Leul indragostit - Fabula de

Esop
Odata ca niciodata , un leu s-a indragostit de o frumoasa fata si , dupa cuviinta , a cerut-o de
sotie de la parintii ei.Mama si tatal fetei nu stiau ce sa spuna.Nu le convenea sa isi dea fiica
leului , dar nici nu doreau sa starneasca mania regelui animalelor.

In cele din urma tatal a zis : " Suntem foarte onorati de propunerea maiestatii voastre , dar
fiica nostra este o fiinta delicata si ne este teama ca , purtat de inflacararea dragostei voastre
, ati putea sa o raniti.Mi-as putea permite sa ii sugerez maiestatii voastre sa isi scoata
ghearele si coltii si , in acest caz , am putea sa ne razgandim asupra cererii voastre."

Leul era atat de indragostit incat si-a smuls coltii din falci si ghearele din labe .Atunci , insa,
cand s-a reintors la parintii fetei , acestia , vazandu-l fara puterea de a le mai face rau, i-au
ras in nas si l-au batjocorit.

Dragostea poate imblanzi pana si cea mai salbatica fiara.

Iepurele si broasca testoasa -

Fabula de Esop
Odata , iepurele se lauda in fata celorlalte animale cu rapiditatea lui de a alerga ."Nimeni nu
m-a invins inca " , spunea el , "atunci cand fug cu toata viteza de care sunt in stare.Provoc pe
oricine doreste , sa se ia la intrecere cu mine."

Broasca testoasa a spus linistita :"Eu accept provocarea ta ."

"Asta chiar ca este o gluma buna " , a zis iepurele ; "as putea sa dansez in jurul tau cat este
ziua de lunga".
"N-ai decat sa te lauzi pana cand te voi infrange" , i-a raspuns broasca testoasa."Vrei sa te
intreci cu mine ?".

Concursul de alergare a fost stabilit si , la momentul potrivit , s-a dat startul.Iepurele a pornit
ca din sageata si a disparut din vedere, dar , in curand, s-a oprit si , pentru a-si arata
dispretul fata de broasca testoasa , s-a intins pe pamant sa traga un pui de somn.Broasca
testoasa nu s-a lasat , s-a straduit o data si inca o data , inaintand cu greu cu pasii ei marunti
si , atunci cand iepurele s-a trezit din somn , ea ajunsese atat de aproape de finis incat
iepurele nu a putut sa o mai ajunga.Atunci, broasca testoasa a spus :

Numai prin perseverenta poti castiga o cursa.

Magarul in blana de leu -
Fabula de Esop
Intr-o zi , un magar a gasit o piele de leu , lasata de catre vanatori sa se usuce la
soare.Magarul si-a pus pielea pe el si a pornit catre satul sau natal.Pe masura ce mergea ,
toate fapturile fugeau din calea lui , atat oameni cat si animale , lucru care il facea sa se simta
tare mandru.Incantat de efectul pe care il facea , si-a ridicat vocea si a slobozit un raget , dar
atunci toata lumea si-a dat seama cine era el de fapt , iar stapanul sau , pentru ca il bagase in
sperieti , i-a tras o bataie sora cu moartea .La scurt timp dupa aceea , vulpea a venit la magar
si i-a spus : "Eh , te-am recunoscut dupa voce".

Un prost se poate deghiza in haine alese , dar cuvintele lui prostesti intotdeuna il vor da de
gol.

Maimuţoiul şi Motanul
de La Fontaine
În casa unui om din vremea veche,

Trăia o-mpieliţată de pereche:

Un maimuţoi

– Pocitul Maimuţilă –

Şi un cotoi

– Cumătrul Motănilă.

Când dispărea slănina, brânza, caşul,

Nu căuta pe la vecini făptaşul…

Ci cum şedeau, odată, la vatră lighioanele

Şi urmăreau cum se coceau castanele,

Un îndoit folos credeau c-ar scoate

De-ar izbuti să le mănânce toate,

Făcându-şi lor un bine şi altuia un rău.

 Şi maimuţoiul, marele mâncău,

I-a spus: – Fârtate năpârstoc,

Tu eşti mai priceput ca mine, zău.

Ce-ar fi să scoţi castanele din foc?

Zis şi făcut!

Fârtatul priceput

A şi-nceput

Să scoată cu gheruţa

Castanele din foc,

În vreme ce maimuţa

Le şi mânca pe loc.

Când se ivi o slugă,

O rupseră la fugă.

Zugravul şi portretul
de Grigore Alexandrescu
La un zugrav foarte vestit mergând din întâmplare,

Portretul meu îi comandai; întâi însă-ntrebare

Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă

Aşa cum oricui l-o vedea portretul meu să placă;

Căci am un mare interese, voi ca-n streinătate,

Ş-anume-n Franţa mai ales, la ochi să poci eu bate,

Fiind acum de măritat o fată foarte rară,

Ş-ai ei epitropi căutând un bărbat în astă ţară.

„Prea lesne – îmi răspunse el – nu e întâiaşi dată

Când pe urâţi făcând frumoşi luai o bună plată:

Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine,

Numai vezi de portret departe a te ţine.”

Vorbind aşa, mă zugrăvi, şi daca al meu nume

Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume

 N-ar putea crede că sânt eu, atât sânt de schimbate

Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, şi înfrumuse?ate.

Ai noştri râd câţi mă cunosc, dar prea puţin îmi pasă,

De voi putea să dobândesc pe nobila mireasă,

Şi daca vreun venetic, ieşit din ţări streine,

Sau vrun român mai îndrăzneţ n-o izbuti mai bine.

Redactori care lăudaţi

Pe unii dintre candidaţi,

Ce proştilor le daţi virtuţi,

Şi elocuenţă celor muţi,

Ce pe răi faceţi virtuoşi

Şi patrioţi pe ticăloşi,

Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrăvit,

Sau cu vestitul Carcalechi, redactor care a trăit,

Al cărui jurnal fabulos

Era destul de mincinos,

Dar care cel puţin spunea

Acelor care nu-l credea

Că adevăru-adevărat

Este prea lesne de aflat;

Că n-au decât să ia pe dos

Câte a scris el de prisos,

Ş-atunci pot fi încredinţaţi

Că n-au să fie înşelaţi.

Omul şi raţa
de George Topârceanu
Unui om, săracul, într-o dimineaţă,

I-a murit o raţă,

 Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,

Când văzu că-i moartă cu adevărat.

Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,

I-a murit şi soacra – tot de moarte bună…

Morala:

Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:

După întristare, vine bucurie.

Urechile iepurelui
de La Fontaine
Rănit cu coarnele de-o fiară oarecare,

Se mâniase leul ne-nchipuit de tare –

Şi pentru-a nu mai fi supus

Atâtor suferinţe stârnite de-un supus,

A hotărât să scoată din locurile sale

Pe toate-acele animale

Ce coarne-aveau în frunte.

Fiindcă nimeni nu putea pe dânsul să-l înfrunte,

Capre, berbeci şi tauri plecară-n altă parte.

La fel făcură-ndată şi ciutele şi cerbii.

Un iepure văzându-şi, pe cuvertura ierbii,

Umbra urechilor, se-nspăimântă de moarte.

El se temea ca nu cumva

Un nu ştiu ce inspector drept coarne să le ia.

– Vecine greier, zise, adio! plec de-aici,

Căci chiar de le-aş avea mai mici

Decât le are struţul, mi-ar fi la fel de teamă.

– Cum coarne? el întreabă. Mă crezi naiv, se cheamă,

Cum o să spun aşa ceva?

Se vede doar că sunt urechi sadea.

 – Se va susţine, totuşi – spuse iar animalul temător –

Că-s coarne-adevărate, şi încă de licorn.

Şi-oricât la interogator,

Oricât neadevărul cerca-voi să-l răstorn,

Nu-ncape nici o îndoială

Că spusa mea va trece drept sminteală.

Savant
de Ion Luca Caragiale
Toate cărţile din lume, de când lumea, câte-au fost,

Minunatul meu prieten le cunoaşte pe de rost;

Tot ce mintea omenească până astăzi a ştiut,

În savantu-i cap de dascăl, s-a-ndesat şi… a-ncăput:

Bibliotecă vestită! aşa plină, că-n zadar

Am dori să mai încapă şi un bibliotecar.

Calul şi călăreţul
de Alecu Donici
Un vrednic călăreţ

Avea un cal prea blând şi bine învăţat;

Iar singur el semeţ

Şi despre cal încredinţat,

Au vrut să facă o cercare:

Ca fără frâu, călare

Să iasă la primblare.

Deodată calul au pornit

La pas, încetişor;
 Dar când au înţeles că n-are frâu strunit,

Au prins a mai juca, a merge mai uşor.

Apoi, luându-şi vânt,

Sărea, zvârlea fugând,

Încât pe călăreţ l-au trântit el jos,

Iar singur au plecat la fugă mai vârtos

Pe văi, pe dealuri, prin ponoare

Şi, dând de-o râpă mare,

S-au zdrumicat de tot.

Stăpânul au aflat în urmă calul mort.

Ş-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire

Eu însumi ţi-am gătit.

Tu sub povăţuire

A frâului strunit,

Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai,

Nici capul nu-ţi rupeai.

Şi slobozenia cât e de desfătată,

Dar când la un norod nu are

A sa măsură înţeleaptă,

Se face primejduitoare.

Omul şi raţa
de George Topârceanu
Unui om, săracul, într-o dimineaţă,
 I-a murit o raţă,

Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,

Când văzu că-i moartă cu adevărat.

Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,

I-a murit şi soacra – tot de moarte bună…

Morala:

Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:

După întristare, vine bucurie.

Maimuţoiul şi Motanul
de La Fontaine
În casa unui om din vremea veche,

Trăia o-mpieliţată de pereche:

Un maimuţoi

– Pocitul Maimuţilă –

Şi un cotoi

– Cumătrul Motănilă.

Când dispărea slănina, brânza, caşul,

Nu căuta pe la vecini făptaşul…

Ci cum şedeau, odată, la vatră lighioanele

Şi urmăreau cum se coceau castanele,

Un îndoit folos credeau c-ar scoate

De-ar izbuti să le mănânce toate,

Făcându-şi lor un bine şi altuia un rău.

Şi maimuţoiul, marele mâncău,

I-a spus: – Fârtate năpârstoc,

Tu eşti mai priceput ca mine, zău.

Ce-ar fi să scoţi castanele din foc?

Zis şi făcut!
 Fârtatul priceput

A şi-nceput

Să scoată cu gheruţa

Castanele din foc,

În vreme ce maimuţa

Le şi mânca pe loc.

Când se ivi o slugă,

O rupseră la fugă.

Întrebare şi răspuns
de George Topârceanu
Rumegând cocenii de pe lângă jug,

S-a-ntrebat odată boul de la plug:

– Doamne, pe când alţii huzuresc mereu,

Pentru ce eu singur să muncesc din greu?…

La-ntrebarea asta, un prelung ecou

I-a răspuns din slavă:

– Pentru că eşti bou…

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

 Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt

Grierul şi furnica
de Gheorghe Asachi
Săltând, grierul la ţară

Şuierat-au toata vară,

Şi când iarna au venit,

Cu nimica s-au trezit,

Neavând măcar de dor

Muscă sau un viermişor

Pe furnica sa vecină

Au rugat să-l împrumute

C-un grăunte, c-o neghină,

Să mai prindă la vârtute,

Zicând: Zău, la timp de trier,

Dau parola mea de grier,

Înturna-voi toată soma

Ş-interesul de-mprumut!

Dar furnica econoamă

I-au zis: Vara ce-ai făcut?

Prin câmpii şi prin grădine

Am cântat pân-au dat bruma.

Tu cântai, îmi pare bine,

 Joacă, vere, dar acuma!

Frunzele şi rădăcina
de Ivan Andreievici Krâlov
Într-o zi de primăvară, frumoasă şi
seninată,
Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă
toată,
Au început cu zefirii într-acest chip să
şoptească
Şi să fălească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă,
Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor
ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,
Îi răsfăţat şi plăcut?
Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,
Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu
însemnează;
Şi tot noi umbrim păstorul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,
 Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi
săltează,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfătează
Şi primăvara serbează.
Pân’ şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,
Şuguiţi cu noi neîncetat”…
Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au
răspuns:
„Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus.”
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat
cu glas
mare:
„Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obrăznicie grăieşte?”
„Noi suntem aciea care în întuneric trăim
Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă
hrănim.
Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
 Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească,
Ca frunza în toată vara alta din nou să-
nverzească,
Spre trecătoarea podoabă.
Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decât numai pentru foc.”
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Făr-a fi tâlcuită de mine.

Văduva şi piticul
de George Topârceanu
Zice că demult, odată,

Un pitic s-a însurat

Cu o văduvă bogată,

Ce fusese măritată

Cu un mare om de stat.

Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,

Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită…

Cu muncă şi cu răbdare,

Poţi face cât unul mare.

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.

Doi prieteni
de George Topârceanu
Un beţiv din lumea toată

(Care se numeşte Nae),

Ce fusese rupt odată

De nevastă-sa-n bătaie,

Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit

Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit…

Morala:

Râde ruptul de cârpit.

Mângâiere
de Ion Luca Caragiale
O babă chioară-aşează tingirea cu păsat

Pe-o pirostie şchioapă… Fiertura-n foc a dat…

Şi scuipă biata babă, şi blestemă, se-nchină:

„Spurcatu!… Necuratu…” (El singur e de vină!)

Morala

Spre mângâiere – adeseori

Ne trebuiesc… instigatori.

Măgarul în grevă
de George Topârceanu
Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce…

Eşti folositor, vezi bine,

Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine.

Leul deghizat
de George Topârceanu
Leul s-a-mbrăcat odată

Într-o piele de măgar,

Să colinde ţara toată

Din hotar până-n hotar,

Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)

Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători.

Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng

Ca un biet măgar nătâng,

Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc

Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc.

 – Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi!

(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.)

Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?…

Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,

Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi.

– O, măria-ta! Iertare!

Zise cel mai diplomat, –

Semănai aşa de tare

C-un măgar adevărat!…

Ţintă

Să intrăm în U. E. am ţintit
Cu o voinţă şi-o putere rară
Şi iată, pân-la urmă-am reuşit,
Dar ţara ne-a rămas afară!
Dlui ***

M-am silit totdeauna să-mi dobândesc bun nume,

Şi prin purtări cinstite să mă cinstesc în lume,
Fără să am mândria să zic c-am izbutit.
Dar de când luai ştire că tu, ş-alţii ca tine,
Mă defăimaţi în obşte şi vorbiţi rău de mine,
Încep să mă crez singur de ceea ce-am dorit.
hexagramă de Grigore Alexandrescu

În iad mai dăunăzi, câţiva răposaţi

În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,

Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă, arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
"Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus."
poligramă de Grigore Alexandrescu