INSTALATIA DE ANCORARE

1.1.Introducere
Inst de ancorare are ca scop fixarea plutitorului intr-o pozitie relativa fixa fata de un reper fix.
Legatura plutitorului este de tip elastic, sistem ce este supus fortelor perturbatoare.
a)Fixarea plutitorului în raport cu fundul mării se realizează cu ajutorul elementelor instalaţiei de
ancorare. În general, sunt utilizate două modalităţi de ancorare: ancorarea pasivă şi ancorarea
dinamică.
Ancorarea pasivă utilizează legături mecanice între navă şi fundul acvatoriului, prin care transmit
fundului forţele ce solicită plutitorul şi tind să-l deplaseze. Legătura dintre plutitor şi fund formează
o linie de ancorare. Liniile de ancorare sunt formate din: ancore, care se fixează de fund, elemente
flexibile (lanţuri sau cabluri), care transmit forţele de la plutitor la ancoră şi elemente de conducere a
legăturilor flexibile către mecanismele şi spaţiul de depozitare de pe navă (nări de ancoră, stope,
vinciuri sau cabestane, puţuri de lanţ, etc.). Numărul de ancore şi dispunerea lor la bord se corelează
cu mărimea plutitorului, destinaţia lui şi precizia de poziţionare cerută. În reprezentarea schematizată
din Fig. 1.1 este exemplificat cazul utilizării instalaţiei de ancorare pasivă pentru fixarea cu ancore
fixe a unui plutitor.

Fig. 1.1 a) Geamandură cu linii de ancorare fixe b) Linie de ancorare mobilă

1 - ancoră; 2 - lanţ de ancoră; 3 - navă; 4 - ancoră fixă; 5 - geamandură de
acostare; 6 - legături flexibile (cabluri sau lanţuri).
Plutitorul poate fi o geamandură de ancorare, fig. 1.1(a), sau o platformă plutitoare. În timpul
navigaţiei linia de ancorare se trage complet la bord, singurul element ce rămâne în afara plutitorului
este ancora, ea fiind însă foarte bine fixată pe poziţie. Pentru nave, ca plutitori care îşi schimbă poziţia
de ancorare, se utilizează ancore care se pot desprinde relativ uşor de fund, fig. 1(b). Ancorarea pasivă
cu lanţuri se utilizează pentru adâncimi de ancorare mici şi medii, până la circa 120 m.
b)La adâncimi mai mari de 150 m se recomandă utilizarea cablurilor drept elemente de legătură,
sau a instalaţiilor de ancorare dinamică. Ancorarea dinamică constă în poziţionarea plutitorului în
raport cu fundul, fără interpunerea unor legături mecanice între plutitor şi acesta şi preluarea tuturor
forţelor externe care tind să-l deplaseze. Preluarea acestor forţe se face exclusiv prin mijloace aflate la
bordul navei. Ca mijloace active, sunt utilizate propulsoare a căror interacţiune cu apa determină
dezvoltarea forţelor necesare menţinerii echilibrului navei de poziţionat. În fig. 1.2 este exemplificat
sistemul de ancorare dinamică la o navă destinată explorării fundului marin. Propulsoarele 1 şi 2
asigură menţinerea poziţiei de echilibru deasupra punctului de ancorare în sens longitudinal, iar
propulsoarele 3 şi 4 menţin echilibrul în sens transversal. Comanda propulsoarelor se face automat
printr-un calculator de proces, în funcţie de abaterea navei faţă de un reper iniţial ales pe fundul mării.
Ancorarea dinamică impune dotări speciale, de aceea ea nu se justifică decât în cazurile când ancorarea
pasivă nu se poate face (în cazul adâncimilor mari). Mai mult, performanţele ei de poziţionare nu sunt
întotdeauna satisfăcătoare.

1.2 ANCORAREA NAVELOR

Ancorarea navelor se poate considera ca un caz particular al ancorării plutitorilor. La nave,

instalaţia de ancorare trebuie să realizeze o fixare sigură în raport cu fundul şi să permită desprinderea
uşoară în orice condiţii climatice. Rezultă că navele sunt dotate cu linii de ancorare mobile, care se pot
lansa sau ridica după necesitate, precizia poziţionării având o importanţă mai mică. În porturi special
amenajate, ancorarea navelor se poate face la geamanduri prinse de fund prin linii de ancorare fixe,
fig. 1(b). În acest caz, procesul de ancorare se simplifică mult deoarece nu se mai manipulează linia
de ancorare mobilă, fixarea de geamandură făcându-se cu o legatură flexibilă uzuală (cablu). Instalaţia
de ancorare se amplasează la extremităţile navei, iar numărul liniilor de ancorare şi dispunerea lor la
cele două extremităţi se face după recomandările registrelor de clasificaţie în funcţie de zona de
navigaţie, tipul şi mărimea navei. La nave se deosebesc:
• instalaţia de ancorare prova, formată din liniile de ancorare care se manevrează cu
mecanismele aferente;
• instalaţia de ancorare pupa formată din liniile de ancorare manevrate de mecanismele
aferente.
La navele maritime de transport, instalaţia de ancorare prova este formată, de regulă, din două linii
de ancorare cu mecanismele respective, în timp ce ancorarea pupa are o singură linie de ancorare. În
mod frecvent, când nu este necesară poziţionarea navei, ancorarea se face cu instalaţia din prova prin
lansarea unei singure linii de ancorare sau a ambelor. Dacă apare necesitatea poziţionării navei, de
exemplu la ancorarea pe fluviu sau în rade aglomerate, se lansează şi linia de ancorare din pupa; în
acest fel nava este fixată la ambele capete, iar deplasările ce pot apare au valori reduse. La
împingătoarele fluviale, datorită particularităţilor navigaţiei cu convoiul, împingătorul are instalaţia de
ancorare pupa mai dezvoltată, formată fiind din două sau trei linii de ancorare.
În fig. 1.3 este prezentat modul de amplasare a instalaţiei de ancorare la o navă maritimă de
transport. Ancorarea prova, fig. 1.3(a), este formată din două linii de ancorare, reprezentate în poziţie
de marş. Elementele liniei de ancorare sunt: ancora 6 amplasată în nara 5, lanţul 4, stopa fixă 2, vinciul
de ancoră 1, tubul de ghidare 9, puţul lanţului 10. În poziţie de marş, ancora are ghearele în exteriorul
corpului, iar tija este introdusă în nară. Această poziţie permite fixarea ancorei de corp prin tensionarea
lanţului prin intermediul vinciului de ancoră 1, în timpul marşului efortul din lanţ fiind preluat de stopa
2 creându-se astfel posibilitatea lansării rapide a ancorei sub acţiunea greutăţii proprii, prin slăbirea
stopei.
Instalaţia de ancorare de la pupa navei, fig. 1.3(b) constă în mod frecvent dintr-o singură linie de
ancorare, compusă din ancora 1 numită şi ancoră de curent (ancorot), tija 2 amplasată în nara de ancoră
3, lanţul 4, stopa fixă 5, vinciul de ancoră 6, tubul de ghidare a lanţului 7, puţul de lanţ 8. Ancora din
pupa se amplasează de obicei în planul diametral, iar ghearele ancorei se protejează prin introducerea
acesteia într-o nişă. Elementele liniei de ancorare se aleg sau se calculează considerând tipul şi
dimensiunile navei, condiţiile de ancorare, adâncimea de ancorare. Adâncimile de ancorare se împart,
convenţional, în următoarele categorii:
- adâncimi mici, până la 25 m;
- adâncimi medii, până la 50 m;
- adâncimi mari, până la 150 m;
- adâncimi foarte mari, peste 150 m.

Fig. 1.3(a) Instalaţia de ancorare prova

Fig. 1.3(b) Instalaţia de ancorare pupa

Practica exploatării instalaţiilor de ancorare a arătat că pentru fixarea sigură a navei în ancoră,
lungimea minimă a lanţului lansat funcţie de adâncimea de ancorare h trebuie să fie conform
tabelului 1.1.
Alegerea sau calculul instalaţiei de ancorare se face astfel încât să se îndeplinească următoarele
cerinţe:
• fixarea sigură a navei în condiţiile în care asupra ei acţionează simultan forţele externe date
de vânt, curent, val;
• lansarea rapidă a ancorei la apă şi controlul permanent al vitezei de coborâre cu ajutorul
frânei mecanismului de manevră a liniei de ancorare;
• smulgerea rapidă a ancorei la plecarea din ancoră, iar dacă aceasta s-a înţepenit pe fund,
renunţarea la ea printr-o manevră uşoară;
• fixarea sigură a liniei de ancorare la bord în cazul în care nava se află în marş.
Tabelul 1.1
Adâncimea de ancorare Lungimea lanţului lansat
h[m] L [m]
h < 25 4h
 25 < h < 50 3h
50 < h < 150 2,5  h
h > 150 ( 1,5  2 )  h
Performanţele instalaţiilor de ancorare se caracterizează prin:
• abaterile plutitorului ancorat faţă de un reper amplasat pe fundul mării;
• mărimea forţelor exterioare preluate de sistemul de ancorare;
• consumul energetic, gabaritul şi greutatea instalaţiei;
Performanţele care se cer instalaţiilor de ancorare depind de tipul navei sau plutitorului care trebuie
ancorat. În cazul navelor clasice, de exemplu, precizia de poziţionare nu este prea importantă, nava
putându-se roti în jurul punctului de ancorare la schimbarea direcţiei vântului. Rămân importante
performanţele energetice şi cele legate de mărimea forţelor care trebuie preluate. La platformele
marine ancorate, care realizează foraje, precizia de poziţionare este determinantă pentru exploatarea
platformei. De aceea, pentru determinarea abaterilor maxime de la poziţia de foraj, este necesară o
analiză dinamică a sistemului platformă-linie de ancorare sub acţiunea forţelor perturbatoare date de
vânt, curent, val. Această analiză se face considerând schema de interacţiune între elementele
sistemului, fig. 1.4. Plutitorul, sub acţiunea forţelor date de mediu Fm şi a forţelor date de instalaţia de
ancorare Fa, ocupă o poziţie xc. Dacă apar perturbaţii, introduse prin modificarea forţelor Fm date de
mediu, poziţia plutitorului se modifică, putând depăşi valorile impuse xi. În acest caz apare mărimea
de comandă,  = xc - xi, care prin instalaţia de ancorare (pasivă sau activă) modifică Fa în sensul
micşorării lui xc. Determinarea concretă a abaterilor plutitorului pentru o structură a sistemului
plutitor-linie de ancorare şi pentru anumite forţe perturbatoare se face prin modelarea matematică a
sistemului şi prin rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale care definesc modelul.
Perturbaţii introduse de mediu; Fm

vânt val curent

Poziţie
impusă Poziţie efectivă
 INSTALAŢIE Fa
DE PLUTITOR
xi
ANCORARE xc

1.3.Elementele inst ancorare

1.3.1.Ancore
Au rolul de a fixa capătul legăturii flexibile (lanţ sau cablu) de fund. Sunt de diverse tipuri şi trebuie
să îndeplinească următoarele cerinţe constructive şi funcţionale:
* să realizeze forţe mari de fixare;
* să se fixeze rapid de fundul apei;
* să se desprindă uşor de fund la smulgere prin intermediul elementului flexibil;
* să se fixeze din nou de fundul apei dacă, accidental, s-a produs desprinderea de pe fund;
* să se menţină fixată de fund dacă nava se roteşte în jurul punctului de ancorare;
* să se poată fixa uşor la bord, în nările de ancoră;
să aibă o construcţie simplă, să fie rezistente şi uşor de întreţinut.
 Fixarea ancorei de fundul mării se face prin ghearele acesteia. Legătura dintre gheare şi lanţ sau
cablu este realizată prin tija ancorei. Cel mai important indicator de performanţă al ancorei îl reprezintă
forţa de fixare. Ea depinde de masa ancorei, de parametrii ei geometrici şi de natura solului în care se
fixează. Parametrii geometrici mai importanţi, care influenţează forţa de fixare şi diferenţiază tipurile
de ancore, sunt: numărul şi configuraţia ghearelor, suprafaţa acestora, unghiul dintre gheare şi tijă, etc.
Forţa de fixare a ancorei, măsurată pe direcţia tijei când aceasta este aşezată pe fund, se
defineşte prin coeficientul de fixare, care reprezintă raportul dintre forţa maximă de fixare şi
greutatea ancorei. Forţa de fixare poate fi considerată pentru următoarele cazuri de prindere a ancorei
de fund:
* prinderea fără deplasarea ancorei;
* prinderea în cazul când ghearele ancorei încep să are fundul, ancora deplasându-se faţă de
punctul iniţial;
* prinderea periodică. Forţele care solicită ancora fiind mari, ghearele se desprind şi apoi se înfig
din nou, realizând o fixare intermitentă care solicită dinamic linia de ancorare.
Practica exploatării navelor a impus câteva tipuri de ancore care întrunesc cerinţele enunţate, sau
corespund unor condiţii funcţionale specifice. O clasificare convenţională a ancorelor permite
gruparea lor astfel:
* grupa I-a: ancore cu gheare fixe, care se fixează, în general, printr-o singură gheară, cu ajutorul
unor dispozitive de amorsare a prinderii de fund;
* grupa II-a: ancore cu ghearele articulate faţă de tije, care se fixează cu ambele gheare de fund.
Realizează valori mici şi medii ale forţelor de fixare;
* grupa III-a: ancore cu tija articulată în raport cu ghearele, care însă realizează forţe mari de
fixare datorită geometriei particulare a ghearelor.
Ancorele din grupa I sunt cu una, două, sau mai multe gheare. Ancorele cu o gheară sunt utilizate
pentru ancorarea navelor de banchize de gheaţă sau pentru fixarea docurilor plutitoare cu linii de
ancorare fixe şi ele se poziţionează pe fund în vederea prinderii cu legături suplimentare. Cele cu două
gheare sunt reprezentate prin ancora tip amiralitate ale cărei formă şi mod de fixare rezultă din fig. 1.5
si 1.6. Pentru a determina ghearele să vină în poziţia de prindere, fig. 1.5, înainte de lansare traversa 1
se fixează perpendicular pe tijă. Sub acţiunea lanţului, ancora se roteşte în jurul capetelor traversei şi
ajunge cu ghearele în poziţia de prindere. Manevrarea greoaie a acestor ancore le recomandă pentru
instalaţiile de ancorare la mari adâncimi pe perioade lungi de timp. La ancorele cu mai mult de două
gheare, prinderea de fund se realizează indiferent de poziţia în care ancora cade pe fundul apei.

Fig. 1. 5 Ancora tip amiralitate

 Fig. 1.6 Fixarea ancorei tip amiralitate
Ancorele din grupa a II-a au ghearele articulate faţă de tijă, iar prinderea pe fundul mării se
face cu ambele gheare, aşa cum rezultă din fig. 1.7. Forţa de fixare este dată de rezistenţa
opusă de către fundul apei ghearelor şi aceasta depinde de forma acestora cât şi de natura
fundului. Pentru desprinderea ancorei este suficient ca tija să fie acţionată prin lanţ după o
direcţie înclinată faţă de fundul apei. Are loc o rotire a ghearelor în jurul capătului tijei, care
dislocă zona de fund haşurată şi permite smulgerea şi ridicarea ancorei cu o forţă mult mai
mică decât cea de fixare. Acest lucru evită suprasolicitarea liniei de ancorare, în special a
mecanismului. În fig. 1.8 sunt reprezentate câteva tipuri de ancore din această grupă.

Fig. 1. 7 Modul de fixare a ancorei cu ghearele articulate

a) Ancoră tip Hall; b) Ancoră tip Speck; c) Ancoră tip Union

Fig. 1.8 Ancore cu ghearele articulate
Ancorele cu forţe mari de ţinere au ghearele dispuse în apropierea tijei, astfel încât să poată lucra
împreună, iar suprafaţa ghearelor este mărită faţă de cea a ancorelor din grupa a II-a. La bază, ghearele
acestor ancore au unele prelungiri 1, fig. 1.9, care asigură stabilitatea ancorei fixate, când forţa care
solicită tija se înclină în plan orizontal. Amorsarea prinderii de fund se face, ca şi la ancorele din grupa
precedentă, prin umerii 2, care, în deplasare, crează un moment ce roteşte ghearele în jurul bolţului de
fixare. În fig. 1.9 sunt reprezentate câteva ancore din grupa a III-a. Forţele medii de fixare a ancorelor
sunt prezentate în tabelele 1.2 si 1.3.
 a) Ancoră tip Danforth; b) Ancoră tip AC 14; c) Ancoră tip Matrosov
Fig. 1.9 Ancore cu coeficienţi de ţinere mari

Tabelul 1. 2 Coeficienţii de fixare medii pentru ancore.

Forţa de fixare la Forţa de fixare
Forţa de fixare fără
care ancora începe să maximă transmisă
GRUPA deplasarea ancorei
are prin şoc
nisipos

nisipos

nisipos
pietros

pietros

pietros
mâlos

mâlos

mâlos
Sol

Sol

Sol

Sol

Sol

Sol

Sol

Sol

Sol
Grupa I 2,2 3,0 3,1 4,1 4,3 8,1 5,2 9,0 15,5
Grupa II 2,2 1,5 2,8 3,1 1,7 3,8 6,8 2,5 8,6

Tabelul 1. 3 Ancore din grupa a III-a

Tipul Tipul fundului mării
ancorei
mâlos nisipos cu pietriş
Danforth - 8  10 14
AC 14 6 8 8
Matrosov 6,8 7,9 8

1.3.2.Legaturi flexibile
Sunt elemente care fac legătura între navă şi ancoră, transmiţând forţele care solicită nava în
procesul de ancorare. Se utilizează două tipuri de legături: lanţuri şi cabluri. La adâncimi de ancorare
până la 150 m se utilizează lanţuri care, având greutăţi pe unitatea de lungime mari, realizează şi o
amortizare bună a oscilaţiilor longitudinale ale navei. Lanţurile se caracterizează dimensional prin
calibrul zalei d, fig. 1.10, şi prin lungimea sa. Zalele sunt de două tipuri: puntate şi nepuntate. La
capetele lanţului, la prinderea de ancoră şi de corpul navei, sunt utilizate zale vârtej care permit
răsucirea ancorei, fig. 1.11. De-a lungul lanţului se montează, din loc in loc, zale demontabile, fig.
1.12. Lungimea de lanţ cuprinsă între două zale demontabile se numeşte cheie de lanţ şi, la navele
comerciale, are valori între 25 şi 27 m, fig. 1.14. Introducerea zalelor demontabile protejează o parte
din lanţ deoarece dacă o za se uzează sau se deformează, se înlocuieşte numai cheia care conţine zaua
respectivă. După poziţiile pe care le ocupă pe lungimea lanţului, cheile de lanţ pot fi:
 • chei de capăt. Cuprind zale de capăt 4, fig. 1.14, zale întărite 2, zale vârtej 5, zale obişnuite 1 şi
zale de împreunare 3. Poziţionarea tipurilor de zale este pusă de acord cu schema din fig. 1.14;
• chei intermediare. Cuprind zale obişnuite 1 şi zale de împreunare 3;
• chei de ancoră. Cuprind chei de capăt 6, fig. 1.14, zale de capăt 4, zale întărite 2, zale vârtej 5,
zale obişnuite 1 şi zale de împreunare 3.

Fig. 1.11 Za vârtej

Fig. 1.10 Za obişnuită Fig. 1.12 Za de Fig. 1.13 Za de capăt

a) cu ramuri rectilinii; împreunare (cheie tachelaj)
b) ovală; c) puntată. (za Kenter)

Fig. 1.14 Chei de lanţ

Forma zalelor lanţului trebuie să se încadreze în toleranţe strânse întrucât lanţurile sunt antrenate
prin vinciuri sau cabestane ale căror elementele de antrenare trebuie să corespundă dimensional cu
forma zalelor.
Pentru adâncimi mai mari de 150 m, greutatea lanţului devine prea mare şi de aceea sunt utilizate
cabluri. Acestea sunt manevrate de mecanisme cu tamburi speciali. Lungimea legăturilor flexibile
utilizate în instalaţiile de ancorare se poate stabili prin calcul, însă ea nu trebuie să fie mai mică decât
cea recomandată de registrele de clasificaţie. Caracteristicile lanţurilor şi cablurilor utilizate în insta-
laţiile de ancorare şi acostare sunt precizate în standarde.
1.3.3 ELEMENTE PENTRU CONDUCEREA LANŢULUI LA BORD
Conducerea lanţului din exterior către mecanismul instalaţiei de ancorare şi spre locul de
depozitare, se face prin nara de ancoră, care uneşte bordajul cu puntea teugă sau puntea dunetă. În
cazul tragerii ancorei la post, tija intră în nară iar ghearele rămân în afara bordajului, fixându-se de
acesta prin tensionarea lanţului. Nara are o secţiune circulară, iar diametrul şi lungimea ei se aleg în
funcţie de dimensiunile ancorei, aşa încât să permită introducerea completă a tijei ancorei.
Poziţionarea nării în raport cu bordajul şi puntea este esenţială atât pentru tragerea corectă a ancorei
la post, cât şi pentru lansarea gravitaţională a acesteia. Din acest punct de vedere, o importanţă mare
o are înclinarea nării faţă de orizontală. În funcţie de această înclinare se deosebesc:
• nări cu înclinare mică, întâlnite la navele cu înălţime de construcţie mică;
• nări cu înclinare mare, întâlnite la nave cu înălţimi mari de construcţie, cu forme pline la prova şi
cu bulb.
Înclinarea nării are două consecinţe asupra manevrării ancorei:
• poate face ca ancora să nu vină normal la post, dacă înclinarea este prea mică;
• la ieşirea din nară, lanţul poate avea frângeri mari ceea ce poate conduce la o uzură pronunţată a
acestuia.
În figura 1.15 este prezentat cazul când ancora nu se trage normal la post. Se observă că ghearele
ancorei în loc să alunece pe bordaj şi să închidă unghiul dintre gheare şi tijă, menţin acest unghi la
valoarea maximă şi atunci când tija atinge partea superioară a nării, ancora se blochează cu ghearele
în bordaj. Pentru a se evita acest
lucru, se poate alege înclinarea nării
astfel încât, atunci când ancora vine
la post cu ghearele spre bordaj,
acestea să alunece şi să se rotească
în poziţia de fixare.
Aşa cum rezultă din fig.
1.16(a), pentru ca ghearele, care
vin în contact cu bordajul la
ridicarea ancorei, să alunece şi în
acelaşi timp să se rotească în jurul
tijei, trebuie ca unghiul dintre
direcţia ghearelor şi normala la
bordaj , să fie mai mare decât
unghiul de frecare . Considerând
unghiurile din figură, condiţia de
mai sus se scrie sub forma:
 >
Funcţie de elementele triunghiului Fig. 1.15 Tragerea la post anormală
ABC, fig. 1.16(b) se poate deduce:
90o −  =  + 
 = 90o −  −    (1)
  90 −  − 
o

unde:
- unghiul maxim dintre gheare şi tijă, caracteristic fiecărui tip de ancoră;
 - unghiul de înclinare a nării faţă de bordaj.
 Fig. 1.16 Amplasarea corectă a nării de ancoră
Satisfacerea condiţiei (1) asigură ridicarea normală a ancorei la post, chiar când ghearele vin în
contact cu bordajul. Realizarea de nări care să respecte aceste condiţii nu este întotdeauna posibilă,
deoarece configuraţia bordajului nu permite realizarea unor unghiuri  mici. În acest caz se modifică
local configuraţia bordajului, prin realizarea unor nişe în locul în care nara iese din bordaj, fig. 1.17.
Forma nişelor în punctul în care ghearele ating bordajul se alege astfel încât ancora să se poată trage
normal la post, chiar dacă este ridicată cu ghearele spre bordaj. Nişa protejează mai bine ancora la
post, însă realizarea ei implică complicaţii constructive şi tehnologice. Tot în această categorie trebuie
încadrate şi soluţiile care prevăd montarea unor adaosuri de o formă bine determinată, pe bordaj, în
locul în care ghearele ating bordajul. Rolul acestora este de a răsuci întreaga ancoră atunci când ea
vine la post cu ghearele spre bordaj. Soluţia se aplică în special când, la nave deja construite, se
constată că tragerea ancorei la post nu se face normal. O altă soluţie, adoptată la navele moderne mari
cu partea superioară a provei evazată, este aceea de a elimina contactul dintre gheare şi bordaj prin
interpunerea unor piese suplimentare.
După cum rezultă din fig. 1.18, piesa 1 din capătul nării iese în afara bordajului şi face posibilă
fixarea ancorei la post fără ca ghearele să atingă bordajul. Pentru ca ancora să vină la post corect,
trebuie ca forma piesei 1 să fie corelată cu geometria ancorei şi cu poziţia nării. Soluţia este mai simplă
din punct de vedere tehnologic şi are avantajul că îndepărtează de planul diametral punctul de ieşire a
lanţului din navă.
 Fig. 1.17 Nişă confecţionată pentru tragerea corectă a ancorei la post

Fig. 1.18 Adăugarea de piese pentru a Fig. 1.19 Rolă de deviere

se realiza tragerea corectă a ancorei la
post
În plus, la navele cu forme pline la prova şi cu bulb, aceste elemente evită şi atingerea bulbului cu
ancora în timpul manevrei de ridicare sau coborâre (virare sau molare). Poziţia nării mai este
determinată şi de condiţia realizării unor frângeri mici ale lanţului la ieşirea din nară. Pentru a realiza
acest lucru, trebuie ca nara să aibă o înclinare mică faţă de orizontală, chiar dacă tragerea normală la
post a ancorei impune înclinări mari faţă de orizontală. Compromisul se realizează prin respectarea
condiţiei tragerii normale la post, iar frângerile mari ale lanţului la ieşire, dacă apar, vor fi preluate
prin role montate pe punte la ieşirea din nară, fig. 1.19. În acest fel, se evită uzura lanţului, prin
înlocuirea frecării de alunecare cu cea de rostogolire. Rolele de deviere mai prezintă avantajul că
permit montarea mecanismului de manevră a lanţului în orice loc de pe puntea teugă, eliminând
restricţiile privind amplasarea acestuia introduse de condiţia realizării unor frângeri minime ale
lanţului. Poziţionarea nării reprezintă o problemă complexă în proiectarea instalaţiilor de ancorare, iar
verificarea soluţiei finale se poate face aproape exclusiv prin testarea tragerii normale şi a fixării
ancorei la post pe macheta la scară naturală (sau apropiată) a provei navei.
 1.3.4. STOPE

Stopele instalaţiei de ancorare sunt de două categorii, determinate de funcţiunile îndeplinite:

• stope care asigură ancorajul: fixează lanţul, transmiţând corpului navei forţele din linia de
ancorare, descărcând în acest fel mecanismul;
• stope care fixează ancora la post, înlăturând bătăile ei în nară în timpul marşului.
Din punct de vedere constructiv, stopele din prima categorie - numite stope de linie - sunt fixe sau
cu lanţ, iar cele din categoria a doua, numite stope pentru ancoră - sunt prevăzute cu gheare care se
fixează de lanţ şi întinzători pentru tensionarea lanţului care se prind de punte direct sau prin lanţuri.
Rolul stopelor pentru ancoră poate fi îndeplinit de stopele de linie dacă, din faza de montaj, se are în
vedere o poziţionare a acestora astfel încât ancora să se fixeze corect pe bordaj .

Fig. 1.20 Stopă cu fălcele

1 - talpa stopei; 2 - fălci; 3 - bolţ articulaţie; 4 - şurub; 5 - piuliţă
articulată; 6 - inel.
Stopele de linie, fixe, se recomandă pentru calibre de la 73 mm în sus şi sunt diversificate din punct
de vedere constructiv. La noi sunt utilizate mai frecvent stopele cu fălcele, fig. 1.20, care blochează
zaua orizontală încadrând-o pe cea verticală între două bare numite fălcele, cât şi stopele cu traversă
(se mai numesc şi stope cuţit), la care zaua verticală este blocată cu ajutorul unei traverse amplasate
între umerii stopei, fig. 1.21. Dimensionarea stopelor de linie se face la forţa transmisă de linia de
ancorare, ţinând seama de recomandările registrelor de clasificare.
Stopele de linie cu lanţ, fig. 1.22, sunt constituite dintr-o bucată de lanţ, care se fixează cu un capăt
de punte iar cu celălalt, printr-o gheară specială, de una din zalele lanţului de ancoră. Fixarea de lanţul
de ancoră este demontabilă. Stopele sunt recomandate pentru calibre până la 43 mm.
 Fig. 1.21 Stopa cu traversă
1 - talpa stopei; 2 - articulaţia traversei; 3 – traversă

Fig. 1.22 Stopa cu lanţ

1 - ochet pentru fixarea de corpul navei ; 2 - întinzător; 3 - za întărită; 4 - ochet
de fixare a ghearei; 5 - gheara compusă din două părţi articulate

1.3.5 MECANISMELE INSTALAŢIEI DE ANCORARE

Au rolul de a realiza manevra liniei de ancorare. În cazul în care linia de ancorare are ca element
flexibil lanţul, transmiterea forţelor de la mecanism la lanţ se face printr-un tambur prevăzut la
periferie cu alveole în care intră zalele lanţului. Acest tambur poartă denumirea de barbotină. Dacă
linia de ancorare utilizează cabluri, manevra acestora se face cu un mecanism special cu tambur,
amplasat sub puntea teugă. Mecanismele prin care se manevrează liniile de ancorare cu lanţ se clasifică
astfel:
• după criterii constructive:
- mecanisme cu barbotina aşezată în plan orizontal, numite vinciuri;
- mecanisme cu barbotina aşezată în plan vertical, numite cabestane.
• după numărul liniilor de ancorare manevrate:
- mecanisme care manevrează o singură linie de ancorare;
- mecanisme care manevrează două sau mai multe linii de ancorare.
Uzual, cabestanele manevrează o singură linie de ancorare, pe când vinciurile pot manevra una sau
mai multe linii de ancorare.
• după modul de antrenare, mecanismele pot fi:
- u acţionare prin electromotor;
- cu acţionare electrohidraulică;
La navele mici, registrele de clasificaţie admit pentru manevra ancorelor, folosirea
mecanismelor cu acţionare manuală sau a mecanismelor altor instalaţii.
• după modul în care se face comanda, mecanismele pot fi:
- cu comandă locală;
- cu comandă de la distanţă.
Funcţiunile mecanismelor care manevrează liniile de ancorare sunt următoarele:
- lansarea ancorelor cu ajutorul motorului mecanismului sau gravitaţional, cu reglarea
vitezei de coborâre prin frână;
- staţionarea în ancoră, când barbotina şi frâna mecanismului trebuie să preia forţa din linia
de ancorare;
- ridicarea (virarea) ancorei, care constă din apropierea navei de punctul de ancorare,
smulgerea ancorei şi ridicarea ei la bord;
- ridicarea simultană a ancorelor de pe liniile de ancorare cuplate la acelaşi mecanism, de la
jumătatea adâncimii de ancorare, în condiţiile în care smulgerea ancorelor s-a făcut
succesiv.
În mod frecvent, mecanismele instalaţiei de ancorare sunt utilizate şi pentru manevra parâmelor de
la instalaţia de acostare. În acest sens, atât vinciurile cât şi cabestanele au tamburi speciali pentru a
realiza manevrele instalaţiei de acostare. Deci mecanismul va trebui să satisfacă, pe lanţul cinematic
care antrenează tamburii de manevră, şi condiţiile impuse de instalaţiile de acostare. În fig. 1.23 este
reprezentat un vinci de ancoră cu tamburi de manevră pentru acostare, iar în fig. 1.24 este reprezentat
un cabestan pentru ancorare-acostare. Diversitatea mare a navelor pe care se montează mecanismele
de ancorare-acostare, cât şi a condiţiilor de amplasare, a determinat foarte multe variante constructive
ale acestora. În acest sens, se impun câteva recomandări privind utilizarea mecanismelor pe diverse
tipuri de nave. Pentru navele maritime mici şi medii şi pentru navele fluviale se recomandă utilizarea
vinciurilor cu două linii de ancorare şi tamburi de manevră în prova, iar în pupa cabestane pentru
ancorare şi acostare sau numai pentru acostare. Vinciurile de ancoră în acest caz, au prin construcţie
distanţa dintre barbotine fixă, ceea ce impune poziţia punctelor de ieşire ale nărilor pe puntea teugă,
care trebuie să fie egală cu distanţa dintre barbotine. Această condiţie reprezintă o restricţie în
montarea corectă a nărilor.

Fig. 1.23 Vinci de ancorare Fig. 1.24 Cabestan

1 - motor de antrenare;2 - mecanism
reductor;3 - barbotină;4 - frână;5 -
mecanism pentru acţionarea frânei;6 -
tamburul pentru manevra parâmelor
instalaţiei de acostare
La navele mari, cu forme pline în prova, nările de ancoră sunt depărtate de planul diametral pentru
a evita atingerea bulbului cu ancora în timpul manevrei cât şi pentru a realiza tragerea normală a
ancorei la post. Din acest motiv, se preferă vinciuri montate individual pe fiecare linie de ancorare,
amplasarea lor putându-se face în strânsă corelare cu amplasarea nărilor şi a puţurilor de lanţ.
La petroliere, antrenarea mecanismelor instalaţiei de ancorare-acostare din prova şi pupa se face cu
maşini cu abur sau cu motoare hidrostatice. Având în vedere variaţia rapidă a pescajului în timpul
manevrei de încărcare-descărcare, petrolierele moderne au instalaţii de acostare cu vinciuri automate,
care modifică lungimea parâmei de acostare funcţie de pescaj, menţinând o tensiune constantă în
parâmă. De regulă, la aceste nave vinciurile de acostare automate de la extremităţile navei utilizează
acelaşi mecanism cu al vinciurilor de manevră a liniilor de ancorare. În acest fel se micşorează spaţiul
aferent instalaţiei de ancorare-acostare, cât şi greutatea ei.

1.3.6 PUŢURI DE LANŢ

Reprezintă locurile unde se depozitează lanţurile de ancoră în timpul marşului. Fiecare linie
de ancorare are câte un puţ de lanţ amplasat sub barbotina vinciului sau a cabestanului care manevrează
linia de ancorare. Intrarea şi ieşirea lanţului din puţ se face prin nara puţului de lanţ. Capătul dinspre

Fig. 27 Puţul de lanţ

1- nară; 2 – puţ de lanţ
barbotină al nării trebuie amplasat astfel ca lanţul să intre şi să iasă corect din barbotină în timpul
manevrei liniei de ancorare. În acest scop, capătul puţului se amplasează cât mai aproape de barbotină
în aşa fel încât să se evite bătaia lanţului în nară.

Fig. 1.25 Nara de lanţ pentru Fig. 1.26 Cioc de papagal

cabestane 1 - ciocul de papagal propriu-zis;
2 - pârghie;3 - postament şurub;
4 - manivelă;5 - şurub; 6 - eclise; 7 - inel
fixat de puţul lanţului; 8 – piuliţă
Dacă se utilizează cabestane, fig. 1.25, barbotina orizontală 1 complica introducerea lanţului în puţ.
În astfel de situaţii se utilizează o nară cu un cot 2, la 90°, care permite intrarea orizontală a lanţului.
Între barbotină şi nară se montează un ghidaj de lanţ 3, care preia săgeata datorită greutăţii proprii şi
menţine lanţul în planul barbotinei.
 Puţurile de lanţ se amplasează la extremităţile navei în afara zonei compartimentelor etanşe care
sunt delimitate de peretele de coliziune, la prova, şi peretele de presetupă, la pupa. Trebuie să se
acorde o atenţie deosebită amplasării pe verticală a puţurilor deoarece ele, conţinând greutăţi mari,
afectează stabilitatea navei. De regulă, se recomandă amplasarea lor cât mai jos. Structura navei în
zona puţurilor de lanţ va fi consolidată pentru a prelua sarcinile locale introduse de greutatea
lanţului. Forma puţurilor de lanţ trebuie să asigure aşezarea ordonată a lanţului astfel încât, la
coborârea ancorei, zalele să nu se înnoade şi să se blocheze în nara puţului de lanţ. Din acest punct
de vedere, se recomandă forme cilindrice sau apropiate acestora. Capătul lanţului se fixează în puţ
printr-un dispozitiv numit cioc de papagal, fig. 1.26, dispus în partea superioară a puţului şi care
poate fi acţionat din exterior pentru eliberarea la dorinţă a lanţului. Eliberarea lanţului se face când
se scoate pentru întreţineri curente sau când se renunţă la linia de ancorare, dacă ancora rămâne
blocată. Diametrul puţului de lanţ se recomandă a avea valoarea:
D p = (30  35)  d [m] (2)
unde d este calibrul lanţului [mm]

1.4 DIMENSIONAREA LINIILOR DE ANCORARE

Dimensionarea elementelor instalaţiei de ancorare se face folosind una din cele două căi: statistică
sau deterministă.

1.4.1 METODA STATISTICĂ

Permite alegerea dimensiunilor elementelor instalaţiei de ancorare luându-se în considerare

rezultatele exploatării acestei instalaţii la nave de diferite mărimi. Rezultatele sunt cuprinse în norme
de dotare, elaborate de diverse societăţi de clasificare, norme ce prevăd dotările minime cu mijloacele
de ancorare şi acostare la navele de diferite tipuri şi dimensiuni.

Registrul Lloyd utilizează, pentru caracteristica de dotare, formula:

N = (B + d)  L + 0,85  L  (D - d) + 0,75  (h + l) (8)
în care: L, B, D sunt dimensiunile principale ale navei; h, l sunt dimensiunile timoneriei, iar d este
pescajul navei.
Registrul Germanische Lloyd utilizează relaţia:
N = 0,75  L  B  D + 0,5  ( 1 + 0,25  B) (9)
Registrul Det Norske Veritas foloseşte relaţia:
N =  LBD+  (k  Q) (10)

unde d este coeficientul bloc al carenei, iar S, k, Q sunt corecţii pentru suprastructuri.

Din analiza formulelor de definire a caracteristicilor de dotare, rezultă că unele au o formă

pătratică, iar altele au o formă cubică.
Cele cu forma pătratică consideră elementele de dotare ca fiind determinate de forţele introduse din
exterior prin suprafaţa velică şi cea udată;
cele cubice consideră predominant pentru dotarea navelor, efectul forţelor de inerţie transmise de
navă, prin legătura elastică, ancorei.
 1.4.2 METODA DETERMINISTĂ

Se aplică în cazul navelor care ies din clasificarea registrelor navale, sau atunci când instalaţia de
ancorare trebuie să fixeze nava în condiţii de adâncime sau la forţe exterioare mai mari decât cele
considerate în mod statistic. De asemenea, metoda statistică se poate utiliza când se pune problema
dimensionării unei instalaţii de ancorare care trebuie să realizeze performanţe deosebite de poziţionare
a navei.
Metoda deterministă apreciază forţele exterioare care solicită nava sau plutitorul, cu care se
calculează liniile de ancorare, punând condiţia realizării performanţelor de poziţionare necesare. În
metodă, care este de fapt una analitică, considerarea unor forţe exterioare (aero- şi hidrodinamice) se
face totuşi pe baze statistice, ţinând seama de particularităţile climatice ale zonei geografice unde se
realizează ancorarea.
Dimensionarea analitică a liniilor de ancorare implică următoarele etape:
- determinarea forţelor cu care mediul acţionează asupra navei sau plutitorului aflat la
ancoră;
- calculul liniilor de ancorare care simultan fixează nava;
- studiul dinamicii plutitorului aflat la ancoră, în vederea stabilirii performanţelor de
poziţionare.

1.4.2.1 DETERMINAREA FORŢELOR INTRODUSE DE MEDIU

Efectul mediului poate fi considerat prin forţele introduse de vânt, curent şi valuri. Toate acestea
acţionează simultan asupra plutitorului sau navei, solicitând linia de ancorare şi tinzând să schimbe
poziţia corpului respectiv.
FORŢELE DATORATE ACŢIUNII VÂNTULUI
Acestea acţionează asupra părţii emerse a plutitorului sau navei şi se determină folosind rezultatele
obţinute pe modele simetrice în raport cu suprafaţa de plutire, încercate în tunele aerodinamice, fig.
1.28. Rezultatele sunt publicate sub forma unor albume în care se dau, grafic sau tabelar, variaţiile
coeficienţilor aerodinamici cu unghiul de incidenţă, pentru diferite tipuri de nave, fig. 1.29.

Fig. 1.28 Model simetric faţă de suprafaţa Fig. 1.29 Coeficienţii

de plutire aerodinamici

Solicitările date de vânt se calculează cu relaţiile:

FvX (  ) = 1   aer  vv2  AX  cvX (  ) (12)

2

FvY (  ) = 1   aer  vv2  AY  cvY (  ) (13)

2
 1   2
Mv( ) = aer v v AY  L  c v (  )
M
(14)
2
în care: Fv X(),Fv Y(), Mv() - forţele şi momentul datorate acţiunii vântului;
cv(), cvM () - coeficienţii aerodinamici ai forţelor şi momentului, fig.
1.29;
AX - suprafaţa velică frontală;
AY - suprafaţa velică laterală;
vv - viteza de calcul a vântului;
L - lungimea navei.
Pentru alegerea vitezei de calcul a vântului trebuie să se ţină seama de tipul
plutitorului şi de zona climatică în care acesta este ancorat.
FORŢELE DATORATE ACŢIUNII CURENTULUI
Forţele datorate curentului care acţionează asupra unui plutitor cilindric, se calculează cu relaţia:
Lc

Fc =
c
0
D  0,5    vc2 (z )dz (18)

unde: cD - coeficientul hidrodinamic al plutitorului de formă cilindrică;

vc(z) - spectrul vitezei pe adâncime, de la suprafaţă (z=0) până la adâncimea maximă (z=Lc).
În cazul navelor, forţele date de curent care acţionează asupra carenei se determină utilizând
Coeficienţii hidrodinamici ai carenei, determinaţi pe modele ale părţii imerse, simetrice faţă de
suprafaţa de plutire, fig. 1.30, încercate în tunele hidrodinamice la diferite unghiuri de intrare a
curentului faţă de planul
diametral.
Solicitările liniei de ancorare datorate curentului se determină cu relaţiile:

FcX = 1    v 2c  A f  ccX (  ) (19)

2

FcY = 1    v 2c  Al  ccY (  ) (20)

2

1
M c = 2    v 2c  Al  c cM (  )  L (21)

unde: FcX ,FcY, Mc - forţele şi momentul, introduse de acţiunea curentului

asupra carenei;
Af - aria frontală a suprafeţei de derivă;
Al - aria laterală a suprafeţei de derivă;
L - lungimea navei;
ccX(), ccY (),ccM() - coeficienţii hidrodinamici ai forţelor şi
momentului, stabiliţi pe modele de carene, simetrice faţă de plutire,
prevăzute cu toţi apendicii (cavaleţi, cârme, elice, etc.);
vc - viteza curentului, apreciată statistic între 1,5 şi 1,9 m/s atunci când prin
tema de proiectare nu se impun valori mai mari.
În mod obişnuit, când nava ancorează în curent, forţele cu care curentul acţionează asupra carenei
au ponderea cea mai mare şi de aceea nava se dispune aproximativ cu planul diametral după direcţia
curentului. În acest caz, forţa hidrodinamică se poate calcula în acelaşi mod în care se determină
rezistenţa la înaintare, considerând viteza relativă dintre corp şi curent, vc.

FORŢELE DATE DE VALURI

Efectul valurilor asupra plutitorilor ancoraţi poate fi considerat prin două componente: o
componentă statică, ce încarcă linia de ancorare şi o componentă dinamică ce solicită periodic
plutitorul, determinând mişcări oscilatorii în plan orizontal în jurul unei poziţii ce corespunde
echilibrului static al sistemului linie de ancorare - plutitor. Din studiile efectuate pentru determinarea
solicitărilor introduse de valuri asupra navei aflate în ancoră, s-au găsit componentele în sens
longitudinal şi transversal ale forţei statice introduse de valuri, sub forma:

(FWS )X = c w  h 2v  ( 1 +  )  B | cos |  cos  (22)

(FWS )Y = c w  h2v  (L  sin  + B  cos  )  ( 1 +  )  sin  (23)

în care: cw - coeficientul forţei de acţiune a valurilor;
hv 2 - înălţimea medie a valurilor, determinată pe baze statistice în cazul
valurilor neregulate;
 - coeficient care consideră efectul adâncimii;
L,B - lungimea, respectiv lăţimea navei;
 - direcţia valului faţă de planul diametral.
Amplitudinile componentelor forţei dinamice după direcţiile longitudinală şi transversală se
calculează cu relaţiile:

(FWd )X = w2  h v cos    m x  cos  +   sin    3

  
(24)

(FWd )Y = w2  hv ( sin  )  ( my + )  3 (25)

unde: w 3 - pulsaţia medie a valurilor în cazul valurilor neregulate;

mx, my - masele adiţionale de apă considerate în cazul mişcărilor
longitudinale respectiv transversale ale navei;
 - deplasamentul navei;
  L | cos |
= ;
lv
l v - lungimea medie a valului;
sinh 2 (h −  ) 1
lv
3 = ;
 2 
sinh  h
 lv 
h - adâncimea apei;
1 - adâncimea centrului maselor adiţionale faţă de suprafaţa apei.
Forţele statice datorate valurilor se dispun, în general, după direcţia vântului şi împreună cu
celelalte forţe solicită linia de ancorare. Momentul dat de forţa statică a valurilor se neglijează,
considerându-se că rezultanta Fw acţionează la jumătatea navei, fig. 1.31. Forţele dinamice se
consideră când se face analiza staţionării navei în ancoră pe valuri şi când interesează echilibrul
dinamic, pentru a stabili performanţele de poziţionare sau solicitările variabile suplimentare ale liniei
de ancorare introduse de deplasarea oscilantă a acesteia faţă de poziţia de echilibru static. Unii autori
consideră efectul valurilor prin forţe periodice suplimentare care se adaugă forţelor date de vânt şi
curent. Pentru a găsi amplitudinea lor, se analizează oscilaţiile longitudinale ale navei pe valuri
considerând mişcarea sub acţiunea valurilor şi a forţelor introduse de linia de ancorare, care se
modifică odată cu mişcarea provei de care este fixat capătul lanţului. În acest caz, se pot rezolva
ecuaţiile de mişcare ale navei în plan longitudinal, introducând forţele din lanţ, determinate din
echilibrul dinamic al acestuia.
1.4.3 CALCULUL FORŢELOR CARE SOLICITĂ NAVA ÎN ANCORĂ
Se consideră cel mai simplu caz de ancorare, ancorarea unei nave cu o singură ancoră, când se cere
ca nava să fie fixată sigur în raport cu fundul, fără a fi necesară o poziţionare riguroasă. Nava se poate
deplasa în jurul punctului de ancorare în funcţie de direcţia rezultantei forţelor exterioare. Se
presupune nava raportată la sistemul x,y de axe, fig. 1.32, supusă acţiunii forţelor date de vânt Fv ,
curent Fc şi a componentei statice a valurilor FWS . De regulă, Fv şi FWS au aceeaşi direcţie, unghiul
care dă direcţia lui Fc în raport cu Fv se cunoaşte din condiţiile de mediu. Considerând reacţiunea
TH introdusă de linia de ancorare, sistemul de ecuaţii care dă echilibrul static al navei este:

 Fv + Fc + FWS + TH = 0
 (26)

M v + M c + M H = 0
Sub acţiunea forţelor exterioare, nava se va deplasa în jurul punctului de ancorare ocupând poziţia
pentru care rezultanta lor se dispune pe direcţia liniei de ancorare. Sistemul (26) permite determinarea
lui TH ,  şi  când sistemul forţelor exterioare este complet definit. Pentru a putea utiliza ecuaţiile
forţelor hidro- şi aerodinamice deduse anterior, reducem sistemul de forţe în punctul O, fig. 1.33.

Fig. 1.32 Nava sub acţiunea forţelor Fig. 1.33 Forţele şi momentele ce
date de vânt val şi curent acţionează asupra navei reduse la
mijlocul acesteia
Considerând forţele şi momentele care acţionează asupra navei, reduse în centrul acesteia ca în fig.
1.33, sistemul de ecuaţii (26) exprimat pentru cazul general, se poate particulariza astfel:
c W( )
F X + F X + F S X − T X = 0
 v H
 Y
( )
Y
 Fv + FcY + FWS − THY = 0 (27)

M v + M c − MW S + T X  b − TY  l = 0
H H

 În sistemul (27) FvX, FvY, FcX, FcY, (FWS ) , (FWS ) , Mv, Mc, (MWS ) sunt funcţii neliniare a căror
X Y

valoare depinde de unghiul de incidenţă, , dintre direcţia lui Fv respectiv FWS cu planul diametral.
Necunoscutele din sistemul (27) sunt: THX, THY, . Rezolvarea sistemului (27) este dificilă din cauza
neliniarităţilor introduse de FvX, FvY, FcX, FcY, (FWS ) , (FWS ) , Mv, Mc, (MWS ) . De regulă el se rezolvă
X Y

printr-o metodă numerică iterativă. Pentru calcule mai rapide se fac ipoteze simplificatoare. Astfel, se
poate neglija efectul componentei staţionare a valurilor, iar forţele date de vânt şi de curent se pot
presupune pe aceeaşi direcţie. Cu aceste ipoteze calculele se simplifică, însă structura ecuaţiilor (27)
nu se modifică, fiind necesară rezolvarea iterativă a sistemului pentru definirea poziţiei şi a forţelor
din legături, la echilibru. Pentru cazurile când se pune problema calculului imediat al forţelor din
instalaţia de ancorare, se poate considera că, la echilibru, =0, ==20  30°, funcţie de raportul b/B.
În acest caz, vom avea:
TH = R = Fv + Fc (28)
unde:
v 2v
F v =  aer  2  S e  c v (29)

în care: vv - viteza vântului;

S e = S l sin  + S t cos  ;
Sl - suprafaţa velică laterală a navei;
St - suprafaţa velică transversală a navei;
cv - 0,8 - coeficient aerodinamic global.
F c = F c,0 + F c (30)

în care: F c,0 = 1    v c2  c c,0   + F

2
Fc,0 - rezistenţa la înaintare corespunzătoare vitezei curentului;
Fcb - creşterea rezistenţei datorită unghiului de derivă ;
C c,0 =   f +  r ;
 - coeficient de formă  = 1,01 - 1,04, pentru L/B = 612;
f - coeficient de frecare calculat cu formula ITTC – 57:
0,075
f= ;
(logRe− 2)2
 - suprafaţa carenei calculată cu relaţia lui Taylor:
cs
=  L ;
5,92
r - coeficientul de frecare suplimentar datorită rugozităţii provocate de vegetaţie:
r = ( 0,2  0,3 )  10-3 - la carena proaspăt vopsită;
r = ( 0,5  0,6 )  10-3 - pentru carene la 7 8 luni după andocare;
F - rezistenţa suplimentară datorită elicei nemişcate:
F = 50  A  D 2  v 2c ;
Ad
unde: A/Ad - raportul de disc;
 D - diametrul elicei;
1 2  c (  ) 
Fc =    vc   c   L  B  d ;
2     =0
 c (  ) 
în care:  c  = 0,0015  0,002 pentru  = 20  30 ;
    =0
Utilizând metodele exacte sau pe cele simplificate, se poate determina mărimea componentei
orizontale care solicită capătul superior al lanţului. Cu această componentă se pot determina solicitările
în linia de ancorare. Pentru dimensionare, se vor considera numai componentele statice ale forţelor
exterioare, iar pentru analiza comportării sistemului navă-lanţ-ancoră se vor considera şi forţele per-
turbatoare oscilante introduse de valuri.

1.4.4 CALCULUL FORŢELOR DIN INSTALAŢIA DE ANCORARE

Plecând de la forţa TH, se pune problema calculului forţelor din lanţ care se transmit vinciului şi
ancorei. Considerăm lanţul în echilibru. În fig. 1.34(a) lanţul se dispune sub formă de lănţişor, între
punctele 1 şi 2 iar pe porţiunea A - 1 este aşezat pe fund. Configuraţia lanţului liber va fi determinată
de mărimea forţelor exterioare, definite prin reacţiunea pe care o introduc în punctul 2 pe direcţie
orizontală, TH. În acest caz, vom avea:
- tensiunea în cablu la ordonata y (conform teoriei firelor):
T=qy (43)
unde q este greutatea specifică a lanţului, exprimată în unităţi de masă pe metru liniar.

Fig. 1.34 Schema de calcul al forţelor din instalaţia de ancorare

Pentru punctul 1:
T 1 = q y1 = qc (44)
unde c este parametrul lănţişorului. Pentru punctul 2 se poate scrie că:
T 2 = q(c + h) = T 1 + qh (45)
Din echilibrul lanţului izolat de legături rezultă:
T H = T1 (46)
 TV = q  l (47)
Forţa T1 se compune din forţa de ţinere a ancorei şi din forţa de frecare a lanţului de fund:
T 1 = kQ + mfq (48)
unde k este coeficientul forţei de fixare, dat de tipul ancorei; Q este masa ancorei, iar f reprezintă
coeficientul de frecare a lanţului de fund (f  61). Pentru dimensionare se impune condiţia ca forţa de
ţinere T1 să fie mai mare decât forţa TH, pentru o singură linie de ancorare:
T1  TH
sau:
kQ + mfq  T H (49)
de unde:
TH
Q 
q (50)
k + mf
Q
în care
q
= kl (51)
Q
kc = 1/40 ... 1/48 pentru nave maritime cu ancore cu masa Q < 2000 kg;
kc = 1/48 ... 1/50 pentru nave maritime cu ancore cu masa Q  2000 kg.

Lungimea lanţului liber se determină scriind expresia lui T2:

T22 = T V2 + T 2H (52)
Ţinând seama de relaţiile (46) şi (47), rezultă:
T22 = q 2 l 2 + T 12 (53)
Considerând apoi ecuaţia (45), se obţine:
T22 = T12 + 2 T 1 qh + q2 (54)
Comparând relaţiile (53) şi (54) rezultă:
2 T1 (55)
l=h +1
qh
Forţa care se transmite vinciului sau stopei de fixare va fi:
T 2 = T 1 + qh = kQ + mfq + qh (56)
Considerând forţa arhimedică a lanţului suspendat şi frecarea din nară, forţa la barbotină va fi:
  
T2b = 1 − a k n (kQ + mfQ + qh) = 0,87k n (kQ + mfq + qh) (57)
 m 

unde kn este un coeficient care ţine cont de frecările în nară (kn>1). Forma de echilibru a lanţului
liber este dată de ecuaţia lănţişorului:
 y = c cosh x (58)
c
unde constanta c se determină scriind ecuaţia (43) pentru punctul 1:

c = T1 (59)
q

Luând sistemul de axe cu centrul în punctul 1 şi axa x dispusă pe fundul apei, ecuaţia de echilibru
a lanţului va fi:
T  qx  T qn
y = 1  cosh − 1 sau y = 2 1 sinh 2 (60)
q  T1  q 2T1

Fig. 1.36 Dependenţa T=f(s)

Fig. 1.35 Echilibrul navei în lanţul
instalaţiei de ancorare
pentru y = h:
2 T1 qh
x2 = arg sinh (60’)
q 2 T1

 qh   2T1 
s = x2 − a = x2 − (l − h ) = 1 arg sinh
2T
 − h + 1 − 1 (61)
q   qh 
 2T1   

Ecuaţia (61) reprezintă legătura dintre forţa T1 care se poate transmite prin ancoră
fundului şi deplasarea s faţă de poziţia ocupată de linia de ancorare în absenţa forţelor
externe. Reprezentând T1 = f(s), fig. 1.36, şi trasând T1max, care este forţa maximă care poate
fi transmisă prin ancoră fundului, rezultă s1max, adică deplasarea maximă a navei pentru care
fixarea de fund a ancorei este sigură. Având în vedere, conform ecuaţiei (56), că:
T2 = T1 + q h
se poate reprezenta şi variaţia lui T2 care reprezintă forţa din capătul de sus al lanţului, funcţie de s.
Adoptând T2max, funcţie de rezistenţa lanţului, a barbotinei, etc., se poate determina din grafic s2max.
Dacă s1max < s2max înseamnă că va ceda întâi prinderea de fund a ancorei. Dacă s2max < s1max se va rupe
lanţul înainte ca ancora să se desprindă de fund.
Deoarece valoarea lui s nu se poate determina prin măsurare, un indiciu pentru încărcarea liniei de
ancorare îl prezintă unghiul  . Din ecuaţia (60) avem:

 dy   qx    qh 
  = (tan  )2 = sinh 2  = sinh arg cosh + 1  (62)
  x = x2
dx  1 
T   1
T 

sau, folosind exprimarea funcţiilor hiperbolice inverse prin logaritmi:

  2 
 qh  qh  
(tan  )2 = sinh ln  +1+  + 1 − 1   (63)
  T  1
T  

1
  

Folosind relaţia (63) se poate stabili o dependenţă între  - măsurabil şi T1 cu care se apreciază
solicitarea instalaţiei de ancorare. Situaţia analizată corespunde cazului când lanţul de ancoră se
dispune liber în apă, având în punctul de aşezare pe fund tangenta orizontală. În cazul în care
lungimea se micşorează, aşa cum se arată în fig. 1.34(b) în punctul de contact cu fundul apar
unghiul  0 şi componenta verticală T0v care solicită ancora pe o direcţie pe care capacitatea de fixare
a ancorei este redusă. Această situaţie apare când lanţul de ancoră este prea întins, din cauza
lungimii insuficiente lansate în apă şi a forţelor mari care solicită nava.
În aceste condiţii, ancora se poate smulge, apoi se prinde din nou. De asemenea, situaţia
amintită mai apare la virarea ancorei, când lungimea lanţului este micşorată cu ajutorul vinciului,
sau în cazul ancorării cu ancore fixe a unor plutitori la mare adâncime. Relaţiile de bază care
caracterizează situaţia lanţului întins, reprezentată în fig. 1.34 (b), sunt:
 x x 
h = y 2 − y0 = c cosh 2 − cosh 0 
 c c 
(64)
 x x 
l = l0,2 = l1,2 − l1,0 = c sinh 2 − sinh 0 
 c c 

Din sistemul (64) rezultă, după transformări simple:

x = 2 T H sinh qx
l 2 - h 2 = 2c sinh (65)
2c q 2TH

relaţie care dă mărimea deplasării faţă de punctul de ancorare, funcţie de forţa exterioară, lungimea
lanţului şi adâncimea de ancorare. Rezolvând primele două ecuaţii ale sistemului (64) în raport cu x2,
x0 rezultă imediat, folosind exprimarea funcţiilor hiperbolice inverse prin logaritmi.
 2 
TH   q
x0 = ln   (l + h ) + l + h − q (l + h )
q   2TH  l − h 2TH 
 
(66)
 2 
  q
T
x2 = H ln   (l + h ) + l + h + q (l + h )
q   2TH  l − h 2TH 
 
 Utilizând ecuaţia de echilibru a lanţului, fig. 1.34( b)
qx
y = T H cosh (67)
q TH

pentru punctele 0 şi 2 date de abscisele x0, x2 calculate cu relaţiile (66), rezultă ordonatele y0, y2, care
prin relaţia (43),( - tensiunea în cablu la ordonata y (conform teoriei firelor):
T=qy (43)
unde q este greutatea specifică a lanţului, exprimată în unităţi de masă pe metru liniar.)

determină tensiunile din lanţ. Cunoscând tensiunea totală în punctele 0 şi 2 şi componenta orizontală
TH aceeaşi pe toată lungimea lanţului, componentele verticale se calculează imediat:

T 0V = T 02 - T 2H ; T2V = T22 - TH2 (68)

Cazurile prezentate acoperă situaţiile care apar la ancorarea navelor, putându-se determina forţele
în linia de ancorare în vederea dimensionării acesteia. În calcule s-a neglijat influenţa curentului asupra
lanţului, întrucât forţele hidrodinamice care se transmit lanţului complică modelul matematic de
calcul, iar efectul acestor forţe este redus. În metoda de calcul prezentată, s-a considerat nava ancorată
cu o singură linie de ancorare care preia întreaga forţă TH. Dacă ancorarea se face cu două ancore,
fiecare linie de ancorare se va calcula cu forţa TH/2.

1.4.5 SOLICITĂRILE DINAMICE INTRODUSE DE LINIA DE ANCORARE

DATORATE FORŢELOR INTRODUSE DE VALURI

Nava aflată în ancoră formează un sistem elastic. Forţele statice au permis calculul configuraţiei de
echilibru şi a solicitărilor liniei de ancorare. Dacă se consideră şi componentele variabile ale forţelor
introduse de valuri, ale căror amplitudini se pot calcula din relaţiile (23) şi (24):

YWD =  hv cos   m x cos  + D sin   3

2
  
(69)
2
(
YWD =  hv sin  m y + D 3 )
este necesară analiza dinamicii ansamblului format din navă şi instalaţia de ancorare, pentru a stabili
amplitudinea oscilaţiilor în jurul poziţiei de echilibru date de forţele exterioare statice sub acţiunea
valurilor. În cele ce urmează, se va considera cel mai general caz, când nava se ancorează prin
intermediul unei geamanduri. Sistemul echivalent celui din fig. 1.1(a) se poate reprezenta ca în fig.
1.37.
 Fig. 1.37 Modelarea dinamică a ansamblului navă- instalaţie de ancorare-
geamandură de ancorare

Se fac notaţiile:
P1=F1S+P1D
(70)
P2=F2S+P2D
unde: F1S, F2S − componentele statice orizontale ale forţelor exterioare care
acţionează asupra corpului 1, respectiv 2;
P1D, P2D − componentele dinamice introduse de valuri asupra corpului 1,
respectiv 2.
Proprietăţile elastice ale legăturilor se caracterizează prin k1 respectiv k2, care reprezintă constantele
elastice ale legăturilor obţinute în urma liniarizării dependenţei între x şi T1 (relaţia 60') pentru lanţuri
libere, respectiv (65) pentru lanţul întins, prin considerarea primilor doi termeni ai dezvoltării în serie
Taylor în jurul punctelor x = x2 şi x a funcţiilor (60') şi respectiv (65). Ecuaţiile echilibrului dinamic
pentru corpurile 1 şi 2 sunt:

a1s1 + b1s1 + k1 (s1 − s2 ) = P1

  (71)
a2 s2 + b2 s2 + k1 (s2 − s1 ) + k 2 s2 = P2

Se consideră că ancorarea dinamică este corespunzătoare numai dacă se îndeplinesc următoarele

condiţii:
1 - amplitudinea s1 a oscilaţiilor navei în jurul poziţiei de echilibru este sub o valoare
considerată admisibilă;
2 - forţa T12 din legătura elastică dintre navă şi geamandura de ancorare nu depăşeşte
valoarea admisă;
3 - forţa T23 între geamandura de ancorare şi fund nu depăşeşte valoarea admisă.
Sistemul de ecuaţii diferenţiale (71) poate fi abordat direct, reducându-se la o ecuaţie de ordinul
patru care se poate rezolva numeric, sau se pot utiliza metode frecvenţiale care dau rezolvări
imediate. Considerând în sistemul din fig. 1.37 un semnal de intrare de forma
X i (t) = A1 sin  t (cu A1 = 1 ) (72)
şi aplicând metodele frecvenţiale din teoria sistemelor, din expresia atenuării rezultă pentru s1 şi s2
(AMPLITUDINI) expresiile:
 P1 (− a2 2 + ib2 + k1 + k 2 ) + P2 k1
s1 =
(− a1 2 + ib1 + k1 )(− a2 2 + ib2 + k1 + k2 ) − k12
(73)
P2 (− a1 2 + ib1 + k1 ) + P1k1
s2 =
(− a1 2 + ib1 + k1 )(− a2 2 + ib2 + k1 + k2 ) − k12
Modulul expresiilor complexe (73) dă amplitudinea răspunsului sistemului la semnalul de intrare,
iar argumentul expresiilor defineşte defazajul răspunsului faţă de semnalul de intrare. Forţele din
legături se calculează cu relaţiile:

( ) (−Pa1k1 (2− +a2ib ++ik b)(2−+ak2 )2++Pi2k1b(−+a1k + +k i) −b1k) 2

2 2
T12 = k1 s1 − s2 =
1 1 1 2 2 1 2 1

T23 = k1 (s2 − s1 ) + k 2 s2 = (74)

P1k1k 2 + P2 k 2 (− a1 2 + ib1 + k1 )
=
(− a1 2 + ib1 + k1 )(− a2 2 + ib2 + k1 + k2 ) − k12
Neglijând amortizarea, cele două frecvenţe proprii se determină din condiţia ca numitorul relaţiilor
(73) să fie zero. Considerând pulsaţiile proprii ale fiecărui corp care formează sistemul din fig. 1.37,
cu legătura sa elastică:

k1 k2
1 = 2 = (75)
a1 a2

şi considerând că II<<I, rezultă cele două pulsaţii proprii ale sistemului:

k2
1 =  I
k1 + k 2
(76)
k2
1 =  II
k1 + k 2

Pe baza datelor obţinute se poate face o analiză completă a comportării instalaţiei de ancorare care
este formată din două corpuri, în cazul solicitării cu forţe constante sau variabile, în scopul calculului
amplitudinii deplasării plutitorilor faţă de poziţia de echilibru, şi a amplitudinilor forţelor din lanţuri.
Componentele statice ale forţelor exterioare se vor considera la calculul forţelor şi deplasărilor
statice, iar componentele dinamice din relaţiile (69), (70) vor da amplitudinile deplasărilor oscilante
provocate de valuri (71) şi amplitudinile forţelor dinamice din lanţ, care se suprapun deplasărilor şi
forţelor statice. Pentru instalaţii de ancorare simple, fără geamanduri sistemele (73) şi (74) se trans-
formă punând k2=0, a2=0, b2=0, ceea ce reduce problema la cazul unui sistem elastic cu o singură
masă.
Analiza instalaţiei de ancorare în condiţiile solicitărilor dinamice date de valuri permite stabilirea
comportării navei la rezonanţă, când forţele perturbatoare au aceeaşi pulsaţie cu una din pulsaţiile
proprii ale sistemului navă, geamandură, lanţuri. Datele obţinute din această analiză pot fi utilizate de
proiectant pentru aprecierea performanţelor instalaţiei de ancorare sau pentru a se modifica elementele
instalaţiei sau schema de ancorare pentru a se evita rezonanţa.
Calculul instalatiei de guvernare conform IACS (International Asociation of Classification
Societies).
Conditia de ancorare/acostare este temporara ptr nava cu doua ancore, fiecare cu o linie de
lant.
Conditia este ca ancora sa nu grapeze .
Conditiile de calcul sunt valabile pentru vant 25m/s , curent 2,5m/s scope 6-10 (raport lungime
lant /adancime).
Constructia echpamentului conf . UR W 29 si UR W 18.
Echipamentul, ancorele si lantul se aleg functie de Numarul Echipamentului:
EN= ∆2/3+2,0 hB +A/10
Δ- deplasamnetul in t , la SWL
B – latime, m
h- Inaltime ade la CWL la puntea superioara, m
h=a + ∑ ℎ𝑖
A – aria velica peste SWL (m2)
Ex: EN = 205-240
masa ancora = 660 kg
lungime lant = 302,5 m
calibrul: steel mild Gr.1 – 26, special quality Gr. 2 -22, Extra special Gr. 3 – 20,5.
Tipuri de ancore :
✓ Stocker
✓ Ordinary anchors – stockless
✓ HHP – high holding power ( 2 ori o.a.)
✓ SHHP – super high holding power (4 ori o.a.). ER ≥205
Testul de rezistenta se face la scara 1/1in 3 tipuri de sol: normal, mal, nisipos.
Verificarea tractiunii se face prin dinamometru, de asemenea se admite testul RPM.
Materiale folosite :
✓ Otel sudat : UR W11/17
✓ Otel turnat : UR W 8
✓ Chei de lant : UR W 7/8