Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. DEFINIŢII
1
Orientativ, ele pot fi grupate, după natura lor, în două mari categorii: cauze
tehnice şi cauze organizatorice.
a. Cauze tehnice:
- starea tehnică necorespunzătoare a instalaţiilor şi echipamentelor electrice;
- lipsa dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de control şi semnalizare sau starea
lor necorespunzătoare;
- defecte de structură sau lipsuri constructive la lucrările de construcţii montaj.
b. Cauze organizatorice:
- lipsa instructajului de protecţia muncii;
- organizarea necorespunzătoare a locului de muncă sau a procesului de
desfăşurare a activităţilor practice;
- condiţii necorespunzătoare a mediului de lucru (insuficienţa volumului şi a
suprafeţei locului de muncă, iluminat necorespunzător, temperatură înaltă sau scăzută
a aerului, zgomot, etc.);
- manipularea necorespunzătoare a mijloacelor de producţie, nerespectarea
regulilor de circulaţie în spaţiul de desfăşurare a activităţii;
- nerespectarea disciplinei şi a normelor de securitatea muncii;
- regim neraţional de muncă, solicitarea excesivă a executanţilor.
La acestea se pot adăuga anumite stări ale executanţilor, cum ar fi oboseala
fizică, nervoasă, starea afectivă necorespunzătoare etc., care pot conduce şi ele la
producerea accidentelor profesionale.
3. CAZURI DE ELECTROCUTARE
2
- atingerea unor conductoare neizolate ale unei linii electrice aeriene sau ale unui
conductor rupt şi căzut la pământ;
- atingerea unor conductoare scoase de sub tensiune, care însă au rămas încărcate
cu sarcini electrice, datorită capacităţii lor (de exemplu condensatoare care nu au fost
descărcate după deconectare);
- atingerea unui conductor sau a unei borne într-o instalaţie, în care, chiar după
întrerupere, a rămas închis un contact (dacă întrerupătorul sau separatorul sunt
defecte);
- folosirea unor aparate sau lămpi portative neprotejate sau defecte, la tensiuni
neadmise.
Figura 1
Cazuri de electrocutare prin atingere directă
a. Reţea monofazată izolată faţă de pământ
Exemple de astfel de reţele sunt: căile de curent de alimentare din secundarele
unor transformatoare de reţea, reţele de curent continuu alimentate de la redresoare,
etc. Cazul cel mai frecvent de electrocutare constă în atingerea unei faze şi a
pământului (sau un obiect bun conductor legat la pământ) – figura 2.
Figura 2
Din schema echivalentă rezultă:
U
I 2 I h I1
Rh Riz1 [1]
Riz 2
Rh Riz1
3
Considerând Riz1 Riz 2 Riz avem
Rh Riz U R R
U h ( I h I1 ) h iz
Rh Riz Rh Riz R Rh Riz , [2]
iz
Rh Riz
iar valoarea curentului prin corp în lipsa oricărei rezistenţe suplimentare între om şi
pământ sau om şi linie este:
U
Ih [3]
2 Rh Riz
Desigur dacă omul este aşezat pe un covor izolant, are mănuşi sau cizme
electroizolante, în serie cu Rh apare rezistenţa suplimentară RS care limitează curentul
la valoarea:
' U
Ih [4]
2 ( Rh Rs ) Riz
Relaţia [3] permite calculul rezistenţei minime a izolaţiei necesară pentru a se
evita electrocutarea mortală. De exemplu, considerând U = 220V, în curent alternativ,
Ih max = 10mA şi Rh = 1000Ω (conform normelor), rezultă din relaţia [3]:
U 220
Riz min 2 Rh , deci Riz min 2 2000 20000 Ω .
I h max 10
O rezistenţă de izolaţie de 20 k este
relativ uşor de realizat. Rezultă că în acest tip de
reţea se poate asigura o bună protecţie, cât timp
izolaţia este în bună stare; la o punere la pământ
(figura 3) a unei faze (pol) reţeaua continuă să
funcţioneze, dar o atingere a celuilalt pol este
echivalentă cu atingerea între faze şi deci foarte
periculoasă. În acest caz:
U
I h'' [5]
Rh
evident periculos. Figura 3
4
atins-o şi cu picioarele pe o pardoseală bună conductoare de electricitate, aflată în
contact direct cu pământul (figura 4).
a. b.
Figura 4
În cazul în care omul atinge una din faze se poate observa că se produce
electrocutarea deoarece curentul se închide prin faza atinsă, om, sol, rezistenţele de
izolaţie dintre sol şi fazele neatinse.
Dacă reţeaua este echilibrată, tensiunea nul-pământ este zero: la o atingere cu
una din faze reţeaua se dezechilibrează, între nul şi pământ apare o tensiune, U0.
Din figura 4, considerând Riz1 = Riz2 = Riz3 = Riz şi U tensiunea de linie (dintre
faze), rezultă curentul prin om:
U
Ih
Riz [6]
3 Rh
3
Dacă izolaţia unei faze este deteriorată (de exemplu Riz1 = 0) atunci atingerea altei faze
este echivalentă cu o atingere bifazată şi
U
Ih [7]
Rh
5
Neutrul este pus la pământ printr-o “priză” (un conductor îngropat în sol) a
cărei rezistenţă, R0 este mică (conform normelor R0 ≤ 4Ω).
În acest caz, când neutrul este legat la pământ, se închide un circuit electric
prin faza atinsă, om, sol, (care este bun conducător de electricitate) şi neutrul legat la
pământ al transformatorului. Acelaşi circuit electric se stabileşte şi în cazul în care
omul stă cu picioarele pe o pardoseală rău conductoare de electricitate, dar cu o mână
atinge o fază a reţelei şi cu cealaltă peretele construcţiei sau un alt element bun
conductor de electricitate, aflat în contact cu solul.
În primul caz, curentul electric trece prin om pe traseul mână-picior, în al
doilea caz pe traseul mână-mână. În ambele cazuri efectul curentului electric este
acelaşi (aceeaşi valoare a curentului).
Din figura 5 rezultă:
Uf U
Ih ; R0 Rh ; U f
Rh R0 3
deci
U
Ih [8]
3 Rh
Se observă că în acest caz rezistenţa de izolaţie a căilor de curent nu are nici
un rol protector. Nu înseamnă că rezistenţa de izolaţie nu are nici o importanţă.
Dimpotrivă are un rol important contra atingerilor indirecte, izolând căile de curent de
carcase, acoperişuri etc.
Până acum nu s-au luat în consideraţie capacităţile liniilor faţă de pământ,
neglijare justificată în cazul liniilor aeriene de curent continuu şi a celor de curent
alternativ de joasă tensiune, la care capacităţile sunt într-adevăr foarte mici. În cazul
liniilor aeriene de înaltă tensiune (de la 25 ÷ 30 kV în sus) precum şi a celor în cablu
capacităţile sunt mari, astfel încât curenţii capacitivi pot depăşi cu mult valorile
periculoase. În concluzie, când se lucrează cu linii în cablu sau de înaltă tensiune
trebuie luate precauţii speciale.
6
atingerea concomitentă a două echipamente care au defecţiuni diferite de izolaţie
(pe faze diferite), chiar dacă muncitorul este izolat de pământ (figura 6.d);
atingerea concomitentă a carcasei unei maşini intrată accidental sub tensiune şi
care nu este legată la pământ şi a carcasei altei maşini care este legată la pământ;
atingerea simultană a două puncte de pe sol sau de pe pardoseală, din apropierea
unei scurgeri de curent şi care se află la potenţiale diferite (tensiune de pas); astfel de
situaţii sunt posibile în apropierea unei prize de pământ (figura 7) sau a unui conductor
electric neizolat căzut pe pământ.
Figura 6
Figura 7
Principalele cauze ale accidentelor prin atingere indirectă sunt următoarele:
deteriorarea izolaţiei dintre conductor şi carcasă sau căderea unui conductor pe
carcasa unei maşini;
producerea unui arc electric între un element aflat sub tensiune şi o carcasă, o
îngrădire, un stelaj;
lipsa sau deteriorarea instalaţiei de protecţie (deteriorarea conductoarelor de
legare la pământ sau la nul, a prizei de pământ etc.);
7
legarea greşită, în aceeaşi instalaţie, a unor maşini la priza de pământ iar a altora
la conductorul de nul;
utilizarea unor siguranţe supradimensionate care, în cazul unei deteriorări a
izolaţiei, nu separă instalaţia devenită periculoasă;
blocarea sau scurtcircuitarea întrerupătoarelor automate, ceea ce împiedică
intrarea acestora în funcţiune, pentru a deconecta circuite defecte.
Valoarea curentului prin corpul omenesc, în cazul atingerilor unor elemente
sub tensiune, depinde printre altele şi de tipul reţelei electrice la care este conectat
elementul.
Trebuie avut în vedere că electrocutarea este posibilă numai în cazul atingerii
concomitente a două elemente cu potenţiale diferite.
Cazul cel mai defavorabil, pentru o reţea de alimentare dată, îl constituie
atingerea a două elemente care fac parte din circuitele curenţilor de lucru. În acest caz
tensiunea la care este supus corpul este chiar tensiunea de lucru, iar în circuit se află
numai rezistenţa corpului.
În cazul atingerii unui singur pol al reţelei, omul este supus la tensiunea faţă
de pământ la locul accidentului. În acest caz tensiunea este mai mică, şi în plus deseori
apar rezistenţe suplimentare care limitează curentul prin corp.
Valoarea şi importanţa acestei rezistenţe depinde de:
- modul de realizare a contactului dintre om şi pământ;
- tipul de reţea electrică.
Contactul cu pământul poate avea loc direct sau prin intermediul unor
elemente izolate (covoare, plăci, cizme, etc.); în ultimul caz rezistenţa este mai mare
sau mai mică.
În ce priveşte tipul de reţea se deosebesc două cazuri: reţele de curent
continuu în care nu intervin capacităţi şi reţele de curent alternativ în care intervin
capacităţi, deseori importante faţă de pământ; în majoritatea cazurilor capacitatea este
suficient de mică şi se poate neglija.
Figura 8
8
Omul atinge în mod frecvent aceste părţi metalice în timpul exploatării
instalaţiilor respective; cât timp nu a avut loc un defect de izolaţie care să le pună sub
tensiune (la potenţialul unei faze) nu există nici un pericol.
Dacă defectul s-a produs, la atingerea acestora se produce electrocutarea atât
în cazul reţelei legate la pământ (figura 8.a), cât şi a reţelelor izolate faţă de pământ
(figura 8.b). În primul caz se stabileşte un curent electric prin circuitul: faza defectă,
carcasa motorului, corpul omului, sol şi neutrul reţelei. În al doilea caz curentul
electric se stabileşte prin circuitul: fază
defectă, carcasa motorului, corpul omului,
sol, rezistenţele de izolaţie ale fazelor
nedefecte şi neutrul reţelei.
Electrocutarea mai poate surveni
atunci când picioarele omului se află la
potenţiale diferite. Astfel de situaţii se pot
ivi în apropierea unei prize de pământ, sau
în apropierea locului de contact cu solul al
unui conductor de fază (situaţie care poartă
numele de punere la pământ a
conductorului) – (figura 9). Figura 9
9
- contracţia spasmodică a muşchilor cu pierderea cunoştinţei, dar cu menţinerea
respiraţiei şi a funcţionării inimii;
- pierderea cunoştinţei şi dereglarea funcţionării inimii şi/sau respiraţiei;
- moartea clinică, respectiv încetarea respiraţiei şi circulaţiei sângelui;
- moartea biologică – fenomenul ireversibil manifestat prin încetarea proceselor
biologice în celule şi ţesuturi.
Solicitarea inimii, ca urmare a şocului electric, se manifestă în majoritatea
cazurilor prin fibrilaţie – contracţii haotice ale muşchiului inimii, datorate acţiunii
directe şi reflectate a curentului, în urma cărora inima nu mai este capabilă să
pompeze sânge în vasele arteriale. Oprirea funcţionării inimii este cea mai periculoasă
cauză a morţii prin electrocutare, deoarece acordarea primului ajutor în acest caz este
mult mai complexă decât la oprirea respiraţiei. Oprirea respiraţiei se manifestă mai
frecvent decât oprirea funcţionării inimii.
Chiar dacă nu au ca rezultat moartea, şocurile electrice pot provoca tulburări
grave în organism (boli cardiovasculare, boli nervoase, tulburări endocrine, slăbirea
memoriei şi a atenţiei), care pot apare nu numai odată cu electrocutarea, ci şi peste
câteva ore, zile sau luni.
Şocurile electrice sunt prezente în peste 80% din cazurile de electrocutare (în
majoritatea cazurilor – 55% – fiind însoţite şi de traumatisme locale), constituind cel
mai mare pericol pentru viaţa accidentaţilor (85÷87% din cazurile mortale).
Electrotraumatisme – în care se încadrează celelalte accidente electrice, care
produc de obicei vătămări externe şi anume:
- arsura electrică – este un traumatism datorat fie acţiunii unui arc electric fie
datorită trecerii prin corp a unui curent electric de intensitate foarte mare; ea poate
avea loc şi în cazul conectării greşite a unor întrerupătoare sau al înlocuirii unor
siguranţe, fără a se fi remediat scurtcircuitul din reţea. Arsurile electrice sunt
deosebit de grave datorită temperaturii ridicate a arcului precum şi faptului că sunt,
de obicei, însoţite de metalizarea pielii (pătrunderea prin epidermă a particulelor de
metal împrăştiate de arcul electric).
- semnele electrice – apar prin contactul conductorului electric cu pielea, sub
formă de leziuni, umflături sau pete (semne de culoare cenuşie sau gălbuie pe
suprafaţa corpului, de formă rotundă sau ovală, cu o scobitură în mijloc) mai puţin
periculoase;
- electrometalizarea – constă în acoperirea unei părţi din suprafaţa pielii cu metal
topit, volatilizat prin căldura arcului electric.
Sunt considerate electrotraumatisme şi:
- electroftalmia (vătămarea ochilor prin inflamarea corneei şi conjuctivei ochiului)
datorită luminii puternice (radiaţiei ultraviolete) a arcului electric, care poate
produce orbirea temporară sau slăbirea definitivă a vederii;
- leziunile mecanice provocate de contracţiile musculare (ruperea ligamentelor,
pielii, vaselor sanguine şi ţesutului nervos, luxaţia încheieturii, fracturarea
coastelor);
- căderea de la înălţime, ca urmare a pierderii echilibrului sau a cunoştinţei în
urma unui şoc electric.
Prezenţa efectelor curentului electric asupra organismului arată marele pericol
ce poate apare în instalaţiile electrice şi scoate în evidenţă necesitatea acordării unei
10
atenţii deosebite măsurilor de protecţie ce se impun.
În afara accidentelor menţionate anterior curentul electric poate produce:
- incendii cauzate de arcul electric sau scânteile ce apar în cazul unor scurtcircuite,
de supraîncălzirea aparatajelor sau a conductoarelor electrice parcurse de curenţi
intenşi, descărcări de electricitate statică în materiale inflamabile;
- explozii provocate în acelaşi mod în spaţii în care se depozitează sau se lucrează
cu materiale explozive (gaze, vapori, pulberi fine combustibile care, împreună cu aerul
formează amestecuri explozive)
11
- tensiunea la care este supus omul;
- rezistenţa electrică întâmpinată de curent pe traseu.
12
- sub 1.000, când pielea este umedă din cauza transpiraţiei etc.;
- între (40.000 ÷ 100.000), când pielea este uscată.
Dintre factorii care contribuie la scăderea rezistenţei electrice a pielii, se pot
menţiona:
- umiditatea pielii, cauzată de transpiraţie sau lucru în medii umede;
- murdărirea pielii, mai ales cu substanţe bune conducătoare;
- deteriorarea stratului cornos al pielii (zgâriere, arsură, tăieturi, etc.);
- starea de ebrietate, de oboseală fizică, de stres psihic.
Rezistenţa corpului omenesc scade odată cu creşterea suprafeţei de contact, a
presiunii de contact, a umidităţii şi temperaturii mediului înconjurător şi a duratei de
acţiune a curentului.
Pentru calculul şi execuţia instalaţiilor şi mijloacelor de protecţie este necesară
stabilirea unei valori pentru rezistenţa corpului. Din cercetări a rezultat că valoarea de
1.000 pentru rezistenţa electrică a corpului este acoperită în majoritatea cazurilor.
Electrocutarea poate avea efecte periculoase dacă tensiunea de atingere are
valori, pentru curentul alternativ, cuprinse între:
ΔU1 1.000 Ω 10 10 3 A 10 V
ΔU 2 100.000 Ω 10 10 3 A 1.000 V
în funcţie de rezistenţa electrică a corpului omenesc.
Dacă tensiunea de atingere este de 220V, iar pielea omului este foarte uscată,
curentul de electrocutare este:
U 220 V
Ih 2,2 10 3 A 2,2 mA
R 100.000 Ω
valoare mai mică decât 10mA limita intensităţii nepericuloase.
La aceeaşi tensiune de atingere, dacă pielea omului este uşor umedă şi
rezistenţa electrică a corpului are o valoare de aproximativ 40.000 prin corp va trece
un curent:
220 V
Ih 5,5 10 3 A 5,5 mA
40.000
care de asemenea nu este periculos. Dacă însă pielea corpului este umedă şi rezistenţa
electrică a acestuia este de 1.000, curentul de electrocutare la aceeaşi tensiune de
atingere de 220V va fi:
220 V
Ih 220 10 3 A 220 mA
1.000 Ω
valoare cu mult peste limita intensităţii periculoase.
Din exemplele de mai sus se poate observa că aceeaşi tensiune de atingere
poate produce curenţi de electrocutare nepericuloşi, sau periculoşi în funcţie de
rezistenţa electrică a corpului omenesc.
Cum această rezistenţă nu poate fi cunoscută cu precizie, limitarea curentului
de electrocutare se realizează prin adoptarea unor metode care să ducă la scăderea
tensiunii de atingere (sau de pas) sub valoarea tensiunii de atingere admisibile. Prin
tensiune de atingere admisibilă se înţelege tensiunea care, aplicată corpului omenesc,
determină trecerea unui curent nepericulos prin acesta.
13
Calea de trecere a curentului prin corp este alt factor care determină gravitatea
electrocutărilor. Dacă în circuitul electric stabilit prin corp este cuprinsă inima, sau
locuri cu mare sensibilitate nervoasă (încheieturile mâinilor, de exemplu) pericolul de
moarte este mai mare. Se cunosc totuşi şi cazuri mortale, când atingerile electrozilor
au avut loc cu încheietura mâinii şi podul palmei.
Dintre locurile periculoase mai fac parte: regiunea capului (ceafa, gâtul,
tâmpla), vârful plămânului, abdomenul şi pieptul.
14
5.8. Factorul surpriză
Factorul surpriză are importanţă în ceea ce priveşte gravitatea electrocutării.
Un om electrocutat prin surprindere are reacţii mai grave. În plus pot apare mişcări,
gesturi care pot duce la accidentări mecanice (căderi, loviri, etc).
Prin măsuri de prim ajutor se înţeleg primele îngrijiri urgente care se dau unui
accidentat, înainte de a sosi organele sanitare, care urmează să acorde asistenţă
medicală calificată.
Eficacitatea măsurilor de prim-ajutor depinde de rapiditatea cu care se aplică,
de corecta lor aplicare şi de prezenţa de spirit a persoanelor din imediata apropiere a
accidentatului; ele trebuie să fie cunoscute de întregul personal.
Primul ajutor se va acorda la locul unde se găseşte accidentatul, acţionându-se
rapid după următoarele reguli:
examinarea exterioară completă a accidentatului, având grijă de a nu agrava
starea sa prin acţiuni bruşte sau greşite;
respectarea unei aseptii perfecte;
acordarea primului ajutor în ordinea gravităţii, în cazul unui accident colectiv,
dacă nu sunt suficiente persoane pentru a se ajuta simultan accidentaţii, şi anume:
- extremă urgenţă – hemoragiile (la cap, gât, subsoară, coapsă), hemoragiile
interne, răniţii în zona toracelui, cei cu arsuri mari, cei cu mai multe răni grave;
- primă urgenţă – răniţii care au pierderi de sânge, răniţii cu membrele zdrobite;
- a doua urgenţă – fracturile (de craniu, de coloană vertebrală, fracturile deschise,
rănile adânci);
- a treia urgenţă – fracturile mici închise, rănile puţin adânci etc.
Este de preferat ca fiecare atelier sau măcar cabinetul medical al unităţii
respective să fie dotat cu truse de prim ajutor conţinând materiale sanitare, substanţe
adecvate luării de măsuri urgente, corespunzătoare unor accidente posibile în atelierul
respectiv, după caz, chiar aparate pentru respiraţie artificială, butelii de oxigen
dispozitiv cu mască tip Drager etc., dacă pot apărea asfixieri, sincope respiratorii,
electrocutări etc.
6.1. Electrocutarea
Prelungirea efectului de electrocutare conduce la pierderea vieţii. De aceea
salvarea accidentatului depinde în mare măsură de rapiditatea cu care acesta este scos
de sub acţiunea curentului electric şi i se face respiraţia artificială, de corecta aplicare
a acestor măsuri şi de prezenţa de spirit a persoanelor din imediata apropiere a
accidentatului.
Statistica arată că intervenţia acordată în mai puţin de 1 minut de la
producerea electrocutării, salvează cca. 96% din victime. Cu cât întârzierea acordării
primului ajutor creşte, procentul victimelor salvate scade, şi anume:
-după 1 minut, creează şanse de salvare de 95%;
15
-după 2 minute, creează şanse de salvare de 90%;
-după 3 minute, creează şanse de salvare de 75%;
-după 4 minute, creează şanse de salvare de 50%;
-după 5 minute, creează şanse de salvare de 25%;
-după 6 minute, creează şanse de salvare de 1%;
-după 8 minute, creează şanse de salvare de 0,5%.
În consecinţă, în cazul electrocutării, rezultă ca fiind o gravă greşeală
evacuarea (transportarea) victimei de la locul accidentului înainte de a i se acorda
primul ajutor, excepţie făcând cazul în care accidentatul trebuie scos dintr-o atmosferă
viciată sau dintr-un loc cu pericole în continuare. De asemenea, nu trebuie aşteptată
sosirea personalului medical, ci trebuie acordat imediat primul ajutor, care poate fi
salvator. Măsurile de prim ajutor trebuie cunoscute de toţi studenţii.
Acordarea primului ajutor constă din:
- scoaterea accidentatului de sub tensiune;
- efectuarea respiraţiei artificiale.
a. Scoaterea accidentatului de sub tensiune
Pentru scoaterea accidentatului de sub tensiune este necesar să se cunoască
următoarele:
atingerea cu mâna a unui conductor aflat sub tensiune provoacă în majoritatea
cazurilor o contractare convulsivă a muşchilor, în urma căreia degetele se strâng atât
de tare, încât mâinile nu pot fi desprinse de pe conductor;
cel care intervine nu trebuie să vină în contact direct cu accidentatul aflat sub
tensiune;
prima măsură care se întreprinde este scoaterea rapidă de sub tensiune a părţii
din instalaţie cu care accidentatul a venit în contact. Pentru aceasta se scoate de sub
tensiune instalaţia acţionându-se întrerupătorul care o alimentează. La nevoie,
conductorul sub tensiune se poate tăia cu un topor cu coada din lemn uscat. La liniile
aeriene se poate arunca peste conductoarele liniei un conductor neizolat, care, în
prealabil a fost legat la pământ, după care nu se va atinge cablul sau priza de pământ.
Este necesar ca scoaterea de sub tensiune să fie completată de următoarele
măsuri:
- asigurarea securităţii accidentatului dacă acesta se află la înălţime;
- asigurarea unui iluminat corespunzător în locul unde s-a produs accidentul,
utilizând o altă sursă de energie;
în instalaţiile de joasă tensiune, dacă nu este posibilă deconectarea rapidă a
instalaţiei, se îndepărtează accidentatul de părţile sub tensiune, salvatorul trebuind să
ia măsuri să nu fie însuşi electrocutat, folosind materiale izolante bine uscate (o haină,
un par, o funie, o scândură etc.). Pentru mai multă siguranţă, operatorul se echipează
cu cizme şi mănuşi de cauciuc, calcă pe un covor izolant, o scândură uscată sau pe
haine uscate. Este interzisă utilizarea unor elemente metalice sau a unor materiale
umede. De aceea se interzice tragerea de picioare sau de haine dacă acestea nu sunt
bine uscate.
accidentatul se va plasa pe un material rău conductor ( o pânză uscată, o grămadă
de haine uscate, o scândură etc.);
16
se recomandă, pe cât posibil, ca intervenţia să se facă cu o singură mână şi să se
apuce de hainele accidentatului, dacă sunt uscate.
b. Efectuarea respiraţiei artificiale
După scoaterea accidentatului de sub tensiune, înainte de începerea respiraţiei
artificiale se fac următoarele pregătiri:
-dacă accidentatul nu şi-a pierdut cunoştinţa, dar a stat un timp îndelungat sub
curent, trebuie să i se asigure o linişte perfectă până la venirea medicului şi apoi 2-
3 ore trebuie să stea sub observaţie;
-dacă accidentatul şi-a pierdut cunoştinţa dar încă respiră, se înlătură persoanele de
prisos şi se asigură o bună ventilaţie în zonă; accidentatul este întins comod, pe un
aşternut uscat, i se deschid hainele (cravata, cămaşa, cureaua, cordonul etc.), iar
dacă are răni sau fracturi, hainele se taie, i se va da să miroase amoniac şi eventual i
se va frecţiona corpul pentru a se încălzi; medicul va fi chemat de urgenţă;
-dacă respiraţia este greoaie i se face imediat respiraţia artificială;
-dacă lipsesc semnele de viaţă (respiraţie, bătăile inimii, pulsul) accidentatul nu
trebuie considerat decedat (decesul poate fi constatat numai de medic); i se va face
imediat respiraţie artificială, care va fi continuată timp îndelungat, chiar (8÷10)h,
fără întrerupere; dacă este posibil, fără a se produce întârzieri, i se încălzesc
picioarele şi corpul cu sticle cu apă caldă sau cărămizi încălzite.
17
palmele pe spinarea accidentatului, pe coapsele inferioare apucându-l lateral cu
degetele răsfirate, degetele mari fiind paralele cu coloana vertebrală;
-numărând „unu, doi, trei”, corpul persoanei care dă ajutorul se va apleca treptat
înainte în aşa fel încât greutatea corpului să se sprijine pe mâinile întinse, şi, în acest
fel, se vor apăsa coastele inferioare ale accidentatului, realizând astfel expiraţia;
-fără a dezlipi mâinile de pe spinarea accidentatului, persoana care dă ajutorul va
reveni brusc în poziţia iniţială pentru a intra aer în plămâni (inspiraţia);
-după ce va număra rar „patru, cinci, şase”, se va apleca din nou cu greutatea
corpului său pe mâinile întinse numărând „unu, doi, trei” etc.;
-se repetă ciclul cu o frecvenţă de 12-15 apăsări pe minut.
A doua metodă manuală, metoda Sylvester, recomandată când victima
prezintă răni sau fracturi ce nu-i permit aşezarea cu faţa în jos:
-victima trebuie deranjată cât mai puţin;
-se aşează accidentatul pe spate, cu corpul aplecat într-o parte, punându-i sub
omoplaţi un pachet de haine, în aşa fel încât capul să-i atârne înapoi;
-accidentatul va fi supravegheat ca la metoda Schaeffer;
-trebuie să i se scoată limba şi să i se menţină afară, trăgând-o în jos spre bărbie;
-salvatorul se aşează în genunchi lângă capul accidentatului, apucându-l de mâini
lângă coate;
-pentru expiraţie salvatorul se apleacă înainte, astfel încât să aşeze încetişor braţul
acestuia pe partea inferioară a pieptului;
-pentru inspiraţie, salvatorul se retrage înapoi, sprijinindu-se pe călcâie, numărând
„unu, doi, trei”, ridică mâinile accidentatului de fiecare parte şi deasupra capului;
-numărând „patru, cinci, şase” apasă din nou mâinile pe piept etc.
-această cadenţă se repetă de 12-15 ori pe minut.
Metoda gură la gură, se foloseşte la readucerea la viaţă a oricărei persoane,
căreia i s-a oprit respiraţia în urma unui accident sau din alte cauze şi prezintă
următoarele avantaje:
-se poate face imediat, de către o singură persoană;
-permite să se observe expansiunea toracelui;
-ajutorul este posibil şi în caz de răniri sau fracturi grave.
Metoda permite să se insufle victimei aerul necesar reanimării sale, direct în
aparatul respirator. Aplicarea metodei constă în:
-aşezarea accidentatului în poziţie şezând, rezemat de unul din picioarele
salvatorului;
-capul accidentatului se dă cât mai mult înapoi spre ceafă, ţinându-i o mână pe
frunte şi una pe ceafă;
-peste gura accidentatului se aşează o batistă sau se foloseşte o pipă specială. Este
indicat să se folosească batista salvatorului care este special confecţionată, din
material plastic, având formă dreptunghiulară, iar în mijloc un tub din material
aplatizat şi lung de 2,5 cm, care se introduce între maxilarele accidentatului;
-salvatorul se aşează cu genunchii lateral faţă de victimă, ţine nările victimei
strânse de către obrazul său, sau le astupă apucându-i nasul între degetul mare şi cel
arătător al mâinii ce se află înspre partea capului victimei;
-salvatorul trage mult aer în piept şi îl suflă în gura accidentatului, până la
umplerea completă a plămânilor;
18
-după insuflare, se va degaja faţa victimei şi se va slăbi strângerea nărilor pentru a
permite aerului insuflat să iasă din plămâni;
-cadenţa este de 12-15 cicluri pe minut.
Metoda gură la nas se execută identic cu cea gură la gură cu singura deosebire
că aerul se insuflă pe nas. De data aceasta însă salvatorul apasă cu degetul mare al
mâinii cu care ţine bărbia pe buza inferioară a victimei pentru a-i închide gura.
Ambele metode (gură la gură şi gură la nas) se pot aplica şi cu victima în
poziţia culcat pe spate sau verticală (suspendat în centura de siguranţă). Dacă aerul
intră şi în stomac, provocând o balonare, atunci se apasă uşor pe acest loc pentru a ieşi
aerul.
Respiraţia artificială cu ajutorul tubului bucal, constă în următoarele:
-se aşează tubul bucal între dinţii victimei, îndepărtându-i-se buzele, atât cât să
permită plasarea tubului;
-se acoperă buzele victimei cu palma şi cu degetele mâinii dinspre bărbia acestuia
evitând scăpările de aer; cu degetele aceleiaşi mâini, se prinde nasul victimei între
degetul mare şi cel mijlociu sau arătător, astupându-i nările în timpul insuflaţiei;
-se dă capul victimei pe spate, pentru o circulaţie bună a aerului;
-celălalt capăt al tubului bucal va fi prins între dinţii salvatorului, care va efectua
apoi insuflarea, urmărindu-se ca şi la celelalte metode ridicarea toracelui victimei
(siguranţa că aerul insuflat ajunge în plămâni);
-după insuflare se lasă tubul liber, permiţând expirarea aerului de către victimă,
după care ciclul se reia în acelaşi ritm ca mai sus (12-15 cicluri pe minut).
Respiraţia artificială cu ajutorul insuflătoarelor speciale
Insuflatorul constă dintr-un dispozitiv de suflat aer în formă de armonică, la
care se racordează un tub simplu de cauciuc, prevăzut cu un tub bucal care se
introduce în gura victimei.
Se iau aceleaşi măsuri de poziţionare a victimei şi a capului ei ca la metoda
gură la gură, numai că insuflarea se face prin apăsarea pe aparatul fixat pe centura
salvatorului cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână se urmăreşte etanşarea la gură.
Se execută tot 12-15 cicluri pe minut.
Respiraţia artificială prin insuflarea aerului cu amestec de oxigen
În acest caz respiraţia se face cu aparate speciale existente în dotarea
infirmeriilor sau cabinetelor specializate, fiind însă şi cele mai eficiente. În cazul
încetării bătăilor inimii (stop cardiac), simultan cu respiraţia artificială, se efectuează
masajul extern al inimii, cu ajutorul unei alte persoane. Acesta constă în comprimarea
succesivă a sternului cu palma, comprimări care trebuie să alterneze cu insuflări.
Indiferent de metoda aplicată, respiraţia artificială nu se întrerupe nici în
timpul transportării victimei la punctul sanitar; ea trebuie continuată până când
victima este în afară de pericol sau până când este predată organelor sanitare.
Aplicarea respiraţiei artificiale poate dura, uneori, mult (5 - 6 ore, chiar până la 8 ore)
şi nu se întrerupe decât când accidentatul îşi recapătă respiraţia normală sau când apar
semnele caracteristice ale morţii reale, care pot fi constatate numai de către medic.
Primul ajutor se acordă chiar la locul accidentului; transportarea accidentatului
se face numai când pe acest loc pericolul de electrocutare continuă să ameninţe pe
accidentat şi salvator. Măsurile de prim ajutor se acordă şi în timpul transportului.
c. Transportarea accidentatului
19
-la ridicarea şi transportarea accidentatului se vor lua măsuri potrivite pentru a nu i
se pricinui dureri, zguduiri şi poziţie incomodă sau periculoasă;
-ridicarea accidentatului şi aşezarea lui pe o targă făcută din material potrivit se vor
face cu atenţie şi coordonat, eventual după o comandă sau numărătoare, de către doi
operatori;
-se recomandă ca accidentatul să nu fie transportat la brancardă, ci aceasta să fie
împinsă (introdusă) sub corpul ridicat al accidentatului;
-transportul accidentatului cu brancarda pe locul plan, se face cu picioarele înainte;
la urcarea unei scări sau pante, cu capul înainte. Brancarda va fi menţinută tot timpul
în poziţie orizontală;
-pentru a preveni clătinarea brancardei, transportatorii vor merge cu genunchii
puţin îndoiţi şi nu vor ridica prea mult picioarele;
-coborârea accidentatului de pe brancardă se va face în acelaşi mod ca şi la
ridicarea lui pe brancardă.
20
- după spălarea rănii se procedează la aplicarea pansamentului (două-trei comprese
sterile peste care se pune vată şi se execută înfăşurarea în tifon);
- pe rană se vor aplica numai pansamente sterilizate din trusa de prim ajutor;
- materialul de pansament va fi despachetat astfel ca nu să se atingă cu mâinile
partea care urmează a fi aplicată pe rană;
- în cazul lipsei de pansament steril, se va întrebuinţa o batistă curată (de preferat
călcată proaspăt) sau o fâşie de pânză curată;
- după pansare, accidentatul va fi transportat la cea mai apropiată unitate medicală;
- corpurile străine care pătrund sub pleoape se îndepărtează uşor, cu un tampon de
vată sau tifon sau prin spălarea ochiului cu un jet de acid boric sau de apă curată, fiartă
anterior, jet îndreptat dinspre colţul de la tâmplă al ochiului spre colţul interior (spre
nas); dacă astfel nu se reuşeşte înlăturarea corpului, accidentatul va fi transportat
imediat la medicul oftalmolog.
21
apese pe fractură, ci numai să împiedice progresarea ei; ele vor depăşi cele două
articulaţii vecine fracturii, fixându-se cu fâşii de tifon, de pânză. În cazul unui membru
fracturat, acesta se poate lega de cel sănătos; îndreptarea fracturii şi tragerea
membrului sunt interzise.
În cazul unor fracturi deschise, se va aplica imobilizarea membrului fracturat
cu atele, după ce s-au luat măsurile de prim ajutor indicate pentru răniri sau hemoragii.
În cazul fracturii coloanei vertebrale, accidentatul va fi culcat pe spate pe o scândură
dreaptă şi va fi transportat imediat la spital. Nu se va folosi o targă de pânză pentru a
nu menţine accidentatul în poziţia curbată.
22