PLASTIDELE

 sunt organite prezente in celulele algelor si plantelor superioare, ansamblul

lor constituind plastidomul. La alge, exista un singur tip de plastide, cloroplaste,
numite si cromatofori, de culoare diferita gratie pigmentilor care insotesc
clorofila. (sunt verzi datorita clorofilelor).

 Plantele superioare prezinta plastide specializate structural si functional:

cloroplaste, amiloplaste, cromoplaste, leucoplaste, proteoplaste, oleoplaste.
Toate plastidele au originea intr-un organit initial nespecializat – proplastida.
Proplastidele sunt caracteristice algelor evoluate si plantelor superioare. Se
gasesc in celule nediferentiate precum: zigotul, celulele proembrionului si cele
ale meristemelor primare si secundare. Originea proplastidelor se afla, conform
teoriei endosimbiotice, intr-un procariot ancestral ( bacterie albastra-verde).
La ele se manifesta fenomenul de continuitate plastidiala, deci apar prin
diviziunea proplastidelor preexistente. Proplastidele se divid simultan cu
diviziunea celulara. Evolutia ulterioara a proplastidelor, implicit diferentierea
functionala a lor, este determinata de programul genetic al celulei unde
proplastida este integrata cat si de conditiile ecofiziologice.

CLOROPLASTELE

 Dintre plastide, cloroplastele au rolul biologic primordial. Ele transforma

energia luminoasa in energie chimica prin sinteza glucidelor din CO2 si H2O, in
acest proces eliberandu-se oxigenul. Originalitatea Terrei este determinata de
existenta cloroplastelor.

 cloroplastele sunt cele mai raspandite plastide. Dau culoarea verde plantelor,
fiind specializate pentru desfasurarea procesului de fotosinteza. Prin ele
plantele isi indeplinesc functia de producatori primari.

 la plantele superioare, originea cloroplastelor se afla in proplastidele celulelor

meristematice sau a celor din zigot. Cloroplastele acestora au forme lenticulare
si un volum aproximativ de 23 micrometri cubi. Numarul lor in celula este
variabil (de ex. , la spanac intre 20-60), fiind dependent de specie, tesut, tipul
de celula si caracterele ecologice ale habitatului.

 la microscopul electronic, cloroplastului i se disting urmatoarele elemente

structurale: membrana dubla, stroma si sistemul tilacoidal.

 Membrana (anvelopa plastidiala) – este dubla, lipoproteica, fiecare

submembrana, in grosime de 75-80A, separate de un spatiu intermembranar
in care se afla apa si ioni. Membrana externa este prevazuta cu pori, fiind
deosebit de permeabila. Membrana interna este mai putin permeabila si lipsita
de pori. La nivelul ei, tranzitul intre hialoplasma si stroma cloroplastului se face
prin difuziune: la CO2, H2O, O2 si prin intermediul unor transportori
membranari sau pompelor cu consum energetic.

 Stroma – reprezinta substanta fundamentala care se afla in interiorul

cloroplastului. Are o constitutie gelatinoasa si aspect granular, gratie
numerosilor ribozomi. In ea se afla ribozomi, granule de amidon, plastoglobule
(particule dense si sferice ce contin compusi lipidici, plastochinone si
carotenoizi), proteine structurale si functionale (enzime), zaharuri, acizi
organici, acizi aminici, globuli electrodensi ce contin fitoferitina (proteina cu
fier), ioni de Mg, ADN, ARN. In stroma, se desfasoara faza de intuneric
(enzimatica) a fotosintezei si anume biosinteza acizilor grasi, a fosfolipidelor,
clorofilei, reducerea nitratilor, precum si biosinteza si biodegradarea
amidonului.

 Genomul cloroplastic. Caracteristic cloroplastului, ca si mitocondriei, este

prezenta in stroma a genomului propriu (ADN cl=cloroplastic). Acesta este de
forma circulara bicatenara, ca si la bacterii. Genomul cloroplastic contine gene
responsabile pentru sinteza ARNr, ARNt si gene care determina sinteza de
proteine. Transcriptia si translatia in cloroplast este identica cu cea de la
bacterii, ceea ce demonstreaza natura procariota a genomului cloroplastic.

 Sistemul tilacoidal. – in stroma,se afla numeroase structuri membranare

specifice fotosintetizatoare, numite tilacoide. Sistemul tilacoidal este
independent de alte membrane plastidiale. Unele tilacoide se prezinta sub
forma unor lamele lungi paralele cu axa longitudinala a cloroplastului – se
numesc tilacoide stromatice. Alte tilacoide se prezinta ca niste discuri
(discoidale) si sunt dispuse in teancuri de 2-60, ca monedele, formand grana.
Membranele tilacoidale sunt alcatuite dintr-un bistrat de galactolipide si
fosfolipide.

Numarul granelor intr-un cloroplast este cuprins intre 30-80 si depinde de

specie si mediul inconjurator; in plantele care se dezvolta in locuri luminoase
numarul de grane este mare.

Granele sunt legate intre ele prin tilacoide stromatice. Atat granele, cat si
tilacoidele stromatice prezinta cavitati.. Cavitatile celor 2 structuri formeaza un
ansamblu tridimensional cu o cavitate unica, compartimentul intratilacoidal.

In tilacoizi se afla pigmentii clorofilieni (beta caroten, xantofile, proteine)

care formeaza ansambluri complexe: enzime, metal-proteine transportoare de
electroni, pompe de protoni, lipide, fosfolipide. In sistemul membranar
tilacoidal se desfasoara faza de lumina a fotosintezei.

Cloroplastele la alge (cromatoforii) – sunt de o mare diversitate in ceea

ce priveste forma, dimensiunile si culoarea comparativ cu cloroplastele de la
plantele superioare.

Culoarea cromatoforilor variaza in functie de raportul cantitativ dintre

pigmentii clorofilieni, carotenoizi si ficobiline. De exemplu:
  la Chlorophyta pigmentii clorofilieni a si b sunt dominanti, cromatoforii fiind
verzi

 la Phaeophyta (alge brune) domina pigmentii carotenoizi bruni

(fucoxantina); in acest caz cloroplastele se numesc feoplaste.

 la Rhodophyta (alge rosii) domina ficobilinele, pigmentul rosu (ficoeritrina)

si pigmentul albastru (ficocianina), cloroplastele numindu-se rodoplaste.

Planul de organizare este in general asemanator cloroplastelor de la plantele

superioare cu unele trasaturi structurale specifice la cloroplastele algelor:

1. numarul tilacoidelor este mic; sunt asociate cate 2 sau 3.

2. prezinta pirenoizi in jurul carora se formeaza granule de amidon, rolul
lor fiind transformarea produsilor primari ai fotosintezei in substante de
rezerva.
3. stigma – structura fotosensibila pe cromatofori, dar si in citoplasma. Rol
– in fototactismul celulei.

PIGMENTII CLOROPLASTELOR. Componentii principali ai tilacoidelor sunt

pigmentii asimilatori (fotoreceptori), clorofilele, carotenoizii si ficobilinele.

Clorofilele – sunt pigmentii verzi ai plantelor. Au rol esential in reactiile

fotochimice ale fotosintezei. Clorofilele a si b difera una de cealalta prin
radicalul situat in pozitia 3 pe nucleul porfirinic; clorofila a contine un radical
metilic (-CH3), iar clorofila b un radical formil (-CHO). Clorofilele a si b prezinta
maxime ale absorbtiei radiatiilor luminoase in albastru, catre 450 nm si rosu,
catre 650 nm; au o consistenta ceroasa, sunt insolubile in H2O, dar solubile in
solventi organici. In solutie, sunt usor oxidabile in prezenta luminii. In mediul
acid, clorofilele pierd atomul de Mg, rezultand feofitina de culoare bruna.
Raportul dintre clorofila a si b ramane, in general, constant 3/1.

In alge au fost identificate clorofilele c,d,e. La bacteriile purpurii se intalneste

bacterioclorofila, iar la bacteriile verzi bacterioviridina.

Procesul de biosinteza al clorofilei are loc in cloroplaste, fiind influentat de

lumina.

Pigmentii carotenoizi – au culoare galbena sau portocalie. Sunt prezenti

in toate celulele fotosintetizante , fiind vizibili numai toamna cand clorofila se
dezintegreaza. Au structura tetraterpenica. Apartin la 2 grupe: caroteni si
xantofile.

Carotenii – sunt derivati ai izoprenului, nu contin oxigen. Culoarea lor

variaza de la portocaliu la rosu intens. Cele mai importante carotine sunt:

 beta-carotina
 alfa-carotina

 licopina

 gama-carotina

Xantofilele – sunt derivati oxigenati ai carotinelor; cele mai importante

xantofile sunt:

 luteina

 violaxantina

 neoxantina

 zeaxantina

 fucoxantina

Luteina – este cea mai raspandita xantofila; este un derivat al alfa-carotinei.

Zeaxantina – derivat al beta-carotinei, are o prezenta variabila atat la cormofite

cat si la talofite.

Violaxantina – este un derivat al zeaxantinei; este prezenta in cloroplastele

plantelor superioare in proportie de 15% si in cromatoforii unor alge.

Neoxantina – deriva din 5-carotina.

Fucoxantina – se afla in diatomee si in algele brune.

Ficobilinele – sunt pigmenti caracteristici algelor rosii (ficoeritrina) si algelor

albastre (ficocianina). Acestea absorb energia solara si o transfera clorofilelor
pentru fotosinteza. Plantele verzi care traiesc in medii bogate in radiatii rosii
si-au dezvoltat mai mult sistemul clorofilelor, algele brune si bacteriile purpurii
care traiesc in medii bogate in radiatii de la mijlocul spectrului vizibil, si-au
dezvoltat mai ales sistemul carotenoizilor, iar algele rosii si albastre pe cel al
ficobilinelor: in apa marilor si oceanelor.

CROMOPLASTELE – sunt plastide autonome care contin pigmenti carotenoizi

ce determina culori galbene, portocalii, rosii la flori, fructe, frunze. Se intalnesc
doar la cateva gimnosperme, dar predomina la angiosperme, avand o
contributie esentiala la evolutia si exprimarea acestora.

AMILOPLASTELE – sunt plastide cu rol in depozitarea amidonului. Se gasesc

in parenchimuri specializate din seminte, fructe, tulpini subterane, radacini
tuberizate, rizomi.
OLEOPLASTELE – sunt plastide in care se acumuleaza lipide sub forma unor
globule differentiate in interiorul protoplasmei. Oleoplastele se evidentiaza in
endospermul semintelor oleaginoase cum sunt cele de la Curcubita pepo,
Helianthus annuus (floarea soarelui), Linum usitatissimum (in), Juglans regia
(nuc). La unele specii de plante, in oleoplaste se acumuleaza uleiuri volatile
sub forma unor picaturi refringente. Asemenea oleoplaste se afla in petalele de
la Rosa sp., Iris sp., Lavandula officinalis, in scoarta de la Cinnamomum
zeylanicum (scortisoara), in frunzele de la Laurus nobilis, in semintele de la
Piper nigrum si in pericarpul fructelor de la Citrus limon si Pimpinella anisum.

PROTEOPLASTELE – sunt plastide in care se acumuleaza substante de natura

proteica sub forma cristaloida, aciculara.

LEUCOPLASTELE – sunt considerate proplastide incolore care se intalnesc in

petalele florilor incolore si in organele subterane ale plantelor superioare.

INTERCONVERSIILE PLASTIDIALE. Originea plastidei specializate este

proplastida, care evolueaza diferit in functie de organul sau celula in care se
afla. Bunaoara, in radacina se transforma in amiloplasta, in primordiile foliare
in cloroplasta, in petalele unor flori in cromoplasta.

FOTOSINTEZA

Conversia energiei radiante in energie chimica se realizeaza prin procesul

numit fotosinteza, desfasurat in toate plantele verzi, in algele albastre-verzi
(cianobacterii) si in unele bacterii fotosintetizante.

In procesul fotosintezei, plantele utilizeaza energia luminii solare spre a

converti 2 molecule anorganice extrem de stabile si de joasa energie, bioxidul
de carbon si apa, in substante organice instabile, dar bogate in energie,
eliberandu-se totodata oxigen molecular. Acest sistem reprezinta combustibilul
pentru aproape toate celelalte procese ale vietii.

Mecanismul fotosintezei. Fotosinteza este un proces complex in cadrul

caruia se disting 2 tipuri de reactii:

 reactii de lumina – sunt direct dependente de lumina si asigura procesul

fotochimic prin care energia luminoasa este convertita intr-un produs bogat in
energie – ATP – si un reducator primar – NADPH + H.

 reactii de intuneric – corespund fazei biochimice (metabolice) in cadrul careia

are loc reducerea CO2 pana la nivelul hidratilor de carbon.

Procesul fotochimic este imposibil fara interventia pigmentilor asimilatori.

Deci, esenta fotosintezei consta in transformarea unei forme de energie (a
luminii), particularitate improprie altor reprezentanti ai biosferei, intr-o alta
forma de energie (chimica), forma ce poate fi utilizata deopotriva de catre
organismele fotosintetizatoare, dar si de celelalte vietuitoare existente,
fotosinteza reprezentand conditia indispensabila pentru desfasurarea tuturor
proceselor metabolice din biosfera.
 Plantele transforma prin fotosinteza in medie 1% din energia solara care cade
la suprafata pamantului.

Faza de lumina. In faza de lumina se desfasoara procesul fotochimic prin care

energia luminoasa este convertita in energie chimica care se depoziteaza intr-
un compus macroergic (bogat in energie), acid adenozin trifosforic (ATP). Tot
in aceasta faza se sintetizeaza o substanta primara reducatoare NADPH + H si
se elibereaza O2. Se desfasoara la nivelul membranelor tilacoidale, stromatice
si granale, dar participa si stroma.

Faza de intuneric (metabolica) enzimatica. In aceasta faza are loc

incorporarea CO2 si formarea moleculelor organice reduse din care, ulterior, se
vor sintetiza glucide, proteine si lipide. Reactiile fazei de intuneric se desfasoara
in stroma si prima substanta care apare in procesul fotosintezei este un glucid
cu 3 atomi de carbon: acidul fosfogliceric (APG), reactia de formare a acestuia
nefiind dependenta de lumina.

Inhibitori ai sintezei proteice – Tetraciclina blocheaza cuplarea ARNt cu

locusul A al ribozomilor. Streptomicina A blocheaza initierea sintezei proteice.
Cloramfenicolul, eritromicina, rifamicina, puromicina, neomicina, kanamicina
produc erori in citirea codului genetic.

NUCLEUL

 Nucleul, caracteristic eucariotelor, este cel mai important organit al celulei,

fiind considerat centrul vital al acesteia.

 Majoritatea celulelor contin un singur nucleu. Exista si situatii de celule :

 binucleate ( la miceliul secundar de la ciupercile din clasele Ascomycetes

si Basidiomycetes)

 polinucleate ( la algele din clasa Bryopsidophyceae – siphonale)

--- Advertisement ---

 anucleate ( la celulele mature ale tuburilor ciuruite)

 Ultrastructural, nucleul interfazic este alcatuit din 4 componente:

membrana nucleara, nucleoplasma, nucleolii si cromatina.

 Membrana nucleara (anvelopa nucleara) – la exterior, nucleul prezinta

un invelis format din 2 membrane de 7,5-10 nm fiecare, intre ele aflandu-se
un spatiu perinuclear larg de 25-100 nm. Acest complex membranar, in
general, este structurat ca si plasmalema.

Pe fata dinspre hialoplasma a membranei externe se afla ribozomii, aceasta

fiind o continuare a REG, iar spatial perinuclear este in legatura cu lumenul si
cavitatile RE.

Sub membrana nucleara interna se afla o retea fibroasa, lamina nucleara,

care formeaza suportul structural al nucleului.

Membranele invelisului nuclear fuzioneaza, in anumite puncte, formand porii.

Acestia permit schimburile materiale, energetice si informationale dintre nucleu
si citoplasma, in ambele sensuri, numarul lor fiind mult mai mare in celulele
meristematice in care se desfasoara intens procese metabolice.

 Nucleoplasma – este substanta fundamentala omogena nucleara in care se

afla cromatina si nucleolii. Este constituita dintr-un gel proteic in care se afla
granule fine sau filamente. Contine ADN, ARN, ATP, baze azotate libere, ioni
de Ca, Mg, Na, enzime printre care ADN si ARN-polimeraza.

 Nucleolul – este o structura foarte inalt specializata a nucleului. El are

dimensiuni variabile (1-5 micrometri). In celulele in care se sintetizeaza mari
cantitati de proteine, dimensiunea nucleolului poate atinge 25% din volumul
total al nucleului. In cursul ciclului celular, nucleolul se modifica dramatic.
Astfel, in timp ce celula se apropie de mitoza, nucleolul se reduce ca marime
si apoi dispare complet in metafaza. La sfarsitul mitozei, in telofaza, nucleolii
reapar, initial mici. In nucleu se afla 1-3 nucleoli, ca niste granule sferice sau
ovale, cu diametrul de 1-5 micrometri. Rolul nucleolului este biogeneza
ribozomilor. La nivelul ADN nucleolar se formeaza ARN-ii mesageri pentru
sinteza ribozomilor.

 Cromatina – este componenta principala a nucleului. In ea se afla stocata,

sub forma codificata, informatia genetica. Reprezinta forma de existenta
materiala a cromozomilor in interfaza.

Eucromatina si heterocromatina – reprezinta 2 stari fizice ale cromatinei

eucariote, specializate functional, categorisite inca din anul 1928 de E. Heitz.
Principalele insusiri prin care se deosebesc cele 2 substante sunt:

 capacitatea de colorare; eucromatina prezinta o capacitate de colorare

normala, doar in timpul diviziunii celulei, in timp ce heterocromatina se
coloreaza mai intens si este vizibila si in nuclei interfazici sub denumirea de
cromocentri.

 gradul de condensare – eucromatina nu este condensata in interfaza spre

deosebire de heterocromatina care ramane condensata.

 timpul de replicare – eucromatina se replica la inceputul perioadei de

sinteza (S), iar heterocromatina are comportare alociclica, se replica mai
tardiv.
 componenta in secvente ADN; eucromatina contine secvente de ADN
unice, iar heterocromatina este formata din ADN inalt repetitiv.

Tipuri de heterocromatina:

 heterocromatina constitutiva – se intalneste la perechile de cromozomi

omologi, cand acestia prezinta in timpul ontogenezei zone heterocromatice
identice.

 heterocromatina facultativa – se observa in dezvoltarea ontogenetica a

femelelor la mamifere cand unul din cei 2 cromozomi de sex X se
heterocromatinizeaza intamplator, celalalt cromozom ramanand eucromatic.

Structura cromatinei. Organizarea nucleosomala a fibrei de cromatina este

universala la eucariote:

 nucleosomul

 segmente internucleosomale

Un nucleosom este format din 2 parti:

 un miez histonic in componenta caruia intra 8 molecule histonice, cate 2 din

fiecare tip: H2A, H2B, H3, H4

 un segment de ADN alcatuit din 146 nucleotide ADN care inconjoara de 2 ori
miezul proteic.

La randul sau segmentul internucleosomal este format din ADN dublu

helicoidal (ADN-linker) care contine 60 nucleotide complexat cu histona H1.

Condensarea fibrei de cromatina

Cromozomul eucariot contine o mare cantitate de informatie genetica

materializata in existenta a miliarde de nucleotide. Prin condensare firul de
cromatina trece prin mai multe etape si rezulta cromozomul. Cromozomii
umani au dimensiuni de ordinul micronilor, ceea ce inseamna ca fibra
nucleosomala sufera un superb proces de impachetare, spiralizare si
condensare, care culmineaza cu formarea cromozomului metafazic.

CROMOZOMII

 termenul de cromozom vine de la grec. croma=culoare; soma=corp

 numarul de cromozomi este variabil la eucariote, dar caracteristic pentru

fiecare specie. In celulele somatice exista un numar dublu de cromozomi (2n)
spre deosebire de celulele sexuale in care numarul de cromozomi este redus la
jumatate (n).Fiecare specie se caracterizeaza printr-un numar diferit de
cromozomi care prezinta o anumita dimensiune, forma si structura.
 dimensiunile cromozomilor variaza in limite foarte mari , intre 1-30 microni.
La Zea mays (porumb) cromozomii au 8-10 microni in timp ce la speciile din
genul Trillium au circa 30 microni.

 in functie de marimea lor, cromozomii se grupeaza in 2 categorii:

macrocromozomi, cromozomii obisnuiti, care sunt prezenti la majoritatea
eucariotelor si microcromozomii ce se intalnesc la unele grupe de vertebrate
cum ar fi pasarile.

 la speciile care prezinta determinism cromozomial al sexelor, exista 2 tipuri

de cromozomi: autozomii, pe care se afla genele majore ale organismului si
heterozomii, cromozomi specializati in determinarea sexului (XX, XY)

 in timpul ciclului celular, cromozomii sufera modificari importante in

dimensiunea si morfologia lor, datorita condensarii zonale diferite a cromatinei.
Condensarea maxima este in metafaza, cand cromozomii apar formati din 2
unitati functionale – cromatidele.

 cromozomii eucariotici prezinta niste formatiuni structurale diferentiate in

timpul evolutiei de la procariote la eucariote: centromerii, cinetocorii,
constrictiile secundare, telomerele. Cand celula intra din interfaza in diviziune
cromatina se dubleaza, se spiralizeaza si rezulta cromozomul.

 Centromerul – este un segment de ADN de la nivelul constrictiei primare a

cromozomului. Rolul lui este acela de a atasa cromozomul de proteinele
microtubulilor fusului de diviziune. Dupa pozitia centromerului, cromozomii se
clasifica in urmatoarele tipuri: metacentrici(M), submetacentrici(SM),
subtelocentrici(ST), acrocentrici(A) si telocentrici(T).

 Bandarea cromozomilor, una dintre achizitiile recente ale citogeneticii,

evidentiaza faptul ca in cadrul cromozomului eucariot exista o desavarsita
ordine structurala si functionala. Cu ajutorul metodelor de bandare se pot
identifica cromozomii in stare normala sau patologica. De asemena, se pot
obtine date certe despre evolutie.

 Replicarea cromozomului – se face ca si a ADN, dupa tipul

semiconservativ.

 In afara de constrictia primara, pe unii cromozomi, se mai afla constrictiile

secundare. Aceste constrictii se mai numesc regiuni organizator nucleolare
(RON). Diferite cercetari demonstreaza ca RON sunt implicate in sinteza ARN
ribozomal, in biosinteza ribozomilor si nucleolilor. La nivelul RON genele pot fi
prezente in numeroase copii, fenomen numit amplificare genica, pentru a
asigura in acest mod nevoile metabolice de moment sau de viitor ale celulelor.
 Variatia numerica a cromozomilor. La plante, acest fenomen este foarte
frecvent. Variatia numarului de cromozomi incepe de la haploidie, trece prin
diploidie, ajungand la grade diferite de ploidie. Poliploidia este fenomenul de
multiplicare a numarului de cromozomi de baza (x) al unei specii (3x, 4x, 5x,
6x, 7x) . Reprezinta o serie de garnituri cromozomiale de baza care depasesc
numarul 2x considerat a fi apartinut primului diploid aparut in urma fecundatiei.

 Compozitia chimica a cromozomilor la eucariote. In structura chimica

a cromozomului eucariotic, respectiv a cromatinei, intra 4 tipuri principale de
molecule :

 ADN (13-16%)

 ARN (12-13%)

 proteine histonice si nonhistonice (68-72%)

Pe langa acestea, in structura cromozomilor mai intra mici cantitati de lipide,

ioni de Ca si Mg.

ADN – reprezinta elementul structural esential al cromozomului eucariot. In el

se afla stocata, sub forma de codoni, informatia genetica a speciei care va fi
transmisa prin autoreplicare.

Pe baza analizei cineticii de renaturare, ADN de la eucariote s-a grupat in 4

clase de secvente:

 Secvente unice de ADN. Sunt secvente care se afla intr-o singura copie
in genomul haploid.

 Secvente de ADN intermediar repetitiv. Repetitivitatea acestor substante

variaza intre 100-100.000 de ori.

 Secvente de ADN inalt repetitiv. Sunt fractii de ADN care renatureaza

rapid.

 Palindroamele – reprezinta secvente de nucleotide repetate invers cu un

inalt grad de conservare.

Proteinele histonice – sunt complexate cu ADN si formeaza fibra nucleo-

histonica, histonele fiind componente de baza structurale si functionaleale
cromozomului de tip eucariot si procariot.

Histonele indeplinesc urmatoarele roluri:

 stabilizeaza structura ADN si induc structura tertiara a complexelor

nucleohistonice.

 prin legarea lor, impiedica accesul enzimelor la ADN si implicit transcrierea

genelor.
 au rol in reglajul activitatii genelor.

In acest mod, histonele au avut rol esential in evolutia lumii vii, deoarece au
determinat diversitatea citirii secventelor de ADN si, implicit, diversitatea
speciilor eucariote.

Proteinele nonhistonice – intra atat in alcatuirea cromatinei eucariote, cat

si in cea a procariotelor. Sunt foarte variate structural si functional.

Proteinelor nonhistonice li se atribuie urmatoarele roluri: sunt reglatori pozitivi

ai transcriptiei genice, sunt implicate in prelucrarea ARN nuclear si maturarea,
dupa transcriptie, a ARNr. De asemenea li se atribuie un rol important in
structura cromozomului eucariot.

ARN cromozomial (ARN c). Este asociat cu cromatina. Moleculele de ARNc

sunt mici, alcatuite din 40-200 nucleotide. I se atribuie rolul de asociat al
componentilor cromatinei si rol in reglajul genetic.