Sunteți pe pagina 1din 72

UNIVERSITATEA DUNAREA DE JOS GALATI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE SI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA : TEOLOGIE DIDACTICA

FAMILIA CREȘTINĂ INTRE CREDINȚA SI PROVOCĂRILE SOCIETĂȚII


CONTEMPORANE REFLECTATE ÎN CATEHEZELE MARITALE ALE SFÂNTULUI
IOAN GURĂ DE AUR

COORDONATOR:
PR. PROF. UNIV. DR. LEONTIN POPESCU

ABSOLVENT: SURUGIU VALERICA

GALATI
2
CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………….....p. 4

CAPITOLUL I : FAMILIA CHIP AL PRESFINTEI TREIMI

1.1. Familia – chip al Sfintei Treimi.......................................................................................p. 11


1.2. Dragostea, ataşamentul şi respectul faţă de familie......................................................p. 15
1.3. Bărbatul şi femeia: rolul, statutul şi raportul dintre ei.................................................p. 18
1.4. Familia – Taina îndumnezeirii celor doi, o comunine bazată pe iubire......................p. 20

CAPITOLUL II : IMPERATIVUL SCRIPTURISTIC AL EDUCAŢIEI


COPIILOR ÎN SÂNUL FAMILIEI

2.1. Educaţia copiilor în familie reflectată în scrierile Vechiul Testament……………..p. 22


2.2. Principiile educative desprinse din Noul Testament………………………………….p. 26
2.3. Predaniile Sfinţilor Apostoli referitoare la creşterea şi educarea copiiilor în cadrul
familiei…………………………………………………………………………………..……p. 32
CAPITOLUL III : FAMILIA CREŞTINĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN
GURĂ DE AUR

3.1. Soţii creştini.......................................................................................................................p.39


3.2. Bărbatul şi femeia: rolul, statutul şi raportul dintre ei.................................................p. 40
3.3. Creşterea copiilor..............................................................................................................p. 45
3.4. Problema servitorii în familia creştină în gândirea Sfântului Ioan Hrisostom..........p. 54

CAPITOLUL IV: NECESITATEA SFINŢENIEI FAMILIEI ÎN


ÎNVĂŢĂTURA PATRISTICĂ A SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM ŞI
POSIBILITATEA APLICĂRII EI ÎN CONTEMPORANEITATEA
ZILELOR NOASTRE

4.1. Sfinţenia familiei...............................................................................................................p. 57


4.2. Pregătirea pentru căsătorie………………………………………………………….…p. 62
4.3. Nunta – ospăţ al bucuriei…………………………………………………………….....p. 64
4.4. Familia, icoană araiului……………………………………………………………...…p. 65
4.5. Unirea taincă cea întru Hristos………………………………………………………...p. 68
4.6. Posibilitatea restaurării familiei azi……………………………………………………p. 71

CONCLUZII............................................................................................................................p. 75

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................p. 78
Introducere

Familia, convieţuirea dintre bărbat şi femeie, este o instituţie întemeiată de Dumnezeu,


dintru început, în paradis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui“
(Fac.2,18), dar ea corespunde şi trebuinţei profunde a omului de a trăi în comuniune. Ea se
bazează pe realitatea făpturii umane, creată de Dumnezeu în cele două genuri: bărbat şi femeie.
În vremea Vechiului Legământ familia apare sub sceptrul instituirii divine: Adam şi Eva,
Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacob şi Rahela, Iosif şi Asineta, Zaharia şi Elisabeta, Ioachim
şi Ana. Aceste binecuvântate familii biblice sunt pomenite şi-n rugăciunea primă de la Taina
Cununiei şi preotul slujitor cere de la „Dumnezeul cel preacurat şi Ziditorul a toată făptura” şi
binecuvântarea familiei ce se întemeiază prin Taina săvârşită. Împreuna vieţuire dintre bărbat şi
femeie, sub forma familiei este o necesitate, ea corespunde constituţiei complementare a fiinţei
umane, atât a celei fizice, cât şi a celei psihice. Bărbatul întregeşte femeia, iar femeia
încununează bărbatul ei. Femeia soţie împlineşte pe soţ, iar soţul întăreşte soţia sa. Amândoi se
ajută, se bucură şi cresc spiritual. Unul şi altul contribuie la desăvârşirea celuilalt, amândoi
contribuie reciproc la lucrarea mântuirii şi fericirii.
Multe sunt problemele care confruntă societatea în care trăim la începutul mileniului al
treilea. A face doar o simplă inventariere a lor este un lucru anevoios. Şi mai anevoios lucru este
încercarea de a le ordona ţinând cont de importanţa lor sau de gravitatea lor, sau de insistenţa cu
care îşi strigă fiecare urgenţa rezolvării. Criteriul care operează invariabil în astfel de situaţii este
stabilit de persoana, de grupul de persoane sau de instituţia în cauză. Prin raportare la problemele
altora fiecare (persoană, grup de persoane, instituţie) consideră că problema sa este cea mai
importantă motiv pentru care necesită rezolvare urgentă şi cu prioritate faţă de toate celelalte
probleme.
Când vine vorba de Biserică lucrurile nu stau diferit, ci, dimpotrivă, par ceva mai
complicate. Mai întâi, din cauza copleşitoarei necesităţi de a recupera ceea ce nu s-a făcut vreme
de jumătate de secol. Apoi, din cauza unei stângăcii în depistarea problemelor majore şi a lipsei
de fermitate în gestionarea lor. Se adaugă lipsa de voinţă de a recunoaşte existenţa unor probleme
reale, pe lângă cele ştiute, făcându-ne că nu le ştim de teamă să nu fim nevoiţi să recunoaştem
existenţa lor. În cele din urmă, o anumită parte a societăţii, ostilă Bisericii, pune pe seama ei, a
Bisericii, situaţii şi probleme care în realitate nu există cu scopul de a spori ostilitatea şi de a
diminua credibilitatea faţă de cea mai respectată instituţie din România la ora actuală.
Familia creştină trece, în prezent, printr-un proces de desacralizare şi descompunere,
situaţie mai puţin prezentă, până acum, în spaţiul omânesc. Motivele sunt multe. Între acestea
cele economice ocupă un loc important. În lupta pentru supravieţuire, sau pentru un trai mai bun,
părinţii au plecat la muncă în străinătate lăsându-şi copiii în ţară, ei înşişi fiind nevoiţi să trăiască
separat lucrând în locuri diferite, la distanţe mari unul de altul.
Un alt motiv important îl constituie contactul cu familia secularizată, din spaţiul
european, al cărui fel de a vieţui a fost luat drept model. Tratarea familiei la diverse de către
instituţii cu impact mare în rândul maselor largi, cultivarea sistematică, programată, de către
aceste instituţii, în rândul generaţiei tinere, a ideii că familia este ceva învechit, banalizarea
valorilor morale ale familiei şi încurajarea ideii de eliberare de canoanele impuse de statutul de
familist, toate au condus la situaţia de criză accentuată în care se află familia contemporană. Între
instituţiile care au avut un rol demolator se află justiţia şi mass-media. Cea dintâi nefăcând vreun
efort pentru a stopa avalanşa de divorţuri, „planul cincinal” la acest capitol fiind realizat şi
depăşit, cea din urmă, în goana disperată după audienţă şi clientelă, făcându-şi din contestarea
valorilor morale tradiţionale program pe termen lung. Acestora toate, şi altora asemănătoare,
Biserica nu a fost suficient de pregătită, afară de câteva excepţii, să le răspundă prompt, cu
instrumente, metode şi mijloace pastorale adecvate.
„Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea
specifica ei, asemenea comuniunii intratrinitare.” Familia este cea mai minunată creaţie a lui
Dumnezeu, creaţie în care Dumnezeu Însuşi ia chip, pentru a o desăvârşi şi a o readuce la starea
dintâi, cea paradisiacă, la starea asemănării plenare cu Hristos Domnul, în părtăşia şi comuniunea
Duhului Sfânt.
Familia este prin excelenţă celula existenţială a societăţii. Ea are un rol definitoriu în
cadrul societăţii, dar şi al Bisericii ca insituţie divino-umană. Problema familiei, de care atîrnă
orânduirea întregii lumi, după cum spune Sf. Ioan Hrisostom, nu a fost neglijată de marii părinţi
ai Bisericii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Grigore Teologul, fericitul Ieronim ş.a.
Dar niciunul dintre aceştia nu analizează atât de profund şi delicat ca Sfântul Ioan Gură de Aur,
aspectele legate de viaţa de familie, scopul şi finalitatea ei, educaţia copiilor, raportul dintre soţ şi
soţie în cadrul familiar etc.
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc
privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanenţă în amintire prin savârşirea
liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de
seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obişnuiti că Sfăntul Ioan să fie
cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înalţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea
ultimă pe care o ofera istoria vieţii sale, imaginea unui om macinat de boală şi forţat de soldati să
parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a
căuta o explicaţie pentru orbirea contemporanilor săi.
Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după moarte,
slava Bisericii, lui Ioan i-a fost daruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui Hristos, cel căruia
i-a închinat întreaga sa existenţă; Gură de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceştia
au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creştini ai vremii, „nu l-au
primit” şi s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului. Deja cu
sănătatea subrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuşi să îndure şi această a doua
călătorie la care era, ca şi prima dată, forţat de ostaşi să o facă pe jos.
Familia este elementul de bază al societăţii; de sănătatea şi durabilitatea ei depinde
trăinicia peste veacuri a speciei omeneşti. Atunci când familia este cinstită după cuviinţă,
societatea progresează, iar atunci când este subminată de diferiţi factori, societatea însăşi se
clatină. Astăzi, societatea morală tinde spre antropocentrism (în ideea că Taina Nunţii este
disconsiderată), omul aşezând în centrul atenţiei sale nu pe Dumnezeu şi poruncile Sale, ci voinţa
sa personală, uitând că umanitatea este alcătuită numai din legătura naturală pe viaţă dintre un
bărbat şi o femeie. Apostolul Pavel ne dă o icoană desăvârşită a legăturii ce se stabileşte între
bărbat şi femeie prin căsătorie, asemănând-o cu legătura dintre Hristos şi Biserică: „Taina
aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32).
Privită şi din punct de vedere juridic, familia este o unitate (socială, un grup uman cu
trăsături care îi sunt absolut proprii): este unicul grup social caracterizat de determinări naturale
şi biologice, singurul în care legăturile de dragoste şi consangvinitate capătă o importanţă
primordială; este singurul grup întemeiat esenţial pe afecţiune, condiţiile juridice sau normele
practice mutual acceptate neintervenind decât pentru a consolida legăturile reciproce de
înţelegere rezultate din unitatea de aspiraţii şi scopuri; ea constituie cea mai mică societate
umană, unitatea elementară şi totodată cea mai naturală şi mai necesară, anterioară statului şi
oricărui alt grup social în perspectivă logică şi cronologică; ea se întemeiază în mod esenţial pe
valori de intimitate, armonie şi bunăvoinţă, pure şi imediate; ea se afirmă, printre alte asociaţii,
ca cea mai aptă să asigure membrilor care o compun o dezvolate de bază multilaterală
armonioasă; familia împacă în modul cel mai fericit respectul faţă de tradiţie cu deschiderea spre
viitor; pe de o parte, ea transmite velor tineri un tezaur de experienţe moştenite, iar pe de altă
parte, amplifică şi prelucrează experienţa proiectând în viitor planuri, speranţe şi aspiraţii .
În plan teologic, căsătoria este unirea sfântă dintre soţi, având un caracter ontologic, dat
fiind faptul că primii oameni au fiinţa comună ca dar al lui Dumnezeu. Eva a fost creată din
fiinţa lui Adam, pe care o reprezintă în totalitatea ei: „nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Matei
19, 6). Aspectul ontologic este întărit de caracterul moral al căsătoriei, în sensul că reprezintă şi
porunca lui Dumnezeu ce nu poate fi călcată: „aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu
despartă” (Marcu 10, 9).
Sfântul loan Gură de Aur susţine şi el că, la început, Adam şi Eva au trăit în paradis în
chip feciorelnic. Ei nu cunoşteau dorinţa actului conjugal, zămislirea şi na§terea de prunci .
Se pune astăzi întrebarea: „Dacă scopul cu care Dumnezeu a instituit căsătoria a fost mai
degrabă de a ne face sfinţi decât de a ne face fericiţi?” Omul în zilele noastre aleargă neîncetat,
după „fericire”, fericire pe care el o consideră ca fiind ţelul vieţii pe acest pământ. Din păcate
foarte curând, când acesta se află într-o situaţie critică, descoperă singur că se luptase pentru o
fericire efemeră, care nu i-a adus împlinirea, ci dimpotrivă l-a înrobit şi l-a făcut prizonier într-o
lume plină de păcat şi întuneric. Abia atunci el realizează rostul vieţii sale, abia atunci începe să-
L descopere pe Dumnezeu, ca fiind singura salvare din abisul în care se scufundă. Astfel el este
frământat de regrete şi-şi propune să renunţe la goana după vânt şi la tot ce-l leaga de pământ,
făurindu-şi o noua viaţă, cu o noua perspectivă, aceea a veşniciei.
Familia desăvârşită a fost cea dintru început, a primilor oameni, însă ea a cunoscut
pervertirea în momentul săvârşirii păcatului strămoşesc.
În ccea ce priveşte momentul instituirii familiei, Sfinţii Părinţi n-au o părere unanimă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că la început Adam şi Eva au trăit în feciorie.
Petrecând viaţa îngerească, nefiind supuşi poftei, n-aveau nevoie de legătura trupească: „După
călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în rai cu îngerii; nu erau aprinşi de
poftă, nu erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost făcuţi cu totul
nestricăcioşi şi nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”. Pe aceeaşi linie merge şi
Sfântul Grigorie de Nyssa. Fericitul Augustin, după ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune
în general tradiţia creştină: Adam şi Eva în Rai, deşi nemuritori, erau supuşi nevoilor fizice şi
practicau unirea trupească. Numai că actul sexual nu era însoţit de pofta care-l provoacă şi-l
însoţeşte după cădere. După cădere nu s-au adaugat organul, funcţia sau actul, ci pofta păcătoasă.
Însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu în unirea trupurilor stă necurăţia, ci în cugetele cele
rele şi în intenţia omului.
Sfâtul loan Gură de Aur îi îndeamnă însă pe cei care nu pot păstra fecioria, să se
căsătoreasca şi să aiba copii , căci această taină, pe lângă faptul că este cinstită, aşa cum este
considerată şi de către creştini, dar şi de către „cei din afară”, este în acelaşi timp „un act solemn,
care leagă neamul nostru la un loc şi este pricina a multor bunuri .
De aceea întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi participarea la nunta din Cana
Galileii, au readus familia la cinstirea dintru început, cea de dinainte de căderea în păcatul
strămoşesc. Familia capătă caracter de taină, depăşind aspectul de contract, deoarece primeşte
binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu. Familia astfel constituită, bazată pe iubire şi având harul
şi binecuvântarea lui Dumnezeu, are un întreit scop: perpetuarea neamului omenesc („cununia
este un hatâr făcut vieţii omeneşti şi răpândirii vieţii”, după spusele Părintelui Arsenie Boca),
întrajutorarea reciprocă a soţilor şi piedică împotriva desfrâului, după cum ne argumentează şi
Sfântul Ioan Gură de Aur: nunta a fost rânduită pentru a dobândi întreaga înţelepciune, pentru ca
soţii să devină părinţi şi fiindcă este leac ucigător pentru desfrânare.
În teologia Sfântului Ioan Gură de Aur familia a ocupat un spaţiu important. Mulţimea şi
complexitatea problemelor care confruntă astăzi familia creştină nu constituie o noutate. Faptul
că Sfântul Părinte abordează aspecte ce confruntă familia din zilele noastre scoate în evidenţă nu
doar capacitatea lui de a anticipa, cu veacuri înainte, situaţiile de criză ale familiei, ci şi faptul că
în vremea lui familia era confruntată cu aceleaşi probleme cărora Biserica, prin slujitorii ei,
trebuia să le răspundă pastoral
În acest context, omul contemporan are nevoie mai mult ca niciodată de consiliere, de
atenţie, de un ghid, de cineva care să-l îndrume pe făgaşul cel bun şi să-i arate calea spre Cer.
Iată de ce m-am oprit asupra acestui aspect al vieţii umane, unul deloc uşor, ci dimpotrivă, unul
anevoios, cu multe povârnişuri, dar care posedă totodată şi farmecul unei împliniri
incomensurabile.
Astfel, după trei luni de mărşaluire forţată, în ziua de 14 septembrie a aceluiaşi an 307,
moare într-un sat din apropierea oraşului Comana, se pare, aducând pentru ultima dată slavă lui
Dumnezeu. Papa Inocentiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reuşeşte sa îl reabiliteze după
cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămăşţele sale pământeşti au fost aduse cu alai în
Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur
se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare în calendarul crestin,
fiind amintit în Biserica Ortodoxă, alâturi de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfăntul Grigore de
Nazianz şi la sărbătoarea celor Trei Ierarhi .
CAPITOLUL I : FAMILIA CHIP AL PRESFINTEI TREIMI

1.1. Familia – chip al Sfintei Treimi

Cuvântul „familie” provine din latinescul „familia”, şi semnifică forma socială de bază
întemeiată prin căsătorie, formată din soţ, soţie şi descedenţii acestora. Familia poate fi definită
ca fiind „imaginea poporului adunat, începând cu alianţa dintre bărbat şi femeie.” Fiind cea mai
veche instituţie, omul a căutat dintotdeauna explorarea acesteia : „Aceasta este clădită nu numai
pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu
şi umanitatea pe care o iubeşte. Biserica dă prioritate familiei asupra tuturor formelor de
comunitate umană. Nu este de mirare că cea dintâi formă de cult a fost cultul familiei (Fapte
10).”
Familia este prin excelenţă celula existenţială a societăţii. Ea are un rol definitoriu în
cadrul societăţii, dar şi al Bisericii ca insituţie divino-umană. Problema familiei, de care atîrnă
orânduirea întregii lumi, după cum spune Sf. Ioan Hrisostom, nu a fost neglijată de marii părinţi
ai Bisericii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Grigore Teologul, fericitul Ieronim ş.a.
Dar niciunul dintre aceştia nu analizează atât de profund şi delicat ca Sfântul Ioan Gură de Aur,
aspectele legate de viaţa de familie, scopul şi finalitatea ei, educaţia copiilor, raportul dintre soţ şi
soţie în cadrul familiar etc.
Sfântul Ioan Gură de Aur (n. 350) este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat
un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanenţă în amintire prin savârşirea
liturghiei alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de
seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obişnuiti că Sfăntul Ioan să fie
cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înalţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea
ultimă pe care o ofera istoria vieţii sale, imaginea unui om macinat de boală şi forţat de soldati să
parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a
căuta o explicaţie pentru orbirea contemporanilor săi.
Familie este prin excelenţă un chip al Sfintei Treimi. Atât soţii, cât şi copii sunt chemaţi
să participe la marea taină a comuniunii bazate pe iubire a Sfintei Treimi. Tatăl, mama şi copilul
reprezintă acea formulă perfectă a iubirii treimice, acea triadă de structuri fiinţiale, cu poteţe şi
valenţe străine oricăror altor creaturi a lui Dumnezeu. Deşi, după căderea în păcăt a primilor
oameni, forţa, şi trăinicia acestei instituţii divine s-a diminuat semnificativ, totuşi ea va rezista în
timp acumulând şi unele mutaţii, care vor fi vindecate de Însuşi Hristos. Ori, Evanghelia ne
spune ca prima minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul a fost la nunta din Cana Galileii, astfel
ridicând-o la rang de taină, transfigurându-o, şi înălţând-o la un nivel mult mai înalt decât era
chiar în rai.
Concepţia şi practica supunerii reciproce a soţilor se armonizează permanent în contextul
general al creştinismului, potrivit căruia toţi creştinii sunt chemaţi să se supună lui Hristos, unul
altuia şi chiar necreştinilor – desigur, în măsura în care acest lucru este posibil. Pentru Sfântul
Ioan Hrisostom, soţii şi soţiile trebuie să se supună unul altuia în trei domenii specifice: în
domeniul educaţiei şi zidirii spirituale reciproce în relaţiile lor intime şi în atitudinile lor fată de
bunurile comune.
Pe tărâmul zidirii duhovniceşti, fireşte, ne aşteptăm ca Sfântul să ne povaţuiasca unele ca
acestea: „Femeile să-i facă atenţi pe bărbatii lor, şi bărbaţii pe soţiile lor”. Şi încă: „Rugaţi-vă
împreună în casele voastre şi mergeţi împreună la Biserică. Când vă întoarceţi acasă, întrebaţi-vă
unul pe celalalt despre înţelesul celor citite în Biserică şi al rugăciunilor rostite acolo”. Sfântul
Părinte sugerează chiar că ar trebui să existe un fel de „întreceri” între soţ şi soţie în privinţa
sârguinţei duhovniceşti:
„Dar şi acasă, bărbaţii trebuie să audă despre aceste lucruri [îndemnuri la virtute] de la
femei, şi femeile de la bărbati. Să fie un fel de întrecere (hamilla) între ei în ce priveşte străduinţa
de a caştiga întâietate în împlinirea legii. Iar cel ce a câştigat această întâietate, şi şi-a îndreptat
purtarea să-l mustre pe cel care a rămas în urmă.”
Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă drept pildă de cuplu care s-a angajat în mod desavârşit
într-o astfel de supunere reciprocă pe Avraam şi Sara: „Şi el o asculta în toate, şi ea pe el, la fel”.
În privinţa relaţiilor matrimoniale intime, Sfântul Ioan ne îmbie învataturile pauline, potrivit
cărora bărbatul şi femeia trebuie să se supună unul altuia întru totul. Ca stare, le aminteste soţilor
urmatoarele:
„N-auzi, oare, pe Pavel spunând că «bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia» [I
Corinteni 7, 4], dând aceeaşi (koinous) lege la amândoi? Îţi mustri cu asprime soţia dacă se duce
des la biserică, dar tu îţi petreci toată ziua la teatru şi nu te socoteşti vrednic de mustrare! Ţii
foarte mult la cinstea (sophrosynen) femeii tale, ba faci şi lucruri de prisos şi depăşesti măsura,
neângăduindu-i să iasă din casă nici pentru cele neaparat trebuincioase: dar când e vorba de tine,
socoteşti că ţi-i îngăduit totul! Dar nu ţi-o îngăduie Pavel, care a dat şi femeii aceeaşi putere
(exousian), „Bărbatul să dea femeii cinstea cuvenită [I Corinteni 7, 3]. Ce cinste-i dai tu, când o
insulţi în ce are ea mai scump şi dai desfrânatelor trupul tău, care-i al ei?”.
Să reflectăm, odată în plus, asupra sensibilităţii manifestate de Sfântul Ioan Gură de Aur
fată de durerile pe care trebuie să le îndure femeile pentru a deveni mame . În cele din urmă, este
limpede că în pofida unor sporadice remarci ale sale, referitoare la faptul că rolul femeii este
legat de „lucrurile mărunte”, Sfântul Părinte ne împărtăşeşte viziunea lui despre menirea femeii
dintr-o perspectivă cerească, nu pamantească: bărbatul poate aspira s-o întreaca în cele
duhovniceşti, dar adevărul este că rolul femeii este mai important atât pe tăram trupesc, cât şi pe
tărâm duhovnicesc. Dupa cum afirmă Sfântul Ioan, lucrând zi de zi în pacea şi liniştea căminului
ei, ea are mult mai sporite prilejuri de a înainta duhovniceşte decât bărbatul ei care se află prins
în menghina zarvei şi a perfidiei vieţii publice. Pe de alta parte, Sfântul Ioan Hrisostom
subliniază cu delicateţe responsabilitatea femeii de a-şi hrăni şi întreţine pacea şi frumuseţea
sufletească zi de zi, astfel încât să le poată împărtăşi bărbatului ei în fiece seară, atunci când
acesta se întoarce acasă, după o zi de zbucium în lumea sordidă a afacerilor:
„O corabie care nu este agitată de valuri face o călătorie fericită, şi sufletul care este lipsit
de orice grijă trăieşte în pace şi în linişte, ca şi cum ar fi ajuns deja în port. Iată pentru ce femeile,
care păzesc în general casa, trebuie să fie mai aplecate spre adevarata filosofie (philosophoteras),
spre contemplarea lucrurilor cereşti mai mult decât bărbaţii. [...]
Dar, veţi zice voi, este în casa destulă nelinişte. Dar, şi femeia dacă vrea, poate sa aibă
multe griji şi treburi pentru bărbatul care nu părăseşte niciodată piaţa publică şi tribunalele; el
este tulburat de mii de preocupări străine, ca o corabie în mijlocul mării, care este lovită de valuri
şi de vânturi. Femeia, dimpotrivă, aşezată în casa ei ca într-o şcoala de filosofie (philosophias),
poate să-si reculeagă sufletul, aplecandu-se la rugaciune şi la citire, şi la alte fapte de filosofie
(philosophia) cerească. Şi la fel cu cei care rămân în pustie şi nu mai sunt tulburaţi de oameni, la
fel femeia care este închisă totdeauna în casă poate să se bucure de un repaus continuu. Dacă,
uneori, este obligată să iasă şi să meargă în oraş, ea nu este expusă pentru aceea la tulburarile
sufletului: fară îndoială, fie pentru a veni la Biserica, fie pentru a merge la baie , fie este necesar
să iasă, dar de obicei ea este sedentară şi păzeşte casa. Ea poate să se ocupe aici cu studiul
întelepciunii (philosopheiri) şi să liniştească sufletul tulburat al soţului ei, atunci când se întoarce
acasă; ea poate să-l îmblânzească (rhythmizein) şi să-i risipească inutilităţile şi gândurile
necăjitoare care-l tulbură, şi să-l trimită apoi debarasat de toate relele (kaka), de toate gândurile
şi de toate grijile pe care le avea din afară, ducând cu el ceea ce a învatat bun de la femeia sa”.

1.2. Dragostea, ataşamentul şi respectul faţă de familie

S-a demonstrat că ceea ce se zideşte în sufletul copilului în primii ani de viaţă contează
până la sfârşitul vieţii. O bătrâneţe fericită, afară de situaţiile de excepţie, este rodul unei copilării
sănătoase într-o familie bine închegată şi bine organizată. Rămas orfan de tată la scurt timp după
naştere, copilăria Sfântului Ioan a fost marcată de evlavia profundă şi de personalitatea puternică
a mamei sale Antusa. Capacitatea extraordinară de a lupta cu ispitele vârstei (rămâne văduvă la
vârsta de douăzeci de ani), de a suplini deplin lipsa soţului ei în familie şi de a se impune prin
credinţă, evlavie şi râvnă duhovnicească până acolo încât a stârnit admiraţia păgânilor sunt
calităţile unei familii creştine, existând fizic doar pe jumătate dar spiritual întrecând cu mult
întregul, care s-au dăltuit adânc şi pentru totdeauna în conştiinţa copilului Ioan. „Mi-amintesc că
odinioară, – mărturiseşte Sfântul Ioan – pe când eram tânăr, dascălul meu e retorică – şi era un
păgân convins până în măduva oaselor – a lăudat în faţa multora pe mama.
După cum îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el, cine sunt. Unul i-a spus că sunt fiul
unei văduve. A întrebat apoi ce vârstă are mama şi de când e văduvă. Când i-am spus că e de
patruzeci de ani şi că sunt douăzeci de ani de când a pierdut pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat
cu glas mare uitându-se la cei de faţă: „Ah, ce femei au creştinii!”. Comentând această imagine
pe care Antusa, mama Sfântului Ioan, o avea între contemporani, fie creştini fie necreştini,
traducătorul Tratatului opinează că ea „întrecea în virtute şi în ostenelile cele pentru virtute” pe
Emilia, mama Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigore al Nisei, pe Nona, mama Sfântului Grigorie
din Nazianz şi pe Monica, mama Fericitului Augustin. Ceea ce a uimit pe toţi a fost „nici virtutea
ei ca femeie, nici virtutea ei ca mamă, nici virtutea ei ca creştină, ci virtutea ei ca văduvă” .
Dragostea, ataşamentul şi respectul faţă de mama sa, dobândite încă din copilărie, s-au
manifestat atunci când tânărul Ioan a trebuit să ia hotărârea, fără întoarcere, de a se dedica vieţii
monahale. Deşi mai târziu a îmbrăţişa viaţa monahală, influenţat de argumentele Antusei, şi mai
cu seamă de puterea acestor argumentări, tânărul Ioan a trebuit să cumpănească o vreme până să
ia o hotărâre. „Când mama a simţit ce am de gând să fac, m-a luat de mână şi m-a dus în camera
ei. S-a aşezat alături de mine, pe patul în care m-a născut. A început să verse râuri de lacrimi şi
să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile”.
Fără îndoială, lacrimile şi cuvintele jalnice ale mamei sale au pătruns adânc în inima
tânărului, iar locul ales, patul în care îl născuse, în care i-a vegheat somnul, în care l-a copleşit cu
mângâierile materne pline de dragoste, descoperă multa pricepere a mamei sale de a trezi în
conştiinţa tânărului aflat la răscruci legătura profundă pe care o are cu familia şi cu sălaşul
copilăriei.
Dar care sunt argumentele, cuvintele jalnice spuse printre lacrimi? Mai întâi îi aminteşte
fiului ei de anii grei ai văduviei la vârsta tinereţii, că şi-a asumat văduvia ca pe vrere a lui
Dumnezeu: „Graiul nu-i în stare să zugrăvească furtuna şi viforul suferit de o fată tânără ca mine,
abia ieşită din casa părintească, neiscusită în treburile gospodăriei şi aruncată dintr-o dată într-o
durere atât de mare şi silită să facă faţă unor griji mai presus de vârsta şi de firea ei”.
În acest război greu purtat de un soldat neiscusit Antusa a fost ajutată de „mila cea de
sus” şi mângâiată de chipul copilului care „păstra icoana neînsufleţită a răposatului său tată, cu
care semăna atât de mult”.
Apoi mama Sfântului Ioan adaugă că, în ciuda greutăţilor văduviei, neprecupeţind nimic
pentru a-i da copilului o creştere aleasă şi a-i face un nume, a păstrat neştirbită întreaga avere
moştenită de la răposatul ei soţ. Pentru toate jertfele sale, pentru toată dragostea sa faţă de fiu îi
cere acestuia în schimb doar un singur „har”: „Nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi
aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Aşteaptă sfârşitul meu… Când mă vei da pământului
şi vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate,
străbate orice mare vrei… Să nu superi pe Dumnezeu în zadar şi fără folos aducând atât de mari
necazuri peste capul meu, care cu nimic nu ţi-am greşit” .
Şi nu se opreşte aici, ci adaugă argumentul imbatabil al prieteniei materne care nu
trădează şi care oferă copilului bucuria libertăţii depline: „De-ai spune că ai nenumăraţi prieteni,
care te iubesc, află dragul meu, că nici unul nu-ţi va oferi bucuria unei libertăţi atât de mari cum
ţi-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume”.
Această relaţie specială cu Antusa, mama sa, atmosfera de sfinţenie şi de evlavie, de profund
respect şi de prietenie, vor fi reflectate generos în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur despre
familie.
1.3. Bărbatul şi femeia: rolul, statutul şi raportul dintre ei

În ceea ce priveşte rolul femeii în societate, Sfântul Părinte împărtăşea opiniile generale
ale epocii în care trăia, potrivit căreia principalele atribuţii ale femeilor erau deosebit de
valoroase, şi se manifestau mai ales în treburile casnice, naşterea de prunci şi educarea lor. Nu
numai atât, dar el ridică aceste atribuţii la un nivel mult mai înalt, conferindu-le o aleasă
importanţă şi forţă duhovnicească.
El ţine să sublinieze faptul ca soţul să ’’ … ia aminte câtă slujire aduce femeia? Ţine
casa, se îngrijeşte de toate cele din casă, supraveghează slujnicele, te îmbracă cu mâinile ei, te
face să te numeşti tată al unor copii, te depărtează de bordeluri, te ajută la întreaga înţelepciune,
potoleşte poftele nebuneşti ale firii. Dar fă-i bine şi tu. Cum? întinde-i mâna în cele duhovniceşti.
Dacă auzi ceva folositor, purtându-l în gură ca rândunica, du-te şi pune-l în gura şi a mamei şi a
puilor. Căci oare nu este lucru nelalocul lui ca în celelalte tu să fii cel dintâi şi să ţii rolul capului,
iar în ce priveşte învăţătura să laşi la o parte rânduiala ? Cel ce conduce nu în cinstiri trebuie să îi
întreacă pe cei conduşi, ci în virtute. Căci acest lucru ţine de conducător.’’
Sfântul Ioan ţine să precizeze că femeia nu este cu nimic mai prejos decât bărbatul, şi că
sunt femei care prin viaţa, atitudinile şi jertfa lor, i-au întrecut pe mulţi bărbaţi, fiind demne chiar
de a fi numărate prin cetele îngerilor. În acest sens, prezintă drept modele pe Febe, diaconiţa
Bisericii din Chehreea (Romani 16, 1-2), pe Priscila, Rebeca.
Există deci profunde raţiuni ontologice/teologice/spirituale potrivit cărora fiecare bărbat
trebuie să cinstească, să respecte, să ajute, să încurajeze şi să iubească femeia, şi fiecare femeie
trebuie să procedeze întocmai faţă de bărbat.
Prin urmare, soţia este a doua putere în familie, având doar ceva mai putina autoritate
decât soţul ei, care conduce treburile familiale în strânsă colaborare cu ea. Sfântul Părinte nu ne
oferă o descriere detaliată a felului în care ar povăţui el un cuplu să-şi organizeze viaţa familială
zi de zi. După toate probabilităţile, a considerat că este eficient să ne pună la dispoziţie îndrumări
de ordin general, din care fiecare cuplu în parte să-şi poată alege pe cele care îi sunt de folos.
Fară să apelăm la nici un fel de speculaţii proprii, ci doar bazându-ne pe aceste îndrumări,
putem presupune că el preconiza ca fiecare decizie luată într-o familie să fie precedată de discuţii
sau dezbateri, la care să participe ambii membri ai cuplului, în aşa fel încât decizia finală să se
bucure de acordul amândorura - şi, bineînteles, şi al copiilor, atunci când este cazul. Dacă soţul şi
sotia se iubesc cu adevărat, dacă ţin cu adevărat unul la celălalt, atunci soţul nu va avea nici un
motiv să treacă peste voinţa soţiei lui, impunându-şi propria voinţă, deoarece fiecare dintre ei se
va gândi la binele celuilalt mai mult decât la cel personal, se vor supune amândoi în aceeaşi
măsură poruncilor date de Hristos Domnul şi vor progresa duhovniceşte împreună, cu aceeaşi
râvnă.
Un soţ înzestrat cu înţelepciune va dori întotdeauna să se sfătuiască cu soţia lui înainte de
a lua o hotărâre, beneficiind astfel de chibzuinţa ei; se vor învaţa astfel unul pe celalalt şi se vor
stimula unul pe celălalt pe tărâm spiritual, după cum vom vedea în cele ce urmează. În ceea ce
priveşte conducerea gospodariei, Sfântul Părinte consideră că soţia este aceea care trebuie să fie
la carmă, în timp ce soţul, conştient că este mult mai puţin apt decât ea în acest domeniu şi că nu
are experienţa necesară rezolvării problemelor gospodăresti, trebuie să fie foarte recunoscator că
ea este cea care conduce, şi nu el; lui îi revine, desigur, responsabilitatea de a veghea la bunul
mers al lucrurilor, în ansamblul lor.
1.4. Familia – Taina îndumnezeirii celor doi, o comunine bazată pe iubire

“Căsătoria dacă o privim cu adevarat creştineşte, este o şansă de îndumnezeire a omului,


fără nici cea mai mică scădere – ca finalitate – faţă de alte căi. Doar că se pleacă din alt punct. Că
ambele sunt căi spre îndumnezeire, ne spune Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Faţă
din Ambigua, de unde zice că prezenţa lui Moise şi a lui Ilie lângă Hristos înseamnă că şi cei
căsătoriţi (reprezentaţi prin persoana lui Moise) şi călugării (reprezenteţi prin Ilie) sunt chemaţi
la acea lumină lucitoare.”
Prin urmare, căsătoria devine un fel de paradigmă supremă sau un fel de microcosmos al
unităţii întregii umanităţi. Ea oferă cea mai generoasă oportunitate pentru ca doi oameni să
devină atât de strâns legaţi între ei, încât să aibă ’’acelaşi cuget’’. În viziunea Sfântului Ioan,
făurirea acestei unităţi constituie temeiul absolut al căsătoriei – pe lângă celelalte două temeiuri
majore pe care le subliniază: naşterea şi creşterea copiilor, şi păzirea castităţii. Astfel, Cathrine
Roth afirmă că, potrivit Sfântului Părinte, ’’principalele motive care pledează în favoarea
căsătoriei nu sunt binele societăţii şi reproducerea speciei, ci unitatea dragostei şi sfinţenia vieţii
maritale’’.
Fiecare din cei doi îşi păstrează o specificitate formală, ce rezultă din însăşi datul biologic
şi psihologic al apartenenţei sexuale. Dar nu acest lucru este esenţialul unei persoane, ci omul
launtric şi vieţuirea duhovnicească.
De fapt, suntem chemaţi să reuşim să biruim, din interior, diferenţele de natură
exterioară. Prin urmare, încercarea de a egaliza, după criteriile trupului - în care tocmai cei doi
sunt diferiţi - bărbatul şi femeia, nu arată decât neântelegerea de către societatea contemporană a
adevaratei esenţe a omului. Aspiraţia şi conştiinţa egalităţii oamenilor este ceva natural, însa
planul de unde se vrea realizarea lui - exterior sau interior - arată de fapt schilodenia sau
integritatea societăţii.
Doar pentru omul duhovnicesc - al cărui lăuntru, transfigurat prin har, se imprimă şi în
trup - nu mai este bărbat şi femeie în Hristos, pentru că doar acesta înţelege, din experienţa,
universalitatea lui Hristos. Pentru toţi ceilalţi o astfel de uniformizare reglementată prin legi
sociale şi politice nu face decât să adâncească haosul în care zace societatea actuală. Acest mod
de a fi, plecând de la premise, ce-i drept, adevărate, neânţelese decât prin nevoinţă şi experienţă,
este vătămător pentru omul firesc. Cazul este asemănător interdicţiei pe care o aveau începatorii
de a citi lucrurile specifice contemplativilor, mai înainte de a se curata de patimi, îcăpăţânarea în
a nu respecta legea creşterii duhovniceşti atrăgea după sine caderea în înşelare. Nimeni, în afara
omului duhovnicesc, nu ştie, spre exemplu, ce transformări, chiar la nivel biologic, se petrec cu o
femeie ajunsă la mari măsuri duhovniceşti.
CAPITOLUL II : IMPERATIVUL SCRIPTURISTIC AL EDUCAŢIEI
COPIILOR ÎN SÂNUL FAMILIEI

2.1. Educaţia copiilor în familie reflectată în scrierile Vechiul Testament

Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea
despre familie ca nucleu al societăţii, astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că
familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni,
creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-
l stăpânească.
Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, Întemeietorul însuşi
înzestrează familia cu un caracter sacru, conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele
păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era
încredinţată unei anume zeităţi.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul
timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii, ea a fost dintotdeauna, încă de pe
vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin
naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură
consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei iar lipsa copiilor o
pedeapsă divină.
Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre
cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui
Dumne Facere I.28zeu şi cu idealul societăţii, de aceea în cărţile Vechiului Testament, dar mai
ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri şi sfaturi care să conducă la o viaţă de familie
armonioasă sub toate aspectele ei, acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării
şi desăvârşirii vieţii familiale.
Cuvântul familie, prin însuşi conţinutul lui, defineşte de fapt cadrul între care se
desfăşoară relaţiile între părinţi şi copii, dacă este să vorbim întâi despre obligaţiile pe care le au
părinţii faţă de copii, trebuie să începem fireşte cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da
o educaţie.
Se ştie că orice copil are încă de la naştere un complex de predispoziţii care datorită unor
influenţe mai bune sau mai puţin bune din exterior îi vor forma personalitatea, aceste influenţe şi
predispoziţii pot acţiona în viitor în favoarea dezvoltării unei personalităţi sănătoase sau în
detrimentul acesteia.Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul
nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în
scopul propriei sale perfecţionări.
Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul
primordial al neascultării, pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin
necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se
poate face decât prin educaţie.
În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga
Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce
priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat
îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii.
De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul
naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe să se
concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor
lui, face de ruşine mamei sale.” Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie,
constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi
dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este
rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori.
Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a
lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai
scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur, ea este mai preţioasă
decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci
săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi
dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica
spre scădere s-a născut”.
În esenţă, rolul educaţiei după cărţile didactice este următorul: plecând de la învăţătura că
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că
omul trebuie să depună un efort susţinut pentru atingerea acestui ţel, iar lucrul acesta nu se poate
obţine decât prin educaţie. Cărţile didactice cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă
părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale
existenţei, cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul
iubirii faţă de semeni.
Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea
de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea
celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se
găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea
fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică,
leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi
ce lucrare iscusită desăvârşeşte..”.
O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a
sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că
viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos, ci
ca ordine, muncă în comun şi disciplină. Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în
cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om
la degradare şi la pierderea demnităţii, totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi
la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări
nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
Toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt
însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor, în primul rând copilul nu trebuie să observe niciun
fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea
nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi
supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne
spune cartea Sirah (XXX, 8 ).
De remarcat că în cărţile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinţilor faţă de
copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi, astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă
preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru
marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care
copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate
exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.
În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament, după cum
în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin
rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au
datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai
printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă. Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit
„moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Deseori, Sfântul loan Gură de Aur aduce ca exemple de vieţuire după voia lui Dumnezeu
persoane alese din Vechiul sau Noul Testament. Între acestea strălucesc soţii Aquila şi Priscila
care-1 fac pe Sfântul Părinte să constate: “Este dar cu putinţă ca însurat fiind cineva, să fie
admirat şi minunat în cele duhovniceşti, căci iată pe aceştia, ca fiind în căsătorie au strălucit
foarte mult, deşi breasla lor nu era atât de strălucită de vreme ce erau făcători de corturi. Cu toate
acestea, vrednicia lor a acoperit totul şi i-a arătat mai presus de soare. Nici meşteşugul lor şi nici
căsătoria nu i-au împiedicat sau i-au vătămat cu ceva, ci au arătat dragostea aceea pe care a cerut-
o Hristos...“ .
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărţile
didactice ale Vechiului Testament au avut şi au în continuare o valoare deosebită în procesul de
educaţie a tinerei generaţii la toate popoarele creştine. O bună dovadă a însemnătăţii acestor
principii dar şi a aprecierii de care se bucură ele la creştinii ortodocşi români este citirea în Postul
Mare a paremiilor care conţin texte din cărţile didactice dar şi trecerea acestor precepte moral-
educative în conştiinţa milenară a poporului nostru prin intermmediul proverbelor şi zicătorilor.
"Nu se vor trudi în zadar şi nu vor naşte feciori pentru moarte fără de vreme, că ei vor fi un neam
binecuvântat de Domnul şi împreună cu ei şi odraslele lor."
2.2. Principiile educative desprinse din Noul Testament

După credinţa creştină, lumea are un început şi o cauză: activitatea veşnic creatoare şi
bunătatea lui Dumnezeu, precum şi o menire şi un scop final spre care tinde:
desăvârşirea şi înnoirea, spre acest ţel final se îndreaptă, pe diferite căi, întreaga creaţie.
Un pasaj din Noul Testament ne oferă o imagine clară cu privire la învăţătura Domnului
pentru relaţia dintre părintele creştin şi copiii săi în ceea ce priveşte creşterea lor.
Efeseni 6:4 reprezintă o prezentare concentrată a felului în care părinţii ar trebui să se
relaţioneze cu copiii lor, atât în lucrurile care trebuie făcute cât şi în cele care trebuie evitate:
"voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura
Domnului", aici este prezentată foarte succint învăţătura Bibliei cu privire la responsabilitatea
părinţilor în creşterea copiilor lor.
Aspectul negativ din acest verset indică aceea că un părinte nu trebuie să îşi manifeste
atitudini nepotrivite faţă de copiii lui şi nu trebuie să se impună prin severitate excesivă,
nedreptate sau autoritate impusă fără raţiune, comportamentul nesănătos faţă de un copil nu va
servi decât la alimentarea inimii copilului cu lucruri rele.
Aspectul pozitiv este exprimat într-un fel atotcuprinzător, şi anume în educarea lor, în
creşterea lor, în dezvoltarea unui comportanent sănătos de viaţă prin învăţarea ascultării de
Domnul. Aceasta este educaţia, anume să fii un model ca părinte pentru copii şi să îi înveţi
disciplina şi ascultarea, expresia "povăţuire" poartă cu ea ideea de a "pune în mintea copilului",
ceea ce înseamnă să reamintim continuu, dar în mod constructiv, lucrurile care sunt greşite dar şi
să îi învăţăm responsabilităţile lor, conform cu vârsta şi nivelul de înţelegere al fiecărui copil.
Copiii nu trebuie să crească fără să li se acorde atenţie, îngrijire şi fără să fie controlaţi, ei trebuie
învăţaţi, disciplinaţi şi povăţuiţi, astfel încât să fie aduşi la cunoaştere, autocontrol şi ascultare.
Acest întreg proces de educaţie este unul spiritual şi creştin, în înţelesul adevărat al
cuvântului, hrănirea şi povăţuirea Domnului reprezintă singura modalitate eficientă de a
administra copiilor o educaţie sănătoasă care să dea rezultate.
Orice altă modalitate de educarea a copiilor va sfârşi în mod inevitabil într-un eşec
dezastruos, elementele spirituale şi morale ale naturii noastre sunt la fel de importante ca şi cele
intelectuale, prin urmare, aspectele spirituale sunt la fel de necesare pentru creşterea noastră ca şi
cele privind cunoaşterea. Părintele creştin este cu adevărat instrumentul din mâna Domnului prin
care este administrată autoritatea în cămin, întrucât creştinismul este singura religie adevărată şi
Dumnezeu în Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, singurele instrumente posibile şi
eficiente în educarea copiilor le reprezintă hrănirea spirituală şi povăţuirea în ascultare de
Domnul a copiilor.
Întregul proces de învăţare şi disciplinare trebuie să fie realizat pe baza a ceea ce
Dumnezeu spune şi ne învaţă, astfel încât autoritatea Sa să fie pusă în mod constant şi imediat în
contact cu mintea, inima şi conştiinţa copilului.
Părintele nu trebuie niciodată să se prezinte pe sine ca fiind autoritatea supremă şi ultima
care stabileşte ceea ce este adevărat şi care sunt obligaţiile copiilor, altfel, ar dezvolta în copil
aspectul uman al “eului”.
Atingerea rezultatelor educaţiei poate fi realizată doar când Îl facem pe Dumnezeu,
Dumnezeu în Hristos, Învăţătorul şi Administratorul familiei, a cărei autoritate trebuie crezută în
toate aspectele şi ascultată în toate lucrurile.
Învăţătura Sfintelor Scripturi pentru părinţi reprezintă întotdeauna situaţia ideală din
punctul de vedere al lui Dumnezeu, noi însă avem adesea tendinţa de a coborî aceste învăţături la
nivelul nostru uman şi la experienţa noastră.
"Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să
îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu
totul destoinic pentru orice lucrare bună",aceasta este ceea ce spune Biblia despre a fi părinte.
Metodele şi modalităţile pe care părinţii le pot folosi în învăţarea adevărului lui
Dumnezeu sunt variate. Însă aceste adevăruri trebuie să poată fi întotdeauna aplicate în orice
aspect privind viaţa şi stilul de viaţă. După cum părintele este credincios în a fi un model pentru
copilul său, tot aşa şi copilul învaţă despre Dumnezeu cum să asculte în toate circumstanţele
vieţii, indiferent ceea ce fac şi unde se duc, astfel copiii vor învăţa să “Îl iubească pe Dumnezeu
cu toată inima, sufletul şi puterea lor" şi vor dori să Îl slujească în tot ceea ce fac. În Revelaţia
Noului Testament familia a câştigat cea mai înaltă preţuire din partea Mântuitorului fiind ridicată
la demnitatea de Sfântă taină prin binecuvântarea căsătoriei. Prin urmare, ea are binecuvântarea
din partea lui Dumnezeu, iar legătura dintre soţi, bazată pe iubire, nu poate fi întreruptă aşa cum
nici Hristos nu se desparte de Biserica Sa.
“După cum în cadrul Bisericii prin învăţătura şi prin Sfintele Taine se urmăreşte curăţirea
de păcate şi sfinţirea credincioşilor, tot astfel în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii
au datoria să-i apere pe copiii lor de toate relele aduse de păcat şi aceasta se poate realiza numai
printr-o sănătoasă educaţie religios-morală şi socială”.
Părinţii au datoria sfântă să se îngrijească de buna creştere a copiilor, fiindcă copiii sunt
cele mai gingaşe fiinţe şi au nevoie de ajutor material şi spiritual, Mântuitorul a iubit copiii şi i-a
numit moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, de aceea a poruncit să lase pe copii la El şi i-a
îndrumat ca şi ei să aibe sufletele tot atât de nevinovate ca şi copiii.
Atât din Decalog cât şi din spusele Mântuitorului rezultă că părinţii trebuie să-i conducă
pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educaţie deosebită
vorbindu-le despre poruncile Scripturii. Pe cei care nu fac aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îi
numeşte “mai răi decât ucigaşii: Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că nişte părinţi ca
aceştia sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Deoarece nu este aşa de cumplit lucru a ascuţi sabia
şi a întrama dreapta şi a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde şi a prăpădi un suflet...”
Totul pentru părinţi trebuie să fie pe locul doi faţă de creşterea şi educarea copiilor, căci “un
copil are nevoie de multă îndrumare şi dragoste”, la rândul lor copiii au îndatorirea să-i iubească,
respecte şi să se îngrijească de nevoile lor materiale şi spirituale.
“Hrăniţi pe cei ce v-au adus pe lume. Chiar şi când vei hrăni pe mama ta, tot nu eşti
achitat faţă de ea pentru durerile şi neliniştile pe care le-a îndurat pentru tine, nu vei fi răsplătit
nici acele griji delicate pe care ea le-a avut atâta vreme cât te-a purtat în sânul ei, nici pentru
toate acele lipsuri la care ea s-a osândit pentru a-ţi asigura existenţa. De câte ori ea a vegheat
pentru a-ţi proteja somnul ! A stropit leagănul tău cu lacrimi, iar tu vei avea tăria a o lăsa în
sărăcie ? O, fiul meu, ce pedeapsă chema – vei asupra ta, de nu vei hrăni pe tatăl tău ! Tu îi eşti
dator totdeauna tot ce ai, pentru că îi eşti dator tot ceea ce eşti...” În acest context, a-ţi cinsti
părinţii care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la îmţelepciunea vieţii, implică imitarea
faptelor lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel “Este un mod foarte
propriu Scripturii de a vorbi despre educaţie – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape în
aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna – purtare ci prin întruparea unui model de
viaţă, prin constituirea unei maniere teologice de a fi şi prin participarea membrilor familiei la
acest model”.
Dacă copiii văd că părinţii ţin post şi se roagă vor ţine şi ei post şi se vor ruga. Modul de
viaţă al mamei, exemplul ei moral şi în general, atmosfera din cercul intim al familiei au o
influenţă fericită asupra copilului. “Uneori anumite trăsături de caracter ale tatălui sau ale mamei
par a fi selecţionate; sunt copii care copiază de preferinţă defectele, alţii calităţile”.
Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate şi de stăpînire
de sine, copiii vor începe îndrumaţi de părinţi să fie şi ei cumpătaţi la mâncare, îmbrăcăminte,
vorbă, căci “cumpătarea este şi hrană, şi plăcere, şi sănătate, iar ce este mai mult duce la
vătămare, dezgust şi boală”, dacă vor fi educaţi fără mânie nici copilul nu va fi mânios. Sfântul
Ioan Gură de Aur dă mâniei numele de facultate tiranică, pentru că aceasta ca un adevărat tiran,
stăpâneşte sufletul omenesc, împingându-l la nenumărate fapte necugetate. Un bun mijloc pentru
educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur.
Porunca cinstirii părinţilor nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o
sferă mai largă a vieţii sociale, încât de la cinstirea părinţilor trupeşti s-a trecut la cinstirea
părinţilor spirituali, la respectarea învăţătorilor şi educatorilor, precum şi a conducătorilor
societăţii.
Un important factor al educaţiei religioase îl constituie şcoala, la nivelul acetei instituţii,
educaţia religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat,
planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative.
Credinţa este formată şi desăvârşită prin educaţie, iar educaţia nu este periclitată de
prezenţa credinţei religioase, ea are nevoie de sprijinul educaţiei al unui exerciţiu de cultivare
printr-o nimerită informare şi formare, comportamentul de la şcoală al copilului este profund
influenţat de ceea ce se întâmplă acasă, atât profesorul, cât şi părintele sunt bine intenţionaţi, dar
dacă ei nu formează o echipă în ceea ce priveşte educaţia unui copil, este sigur că rezultatul nu
va fi cel aşteptat.
Sfântul Ioan gură de Au, arată şi modul în care părinţii trebuie să aleagă dascălii potriviţi
pentru copiii lor, dar şi modul optim în care aceştia să colaboreze cu dascălii în vederea formării
profesioanle a propriilor copii .
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale, numai
printr-o educaţie sănătoasă şi robustă ne putem ridica din marasmul aproape general al zilei de
astăzi, educaţie pe care o putem dobândi prin înnoirea, înmulţirea tuturor faptelor bune ascunse
în forţa neamului. Copilul, neavând încă desăvârşite cele trei facultăţi ale sufletului, adică
sentimentul, raţiunea şi voinţa, simte nevoia să se raporteze la membrii familiei care-l înconjoară
cu dragoste: mama, tata, bunica, bunicul, de aceea copilul are nevoie de afecţiune şi dragoste,
apropiere înţelegere şi devotament din partea celor dragi lui, iată, importanţa şi necesitatea
modelului suprem al părinţilor în educarea copilului pentru împlinirea „…exigenţelor moralei
Sfintei Evanghelii”
În educarea copiilor, soţii au deopotrivă datoria să-şi înzestreze copiii din fragedă
copilărie cu urme spirituale, deprinzându-i cu citirea Sfintei Scripturi şi cu evlavia creştină, încă
din perioada apostolică şi post-apostolică li s-a cerut părinţilor să-i înveţe pe fii lor „frica de
Dumnezeu”, adică să-i deprindă cu evlavia, rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu.
De aceea părinţii sunt îndemnaţi să le dea copiilor lor „…creşterea cea întru Hristos; să-I
înveţe ce putere au smerenia înaintea lui Dumnezeu şi ce poate dragostea curată în faţa
luiDumnezeu”, Părinţii trebuie de asemenea să îşi păstreze copiii în înfrânare, deoarece „…cel
care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie, cel care
este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători va face lucrul acestaşi după căsătorie…;
pentru aceasta se pun cununile pe cap, simbol al biruinţei, deoarece fiind neînvinşi se apropie
astfel de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost învinşi de plăceri”.

2.3. Predaniile Sfinţilor Apostoli referitoare la creşterea şi educarea copiiilor în cadrul


familiei
Mulţi dintre părinţi nu acordă importanţa cuvenită, nu consideră necesară începerea
educaţiei chiar de la cea mai fragedă vârstă, unii dintre ei, mai ales cei tineri, privesc copilul lor
ca pe o jucarie sau ca pe o papuşă şi pentru multă vreme nu îsi dau seama că adoratul lor
''îngeraş'', a devenit odată cu trecerea timpului din ce în ce mai încăpăţânat, mai plângăcios, mai
alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulţumit şi răutăcios.
Abia în ultimul ceas li se deschid ochii, atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârşit, şi de
educaţia copilului lor alintat, însă, este deja prea târziu, mulţi dintre părinţii neglijenţi spun
următoarele: ''nu putem să cerem şi să ne aşteptăm la o viaţă împodobită cu virtuţi, înca de la
vârsta copilariei ... !'', dar Sfânta Evanghelie ne spune: : ''iar copilul creştea şi se întărea cu duhul,
umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui''.
Mărturiile cuprinse în vieţile sfinţilor, ne arată că aceştia, încă de la cea mai fragedă
vârstă, îşi cultivau virtuţi ca evlavia, ascultarea, bunătatea, şi Mântuitorul ne spune despre copii:
''lăsaţi copiii să vină la Mine'' şi încă: ''vai celui care va sminti pe unul dintre aceştia mici care
cred în Mine ... '' de unde rezultă că virtutea poate fi lucrată de la vârsta fragedă, lucrarea ei fiind
în acelaşi timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică. Este un fenomen foarte trist în
vremurile noastre, şi anume că, rugăciunea comună în familie, la masă, s-a pierdut aproape peste
tot, aceasta este cauza pentru care vedem atâtea familii nefericite şi atâtea ratări, în ceea ce
priveşte educaţia, pentru că oamenii, familiile, au încetat să se mai roage, cuvintele Domnului
sunt veşnic actuale: ''cereti şi vi se va da!''.
Sunt câteva texte în Sfânta Evanghelie, care se referă la anii copilăriei Domnului, ele sunt
însă foarte grăitoare şi cu un bogat conţinut pedagogic, astfel, despre copilul Iisus de doisprezece
ani, sfântul evanghelist Luca scrie: ''şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus''.
Ceea ce accentuează aici sfântul evanghelist Luca este faptul că Iisus, copil fiind, era
ascultător şi supus faţă de părinţii săi pământeşti, aceeaşi ascultare o avea însă şi faţă de Tatăl cel
ceresc, aceasta se vede din cuvintele Sfântului apostol Pavel, care scrie despre Iisus, ajuns acum
la vârsta maturităţii, următoarele: ''...ascultător Făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe
cruce.''
Mai mult, Sfântul apostol ne arată că de această ascultare a depins mântuirea lumii: ''căci
precum prin neascultarea unui om s-au facut păcătoşi cei mulţi, tot aţa prin ascultarea unuia se
vor face drepţi cei mulţi.'' Nu este nevoie să vorbim despre imensa importanţă a ascultării în
viaţa oamenilor, în general, cât de importantă este ea, în special în educaţia copiilor, o ştie fiecare
părinte
Aşezămintele Sfinţilor Apostoli îi îndeamnă pe părinţi să nu le fie „… teamă a-i bate,
înţelepţindu-i cu asprime, căci pedepsindu-i, nu-i omorâţi ci mai vârtos îi mântuiţi,după cum zice
şi Solomon…Cine se fereşte prin urmare de a dojeni şi pedepsi pe fiul săuîşi urăşte copilul, de
aceea învăţaţi pe copiii voştri cuvântul Domnului şi faceţi-iascultători…”
În fine, Constituţiile Apostolilor îi sfătuiau pe părinţii creştini să-şi căsătorească copiii
„…la vremea căsătoriei, ca nu cumva tocmai în floarea vârstei să aibă loc obiceiuri desfrânate,
căci vouă vi se va cere socoteală în ziua judecăţii de Domnul Dumnezeu”.
După Sfântul Apostol Pavel, părinţii sunt obligaţi să îndeplinească nu doar nevoile
materiale ale copiilor (II Corinteni 2,14; I Timotei 5,8), ci şi nevoile lor spirituale, ei sunt cei
care dau sens vieţii de familie.
În ce priveşte formarea lor religioasă, Sfântul Apostol Pavel le recomandă părinţilor să-şi
crească copiii „în învăţătura şi povaţa Domnului”(Efeseni 6,4), pentru îndemnarea lor pe calea
vieţuirii creştine, părinţii sunt chiar datori să-şi certe copiii; mustrarea lor trebuie însă să fie
făcută prin iubire şi pentru binele lor şi nu dintr-o pornire pătimaşă (Coloseni 3,21).
La rândul lor, copiii sunt îndemnaţi să asculte părinţii lor întru toate, căci aceasta este
bine plăcută Domnului (Coloseni 3,20; Efeseni 6,1-2) şi să le dea cuvenită cinstire şi ajutor la
vreme de nevoi (I Timotei 5,4).
Sfinţii Apostoli, fiind aleşi de Mântuitorul Iisus Hristos să aducă lumină neamurilor au învăţat de
la Iisus că familia are un rol central în încolţirea seminţei noii învăţături, spre deosebire de
Mântuitorul Hristos, care a ajuns la sufletul ascultătorilor mai mult „prin parabole, prin pilde” .
Sfântul Apostol Pavel foloseşte învăţătura directă, încercând totuşi să folosescă principiile
pedagogice folosite în vorbirea în parabole de către Domnul Iisus Hristos.
Epistola către Efeseni, deşi este o epistolă în care Sfântul Apostol Pavel întăreşte
învăţătura despre Biserică, totuşi în ea găsim poziţia sa cu privire la bazele familiei creştine,
îmbrăcând cu duh nou textul din (Facere 2, 24), „pentru aceea va lasă omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5,31), Sfântul Pavel spune
despre căsătorie că este voită şi orânduită de Dumnezeu, punându-se astfel de acord cu cele
spuse de Domnul Iisus Hristos: „dar de la începutul făptuirii, bărbat şi femeie i-a făcut
Dumnezeu […] şi cei doi vor fi un trup: aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Marcu 10,6-
8).
Preluând învăţătura Mântuitorului Sfântul Apostol Pavel va ţine să reamintescă faptul că
bărbatul şi femeia se simt încă de la creaţie, atraşi unul de altul şi că se completează reciproc
dând astfel contur căsătoriei în forma sa monogamică (I Corinteni 11,11).
Cine dispreţuieşte autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a conducătorilor de orice fel,
nu poate pretinde propriilor copii să-i respecte autoritatea părintească, cine nu se supune de
bunăvoie, ci din obligaţie, nu-şi va putea educa niciodată copiii astfel încât să-l asculte, de aceea,
părinţii, dacă doresc să fie ascultaţi de copii, trebuie să respecte autorităţile şi legile şi să-i înveţe
pe copii să le respecte la rândul lor, aceasta este temelia supunerii şi ascultării lor.
Ascultarea reprezintă supunerea voinţei proprii în faţa altei voinţe, voinţa noastră
domneşte asupra tuturor celorlalte: noi gândim, vorbim şi acţionăm aşa cum ne dictează voinţa,
Dumnezeu ne-a dat această forţă a spiritului ca să vrem şi să facem binele, să urâm şi să
respingem răul, voinţa noastră este slăbită însă de păcate şi înclină spre rău, chiar de cunoaştem
binele, suntem prea slabi ca să-l dorim în mod serios şi să-l înfăptuim, „Văd şi încuviinţez ce este
mai bine, dar înclin spre rău.”
Nu trebuie să permitem niciodată copilului să depăşească limitele unei purtări supuse, de
ascultare faţă de autoritatea părintească, ceea ce a spus tata sau mama, copilul trebuie să
îndeplinească de îndată, fără întârzieri şi amânări, numai în acest fel se poate înfrânge
încăpăţânarea, formând cu adevărat la copil o voinţă puternică, orientată spre bine şi supusă faţă
de părinţi. Virtuţile cultivate şi încurajate în cadrul orelor de educaţie religioasă sunt necesare
sănătăţii spirituale din familie şi din societate, educaţia religioasă îl învaţă pe copil şi pe tânăr
iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi
recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, iubirea
eternă a fiinţei umane, adevărul existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului generos.
Biserica propune astfel valori care pot să depăşească moartea biologică şi să dea sens,
prin perspectiva veşniciei, chiar de la început, vieţii copiilor, valorile transmise prin educaţia
religioasă sunt strict necesare, întrucât ele reprezintă pentru copii şi tineri un reper esenţial şi un
liant între cunoştinţele teoretice dobândite prin studiul celorlalte discipline şcolare .
Educaţia religioasă oferă copilului o perspectivă ortodoxă asupra vieţii, un mod general
de a înţelege lumea şi viaţa, de a o explica, de a formula raţionamente cognitive şi judecăţi
morale, ea reduce, astfel, efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare,
propunând modele viabile de bunătate şi sfinţenie şi oferind copiilor şi tinerilor repere în viaţa de
familie şi în societate. Educaţia religioasă se deosebeşte esenţial de propaganda sau de
campaniile publicitare pe care omul contemporan este silit să le consume zilnic prin mass-media,
de comunicarea simplificată, reducţionistă, ea are nevoie de liberă alegere, de efort personal.
Dumnezeu a sădit în sufletele copiilor puritatea, astfel, singura datorie ce le revine
părinţilor este de a o păzi şi de a o face să se dezvolte. De cele mai multe ori însă, ei sunt aceia
care greşesc şi distrug floarea gingaşă a purităţii copilăriei, către aceştia se adresează şi cuvintele
Domnului, prietenul copiilor: ''Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine,
mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării'' .
Buna cuviintă şi smerenia sunt virtuşi sădite firesc în inima copilului, deoarece el de la
început, are mereu nevoie de ajutorul celorlalti, astfel, apariţia egoismului şi a mândriei,
constituie rezultatul unei educaţii greşite şi a unei dezvoltări eronate a sentimentului de ambiţie,
care este sădit în fiecare om.
Însuşi Domnul, ca să le arate ucenicilor săi un exemplu de adevărată smerenie, le-a
prezentat un copil mic şi le-a spus: "Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este
cel mai mare în împărăţia cerurilor". Copiii trebuiesc învăţaţi cât de plăcută este în faţa lui
Dumnezeu virtutea smereniei şi a simplităţii, şi cât de mult îl înaltă Dumnezeu pe cel smerit,
astfel, cel mai mare exemplu de smerenie, este însuşi Domnul care ne spune: "Învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima". „Adevărat, adevărat zic vouă, că voi veţi plânge şi vă
veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în
bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut
copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume“.
Poate că cea mai mare durere a unui părinte este cea legată de copiii săi, el suferă ori de
câte ori ei se îmbolnăvesc, ori de câte ori cad în păcat sau ori de câte ori el nu reuşeşte să le fie
alături, dar dacă se ocupă cu grijă de creşterea lor, dacă cere ajutorul lui Dumnezeu pentru
aceasta, bucuria lui va fi mare atunci când va vedea că eforturile sale au avut rost, că aşteptările
i-au fost împlinite.
Cuvântul că „femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în
credinţă, în iubire şi în sfinţenie“ (I Tim.2,15) este înţeles astăzi ca un îndemn adresat femeii de a
face cât mai mulţi copii, dar naşterea de prunci este mântuitoare numai în măsura în care implică
şi jertfa pentru creşterea trupească şi sufletească a copiilor, numai în măsura în care aceştia
primesc o educaţie creştinească. Nu doar femeile sunt cele care se mântuiesc prin jertfa creşterii
copiilor, înainte ele stăteau acasă şi se îngrijeau numai de copii şi de treburile gospodăriei, în
zilele noastre, când majoritatea femeilor au serviciu, o mare parte din responsabilitatea educării
copiilor revine bărbaţilor, de aceea putem spune că amândoi soţii se mântuiesc prin creşterea
copiilor, aceste minunate daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat familia.
Este foarte important pentru părinţii binecredincioşi să aibă întipărit în inimile lor
adevărul că un copil este o binecuvântare de la Dumnezeu, atunci când înţelegem aceasta, ochii
noştri parcă se deschid şi vedem o altă lume, parcă primim aripi, primim noi puteri, nu este vorba
doar de o simplă atitudine optimistă, este vorba de asumarea unui alt mod de percepere a
existenţei.
Este foarte greu pentru părinţii care nu caută prezenţa lui Dumnezeu în vieţile lor să vadă
în copil un semn al acestei prezenţe, de aceea, venirea pe lume a unui copil, şi mai ales a
primului copil, este momentul potrivit ca părinţii să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând
cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească, pentru că nu poţi fi părinte în adevăratul sens al
cuvântului decât dacă îţi creşti copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.
Copiii învaţă adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor, părinţii care
nu trăiesc în acest har nu vor putea să-i înveţe pe copiii lor cum să dobândească o credinţă vie,
fiecare părinte nu numai că poate, ci şi trebuie să înveţe să fie părinte.
A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Este greşit a considera
că dacă părinţii au făcut un copil primesc automat şi iscusinţa de a fi buni părinţi, buni educatori,
cuvântul că mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă şi mulţi dintre cei de pe urmă vor fi întâi se
poate aplica şi în acest caz, mulţi dintre cei care erau mai pricepuţi decât alţii în creşterea
copiilor, dar nu au folosit această înzestrare, au fost lăsaţi în urmă de cei care, ştiindu-şi
nepriceperea, au alergat la Dumnezeu pentru ajutor, nevoindu-se să devină buni educatori.
A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi vrei nu vrei, a fi părinte este într-un fel
asemănător cu a fi preot: e ascultarea unei vocaţii, e răspunsul la chemarea Celui de Sus, pentru
că majoritatea oamenilor maturi sunt părinţi, ei privesc acest fapt ca pe ceva normal, „firesc“,
neieşit din comun, şi trec cu vederea măreţia şi gravitatea acestui eveniment.
Este o mare diferenţă între un copil născut din părinţi care duc o viaţă curată, care s-au
împărtăşit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, şi un copil
născut din părinţi care duc o viaţă dezordonată, plină de patimi, în cel de-al doilea caz nu numai
că pruncul zămislit va putea moşteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va
fi afectat.
Însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor în scena evanghelică a binecuvântării lor,
e de o dumnezeiască drăgălăşenie şi devine principiu normativ în creştinism, înţelegem din ea că
între Iisus Hristos şi copii există o atracţie spontană, El are braţele deschise către toţi copiii din
lume, iar aceşti copii sunt împinşi către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor.
În icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care Îl primesc cu
entuziasm mai fierbinte, şi ramurile verzi cu care Îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale
sufletului lor fraged, "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este
Împărăţia lui Dumnezeu!", ne porunceste El, şi sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi,
oamenii, copiii aparţin lui Iisus Hristos.
CAPITOLUL III : FAMILIA CREŞTINĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN
GURĂ DE AUR

3.1. Preliminarii

Pe Sfântul Ioan Gură de Aur, noi nu-1 definim ca păgânii, ci îl definim aşa cum ne-a
poruncit dumnezeeasca Scriptură. Căci, după ea, om nu este pur şi simplu cel care are mâini şi
picioare de om, ci acela care cu încredere se îndeletniceşte cu evlavia şi cu virtutea. Ascultă ce
spune Scriptura in acest sens despre Iov. Căci spunând ea că era în ţinutul cu numele Ausit un
om, nu îl descrie in termenii in care descriu păgânii un om şi nu spune nici că avea două picioare
şi unghii late, ci, cuprinzând la un loc semnele distinctive ale evlaviei lui, a spus că era drept,
adevărat, adorator al lui Dumnezeu, departe de orice lucru rău. arătând că aceasta este un om... Şi
dacă numele de om în genere ne oferă un atât de mare îndemn spre virtute, cu cât mai mult atunci
când acest nume este al unui creştin» ?
Fără evlavie şi virtute, omul creştin nu este om, nu aparţine frumoasei filosofii a faptelor,
cum numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, creştinismul. „Fii om. Să nu se spună că titlul tău care
iţi a-parţine din natură este un titlu fals. Înţelegi tu ceea ce-ţi spun ?
De multe ori un om nu are din om decât numsle de om, deci nu este om în sensul care
trebuie legat de acest nume. Când te văd trăind fără să asculţi de raţiune, cum vrei să te numesc
om şi nu bou ? Când te văd purtându-te ca un răpitor, cum vrei să te numesc om şi nu lup? Când
te văd în furnicare, cum vrei să te numesc om şi nu porc ? Când te văd urzind vicleşuguri, cum
vrei să te numesc om şi nu şarpe? Când te vad infectat de venin, cum vrei să te numes: om şi nu
viperă? Când te văd fără inteligenţă, cum vrei să te numesc om şi nu măgar ? Când te văd căzut
în adulter, cum vrei să te numesc om şi nu armăsar? Când te văd indocil şi stupid, cum vrei să te
numesc om şi nu piatră ?»
Prin urmare, după definiţia moral-socială dată de Sfântul nostru, cineva nu este om prin
aceea numai că are forma şi mădularele corpului omenesc, acestea aparţinând numai corpului, nu
şi faptului şi ideii de om, ci numai cel care izbuteşte să salveze în el chipul adevărat al omului,
atunci când se îndeletniceşte cu virtutea. Pe ceilalţi, Sfânta Scriptură nu-i numeşte nici măcar
oameni vii, ci când cărnuri, când pământ.

3.2. Soţii creştini

Fundamentul adevăratei vieţi familiare şi sociale nu poate fi decât omul acesta: omul
definit de culorile şi de chipurile virtuţii. Numai el poate fi făuritorul adevăratei familii şi
societăţi de mâine, prin înfăptuirea lui cea mai măreaţă: prin creşterea copiilor in duh creştin.
O bună familie creştină este întemeiată din buni membri creştini. Aci rezidă, în acelaş
timp, condiţiile determinante ale bunei societăţi creştine, sub toate raporturile, pentru care lucru,
formarea moral-socială a familiei creştine ocupă în mod deosebit predica Sfântului Ioan Gură de
Aur, fie lămurind raporturile dintre soţi, fie îndemnând la o aleasă creştere a copiilor, fie
conturând raporturile dintre stăpâni şi servitori.
Soţia este fiinţial legată de bărbatul ei prin creaţie şi haric prin sfânta taină a căsătoriei
creştine. Astfel ea este egală intru toate cu soţul ei. Dacă insă in practică lucru mai este şi altfel,
el nu-şi are fundament nici în natură şi nici in Sfânta Scriptură. Este adevărat că Sfântul Ioan
Gură de Aur şi Sfinţii Părinţi în genere vorbesc de supunerea, de starea de sclavie a femeii faţă
de bărbatul ei, însă ei nu uită să lămurească că această stare de lucruri nu este un fapt natural, ci o
stare ulterioară, o consecinţă a păcatului original, intrat în lume prin Eva. Mai înainte însă,
argumentează el cu spusa Scripturii (Geneză III, 16; I Timotei, II, 11-12, 14), femeia era
deopotrivă cu bărbatul ei. Justiţia naturală a fost insă restituită prin opera răscumpărării, sclavia
femeiei fiind amestecată cu o bunăvoinţă divină, cu un gingaş ataşament de iubire, pentru care
fapt spunea şi Apostolul: «Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre». Gândul acesta al Sfântului
nostru se vede destul de limpede in comentarul pe cere-1 face la capitolul al Il-Iea al Genezii.
Deşi luată din coasta lui Adam, spune el, femeia rămâne egală cu bărbatul ei. Ea este un ajutor
“după el” şl “asemenea cu el”.
Astfel, expresia „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“, din convorbirea dintre
Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiu, se referă deopotrivă şi la femeie. Adam, de altfel, putea avea
ajutor în toată creaţia pe care, în ordinea chemării la existenţă, avea s-o pună Dumnezeu la
dispoziţiunea Iui; numai că ajutorul acesta, oricât de mult, nu era „asemenea lui“. Ajutor
„asemenea lui" nu putea avea decât tot în o fiinţă raţională, ca şi el.
Consubstanţialitatea aceasta dintre bărbat şi femeie, prin aceea că era împreună din
aceeaşi plămadă, şi faptul de a fi amândoi fiinţe înzestrate cu raţiune şi capabili deopotrivă de
evlavie şi virtute, învederează egalitatea lor naturală şi indisolubila legătură dintre ei.
Egalitatea aceasta naturală şi substanţierea ei harică aduc iubirea şi armonia dintre soţi,
lucru echivalent cu ocrotirea existenţii şi conservarea universului. Şi lucrul se realizează dela
sine, când fiecare contribuie conştiincios cu ceea ce îi aparţine în mod propriu: bărbaţii cu
iubirea, femeile cu supunerea: dacă fiecare contribuie cu ceeace îi aparţine în mod propriu, atunci
toate sunt temeinice. Când femeia se simte iubită, devine şi ea iubitoare. “Când este supusă faţă
de bărbatul ei, atunci şi el devine blând“.
Deci: „Nimic să nu fie mai de cinste pentru o femeie decât bărbatul ei, iar de bărbat nimic
să nu fie iubit mai cu aprindere decât femeia lui. Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte
împreună viaţa noastră a tuturor şi face să se susţină lumea întreagă. Căci după cum atunci când
temelia se clatină, se prăbuşeşte întreaga locuinţă, la fel şi soţii când trăiesc în neînţelegere, se
răstoană întreaga noastră viaţă. Căci vezi: lumea este alcătuită din cetăţi, cetăţile sunt alcătuite
din case, casele sunt alcătuite din bărbaţi şi din femei. Dacă deci a intrat războiul între bărbaţi şi
femei, el a intrat in case, iar când sunt turburate casele, sunt răsturnnte şi cetăţile, iar când are loc
o răsturnare de cetăţi, atunci, cu necesitate, sa umplut de turburare, de război şi de luptă şi lumea
întreagă. Deaceea a pus Dumnezeu multă purtare de grijă in cazul acesta; deaceea nu a permis El
ca să fie alungată de bărbatul ei femeia, decât numai din pricină de adulter"
Astfel, armonia dintre soţi, întemeiată pe iubire şi supunere, este necesară în primul rând,
pentru desăvârşirea vieţii în familia creştină. Într-o asemenea familie se naşte şi sporeşte virtutea,
mai ales când femeia de aci este înţeleaptă, simplă în modul ei de viaţă, virtuoasă. Într-o
asemenea familie, pot fi crescuţi copii în cele mai sănătoase moravuri şi de o astfel de binefacere
se bucură deopotrivă şi servitorii casei. Aşezarea unei astfel de vieţi conjugale trece, cu puterea
exemplului, peste ziduri şi ogrăzi, la vecini, la prieteni, la rude. În mod contrar, se încurcă şi se
zăpăcesc toate .
Preocupat de realizarea acestei concordii conjugale, Sfântul Ioan Gură de Aur are sub
priviri, în primul plan, femeia, şi va sublinia, fie marele ei rol in viaţă, fie grija şi menajarea
deosebită ce se cere pentru ea dela bărbatul ei, îndeosebi in ordinea spirituală. Şi această grijă şi
atenţie deosebită ne-o înfăţişează el din convingerea lui intimă, ca psiholog, ca educator, ca
reformator de moravuri pe plan moral-social. Femeia, spune el, este un mare bun pentru omenire,
după cum, în alte împrejurări, ea este un mare rău. Atenţia tuturor trebue îndreptată într-acolo, ca
în lume să nu fie decât femei bune, virtuoase, între altele şi pentru marele lor rol în casă. Prin
însăşi poziţiunca lor naturală, prin rolul lor familiar, ele îndeosebi sunt legate de Ministeriatul
caznic intern; lor le revine, aproape exclusiv, buna conducere a gospodăriei şi creşterea frumoasă
a copiiilor, fiindcă bărbatul este reclamat de multiplele lui treburi cetăţeneşti şi absosrbit de grija
procurării celor necesare întreţinerii familiei.
Retrasă în interiorul familiei, scutită deci de alte griji din afară şi de treburile obşteşti,
femeia creştină, soţia creştină trebuie să se îndeletnicească cu filosofía casnică, prezidând
gimnaziul casnic al virtuţii, ale cărei culori şi a cărei învăţare împodobesc şi luminează mai mult
decât orice, chipul şi sufletul femeii, făcându-şi astfel admiratori curaţi şi sinceri, iubitori şi
devotaţi: pe bărbat, pe îngeri, pe Dumnezeu. Obosit de munca, de grijile şi de gândurile lui de
multe ori turburătoare şi istovitoare, bărbatul nu-şi află nicăeri, ca lângă soţia lui virtuoasă şi
bună gospodină, odihna, reconfortarea, îndrumarea, liniştea sufletului, ajutorarea. De nicăeri, ca
de aci, din casa lui unde stăpâneşte cu evlavie magistra aceasta a virtuţii şi concordiei conjugale,
nu pleacă el la treburile şi grijile lui mai întremat şi cu suflet mai luminos. Şi iarăşi, nimic nu
poate arunca in un rău şi în o decădere mai mare pe bărbat, ca soţia nevirtuoasă, a cărei influenţă
şi putere este îndreptată spre rău.
Astfel, dacă soţia virtuoasă este un atât de mare bine pentru soţul ei, deopotrivă este un
mare bun pentru soţia lui soţul care poartă grijă de formarea ci sufletească şi ştie să fie blând şi
iertător, îngăduitor. ;.Fă-i bine la rândul tău şi tu, sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur pe soţul
creştin. Cum? Înlinde-i mâna în cele spirituale. Orice lucru folositor auzi, transportândul cu gura,
ca rândunelele, adu-1 şi pune-1 în gura mamei şi a copiiilor. Căci cum nu ar fi absurd ca în alte
lucruri să pătrunzi rangurile dintâi şi să deţii locul de cap, iar în privinţa învăţăturii să părăseşti
ordinea aceasta. Conducătorul altora trebuie să fie mai presus de ei, nu prin onoruri, ci prin
virtuţi“. Şi dând apoi exemplul întâietăţii pe care o deţine capul în corpul omenesc, nu atât
datorită locului pe care îl ocupă, cât faptului că el poartă grija întregului corp.
În cap fiind ochii trupeşti şi sufleteşti, izvorul tuturor simţurilor, rădăcina nervilor şi a
oaselor, va adăoga: „La fel şi noi bărbaţii suntem stăpâni ai femeilor. Să le învingem, nu cerând
dela ele o onoare mai mare pentru noi, ci făcându-le noi un bine mai mare. Am arătat că nu sunt
mici binefacerile pe care le primim dela ele, dar dacă vrem să le dăm contravaloarea acestor
binefaceri in ordinea spirituală, învingătorii suntem noi, “fiindcă nu este posibil să le aducem
această contravaloare în cele materiale ", pentru marile binefaceri pe care le avem dela ele .
De aceea, acea casnică, zidul acesta mai tare decât diamantul şi de cât fierul, pe care nu îl
pot expugna relele şi neînţelegerile, este clădit în jurul vieţii familiare îndeosebi de concordia
dintre soţi, la care contribuie mai ales bărbatul, prin grija pentru formarea sufletească a soţiei sale
în cele după Dumnezeu, prin iubirea lui sinceră, prin blândeţea şi prin îngăduinţa lui. El trebuie
să ţină seamă de slăbiciunea sexului ei şi să nu-i cerceteze cu amănunţime toate câte le spune şi
le face. Să caute deci, cu orice chip, să asigure căzniciei pacea şi înţelegerea, virtuţile cele mai de
preţ aci, care adesea înlătură şi multe neajunsuri de ordin material. Unde este un cer atât de senin,
unde totul conglăsuieşte armonios, înfloreşte virtutea, iar treburile abundă de prosperitate, fiindcă
pe deasupra se adaogă aci şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.
„Mare bun este femeia, după cum şi mare rău", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. De
aceea o deosebită atenţie se cere când este vorba de căsătorie. Multe sunt locurile, în opera sa,
unde vorbeşte el despre căsătorie şi ne»a lăsat chiar şi un tratat special, sub titlul „Ce fel să fie
soţiile cu care să ne căsătorim“ , care, în câteva cuvinte, se reduce la următoarele. Căsătoria nu
trebuie socotită o afacere de ordin material, ci un lucru natural şi sfânt în sine şi prin roadele ei în
ordinea moral-socială. Experienţa, păţaniile altora, arată că acele căsătorii în care s-a căutat în
primul rând latura materială şi s-a neglijat cea spirituală, nu au durat mult timp, sau au fost,
ceeace este tot atât de rău, o înlănţuire necurmată de neînţelegeri, de necazuri, de dureri. Mai
înainte de a se căsători, creştinul trebuie să citeaseă şi să vadă ce spune Sfânta Scriptură in
această privinţă, fiindcă ea este legea şi povaţa după care trebuie să-şi întocmească viaţa. Altfel
nu ne mai era insuflată şi lăsată de Dumnezeu. Va afla astfel că actul, pe care are să-l
îndeplinească prin faptul căsătoriei, cade, pe lângă prevederile dreptului civil, mai ales in
prevederile dreptului divin. Te-ai căsătorit, spre exemplu, cu o femeie rea, beţivă, înşelătoare,
cicălitoare? După dreptul divin, nu poţi să te desparţi de ea, el admiţând despărţirea numai în caz
de adulter. Neascultarea de dreptul divin, îţi va fi pusă în sarcină la judecata viitoare. De aceea
trebuie să se caute mai întâi aşezarea sufletească şi moravurile femeii, fiindcă în felul acesta
căsnicia va fi nedespărţită, iar iubirea dintre soţi adevărată, aprinsă şi curată. În rândul al doilea,
nici frumuseţea corporală a femeii nu trebuie să fie preţuită în primul rând, când este vorba de
căsătorie. De altfel, exemplele frecvente din viaţa de toate zilele sunt destul de grăitoare şi în
această privinţă. Să căutăm deci, când este vorba de căsătorie, suporturile ei spiritual-harice. Să
imităm şi aci pe Hristcs, care, dân du-se pre sine pentru Biserica Sa, nu a căutat în primul rând
frumuseţea corporală a acestei prea iubite mirese a lui, ci a iubit-o cu toată urâţenia ei şi a curăţit-
o, în virtutea acestei iubiri, în apa botezului şi a sfinţit-o.
Din acest exemplu dumnezeesc, spune Sfântul nostru, ia şi tu învăţătură : chiar dacă soţia
ta păcătuieşte de multe ori împotriva ta, trece-i cu vederea şi trudeşte-te s-o faci bună, cum bună
şi-a făcut şi Hristos Biserica, cu toate că a primit-o cu un trup necurăţit faţă de dumnezeeasca lui
curăţenie. În felul acesta, vei face-o mai bună, frumoasă şi tânără, nu după legile naturii, care
sunt fixe, de neschimbat, de neînfrânt, ci in ce priveşte formarea voinţei ei. Tămăduieşte-i voinţa
de toate defectele, fiindcă răul nu este o necesitate de oidin natural, ci o abatere voluntară, el
depinzând de noi, nu de ceva din afară de voinţa noastră. Fă ca atunci când ţi-se îmbolnăveşte un
mădular al corpului: după cum nu-1 tai şi nu-1 lapezi, ci le trudeşti sâ-1 faci sănătos, tot aşa şi
aci. Te-ai străduit destul, eşti necăjit fiindcă nu ai ştiut cu cine te uneşti, sau ai ştiut, dar ai închis
ochii, sau ai fost orbit şi robit de avere şi de frumuseţea corporală, dar nu ai reuşit să îndrepţi
nimic : nu-ţi alunga pentru aceasta soţia, după cum nu iţi scoţi nici ochiul orb, sau nu-ţi tai braţul
uscat, fiindcă soţia ta este o parte a corpului tău, fiindcă voi doi una sunteţi. Ia exemplul unirii lui
Hristos cu Biserica sa şi nu uita că „taina aceasta mare este, însă numai in Hristos şi în Biserică".
Să căutăm deci, când ne căsătorim, virtutea, frumoasele moravuri ale femeii. O minte
sobră este mai de preţ decât toate averile, care, când nu cad în mâini care să le folosească bine,
sunt o adevărată nenorocire şi pentru semeni şi pentru cei care le au. După cum nu trebuie să
preferăm bogăţiilor spirituale pe cele materiale, tot aşa să nu preferăm frumuseţii spirituale pe
cea fizică. Să avem în minte exemplul căsătoriei lui Isaac: pentru a-şi căsători pe fiul său Isaac,
Avraam a trimis pe mai marele slugilor lui să-i caute soţie în pământ îndepărtat, soţie pe a cărei
faţă el nu o cunoştea, fiindcă el căuta fiului său soţie virtuoasă, nu bogată şi frumoasă. Căuta deci
calităţi sufleteşti.
O asemenea căsătorie este încununată cu bunul cel mai mare al vieţii casnice şi al vieţii
îndeobşte, cu dorul cel mare al mamelor, cu averea lor nepreţuită, cu buna şi frumoasa creştere a
copiiilor.
3.3. Creşterea copiilor

Problema mult importantă a educării copiilor, în care Sfântul Ioan Gură de Aur deţine
întâietatea în raport cu Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti contemporani şi de până aci, pe lângă
multele locuri risipite la întâmplare in opera lui, ocupă şi tratate speciale, de întinderea unei
omilii şi chiar şi mai mari.
Ceea ce ne interesează însă pe noi aci, nu sunt, în prima linie ideile lui pedagogice, sau
compararea lor cu cele ale pedagogiei de azi, ci evidenţierea valorii moral-socială a unei alese şi
creştineşti educaţii, subliniind astfel tot mai mult marele rol al familiei creştine în lumea valorilor
şi principiilor moral-sociale creştine.
Înţelepţii cetăţii pământeşti după Dumnezeu, deţinătorii filosofiei supreme, cetăţenii
virtuoşi şi buni, se formează, cresc În sânul adevăratei familii creştine, rolul ei fiind de-a dreptul
covârşitor, În ea punându-se temeliile vieţii. Să pui o temelie, nu este chiar lucru aşa de uşor, mai
ales când este vorba de clădirea u- nui edificiu de mărimea, de frumuseţea şi de importanţa celui
creştin. Dacă insă, cu eforturi desigur şi cu suflet mare, ai reuşit să pui această temelie, cele ce se
vor ridica pe ea vor fi, oricum, mai uşor de clădit, totul făcându-se ca dela sine.
Familia creştină, în rolul ei de înfăptuitoare a scopului moral- social al vieţii creştine, prin
modelarea, prin educarea copiiilor, are o răspundere şi o misiune covârşitoare. Părinţii înşişi
deţin acest nume de „părinţi“, nu pentru că nasc pe copii, ci pentru că cresc bine pe copii: „Nu
natura, ci virtutea lor face părinţi" ; „nu naşterea de copii face pe cineva mamă.... căci naşterea
unui copil aparţine naturii. Prin urmare, nu naşterea de copii face pe cineva mamă, ci creşterea
lor in virtute" fapt care depinde exclusiv de libera alegere a celui care naşte, nu de natură.
Astfel, tot edificiul este in funcţie de temelie, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur,
trasând un principiu de bază în buna, în aleasa creştere a copiiilor. Puitorii acestei temelii sunt
părinţii. Ei singuri primesc lauda, la oameni sau la Dumnezeu, de buna sau de reaua creştere a
copiiilor, şi prin aceasta a întregii lumi. De aci porneşte felul de moralitate, de orânduire şi de
viaţă a întregii lumi de aci porneşte felul de moralitate, de orânduire şi de viaţă a întregii lumi.
Astfel, aici, în această răsadniţă spirituală, în mediul familiei se înfrumuseţează şi creşte
creştineşte această plantă spirituală, sau cum spune SfântulIoan Hrisostom, prin o comparaţie
care merită nedesminţit să stea în fruntea oricărui manual de pedagogie şi instrucţie creştină,
„planta aduce fructul ei după natura pământului în care a crescut. Dacă a crescut într-un pământ
nisipos şi sărat, aşa îşi aduce şi ea fructul; dacă a crescut într-un pământ dulce şi gras iarăşi aduce
fruct la fel"
Familia creştină trebuie să aibă deci, drept primă şi ultimă preocupare, grija ca din sânul
ei să pornească in societate fructul acesta „dulce şi gras", copilul crescut in lumina exemplului
bun, în atmosfera de armonie părintească, în dulceaţa şi seninătatea păcii casnice, pe baza
învăţăturilor Sfintei Scripturi şi în împodobirea cu toate virtuţile, ca astfel copilul să fie cu
adevărat „chip şi asemănarea a lui Dumnezeu", şi prin aceasta creşterea lui să ajungă la
adevăratul şi ultimul ei sens : un copil desăvârşit prin virtute şi evlavie, membru al unei societăţi
condusă după legile puse ei de Hristos. Răsplătirea pentru izbutirea unei astfel de creşteri,
garantă succesivă a altor bune şi alese creşteri şi a fericirii neamului omenesc, îşi are asigurarea
supremă şi dela Dumnezeu şi dela oameni.
Creşterea copiiilor are, desigur, şi o lăture fizică. Ei trebuesc îngrijiţi deopotrivă şi
trupeşte. De lucrul acesta nu se prea ocupă insă Sfântul Ioan Gură de Aur, nu pentru că ar fi fost
un ascet şi ar fi vrut să introducă in lumea seculară rigorismul vieţii mănăstireşti — a vrut el şi
lucrul acesta —, dar pentru că ştia şi zilnic vedea că grija de creşterea lor fizică exista cu
prisosinţă, până la exces, chiar în dauna educării lor sufleteşti creştine. Din contră, grija aceasta
era atât de mare, vorbim de părinţii şi copiii creştini, încât chiar şi formarea intelectuală a
copilului era, de cele mai multe ori, pusă în împodobirea şi asigurarea vieţii lui fizice. Şi aici, ca
şi în alte multe aspecte ale preocupărilor de prim ordin ale operii sale predicatoriale, Sfântul Ioan
Gură de Aur porneşte dela cele văzute în lumea creştină a secolului său din al cărui clişeu
negativ făureşte el, cu verva şi marele lui suflet, pe fond scripturistic liniile mari ale adevăratei
vieţi şi moralităţi creştine. Grija unei educări exclusiv profană era curentă. Şi aceasta o vedem
din apostrofările făcute de el, mergând ele până acolo, încât să ceară educarea copiiilor creştini în
mănăstire, având de magistru un călugăr, un chip adevărat al filosofului, al înţeleptului, al
desăvârşitului creştin.
În felul acesta, educaţia profană a secolului său şi educaţia profană în genere, este privită
de Sfântul Ioan Hrisostom ca un mare rău pentru viaţa socială. Aceasta nu înseamnă însă că el ar
fi fost cumva împotriva contribuţiei literaturii şi culturii profane în formarea personalităţii şi
caracterului creştin al omului, şi aceasta fiindcă şi aici erau multe bunuri şi virtuţi.
Împotrivă nu au fost, dealtfel, nici ceilalţi Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Astfel,
Sfântul Vasile cel Mare, ca să dăm un exemplu, chiar scrie un tratat, o omilie către tineri, unde,
între altele, subliniază şi aceasta. Ceea ce combătea el aici, era numai ceeace venea în
contrazicere cu principiile fundamentale ale vieţii şi spiritualităţii creştine. Când este cazul însă,
el subliniază, cu acelaş entuziasm şi adiniraţiune, bunurile înţelepciunii păgâne şi excelarea în
virtute şi simplitate a înţelepţilor de aci, care „şi-au trăit viaţa întreagă în partea filosofiei
moravurilor“ şi ajungând străluciţi, ce fel un Anaharsis, un Crates, un Diogene şi chiar şi
Socrate. Şi tot atât de străluciţi, prin simplitatea vieţii lor, au fost şi marii bărbaţi şi sfinţi din
vremea de demult, când nu era nici vorbă de oratorie şi de discipline literare. Mărturie stă Sfânta
Scriptură. Prin felul acesta de îndeletnicire, ei au strălucit mai mult ca cei din urma lor, fiindcă se
îndeletniceau şi cu ceva mai mult decât ei: fiindcă trăiau în adevărata înţelepciune, ale cărei
rădăcini stau in temerea de Dumnezeu.
Şi răul acesta mare, găsit de Sfântul Ioan Hrisostom educaţiei profane, nu stă în
înţelepciunea şi în literele păgâne pur şi simplu, ci într-un fapt de metodă: felul acesta de a educa
şi de a înţelege educaţia era pus pe seama timpului cel mai fragil şi cel mai receptiv al vârstei
copilului. La aceasta se mai adauga apoi concepţia-curentă a timpului despre omul instruit, de
altfel tot o consecinţă, mai ales o consecinţă, a greşitului fel de a concepe educaţia.
Mulţi părinţi creştini, deducem din spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, lăsau educaţia
creştină a copiiilor lor pentru vremea bătrâneţii, sub pretext că timpul acela este mai potrivit
pentru filosofia morală, sau, în un caz mai fericit, o lăsau in urma celei profane. Răul care putea
surveni de aci era dubiu: întâi, nu întotdeauna omul trăieşte până la bătrâneţe, sau până la o
vârstă mai înaintată. Moartea, cum ştie toată lumea, păgână, creştină, nu prea ţine, sau nu ţine de
loc seama dc socotelile noastre; al doilea, mai putea exista şi pericolul că, odată ajuns la o vârstă
înaintată, nu se mai putea şti dacă omul mai putea fi în măsură să se formeze şi cu ajutorul
Sfintei Scripturi şi al principiilor morale creştine pro-priuzise; faptul se mai complica apoi prin
aceea că la o vârstă înaintată o altă educaţie este mai grea. De om se prinde ce a învăţat el în
vârsta lui frondă. Jugul luat atunci este purtat cu uşurinjă viaţa întreagă. În vârsta lui tânără,
educaţia creştină se imprimă în temperamentul copilului, ca o urmă in plastilină. Acum
caracterul lui ia o formă consistentă, definitivă, întocmai ca mărgăritarele, care, extrase de
căutători, in formă de gelantină, ele se întăresc după puţină frecătură în palmă şi aşa rămân
pentru totdeauna. Atunci deci, în copilăria lui primă, învaţă că legile fundamentale după care să
se conducă în viaţă. Acum învaţă el cu folos baza filosofiei şi disciplinelor creştine : temerea de
Dumnezeu.
Educaţia profană rămâne deci insuficientă pentru concepţiei pedagogice a Sfântului Ioan
Gură de Aur: ea singură şi la început de drum nu ajunge să dea un bun cetăţean, fie el chiar al
stalului păgân. Profundele transformări sufleteşti se fac numai din prima vârşlă şi in duh creştin.
Crescut în temerea şi în învăţătura Domnului, copilul nu poate fi cândva rău, fiindcă obişnuinţa
cultivată are putere de natură.
Evident, când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aşa, el vorbeşte ca un creştin conştient,
adevărat, insă nu i se poate impută vreo lipsă de obiectivitate, de partea lui stând documentarea
din experienţa zilnică a faptelor. Educaţiunea profană, spune el, nu a putut face o socielate
fericită, adică umanitară, dreaplă şi echilibrată. Cel mult, ea a adus uneleavantaje — în sens
creştin însă dezavantaje, de ordin personal pentru omul izolat în egoismul lui propriu. Şi, când
Sfântul Ioan Hrisostom face această consideraţie, el se gândeşte mai ales la cele trei mari rele
personal-sociaie alimentate de ea: setea de averi, dorul de glorie deşartă şi iubirea sensuală. Câtă
deosebire însă de principiile fundamentale ale creşterii creştine, cu tema finală de a face din orice
om un erou moral, iar din neamul omenesc un neam îngeresc! Şi, spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, dacă educaţia profană exclusivă dată de părinţii creştini copiilor lor ar rămâne numai
nefolositoare, ea poate că nu ar fi un rău prea mare. Este însă şi păgubitoare, în unele privinţe,
atât omului cât şi societăţii. Când îşi trimiteau copiii la învăţătură, spune Sfântul nostru, vorbind
de educaţia timpului său, şi când îi îndemnau şi le înlesneau studierea, părinţii creştini în cauză
făceau aceasta mai ales la gândul ca fiii lor să ajungă bogaţi şi în funcţii înalte. Cât priveşte
virtutea, completează el, şi cu ea toate bunurile cereşti, nici vorbă de preocupare. Din această
cauză, toate bunurile şi seminţele spirituale din sufletul copilului sunt înăbuşite de mărăcinii care
cresc din seminţe rele, căzute în un teren favorabil creşterii şi întăririi. Căutarea foloaselor
materiale era atât de curentă, în cât cel care ar fi susţinut că fără o serioasă educaţie creştină se
surpă şi pier toate, era aruncat la o parte.
Astfel că, o educaţie fără grija de suflet şi de virtute nu putea înlătura un mare rău, care
vine deobiceiu în vârsta tinereţii omului şi care este legat de multe dureri şi neajunsuri. Răul
acesta este desfrânarea, care răstoarnă înţeleptele şi sobrele legi puse creaturilor de natură.
Patima aceasta este numită de Sfântul Ioan Hrisostom boală nouă şi nelegiuită, fiindcă la început
ea nu exista. Şi chiar dacă s-a arătat mai apoi, ea a fost îndată pedepsită, cu toate că pe atunci nu
erau tribunale şi frică de magistraţi, ameninţarea legii şi corul profeţilor, focul gheenii şi speranţa
împărăţiei cerurilor, vreo altă filosofie, sau facerea de minuni in stare să mişte şi să cutremure
până şi pietrele. Acum însă, spune el, vorbind de timpul său, oamenii au ajuns mai jos decât
animalele. Acestea nu depăşesc niciodată limitele puse lor de natură. Oameni raţionali, care
cunosc învăţătura dumnezeească, care au primit din cer Sfânta Scriptură, nu se ruşinează de
inferioritatea lor faţă de animale. Educaţia creştină trebuie făcută deci pe principiile Cărţii
Cărţilor, ale cărei în-văţături nu pot fi depăşite de nimic. Să fi fost cumva ocolit acest lucru,
pentru că ar fi fost prea greu de realizat ? Fără îndoială că este şi acesta un argument, „căci
filosofia sufletului este cu atât mai grea şi cu mai multe eforturi, cu cât este mai greu să faci un
lucru decât să-l spui şi cu cât sunt mai anevoioase faptele decât cuvintele .“
Părinţii creştini care dau copiiilor lor o educaţie în primul rând cu gândul la cele lumeşti,
stau, atât ei, cât şi educaţia aceasta, de-a dreptul împotriva Sfintei Scripturi. Spune undeva Sfânta
Scriptură să iubim averile şi să dorim gloria deşartă ? Acestea sunt lucruri de râs. Scriptura spune
că este vai de cei cari râd (Luca, VI, 24 ). Ea spune: „Vai vouă bogaţilor" , pe cât timp părinţii
fac totul ca să aibă copii bogaţi. Ea spune că cel care mâhneşte pe fratele său este vinovat
gheenii, iar atari părinţi consideră proşti şi timizi pe copiii lor, când ii văd că suferă injurii şi
umiliri dela alţii. Ea spune că soţia nu trebuie alungată decât numai din pricină de adulter, pe
când părinţii care vor ca fiii lor să fie bogaţi, dispreţuiesc legea dumnezeească şi îi fac să-şi
alunge soţiile, pentru a lua altele mai bogate. Răul se mai măreşte apoi cu aceea că marilor vicii
in care educăm copiii le dăm denumiri strălucite, numind urbantote paiticipaiea la jocurile din
(teatre şi la hipodromuri, libertate bogăţia, măreţie sufletească iubirea gloriei dejarte, aroganţa
încredere, umanitatea dărnicie şi nedreptatea bărbăţie. Şi ca şi cum răul nu ar ajunge, mai punem
numiri contrarii şi virtuţii, numind cumpătarea rusticitate, modestia timiditate, dreptatea
slăbiciune, dispreţuirea fastului suflet de sclav, răbdarea nedreptăţilor slăbiciune. Şi răul se face
tot mai mare, fiindcă nu se rămâne numai la vorbe, ci se trece şi la fapte.
Din neglijarea unei adevărate creşteri a copiilor, în sens creştin, evident, vin cele mai
multe şi mari rele: morţi premature, boali, pedepse, calamităţi, cea mai mare pedeapsă din partea
lui Dumnezeu, pe carc-I face un duşman şi nouă şi copiiilor noştri. Lucrul acesta a vrut să-l
înlăture Apostolul, când sfătuieşte să fie crescuţi copiii in învăţătura şi in înţelepţirea lui
Dumnezeu (Efeseni, VI, 4 ). Şi lucrul nu este greu, fiindcă, prin aceasta, nu se cere părinţilor să
schimbe natura copiiilor, ci să le formeze voinţa in duh creştin, singura care poate face pe
oameni virtuoşi sau decăzuţi. Cei care neglijează educarea voinţii copiilor în felul acesta, spune
Sfântul loan Gură de Aur, subliniind un alt mare principiu al educaţiei morale creştine, sunt mai
nelegiuiţi decât cei care le-ar omori copiii, fiindcă aceia le omoară corpul, care odată are să
învieze, pe când ei, părinţii nesinchisitori, le omoară şi corpul şi sufletul, aruncându-i în focul de
veci. Distrugerea aceasta sufletească a copiiilor este mai dureroasă decât dacă le-ar străpunge
corpul cu suliţa.
Pentru ca să fie buni, virtuoşi, adevăraţi cetăţeni ai statului creştin-nefericit din vina
noastră, fiindcă noi nu vrem să ne instituim viaţa proprie şi obştească pe învăţămintele Sfintei
Scripturi —, copiii, spune Sfântul Ioan Hrisostom, indicând un alt mare învăţământ moral în
creşterea copiiilor, ei trebuie să fie educaţi, dela începutul primei lor vârste, cu ajutorul Sfintei
Scripturi. În acest sens, aruncând o privire fugară peste secolul său şi cu o profetică intuire şi
peste secole încoace, spune el: „Până când suntem de carne ? Până când ne încovoiem spre
pământ ? Pe toate le punem în rândul al doilea, când este vorba de creşterea copiiilor şi de
educarea lor în disciplina şi sfătuirea Domnului. Dacă de la început a învăţat să fie filosof, a
căpătat bogăţii mai mari decât oricare alte bogăţii şi o glorie mai puternică. Nimic nu vei
îndeplini, învăţându-i arta şi disciplina din afară, prin care să câştige bogăţii, atât cât dacă l-ai
învăţat arta prin care să dispreţuiască bogăţiile. De vrei să-l faci bogat, aşa fă. Căci este bogat nu
cel care are nevoie de multe bogăţii şi înconjurat de multe, ci cel care nu are nevoie de nimic.
Lucrul acesta învaţă-1 pe fiul tău, in aceasta să-l faci erudit: acestea sunt cele mai mari bogăţii.
Să nu cauţi să-l faci înfloritor şi de mare preţuire în învăţăturile din afară şi însemnat prin glorie,
ci poartă grijă să-l faci să dispreţuiască gloria acestei vieţi: în felul acesta, el va deveni mai
splendid şi mai strălucitor decât gloria. Pe acestea poate să le facă şi săracul şi bogatul. Pe
acestea le va învăţa cineva, nu de la doctor, ci din dumnezeeştile cuvântări... Nu te trudi să-l faci
orator, ci învaţă-1 ca să fie filosof, căci dacă nu va ajunge orator, nu va fi nicio pagubă. Dacă
însă va fi departe de a fi filosof, atunci nu va avea niciun folos din retorică, oricât de multă ar fi
ea. Este nevoie de moravuri, nu de arta de a vorbi; este nevoie de modestia vieţii, nu de
repeziciunea cuvântării; este nevoie de fapte, nu de vorbe... Să nu crezi cumva că numai călugării
au nevoie de învăţăturile luate din Scripturi, căci de acestea au nevoie mai ales copiii care au să
vină în această viaţă a lumii “.
Cu aceste învăţături se fac adevăraţii filosofi. Şi adevăraţii filosofi înţeleg să trăiască în
virtute, în modestie şi cinste; ei se mulţumesc numai cu cele care le aparţin, fără să jinduiască
după cele ale altora; se mulţumesc cu un singur servitor, sunt umani şi blânzi; nu se luptă să
câştige o-noarea şi gloria mulţimii; se supun stăpânirilor şi se numără printre cei din urmă,
pedepsind astfel în ei puterea brută şi neraţională a patimilor; se mulţumesc cu mâncare simplă;
nu doresc întinderi de pământ; rup poliţele nedrepte; hrănesc din cele ce au pe cei care duc
lipsuri; meditează asupra nimicniciei firii omeneşti; se înfrânează până şi faţă de propia soţie.
Crescuţi astfel, cu ajutorul învăţăturilor Sfintei Scripturi, copiii pot fi mâine lumini puternic
strălucitoare în întunerecul lumii seculare.
Biserica, matroana aceasta a bunelor moravuri, are la rându-i, o efectivă înrâurire asupra
formării sufleteşti a copilului. Aci, mai mult ca în oricare alt loc, se prind învăţăturile divine de
sufletul lui. Aci copiii intră ca înir-un sanatoriu duhovnicesc, unde au sub fragedele lor priviri un
splendid spectacol spiritual. „Nimic nu este aşa de temut diavolului şi cugetărilor puse de el în
om, ce fel o minte care meditează la cele dumnezeeşti şi care se adapă în Biserică dintr-un
asemenea izvor".
De altfel, orice împrejurare trebuie căutată, spre a face pe fiii noştri fiii lui Dumnezeu, ca
astfel ei să fie cu adevărat ai noştri. Să-i facem să trăiască in cer cu îngerii şi cu arhanghelii. Să
ne trudim, oricum, să fim părinţi ai unor copii virtuoşi, să le lăsăm averi de pietate, ca astfel ele
să-i însoţească şi dincolo; să-ne facem ziditori de temple ale lui Dumnezeu, să facem din ei atleţi,
ca astfel să ne facem şi noi părtaşi la coroanele lor . Acum, când sunt plăpânzi, să le imprimăm
iubirea şi temerea de Dumnezeu: să uscăm spinii câmpului când munca agricolă este mai uşoară.
Să facem cum spune Scriptura: „Îndoieşte-I grumajul din copilărie" (Ecclesiast. VII, 25).
Folosul unei astfel de creşteri va fi şi al copiiilor, şi al tău şi al lumii întregi : al lor,
fiindcă se fac oameni vrednici de numele de creştin, asigurându-li-se, aici jos, liniştea,
mulţumirea sufletească şi adevărata fericire şi prosperitate, care însoţesc pe omul cu minte
filosofică şi cu suflet virtuos, iar dincolo, in cer, bucuria de a fi cu îngerii, de a fi iubit de
Dumnezeu, încununat cu nenumărate co¬roane ; al tău, fiindcă ai făcut şi ai moderat în virtute un
om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, făcându-i-te şi tu plăcut, asigurându-ţi mântuirea şi
linişte din partea copiiilor tăi, care nu vor ajunge nici ei şi nu te vor duce nici pe tine în situaţii
dureroase şi ruşinoase; apoi vei fi preţuit şi de semenii tăi, cărora le ai dat un bun concetăţean; al
lumii întregi, fiindcă educarea copiiilor în frica, în iubirea lui Dumnezeu, în evlavie, este o
educare în respectul tuturor, o creştere care va fi „ca o urmare şi ca un lanţ al cetăţeniei celei mai
bune", care cuprinde pe toţi, nemai simţindu-se nevoia de legi şi de corecţii, fiindcă, cum spune
Scriptura, „pentru omul drept, nu este nevoie de lege" (I Timotei 1, 9 ) .
În educarea evlavioasă a copiiilor, rolul se împarte deopotrivă la amândoi părinţii. Şi unul
şi altul trebuie să lucreze la înjghebarea acestui vas sfânt, care să plutească sigur pe mare şi să
ajungă teafăr în port. Şi unul şi altul au datoria să-şi întărească copiii, din fragedă copilărie, cu
arme spirituale, deprinzându-i cu citirea Sfintelor Scripturi, primul lor abecedar, ca de mici să fie
înzestraţi cu marea şi singura adevărată bogăţie: cu bogăţia evlaviei. Dar rolul covârşitor aci ii
are mama. Ea este din fire mai apropiată de sufletul copilului şi stând mai tot timpul în casă, ea
are pe copil continuu sub priviri. Această deosebită grijă a ei trebuie să fie mai ales in vârsta cea
mai dificilă a lor, spre a-i feri de desfrânare. „Să-i păstrăm în infrânare... Pentru aceasta este
nevoie de multe lupte, de multă atenţiune. Să le aducem de timpuriu soţii, ca mireasa să
primească corpurile lor curate şi neatinse. Acestea sunt iubirile mai aprinse. Cel care a fost
înfrânat mai înainte de căsătorie, cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie. Cel care este
deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători, va face lucrul acesta şi după căsătorie, căci zice
Scriptura: „pentru bărbatul desfrânat orice pâine este plăcută". Pentru acesta se pun pe cap
cununiile, simbol al biruinţei, deoarece fiind neinvinşi, se apropie astfel de patul căsătoriei,
fiindcă nu au fost învinşi de plăcere" . O grijă tot mai mare se cere de la mame, când este vorba
de educarea evlavioasă şi în castitate a ficelor lor, punând astfel legile viitoarelor mame.
„Mamelor, sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, conduceti-vă mai ales fiicele. Păzirea aceasta
este uşoară. Purtaţi de grijă ca să stea acasă. Mai înainte de toate, învăţati-le să fie evlavioase,
ordonate, să dispreţuiască averile, să nu se împodobiască. Aşa să le căsătoriţi. Dacă le formăm
astfel, le veţi salva nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care va trebui să-l ia; nu pe bărbat numai,
ci şi pe copii; nu pe copii numai, ci şi pe nepoţi, fiindcă atunci când rădăcina este frumoasă,
ramurile se vor ridica in chipul cel mai bun posibil şi veţi primi răsplată din partea tuturor".
În felul acesta, părinţii sunt cei mai mari binefăcători ai copiiilor şi vor avea recunoştinţă
de la familiile viitoare şi dela societatea cea marc, la a cărei bună întocmire au contribuit, prin
frumoasa şi evlavioasa creştere a copiiilor lor. Recunoştinţa cea mai mare o vor avea însă de la
Dumnezeu, pentru efortul de a imprima chipul lui în sufletele lor şi de a fi contribuit la aşezarea
lumii pe bazele ei cele mai naturale şi morale.
Copiii, la rândul lor, sunt datori să-şi iubiască şi să-şi respecte părinţii, prin o ascultare
desăvârşită. Această ascultare, ei pot s-o cunoască din Sfânta Scriptură, unde sunt scrise
principiile ei şi poate fi întreţinută mai departe de buna şi evlavioasa lor aşezare sufletească, ca
unii care sau bucurat de a avea adevăraţi părinţi creştini. Supunerea aceasta, spune Sfântul Ioan
Hrisostom, este o robie care îşi are izvorul in natura omenească, în primul rând, nu în păcatul
original. „Vreţi să vă vorbesc despre un fel de stâpâ-nie, care nu-şi are ocazia în păcat, ci în
natura omenească?... Este cea a copiiilor faţă dc cei care i-au crescut. Căci felul accsta de
cinstire este o răsplătire a durerilor naşterii".
Iar pentru respectul acesta datorat de copii faţă de părinţii lor, el va aduce evidente şi
instructive învăţături din Sfânta Scriptură : „Slujeşte celor care te-au născut, ca la nişte stăpâni"
(Eccles. III, 8 ), „căci ce le vei da tu lor in felul în care ţi-au dat ei ţie“ (Eccles. VII, 30 )? „Cel ce
a blestemat pe tatăl sau pe muma sa, de moarte să moară" (Eşire, XI, 17 ); „Cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ“ (Eşire, XX, 12 ). O ascultare însă şi
mai mare faţă de părinţii lor, o fac copiii prin viaţa lor frumoasă, în faţa oamenilor şi a lui
Dumnezeu. Este şi aceasta o mare recompensă dată de ei părinţilor lor, pentru toate câte au făcut
pentru ei, născându-i şi crescându-i .

3.4. Problema servitorii în familia creştină în gândirea Sfântului Ioan Hrisostom

Situaţia servitorilor în familia creştină este tratată de Sfântul Ioan Gură de Aur în
capitolul sclavajului. Vremea în care inserează el, între preceptele predicii sale moral-sociale,
capitolul acesta al vieţii familiare creştine, este vremea durerosului institut social al sclavajului,
primit de Creştinism del a păgâni, drept cea mai tristă moştenire, institut căruia Sfântul nostru îi
consacră unul dintre cele mai mari şi importante capitole ale predicii sale.
Azi însă lucrurile sunt fundamental schimbate. Nu mai poate fi deci vorba de un institut
al sclavajului. Cuvântul „servilor", în uz azi, nu mai are nicio legătură cu cel de sclav. Servitorul
este o fiinţă liberă sub toate raporturile. El funcţionează în casa stăpânului temporar pe bază de
contract social: funcţionează unde vrea, cât timp vrea şi în ce condiţiuni vrea.
Creştinismul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a adus un nou concept de libertate.
Adevărata libertate o face virtutea, singura in stare să facă nobili şi liberi. Creştinismul, spune el,
vorbind de transformările moral-sociale aduse de creştinism, a schimbat totul. El a adus „un
altfel de viaţă şi un altfel de trai şi de bogăţie şi de sărăcie şi de libertate şi de sclavie şi de viaţă
şi de moarte şi de lume şi de instituţii", iar armele cu care s-a repurtat această nemaipomenită
biruinţă „n-au fost făcute din piele şi din fier, ci din adevăr, din dreptate, din credinţă şi din
întreaga filosofic". În felul acesta, „a şti că eşti inferior, a te purta cu modestie şi a ceda
aproapelui, nu este o josnicie, ci cea dintâi nobilitate" .
De la natură, toţi oamenii sunt egali, dincolo de starea lor socială temporară. Dumnezeu a
creat numai oameni liberi. Robia a intrat în lume prin păcat. Celelalte feluri de robii provin din
diferitele împrejurări ale vieţii. Prin botez, sclavia păcatului a încetat, fiindcă Dumnezeu „ne
admite pe toţi deopotrivă şi ne chiamă la o egală onoare“. Credinţa şi graţia Duhului, înlăturând
neegalitatea condiţiunilor omeneşti, îi reface pe toţi în o singură formă şi îi însemnează cu un
singur caracter regesc“ .
Libertatea şi egalitatea în Creştinism se manifestă şi se desăvârşesc, mai ales, in Biserică
şi prin Biserică. „Numele Bisericii nu lasă pe stăpâni sâ se indigneze când sunt număraţi alături
cu servitorii lor. Într-adevăr, Biserica nu cunoaşte deosebirea dintre stăpân şi servitor. Ea îi
deosebeşte între ei prin faptele lor drepte şi prin delicte" .
Egalitatea prin Biserică este atestată de însuşi Mântuitorul, care „a dăruit la toţi o singură
nobilitate“ şi egalitate prin harul de sus, ca astfel „nimeni să nu mai aibă ceva în plus faţă de
altul: nici bogatul faţă de sărac, nici stăpânul faţă de servitor, nici domnitorul faţă de supusul său,
nici regele faţă de soldat, nici filosoful faţă de barbar, nici înţeleptul faţă de cel simplu“ , şi
acestea, prin participarea comună la o nouă stare de lucrur.
Aici, în Biserică, „este înlăturată orice diferenţă. Masa Domnului este aceiaşi şi pentru
bogat şi pentru servitor şi pentru cel liber... Un dar deobseit se oferă tuturor“, în Biserică,
Dumnezeu nu face acceptare deosebită de persoane“ .
Astfel, servitorii fac parte din familie. Ei sunt identificaţi cu interesele ci, la nevoie chiar
punându-şi viaţa pentru stăpânii lor. Nu trebuiesc deci trataţi ca nişte unelte, sau animale de
povară, care nu au nevoie de odihnă, de umanitate, de spiritualitate. Funcţiunea socială în care se
găsesc ei este cu voia lui Dumnezeu şi mijlocită de El. Datoriile stăpânilor faţă de ei sunt aceleaşi
ca faţă de propriii lor copii. Stăpânii trebuie să aibă grijă ca servitorii lor să trăiască în virtute,
dându-li-se posibilitatea să ajungă evlavioşi şi religioşi, lăsându-li-se timpul necesar pentru
aceasta. Ca şi copiii stăpânilor, ei trebuie să fie instruiţi in învăţăturile dumnezeeşti şi îndrumaţi
să meargă la Biserică. Să li se supravegheze moravurile mai ales servitoarelor.
Astfel, educaţi şi îngrijiţi deopotrivă laolaltă cu copiii stăpânilor, va urma de aci un mare
bine sufletesc pentru ei şi pentru societatea în care vor merge, când îşi vor croi o viaţă proprie şi
vor fi un mare bine şi avantaj şi pentru stăpâni, fiindcă au clădit o operă de mântuire, au în casă
oameni de încredere, care conlucrează cu stăpânii la prosperitatea familiei, fie pe teren
gospodăresc, fie pe teren spiritual, ei fiind un frumos exemplu pentru copii, prin buna lor aşezare
sufletească şi vor scuti pe stăpâni de multe griji şi mâhniri. O asemenea casă va fi plină de pace,
de sfinţenie, de lucruri plăcute lui Dumnezeu şi de toată binecu-vântarea .
Servitorii, la rândul lor, să se poarte cu stăpânii, aşa cum le porunceşte Apostolul
(Coloseni III, 22-25 ; Efeseni, VI, 5-8 ): să se supună în toate ; supunerea aceasta să fie sinceră şi
amestecată cu temere de Dumnezeu ; să fie interioară, din inimă, oricând, nu numai când sunt
sub ochii stăpânilor, spre a plăcea de suprafaţă, prin îndeplinirea voii oamenilor; să fie, însfârşit,
supranaturală, prin îndeplinirea voii lui Dumnezeu, dela care vor primi toate răsplătirile.

CAPITOLUL IV: NECESITATEA SFINŢENIEI FAMILIEI ÎN


ÎNVĂŢĂTURA PATRISTICĂ A SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM ŞI
POSIBILITATEA APLICĂRII EI CONTEMPORANEITATEA ZILELOR
NOASTRE

4.1. Sfinţenia familiei


În repetate rânduri Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează necesitatea păstrării şi cultivării
sfinteniei în viaţa de familie. În Comentariul la Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan spune că
„familia este o mică Biserică”, de unde înţelegem că sfinţenia familiei trebuie să fie o prelungire
şi o reflectare a sfinţeniei Bisericii. Chemarea familiei la sfinţenie este evidenţiată în relatarea
evenimentului de la Cana Galileii, din cap. II al Evangheliei după Sfântul Ioan. De aici aflăm că
la nuntă a fost chemat Iisus împreună cu Maica Sa şi cu Sfinţii Săi Ucenici. Adică alaiul tot din
Biserică se mută la nuntă şi în familie. Din aceeaşi relatare aflăm că în familie a săvârşit
Mântuitorul prima sa minune şi tot în familie Şi-a arătat slava Sa (Ioan II, 1-2, 11). Ca şi în
biserică, Hristos este prezent în familie, un alt loc preferat de El, împreună cu Mama Sa şi cu toţi
sfinţii şi lucrează în chip minunat descoperindu-Şi slava Sa.
Această prezenţă a lui Hristos şi a sfinţilor Săi în familie este chemare şi impuls spre
sfinţenie pentru toţi cei ce compun familia. În canonul Sfântului Andrei Criteanul citim
următoarele: „Nunta cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos pe amândouă le-a binecuvântat mai
înainte, ospătându-Se trupeşte şi în Cana Galileii la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia
minune, ca tu să te prefaci (să te preschimbi n.n), o suflete” (cântarea aIX-a) .
Sfântul loan Gură de Aur, referindu-se la cinstea nunţii, se exprimă astfel: „De ce atunci
te ruşinezi de ceea ce este cinstit? De ce roseşti de un lucru nespurcat? Acestea sunt credinţele
ereticilor şi ale celor care introduc pe la nunţi desfrânate...Voiesc a vă arăta că nu trebuie să vă
ruşinaţi de cele ce a spus, ci de cele ce voi le faceti; tu însă lăsând la o parte cele ce faci, te
ruşinezi de cele ce eu spun şi deci prin aceasta, dispretuieşti pe Dumnezeu Care a hotărât aşa...
Să nu ne ruşinăm de această taină. Nunta este tip al prezenţei lui Hristos, al unirii lui Hristos cu
Biserica .
Începutul sfinţeniei vieţii de familie este făcut de tineri înainte de căsătorie prin păstrarea
castităţii care este lucru plăcut lui Dumnezeu, aduce binecuvântare aupra tinerilor, după ce se
căsătoresc, şi asupra copiilor cărora le vor da naştere şi face ca dragostea lor în familie să fie
curată: „Dacă mireasa este curată, spune Sfântul Ioan, … atunci nunta este cinstită cu adevărat,
căci primeşte trupuri curate, atunci şi copii ce se vor naşte vor fi plini de binecuvântarea lui
Dumnezeu, atunci şi mirele şi mireasa vor urma unul pe altul şi unul altuia se vor supune” , iar în
alt loc zice: „Crezi că e de puţin folos căsătoriei ca să se însoare neprihănit cu o fecioară? Este de
mare folos nu numai pentru castitatea tânărului, dar şi pentru castitatea soţiei.
Nunta este rânduită de Însuşi Dumnezeu ; de aceea nimănui nu îi este îngăduit să o
dispretuiască, Sfântul loan este foarte categoric în această privinţă, faţă de eretici sau faţă de cei
care, trăind în feciorie, dispreţuiesc şi condamnă casatoria: ,,Unde sunt acum ereticii? Căci dacă
nunta ar fi fost dintre faptcle eondamnate, (Sfântul Pavel) nu ar fi vorbil de mire şi de mireasă,
nu ar fi pus la mijloc acele cuvinte: «Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa» , iar fecioarelor le
spune: “Fecioara care se răstigneşte cu toată băgarea de seamă, dacă s-a depărtat de nuntă ca
fiind spurcată şi necurată, n-are nici un folos din fecioria sa" .
Nu va fi oare atunci mai ales dragostea lor mai curată? Dar ceea ce este mai mult este
faptul că Dumnezeu va fi cu mai multă îndurare faţă de această căsătorie şi o va umple de
nenumărate binecuvântări, când vor trăi aşa cum El a poruncit. Dumnezeu va face ca bărbatul să
aibă necontenit în inima sa dragoste de soţia lui şi să fie atât de stăpânit de această dragoste, încât
să nu se mai uite la altă femeie” .
Pentru ca tinerii să-şi păstreze castitatea în vederea căsătoriei şi să ajungă curaţi în faţa
Sfântului Altar, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă căsătoria la o vârstă tânără. În felul acesta
tinerii nu vor ajunge să cunoască păcatele trupului şi îşi vor putea păstra curăţia. Mai mult decât
atât, prin căsătorie fiecare devine păzitorul celuilalt: „…înainte de a cunoaşte tânărul desfrâul să-
l căsătorească (părinţii – n.n.) cu o fată cuminte şi înţeleaptă; ea va scoate pe bărbatul ei de pe
căile pline de păcate şi va fi pentru el ceea ce e frâul pentru mânz. Nu au altă pricină desfrânările
şi adulterele decât aceea că tinerii sunt lăsaţi de capul lor.Dacă tânărul are însă o soţie pricepută,
se va îngriji şi de casă şi de slava sa şi de bunul său nume”.
În alte locuri Sfântul Ioan insistă asupra rolului pe care părinţii îl au în viaţa copiilor lor
înainte de căsătorie. Ei au datoria să vegheze şi să găsească sfaturile potrivite pentru ai proteja de
păcatele tinereţii, iar când vine vremea căsătoriei tot ei sunt aceia care trebuie să-şi îndemne
copiii să facă pasul acesta în viaţă: „Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este mai puternică şi
stăruitoare.
Căsătoriaşi familia, după acelaşi Sfânt Părinte, nu sunt “o piedică în calea virtuţii”
irtiitiri4\ acestea fiind randuite de insu§i Creatorul universuiui. LI spune: ,.Casaioria nu numai ca
nu ne impiedica cu nimic in trairea filosofiei celei dupa Dumnezeu. daca voim sa flm cu mintea
trcaza. dar aduce in viata noastra $i multa uijurare"
Aşadar dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu
poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Şi atunci când vor creşte, să nu amânaţi
căsătoria lor. Nu lăsaţi anii să treacă. Chiar şi înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar şi
înainte de a se împlini profesional, îngrijiţi-vă să se însoare. Căci atunci când ştie că nu va
întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi
faceţi nunta să întârzie, aşteptând să strângă bani, va deznădăjdui şi va aluneca în desfrâu” .
Amânarea căsătoriei din motive materiale este dăunătoare sufletului. Sfântul Părinte arată
că neprihănirea celor ce vin la Taina Cununiei este adevărata bogăţie pentru că ea se face, în
familie, izvor de binecuvântare: „Of, banii ăşti! Pe nimeni nu interesează cum va dobândi copilul
cuminţenie, înţelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toţi aleargă cu furie după bogăţii şi averi.
Aurul Îl dă la o parte pe Hristos… Să vă îngrijiţi, rogu-vă, mai întâi, de sufletele copiilor voştri.
Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu
binecuvântarea şi cu frica de Dumnezeu, atunci căsătotia va fi întradevăr vrednică de cinste, de
vreme ce va uni suflete curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obşte armonie,
pace şi înţelegere. Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obişnuit să trăiască în necurăţie şi
desfrâu, la fel va face şi în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui.
Dar grabnic se va întoarce lalucrurile de dinainte, …la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe care
nu-mi este îngăduit să le descriu”.
În citatele de mai sus Sfântul Ioan Gură de Aur atinge două aspect majore ale vremii sale
care afectau moralitatea familiei: poftele trupeşti specifice tinereţii şi amânarea căsătoriei cu
scopul ca tinerii să-şi facă, mai întâi, un rost în viaţă şi să-şi asigure o bază materială necesară
vieţii de familie. Dacă în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur lucrurile stăteau în felul acesta, ce
vom zice de vremurile noastre? Tentaţia trupului nu mai este mişcată doar de vârstă ci este
alimentată consistent de parade trupurilor dezgolite, de afişajul dezlănţuit al poftelor, de
legalizarea comerţului sexual, de transformarea trupului în marfă de tarabă, de tentaţia
vedetismului dragostei cu public.
Cât priveşte celălalt aspect, mai cu seamă tinerii, dar nu numai, experimentează dictatura
economicului care conduce mintea şi inima. În aceste situaţii castitatea este acuzată, ca fiind
depăşită, jenează, incomodează, ruşinează chiar, în timp ce desfrânarea este o virtute necesară,
cea dintâi te condamnă la izolare, cea din urmă îţi oferă privilegiul acceptării de către cei mulţi,
cea dintâi e sclava, cealaltă este regina. Iar goana după cele materiale face ca tânăru să uite de
frumuseţea vieţii de familie, de podoaba virtuţilor care-l fac plăcut lui Dumnezeu. Acum, ca şi în
vremea Sfântului Ioan Gură de Aur atunci ca şi acum, părinţii trebuie să-şi ducă până la capăt
răspunderile pe care şi le-au asumat faţă de copii şi să-i pregătească din timp pentru viaţa de
familie ajutându-i să se păstreze curaţi pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina
Cununiei. Nici un dar nu este mai frumos în ziua nunţii decât curăţia trupească păstrată până
atunci de fiecare dintre miri şi oferită celuilalt.
În plus, societatea în care trăim a acreditat ideea că relaţiile trupeşti înainte de căsătorie
sunt fireşti şi necesare, iar când ele se bazează pe iubirea dintre tineri îmbracă haina virtuţii.
„Dacă noi ne iubim, nu este păcat” afirmă tinerii, apărându-se în faţa valorilor morale şi
spirituale.
Acestor conştiinţe pervertite trebuie să răspundem că iubirea nebinecuvântată de
Dumnezeu prin Taina Cununiei este păcat, este zbucium trupesc, este neînfrânare.
Potrivit însemnărilor tipiconale, logodna se oficiază în pridvorul bisericii, chiar şi atunci
când este urmată imediat de Taina Cununiei. La sfârşitul slujbei de logodnă preotul, şi nu
altcineva, îi conduce pe tineri în interiorul bisericii, până în naos, acolo unde se va oficia Taina
Cununiei.
Aceeaşi situaţie se întâmplă la Botez, după rânduiala catehumenatului oficiată în pridvor,
şi la Hirotonie, de această dată candidatul fiind preluat din naos şi introdus în altar. Această
mişcare din pridvor spre naos, sau din naos spre altar, este o mişcare rituală, chiar dacă în
prezent, cel puţin în cazul Botezului şi Cununiei, scapă atenţiei noastre. Este o mişcare de
iniţiere, de introducere în taina vieţii celei noi, în cazul Botezului, şi în taina vieţii de familie
(„taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” – spune Sfântul Pavel referindu-se
la căsătorie – Efeseni 5, 32), în cazul Cununiei. Acest aspect îl surprinde unul dintre teologii
secolului trecut: „Astfel, încheindu-se logodna, preotul îi ia pe cei doi (pe miri) şi îi conduce în
interiorul bisericii.
Această procesiune, această intrare în biserică, este extrem de importantă din punct de
vedere liturgic, pentru că ea în mod clar revelează transformarea căsătoriei din ceva existând
doar în mod natural, într-o căsătorie în Hristos.
Astfel, căsătoria dobândeşte aici o nouă semnificaţie, o nouă dimensiune. Această nouă
„dimensiune” este Hristos. El devine centrul acelei relaţii. Prin El căsătoria dobândeşte o
semnificaţie veşnică, devine o cale spre împlinirea creştinului în împărăţia lui Dumnezeu” .
Iubirea transfigurată de prezenţa lui Hristos, Care devine Centrul familiei, şi prin binecuvântarea
Lui, este iubire nepătimaşă şi cale spre împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce iubirea fără Hristos
este relaţie pur naturală, carnală şi păcătoasă. Asemenea la Hirotonie, când candidatul la diaconie
este purtat de doi diaconi din naos în Sfântul Altar, când candidatul la preoţie, de doi preoţi, iar
candidatul la arhierie, de doi episcopi, se împlineşte aceeaşi iniţiere tainică în rândul şi slujirea
cetei în care este introdus .

4.2. Pregătirea pentru căsătorie

În scrierile sale Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o atenţie sporită pregătirii pentru
căsătorie. Se ştie că în familie copilul învaţă mai întâi imitând pe părinţi. Această înclinaţie spre
imitare nu dispare odată cuvârsta copilăriei. Mai târziu, copilul devenind soţ sau soţie, va imita în
propria-i familie ceea ce a văzut şi a deprins în casa părintească. O altă componentă a pregătirii
tinerilor pentru căsătorie urmează calea inversă, manifestată în grija părinţilor de a-şi educa
proprii copii în vederea întemeierii unei familii creştine sănătoase. Contemporanilor săi Sfântul
Ioan Gură de Aur le dă exemplul celor vechi care, atunci când îşi căsătoreau copiii, căutau
frumuseţea sufletească a viitorului ginere sau a viitoarei nurori şi nu bogăţia materială:
„Gândeşte-te, spune el, câtă grijă aveau cei vechi! Când îşi însurau copiii nu umblau după bani,
după multă bogăţie, după robi, după atâtea hectare de pământ; nu căutau frumuseţea din afară,
frumuseţea chipului fetelor, ci frumuseţea sufletului şi purtări frumoase”.
„Aflaţi cum se căsătoreau cei vechi – spune într-alt loc – şi faceţi ca ei!… Se interesau ce
purtări are fata, ce apucături, ce însuşiri sufleteşti… vă rog, dar, şi pe voi, nu umblaţi după bani
şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Caută fată evlavioasă, fată cuminte!
Aceste însuşiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauţi pe cele ale lui
Dumnezeu vei avea şi pe cele din lumea aceasta; dar dacă le nesocoteşti pe acelea şi umbli după
acestea, nici de acestea n-ai parte” .
Nu doar bogăţia tentează pe tineri în pragul căsătoriei, ci şi frumuseţea trupului. Sfântul
Părinte arată că aceasta trece mai repede decât credem noi. Cel ce caută femeie frumoasă este
robit de plăceri şi nesocoteşte pe Dumnezeu, Cel ce a zidit şi pe cea frumoasă şi pe cea mai puţin
înzestrată fizic. Podoaba celei frumoase este mândria, iar a celei mai puţin frumoasă este
smerenia. „Să nu simţi respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă.
Ascultă ce zice Scriptura:
„Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceaţă”
(Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este şi femeia. Prin respingerea ta n-o
jigneşti pe ea, ci pe ziditorul ei. Ce are ea, a ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici pe
femeia frumoasă să n-o lauzi, să n-o admiri. Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată
că omul acela e desfrânat. Să cauţi frumuseţea sufletului şi să-L imiţi pe Mirele Bisericii.
Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină demândrie, provoacă gelozie, şi, deseori,
chiar bănuieli neîntemeiate. Nu dăruieşte, însă, şi plăcere? Pentru puţin, da; pentru o lună sau
două, sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită obişnuinţei, nu te mai
preocupă frumuseţea, care, însă, întreţine mândria femeii. Aşa ceva nu se întâmplă în cazul unei
femei care nu are frumuseţe exterioară, însă are frumuseţe lăuntrică. Acolo este normal că
plăcerea şi iubirea soţului să rămână de la început şi până la sfârşit nemicşorate, întrucât provin
din frumuseţea sufletului, nu a trupului” .
Când îşi caută soţia tânărul trebuie să-şi ia în ajutor pe Dumnezeu şi să-L lase pe El să aleagă
mireasa potrivită: „…aleargă la Dumnezeu. Nu te ruşina ca El să-ţi fie alegător al miresei”.
Cu alte cuvinte Sfântul Ioan îndeamnă pe tânăr ca primul pas în căutarea partenerului de viaţă să-
l facă în genunchi, în rugăciune şi cu nădejde la Dumnezeu.

4.3. Nunta – ospăţ al bucuriei

La nuntă Sfântul Ioan îndeamnă pe tineri să-i cheme, mai ales, pe cei săraci. Cu alte
cuvinte nunta este prilej de bună făptuire: „Vreţi voi nunţi binecuvântate de Dumnezeu? Faceţi să
ia parte la ele săracii. Că mulţimea lor îmbucurată de milosteniile voastre să facă mirilor un
cortegiu a cărui pompă n-o va egala nici o strălucire. Cu el vine Hristos, la fel precum cu oaspeţii
voştri necuraţi merge diavolul. Familii cu adevărat creştine, introduceţi acest obicei de a face din
săraci oaspeţii bucuriilor voastre din căsătorii…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă jocurile şi cântecele de ruşine de la nunţi spunând că
nunta „nu este teatru ci taină” , dar nu este împotriva bucuriei manifestată cu decenţă şi
demnitate: „Este permis de a înveseli nunta cu altfel de lucruri, de exemplu cu mese încărcate cu
mâncări, cu haine frumoase şi cu altele de acest fel. Vedeţi că eu nu împiedic asemenea lucruri,
ca să nu par a fi prea sălbatic, deşi Rebecăi îi era de ajuns numai o haină subţire. Este permis de a
se veseli la nuntă prin frumuseţea hainelor, prin prezenţa bărbaţilor şi a femeilor venerate”.
Mai mult, însă, el insistă ca tinerii să se bucure la nuntă de cântări duhovniceşti şi de
dansuri îngereşti, pe cele lumeşti considerându-le „sataniceşti”, „urâcioase” şi „dezgustătoare”.
Alteori atitudinea Sfântului Părinte capătă accepte mult mai categorice: „Toate cântecele
de ruşine şi drăceşti, toate cântările necuviincioase, cetele de tineri desfrânaţi, lepădă-le de la
nuntă şi vei putea să-ţi ţii mireasa întru întreaga înţelepciune” . Prezenţa acestor manifestări Îl
izgonesc pe Hristos de la nuntă, îndepărtarea lor Îi fac loc lui Hristos şi sfinţilor Săi: „Dacă laşi
deoparte pe diavol, cântecele desfrânate şi mişcările mlădioase, şi jucatul fără rânduială, şi
vorbele de ruşine, şi alaiul diavolesc, şi zarva, şi râsul, şi toate celelalte lucruri necuviincioase şi
îi aduci pe sfinţii robi ai lui Hristos, atunci şi Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de faţă, dimpreună
cu Mama şi cu fraţii Lui”.

4.4. Familia, icoană araiului

Fiind binecuvântată de Dumnezeu şi loc al prezenţei lui Hristos, împreună cu Maica Sa şi


cu sfinţii, familia trebuie să fie, după Sfântul Ioan Gură de Aur, locul în care se cultivă virtuţile,
în care soţia este sprijin duhovnicesc soţului, soţul sprijin duhovnicesc soţiei şi împreună sprijin
duhovnicesc şi pildă copiilor: „Poate fi o masă mai sfântă ca aceea de la care sunt izgonite beţia,
lăcomia şi toată nebunia şi la care acestea au fost înlocuite cu întrecerea în păzirea legii lui
Dumnezeu, la care bărbatul îşi păzeşte soţia, iar soţia pe bărbat, ca să nu cadă niciodată în
adâncul călcării poruncii, căci, de o va călca, pedeapsă cumplită îl aşteaptă?
Stăpânul nu se ruşinează când e mustrat de robi, nici casnicii răi când sunt îndreptaţi pe
calea cea bună! N-ai greşi dacă ai numi o casă ca aceasta Biserică a lui Dumnezeu. Este vădit că
acolo unde domneşte atâta înţelepciune, încât, chiar în timp de desfătare, oamenii se îngrijesc de
păzirea legilor dumnezeieşti, unde toţi cei de faţă luptă şi se întrec unii cu alţii pentru atingerea
acestui scop, acolo orice demon, orice putere vicleană este alungată, fiind de faţă Hristos, Care se
bucură de această frumoasă întrecere a robilor Săi şi le dă din belşug toată binecuvântareaLui”.
La temelia tuturor împlinirilor în familie, Sfântul Ioan Gură de Aur aşează iubirea curată
dintre soţi: „Acolo unde stăpâneşte iubirea dintre soţ şi soţie totul va fi progresist în acest interior
fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura buna educaţie a copilului; iubirea va face să stăpânească
în această împărăţie familială ordinea, armonia, puterea şi rodirea în fapte. Trebuie (menţinut –
n.n.) respectul ierarhiei, bărbatul este conducătorul, femeia îi datorează respect şi ascultare. Însă
cine mai bine decât iubirea va şti menţine această superioritate, pe de o parte, acest respect, pe de
alta? Luaţi aminte la aceste familii patriarhale. Ce putere! Ce pace! Ce fapte! Însă, de asemenea,
ce iubire gingaşă îi unea pe Avraam şi pe Sara; consideraţi înainte de toate iubirea cu totul divină
care uneşte pe Hristos cu Biserica Sa...” .
În familie soţii sunt datori să se îngăduie unul pe altul aşa cum în trpul uman mădularul
bolnav este suportat de celelalte mădulare care sunt sănătoase: „Şi după cum în trupurile noastre,
când este vreo boală, nu tăiem mădularul, ci împingem afară boala, aşa facem şi cu femeia. Dacă
e în ea oarecare răutate, nu lepăda femeia, ci scoate afară răul. Căci femeia se poate îndrepta, dar
adesea un mădular vătămat nu mai este cu putinţă să-l vindecăm. Dar chiar dacă ştim că
vătămarea lui este de netămăduit, nici aşa nu-l tăiem. Fiindcă şi picioare strâmbe având adesea
mulţi, şi pulpe oloage, şi mână uscată şi moartă, şi ochiul chiorâş, nici ochiul nu-l scot, nici mâna
nu o taie... Căci cele care sunt handicapate prin fire nu e cu putinţă să fie iarăşi dobândite, dar
voia liberă dacă este strâmbă se poate reface. Dar şi dacă ai zice că ea boleşte fără nădejde de
vindecare şi că are trebuinţă de multă purtare, de grijă pentru felul ei de a fi, nici aşa nu poate fi
lepădată. Căci nici mădularul bolnav, ce nu se mai poate vindeca, nu se taie. Iar ea este
mădularul tău. Căci zice Scriptura: «Vor fi cei doi un singur trup»”.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, căsătoria este mediul în care se învaţă înfrânarea
şi se disciplinează pornirile trupeşti: „Căsătoria este un post al castităţii pentru cei care se
folosesc de căsătorie cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omeneşti să se sălbăticească.
Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă
toate valurile poftei; prin acest trai liniştit dobândim multă linişte şi o păstrăm...”.
Căsătoria este ajutor pentru cel ce voieşte să se angajeze pe calea virtuţii: „Dacă ar fi fost
căsătoria şi creşterea de copii o piedică în calea virtuţii, Creatorul universului n-ar fi adus pe
lume căsătoria. Căsătoria nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filosofiei celei după
Dumnezeu, dacă voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viaţa noastră şi multă uşurare.
Căsătoria potoleşte furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem
totdeauna corabia în port. Pentru asta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria”.
Referindu-se la scopul căsătoriei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acesta este întreit:
„înmulţirea neamului omenesc; aceea este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii
sale”; sfinţirea vieţii, căci „dacă două fiinţe muritoare se unesc pentru moment pe pământ, o fac
pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor; şi ajutorul reciproc pentru că
femeia „completează pentru binele familiei ceea ce bărbatul va fi neputincios să dea”. Că
sfinţenia vieţii este posibilă în familie şi că familia este mediul prielnic cultivării virtuţilor
creştine o dovedesc vieţile sfinţilor care au fost căsătoriţi, din care desprindem mulţime de pilde
de vieţuire sfântă plăcută lui Dumnezeu.Acestea confirmă viziunea asupra familiei văzută ca
prelungire a Bisericii, ca o Biserică în miniatură şi ca o icoană a împărăţiei lui Dumnezeu.
Separarea soţilor (căsătoria albă), fără acordul comun, este înfierată de Sfântul Părinte şi
considerată falsă evlavie şi falsă înfrânare: „Ascultă şi fereşte-te de gândurile lui (ale diavolului)!
A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul de
altul decât prin bună înţelegere (I Cor. 7, 5). Dar unele femei, din o aşa zisă dragoste de evlavie
şi înfrânare, îndepărtându-se de bărbaţii lor, cu gândul că fac faptă de evlavie, au împins pe
bărbaţii lor la desfrânare. Gândeşte-te cât de mare e răul acesta!” .

4.5. Unirea taincă cea întru Hristos


Una dintre problemele majore ale familiei contemporane, semnalată deja în studiul de
faţă, este divorţul. Despărţirea tinerilor la foarte scurt timp după căsătorie, în ciuda faptului că s-
au făcut angajamente în faţa Sfântului Altar, cu mâna pe Sfânta Cruce şi pe Sfânta Evanghelie, în
ciuda faptului că tânăra familie a dat deja naştere la copii pe care traumele divorţului, ale
creşterii şi formării într-o familie decapitată, în ciuda faptului că fiecare dintre tinerii care
divorţează va purta cu el stigmatul divorţului şi va fi suspectat de incapacitate de a purta sarcinile
familiei, cu toate acestea şi altele asemenea, , divorţul a intrat în firescul vieţii noastre, temeinicia
şi statornicia familiei tradiţionale pierzând teren în faţa „virtuţilor modernităţii”. Uneori
fenomenul divorţului este atât de present încât, în anumite societăţi, circulă întrebarea: „Tu de
câte ori ai divorţat?”
Motivele sunt multiple, unele fiind foarte serioase şi foarte grave precum infidelitatea
conjugală, violenţa domestică etc., altele fiind cu totul lipsite de consistenţă, de seriozitate şi
maturitate. Mai nou, s-a adăugat ca motiv de divorţ „moda”. „Pentru că aşa e la modă”, spun
unii.
Când fac referire la divorţ canoanele menţionează ca unic motiv desfrânarea unuia dintre
soţi, infidelitatea conjugală. Această precizare apare cu referire la viaţa de familie a slujitorilor
Sfântului Altar, având în vedere moralitatea şi sfinţenia care trebuie să caracterizeze familia
preotului, dar, prin analogie, prevederile canonice respective se aplică familiei în general .
Alte motive sunt aspru condamnate de disciplina canonică. Pentru că, afară de desfrânare,
nici într-o altă situaţie nu era îngăduit divorţul, unii clerici, în vechime, au invocat evlavia,
dorinţa de desăvârşire pentru care căsătoria, viaţa de familie, era considerată o piedică. Chiar şi
un astfel de motiv, nobil în felul lui, a fost condamnat de Biserică, o astfel de evalviei fiind
considerată falsă: „Episcopul sau preotul sau diaconul să nu-şi alunge soţia sa pe motiv (pretext)
de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; şi stăruind (rămânând neînduplecat), să se
caterisească”.
Unirea bărbatului cu femeia prin Taina Cununiei este lucrare divină. Când în rugăciunile
ei Biserica se roagă pentru tineri ca Dumnezeu să-I unească cu „sfânta unire cea de la El”
exprimă faptul că Dumnezeu este Cel ce lucrează: „Întinde măna Ta din sfânt lăcaşul Tău şi
uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu
femeia…”.
Şi pentru că unirea este de la Dumnezeu, omul nu are voie să o despartă, să o desfacă,
fapt precizat şi în Sfinta Evanghelie (Matei 19, 4-6 ) şi preluat apoi sub formă de rugăciune în
Taina Cununiei.
Cei ce şi-au unit viaţa prin Taina Cununiei au făcut aceasta ca să dea naştere de prunci, ca
să lupte mai eficient împotriva poftelor trupeşti, ca să se ajute reciproc şi, împreună să
dobândească împărăţia lui Dumnezeu. Ţinta este aceeaşi realizată, însă, pe căi diferite. Unii
dobândesc împărăţia lui Dumnezeu urmând calea aspră a monahismului.
Alţii dobândesc împărăţia lui Dumnezeu urmând calea la fel de aspră a vieţuirii în
familie. Este interesant faptul că, cei ce se căsătoresc şi nasc copii, la bătrâneţe devin bunici.
Acest apelativ are mai mult conotaţie duhovnicească chiar dacă în mod obişnuit este folosit
pentru a exprima o relaţie de rudenie de familie pe linie consangvină. În limba greacă călugăr
înseamnă bătrân bun, îmbunătăţit, iar în limba română bunicul sau bunica nu este doar o rudă în
familie, ci este un om bun (bun-icul), un om îmbunătăţit, o persoană care stârneşte respect şi
admiraţie prin bunătate şi viaţă spirituală pilduitoare. Am putea spune că bunicul este călugărul
din familie, iar călugărul este şi el „un bunic” în mănăstire.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „monah este cel care şi-a desfăcut mintea de lucrurile
pământeşti şi prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune se lipeşte
statornic de Dumnezeu” .
Deci cel ce se lipeşte statornic de Dumnezeu prin rugăciune curată, eliberarea de grijile
pământeşti şi înfrânare este într-un fel monah pentru că duce viaţa aceluia care prin voturi sfinte
s-a hotărât să facă acestea, iar în familie, mai ales la bătrâneţe, omul devine ceea ce monahul este
încă din momentul alegerii căii monahismului.
Privind prin prisma celor de mai sus, divorţul este un abandon, este abandonare a căii ce
duce spre desăvârşire.
Dar ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur cu referire la toate acestea? Iată ce spune: „Ceea
ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Dacă tu, le zice Hristos, îmi spui de Moise, Eu îţi spun
de stăpânul lui Moise. În afară de aceasta, Mă spijin şi pe timpul când s-a legiuit căsătoria.
Dumnezeu dintru început i-a făcut pe ei bărbat şi femeie (Facere 1, 27 ), şi legea aceasta,
chiar dacă pare dată acum de Mine, este mai veche decât legea lui Moise şi-i foarte chibzuită, că
n-o aduce numai pe femeie alături de bărbat, ci-i porunceşte să lase pe tatăl şi pe mama ei; şi nici
nu legiueşte ca bărbatul să vină la femeia sa, ci să se lipească de ea; iar prin acest cuvânt arată că
unirea este de nedesfăcut. Apoi nici nu se mărgineşte numai la atâta, ci cere ca unirea lor să fie şi
mai strânsă, că spune: „Vor fi cei doi un trup. Apoi, după ce a citat legea aceasta veche, … după
ce a arătat că este vrednică de credinţă pentru că Dumnezeu a dat-o, Hristos, cu autoritate, o
tălmăceşte şi El şi legiuieşte, zicând: Deci nu mai sunt doi, ci un trup. După cum este o crimă să
tai trupul omenesc, tot aşa este o nelegiuire să desparţi femeia de bărbat. Şi Hristos nu s-a oprit la
atâta, ci a adăugat şi pe Dumnezeu, zicând: Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.
Hristos arată deci că divorţul este şi împotriva firii şi împotriva legii; împotriva firii, pentru că se
taie trupul; împotriva legii, pentru că cei ce vor să divorţeze fac lucrul acesta împotriva lui
Dumnezeu Care i-a unit şi a poruncit să nu se despartă” .

4.6. Posibilitatea restaurării familiei azi

Diavolul a urât şi invidiat din totdeauna această unitate a familiei, şi creştinii au realizat
că ’’acesti vrăjmasi nu numai că ne urăsc, dar în acelasi timp se si tem de noi. Nu pentru ceea ce
suntem, ci pentru ceea ce putem deveni. Pentru valentele noastre potentiale, care le sunt cu mult
superioare si pe care vor să le zădărnicească, în asa fel încât ele să nu devină niciodată realitate,
căci în acest caz i-am depăsi cu mult.’’ Fapt pentru care a luptat dintotdeauna pentru a deprava
valorile familiare, pentru a o distruge din temelii.
Familia creştină contemporană este supusă unui atac susţinut din partea pseudoculturii
mondiale, prin legiferărea căsătoriilor homosexuale, a educării în spirit păgân a copiilor. Astfel,
noi riscăm să pierdem noţiunea autentică a unei familii, iar prin aceasta riscăm să ne pierdem ca
entităţi spirituale, să pierdem şi ultimile bărci de salvare a sufletelor, să rămânem solitari în
agonia propriilor patimi…
În concluzie vom spune că familia contemporană traversează o perioadă de criză
profundă care îmbracă forme variate. Aşa cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-
una din cuvântările pastorale adresate clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Iaşilor în
timpul păstoririi în scaunul Mitropolitan al Moldovei şi Bucovinei, criza care confruntă familia
astăzi se manifestă sub trei aspecte: „criza economic (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine),
criza morală (avortul, divorţul, abandonarea copiilor, libertinajul ş.a.) şi criza spiritual
(sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios)” .
Această criză este veche şi nouă în acelaşi timp. Veche prin conţinutul ei şi nouă datorită
contextului în care îşi face simţită prezenţa. Pentru că este veche, criza familiei îşi află
vindecarea prin cuvântul sfânt şi ziditor al celor vechi, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind şi dascălul
celor care au ales să-şi dobândească mântuirea în sânul familiei. Pentru că este nouă, această
criză se vindecă printr-o nouă interpretare a gândirii şi experienţei Sfinţilor Părinţi adaptată
contextului concret în care ea se manifestă.
Familia este cununa creaţiei, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Când
Dumnezeu a făcut lumea, coroana creaţiei Sale a fost familia: bărbat şi femeie, care au primit
binecuvântarea de a creşte, a se înmulţi şi a stăpâni pământul (cf. Facerea 1, 27-28).
Sfţntul Ioan Hrisostom, evidenţiază faptul că nunta şi viaţa de familie trebuie să fie
însoţite de bună cuviinţă, de decenţă şi cuminţenie aşa încât singura diferenţă între cel ce trăieşte
în feciorie şi cel căsătorit să fie căsatoria, însă împlinind voia lui Dumnezeu. “Nu te împiedic să
te căsătoreşti” , - spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nici nu te opresc să te distrezi, dar vreau să
faci aceasta cu cuminţenie, nu cu ruşine, nu cu osândă, nu cu mii şi mii de păcate. Nu poruncesc
să te duci în munţi şi în pustie, ci să locuieşti în mijlocul oraşului, dar cinstit, blând cuminte. Cu
toţii avem aceleaşi legi dc împlinit ca şi monahii. În afară de legea căsătoriei: dar mai bine spus,
chiar şi în această privinţă Pavel ne porunceşte să fim în toate ca monahii spunând: “Chipul lumii
acesteia trece!”, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” .
De aceea, în Biserica Ortodoxă, la Cununie, se pun mirilor coroane pe cap”. Aceasta
înseamnă că grija pastorală faţă de familie se întemeiază pe însuşi actul creaţiei. Ea nu face parte
din preocupările sociale ale Bisericii, ci, prin Biserică, se manifestă grija lui Dumnezeu Însuşi
faţă de familie. Aşa se explică de ce Dumnezeu-Cuvântul „alege ca loc al venirii Sale ca Om
printre oameni o familie” , de ce „Noul Adam începe ridicarea neamului omenesc din păcat
alegând tocmai familia” şi de ce „prima minune pe care o va săvârşi Mântuitorul în activitatea Sa
publică se petrece la întemeierea unei noi familii, la nunta din Cana Galileii la care a fost învitat
El, Iisus, şi mama Sa, Fecioara Maria (cf. Ioan 2, 1-11)” .
Explicând cuvinteie: „Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea
pe Domnul“, Sfântul loan Gură de Aur zice: „Ce înseamnă «sfinţenia»? Adică înţelepciunea şi
purtarea demnă în căsătorie. «Dacă cineva este necăsătorit, zice, să rămână curat, iar dacă este
căsătorit, să nu desfrâneze, ci să-şi aibă pe soţia sa», căci şi aceasta este sfinţenie. [...] Aceasta,
nu pentru că nunta este sfinţenie, ci pentru că nunta păstrează sfinţenia din credinţă, nelăsând pe
cineva să se uite la desfrânată. Căci nunta este cinstită, şi nu sfânta. Nunta este curata, nu doar
pentru că procură sfinţenie ci, pentru că împiedică sfinţenia cea datăprin credinţă să se întineze” .
Restaurarea familiei astăzi trebuie să înceapă cu restaurarea gândirii şi înţelegerii noastre
despre familie, cu redescoperirea planului lui Dumnezeu cu privire la familie şi a vocaţiei pe care
familia o are în planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica, prin slujitorii ei, trebuie să-şi
intensifice activităţile pastorale care să aibă în centrul preocupărilor familia, să alcătuiască
programe pe termen mediu şi lung de ocrotire a familiei, de promovare a valorilor morale în
familie, de protejare şi ajutorare a familiilor aflate în ciză economică, morală sau spirituală, să
intensifice cateheza în rândul tinerilor şi să se preocupe atent de pregătirea acestora pentru viaţa
de familie. Prefacerea sufletelor în familie, precum s-a făcut schimbarea apei în vin la nunta din
Cana Galileii, începe cu schimbarea, cu prefacerea duhovnicească a potenţialului familist, a
tânărului încă necăsătorit.
Altfel spus, grija Bisericii nu trebuie să fie orientată doar spre vindecarea a ceea ce este
bolnav şi atacă familia astăzi, ci şi spre, sau mai ales spre, preîntâmpinarea îmbolnăvirii punând
în valoare priceperea pastorală a slujitorilor ei şi folosind instrumentele, metodele şi mijloacele
puse la îndemână de Sfinţii Părinţi şi, în special, de Sfântul Ioan Gură de Aur, omagiindu-l, şi în
felul acesta.
CONCLUZII

Problema familiei ocupă astfel un loc de primă importanţă în predica Sfântului Ioan Gură
de Aur. Ea se reduce, însă, in realitate, la problema omului creştin, sub raport moral-social. Omul
creştin, filosoful faptelor virtuoase, este produsul adevăratei familii creştine; omul în care
străluceşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul a cărui viaţă este o frumoasă şi nobilă
împletitură de virtuţi, a cărui carte este Sfânta Scriptură, iar casă Sfânta Biserică.
Omul creştin adevărat este năzuinţa supremă şi, în acelaş timp, realizarea supremă a
predicii Sfântului Ioan Gură de Aur. Omul acesta, creştin cu adevărat, a fost clădit de el vorbă cu
vorbă, zi cu zi. speranţă cu speranţă, credinţă cu credinţă, iubre cu iubire: omul desăvârşit,
îngerul de pământ, Dumnezeul mai mic, statuia aceasta de aur şi regească, plămădită din
pământul duhovnicesc al dumnezeeştilor cuvinte şi înfrumuseţat cu virtuţile cele mai înalte,
înfăţişate cândva lumii de o religie, de adevărata religie : de religia omului iubit de Dumnezeu,
de religia omului însuşit de Dumnezeu, de religia Dumnezeului care a iubit pe om până la
amestecarea cu el, până la sacrificiul de sine.
Astfel, creştinul în adevăratul înţeles al cuvântului este baza temeinică a familiei şi a
societăţii, sub toate raporturile. Prin el se realizează, în duh creştin, armonia, ordinea, dreptatea,
pacea conlucrarea sinceră şi devotată, iubirea şi prosperitatea, atât în domeniul material, cât şi în
cel moral. Deaceea, interesul suprem al Bisericii şi al societăţii creştine trebuie să se îndrepte
către acest om de care, în realitate, depinde totul. Şi interesul acesta suprem, pentru care învaţă,
se roagă, cere tânguitor şi lăcrămează Sfântul Ioan Gură de Aur, spre a i-se întinde cu milostivire
o mână de ajutor din partea noastră, trebuie îndreptat către om, din primii ani ai vieţii lui, fiindcă
aşa cum se va face acum lucrul, aşa va rămâne pentru toteauna: rămâne fondul bun, care nu va fi
modificat substanţial de influenţele mai puţin bune, din anii care vor urma.
Un om care crescut încă din pruncie sub oblăduirea poruncilor lui Dumnezeu, un om a
cărui voinţă este formată în virtute, un om al cărui învăţător este Sfânta Scriptură, iar şcoală
Sfânta Biserică, nu poate fi decât bun: un chip al lui Dumnezeu, care umple de lumină şi de
superioritate morală mâna aceasta de tină din care este plămădit, un soţ ideal, un tată adevărat, un
stăpân cu suflet mare, o slugă smerită şi sârguincioasă, care serveşte oamenilor ca lui Dumnezeu,
un cetăţean care contribuie efectiv şi temeinic la existenţa şi temeinicia unui stat fericit, un
iubitor dezinteresat şi un ajutător necondiţionat al aproapelui om de pretutindeni şi de
întotdeauna.
Dânduni-l exemplu pe patriarhul Lot, care a dus o viaţă de familie virutuoasă în mijlocul
sodomiţilor, Sfântul Ioan Hrisostom vrea să arate că familiile creştine pot vieţui în mod virtuos
chiar şi în mijlocul metropolelor .
Oricare şi oricâte sunt temele tratate de predica Sfântului Ioan Gură de Aur, pe acest teren
preferat de el, terenul moral-social, ele pun problema omului creştin în raport cu sine, cu
aproapele şi cu Dumnezeu: omul oţelit în evlavie şi în virtute, iubitor până la a se egala cu
Dumnezeu faţă de aproapele său, pe care îl iubeşte pentru şi prin iubirea lui Dumnezeu.
Chipul acesta al omului creştin este deplin reuşit in predica Sfântului nostru predicator.
Realitatea l-a deziluzionat însă, de multe ori, în modul cel mai amarnic. „De nu m-ar judeca
cineva ca un om îngâmfat peste măsură, spune el, zilnic m-ai vedea vărsând pâraie de lacrimi...
Voi sunteţi totul pentru mine. Şi când vă simt că înaintaţi în virtute, atunci, din cauza plăcerii pe
care o încerc, nu mai simt durerile mele; când vă văd însă că nu, atunci iarăşi mă întovărăşesc
durerile, din pricina neliniştii sufleteşti, bucuros de lucrurile voastre bune, chiar dacă eu încerc
mii de necazuri, mâhnii de lucrurile voastre triste, chiar dacă aş prospera în nenumărate fapte
virtuoase. Ce speranţă mai are un învăţător, când turma încredinţată lui se distruge ? Ce fel mai
este viaţa lui ? Ce fel aşteptarea lui ? Cu ce crezământ va mai sta el in faţa lui Dumnezeu ? Ce va
grăi el " ?
Iată deci ce spune Sfântul Ioan Hrisostom despre omul creştin, de a cărui mântuire duce
grijă, plânge şi sufere. Portretul acesta al omului creştin rămâne, în faţa lumii creştine, drept cea
mai strălucită icoană. Din vremea Sfântului nostru şi până astăzi, vremelnicia a împins pe făgaşul
timpului, secole după secole, şi a făcut, pentru noi cei de azi, tot mai frumoasă şi tot mai de pret,
această cinstită şi neîntrecută icoană. Rari sunt închipuitorii ei. Aceasta nu i-a întunecat însă
chipul. Biserica va lupta, fie pentru că aşa este lupta ei, fie pentru cinstirea strădu¬nţelor marelui
ei Ierarh, să înmulţească aceşti preţuitori. Ea îi va continua cuvântul, chiar de nu vor fi mulţi care
să asculte, „căci şi fântânile curg, chiar dacă nimeni nu ia din ele apă cugăleata, şi izvoarele
ţâşnesc, chiar dacă nimeninu ia din ele, şi râurile aleargă pe cursul lor, chiar dacă nu se adapă
nimeni din ele. Se cade deci ca şi cel care predică să-şi plinească toate câte cad în sarcina lui,
chiar dacă nu ar sta nimeni aproape de el“ .
Sfântul Ioan arată foarte clar că: ’’ Deosebirea (dintre bărbat şi femeie) nu stă în faptul că
unul e rob şi altul liber, că unul e bogat şi altul sărac, că unul e femeie şi altul bărbat, ci în voia
liberă în râvnă sau lâncezeală , în răutate sau virtute.’’
În ceea ce vizează alegrea viitoarei soţii Sfântul spune: ’’Acum dar, şi tu, fiindcă urmează
să-ţi iei nevastă, nu fugi la ajutor omenesc, nici către femei ce se îmbogăţeasc din averi străine şi
care caută numai una: cum să dobândească vreun câştig134. Ci aleargă la Dumnezeu. Nu te
ruşina ca El să-ţi fie alegător al miresei. El însuşi a făgăduit şi a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia
Cerurilor şi toate celelalte vi se vor aduga vouă" (Mt 6, 33).’’
Dragostea îşi păstrează puritatea şi se înalţă la înălţimi nemaivăzute, atunci când în
relaţie e prezent şi Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, şi nu e vorba sub nici o formă ca El a
creat-o, ci că El este dragostea întruchipată, din El izvorăşte, şi că doar Domnul îi poate conferi
acestui sentiment gradul superlativ.

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE
• Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului
Patriarh Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2013.
• Sfânta Scriptură, ediţiile tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române.
• Biblia, traduceri, introduceri şi note de Pr. Alois Bulai şi Pr. Eduard Pătraşcu, Editura
Sapientia, Iaşi, 2013.
• Canonul cel Mare, Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul, Editura
Trinitas, Iaşi, 1999.
• Clement Romanul, Sfântul, Epistola către Corinteni (I), trad. de pr. Dumitru Fecioru, în
P.S.B. 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979.
• Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, trad., introd., indici şi note de Pr. Dumitru
Fecioru, în col. «Părinţi şi Scriitori Bisericeşti», vol. 22, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.
• Idem, Tratatul despre preoţie, trad., introd., şi note de Pr. D. Fecioru, în vol. Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Grigore din Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
• Idem, Scrieri, I, Partea a treia, în P.S.B. 23, Trad. de Pr. Dr. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1994.
• Idem, Scrieri, II, în P.S.B. 22, trad. de Pr. Dr. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989.
• Idem, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, Bucureşti, 2007.
• Idem, Cateheze maritale, traducere din limba greacă veche de Preot Marcel Hancheş,
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006.
• Idem, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre
vieţuirea după Dumnezeu, trad. şi note de Pr.prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
• Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni a
Sfântului Apostol Pavel, trad. din limba elină, după ediţia de Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie
Athanasiu, Bucureşti, 1905, p. 216.
• Idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere şi
note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2001.
• Învăţătură a celor 12 Apostoli, IV, 9, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, 1,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979.
• Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Capete despre dragoste. A doua sută, 54, în „Filocalia”,
vol. 2, trad., introd. şi note de Pr.Prof.dr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Editura Harisma,
Bucureşti, 1999.

B. INSTRUMENTE DE LUCRU: MANUALE, DICŢIONARE, TRATATE


UNIVERSITARE, ATLASE, ENCIPLOPEDII:

• Alexander Schmemann, Liturgy and Life: Christian Development through Liturgical


Experience, Department of Religious Education, Orthodox Church in America, New York, 1983.
• Branişte Ene, Pr.prof.dr., Liturgica specială, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2008.
• Branişte Marin, Preot, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în Studii
Teologice, nr. 1-2, Bucureşti, 1957, p. 129.
• Bunescu V., Metode de educaţie morală, în Tribuna înv. nr.4 / 1992.
• Boca Arsenie, Pr., Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Credinţa
Strămoşească – Editura Pelerinul, Iaşi, 2003.
• Cosma Sorin, Preot Profesor Doctor, Indisolubilitatea căsătoriei şi divorţul, în Biserica
Ortodoxă Română (BOR), Anul CXXI, nr. 1-6, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 455.
• Chirvasă Ioan, Preot Doctor, Răspunsurile preotului la întrebările creştinilor, Editura
Sfântul Mina, Iaşi, 2007.
• +Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Naşterea Domnului – Binecuvântarea
familiei, Pastorală de Crăciun, 1994, în vol. Daruri de Crăciun – înţelesuri ale sărbătorii Naşterii
Domnului, Editura Trinitas, Iaşi, 2005.
• Dimitriu C., Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
• Dură Leon, Pr., Familia în lumina Noului Testament, teză de doctorat în Teologie, în
Studii Teologice, Seria a II-a, Anul LV, nr. 1-2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Bucureşti, 2003, p. 89Mihoc Constantin, Pr. Dr., Taina
căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, Sibiu, 2002.
• Doublet Jean, Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. de Diacon
Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, vol. I şi II.
• Farasiotis Dyonysios, Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie, Editura Egumentiţa,
2005.
• Floca Ioan N., Arhidiacon Prof.dr., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii,
Bucureşti, 1991.
• Ford David şi Mary, Căsătoria, cale spre sfinţenie. Vieţile Sfinţilor căsătoriţi, trad. rom.
de Constantin Făgeţean, Editura Sophia, Bucureşti, 2001.
• Idem, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sofia,
Bucureşti, 2004.
• Gary Thomas, Căsătorie Sfântă, Editura Kerigma, Oradea, 2000.
• Gavrilă Vasile, Preot Doctor, Fecioria şi căsătoria în vocaţia sfinţeniei, în Ortodoxia,
Anul LVIII, nr. 3, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 149.
• Gavrilă Vasile, Pr.dr., Cununia, viaţă întru împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”,
Bucureşti, 2004.
• Lepădatul Paul, Pr., Familia creştină, în Buletin Parohial, nr.2, Anul I, Bucureşti, aprilie
2009, p. 2.
• Mihăiţă Nifon, ÎPS. Prof. Dr., Misiologie creştină, Editura ASA, Bucureşti, 2005.
• Mihoc Constantin, Pr. Dr., Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofiania, 2002.
• Nicola I., Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1992.
• Petcu, Liviu, Drd., Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică din opera Sfântului
Ioan Gură de Aur). Antologie şi studii introductive, Editura Trinitas, Iaşi, 2007.
• Planchard Emile, Pedagogia şcolară contemporană, Bucureşti, Ed.Didactică şi
Pedagogică, 1992.
• Răducă Vasile, Pr. Asist. Dr., Căsătoria Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în
„Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4, p. 137;
• Stămătoiu Dionisie, Pr. Prof. Dr., Despre parabolele Mântuitorului, în „Mitropolia
Olteniei”, anXLIX(1997), nr. 1-3,