Viața de demult

Îmi amintesc și acum cum era în acea perioada.Astăzi, lumea de atunci mi se pare și mie
străină, nu numai vouă.Totul este diferit față de cum era „în tinerețe”. Generația mea a fost
mai puțin norocoasă. De ce? Pentru că odată ce România a devenit un regim totalitar
comunist, „lumea” a început să fie mai „rea” și prin „lume” mă refer la președintele „ales” de
cetățeni in noiembrie 1946. Atunci nu aveam mai mult de 17 ani.După ce a trecut prin război,
tatălui mei și nu numai, li s-au luat drepturile si libertățile cetățenești, fiind forțați să accepte
legile Uniunii Sovietice.

Din câte am auzit, regele Mihai a fost obligat să accepte formarea guvernului, ce era condus
de doctor Petru Groza, fiind sub controlul PCR-ului.Atfel, s-a format Partidul Comunist.
Acest partid și-a falsificat voturile. Și stiți cum? Mi-a spus o prietenă că tatăl ei a fost
președintele secției de votare la București. Seara, după ce s-au închis urnele, în timp ce
număra voturile, a văzut o mașină ce au coborât niște oameni înarmati. Aceia aduceau o urnă
în care erau voturile false, vrând să o înlocuiască cu cea adevărată.Astfel, România a devenit
o Republică Totalitară Comunistă, președintele fiind Gheorghe Gheorghediu Dej.

Un an mai târziu, mi-am pierdut familia.Tata era în armată pe vremea aceea.Iar mama?
Mama era o binecuvântare pentru mine;când nu era tata acasă, ea îmi era și mamă, dar și
tată.Pe data de 7 mai 1945, am fost anunțată ca a murit tatăl meu pe front.Tot pe acesată dată,
a murit și mama.Nici acum nu-mi pot elimina amintirile legate de moartea ei.De ce? Pentru că
mama a murit in fața mea.A fost strivită de alți oameni, în timp ce statea la coadă, pentru a
cumpăra un kilogram de pește.Această zi o urasc, deoarece mi-a luat Dumnezeu tot ce iubeam
pe lumea asta:familia.Ei erau familia mea.

În acel timp, nu știam ce sa fac, eram pierdută, am rămas orfană.Într-adevăr, eram

majoră.Aveam 18 ani.Dar pentru părinții mei încă eram fetița lor.Îmi era frică de absolut tot
ce era în jurul meu.Nici nu puteam munci pentru a mă întreține, deoarce nu cunoșteam niciun
domeniu.Într-o zi, a venit la mine un om.Acest om mi-a schimbat complet viața, din toate
punctele de vedere.Acest om m-a luat acasă la el, m-a crescut, m-a hrănit, m-a dus la cea mai
bună școală de pe vremea aceea.

Am petrecut un an cu noul meu tată, deoarce a venit poliția la ușă și l-a arestat, pentru că era
politician. În acel an, voiam să dau la Facultatea de Drept, dar nu mă primeau, deoarce eram
fata unui politician.Peste doua luni, am aplicat la Facultatea de Filosofie. Nici acolo nu m-au
primit.Au trecut patru luni de la arestarea tatălui meu.Dintr-o data, mă trezesc cu poliția la
ușă, vrând să mă aresteze tot din același motiv în care m-au respins la facultate.

În închisoare era o adevărată tortură.În fiecare zi ne băteau.Acei oameni ai justiției erau niște
bestii.Nu aveam voie sa vorbim, să cântăm, adică să nu facem niciun zgomot.Anchetele se
făceau noaptea, cu bătăi crunte.Înainte să ne ia din celulă, sergentul ne lega la ochi și ne ducea
în camera unde ne interogau, dar până sus, ne izbea cu capul de toți pereții sau în cel mai bun
caz, ne lovea cu cizmele.

Nu violența sau suferința fizica și/sau psihică era tortura, ci umilința, clipa aceea când din
om te transformi într-un animal.

Ei ne dădeau apă și mâncare cand voiau; ne duceam la toaletă doar daca voiau ei.Noi acolo,
practic, eram un nimeni. Nimănui nu le păsa de noi.Când ne băteau, nu aveam voie să ne
ferim sau să ne apărăm. Trebuia să stăm neclintiți și să strângem din dinți, pentru că altă șansă
nu aveam.Pentru ei nu conta dacă ne îmbolnăveam sau murea unul din noi.Pentru ei, toți
deținuții, chiar dacă unii dintre ei nu aveau nicio vină, toată lumea era vinovată și ca ne
merităm pedeapsa.

După trei ani de chin, am fost eliberată. O parte din mine se bucura, deoarce scăpasem de
acel calvar, dar cealalta parte era tristp, deoarce înca mai erau oameni care nu meritau să
trăiască în acel iad.

Când am ieșit pe poartă, am simțit însfârșit după atâția ani că sunt liberă.M-am dus acasă.
Dar nu la casa tatălui meu vitreg, ci m- am dus acasă, unde am copilărit, la casa părinților mei
adevărați.Of!Ce tare mi-e dor de ei...

Când am deschis ușsa, era ceva ciudat.Era curat. Nu avea ca după atâția ani ca această casă
să rămână curată.In fața cuierului, era o pereche de pantofi bărbătești.Am spus în gândul meu
că poate sunt pantofii tatei.Mi-am lăsat bagajul ca să ma pot dezbrăca. În acest timp, a coborât
pe scări un bărbat. Semăna cu tatăl meu.Acel bărbat a venit la ine, m-a luat in brațe și mi-a
spus:”Fata mea!Ce bine că ai venit!În sfârșit te văd și eu după atâta timp.Ce dor mi-a fost de
tine!Sunt eu...sunt tatăl tau!”.Șocată i-am spus:”Îmi pare rău, dar nu știu cine sunteți.Tatăl
meu a murit acum foarte mulți ani!”.Acel om, semăna foarte mult cu tatăl meu.Dar nu avea
cum să fie el, deoarce el a murit în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
 Acest presupus tată a început sa-mi povestească că a fost rănit pe front și că doctorii nu-i mai
dădeau nicio șansă.Dar el a supravețuit.De aceea eu știam până în acel moment că tata era
mort.Până la urmă, i-am dat o șansă și am început sa-l cred, deoarce mi-a arătat că mă iubește
și că este un om foarte bun, așa cum era tatăl meu și avea și gesturile dânsului.Am trăit
împreună foarte fericiți.Eram foarte bucuroasă, deoarce mi-am recăpătat măcar tatăl.

Iar tatăl meu vitreg? Nu mai știu absolut nimic de el și de soția lui de când a intrat in
închisoare.

Aceasta a fost povestea mea de viață și cu bune dar și cu rele. Mă bucur ca mi-am petrecut
ultimele clipe din viață povestindu-vă o parte dintr-un infern.