Sunteți pe pagina 1din 3

Curs 1

Generalităţi
Biomecanica este aplicarea legilor mecanicii in biologie sau dupa
definiţia data de Y.C.Young, biomecanica reprezinta "proprietăţile
mecanice ale ţesuturilor vii".
În domeniul biologiei ''mecanica'' ne arată mişcarea sistemelor vii, ne
învaţă funcţia normală a lor ca si modificarea adusa de alterarea
acestor sisteme. Diagnosticul si asistenţa medicală de recuperare nu
poate fi concepută fără cunoaşterea biomecanicii.

Biomecanica articulară îşi fundamenteză noţiunile pe două procese de


bază: mişcarea si
forţele care o determină. Studiul mişcării în sine fără a ţine seama de
forţele care o determină este cunoscut sub numele de ''kinematică'' iar
studiul forţelor aplicate corpului poartă numele de ''kinetică''.
Biomecanica are câteva din elementele de artrologie si miologie dar
obiectivul principal este de a prezenta rapoartele dintre kinematica si
kinetica unei articulaţii, să analizeze presiunile dezvoltate în articulaţie
în statică şi în dinamică, rapoartele de forţă între grupele musculare,
să precizeze poziţiile neutre, amplitudinile funcţionale pentru ADL-uri.

Aparatul neuro-mio-artrokinetic

Este format din totalitatea elementelor care participă la locomoţie:


nervi, muşchi, articulaţii,oase. Locomoţia nu poate fi executată fără
toate aceste elemente care împreună alcătuiesc aparatul NMAK.
Mişcarea a specializat un aparat diferenţiat -aparatul locomotor- care
are ca unitate componentă de bază unitatea kinetică, alcătuită din
articulaţie-muşchi-nerv. Fiecare dintre aceste structuri are u rol bine
precizat dar care nu se motivează decât în relaţia de interdependenţă
a întregii unităţi kinetice.

Curs 2

Osul

Osul reprezintă elementul de bază al scheletului vertebrelor


caracterizat prin structura lui dură, solidă şi rezistentă.
Rolul oaselor.Oasele sau scheletul au mai multe funcţiuni:
- conferă corpului o formă şi un suport
- de locomoţie
- de producere a unor componente ale sângelui
- de protecţie
- de rezervă pentru unele substanţe minerale

Structura osului

Osul are două componente:


- osul compact - partea exterioară caracterizată prin duritate
- osul spongios - partea interioară
Osul este acoperit de un strat protector străbătut de numeroase vase
sanguine - periostul - cu rol esenţial în hrănirea şi creşterea
osului.Interiorul osului este alcătuit din măduva osoasă cu rol de
producere a componentelor sângelui.

Compoziţia osului

Osul constă în 60% substanţe anorganice (fosfat de calciu) 40% substanţe


organice ( oseină ).

Tipuri de oase

Oasele scheletului sunt împărţite în 4 grupe:


- oase lungi care sunt alungite, cu rol de a amortiza şocurile. Acestea
au o parte interioară numită diafiză şi două capete numite epifize.
Regiunile între diafize şi epifize se numesc metafize. Oasele lungi sunt
mai compacte decât celelalte oase. Din acestă categorie fac parte oase
cum ar fi: oasele membrelor ( femur, tibie).
- oase scurte care sunt mai putin compacte, destul de subtiri si mici. Exemplu:
oasele carpiene, metacarpiene, vertebrele.
- oase neregulate care au forme si dimensiuni variate: oasele bazinului.
- oase late: oase subţiri, curbate, de dimensiuni mici: oasele pieptului,
oasele craniului.

Curs 3

Articulaţia
Articulaţia reprezintă ansamblul părţilor moi prin care se unesc două
sau mai multe oase vecine. Pe baza modalităţii de unire între oasele
componente articulaţiile se clasifică în:
a) Articulaţii fibroase - unirea se face stâns prin ţesutul
conjunctiv, sunt foarte putin mobile şi datorită formei suprafeţei
osoase articulare care congruează perfect cu cea opusă. De exemplu:
articulaţiile craniului. Tot articulaţii fibroase dar cu capacitate de
mobilizare datorită legăturii de ţesut elastic ( ligamente) sunt articulaţiile
interapofizare vertebrale.
b) Articulaţii cartilaginoase: unirea se face prin fibrocartilaj,
articulaţia permite o anumită mişcare. De exemplu: simfizele ( simfiza
pubiană ) şi articulaţiile intervertebrale.
c) Articulaţiile sinoviale: unirea se face prin capsulă existând o
cavitate între suprafeţele articulare care permite mişcări ample. Aceste
articulaţii sunt cunoscute şi sub numele de diartroze.

Forma capetelor osoase articulare determină tipul de mişcare posibilă


în respectiva articulaţie. Din acest punct de vedere diartrozele se
clasifică în:
- articulaţii plane ( artrodii ) în care mişcarea este mai mult de
alunecare ( de exemplu: articulaţia carpului sau tarsului ).
- articulaţii sferoide ( enartroze ) formate dintr-o faţă articulară sferoidă şi
alta concavă ( de exemplu coxofemurală, scapulohumerală ) forme care
permit o foarte mare mobilitate în mai multe planuri; acestea sunt articulaţii
total libere.
- articulaţii cilindroide sau balamale cu cele două variante: trohleară
( cotul ) şi trohoidă ( artic. radiocubitală sau atlasul şi axisul )
- articulaţii elipsoide cu cap articular condiloidian ( artic.
genunchiului )
- articulaţii selare cu una din suprafeţe concavă şi cu cealaltă convexă
( artic. metacarpiană a policelui )

Articulaţiile se pot clasifica şi după baza gradelor de libertate, a


numărului de direcţii de mişcare:
- cu I grad de libertate ( cele plane, cilindroide şi elipsoide )
- cu II grade de libertate ( selare )
- cu III grade de libertate ( sferoide )

Diartrozele indiferent de forma lor au o structură constantă:


- cartilajul hialin - acoperă capetele osoase
- bureletul fibrocartilaginos - în special la enartroze unde suprafeţele
articulare nu sunt egale
- capsula articulară - cu structură conjunctivă formată din două straturi:
- extern fibros
- intern sinovial, capsula se prinde ca un manşon de epifize, de
periost şi burelet
- sinovială - tapetează intern capsula
- lichidul sinovial - scaldă cavitatea articulară şi este generat de
sinovială cu rol de a hrăni şi a curăţi cavitatea articulară
-ligamentele paraarticulare - exterioare articulaţiilor şi în strânsă
interdependenţă cu acestea realizând rezistenţa şi stabilitatea
articulară, participă la ghidarea mişcării