Sunteți pe pagina 1din 3

 . Munca este un mijloc, nu un scop în sine.

 . Prin depunerea unei cantităţi mai mari de muncă omul şi-ar spori propria
bunăstare
 Ideea de lene ar fi necunoscută.
 În lumea noastră reală, lucrurile stau altfel. Depunerea de muncă este
considerată neplăcută. A nu munci este o stare considerată mai plăcută
decât a munci. Agrementul este, ceteris paribus, preferat muncii. Oamenii
nu muncesc decât când consideră valoarea produsului muncii superioară
scăderii de satisfacţie produse de reducerea agrementului. Prestarea de
munca implică dezutilitate (disutility).
 În acest sens, putem răspunde întrebării, formulate adesea de filozofi şi filantropi,
dacă progresul economic l-a făcut pe om mai fericit. Dacă productivitatea muncii
ar fi mai scăzută decât în actuala lume capitalistă, atunci omul ar fi nevoit fie să
trudească mai mult, fie să renunţe la multe facilităţi. Stabilind acest fapt,
economistul nu afirmă că singura cale de atingere a fericirii este de a te bucura de
mai mult confort material, de a trăi în lux, sau de a dispune de mai mult timp
pentru agrement. El constată pur şi simplu adevărul că oamenii sunt, în mai mare
măsură, apţi să-şi procure lucrurile de care consideră ei că au nevoie.
 Salariile nu se plătesc pentru munca depusă, ci pentru rezultatele muncii, care
diferă substanţial, calitativ şi cantitativ
 . Încercarea de a justifica nesocotirea acestui aspect, făcând trimitere la presupusul
fapt că cea mai mare parte a cererii şi ofertei de muncă se referă la muncă comună
necalificată, pe care o poate depune orice om sănătos, şi că munca calificată,
depusă de persoane cu anumite înzestrări înnăscute şi care dispun de o pregătire
specială, este în general o excepţie, este absurdă.
 Munca pe care sunt capabili să o depună diverşi oameni diferă, deoarece oamenii
s-au născut inegali şi deoarece calificările şi experienţa pe care aceştia le
dobândesc în cursul vieţii le diferenţiază şi mai mult capacităţile
 Este inutil să insistăm asupra paradoxurilor acestei ipoteze şi să analizăm
problemele unei asemenea lumi. Lumea noastră este diferită. Munca este mai rară
decât factorii de producţie materiali. Nu ne ocupăm aici de problema populaţiei
optime. Ne ocupăm numai de faptul că există factori materiali de producţie care
rămân neutilizaţi, deoarece munca necesară este cerută pentru satisfacerea unor
nevoi mai urgente. În lumea noastră
 De regulă, munca îşi gratifică autorul numai indirect, anume prin îndepărtarea
neplăcerii pe care o produce atingerea scopului. Lucrătorul renunţă la agrement şi
suportă dezutilitatea muncii pentru a se bucura fie de produs, fie de ceea ce sunt
ceilalţi oameni dispuşi să ofere în schimbul produsului. Pentru el, cheltuirea de
muncă este un mijloc pentru atingerea anumitor scopuri, un preţ plătit şi un cost
suportat
 Dar există cazuri în care prestarea muncii produce imediat gratificarea
muncitorului. El obţine satisfacţii imediate din munca cheltuită. Profitul e dublu.
El constă, pe de o parte, în obţinerea produsului şi, pe de alta, în satisfacţia pe care
i-o furnizează muncitorului prestaţia însăşi.
 Faptul că activităţile care produc gratificare imediată şi sunt, de aceea, surse
directe de plăcere şi satisfacţie, diferă în mod esenţial de muncă şi lucru,
este adesea ignorat. Diferenţele acestea nu pot fi trecute cu vederea, decât
de o analiză foarte superficială a faptelor relevante. Vâslitul într-o luntre
Duminica, pe lacurile din parcurile publice, cum se obişnuieşte pentru
recreere, nu poate fi comparat cu vâslitul echipajului unui vas, sau al
sclavilor de pe o galeră, decât din punctul de vedere al hidromecanicii.
Dacă este interpretat ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri, el este la
fel de diferit ca şi fredonarea unei arii de către un hoinar, de interpretarea
aceleiaşi arii de un cântăreţ la operă. Vâslaşul de Duminică cel lipsit de griji
şi hoinarul cântăreţ obţin gratificări directe din activităţile lor, dar nu şi
indirecte. Aşadar, ce fac ei nu este muncă, nu este utilizarea funcţiilor lor
fiziologice pentru atingerea unor scopuri diferite de simpla exersare a
acestor [p.138] funcţii. Este doar plăcere. Este un scop în sine; o fac numai
de dragul de a o face, şi aceasta nu le aduce nici un fel de servicii
suplimentare. Nefiind muncă, aceste activităţi nu pot fi numite muncă direct
gratificatoare. [11]
 Observatorul superficial îşi poate imagina uneori că munca depusă de alţii
generează gratificare imediată, deoarece lui însuşi i-ar place să se delecteze
cu un fel de joacă, care ar imita aparent tipul de muncă respectiv. După cum
copiii se joacă de-a şcoala, de-a soldaţii sau de-a trenul, tot astfel şi
adulţilor le poate surâde câte un joc sau altul. Ei îşi imaginează că
mecanicului de locomotivă trebuie să-i placă manevrarea şi condusul
locomotivei sale tot atât cât le-ar place şi lor, dacă ar avea ocazia să se joace
cu ea. Pe drumul său grăbit către serviciu, bibliotecarul îl invidiază pe
poliţistul care, după cum crede el, este plătit să facă plimbări de agrement
prin cartier. Însă poliţistul îl invidiază pe bibliotecarul care, aşezat
confortabil în fotoliu, într-o cameră bine încălzită, câştigă bani din nişte
mâzgăleli, care nici nu pot fi numite muncă serioasă. Însă nu este necesar să
luăm în serios opiniile celor care interpretează greşit munca altora şi o
consideră doar un mod de a face timpul să treacă.

 . Geniul urmăreşte să realizeze ceea ce consideră că este misiunea sa, chiar dacă
ştie că astfel se îndreaptă spre propria sa pierdere.

 Mai mult, este imposibil să se substituie munca altor oameni celei a creatorilor.
Dacă Dante şi Beethoven n-ar fi existat, nimeni n-ar fi putut produce Divina
Commedia sau Simfonia a IX-a, dând altor oameni aceste sarcini. Nici societatea
nici persoanele individuale nu pot promova substanţial geniul şi munca sa. Cea
mai mare intensitate a “cererii” şi cele mai peremptorii ordine ale statului sunt
neputincioase. Geniul nu produce la ordin. Oamenii nu pot ameliora condiţiile
naturale şi sociale care fac cu putinţă apariţia creatorului şi creaţia sa. Geniile nu
pot fi prăsite prin eugenie, formate prin şcolarizare, iar activităţile lor nu pot fi
organizate. Dar, bineînţeles, societatea poate fi organizată astfel încât să nu se mai
găsească în ea nici un loc pentru pionieri şi inovaţiile lor

 Performanţele creatoare ale geniului sunt o dată ultimă pentru praxeologie. Ele
apar în istorie ca un dar gratuit al destinului. Ele nu sunt în nici un caz rezultatul
producţiei, în accepţiunea economică a termenului.