate generală mai scăzută, etc. Toate aceste fenomene
apar în a doua parte a activităţii. La baza acestui tip de oboseală stă scăderea drastică a rezervelor
energetice (consum mare energetic) din grupele musculare cuprinse în activitate şi diminuarea

120
reactivităţii centrilor nervoşi şi a căilor de conducere.
Aceasta oboseală este tipică lecţiilor de antrenament sau şedinţelor de kinetoterapie în care
se caută dezvoltarea (recuperarea) capacităţii de performanţă.
b. Oboseala manifestă se evidenţiază prin scăderea capacităţii de efort fiind însoţită de refuzul
de a mai continua activitatea în regimul optim, planificat. În cazul acestui tip, oboseala este complexă
şi poale fi depăşită printr-o scurtă pauză. Ea se acumulează ca urmare a repetării mai multor lecţii în
care diminuarea coordonării este notabilă, ca urmare a dezvoltării proceselor de inhibiţie.
De mare importanţă este aprecierea corectă a modului de producere a oboselii, cu deosebire a
celei latente; mai greu de observat, pe baza dalelor respective fiind posibilă dirijarea corectă (eficientă) a
activităţii motrice.
Dificultatea aprecierii este amplificată de faptul că oboseala apare în momente diferite în
diferite sisteme.
2.1. Teorii privind oboseala
Diferite teorii vin să explice mecanismele de producere a oboselii. În realitate aceste teorii
nu explică mecanismul, ci se referă la ordinea în care sunt afectate şi încetează să funcţioneze optim
diferite organe şi sisteme.
O primă teorie susţine că „veriga iniţială a oboselii este localizată nu în muşchi, ci în centrii
nervoşi, schimbările esenţiale în starea aparatelor executorii sunt mai ales secundare şi depind de
schimbările funcţionale ale sistemelor reglatorii, de starea centrilor nervoşi; în alegerea intervalelor
dintre eforturile repetate trebuie să ne bazăm pe faza supracompensarii resurselor, înainte de toate,
direct în însăşi centri corticali”.
La aceasta teorie au aderat numeroşi autori, dintre care Ozolin este cel mai important, arătând
ca reactivitatea numai dacă este excelentă duce la realizarea unui record.
Au fost studii care au demonstrat că dacă se reduce intensitatea efortului în perioada de
oboseală profundă, activitatea motrică poate continua.
O privire de ansamblu, actuală, asupra teoriilor oboselii ne prezintă doua abordări: prima face
deosebirea între oboseala centrala si cea periferică, iar, cealaltă, încearcă să dovedească faptul că
această deosebire este inadmisibilă, deoarece nu există oboseli de natura periferică fără
repercursiuni centrale, deci oboseala trebuie tratata ca fenomen global.
De Marees (1979) şi Kuhler (1973) sunt de părere ca oboseala periferică sau. musculara
include procesele care. se desfăşoară în sistemul neuromuscular, atunci când nevoile energetice ale
muşchiului nu mai sunt acoperite şi nu poale fi menţinut echilibrul între procesele metabolice de
descompunere şi cele de asimilare (acumulare de acid lactic şi deci creşterea, acidozei, scăderea
ATP şi CP, carenţă în eliberarea de neurotransmiţători în plăcile motorii).
Oboseala centrală este raportată la activitatea sistemului nervos central unde se constată o
scădere a randamentului coordinativ, care se datorează fie unei-sarcini musculare grele, fie unei
sarcini ridicate de lucru de coordonare. Nivelul capacităţii coordonatoare depinde de dotarea genetică
şi de activitatea motrică. Experimentele demonstrează că, în sporturile tehnice oboseala afectează mai
ales capacitatea de coordonare, înrăutăţind în primul rând, executarea unor deprinderi motrice
perfecţiona le. Capacitatea de a coordona acţiuni finalizate, corespunzătoare unei activităţi sportive,
este rezultatul unui proces de învăţare care produce mutaţii în structurile sistemului nervos central.
După Eccles (1979) este sigur faptul că creierul constituie sediul central de comandă şi toate
instrucţiunile pe care le transmite în viteza „angrenajelor” motorii ale măduvei spinării, sunt
introduse în „angrenajele” computerizate ale scoarţei cerebrale.
În prezent, neurofiziologii consideră, în general, că activităţile neuronale deosebit de intense
îşi pun amprenta asupra sistemului nervos central, formând aşa-numitele „engrame dinamice”: Prin
acest concept se înţelege o organizare neuronală a creierului bazată pe formarea unui „pattern”
specific de transmitere a impulsurilor, care se poate menţine ore întregi şi care există doar la baza
acestui proces, permanent structurat (Eccles, 1979). Sinapsele care participă la formarea „pattern-
ului” de impulsuri în perioada de operativitate a engramei dinamice sunt foarte sensibile la
succesiunea-stimulilor. Modelul unor impulsuri nervoase se imprimă prin nişte modificări de lunga
durată în sinapsele interesate şi devine o engramă stabilă, în termeni psihologici o urma "mnezica"

121
motorie. în aceste condiţii, oboseala centrală este determinată de "carenţele de transmiţători" (K.
Lehnerlz, 1987). În ceea ce priveşte sarcinile de control ale mişcării rapide şi precise ale
cerebelului, se dovedeşte mai adecvată noţiunea de „carenţa de GABA” (acid gama-amino-buliric),
care ne permite să înţelegem conceptual situaţiile care răspund de diminuarea randamentului
cerebelului ca urmare a oboselii, deoarece majoritatea neuronilor care au acţiune inhibitoare în
creier sunt GABA-ergici, adică activează prin GABA. Există numeroase afirmaţii că sinapsele
acestor neuroni GABA-ergici au un rol important în reglarea comportamentelor motorii, astfel:
- reducerea transmiterii sinaptice GABA-ergici, prin inhibiţia sintezei GABA sau blocarea
efectului moleculelor de GABA eliberate de sinapse, duce la puternice crampe musculare;
- în creierul mic ale cărui funcţii constau în controlul şi reglarea fină a mişcărilor, majoritatea
neuronilor sunt GABA- ergici.
Edwards (1981), Bigland-Richlie (1981) şi Mc Donagh (1982), consideră că forţa musculară
- şi, mai mult, executarea unor acţiuni motrice - este supusă unor mecanisme complexe de control,
bazate pe diferite sisteme fiziologice şi psihologice, care pot fi comparate cu un lanţ de comandă
având diferite componente, în fiecare dintre acestea, în funcţie de tipul şi intensitatea sarcinii, diferit
localizată, putând apărea reduceri ale randamentului şi deci oboseala
Lanţul de comanda poate fi împărţit în trei categorii principale:
1. Sectorul de conducere a activităţii electrice de la sistemul nervos central la muşchi:
a) impuls şi excitaţia scoarţei;
b) conducerea excitaţiei
c) excitabilitatea;
d) transmiterea neuromusculară;
e) excitabilitatea sarcolemei.
2. Sectorul în care se desfăşoară procesele metabolice care produc energia prin mecanismele
contractile:
a) mecanisme contractile;
b) producerea de energie prin metabolism.
3. Sectorul cuplării excitaţiei cu contracţia.
Oboseala poate apărea în sectorul cuplării excitaţiei cu contracţia, prin diferite procese de
transmitere a potenţialului de acţiune până la filamentele de actină şi miozină. La nivel intracelular,
oboseala din muşchi poate fi tradusă, nu atât prin „golirea” rezervelor energetice, ci mai ales prin
acumulare de produşi metabolici-care realizează blocajul muscular.
Findeisen (1980) susţine ideea că nu se poate face o distincţie clară între oboseala centrală şi
cea periferică deoarece există o strânsa legătură între diferiţii factori ai proceselor de oboseală
musculară şi ai capacităţii coordonatoare a sistemului nervos central. În acest sens, Danko (1974) a
afirmat că în producerea oboselii, după un efort muscular, au loc următoarele procese:
- în timpul contracţiilor musculare are loc o transmisie continuă de impulsuri reaferente din partea
proprioreceptorilor musculari, care alterează starea sistemului nervos şi aparatului motric;
- în contracţiile musculare, se înregistrează alterări în compoziţia chimică a ţesutului muscular
care duc la o solicitare a receptorilor interesaţi;
- produşii metabolismului, răspândindu-se în sânge, modifică mediul intern al organismului,
influenţând, la rândul lor, sistemul nervos central;
- starea de excitaţie a celulelor nervoase în cadrul activităţii musculare nu poate rămâne nealterată;
- în activitatea musculară, se modifică şi funcţiile glandelor cu secreţie interna.
Prin urmare, interacţiunile complexe dintre activitatea musculară şi „alterările” din sistemul
nervos central nu permit diferenţierea unei oboseli centrale de una periferică.
Abordarea complexă a oboselii în sport, ca „sindrom” într-un sistem dinamic, a fost făcută de
către mai mulţi fiziologi ca: N.V. Zimkin (1972), N.I. Volkov (1974), D. Malhewes şi B. Fox (1976),
de specialişti în teoria antrenamentului ca: L.M. Malveev (1975), D. Harre (1981), N-V. Plalonov
(1990) şi alţii. Ei susţin că oboseala se produce ca urmare a ieşirii din funcţiune a unei anumite
componente a sistemului complex al organelor şi funcţiilor organismului, sau ca urmare a interacţiunii
dintre ele, iar rolul verigii principale constă în preluarea de către acestea (orice organ, din acest sistem

122
poate îndeplini acest rol) a activităţii, imediat ce apare o neconcordanţă între nivelul efortului şi
rezervele funcţionale.
Astfel, prima cauză a scăderii capacităţii de efort, o constituie epuizarea rezervelor energetice
şi următoarea este determinată de tulburarea integrităţii structurilor funcţionale datorită insuficienţei
asigurării plastice, ruperea homeostazei, tulburarea reglării nervoase şi hormonale etc. Aceasta
abordare are valoare practico-metodică deosebită prin faptul că fundamentează necesitatea alternării
eforturilor de diferite orientări (selective sau complexe) prin care devin posibile volume mari de
muncă cu eforturi de mare intensitate.
În concluzie, în funcţie de locul localizării, oboseala poate avea drept cauze:

LOCALIZAREA MECANISME POSIBILE


OBOSELII
1. Neuro-muscular - diminuarea cantităţii de acetilcolină eliberată la nivel ul
terminaţiilor nervoase;
2. Mecanismele contractile - diminuarea eliberării de Ca** din reticulul endoplasmatic şi
reducerea
capacităţii troponinei de a fixa Ca++ datorită creşterii ionilor de
hidrogen prin acumulare de acid lactic;
- golirea rezervelor de ATP şi CP înmagazinate şi/sau
diminuarea cantităţii de energie eliberată de i mol ATP;
- epuizarea rezervelor de gligocen muscular; lipsa oxigenului şi
3. Sistemul nervos central - oxigenare
perturbaţiiinsuficientă;
locale cauzate de semnale de oboseală de la creier,
care transmite sistemului motor semnale inhibitorii

3. Restabilirea (recondiţionare ???) în activitatea motrică


Activitatea motrică, produce oboseala care este în acelaşi timp un element protector ce se
opune epuizării rezervelor energetice şi asigură în acest fel adaptarea şi supravieţuirea. În continuare
vom face distincţie între trei procese precum restabilirea, revenirea şi refacerea-restabilirea.
Restabilirea este un proces heterocronic, care după modul de desfăşurare determină
eficienţa întregii activităţi. Durata pauzelor pentru revenire şi restabilire determină dezvoltarea
diferitelor capacităţi (de viteza, putere, rezistenta etc.).
Prin revenire înţelegem refacerea echilibrului homeostazic la valorile iniţiale, de dinainte
de prestarea activităţii motrice.
Iar refacerea-restabilirea vizează fenomenul de reorganizare şi restructurare a
organismului în alte forme superioare, adaptat la solicitările la care a fost supus.
Factorii care influenţează procesele de stabilire sunt:
a) Tipul sarcinii motrice. Restabilirea intervine mai rapid după eforturile dinamice, decât după
eforturile statice, de menţinere
b) Durata sarcinii. în cadrul unor activităţi motrice „dure” când rezervele energetice sunt
epuizate, pentru compensarea acestui deficit intervine metabolismul hepatic (glicogenul hepatic
reglează zahărul din sânge). O alergare de lunga durată, în jurul pragului anaerob, induce într-o oră
epuizarea completă a rezervelor de glicogen, iar în cazul unei alergări în jurul pragului aerob, într-o
oră şi jumătate două (Kindermann, 1978).
Revenirea se realizează în jurul a trei zile folosind o alimentaţie mixtă, iar dacă raţia este
bogată în hidraţi de carbon, se revine la nivelul iniţial în 24 ore, iar după 48 de ore începe să se
instaleze supracompensarea.
c) Intensitatea activităţii motrice. Când intensitatea este crescută, este mare şi producţia de
energie anaerobă, cu apariţia acidului lactic şi a datoriei de oxigen. Resinteza ATP operează foarte
repede (secunde) iar cea a CP, mai lent (minute); umplerea rezervoarelor de glicogen poate dura ore şi
chiar zile, în această evoluţie fiind implicate: creierul, inima, musculatura şi, cu o întârziere
importantă, ficatul (Danko, 1974). Resinteza proteinelor durează mai mult timp (zile).
d) Succesiunea sarcinilor. Este necesar să planificăm judicios intervalele de restabilire între
diferite exerciţii, dar să avem grijă şi de succesiunea lor corectă (de exemplu, antrenamentele de forţă

123
şi viteză, care mobilizează două melabolisme ale albuminelor, trebuie să fie plasate la intervale de
timp potrivite, în care se vor executa exerciţii care solicită alte procese de restabilire.
e) Frecvenţa sarcinilor. Frecvenţa optimală rezultă din timpul de restabilire necesar, în funcţie
de durata, intensitatea şi succesiunea diverşilor stimuli. Mai mult, viitoarea fază a sarcinii trebuie să
cadă în faza de supracompensare, obţinându-se astfel un maximum de eficientă.
f) Nivelul de pregătire. Optimizarea nivelului de antrenament induce o adaptare de sarcini
specifice şi nespecifice, tulburarea homeostaziei diminuându-se constant. Forţa iniţială a unui stimul,
când acţionează asupra organismului, scade, deoarece rezistenţa mecanismelor reglatoare, structurile
celulare şi albuminele structurale cresc şi schimbă calităţile fizico-chimice ale celulei.
g) Ereditatea şi rolul factorilor ambientali. Datorită tipului genetic, constituţional, indivizii au
capacităţi de restabilire diferite. Factorii de mediu pot juca rolul de condiţii în restabilire, accelerând-o.

4. Capacitatea de efort
Capacitatea de efort reprezintă posibilitatea de a obţine o reuşită în executarea unei sarcini
sau profesii (Pieron, 1968). Ea este condiţionată de aptitudini şi ambianţă. O capacitate trebuie
demonstrată, adică să fie manifestă şi nu să rămână la nivel de potenţial.
Capacitatea de efort este o caracteristică a individului care desfăşoară activitate motrică
putând fi apreciată prin: durata efortului, lucrul mecanic şi oportunitatea acestora. Unităţile de
exprimare a lucrului mecanic efectuat sunt Joul-ul şi Watt-ul.
S-a constatat că în timpul unor activităţi motrice cu intensităţi maximale, pentru un subiect,
nivelul de solicitare a organelor şi sistemelor corpului este diferit. în timp ce unele ajung la
capacitatea lor maximă de funcţionare, altele sunt departe de aceasta, de consumarea rezervelor
funcţionale; deci este determinată de organele care ajung mai rapid la limita capacităţii lor.
A Demeter consideră că, capacitatea de efort constă în posibilitatea organismului de a
desfăşura o activitate motrică - lucru mecanic - cu intensităţi şi durate diferite. în timp ce
capacitatea maximă de efort presupune posibilitatea de a efectua o activitate motrică cât mai intensă
într-un timp cât mai lung.
În cazul activităţilor motrice bazate pe procesele .aerobe ale contracţiei musculare factorul
limitativ este reprezentat de cantitatea de oxigen consumată de muşchi în unitate de timp. Consumul
de oxigen este determinat de dimensiunile şi funcţionarea plămânilor, de cantitatea de hemoglobina,
de dimensiunea vaselor şi, în sfârşit, de capacitatea de utilizare a oxigenului la nivelul ţesuturilor.
În cazul activităţilor motrice anaerobe (de mare intensitate şi scurta durată) efortul se
desfăşoară pe baza energiei eliberate de muşchi.
Nivelul acestor activităţi (eforturi) va fi cu atât mai înalt cu cât masa musculară angajată în
activitate este mai mare.
4.1. Evaluarea capacităţii de efort
Măsurarea capacităţii de efort a organismului uman a constituit, până nu de mult, una din
problemele controversate ale medicinii. Progresul ştiinţific şi materialul faptic adunat în ultimele
decenii au permis însă obţinerea unor clarificări importante privind concepţia, parametrii adecvaţi
măsurării şi metodele de investigaţie.
Astfel, pentru evaluarea completă a posibilităţilor energetice ale unui individ trebuie explorate:
- disponibilităţile sau capacitatea de a mobiliza rapid resursele funcţionale pentru a răspunde
unor sarcini bruşte şi intense;
- rezistenţa, capacitatea de a menţine un timp cât mai lung nivelul înalt de mobilizare a
resurselor funcţionale;
- randamentul, capacitatea de a executa o sarcină cu preţul cheltuielilor funcţionale şi
metabolice minime;
- gradul de realizare, care reprezintă raportul dintre nivelul maxim de mobilizare a
rezervelor funcţionale şi posibilităţile potenţiale extreme de mobilizare.
Evaluarea capacităţii anaerobe
Capacitatea anaerobă alactacidă şi puterea sunt foarte dificil de examinat. Singurele metode
directe de evaluare sunt: biopsia musculară şi în parte rezonanţa magnetică nucleară. Deoarece, prima

124
metodă necesită intervenţie chirurgicală iar cea de-a doua este prea costisitoare, testele cele mai
utilizate sunt cele indirecte bazate pe cantitatea maximă de lucru mecanic efectuat în perioade scurte
de timp (până la 5 sec).
Capacitatea anaerobă lactacidă este de asemenea dificil de măsurat, metodele urmărind
evaluarea datoriei de oxigen, a concentraţiei de lactat şi a cantităţii de lucru mecanic efectuat în 30-
60 sec. De fapt, evaluarea capacităţii anaerobe este o aproximaţie grosieră şi nu se referă la aspecte
importante precum:
- cantitatea de lactat oxidat în timpul repausului;
- rezultatul resintezei glicogenului;
- alterarea metabolismului bazal;
- resintetizarea rezervei de oxigen în ţesuturi şi în sânge;
- costul energetic al ventilaţiei pulmonare şi a frecvenţei cardiace, care rămâne ridicat,în repaus.
Evaluarea capacităţii aerobe. În acest caz există două categorii de teste de teren şi anume:
- teste de capacitate maximă, în cazul adaptării diferitelor organe şi sisteme la eforturi maxime;
- teste submaximale sau care simulează competiţia, în cazul adaptării progresive.
În testele de capacitate maximă se foloseşte metoda triangulară, care presupune creşterea
încărcăturii, în ritmul stabilit, la fiecare 2-3 minute. Dacă este utilizat covorul rulant se prefera
mărirea pantei şi nu a vitezei, iar în cazul cicloergometrului se creşte, walt-ajul. Pentru definirea
momentului când testul trebuie întrerupt se va urmări dacă subiectul a ajuns la epuizare şi deci, se
va evalua cantitatea maximă de lucru mecanic realizat.
Pentru sportivii de performanţă se recomandă utilizarea metodelor cu perioade de lucru de 2
min cu creşteri mari ale încărcăturii.
În cazul testelor submaximale intensitatea efortului nu este epuizantă pe termen scurt,
urmărindu-se evaluarea adaptării transportului de oxigen şi a difuziunii în ţesuturi, fără investigarea
capacităţii maxime.
Evaluarea metabolismului alternativ aerob - anaerob.
În acţiunile motrice complexe în care intervin mai multe mecanisme metabolice, în funcţie de
intensitatea şi durata efortului; este dificil să evaluăm solicitarea organismului, datorita imposibilităţii
de a distinge clar acţiunea diferitelor metabolisme.
În acest sens, au fost elaborate teste care vizează:
- capacitatea de a produce nivele înalte ale puterii musculare;
- capacitatea de restabilire rapidă după efort;
- capacitatea de repetare a aceleaşi performanţe după un scurt interval de timp.

125
9. FITNESSUL - SINTEZĂ A CAPACITĂŢII DE MIŞCARE

9.1. Fitnessul general şi fitnessul motor.


9.2. Calităţile motrice de bază (viteza, forţa, rezistenţa, capacităţile coordinative-coordonarea).
9.3. Mobilitatea - condiţie determinantă a amplitudinii şi eficienţei mişcărilor.
9.4. Compoziţia corporală.

Pentru domeniul activităţilor motrice, capacitatea motrică reprezintă un element central,


pentru că dezvoltarea ei la diferitele niveluri specifice reprezintă un criteriu fundamental de
apreciere a eficienţei procesului instructiv-educativ.
Înţelesul noţiunii este larg şi diferit sensibil de la un autor la altul; în funcţie de profilul
acestuia, se restrânge sau se lărgeşte sfera acestei noţiuni, prin includerea sau neincluderea, pe lângă
factorii biologici şi a unor procese psihice sau de altă natură.
În literatura anglo-saxonă, capacitatea motrică are ca echivalent termenul fitness. Acesta
reprezintă una din temele predilecte care umplu paginile revistelor, cărţilor de specialitate, care
angajează interesul specialiştilor sau al nespecialiştilor. Toata lumea este în căutarea fitness-ului, ca
element favorizant al creşterii calităţii vieţii.
Încă de acum 2000 de ani, Hipocrate şi Galen afirmau relaţia dintre capacitatea de mişcare şi
starea de sănătate fizică şi psihică. Astăzi, fitness-ul face parte integrantă din stilul de viaţa al
omului modern, care apreciază valoarea activităţilor fizice, motrice, indiferent de vârstă, de condiţie
materială sau socială.
Înainte de a defini conceptul de fitness, putem aprecia ca acesta se rezumă la răspunsul
afirmativ la următoarele întrebări (după Corbin şi Lindsey):
 poţi realiza sarcinile zilnice cu vigoare, fără a resimţi oboseala?
 ai o atitudine corporală corectă?
 la sfârşitul zilei, ai suficientă energie pentru activităţi de timp liber?
 ai un corp suplu şi agil?
 te poţi angaja în efort fizic prelungit?
Calităţile motrice sau calităţile mişcărilor, în general, reprezintă o temă interesantă pentru
specialişti, ştiut fiind rolul lor determinant pentru capacitatea motrică şi de performanţă a omului.
Din acest motiv, metodologia dezvoltării calităţilor motrice preocupă în egală măsură
profesorii de educaţie fizică, antrenorii, specialiştii în kinetoterapie etc.
Calităţile motrice pot fi incluse în conceptul mai larg de fitness, utilizat în literatura de
specialitate (physical fitness), care, în opinia noastră, acoperă rezonabil aria de fenomene şi procese
care dau substanţă acestei realităţi complexe;
Este greu de formulat o definiţie unanim acceptată, dar câteva elemente definitorii sunt
constatate, indiferent de unghiul de vedere sau de „şcoala” căreia îi aparţin specialiştii.
După Allsen, Harrison şi Vance, fitness-ul desemnează un set de atribute prin care individul
face faţa solicitărilor fizice şi funcţionale din activităţile cotidiene sau sportive, dependent de
condiţia sa anatomică, fiziologică şi psihologică.
Acesta reprezintă o stare „de bine”, care permite desfăşurarea acţiunilor motrice cu vigoare,
reduce riscul îmbolnăvirilor datorate lipsei de mişcare şi stabileşte o bază solidă pentru activităţile
de performanţă.
Componentele fitness-ului sunt prezentate în schema următoare (fig. 1).

126
REZISTENŢA CARDIO-VASCULARĂ

REZISTENŢĂ
FORŢĂ MUSCULARĂ

FITNESS

MOBILITARE COMPOZIŢIE
SUPLEŢE CORPORALĂ
Figura 1 – Componentele fitness-ului
Aceste 5 componente sunt dependente de starea de sănătate (health-related fitness components).
Aceasta înseamnă că orice individ îşi poate îmbunătăţi aceste calităţi, chiar dacă nu are aptitudini sportive.
Un termen înrudit întâlnit în literatură îl reprezintă fitness-ul motor. Acesta derivă din
conceptul general şi are ca substrat componenta neuro-musculară a condiţiei fizice. După Corbin şi
Lindsey, acesta reprezintă capacitatea individului de a realiza o acţiune motrică, cu caracteristicile
unei deprinderi (motrice) performante. Trăsătura esenţială a fitness-ului motor este deci, eficienţa,
mişcării. Asupra eficienţei mişcării vom reveni la capitolul „capacităţi coordinative”.
Prezentăm în figura următoare componentele acestei capacităţi, condiţionată ereditar şi deci
limitată ca nivel maxim posibil (skill-related components) (fig. 2).

ECHILIBRU

COORDONAR
PUTERE E

FITNESS
MOTOR
AGILITATE VITEZĂ

TIMP DE
REACŢIE
Fig. 2. Componentele fitness-ului motor
Fitness pentru viaţă - iată o sintagmă care rezumă o întreagă filosofie ce relevă importanţa
unui regim raţional în care exerciţiile fizice adecvate fac parte inseparabilă din existenţa omului.
Seneca spunea acum aproape 2 milenii: „Omul nu moare, ci el îşi pregăteşte singur sfârşitul”. Acest
adagio este astăzi mai actual ca oricând, prin ritmul de viaţă, lipsa de grijă şi înţelegere pentru
propriul corp şi printr-o serie de obişnuinţe care ne pun în pericol sănătatea. Astfel, multe dintre
bolile acestui sfârşit de mileniu - obezitatea, afecţiunile hipokinetice, bolile cardiace, anxietatea,
depresia - sunt asumate aproape conştient (diseases of choice - după Allsen, Harrison şi Vance).
Omul a încercat dintotdeauna să găsească soluţii pentru prelungirea vieţii sale active.
Conform cercetărilor lui Bortz de la Universitatea Stanford, organismul uman are capacitatea să
trăiască 120 de ani; durata medie de viaţă mult mai redusă se datorează unei exploatări deficitare a
„maşinii umane” ale cărei efecte sunt evidente. Nici un tratament curativ nu poate remedia complet
efectele produse de lipsa de mişcare sistematică, alimentaţia neraţională sau consumul de alcool,
tutun sau stimulente de diverse tipuri.
127
În continuare vom face o prezentare succintă a calităţilor motrice de bază după o schemă care va
include: definiţia, factorii care le condiţionează, formele de manifestare şi metodologia de dezvoltare.

Caracteristicile de viteză ale mişcărilor


Definiţia vitezei
Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la rapiditatea efectuării uneia sau
mai multor mişcări într-o unitate de timp. Ea se determină prin lungimea distanţei parcurse în timp
sau prin timpul de efectuare a unei mişcări:
Viteză este rezultatul aplicării unei forţe asupra unei mase. După modul în care aceasta se
aplică, viteza poate fi: uniformă sau neuniformă. Specifice efectuării mişcărilor corpului uman sunt
acceleraţia şi deceleraţia mişcării, acestea neexcluzând păstrarea unui ritm optim de lucru. Priceperea
executanţilor de a menţine o viteza optimă de execuţie (nu întotdeauna viteza maximă condiţionează
succesul) se numeşte simţul vitezei, corelat în bună măsură cu simţul ritmului şi tempoului.
Cercetările efectuate şi experienţa practică au demonstrat că viteza e puternic condiţionată
genetic, depinzând deci de fondul ereditar, progresul, chiar în condiţiile unui antrenament special,
nu este spectaculos în raport cu posibilităţile de dezvoltare a altor calităţi motrice (forţa, rezistenţa).
Viteza se poate îmbunătăţi cu maximum 15-20%.
Factorii care condiţionează viteza - sunt de natura diferită: biologici, biomecanici, psihologici.
Dintre aceştia cei mai importanţi sunt:
- mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, viteza alternării excitaţiei şi inhibiţiei corticale;
- timpul de reacţie sau de latenţă, care depinde de calitatea nervului, a muşchiului şi a
sinapsei; are valori medii cuprinse între 0,l-0,25 s;
- viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent);
- viteza de contracţie a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;
- forţa muşchiului care intra în contracţie;
- lungimea segmentelor implicate în mişcare, mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară
(diferenţele individuale sunt deseori esenţiale în performanţă; în sprint, de exemplu, talia
redusă conduce la momente de inerţie scăzută în frecvenţa paşilor, dar determină un fuleu
necorespunzător. Pe de altă parte, în acţiunile ce necesită accelerarea întregului corp e
necesară o hipertrofie musculară moderată şi o elasticitate musculară deosebită);
- capacitatea de coordonare a grupelor musculare; activarea a cât mai multe unităţi motorii
rapide, în mod sincronizat, sinergic, precum şi evitarea angrenării .muşchilor antagonişti
sunt esenţiale .pentru atingerea unei viteze maximale;
- tipul fibrei musculare; un procentaj ridicat de fibre rapide, FT (fast twitch) corelează pozitiv
cu capacitatea de contracţie ridicată la viteze mari. Baza microstructurală, metabolică a fibrei
musculare este puternic determinată genetic; deci, prin antrenament se acţionează asupra
creşterii secţiunii transversale a fibrelor şi mai puţin asupra creşterii numărului acestor fibre;
- resursele de compuşi macroergici din fibra musculară (ATP şi CP) şi enzimele implicate în
metabolismul acesteia; studiile efectuate au demonstrat că rezervele de compuşi macroergici
nu cresc evident prin antrenament, în schimb enzimele ating un nivel superior cu 20-30%
(Thorstensson, 1975).
Forme de manifestare a vitezei şi factorii implicaţi
Viteza de reacţie - apariţia excitaţiei în receptor;
- transmiterea excitaţiei pe căile aferente;
- analiza semnalului în centrii nervoşi (are durata cea mai mare);
- transmiterea comenzii efectuare;
- excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie.
Viteza de execuţie - nivelul însuşirii tehnicii;
- nivelul celorlalte calităţi motrice, în special forţa;
- încărcătura.
Viteza de repetiţie - mobilitatea proceselor nervoase fundamentale.

128
Capacitatea de accelerare - forţa segmentelor angrenate în mişcare;
(demaraj) - lungimea pasului;
- mobilitatea articulară;
- elasticitatea musculară.
Viteza de deplasare - viteza de execuţie
- viteza de repetiţie.
Aspecte metodologice în educarea/dezvoltarea vitezei
 Principala metodă de educare/dezvoltare a vitezei o reprezintă utilizarea unor eforturi cu
intensitate maximă (exerciţii simple, bine însuşite, fără încărcătură, efectuate într-o stare optimă
de excitabilitate corticală).
 Altă metodă o reprezintă efectuarea unor eforturi (acte, acţiuni motrice) cu intensitate
submaximală (în care se urmăreşte formarea ritmului de execuţie a unei mişcări, deprinderi) sau
supramaximală (posibilă prin folosirea unor condiţii uşurate - „antrenament cu forţă negativă”,
în care progresul în viteză sau detentă poate fi, de până la 30%; de exemplu, alergarea în pantă
descendentă utilizarea unor obiecte mai uşoare, a unor mijloace cu tracţiune mecanică etc.).
 Efectuarea unor eforturi cu intensităţi alternative (repetări în tempo-uri alternative submaximal-
maximal).
a) pentru educarea/dezvoltarea vitezei de reacţie
- metoda repetărilor: reacţii la stimuli cunoscuţi sau la stimuli complecşi, la obiecte în
mişcare, alegerea reacţiilor în funcţie de valoarea stimulilor;
- metoda întrecerii, a jocului;
- metoda senzorio-motrică, pentru dezvoltarea capacităţii perceperii timpului şi ritmului.
b) pentru educare/dezvoltarea vitezei de execuţie
- metoda repetărilor în tempo maximal, pe părţi (fracţională);
- metoda repetărilor (globală);
- metoda jocului;
- metoda întrecerii.
c) pentru educarea/dezvoltarea vitezei de repetiţie
- metoda repetărilor în tempo maximal;
- metoda repetărilor în tempo-uri alternative (submaximal şi maximal);
- metoda întrecerii.

Forţa - calitate motrică


Definiţia forţei - are la bază un anume consens al specialiştilor. Forţa constă în capacitatea
de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau
internă, prin contracţia uneia sau a mai multor grupe musculare.
Un alt termen utilizat în practică şi care este separat de forţa doar din raţiuni didactice, este
acela de putere musculară. Fiziologic şi biomecanic, delimitarea acestor două noţiuni este dificilă,
dar cum în multe din acţiunile motrice umane este importantă şi rata de producere a forţei, acest
lucru se impune.
Forţa exprimă capacitatea muşchiului de a produce contracţii apreciabile, în timp ce
puterea se referă la modul exploziv de declanşare a acestor contracţii, deci la raportul între lucrul
mecanic efectuat şi timp („debitul de forţă”)
P = L/t unde:
L = lucru mecanic, t = timp.
Atât forţa cât şi puterea musculară sunt esenţiale pentru prestarea eforturilor ocupaţionale,
pentru solicitările din sportul de performanţă şi în redobândirea stării de normalitate după diverse
afecţiuni sau traumatisme.
Factori care condiţionează forţa
- capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;
- numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea (secţiunea transversală) a

129
acestora. Cu cât hipertrofia funcţională creşte, cu atât forţa de contracţie progresează;
- resursele de energie intramusculară (ATP şi CP) - sunt importante în special în dezvoltarea
forţei maximale ce se menţine doar câteva secunde;
- lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează; se consideră
ca lungimea optimă de lucru a unui muşchi este de 80-90% faţă de lungimea acestuia în
repaus, iar valoarea unghiului articular optim este de 80-120° (după Zaţiorski, 1977);
- coordonarea intra şi intermusculară, joacă un rol important în forţa maximală izometrică şi
respectiv în formele de manifestare a forţei dinamice;
- viteza de contracţie a fibrelor musculare, influenţează în special forţa explozivă;
- intensitatea şi durata contracţiei musculare; gradul de solicitare optim (pentru avansaţi) este
de 80-W din posibilităţile maxime iar durata de 20-30s a contracţiilor, favorizează o creştere
rapidă a forţei;
- vârsta, sexul, ritmurile diurne;
- factorii psihici (motivaţia, stările emoţionale, concentrarea atenţiei).
Formele de manifestare a forţei (fig. 3):

Fig. 3 - Formele de manifestare ale forţei


Aspecte metodologice în dezvoltarea forjei
Procedeele metodice de dezvoltare a forţei maxime
a) Procedeul eforturilor maxime - dezvoltarea forţei pure. Implică utilizarea unor încărcături de 80-
100% din capacitatea maximă. Se lucrează de regulă. 1-5 repetări pe serie, cu pauze de 2-5 min,
între serii.
b) Procedeul contracţiilor izometrice - presupune o încordare a fibrei musculare, fără deplasarea
segmentului; ea trebuie sa depăşească 2/3 din forţa maximă a muşchiului pentru a se produce
creşterea masei musculare. Se recomandă un număr de 4-6 contracţii pe zi a câte 9-12 s fiecare,
cu pauze obligatorii de 1,5-2 min. Este un procedeu recomandat în lucru cu subiecţii antrenaţi
sau în primele două faze ale schemei recuperării posttraumatice (în imobilizări). Procedeul
prezintă avantaje certe dar şi dezavantaje datorate scurtcircuitării funcţiei coordinative a
mişcării. Electrostimularea conduce la contracţie musculară prin aplicarea electrozilor pe muşchi
sau pe nervii numiri aferenţi. Conform datelor din literatură, durata unui ciclu de excitaţie este
de 10 s, pauza între cicluri - 50 s număr total de cicluri - 10.
Procedee metodice de dezvoltare a forţei explozive
a) Procedeul eforturilor explozive („Power-trening”),constă în utilizare a 3 grupe de exerciţii (cu
haltera, mingea medicinală şi exerciţii acrobatice) apropiate structurii tehnicii din ramurile de
sport. Se lucrează cu 6-8 serii a câte 3-6 repetări efectuate în viteză maximă, încărcătura se
măreşte treptat.

130
b) Procedeul eforturilor mijlocii sau încărcăturii medii. Încărcătura se stabileşte între 30-80% din
posibilităţile maxime în funcţie de calitatea dominantă, viteza sau forţă.
Se lucrează cu 6-9 serii a câte 3-6 repetări - în scopul dirijării corecte a efortului este utilă
calcularea indicilor de volum şi de intensitate.
Procedee metodice de dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă
a) Procedeul lucrului „până, la refuz”.
Încărcătura e cuprinsă între 30-80% din posibilităţile maxime; se efectuează 4-6 serii, cu pauze
de 6-10 min între ele, fiecare cu un număr maxim de repetări.
b) Procedeul în „circuit” utilizat atât în educaţie fizică, cât si în antrenamentul sportiv, presupune -
solicitarea alternativă a grupelor musculare la diferite staţii.
c) Procedeul eforturilor segmentare (metoda „body-building”).
Circuitul
Circuitul are efecte atât asupra indicilor morfo-funcţionali, cât şi asupra sistemului cardio-
vascular printr-un lucru individualizat. Circuitul reprezintă o variantă a lucrului riguros standardizat în
care se repetă, legat sau cu intervale, exerciţii selecţionate şi reunite într-o structură bine articulată.
Diverşi specialişti (Scholich, Mitra, Mogoş, Tibacu) descriu mai multe variante ale circuitului,
determinate de volumul, intensitatea efortului, durata pauzelor, formele de organizare etc.
 circuit pentru lucru de durata - fără pauze;
 circuit extensiv cu intervale;
 circuit intensiv cu intervale;
 circuit uşor format din exerciţi efectuate cu încărcătură între 10-20% din posibilităţile maxime;
 circuit mediu formal din exerciţii efectuate cu încărcătură între 30-40% din posibilităţile
maxime;
 circuit greu format din exerciţii efectuate cu încărcătură peste 50% din posibilităţile maxime;
 circuite scurte, medii, lungi, ce cuprind un număr variabil de exerciţii, de la 4-5 la 9-12.
Pentru dezvoltarea calităţii combinate viteză-forţă
Importantă este rapiditatea execuţiei, frecvenţa mişcărilor în unitatea de timp. Se lucrează cu
intensitate apropiată de cea maximală, cu pauze mari, duble faţă de timpul afectat lucrului efectiv,
încărcăturile utilizate sunt mici, favorizându-se astfel viteza de execuţie şi de repetiţie.
Pentru dezvoltarea dominantă a forţei, intensitatea lucrului este mare şi maximă, încărcătura
stabilindu-se, ca de altfel în toate celelalte variante ale circuitului în funcţie de capacitatea maximă a
subiecţilor.
Aceasta variază între 20-70% la copii şi juniori. Viteza de execuţie este medie la greutăţile
mari şi maximă la greutăţile mici. Pauzele dintre staţii variază între 90-120 s, când se solicită aceleaşi
grupe musculare şi 45-60s, când se solicită diferite grupe musculare. Numărul de repetări poate varia
între 1-5 cu 80-100 % din posibilităţile maxime şi număr maxim contracronometru la încărcăturile
mici. De asemenea, circuitul poate include şi exerciţii libere fără încărcătură.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de forţă, efortul va avea o intensitate medie, ceea ce
corespunde unor încărcături de 35- 60% din capacitatea maximă. Viteza de lucru este mică spre
medie. Pauzele între staţii sunt de 45-90s şi 2-4 min între circuite. Exerciţiile de forţa vor alterna cu
exerciţii de rezistenţă; în timp, pentru primele se măreşte treptat încărcătura iar pentru cele de
rezistenţă încărcătura se micşorează şi creşte numărul de repetări.
Una dintre cerinţele circuitului o reprezintă alternarea raţională a solicitării principalelor grupe
musculare, ceea ce impune cunoştinţe de topografie a muşchilor şi de biomecanică a mişcărilor.
Circuitul are efecte asupra pregătirii fizice generale şi implicit asupra capacităţii de efort.
Stricta individualizare a acestuia conduce la o solicitare optimă a organismului, evidenţiată prin
frecvenţa cardiacă - indicator al reactivităţii organismului la efort.
Metoda „body-building”
Este utilizată în special de culturişti pentru dezvoltarea unor grupe musculare printr-un efort
bine localizat şi o anumită amplitudine de lucru.
S-a extins şi în cazul lucrului pentru crearea „suportului” muscular în însuşirea tehnicii
sportive sau în cazul recuperării posttraumatice a funcţiei neuro-musculare.

131
Încărcăturile folosite sunt cuprinse între 65-80% din posibilităţile maxime; se efectuează un
grupaj de 6-9 exerciţii, a 6-12 repetări şi 9-12 serii.
Acest procedeu presupune respectarea câtorva principii care vor fi enunţate pe scurt;
 principiul respiraţie-inspiraţie în timpul contracţiei, expiraţie în extensie;
 principiul încălzirii - se folosesc exerciţii libere şi cu gantere în scopul bunei încălziri
musculare;
 principiul încărcăturii progresive şi al descreşterii acesteia;
 principiul antigravitaţional - revenirea se efectuează de două ori mai lent decât flexia;
 principiul contracţiei menţinute - în timpul mişcării, după a doua treime a sarcinii se menţine o
poziţie timp de 2-3 s, după care se continuă mişcarea;
 principiul concentrării mentale;
 principiul priorităţii - se lucrează în special pentru grupurile musculare slab dezvoltate.

Rezistenţa - calitate motrică


Definiţia rezistenţei
Rezistenta se defineşte ca fiind capacitatea psiho-fizică a organismului de a realiza un efort
de o anumită intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specifice activităţii depuse.
Nivelul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă într-o capacitate funcţională ridicată cardio-va
sculară, respiratorie, metabolică, nervoasă şi coordinativă.
În ansamblul formelor de solicitare motrică, rezistenţa numită şi anduranţă face parte din
calităţile (capacităţile) condiţionale sau organice pentru că are la bază procesele energetice ca bază
materială a mişcărilor.
Absorbţia maximă de O2 (VO2 maxim) este principalul criteriu de apreciere a capacităţii de
rezistenţă.
Factorii care condiţionează rezistenţa:
- tipul de fibră musculară implicată în activitate; se consideră ca fibrele roşii şi albe
acţionează diferenţiat în funcţie de intensitatea efortului, respectiv gradul de solicitare.
Astfel, în efortul de rezistenţă aproape 90% din absorbţia maximă de O2 este realizată de
fibrele roşii ST („Slow twitch”);
- rezervele energetice; fosfaţii macroergici, glicogenul şi trigliceridele sunt mobilizate în
mod diferenţial în funcţie de intensitatea şi durata efortului. În paralel cu creşterea,
rezervelor energetice se îmbunătăţeşte şi activitatea enzimelor iar mecanismele
hormonale de reglare devin mult mai eficiente;
- parametrii cardio-vasculari; minut-volumul cardiac, elasticitatea vasculară şi reglarea
periferică capilară prezintă diferenţieri importante la subiecţii antrenaţi şi neantrenaţi.
Compoziţia sângelui şi capacitatea pulmonară crescută determină pătrunderea unei
cantităţi mai mari de O2 în sânge, fixat de o hemoglobină mai bogată;
- factorii psihici; procesele volitive dinamizează sfera biologică, favorizând efectuarea unui
efort deseori istovitor.
Forme de manifestare a rezistenţei
CRITERIUL TIPURI
- rezistenţa generală - implică peste 2/3 din întreaga musculatură;
Participarea grupelor musculare - rezistenţa regională - implică între 1/3-2/3 din musculatură;
- rezistenţa locală - implică mai puţin de 1/3 din musculatură.
- anaerobă - energia e mobilizată pe cale neoxidativă;
Sursele de energie
- aerobă - energia e mobilizată pe cale oxidativă.

132
- de scurtă durată - 45 s - 2 min;
- de durată medie - 2-8 min;
- de lungă durată (RLD) mai mult de 8 min.;
Durata efortului
- RLD I - până în 30 min (metabolismul glucidic);
- RLD II - 30-90 min (metabolismul glucidic şi lipidic);
- RLD III - peste 90 min (metabolismul lipidic).
- generală (de bază) - independentă de tipul de activitate;
Specificul activităţii motrice - specifică (specială) - dependentă de datele unei ramuri sportive
sau tip de activitate.
Modul de combinare cu alte - rezistentă - forţă;
calităţi motrice - rezistenţă - detentă;
Aspecte metodologice în dezvoltarea rezistenţei
Oboseala reprezintă elementul cheie (factorul-cheie) în dezvoltarea rezistenţei, determinând o
modificare (progresivă) a comportamentului individului aflat în aceasta stare.
În relaţie cu oboseala fizică (provocată de activitatea musculară), evidenţiem următorii factori
al căror „joc” stabileşte metodele de lucru, de dezvoltare a rezistenţei şi a combinaţiilor acesteia.
a) intensitatea exerciţiului este determinată de particularităţile asigurării energetice a
efortului, adică de raportul dintre consumul energetic şi necesarul de O2 al organismului. Intensitatea
se exprimă în procente din intensitatea maximă (maximală între 95-100%, submaximală între 80-
95%, medie între 60-79%). Se exprimă în:
- număr de repetări pe unitate de timp;
- m/s sau t/km pentru alergări.
Exprimarea în procente este mai frecventă, permiţând o precizie şi o dozare corespunzătoare.
b) durata efortului - este determinată de distanţele parcurse cu o anumită viteză sau intensitate a
efortului. În funcţie de timpul de lucru deci, predomină fie procesele respiratorii (efort mai lung de 5
min), fie reacţiile glicolitice (efort între 20s - 2 min) sau fosfatice (efort până la 8-10 s); se poate acţiona
în consecinţă asupra rezistenţei aerobe, anaerobe lactacide, respectiv anaerobe alactacide.
c) durata pauzelor între repetări; în funcţie de tipul de rezistenţă pe care dorim să-l
dezvoltăm, intervalul de odihnă se poate mări (solicitarea devine mai aerobă) sau micşora (efortul
devine progresiv anaerob, deoarece nu se poale lichida datoria de O2 acumulată). Pauzele trebuie să
fie suficient de lungi pentru a asigura refacerea rezervelor de ATP, CP sau glicogen.
d) caracterul odihnei; pauzele active, cu intensitate redusă, menţin procesele respiratorii la un
nivel destul de ridicat, fiind utilizat în metodele cu efort continuu sau în lucrul cu intervale. În metoda
cu repetări, pauzele sunt de obicei pasive; pentru a asigura o revenire relativ completă (90-95 b/min).
e) volumul efortului sau numărul de repetări determină efectul cumulat al efortului asupra
organismului. Dacă volumul efortului creşte în condiţii aerobe, se solicită funcţiile cardio-vasculară
şi respiratorie; dacă volumul se măreşte în condiţii anaerobe atunci creşte capacitatea glicolitică a
fibrelor musculare albe.
Prezentăm în continuare principalele metode care conduc la dezvoltarea rezistenţei:
a) Metoda eforturilor uniforme (continue, de lungă durată)
Este folosită cu precădere la începători, ea influenţând sistemele de reglare vegetativă şi
parametrii metabolici. Forma principală de lucru este alergarea de durată care solicită fibrele
lente (roşii) şi enzimele oxidative. Tempoul este de 70-75% din VO2 maxim, durata efortului
variind de la 10-15 min (la începători) la 1 h (avansaţi). Frecvenţa cardiacă variază şi ea între
140-150 b/min. (începători) şi 170-180 b/min. (avansaţi). Lucrul poate fi extensiv (FC = 140-
160 b/min. sau intensiv l60-180 b/min.).
După 4-6 săptămâni de lucru, parametrii efortului trebuie revizuiţi pentru a crea stimuli
superiori de adaptare pentru organism.
Metoda eforturilor continue conduce la menţinerea unei bune condiţii fizice, creând suportul
satisfacerii exigenţelor unor eforturi prelungite şi de intensitate crescută.
Durata şi intensitatea efortului sunt permanent adaptate posibilităţilor subiecţilor, controlul
frecvenţei cardiace post-efort verifică justeţea tempoului impus.
133
Efectele antrenamentului continuu sunt de durată pentru organism în general şi pentru
ameliorarea rezistenţei aerobe, în special.
b) Metoda eforturilor variabile - se bazează pe modificarea intensităţii de efort. Mijlocul
principal îl reprezintă alergarea pe teren variat cu intensităţi diferite, datorate profilului
acestuia. Se creează, astfel, un dezechilibru între nevoia de O2 şi posibilităţile de asigurare a
acestuia (de exemplu în pantă ascendentă).
Acest procedeu implică o dozare greu de apreciat, de aceea e mai puţin frecvent la sportivii
consacraţi; acesta îşi păstrează avantajele la începători.
c) Metoda lucrului cu intervale (fracţionată)
Principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe fondul refacerii
incomplete a organismului după repetarea anterioară.
Specialiştii evidenţiază două variante ale acestei metode:
- antrenamentul intensiv - se caracterizează printr-o intensitate ridicată şi un volum mai
scăzut, solicită o datorie de 90% din VO2 max;
- antrenamentul extensiv - se caracterizează printr-un volum crescut şi o intensitate
relativ scăzută; solicită în special fibrele roşii (lente);
Caracteristica acestei metode de lucru este pauza utilă (fig. 4).
Figura 4 ilustrează faptul că revenirea pulsului urmează o formulă logaritmică, doar o parte
a pauzei fiind realmente utilă. Stimulul următor (repetarea următoare) se administrează când
FC ajunge la 120-140 b/min, deoarece:
 pauza care depăşeşte 3 min permite revenirea completă a parametrilor cardio-vasculari şi
metabolici la starea de repaus, ceea ce înseamnă reluarea ab initio a proceselor de
reglare, energogeneză etc.;
 „unda cardiacă” este maximă când pulsul se situează în domeniul pauzei utile (efectul
formativ cardiac este optim). Durata eforturilor:
- 15 s-2 min - intervale scurte;
- 2-8 min - intervale medii;
- 8-15 min - intervale lungi.
Pauzele între repetări sunt între 30-90 s; se utilizează de regulă 3-4 repetări (într-o lecţie) şi
2-3 serii.

Figura 4 – Curba revenirii frecvenţei cardiace post efort


În funcţie de specificul activităţii, de exigenţele disciplinei sportive, se utilizează forme
maxime de mobilizare a energiei şi, în consecinţă, metodele de lucru se pot combina, asigurând
complementaritatea pregătirii într-un raport optim.

Mobilitatea - condiţie determinantă a amplitudinii şi eficienţei mişcărilor

134
Mobilitatea este o calitate a aparatului articular care condiţionează eficienţa diferitelor acţiuni
motrice, asociindu-se de obicei cu o bună performanţă motrică. În literatura de specialitate, termenul are
o serie de sinonime: supleţe, flexibilitate, mobilitate articulară, extensibilitate musculară, ligamentară.
Definiţia mobilităţii
Mobilitatea reprezintă capacitatea omului de a executa mişcări cu mare amplitudine, prin
forţe proprii sau sub influenţa torţelor exterioare (după Harre şi Frey).
În afara factorilor morfologici musculo-articulari implicaţi, mobilitatea poate fi recunoscută ca o
calitate motrică parţial condiţională şi de capacitatea de coordonare (în special „flexibilitatea dinamică”).
Factorii care condiţionează mobilitatea:
- caracteristicile articulare - date anatomice individuale ce pot fi ameliorate în mai mică
măsură; de asemenea, aparatul tendinos, ligamentar, capsular care stabilizează articulaţia
sunt puţin „educabile” în planul elasticităţii;
- elasticitatea musculară - consecinţă a capacităţii de deconectare şi relaxare, poate fi
modificată pe termen lung (prin modificări biochimice şi structurale ce determină calităţi
superioare) sau pe termen scurt (prin creşterea temperaturii corporale prin încălzirea
specifică);
- temperatura mediului ambiant - mobilitatea se îmbunătăţeşte la temperaturi mai mari;
- vârsta, sexul - mobilitatea are valori superioare la copiii între 11-14 ani şi la femei.
Diferenţele se explică printr-o serie de particularităţi care ţin de compoziţia corporală,
diferenţe hormonale etc.;
- oboseala psihică sau fizică - produce dereglări în mecanismele neuro-musculare,
responsabile de capacitatea de relaxare şi întindere;
- oscilaţiile diurne ale factorilor biologici - determină un nivel scăzut al mobilităţii în timpul
dimineţii şi o creştere a ei după-amiaza şi seara.
Forme de manifestare a mobilităţii
CRITERIU TIPURI
Specificul activităţii motrice - mobilitate generală - se manifestă la nivelul principalelor
articulaţii;
- mobilitate specială (specifică) – se manifestă la nivelul unei
anumite articulaţii, solicitate de un anumit tip de activitate;
Tipul de forţă determinată - mobilitate activă - se obţine printr-o contracţie maximă a
muşchilor agonişti, întinderea muşchilor antagonişti, prin
activitate proprie voluntară, fără ajutor extern, poate fi:
- statică,
- dinamică
- mobilitate pasivă - amplitudinea maximă posibilă obţinută cu
ajutorul unor forţe externe (partener, aparat etc.), graţie
capacităţii de întindere a antagoniştilor;
(rezerva motrică = mobilitate pasivă –mobilitate activă)
Aspecte metodologice în dezvoltarea mobilităţii
Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este acela de a favoriza efectuarea
acţiunilor motrice cotidiene sau a procedeelor tehnice din ramurile sportive cu uşurinţă, cursivitate,
supleţe, expresivitate, atribute ale calităţii mişcării.
Exerciţiile la care ne vom referi în continuare remediază:
- excesul de tonicitate musculară;
- scurtarea excesivă a muşchiului;
- pierderea elasticităţii musculare şi a ţesuturilor articulare.
Două demersuri principale permit atingerea acestor obiective:
 relaxarea;
 întinderea.

135
Relaxarea (destinderea muşchilor periarticulari):
- reduce excesul de tonus muscular şi consum nervos;
- rafinează simţul muscular;
- condiţionează muşchiul în a suporta profitabil întinderea;
- permite o bună irigare sanguină.
Întinderea (solicitarea jocului articulaţiilor) contribuie la creşterea elasticităţii musculare,
prin tracţiuni controlate şi repetate (în limita amplitudinii normale), din poziţii fixe, ce evită
traumatismele. Se utilizează următoarele tipuri de exerciţii:
1) Exerciţii active - în care agoniştii se contractă voluntar, în paralel cu întinderea simultană a
antagoniştilor.
a) lente - în care segmentul este deplasat în 2-3 s până la atingerea amplitudinilor maxime;
b) rapide - segmentul e deplasat într-o fracţiune de secundă; contracţia iniţială este explozivă,
membrul acumulează în prima parte a cursei energie cinetică pe care o utilizează în finalul ei;
c) repetitive - segmentul este deplasat de mai multe ori (într-un ritm de 1 mişcare/s) şi permite un
câştig în amplitudine la fiecare repetare. Această metodă activo-dinamică declanşează slimuii
superiori de întindere, ca urmare a forţei de inerţie care se exercită repetat. De exemplu:
balansări laterale, înainte, înapoi, îndoiri, arcuiri etc.
2) Exerciţii pasive în care forţele externe accentuează întinderea antagoniştilor (nu se
realizează însă în paralel şi stimularea agoniştilor);
a) dinamice - alternează ritmic „deschiderea” şi „închiderea” unghiului maxim articular,
folosindu-se un punct de sprijin;
b) cu auto-manipulare - masele contractile agoniste şi antagoniste sunt pasive; totuşi subiectul
este activ în măsura în care produce forţa ce determină flexia printr-un lucru „la distanţă”
(ex. din culcat dorsal, tracţiunea membrului inferior şi obţinerea amplitudinii maxime);
c) cu hetero-manipulare - forţa externă aplicată de un partener este superioară în valoarea
absolută forţei auto-manipulate, punctul ei de aplicaţie fiind ales cu precizie;
d) stretching cu contracţie-relaxare; acţiunea musculară se desfăşoară în 3 trepte: contracţie
statică, relaxare şi întindere lentă timp de 10-80 s. Subiectul opune o rezistentă statică
controlată - forţei externe (timp de 10-12 s), într-o poziţie de deschidere inframaximală,
înainte de a se relaxa şi de a ceda presiunii, gradual, fără disconfort, până la limita durerii.
Stretching-ul presupune:
- control psihic;
- poziţii iniţiale comode;
- lucru individual;
- stimularea muşchilor agonişti şi apoi a celor antagonişti;
- lipsa arcuirilor în poziţii de întindere maximă;
- respiraţie calmă, controlată;
- lucru aproape zilnic;
- bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariţia transpiraţiei).
Exerciţiile de întindere nu trebuie executate violent; brusc. Mişcările active trebuie executate
cu viteză medie şi cu amplitudine maximă. Expiraţia reduce tonusul muscular.
Fiecare acţiune de întindere trebuie urmată de un exerciţiu de relaxare. Menţinerea poziţiei
în exerciţiile pasive poate dura între 1-5 min; ea trebuie „acceptată” interior şi nu considerată o
agresiune externă.

Capacităţile coordinative
Această componentă multifactorială a fitness-ului reprezintă expresia cea mai clară a
importanţei segmentelor, nervoase superioare în efectuarea oricărei acţiuni motrice voluntare,
caracterizată de indici calitativi superiori.
Dacă celelalte calităţi condiţionale dau „conţinutul” mişcării, încărcătura energetică a ei,
coordonarea dă dimensiunea justei dozări, a valorilor inteligenţei şi oportunităţii în mişcare, fapt
posibil prin procesele de reglare fină care operează în situaţii stereotipe şi în cele imprevizibile.

136
Astăzi, individul nu se adaptează doar prin forţă fizică ci printr-un joc abil al psihicului şi
motricului, separate de altfel doar din considerente didactice.
Definiţie
Capacităţile coordinative desemnează generic un complex de calităţi preponderent psiho-
motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la
condiţii variate, specifice, diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent.
Termenul de îndemânare, utilizat de mulţi autori în lucrările de specialitate, ni se pare restrictiv
în raport cu bogăţia (complexitatea) manifestării acestor capacităţi, ca o unitate în diversitate.
După Blume (1981) citat de Manno, capacităţile coordinative constituie un sistem, concepţie
la care subscriem în totalitate, având în vedere intercondiţionările complexe dintre elementele
componente şi finalităţile acestuia (vezi schema din fig. 5).
Factorii care condiţionează capacitatea coordinativă ţin de:
- aspectul fizic al performanţei motrice;
- particularităţile biologice şi psihice;
- nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice; orice sarcină motrică presupune un
anumit nivel al vitezei, forţei sau rezistenţei determinante pentru o adaptare rapidă, eficientă
şi economică a individului;
- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect; repertoriul motric
înmagazinat determină programul de acţiune care, cel puţin parţial determină un răspuns
adecvat prin modele (semi) automatizate;
- calitatea funcţională a analizatorilor care recepţionează informaţia;
- calitatea transmiterii nervoase şi a inervaţiei musculare;
- plasticitatea scoarţei cerebrale, instanţă superioară cu rol în retro-informaţia corectivă
permanentă a mişcării;
- capacitatea de anticipare rapidă, bazată pe experienţa individuală, are la bază răspunsuri
reflexe, dobândite prin repetare îndelungată;
- calitatea proceselor cognitive şi mnemice.

Figura 5 - Sistemul componentelor capacităţilor coordinative (după Blume)


Forme de manifestare a capacităţii coordinative
După caracteristicile activităţii motrice, se disting două tipuri de capacităţi:
- generale - rezultatul unei instruiri polivalente, ce se manifestă în diferite domenii de
activitate;
- specifice - rezultatul unei specializări, proprii unei profesii sau ramuri sportive.

137
Din punct de vedere al combinaţiilor cu alte calităţi motrice, se evidenţiază coordonarea în
regim de viteză, forţă, rezistenţă.
Aspecte metodologice în dezvoltarea capacităţilor coordinative
Ca şi viteza, capacitatea coordinativă este o componentă al cărei nivel este în mare măsură
determinat genetic şi, ca atare, gradul său de „antrenabilitate” este mai redus. Deşi exprimarea sa e
condiţionată de procesele de maturizare, vârsta optimă la care se poate acţiona cu şanse mari de
progres este intervalul 7-10 ani, când capacităţile cognitive şi motrice se sprijină reciproc.
Coordonarea generală (abilitatea) creează premisele pentru coordonarea specifică între cele
două forme existând un continuum favorizant; tranziţia între ele este netranşantă, ponderea
anumitor tipuri de exerciţii depinde de vârstă, bagaj motric, componenta asupra căreia dorim să
acţionăm (echilibru, diferenţiere kinestezică, creativitate motrică etc.).
Capacităţile coordinative pot fi ameliorate în ansamblul lor doar prin mijloace complexe,
prin combinaţii de metode şi procedee de exersare.
Prezentăm, în continuare, un labei al principalelor procedee metodice utilizate şi grupele de
exerciţii specifice fiecăruia (după Matveev şi completat de A. Dragnea).

Nr.
Procedeu metodic Exerciţii
crt.
- săritura în lungime stând cu .spatele la direcţia efectuări
Exersare cu utilizarea unor poziţii
acesteia;
1. iniţiale neobişnuite pentru
- start cu spatele la direcţia de alergare, din poziţii variate
efectuarea exerciţiilor
(ghemuit, culcat facial, aşezat).
Efectuarea exerciţiilor cu - aruncarea obiectelor cu mâna opusă celei preferate;
2.
segmentul neîndemânatic. - box cu garda inversă etc.
- alergări în tempo variat şi cu variante de alergare;
Schimbarea tempoului şi a - desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor structuri de joc,
3.
sistemului de execuţie. în tempo variat sau cu accelerare treptată până
la faza de finalizare etc.
Limitarea spaţiului în care se - structuri de joc, jocuri pregătitoare şi dinamice pe teren
4.
efectuează exerciţiul. redus.
Efectuarea procedeelor tehnice şi a - ex. din jocuri fără dribling sau cu un singur dribling;
5.
înlănţuirilor acestora cu restricţii. - ex. pentru corectarea tehnicii etc.
Efectuarea exerciţiilor cu - sărituri în înălţime - procedeu dorsal, ventral, cu păşire etc.;
6. schimbarea procedeelor de - diferite procedee de aruncare în baschet, handbal - de pe
execuţie. loc, din săritură, cu evitare etc.
- efectuarea unor „mişcări” suplimentare la săriturile din
Efectuarea exerciţiilor eu creşterea gimnastici, înainte de aterizare;
7.
complexităţii acestora. - lovirea mingii cu racheta de tenis din diferite poziţii; cu
spatele, pe sub picior etc.
- alergare pe teren variat;
Efectuarea exerciţiilor în condiţii - slalom pe terenuri cu profiluri diverse şi zăpadă cu
variate de mediu, cu materiale consistenţă diferită;
8.
diferite, cu adversari diferiţi ca - lucru la aparate de gimnastică diferite;
valoare. - jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice, cu utilizarea
unor planuri tactice diferite etc.

138
Compoziţia corporală
Definiţie
Compoziţia corporală reprezintă procentul relativ de ţesut adipos şi masă musculară activă
din totalul greutăţii corporale. Aceasta face parte din elementele fitness-ului, condiţionate de starea
de sănătate (după Falls, Baylor şi Dishman). Studii experimentale au demonstrat modificarea
compoziţiei corporale la eşaloane mici de populaţie, în detrimentul masei active.
Cauzele principale ale acestui fenomen sunt:
- creşterea standardului de viaţa;
- mecanizarea şi automatizarea activităţilor profesionale;
- mărirea timpului liber;
- lipsa activităţilor fizice;
- insuficiente cunoştinţe despre controlul greutăţii corporale;
- lipsa de motivaţie privind imaginea de sine.
Efectele compoziţiei corporale deficitare sunt:
- risc crescut de hipertensiune, diabet, artroze etc.;
- atitudini corporale deficiente;
- pubertate întârziată la copii;
- rezistenţă şi capacitate de lucru scăzute.
Îmbunătăţirea compoziţiei corporale presupune angajarea subiecţilor în programe
sistematice de exerciţii fizice şi un regim de nutriţie adecvat. Primii ani de creştere şi dezvoltare ai
copilului sunt esenţiali pentru evoluţia sa fizică, mentală şi emoţională. Procentul de masă
musculară creşte în timpul copilăriei şi adolescentei, realizează un platou la începutul adulţiei şi
regresează după această etapă. Procentul de ţesut adipos înregistrează o evoluţie diferită; creşte în
timpul primului an al vieţii, apoi scade într-o medie individuală, în paralel cu creşterea musculaturii.
La copiii cu obezitate, ţesutul gras continuă să se dezvolte, ca rezultat al dietei defectuoase
şi al lipsei de activitate fizică.
În timpul adolescenţei există un nou puseu de creştere a ţesutului adipos. Felele înregistrează
o creştere care se prelungeşte pe parcursul întregii evoluţii. La băieţi există o descreştere a acestui
ţesut, urmată de o revenire în timpul adulţiei.
Există câteva perioade critice în care trebuie acordată o atenţie sporită compoziţiei
corporale: ultimul trimestru al sarcinii, primul an de viaţă şi în timpul debutului adolescenţei. În
aceste perioade se constată o creştere a numărului de celule în ţesutul adipos. Un motiv important
de a menţine numărul celulelor ţesutului adipos cât mai scăzut, este acela că obezitatea dobândită în
copilărie este cel mai dificil de combătut. Copiii supraponderali nu sunt neapărat copii sănătoşi.
Copiii supraponderali devin adulţi supraponderali.
La vârste adulte, efortul fizic şi dieta adecvată vor contribui la prevenirea creşterii
dimensiunilor celulelor adipoase şi la contracararea declinului masei musculare. Între 25 şi 70 de
ani (după Falls, Baylor şi Dishman), bărbaţii şi femeile pierd masă musculară la o rată de
aproximativ 0,2-0,3 kg/an. Excesul de ţesut adipos conduce la un consum energetic superior pentru
un lucru mecanic dat. Acest fapt determina o sarcina suplimentară pentru funcţia circulatorie şi
pentru celelalte funcţii.
Studii epidemiologice pe supraponderali, citate de Falls şi Baylor, au ilustrat efectul nefast al
compoziţiei deficitare asupra aterosclerozei şi a celorlalte afecţiuni cardiace (Asociaţia Medicală
Americană consideră că problema obezităţii în Statele Unite este alarmantă, peste 60% din populaţie -
50% din adulţi şi 40% dintre copii - încadrându-se în această categorie). De asemenea, este posibil ca
schimbările degenerative organice sau sistemice, la vârsta a treia, să nu fie datorate (exclusiv)
procesului îmbătrânirii, ci reducerii funcţiilor fiziologice ca reflex al vieţii sedentare (fig. 5).

139
Figura 5 - Evoluţia procentului de ţesut adipos la femei şi bărbaţi cu vârste între 10-50 ani
(după Rarick, Montoye, Seefeldt)

140

S-ar putea să vă placă și