Sunteți pe pagina 1din 3

Sindromul Stockholm - simpatie pentru diavol

Unde este iubirea reală, umană şi nu iluzia că iubeşti? Trăieşti acum, dar ai putea
trăi o viaţă lângă o iubire-chin? Cum este mai rău: să iubeşti o persoană lângă
care, din diverse motive, nu poţi fi... sau să nu iubeşti deloc...?

Reacţia pare să constituie un veritabil simptom, numit în literatura de specialitate


„sindromul Stockholm”, datorită unui incident de acest gen, petrecut în capitala
suedeză, în urmă cu mai bine de trei decenii.

Victima, căsătorită cu călăul!

În vara anului 1973, doi indivizi mascaţi dădeau buzna pe uşile băncii Sveriges
Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg, al capitalei suedeze Stockholm. Erau
înarmaţi până-n dinţi şi, pe un ton răstit, le-au cerut casierilor să le predea toţi banii. O
patrulă de poliţie, aflată în preajmă, a încercat să intervină dar jefuitorii s-au opus,
trăgând spre oamenii legii rafale de arme automate. Imediat, banca a fost înconjurată
şi au început negocierile. Patru funcţionari au fost ţinuţi ostatici în clădirea băncii,
timp de şase zile, mai precis între 23 şi 28 august, aflându-se permanent sub
ameninţarea armelor. Pentru a spori groaza, agresorii le-au legat de brâu centuri cu
explozibili, ameninţând că dacă poliţiştii încearcă să ia cu asalt clădirea, îi vor arunca
în aer. Negociatorii poliţiei suedeze au reuşit să detensioneze situaţia şi explozibilii au
fost îndepărtaţi. Dar, atunci când, după ce au înşelat vigilenta teroriştilor, echipele
speciale de intervenţie au reuşit să pătrundă în bancă, victimele li s-au opus, încercând
din răsputeri să-şi ajute potenţialii călăi! De-a lungul prizonieratului lor, ostaticii au
început să apere acţiunile jefuitorilor şi chiar au opus o rezistenţă activă încercării
autorităţilor suedeze de a-i elibera. Mai mult, ulterior, deşi scăpaseră de sub
ameninţarea agresorilor, ei au refuzat să depună mărturie împotriva acestora şi au
adunat bani pentru a le angaja cei mai buni avocaţi.

Examinând efectul Lucifer

Culmea, unul dintre ostatici, o tânără casieră, s-a căsătorit cu unul dintre agresori, Jan
Erik Olsson, aflat în închisoare! Criminalistul şi psihiatrul suedez Nils Bejerot, care a
colaborat cu poliţia în timpul incidentului va formula ulterior şi o teorie legată de
această şocantă metamorfoză, el propunând prima dată titulatura „sindromul
Stockholm”.

(sursa: Revista Magazin.ro)


"În situaţii de ameninţare şi supravieţuire căutăm dovada speranţei - un mic semn că
situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Când cel care abuzează/controlează arată victimei o
cât de mică bunăvoinţă, chiar dacă este şi spre propriul lui folos, de asemenea,
victima interpretează acea mică bunăvoinţa drept un tratament pozitiv din partea
captorului. În situaţii de captivitate de război, a cruţa viaţa victimei este adesea
suficient", scrie Dr. Joseph M. Carver în articolul său
"Iubirea şi Sindromul Stockholm: Misterul de a iubi un abuzator"

(sursa: The Epoch Times)

Nevoia victimelor de a supravieţui este mai puternică decât impulsul de a urî persoana
care a generat această situaţie.
Victimele ajung să-i vadă pe răufăcători că pe nişte tipi buni, chiar că pe adevăraţi
salvatori în următoarele 4 situaţii:
- 1. O persoană ameninţă cu moartea pe alta şi este percepută că având capacitatea de
a pune în practică ameninţarea;
- 2. Persoana nu poate scăpa, deci viaţa sa depinde de agresor;
-3. Persoana ameninţată este izolată de ceilalţi, astfel încât singura alternativă posibilă
depinde de agresor;
- 4. Agresorul este perceput ca arătând un anumit grad de bunătate către victima.
(sursa: Presa militară - Spirit militar modern - Studii; Articole)

Ce este şocant şi memorabil din aceste situaţii-limită? Felul în care victimele au


reacţionat faţă de agresori, între cele două părţi creându-se anumite legături
emoţionale.

Acest mod de-a reacţiona în faţa agresorului este cunoscut în psihologie sub
denumirea de "sindromul Stockholm", care nu se referă strict numai la situaţiile de
luare de ostatici sau jefuitori ci şi alte forme de abuzuri: copii abuzaţi, femei
bătute/abuzate, prizonieri de război, membri ai diverselor culte, victime ale incestului,
control şi intimidare în relaţii (familie sau cuplu) etc.

Victima înţelege postura agresorului şi se regăseşte parţial în identitatea acestuia,


manifestând îngăduinţa şi chiar empatie pentru comportamentul agresorului. Cel care
face rău devine cel care face bine. Bestia devine frumosul, agresorul devine
potenţialul salvator, duşmanul este perceput prieten. Este de fapt modul tragic al
psihicului de a reacţiona în faţa unei potenţiale suferinţe.

Simptomele "sindromului Stockholm" le regăsim şi în relaţiile noastre cu


familia, cu prietenii sau chiar în relaţia cu partenerul de viaţă. Persoana care
abuzează poate fi mama sau tată, prietenul sau prietena, soţul sau soţia etc. De care
ori nu am auzit în jurul nostru:"M-am săturat de suferinţă..., am încercat să mă
despart de el, dar nu pot." "Ştiu că-mi face rău relaţia asta, dar dacă mă despart şi
rămân singură, va fi şi mai rău." "Poate mi se pare mie că totul este negru... Cred că el,
în felul lui agresiv..., mă iubeşte la rându-i." Proverbul: "Rău cu rău, dar mai rău e
fără rău", spune cam totul.

Sunt femei care nu vor să renunţe la relaţiile în care joacă rolul principal al
victimei, la acele relaţii în care sunt folosite, manipulate şi agresate la nivel
psihic-emoţional. Oricât de inacceptabil, oribil sau desprins din epoca de piatră ni s-
ar părea, există şi în ziua de azi femei care permit să fie abuzate fizic. Sunt femei care
acceptă să fie umilite, jignite, ameninţate, bătute. La mijloc se infiltrează diverse
motive: există un copil/copii, situaţia materială precară te forţează să rămâi alături de
el etc.

Mai mult sau mai puţin, toate acestea sunt forme de dependenţă, cea mai rea, cea
mai grea şi cea mai dureroasă fiind dependenţa emoţională - "Obişnuinţa este a
doua dragoste şi creează dependenţă mai mare decât prima". Sfârşeşti ca o "stafie
între două lumi": să nu poţi sta alături de cel iubit, dar să nu ai suficientă putere de a
te distanţa şi a-ţi oferi şansa ca, la un moment dat, să te poţi îndrăgosti de altcineva.
Nu ai nici cea mai mică intenţie să stârpeşti cauza răului pentru că răul, aşa cum este
el, este al tău. Devine propriul rău necesar, percepi abuzatorul ca pe o persoană
răspunzătoare de acum încolo de viaţa şi fericirea ta.

Ura şi resentimentele pe care le simţi la început pentru cel care te face să suferi se
transformă treptat în simpatie şi chiar înţelegere faţă de atitudinea acestuia. Poate
chiar meriţi să te afli în această situaţie? Poate chiar tu ai fost cea care i-a
provocat reacţiile şi comportamentul? Şi pentru gesturile de afecţiune, cuvintele
frumoase adresate, atingerile sau săruturile tandre primite mult mai rar decât certurile,
reproşurile, jignirile sau sentimentul că nu meriţi mai mult, nu eşti ulterior... şi mai
recunoscătoare celui care îţi face rău? Nu îl iubeşti şi mai mult pentru toate astea?

Chiar trebuie femeia supusă la asemenea tratamente să-şi facă rău cu


permisiunea propriei conştiinţe şi acordul tacit şi categoric al sufletului?

Autor: Luminita Iliescu

http://boncafe.ro/amoretto-dragoste-sindromul-stockholm-simpatie-pentru-
diavol-c1_c10_a124

S-ar putea să vă placă și