Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Introducere: Creatia reprezinta unicul mijloc de transfigurare estetica a trairilor launtrice, o

evadare a sinelui in cea mai pura expresie a sentimentului uman, prelucrat prin intermediul slovei
pana la forme si sensuri metaforice, cu deosebite valente artistice. Astfel, ia nastere un univers
miniatural, supus regulilor impuse de constiinta unei voci care exprima insasi suma tuturor
aspectelor ce tin de natura umana, complexa si adesea imprevizibila. Modernismul este un curent
care depaseste barierele artistice ale creatiei ca forma estetica a cuvantului, inclinand foarte puternic
catre metafizic, catre intangibil, incercand sa cuprinda imensitatea filosofica a vietii.

"Flori de mucigai", aparuta in 1931 in este o capodopera argheziana a modernismului, putand fi

considerata poezia programatica a volumului omonim. Aceasta este, prin excelenta, versiunea de ars
poetica a lui Tudor Arghezi, valorificand efortul artistului in actul creator, subliniind ideea ca
versurile nu reprezinta proiectia harului divin in om, ci rezultatul unei lungi serii de framantari
interioare.

Apartenenta la modernism este dovedita, in primul rand, la nivel stilistic, remarcandu-se

preferinta autorului pentru oximoron si metafora incifranta ca baza pentru constructia mesajului
liric. Printre cele mai elocvente se numara chiar titlul, primul prag textual, fiind o formulare
oximoronica. Opozitia dintre placut si repulsiv semnifica prezenta esteticii uratului este indicativa
pentru importanta prelucrarii slovei in forma sa fundamentala, pana la arta. Mai mult, metafora
criptica "stihuri fara an" trimite la incapacitatea eului liric de a transpune mesajul launtric in
"cuvinte potrivite", la o indepartare gradata, realizata prin tocirea "unghiei ingeresti" - epitet
metaforic, semn al disparitiei ajutorului divin sub orice forma. Se remarca, de asemenea,
metonimia, care consta in inversiunea voluntara a categoriilor logice ale intregului prin parte in
structura aceasta, simbolizand, de fapt, inspiratia artistica, in genere.

In al doilea rand, prozodia este relevanta, fiind notabila prezenta strofelor inegale si a masurii
mult mai libere decat in cazul altor curente litereare: 10, 13, 10, 10 , 14 silabe, iar ritmul nu este
stabil. Preferinta pentru aceste noi forme ale prozodiei este justificata de dorinta poetului de a se
elibera din incorsetarea conventiilor traditionale, interestul acestuia fiind deplasat de la tehnicile
poetice la relatia creator-lume si creator-opera. Mai mult, in ceea ce priveste compozitia operei,
aceasta este structurata in doua strofe inegale, prima avand 16 versuri, in timp ce cea de-a doua este
un catren, semn al indepartarii de formele canonice ale poeziei.
 Formulat ca un monolog liric, textul cosntituie o confesiune a eului poetic, care isi asuma
conditia de artist fascinat de zonele neatinse ale artei, aspect reflectat si de tema conditiei
creatorului in lume, abordata pe larg in aceasta opera modernista. In plan secund, se creioneaza
aspecte precum cunoasterea prin logos, credinta privita din perspectiva laica sau natura, redusa la
esential.

O prima secventa care ilustreza tema conditiei creatorului este cea cuprinsa intre cel de-al
saptelea vers al primei strofe si cel de-al doisprezecelea. Aceasta defineste noua creatie, care
ilustreaza exemplar estetica uratului, printr-o ampla enumeratie, apelandu-se in special la
epitete.Trimiterea la elementele primordiaale: pamantul("sithuri de groapa"), apa("sete de apa") si
focul ("foame de scrum") au rolul de a defini limitele conditiei umane, destinata trecerii timpului si
mortii. Structura "foame de scrum" poate, insa, exprima metaforic catharsisul prin arta si,
valorificand mitul pasarii Phoenix, setea de renastere. Apeland la sfera senzoriala , poetul
contureaza imaginea omului ca fiinta biologica si sugereaza, in opozitie, menirea artistului de a reda
lumina spirituala.

O a doua secventa reprezentativa pentru aceasta tema este cea cuprinsa intre versul al
treisprezecelea si ultimul vers al primei strofe. Aceastsa reflecta noul mod de a scrie, eul creator
refuzand "tocita" unghie ingereasca - metonimie prin care se concretizeaza arta de a crea frumos. Se
renunta, prin urmare, la toate tiparele esteticii, dar si la incercarea de a mai cauta perfectiunea
expresiei literare. Singura optiune ramasa este aceea de a cauta frumosul dincolo de grotesc si de
monstruos. Arghezi apeleaza la topica afectiva pentru a exprima instrainarea si detasarea de formele
clasice ale literaturii - "Cand mi s-a tocit unghia ingereasca/Si nu mi-a crescut - / Sau nu o mai am
cunoscut.".

Titlul este o trimitere constienta si asumata la volumul de poezii al francezului Charles

Baudelarie-"Les fleurs du mal". Sintagma oximoronica da numele intregului volum arghezian si
subliniaza caracterul de arta poetica a lucrarii. Alaturarea celor doi termeni "flori" si "mucigai" va
deveni emblematica in literatura romana pentru estetica uratului. Daca "flori" sugereaza vitalitate,
frumusete si fragilitate, cel de-al doilea cuvant reprezinta grotescul, capacitatea distructiva a
existentei. In sens denotativ, florile de mucegai care sunt luminiscente pot simboliza mica palpaire
de umanitate care dainuie si in intunericul launtric al fiintei degradate. Nu in ultimul rand, forma
arhaica a celui de-al doilea termen marcheaza prezenta variatiei stilistice si demonstreaza inca o
data ca Arghezi este un innoitor al limbajului artistic. In sens denotativ, florile de mucigai,
luminiscente, pot simboliza mica palpaire de umanitate care dainuie si in intunericul launtric al
fiintei degradate. Forma arhaica a celui de-al doilea substantiv marcheaza prezenta variatiei
stilistice si demonstreza faptul ca Arghezi este un innoitor al limbajului artistic

In ceea ce priveste structura interna poemul dezvolta doua planuri lirice dintre care cele interior,
al eului creator, domina in mod evident intregul imaginar poetic. In strofa1, termeni precum "am
scris", "am lasat", "nu o mai am cunoscut" ofera imaginea unui creator indepartat de tot ceea ce este
lumesc si divin, dar intros catre sine, catre tenebrele propriului suflet. Mentiunea animalelor
totemice - "Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul" evidentiaza puterea fizica si stabilitatea de
care poetul duce lipsa, in timp ce numele celor trei apostoli - Luca, Marcu si Ioan - sunt sugestii ale
lipsei harului divin in actul creator. Mai mult, faptul ca autorul alege sa mentioneze doar trei
apostoli este un semn al imperfectiunii, considerata de poet a fi integrata in noua forma a literaturii.
Al doilea plan, abia schitat, este cel exterior, perceput de fiinta uman drept strain si agresiv.
Elmenetele naturii vin sa potenteze starea interioara: "Era intuneric. Ploaia batea departe, afara.".
Astfel, estetica uratului nu se limiteaza doar la actul creator ci se reflecta in cadrul natural.

In ceea ce priveste incipitul si finalul operei, se remarca circularitatea, ambele secvente relevand
tentativa esuata de a scrie in canoanele clasice.

In incipit este relevata conditia neobisnuita a poetului, obligat sa creeze intr-un spatiu al
claustrarii este reprezentata de primele doua versuri ale poeziei - "Le-am scris cu unghia pe
tencuiala/ Pe un parete de firida goala,". Arghezi valorifica mitul jertfei pentru creatie, in varianta
moderna, apeland paradoxal la formele arhaice ale limbajului - "parete", "firida". Unghia devine
una din metaforele centrale ale operei, un neobisnuit instrument de scris asociat suferintei necesare
pentru a crea o opera de valoare, in lipsa inspiratiei divine. Intunericul si singuratatea, metafore
plasate in enumeratie reflecta conditia umana si existenta captiva a unei fiinte creatoare, nevoite sa
renunte la speranta de a accede la harul divin, idee subliniata prin raportarea la evanghelisti si la
textele sacre.

Finalul este constituit de strofa a doua, un catren atipic, reprezentativ pentru modernism. Schitat
doar, planul exterior corespunde in totalitate celui interior, fiind dominat de intuneric si de
singuratate - "Era intuneric. Ploaia batea departe, afara." . Suferinta este accentuata si in aceasta
secventa, in care conditia artistului capata accente tragice, aspect subliniat de comparatia "Ma durea
mana ca o ghiara.". Captiv intr-un univers din care nu poate evada, omul se vede nevoit sa-si
exprime durerea prin cuvant, prin rostire poetica: "m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana
stanga". Acest act creator impus este, de fapt, un semn al revoltei, un gest de sfidare a lumii, chiar
daca implica jertfa de sine.

In concluzie, in creatia "Flori de mucigai", eul proscris, blestemat, se zbate intre cuvant si tacere.
Textul apartine modernismului, distantandu-se de valorile traditionale ale literaturii, imaginarul
poetic transfigurand realitatea concretă într-o viziune artistică specific argheziană, prin
revalorificarea cuvântului ca forţă creatoare a sensibilităţii lirice, inovand expresia artistica prin
imagini puternice create, printre altele, prin procedeul esteticii uratului, inovat de poet. Astfel, se
configureaza o capodopera a liricii romane interbelice, inconfundabila prin marcile autenticitatii lui
Arghezi.