Sunteți pe pagina 1din 322

Cuvînt înainte

Lucrarea de faţă nu este rezultatul unei noi cercetări întreprinse


asupra procesului traducerii textului biblic. Majoritatea elementelor ei
decurg din două cercetări anterioare, prezentate în două dintre lucrările
noastre deja publicate: După Luther şi Palia de la Orăştie (1582), vol. II
Studii, ambele apărute la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, prima în 2005, cealaltă în 2007.
Prezentul text rezultă din travaliul pregătirii şi susţinerii unui curs de
traductologie biblică în faţa studenţilor şi masteranzilor de la
Philosophische Fakultät a Universităţii din Zürich. În urma susţinerii
acestui curs, o editură străină ne-a oferit şansa de a publica o lucrare pe
această temă. Din acest motiv, am prelucrat datele deja existente, dar
supunîndu-le unor modificări, adesea consistente.
În primul rînd, elaborarea cursului, dar şi trecerea timpului, au
generat anumite schimbări, aprofundări şi nuanţări ale multor concepţii
exprimate în lucrările susmenţionate. Întrucît am continuat să studiem
aceste chestiuni, am observat noi aspecte, am îmbogăţit cantitatea de
material şi am lărgit perspectivele, am aprofundat unele căi, am schimbat
unghiurile din care am privit chestiunile şi am pus noi accente asupra
unora dintre acestea. Toate acestea reflectă schimbările perspectivei
teoretice, precum şi noile unghiuri de analiză şi interpretare a exemplelor
ilustrative.
Am considerat că o temă atît de vastă - care nu poate fi epuizată nici
măcar de lucrul convergent al mai multor generaţii de cercetători, şi care,
atent şi aprofundat cercetată, scoate mereu la iveală elemente ce se cer
continuu plasate în reţeaua vastă din care fac parte - nu poate decît
beneficia de pe urma concentrării celor care o studiază. Din acest motiv
am ales ca, de data aceasta, să oferim o lucrare de sinteză, cu mai puţine
analize noi, dar cu mai multe secvenţe care să decurgă din prelucrarea în
mod limpede a unor rezultate lipsite de zgura propriei lor prospeţimi.
În al doilea rînd ne-am îndreptat către public încercînd să construim
un text mai accesibil decît precedentele, atît cititorului străin,
nefamiliarizat cu unele aspecte ale evoluţiei limbii române şi cu
problemele traducerii textului biblic, cît şi cititorului român.
Preliminarii

1. Deşi înrudite la origini în majoritatea lor, popoarele europene vor


cunoaşte adînci transformări la nivelul propensiunilor genetice şi
naturale, al trăsăturilor dobîndite, astfel încît civilizaţia, cultura,
mentalitatea acestora vor ajunge nu doar să păstreze trăsături comune,
dar şi să genereze particularităţi individualizante. Cu toate acestea,
popoarele din această parte a lumii vor transgresa limitele etnice,
geografice, lingvistice şi culturale, şi se vor lăsa modelate de filozofia
creştină, cunoscînd comunitatea prin creştinism. Clădite pe cultura şi
civilizaţia greco-latină, spiritualităţile şi civilizaţia europeană sînt
străbătute în mod coerent de filonul unitar al ideologiei creştine.
Toate aceste popoare s-au raportat la filosofia creştină şi la Biblie în
aşa fel încît acest fapt a devenit unul crucial pentru noua lor
reconfigurare cultural-spirituală. Fie că se au în vedere civilizaţiile de tip
protestant, în care Biblia a constituit un ghid de zi cu zi şi o lectură
duminicală de familie, fie că ne raportăm la lumea catolică, unde Biblia,
deşi nu la fel de bine cunoscută, a fost o carte la fel de bine interiorizată,
fie că privim în lumea ortodoxă, unde aceeaşi carte încărcată de
sacralitate a ajuns la urechile credincioşilor doar prin intermediul
preoţilor, Biblia a fost sursa morală cea mai prestigioasă şi mai
întrebuinţată, cea mai înaltă autoritate care a orînduit vieţile şi minţile
comunităţilor civilizaţiei europene.
2. Fiind Biblia o călăuză morală, socială şi spirituală atît de prezentă
şi de implicată în vieţile popoarelor, era firesc ca apelul la preceptele
acesteia să încerce a se face prezervînd nu doar conţinuturile textului, dar
şi formele sale. De aceea, în cadrul unor complexe procese cu dinamici
diferite odată cu popoarele se vor creştina şi limbile. În general, noua
religie a pătruns pe cale orală şi a acţionat astfel asupra publicului,
textele care s-o poarte în limba receptorului apărînd mai tîrziu. Datorită
genezei sale complicate, a varietăţii de conţinut, de stil şi de gen, textul
biblic este de o complexitate inegalabilă. Lectura, prelucrarea mentală şi
lingvistică, apoi traducerea sa constituie procese cognitive, mentale şi
lingvistice din cele mai complexe şi mai solicitante. Momentul în care o
cultură ajunge să acumuleze tensiuni generate de nevoia de a avea o
Biblie proprie, apoi să creeze condiţii propice, precum şi pe învăţaţii care
să complinească respectiva nevoie, semnifică maturizarea acelei culturi
şi a limbii care o poartă, capacitatea acestora de a-şi croi o identitate şi
un drum care să le fie proprii.

6
3. Cercetările lingvistice asupra perioadelor în care primele texte
literare apar, în special traduceri şi compilaţii, arată că acestea au
acţionat în mod iniţiatic, constitutiv şi determinant asupra a ceea ce urma
să devină aspectul literar al respectivei limbi. Studiul constituirii
aspectului literar al unei limbi vernaculare revelă importanţa influenţelor
suferite de acea limbă ca urmare a unor inevitabile interferenţe cu alte
limbi, mai avansate din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare a
aspectului literar. În cazul majorităţii limbilor europene, un astfel de
studiu, în mod necesar diacronic, se constituie prin ample cercetări
comparate, operate la nivelul vechilor traduceri (în special biblice) şi la
cel al surselor şi modelelor străine ale acestora. O atare analiză are darul
de a scoate la iveală, de a demonstra şi stabili gradul de existenţă,
amploarea şi profunzimea relaţiei de determinare a limbii şi normei-
model asupra principiilor şi proceselor formative şi de funcţionare ale
aspectului literar în formare (cu eventuale evoluţii la nivel de sistem). De
asemenea, se evidenţiază astfel căile eficiente pe care s-a acţionat şi
diferitele caracteristici - inclusiv evolutive - ale unui proces atît de
complex (prin vastitate, profunzime, varietatea de vectori de influenţă, de
principii, cauze şi efecte etc.).
Începînd cu procesele care influenţează principiile de structurare şi
de funcţionare a aspectului literar şi pînă la comportamentele concrete -
manifeste la nivel fonetic, morfosintactic şi lexical -, de natură şi în
măsură să caracterizeze rezultatele creatorilor aspectului literar, tot ceea
ce decurge de pe urma acestei activităţi umane sau o determină este
încărcat cu anumite trăsături date de actul traducerii ca act cultural. De
aici decurge relaţia organică şi intimă între actul traducerii - în special a
textelor sacre - şi procesul de constituire şi funcţionare a aspectului
literar.
4. Date fiind anumite caracteristici pe baza cărora aspectul literar
funcţionează în cadrul unui sistem (în primul rînd de ordin social), apoi
permanentul joc al evoluţiei unitare între stabilitate şi variabilitate, oricît
de departe ar fi în timp începuturile unei norme literare, adevărata
înţelegere a esenţei acesteia, precum şi a principiilor care animă
realitatea de suprafaţă a reproducerilor cotidiene, stă în pătrunderea şi
cuprinderea genezei acelei norme literare. De aceea, discuţia noastră se
va concentra asupra procesului traducerii textelor sacre şi a implicaţiilor
acestuia în formarea aspectului literar. Avînd a reda şi purta - la modul
intens - forme şi conţinuturi lingvistice şi cultural-spirituale caracteristice
creştinismului, limbile vor suferi puternice şi profunde influenţe dinspre

7
acesta şi dinspre limbile prin care creştinismul îşi trecea formele şi
conţinuturile. Acest proces complex nu s-a desfăşurat fără a lăsa urme la
nivelul limbilor şi al mentalităţilor.
Înţelegînd toate aceste lucruri, se poate susţine că, după cum
creştinismul a fost modelator şi creator al unei mentalităţi, tot astfel
textul biblic a fost creator al limbilor de cultură şi al normelor literare,
cel puţin în fazele lor incipiente.
5. Deşi creştinată foarte devreme (parţial, chiar născută creştină),
comunitatea românească de la nordul Dunării a auzit multă vreme
cuvintele Bibliei într-o limbă străină, şi anume slavona. După activitatea
destul de rodnică din secolul al XVI-lea, cînd s-au tradus parţial şi
integral mai multe cărţi biblice, abia spre sfîrşitul secolului următor va
apărea o traducere integrală a Bibliei în limba română. Ceea ce se poate
observa în urma studierii situaţiei limbii române în perioada primelor
texte literare româneşti şi ceea ce, apoi, s-a încercat a se prezenta în cele
ce urmează este tocmai unul dintre cei mai importanţi factori (poate chiar
acela de cea mai mare importanţă) care au acţionat în mod iniţiatic,
constitutiv şi determinant asupra a ceea ce urma să devină aspectul literar
al vechii române.

8
I. Traducerea

Traducerea reprezintă un act lingvistic şi cultural orientat, prin care


sînt translate dintr-o limbă în alta forme şi conţinuturi de gîndire,
lingvistice, estetice, afective etc.
Sistemele lingvistice care intră astfel în contact prezintă
particularităţi proprii - unele bine conturate, după cum pot prezenta şi
suficient de multe carenţe - sub aspect formal şi sub aspectul
conţinutului. Datorită acestora, la contactul dintre cele două limbi pot
apărea felurite cerinţe dinspre ambele sisteme, fapt ce aduce cu sine
necesitatea de a imagina modalităţi şi tehnici prin care fenomenul
translării să se ajusteze atît impunerilor limbii-sursă, cît şi cerinţelor
limbii-ţintă.
Prin particularităţile lor anatomo-fiziologice, sistemele lingvistice nu
sînt doar forme şi conţinuturi în sine întrucît, prin modalităţile lor de
structurare şi de funcţionare, ele pot genera conţinuturi conceptuale,
adică pot modula căile pe care conceptele se constituie şi funcţionează
dobîndind valori.
Ca orice activitate umană cu caracter social şi cultural, traducerea
are caracter procesual şi istoric. Trecînd printr-un şir de etape evolutive,
precum aceea cvasi-spontană de proces de actualizare în mintea unui
vorbitor bilingv sau poliglot a formelor şi conţinuturilor unei limbi
diferite de cea maternă - în chiar momentul în care percepe astfel de
forme şi conţinuturi -, apoi aceea de activitate sau întreprindere de
moment, aleatorie, ocazională sau frecventă, al cărei scop imediat îl
constituie înţelegerea minimală şi corectă (între limite acceptate -
deoarece actul este dotat cu eficienţă - în cazul în care limba nici unuia
dintre cei doi poli nu impune cerinţe speciale), traducerea ca activitate se
dezvoltă ca un proces complex, specific uman, în care orice nouă etapă
decurge din precedentele, dar fără a anula neapărat existenţa acestora.
Întrucît interacţiunile dintre două limbi, cele dintre limbă şi gîndire,
precum şi cele dintre limbă şi societate, sînt deosebit de complexe şi
pline de felurite solicitări, numai un exerciţiu relativ îndelungat, dublat
de o bună cunoaştere a limbilor, societăţilor şi a părţilor necoincidente de
gîndire în contact, poate asigura o traducere de calitate. Capacităţile de
traducere pe care fiecare limbă şi le dezvoltă - în modul cel mai concret
prin indivizii traducători - sînt consecinţe ale unor procese, şi ele dotate
cu caracter istoric. De aceea, alături de factorii limbă-ţintă şi limbă-
sursă, care, în fapt, înglobează o multitudine de alţi factori, cel puţin

9
pentru perioadele pe care le cîntărim retrospectiv, factorii care de
asemenea trebuie avuţi în vedere sînt cei reprezentaţi de către individul
traducător, acesta văzut ca un complex activ, şi de către receptor, acesta
văzut ca un determinant indirect.
I.1. Limitele traducerii sînt date de esenţa procesului, determinat
de caracteristicile şi acţiunea factorilor implicaţi: limba-sursă, limba-
ţintă, traducătorul şi receptorul, precum şi de cerinţele şi caracteristicile
fundamentale ale procesului interacţional. Toate aceste elemente prezintă
carenţe, anumite posibilităţi şi certe nevoi.
Limba-sursă prezintă caracteristici formale proprii (de natură
morfologică, dar mai cu seamă sintactică şi lexical-semantică) care, la
trecerea într-o altă limbă, numai aproximativ pot fi convertite în unităţi,
relaţii şi valori corespondente şi echivalente. În destul de multe cazuri, în
urma traducerii apar fie elemente şi relaţii impregnate cu caracteristicile
limbii-sursă, fie elemente şi relaţii care încearcă să se centreze pe
conţinutul de redat folosindu-se preponderent de mijloacele limbii-ţintă,
adică abătîndu-se sever de la formele şi mijloacele limbii-sursă. Sub
aspectul conţinutului, limba-sursă prezintă modalităţi proprii de
conceptualizare a conţinuturilor realităţii redate prin text, dar şi a
relaţiilor gramaticale. În felul acesta, nu numai formele pot avea de
suferit prin echivalare, dar şi conţinuturile pot prezenta diferenţe.
La rîndul ei, limba-ţintă, oricît de capabilă sau de incapabilă ar fi în
sine în a urma procedurile de traducere şi a se plia anumitor cerinţe
externe, suferă în mod inevitabil presiuni externe şi apoi interne,
deoarece aspectul şi complexul de forme şi conţinuturi din limba-sursă
impune constrîngeri formale şi de conţinut, date de propriile
caracteristici şi uzuri. Datorită acestui complex de cauze, foarte sumar
schiţat, actul de traducere prezintă două mari posibilităţi: traducerea
orientată fie către limba-sursă, fie către limba-ţintă. De aici decurg
anumite caracteristici de bază ale actului de traducere.
I.1.1. În general, orientarea către limba-sursă atrage după sine
apariţia - la nivelul rezultatului traducerii - a unor elemente formale
caracteristice limbii-sursă, dar străine limbii-ţintă pînă într-atît încît la
nivel formal pot apărea structuri care nu sînt recognoscibile pentru
receptor, iar la nivel de sens pot apărea valori incompatibile cu
modalităţile de conceptualizare din limba-ţintă - ambele situaţii generînd
neînţelegere şi confuzii. Chiar în cazul în care între limbile intrate astfel
în contact există decalaje în favoarea limbii-sursă, cîştigul pe care limba-
ţintă îl poate obţine în acest fel nu este realmente profitabil decît pe

10
termen foarte scurt (sau în etapele superioare din evoluţia limbii-ţintă).
Centrarea pe limba-ţintă conduce la trecerea în plan secund a
caracteristicilor formale pe care limba-sursă tinde să şi le impună - dar cu
urmărirea atentă a conţinuturilor de redat -, deziderat îndeplinit cu
mijloacele limbii-ţintă. Cîştigul care derivă de aici ar putea fi real dacă
limba-ţintă ar avea realmente mijloace formale optime de redare a
respectivelor conţinuturi, dacă ar avea realmente capacitatea de a genera,
formal şi conceptual, acele conţinuturi.
După cum se observă, centrarea pe limba-sursă favorizează
impunerea structurilor acesteia (cum se spune), centrarea pe limba-ţintă
încearcă achiziţionarea conţinuturilor semantice (ce se spune), cu
mijloace formale proprii. Deşi jocul care se desfăşoară în mintea
traducătorului - adică în zona de contact a limbilor implicate -, şi care
ţine de esenţa relaţiei limbă / gîndire / societate, are ca miză obţinerea
conţinuturilor textului, chiar atunci cînd structurile limbii-ţintă permit
obţinerea acelor conţinuturi, traducătorul poate simţi solicitări de
fidelitate formală dinspre limba-sursă. Cunoscînd ambele limbi şi
ajungînd la conţinuturi prin intermediul formelor limbii-sursă, acesta
simte tentaţia îmbogăţirii limbii-ţintă cu elemente formale, ispititoare
prin structura şi conţinutul lor lingvistic, fără trădarea formelor
aducătoare de conţinuturi (ceea ce poate procura limbii-ţintă mijloace noi
şi superioare de exprimare) şi fără a leza spiritul limbii-ţintă (ceea ce
procura limbii-ţintă supleţea caracteristică contactelor lingvistice
realmente îmbogăţitoare).
Greu de realizat, această posibilitate este doar teoretică sau pe
porţiuni mici de text, întrucît structurarea într-un ansamblu a elementelor
unui sistem generează - pe lîngă aparenţa respectivului ansamblu - o
entitate animată de un spirit propriu. Acest spirit, însă, o dată generat, nu
poate fi transferat, fără pierderi şi independent de elementele materiale
care-l constituie, într-o altă structură care doar să-i servească drept mediu
de existenţă.
Încercarea de a reda conţinutul pe calea prezervării formei arată
înţelegerea faptului că textul este o formă a realităţii dotată cu forţă
activă. Suport şi vehicol material al conţinutului, aspectul formal este
structurat pe mai multe niveluri de profunzime şi semnificaţie, începînd
cu cel denotativ, literal, care este cel mai strîns legat de latura aparentă a
formei, şi încheind cu cel mistic şi magic, cel care se leagă de
dimensiunea profundă a formei. Aspectul formal nu este doar un simplu

11
purtător material al unor conţinuturi, ci realitatea prin care se constituie
şi trăieşte conţinutul.
O traducere centrată exclusiv pe limbă-ţintă, cu mijloacele acesteia
adică, va putea transfera conţinuturi, dar este posibil să genereze un alt
spirit. De aceea, obţinerea conţinutului exclusiv cu mijloacele limbii-
ţintă nu a constituit, în general, soluţia aleasă de către traducători, mai
ales pentru textul biblic, fidelitatea referindu-se nu doar la conţinuturi, ci
şi la forme. Stabilizarea pe o poziţie intermediară arată că traducerea a
atins echilibrul optim care permite aducerea conţinuturilor (de gîndire,
estetice, afective etc.) construite cu mijloacele lingvistice ale unei limbi
şi în chipul acesteia, în formele unei alte limbi, care redă acele
conţinuturi în chip propriu.

Relaţia dintre formă şi conţinut poate fi sugerată în modalităţi


semnificative prin observarea unei constante a Septuagintei, a Vulgatei, şi
chiar a traducerilor moderne ale Bibliei. Porţiunile care conţin Torah sînt
superioare din punct de vedere al accesibilităţii, celor care redau cărţile
profetice şi pe cele poetice. Situaţia aceasta are, în principal, cauze de
natură lingvistică: a) multe dintre expresiile idiomatice, figurile rare sau
dificile ale ebraicei sînt mai complexe în cărţile profetice şi poetice decît
în Torah; b) gradul de pătrundere a textului de către traducători este
obturat adeseori tocmai de imprecizia caracteristică limbajului profetic şi
poetic, spre deosebire de limbajul pe care conţinutul istoric al
Pentateuhului îl necesită; c) între limba acestuia şi cea a cărţilor profetice
şi poetice exista diferenţe formale (datorate şi unor cauze istorice)
suficient de mari încît să genereze consecinţe asupra efortului de
traducere.
De altfel, de aici provine o parte a diferenţelor dintre textul ebraic,
Septuaginta, Vulgata, traducerile din alte limbi, precum şi o parte a
stîngăciilor şi obscurităţilor pe care toate textele (uneori chiar şi textele
ebraice!) le înregistrează. La acestea se adaugă şi anumite condiţii
concrete de scriere a textului1.

I.1.2. Celălalt cuplu, constituit din traducător/revizor şi receptor


(lector sau auditoriu), pe lîngă constrîngerile derivate din cele
precedente, cunoaşte propriile constrîngeri. Traducătorul şi revizorul sînt
indivizi care ţin de o anumită epocă, dotată cu o concepţie - mai mult sau

1
Dictarea şi transcrierea textului constituiau momente care favorizau apariţia
greşelilor (adiţii, suprimări, inversiuni, glose interne, corecturi, explicaţii
marginale, alte clase de greşeli) ulterior introduse introduse în text.

12
mai puţin structurată - asupra felului în care trebuie tradus şi revizuit un
text (sacru). În perioada care ne interesează, căutările traducătorului şi
revizorului erau limitate de posibilităţile şi nevoile sistemului limbii-
ţintă, precum şi de configuraţia aspectului literar la a cărui edificare
contribuiau prin chiar actul lor. Dată fiind precaritatea reperelor externe,
majoritatea proceselor pe care actul de traducere se întemeia sau care îl
acompaniau (asocieri pe baze formale şi de conţinut, echivalări şi
neuntralizări, ajustări şi substituţii ale structurilor, relaţiilor şi valorilor
semantice ale limbilor în contact) se petrece în mintea traducătorului şi a
revizorului bilingv sau poliglot. În acest context, tentaţia orientării către
limba-sursă, prin transportul în limba-ţintă a feluritelor structuri ale
limbii-sursă (cea care deţinea forme cu capacităţi ridicate de exprimare a
conţinuturilor - lucru dovedit prin chiar existenţa textului în limba-sursă)
se combina cu aceea de a utiliza elemente aparţinînd limbii vii sau unor
norme paralele exercitau reale presiuni, toate solicitînd participarea lor la
noul text şi la aspectul literar în constituire.
Deşi traducerea este o activitate umană foarte veche, în perioada în
care Biblia începe a fi tradusă în limbile vernaculare europene, încă nu
există un sistem coerent de tehnici de traducere, întemeiat pe un set de
principii şi pe o teorie. De aici decurg numeroase inconsecvenţe
procedurale, chiar dacă adeseori şi pe alocuri se pot constata rezultate
date de aplicarea unor metode eficiente şi bine gîndite. Traducătorul şi
revizorul constituie rezultanta limitelor proprii, dar şi externe, care se
întîlnesc cu aspiraţia către o translare totală şi, uneori, cu conştiinţa acută
a feluritelor neputinţe.
În contextul acestei stări de neaşezare, dincolo de posibilităţile
oferite de valenţele textului şi cele ale limbii, se amplifică tendinţa
generală de a crea noi versiuni, chiar şi atunci cînd este vorba despre
revizia unui text. Neexistînd un prag bine definit între traducere şi
revizie, în contextul unui aspect literar insuficient conturat şi fixat,
revizorul devine lesne co-traducător. De la revizie la prelucrare şi apoi la
o nouă versiune paşii se fac destul de repede, consecinţele fiind
importante nu atît în ceea ce priveşte textul în sine, cît nivelul lingvistic
al acestuia.

Modalitatea activă de revizie, de pildă, este caracteristică unei perioade în


care nu existau norme ferme de revizie, după cum nu exista nici conceptul
‘proprietate intelectuală’. Chiar astăzi, de pildă, cu toate că ar apel
constant la una sau mai multe traduceri precedente, o nouă traducere a

13
Bibliei ar face acest tip de recurs mai degrabă ca la nişte texte consultate,
cel mult orientativ, pentru situaţiile care ar necesita sugestii, sau în cele
greu de soluţionat. Încercarea autorilor, însă, ar fi aceea de a oferi ceva
nou, punînd în act concepţiile care au animat respectiva întreprindere2.
Acest fapt este în măsură să ridice serioase probleme în calea activităţii de
stabilire a feluritelor raporturi, mai cu seamă a celor de filiaţie, dintre
astfel de texte, afectată fiind precizia instrumentelor filologului. Desigur,
atunci cînd revizorul se însărcinează cu o parte a activităţilor
traducătorului, asta poate duce la creşterea cantităţii de travaliu formator
la care este supusă limba. Pe perioade scurte, însă, şi, eventual, cu
consecinţe negative chiar pe perioade lungi, această forţare a proceselor
generează aproape sigur tulburări şi defecte de construcţie a normei
literare. Astfel de intervenţii, în fapt, nu fac decît să creeze dezacorduri
între elementele sistemului paradigmatic, să solicite peste măsură
capacităţile adaptative ale limbii, astfel încît în decursul unei singure
generaţii pot apărea schimbări şi variante în cantităţi excesive.

Alături de limbă şi de cultură, beneficiarul şi, într-o anumită măsură,


pacientul cel mai viu este tot de natură umană. De multe ori pierdut din
vedere, acesta îşi poate cu greu juca rolul de judecător al textului şi al
progreselor înregistrate astfel de către aspectul literar. După cum o arată
textele vechi româneşti, adeseori, receptorul este avut în vedere doar în
situaţiile în care procesul de traducere întîmpină mari dificultăţi - uneori
nici atunci - el fiind sacrificat împreună cu limba română. Nici chiar
glosele care îi sînt destinate, unele dintre acestea strict persuasive, nu par
mereu a ţine realmente seamă de nevoile sale3. Cu totul pasivi şi
neimplicaţi în producerea textului, cititorul şi ascultătorul rămîn să
orienteze următoarea traducere. În cadrul întregului proces, traducerea
unui text fiind doar un scurt moment, cititorul este cel care, în cele din
urmă, prin nevoile sale decide că este necesară o altă traducere, caz în
care, pe un alt nivel de acumulare, procesul se poate relua îmbogăţitor.
I.1.3. Ca act de sincronizare şi de transfer al spiritului uman, aşa
cum s-a dezvoltat el în şi prin sînul şi limba unei comunităţi, orice tip de

2
În prefaţa la NTB se afirmă: „Pentr-aceaia noi am început dintîiu a-l posledui şi
unde n-au fost bine, am isprăvit şi am împlut şi am tocmit din cît am putut”.
Este vorba despre o traducere deja începută a cuiva care a murit, continuatorii,
însă, nu au reluat lucrul de unde fusese lăsat, ci au revizuit întreg textul.
3
Desigur, chiar în cazul unui text cum este cel sacru, există traduceri care
prezintă importante preocupări în direcţia lămuririi textului pentru cititor, prin
orientarea către limba-ţintă, prin practicarea parafrazării şi prin glosare.

14
traducere ridică dificultăţi generate, în primul rînd, de aceea că spiritul
uman - realitate supramaterială abstractă -, care animă orice individ şi
orice comunitate, privit la nivelul acestei forme concrete de existenţă,
prezintă elemente individualizante şi ireductibile.
Problema aceasta s-a pus cu mare acuitate, forţă şi stringenţă pentru
toate traducerile Bibliei, dar şi pentru multe alte scrieri fundamentale,
începînd cu operele lui Homer. Privind la munca rabinilor, la aceea a
celebrelor Şcoli din Alexandria şi Antiohia şi apoi la încercările
traducătorilor moderni, se poate degaja un întreg proces de căutare a
echilibrelor, destinat să asigure reproducerea în condiţii optime şi
superioare a textului sacru. Însăşi distincţia celor trei sensuri, literal, sau
istoric, moral şi cel mistic, spiritual sau tipic, văzute sub toate aspectele
şi subdiviziunile acestora (toate pot cunoaşte ipostaza proprie şi pe cea
metaforică, apoi, sensul moral poate fi alegoric, tropologic sau anagogic)
- subdiviziuni care pot apărea mai mult sau mai puţin stufoase, în funcţie
de diferitele Şcoli -, are scopul de a echilibra relaţia dintre textul de
tradus şi rezultatul traducerii, de a contracara excesele.
Depăşind etapa intuitivă şi încercînd să găsească instrumente de
rang ştiinţific, traducătorii caută căi de echilibrare şi control a relaţiei
dintre limbă şi gîndire, aşa cum apare ea la nivelul textului şi apoi la
nivelul traducerii; rezultatul la care cu toţii vor să ajungă capătă, însă, un
nume pe cît de ispititor pe atît de vag: „integritatea morală a textului
sacru”.
I.2. Traducerea textului sacru prezintă unele trăsături de natură să
particularizeze respectivul act în rîndul traducerilor. Întrucît cultura
română veche a cunoscut un şir de evoluţii întrerupte, iar fărîmiţarea
geografică a generat felurite consecinţe, cazul vechilor traduceri
româneşti poate fi deosebit de instructiv în acest sens.
Corpusul textelor vechi româneşti care constituie traduceri este
format atît din traduceri religioase (majoritatea cazurilor), cît şi din texte
lipsite de acest caracter. (Totuşi, chiar şi textele laice apar într-o lume
dominată de concepţia religioasă.) În plus, date fiind anumite constante
ale procesului de traducere, constrîngerile culturale şi lingvistice care au
acţionat au fost asumate în măsuri sensibil egale în cazul ambelor tipuri
de traducere. Cu timpul, traducătorii vor dobîndi exerciţiu în mînuirea
limbii, sistemul îşi va creşte capacităţile în producerea, reproducerea şi
utilizarea de structuri, evoluţia aspectului literar va converti
constrîngerile naturale în modalităţi coercitive superioare - asumate
conştient pe baze principiale, acestea generate de caracteristicile interne

15
ale sistemului şi de relaţia sa cu mediul. Sub acest aspect, nu tipul de text
va genera un cadru mai lax, ci trecerea timpului, care va produce
modificări în concepţia asupra traducerii.
Pentru secolul al XVI-lea şi începutul secolului următor, cu oarecari
ajustări, constrîngerile sînt valabile pentru toate tipurile de traduceri
româneşti. Un prim fapt care ieşea în evidenţă la contactul dintre textul
de tradus şi coala albă a hîrtiei pe care urma să apară traducerea
românească era lipsa unui aspect literar românesc în care să se
plămădească traducerea4. În limitele pe care sistemul şi uzul limbii
române le impuneau, cu ajutorul elementelor concrete produse în cadrul
actului vorbirii, singura cale ce putea fi urmată era cea furnizată de textul
de tradus, iar în acesta se oglindea limba-sursă cu particularităţile ei, dar
şi ca model de urmat. În felul acesta, limba textului nu a constituit doar
un vehicol care a purtat în cultura română nişte conţinuturi prin forma
concretă a unui text, ci şi un model cu ajutorul căruia însuşi sistemul
limbii române şi-a edificat treptat un aspect apt să vehiculeze conţinuturi
ca acelea şi să producă forme supuse rigorilor actului cultural.
Importanţa unui astfel de contact stă în realizarea împrumutului de forme
şi structuri lingvistice, în procurarea de modele de exprimare şi de
comportament ale sistemului. Astfel de achiziţii sînt suficiente pentru
rezolvarea eficientă a problemelor ridicate de translarea textului concret
în cauză. Printr-o activitate asiduă de traducere, adică printr-un astfel de
exerciţiu al limbii, sistemul şi procesele sale sînt stimulate în direcţia
edificării unui instrument de conceptualizare şi de exprimare precum
aspectul literar.
Marele cîştig al unui astfel de contact intim cu un sistem care devine
model se găseşte în producerea stimulilor care trezesc mecanismele şi
principiile prin care un sistem începe să funcţioneze la parametrii ceruţi
de actul cultural. Încercările sistemului de a se adapta calitativ la
cerinţele impuse de model dezvoltă şi antrenează structuri a căror

4
Relaţia dintre norma literară şi conţinuturile de tradus, exprimate în formele
unei limbi străine, este intimă şi organică în perioadele de constituire şi
reformare a normelor literare, deoarece, în aceste momente, norma literară nu
reprezintă o formă în care se reconstituie conţinutul exprimat prin altă formă
(cea a textului străin). Mai mult decît în cazul în care o normă literară constituită
şi funcţională preexistă textului de tradus, în acest moment, sistemul solicită
limitele uzului, într-un act de geneză a aspectului literar.

16
funcţionare este capabilă să răspundă nevoilor unui act cultural, precum
şi să evolueze apoi pe baza unor impulsuri preponderent interne.
I.2.1. Unul dintre elementele care este capabil - în astfel de situaţii şi
la un nivel incipient de existenţă a aspectului literar - să asigure o bună
funcţionare a proceselor anterior menţionate îl constituie observarea, la
nivelul textului de tradus, a relaţiei dintre formă şi conţinut şi atingerea
acestei relaţii, ca prim obiectiv, la nivelul textului rezultat, cu
accentuarea fidelităţii formale. În lipsa reperelor, pe care exerciţiul
îndelungat al unei norme literare închegate le procură, adecvarea la
formă - cu toate inconvenientele ce decurg de aici (confuzii,
inadvertenţe, lipsa de adecvare a conţinutului gramatical şi lexical-
semantic) - este singurul reper capabil să asigure nu doar producerea
unui text mulţumitor, ci, mai ales, dezvoltarea în continuare a unui aspect
literar capabil să-şi îndeplinească funcţiile în mod de sine stătător.
La nivelul textelor religioase, aspectul aici discutat ia forma acută a
relaţiei dinamice şi instabile dintre litera şi spiritul textului. Nu de puţine
ori este necesară sacrificarea sau afectarea unuia dintre cele două
momente. Avînd în vedere că traducerea reprezintă un act prin care se
încearcă redarea unui conţinut exprimat printr-un sistem (cu mijloacele
acestuia şi în chipul acestuia), într-un alt sistem (cu posibilităţile
structurale, funcţionale şi de nivel ale acestuia şi cu caracteristicile sale
de aspect) urmarea fidelă a literei conduce adeseori la sacrificarea,
uneori nemiloasă, a spiritului, a conţinutului pe care textul de tradus îl
exprimă şi pe care textul constituit prin traducere dorea să-l exprime.
Aproape mereu, în momentele incipiente ale aspectului literar, calea
aleasă a fost mai degrabă aceasta decît încercarea temerară de a sacrifica
litera în favoarea iluziei redării conţinutului.
I.2.2. Cauzele se află în două categorii de factori. Fiind de domeniul
evidenţei şi relativ imuabilă, forma i s-a impus mereu omului cu o forţă
maximă deoarece conceptul nu putea fi lipsit de o reprezentare cumva
materializată. Oricît de abstract era conceptul, numai o formă materială îl
putea aduce şi păstra în faţa unei fiinţe materiale. Textul sacru (dar
providenţial şi nepreţuit, dictat sau scris de însăşi divinitate) nu îşi putea
prezerva calităţile şi valoarea decît dacă îşi păstra întocmai forma. S-a
ajuns astfel să se considere că, spre deosebire de caracterul specios al
conţinutului, forma singură ar putea împlini în modul cel mai eficient
toate funcţiile textului. Antichitatea, Evul Mediu şi Renaşterea sînt
dominate de concepţia aceasta asupra textului biblic, ajungîndu-se chiar
la a se considera că, transmis oamenilor de însuşi Dumnezeu, textul este

17
în mod voit încifrat, inaccesibil neiniţiaţilor, simpla sa reproducere avînd
darul de a-i perpetua capacităţile, unele dintre acestea latente5: Ordo
verborum mysterium est. Cînd se va depăşi bariera psihologică a limbilor
sacre şi se va începe febrila activitate de traducere a Bibliei,
reprezentanţii acestui curent (în fapt, fără a tenta ori reuşi depăşirea
respectivului obstacol) vor milita pentru redarea pur formală a textului
sacru, indiferent de rezultatele şi consecinţele care apar la nivel de sens.
Ei vor considera că, fiind una singură, realitatea este identic reprezentată
în diferitele limbi, doar formele concrete fiind altele. Simpla echivalare
formală ar avea ca rezultat reconstruirea şi reconstituirea capacităţilor şi
valorilor sacre purtate de formă, iar nu de conţinut6. După cum se
observă, această concepţie fie are în vedere o aceeaşi modalitate de
conceptualizare pentru şi în toate limbile, fie consideră că realitatea
profundă se află în forme, conţinutul, supus feluritelor forţe
interacţionale de natură umană, fiind perisabil, specios, un simplu
ornament atrăgător pentru neiniţiaţi, care are rolul de a păzi şi ascunde
adevărata realitate, adevăratul secret, aflat la lumina zilei, aparent banal
şi cunoscut, în fapt inaccesibil majorităţii.

Concepţia asupra forţei demiurgice a cuvîntului şi ritualurile de tot felul


îşi trag un filon de bază din principiul consubstanţialităţii, conform căruia
structurile primare există şi funcţionează ca unităţi identice cu sine şi
compuse din elemente de natură identică, fapt reflectat cu fidelitate la
nivel material. Chiar conceptul ‘limbă sacră’ este o creaţie ideologică de
ordin mistic care, cu timpul, capătă un caracter practic. Fie şi dacă se
acceptă în totalitate că o limbă a putut fi sacră - în adevăratul sens al
cuvîntului şi nu în sensul că doar vehicula şi depozita cuvîntul divin -,
este axiomatic şi de domeniul evidenţei faptul că utilizarea ei (în mod
inerent eroziv şi creator, distrugînd trăsătura de imuabilitate) i-a alterat

5
Nu întîmplător traducerea Noului Testament de către creştini s-a făcut devreme
doar în zonele apropiate de Palestina (Siria, Egipt), precum şi la popoare care
aveau o altă mentalitate asupra textului (goţii). Chiar la un popor privilegiat
precum cel roman, traducerea în latină se va face relativ tîrziu, şi nu doar din
cauze de ordin social, politic etc.
6
Una dintre consecinţele extreme ale acestei concepţii prin care are loc
orientarea către limba-sursă este aceea că traducătorul identifică trăsăturile
sintactice şi stilistice ale textului biblic, dobîndind astfel abilitatea de a reda
conform textului de tradus felurite expresii idiomatice, sintactice, eufemisme,
imagini etc., dar şi de a produce el însuşi astfel de forme, pe baza modelului
însuşit, indiferent de faptul că ele există în original sau nu.

18
acest caracter7. Ca orice acţiune umană, conştientă sau inconştientă, şi
această încercare de manifestare plenară8 ca fiinţă raţională are nevoie de
un punct de reper. Oricare ar fi acesta, alegerea constituie şi recunoaşterea
implicită a faptului că tot ceea ce derivă din acel punct constituie etapele
unei deteriorări progresive. În momentul în care fiinţa umană se
orientează către un uz revolut, considerînd că în punctul „originar” se află
legitimitatea şi corespondenţa cu esenţele universale - aşadar autoritatea,
forţa demiurgică, puritatea, sensul real etc., toate calităţile divine ale
limbajului - se acţionează în vederea încercării de recuperare a
caracterului sacru al limbii, fără a putea acţiona cumva şi asupra propriei
fiinţe. În fapt, torsiunile la care sistemul „originar” a fost supus,
deteriorările succesive reprezintă nu doar simplul rezultat al uzului de
către om al limbii. Vorbită de către fiinţa umană, dar şi vorbindu-se prin
om, limba a fost supusă schimbărilor împreună cu acesta. Alături de
perisabilitatea oricărei acţiuni umane, inclusiv a celei fundamentale, prin
întoarcerea la aceeaşi origine din care s-a mai plecat o dată, se recunoaşte
şi că esenţa procesului care a materializat respectiva realitate este un dat
perisabil. În acel moment, fixarea unui reper pentru a se asigura o
stabilitate rezonabilă, amînarea relativităţii nu mai depind decît de forţa
persuasivă prin care un text este impus ca sacru. Sub acest aspect, în

7
În acest context, rămînînd identic cu sine, textul iniţial devine greu accesibil
sau chiar inaccesibil. Oricît de sacru ar fi un text, în momentul în care
depozitarul unui mesaj (şi) de natură lingvistică îşi pierde relaţia cu utilizatorii,
două sînt căile care îi pot asigura supravieţuirea: fie devine un obiect încărcat cu
puteri de tip mistico-magic, adică păstrează forma, iar conţinutul suferă
resemantizări în conformitate cu aspectul relaţiei dintre situaţia la care limba
utilizatorilor a ajuns şi felul în care acel text mai poate fi considerat - este o
recuperare a formei -, fie suferă ajustări în sensul aducerii sale într-o relaţie de
compatibilitate formală cu noul stadiu de evoluţie a limbii respective, adică se
încearcă recuperarea conţinutului originar, dar cu ajustările formale impuse de
evoluţiile limbii - este o încercare de recuperare a conţinutului. După cum se
vede, ambele căi sînt anevoioase, succesul celei de-a doua fiind de-a dreptul
iluzoriu.
8
Limba este un domeniu al libertăţilor şi constrîngerilor rezonabile. Libertatea
abia începe în momentul în care nu o încalcă sau limitează pe a celorlalţi, devine
reală în momentul în care se eliberează de coerciţii (în primul rînd de cea
anterioară, căci libertatea nu se impune) şi devine plenară în momentul în care
îşi asumă reguli. Dat fiind caracterul profund social al limbii, aici, libertatea este
plenară atunci cînd individul ajunge să trăiască şi să-şi asume toate cele trei stări
prin care poate trece: aceea de producător al unui mesaj, de receptor al acestuia
şi aceea de (re)creator şi deţinător al sistemului, prin împlinirea condiţiei
supreme a libertăţii: respectul regulilor jocului.

19
domeniul limbii, conceptul ‘limbă sacră’ are un caracter practic întrucît
procură un indispensabil reper şi o necesară călăuză, singurul lucru care
eliberează acţiunea umană de caracterul ei fundamental natural.

Cel de-al doilea set de factori este de ordin raţional. Dincolo de orice
mistică, fiinţa umană, edificată ca urmare a dezvoltării de procese
cognitive, n-a putut să nu observe că adecvarea formală constituie
singurul reper clar perceptibil, lipsit de echivocuri, asupra căruia este
lesne să se convină în mod general, orice abatere de la conţinut astfel
generată avînd şanse de a fi acceptată cu resemnare în faţa evidenţei
formale. În plus, chiar la nivel cult, ceea ce domină în reprezentările şi
conceperea realităţii rămîne elementul formal, singurul recognoscibil
datorită unor caracteristici care se impun simţurilor prin evidenţă.
Invers, mai cu seamă în cazul textelor sacre, tendinţa de a urmări cu
fidelitate conţinutul - avînd în vedere că sînt implicate sisteme lingvistice
diferite (cu tot ceea ce presupune şi antrenează după sine această
diferenţă), adică forme şi conţinuturi în uz - poate conduce la
suprapunerea şi reproducerea fericită a conţinutului, dar cu grave
sacrificii ale formei. Întrucît, în ciuda unei posibile reproduceri fidele a
conţinutului, în felul acesta se produc inerente distorsiuni la nivel formal,
evidenţa cu care este dotat acest nivel face ca întregul act să fie perceput
şi reprezentat mental ca o deformare, o trădare a textului, mai cu seamă
în dimensiunea sa formală.
Temeiul - de ordin raţional - cel mai puternic şi care justifică
prudenţa unei astfel de abordări stă în faptul că, urmînd această cale
(întrucît sistemele lingvistice şi modul lor de funcţionare implică nu doar
diferenţe formale, ci şi de conţinut), este posibil ca sacrificiului formei să
i se adauge şi cel al conţinutului. Domeniul sensurilor - prin excelenţă
supus echivocurilor, interpretărilor, posibilităţilor şi creaţiei - este atît de
labil şi de specios încît reperele aproape că lipsesc. În acest caz, cu toate
imperfecţiunile ei, forma rămîne singurul reper viabil, chiar dacă
adeseori trădînd conţinutul, niciodată trădîndu-se pe sine.

Pe de altă parte, însă, credinţa în formă îşi are temeiurile ei bine precizate.
În esenţă, scrierea umană derivă din reprezentarea obiectului prin desenul
său. Forţa unei astfel de reprezentări grafice (care poate fi întărită de
materia pe care se află reprezentarea şi de materialul cu care acea
reprezentare se efectuează), pictogramă, hieroglifă, literă derivă din aceea
că reprezentarea stă pentru obiectul respectiv şi, mai mult, poate acumula
toate tensiunile şi puterile obiectului încît devine obiectul însuşi. Din

20
acest punct de vedere, un text nu mai este important prin sens (acesta
devine o realitate doar pentru neiniţiaţi!), ci prin ceva mult mai sigur, mai
evident, dar totuşi accesibil la nivel profund doar iniţiaţilor: prin formă.
Reproducerea actelor arhetipale, accesul la Divinitate şi la forţele prime
ale Universului au loc nu prin sens ci prin formă, cu condiţia reproducerii
exacte şi întocmai a acesteia. De aceea, chiar neînţelese, o insignă, un
cuvînt, un gest ritualic pot declanşa procese generate de forţele
primordiale, pot produce consecinţe inaccesibile celor care ar încerca
acest lucru prin sens.

I.2.3. Textul biblic prezenta anumite caracteristici ce nu aveau


nicicum darul de a uşura traducerea. La nivel formal, particularităţile
concepţiei, structurării şi expunerii textului generează dificultăţi întrucît
este vorba de a reface, într-o limbă şi pentru o mentalitate, un text într-un
anume fel gîndit şi construit, într-o limbă bine individualizată şi mult
diferită de limbile indoeuropene9. În primă instanţă, problemele sînt
generate de aceea că, în chiar limba în care s-a conceput şi construit
textul, trebuie să fi existat dificultăţi în a scoate la suprafaţă gîndul sau
procesul de exprimat. Apoi, Vechiul Testament a cunoscut o sinuoasă şi
îndelungată geneză: mai multe şiruri de tradiţii orale s-au combinat sub
forma a diferite texte, procesul de (re?)unificare continuînd la nivelul
acestora, conglomeratele rezultate fiind treptat modelate înspre formele
astăzi cunoscute (foarte multe incomplete şi necoincidente), întregul
proces avînd drept constante reformularea, omisiunea, interpolarea şi
continua ajustare la variate cerinţe ale diferitelor realităţi. Aceasta
înseamnă şi că textul este rezultanta contribuţiei mai multor generaţii, cu
tot ceea ce presupune aceasta (diferenţe de concepţie, de nivel şi
orientare culturală, aportul mai multor limbi şi dialecte etc.).
La nivel de conţinut, problemele care apar sînt generate nu atît de
densitatea ideilor care ar fi de tradus, cît de diferenţele culturale, mentale
şi de civilizaţie dintre cele două lumi: cea semită şi cea europeană, de
felurite caracteristici ale celei dintîi, începînd cu universul onomasticelor
de tot soiul, trecînd prin felul în care se structurează şi relaţionează

9
Pentru Vechiul Testament, socotim că pînă şi puţinele pagini scrise în limba
greacă au fost cel puţin gîndite în aramaică, iar unele dintre acestea par a fi
trecut în prealabil, sub forma ciornelor, prin aceeaşi limbă.

21
elementele concrete şi abstracte ale limbii şi încheind cu formele mentale
ale unei alte lumi10.

Aproape întreg Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică, cu


excepţia cîtorva cărţi scrise în caldeeană, şi a cîtorva scrise în greacă. La
rîndul său, Noul Testament este scris în limba greacă, mai puţin
Evanghelia după Matei, scrisă în syro-caldeeană (aramaică). Chiar dacă,
în chipul limbilor semitice, ebraica a cunoscut o rată de schimbare destul
de redusă, limba din vremea lui Moise devenise de neînţeles celor care au
suferit în captivitatea babiloniană. Literatura ebraică din vremea lui Moise
indică o limbă avîndu-şi aspectul literar în curs de constituire, căutîndu-şi
termenii specializaţi şi sintagmele printre termenii şi expresiile arhaice.
Existenţa unei stări de evoluţie relativ avansate este probată şi de situaţia
scrierii. Scrierea alfabetică nord semitică exista cu mult înainte de Moise,
care trebuie să fi cunoscut destul de bine scrierea egipteană, tehnicile de
scriere, cuneiformele şi scrierea acadiană. Studiul Pentateuhului arată că
autorii acestuia erau obişnuiţi cu scrierea şi cu lectura peste nivelul mediu.
Ca şi contemporanii lor de altfel, evreii erau buni scribi şi copişti,
cunoscînd şi asumîndu-şi într-un înalt grad principiul fidelităţii11.
După Samuel, limba ebraică se cultivă, se eliberează de arhaisme,
schimbările din plan economic, politic, administrativ şi cultural-spiritual
stimulînd dezvoltarea acesteia. Limba devine capabilă să exprime idei de
profunzime fin nuanţate, sintetizînd spiritul ebraic într-un mod elegant.
Poezia şi profetismul exersează limba în direcţia apariţiei şi înfloririi unui
gen poetic şi a unuia oratoric.
Începînd cu etapa captivităţii puritatea limbii are de suferit căci pătrund
formele străine ale opresorului, dar şi cele ale populaţiilor (mai ales
aramaice) cu care evreii intră în contact, nu atît datorită uitării, cît datorită
imposibilităţii de a mai exersa şi dezvolta limba în condiţii de libertate.
De aceea, ca o reacţie, dar şi urmînd tendinţe fireşti de conservare, se
produce un oarecare recul către arhaismele şi formele epocii lui Moise.

10
La acestea se adaugă faptul că prima limbă-ţintă - din punctul de vedere al
studiului nostru, limba greacă - a avut, alături de această dificultate originară,
propriile ei dificultăţi în a înţelege şi reda acel text, ca formă şi conţinut.
11
„Non addetis ad verbum, quod vobis loquor, nec auferetis ex eo: custodite
mandata Domini Dei vestri quae ego praecipio vobis” (Deut., 4, 2), „Haec dicit
Dominus: «Sta in atrio domus Domini, et loqueris ad omnes civitates Iuda, de
quibus veniunt ut adorent in domo Domini, universos sermones, quos ego
mandavi tibi ut loquaris ad eos: noli subtrahere verbum, si forte audiat et
convertrantur unusquisque a via sua mala: et paeniteat me mali quod cogito
facere eis propter malitiam studiorum eorum»” (Ier., 26, 2-3).

22
Multe expresii idiomatice, construcţii - unele caracteristice ebraicei, altele
comune grupului de limbi semite şi orientale din care face parte - vor
pătrunde în Vechiul Testament. În captivitate, ebraica este treptat înlocuită
ca limbă vie cu caldeeana, puţin diferită de ebraică, ebraica devenind
limbă liturgică şi savantă. Spre sfîrşitul sec. I î.e.n. limba în uz va fi syro-
caldeeana, cea pe care o va utiliza şi Isus Christos. Într-o perioadă destul
de întinsă de timp, aşadar, datorită condiţiilor de viaţă, determinate istoric,
limba textelor sacre ajunge să prezinte importante diferenţe faţă de limba
vorbită în mod curent de către populaţia care a produs respectivele texte.
Nevoia de a înţelege textul sacru, prezentă atît la evreii din Asia, cît şi la
cei din Egipt, a condus la necesitatea traducerii acestuia din ebraică -pe
care nici unii nici ceilalţi nu o mai înţelegeau. Traducerea s-a făcut în
caldeeană pentru cei dintîi, în greacă pentru ceilalţi. Prima a fost numită
targum (în caldeeană ‘traducere interpretativă, parafrază’). Cealaltă va
deveni Septuaginta.
Destul de complexă şi neelucidată pe deplin, istoria targum-urilor pare a-
şi avea începuturile în captivitatea babiloniană. În contextul înlocuirii
treptate a ebraice cu aramaica - fără ca acest fapt să elimine nevoia de
Lege -, în sinagogă, evreii vor continua să citească Legea în ebraică, dar o
vor reda poporului oral, traducîndu-o în aramaică, care devenise limbă
maternă. Împrejurarea aceasta arată şi de ce targum-urile, orale la origine,
sînt unele conservatoare, altele mai libere, altele chiar interpretative.
Deşi la nivelul întregului teritoriu pe care evreii îşi aveau comunităţile şi
sinagogile, rezultatele la care targum-urile ajunseseră prezentau diferenţe,
este plauzibil ca, atunci cînd au început a fi scrise - în caldeeană -, ele să
fi avut un unic punct de plecare, în esenţă acelaşi cu cel pe care îl vor
avea şi massoreţii. Dincolo de problema traducerii, aceşti învăţaţi s-au
lovit de problemele de înţelegere pe care textul vechi avea să le pună
contemporanilor lor, mai cu seamă majorităţii care nu avea o cunoaştere
profundă a Legii. De aceea, traducînd cu mijloace destul de primitive,
autorii targum-urilor au oferit cititorului felurite explicaţii lămuritoare.
Făcînd schimbări şi adaptări formale şi de conţinut destul de importante,
introducînd explicaţiile în text, totul în vederea facilitării înţelegerii
textului, traducătorii au făcut ca targum-urile să devină nu doar simple
versiuni traduse ale textului sacru, dar şi nişte parafraze ale acestuia12.

12
Într-un alt sens, massoreţii, cei care transmit textul reconstituit (şi a căror
activitate de desfăşoară aproximativ între anii 500-1000), urmînd vechilor scribi
(sopherim), înţeleg în mod complex şi superior sarcina pe care şi-au asumat-o şi
corectează de multe ori segmentele greşit transmise ori dubioase (ketib ‘ceea ce
este scris’ se corectează prin qeri ‘cum se citeşte’) şi chiar elimină segmentele
pe care le-au considerat a fi străine textului iniţial.

23
La rîndul lor, evreii care după căderea Ierusalimului sub Nabucodonosor
au fugit în Egipt evitînd astfel deportarea, şi care s-au răspîndit în nordul
Africii, vor avea urmaşi care, mulţumită privilegiilor pe care Alexandru
le-a acordat evreilor după întemeierea Alexandriei, se vor aduna în
Alexandria, într-o puternică comunitate cultural-spirituală şi economico-
administrativă. Nevoia resimţită de aceşti evrei de a avea textul sacru
tradus în limba pe care o vorbeau a fost complinită prin apariţia
Septuagintei13. Limba greacă la care ne raportăm în acest moment este
reprezentată de dialectul vorbit în lumea greacă de după Alexandru,
dialectul alexandrin, diferit de greaca clasică. Dialectul alexandrin este un
amestec de dialecte greceşti, un aspect popular comparabil cu ceea ce
avea să deţină şi latina după sec I e.n. Acest aspect, însă, graţie activităţii
rodnice a învăţaţilor din Alexandria, va deveni limbă literară spre sfîrşitul
secolului al III-lea î.e.n. Datorită numărului foarte mare de ebraisme, de
expresii idiomatice după tipare ebraice şi aramaice, greaca biblică nu este
întocmai cu dialectul alexandrin, fiind departe de greaca clasică14.
Evident, între această versiune şi cea a targum-urilor (adică între
Septuaginta şi Biblia Hebraica), există diferenţe date, în primul rînd, de
manuscrisele pe care cele două rînduri de traduceri le-au avut la bază. Se
pare că evreii din Egipt au urmat texte ebraice scrise cu caractere
feniciene, în vreme ce ceilalţi au mers mai degrabă pe urma unor texte
scrise cu scriere pătrată15. Datorită situaţiei înfloritoare a evreilor din
lumea elenică apoi a răspîndirii creştinismului, Septuaginta se multiplică
şi distribuie foarte rapid, ceea ce va conduce totodată la numeroase greşeli
şi corupţii la nivelul textului. Destul de repede, aşadar, apare nevoia unor
revizii.
Alături de Codex Vaticanus - o versiune destul de pură care reproduce
textul vechi -, de Codex Alexandrinus - care se inspiră din Hexapla şi este
atentă la textul massoretic - şi de Codex Sinaiticus - mai apropiat adeseori
de textul targum-urilor - există cîteva texte importante care încearcă să
refacă Septuaginta.

13
Iniţial, aceasta conţinea Pentateuhul, celelalte cărţi ale Vechiului Testament
fiind traduse ulterior, într-un interval de timp mai larg decît cel în care s-a tradus
Septuaginta propriu-zisă.
14
Diferenţa de ebraisme dintre Vechiul Testament şi Noul Testament arată şi
măsura în care evreii care au lucrat la aceste cărţi reuşiseră să se elenizeze. Cu
toate acestea, nu există carte biblică lipsită de ebraisme.
15
În etapa arhaică, evreii scriau cu caractere luate de la fenicieni. Treptat, vor
pătrunde caracterele aramaice, care le vor înlocui pe cele dintîi, şi care, datorită
caligrafilor, vor deveni pătrate. De asemenea, scrierea consonantică, suficientă
cît timp ebraica era vorbită, va fi, cu destule rezistenţe, adaptată la noile realităţi
ale limbii printr-un sistem suplimentar de semnificare a vocalelor.

24
Unul dintre acestea este versiunea lui Aquila, grec din Sinope, convertit la
creştinism dar excomunicat din Biserică datorită preocupărilor sale
accentuate de astrologie, trecut apoi la iudaism. Învăţînd ebraica de la
Eliezer şi Iosua, avînd ca maestru pe Akiba, el va da o traducere excesiv
de literală - utilizată şi citată de către unii Părinţi ai Bisericii, mai ales în
scopuri polemice. Interesat mai întîi de formă şi apoi de sens, Aquila ţine
să păstreze numărul de cuvinte, să facă transparente etimologiile acestora,
să redea expresiile idiomatice ale ebraicei16, motiv pentru care evreii i-au
apreciat lucrul. Atît evreii, cît şi creştinii greci utilizau acest text întrucît
facilita obţinerea unei imagini bune a textului ebraic. O altă versiune este
aceea a lui Symmachos, text caracterizat prin eleganţă şi claritate. O a
treia versiune îi aparţine lui Teodotion. Aceasta redă Septuaginta cu unele
modificări luate din textul original, iar altele preluate de la Aquila. Este de
remarcat că, în această versiune, cartea lui Iov prezintă numeroase
interpolări17.
Încercînd să se întoarcă la textul Septuagintei, dar şi pentru a observa
relaţia exactă dintre acesta şi textul ebraic, Origene (reprezentant al Şcolii
din Alexandria, care va compara triada corp-suflet-spirit cu triada sens
literal-sens moral-sens mistic, şi care, în lupta cu excesele celor ce iau în
sens literal ceea ce trebuia luat metaforic, exagerează accentuînd sensul
alegoric) va concepe o versiune colaţionată. El va alătura pe coloane
textul lui Aquila, pe cel al lui Symmachos, pe cel al lui Teodotion,
Septuaginta, la care se raportau cu toţii, apoi textul ebraic, pe două
coloane: una cu caractere ebraice, alta cu caractere greceşti. Ulterior va
mai adăuga textului trei coloane, reprezentate de alte versiuni greceşti.
Deosebit de importantă este munca de filolog pe care Origene o face,
indicînd prin semne diferenţele dintre versiunile comparate (lecţiuni

16
Această caracteristică este o formă fundamentală de existenţă a traducerii şi
are la bază o concepţie de esenţă semită, atent elaborată. Aquila din Pont nu este
singular, ci se aşează astfel într-o descendenţă, dar şi într-o ascendenţă, într-un
lung şir de învăţaţi care, în cadre diferite, sub variate aparenţe, vor urmări
aspectul formal al textului, vor încerca să relaţioneze sensul şi forma aşezînd la
temelie forma, vor încerca să facă transferuri din perspectivă etimologică şi
idiomatică etc. În esenţă, indiferent de limba în care vor traduce textul, toţi
aceştia vor judeca textul exclusiv din perspectiva sacralităţii sale, considerînd că
substanţa sa materială este cea mai preţioasă, singura care dă consistenţă tuturor
categoriilor de formă, de conţinut, de sens, de valoare pe care textul le
generează. Din perspectivă lingvistică, în felul acesta, limba sursă se reproduce
în limba în care se traduce textul, ţinta nemaifiind o limbă, ci autoreproducerea
unui tipar aidoma limbii-sursă.
17
De altfel, alături de Ester, Proverbe şi Esdra, adeseori, Iov este mai curînd o
parafrază.

25
diferite, omisiuni, adăugiri etc.) şi scriind comentarii marginale, în
general explicative.
O altă traducere a Septuagintei o va furniza Lucian din Samosata, la
începutul secolului al IV-lea e.n. Aceasta este o combinaţie de variante,
chiar dacă inegală, destul de reuşită totuşi, care are ca mărci principale
substituţia sinonimică şi utilizarea aticismelor.
Tot de la Septuaginta se revendică şi versiunea latină a Bibliei de dinainte
de Hieronym, cea care era recunoscută şi utilizată de Biserică. În fapt,
aceasta nu era altceva decît Septuaginta în latină. Ca şi în cazul
Septuagintei, răspîndirea textului scris în limba vulgară prin copiere a
condus la apariţia mai multor variante. De aceea, papa Damasus
încredinţează lui Hieronym revizia şi corectura versiunii recepte. Vrînd să
ofere o reproducere corectă a originalului, Hieronym învaţă ebraica
biblică, se documentează în Palestina, ia legătura cu doctorii evreii,
cunoaşte traducerea literală, mentalitatea iudaică, face muncă de filolog,
lingvist, istoric al culturii şi civilizaţiei. Hieronym va curăţa textul de
glosele care fuseseră încorporate în text şi va elimina interpolările pe care
le identifică (aceasta era sarcina sa iniţială). Compunînd o traducere care
are ca bază textul ebraic18, dar cu consultarea soluţiilor din Septuaginta şi
Hexapla, Hieronym va îmbogăţi umanitatea cu o traducere care îmbină
păstrarea caracteristicilor latinei, cu fidelitatea faţă de textul de tradus,
care combină armonios şi profitabil soluţiile fericite ale textelor
consultate, într-un mod care oferă un text accesibil şi rafinat.

I.2.4. Cele ce preced arată destul de limpede o parte importantă a


cauzelor pentru care, în general, traducătorii vor prezenta anumite tipuri
de comportamente. Încă de la primele traduceri, traducătorii români vor
avea comportamente determinate de cauze care ţin de: numărul şi
caracteristicile surselor; rezultanta contactului dintre limbi (adică de ceea
ce decurge din contactul dintre o limbă avînd un aspect literar format şi
limba română al cărei aspect literar era în curs de constituire); caracterul
sacru al conţinutului; conştientizarea necesităţii de a produce traduceri
utile unor categorii concrete de receptori.
Utilizatorul obişnuit al unui text, interesat de conţinutul sau/şi de
forma acestuia poate să fie mai puţin sau deloc interesat ori conştient de
caracterul de traducere al respectivului text. Cu toate acestea, indiferent
de nivelul de cunoaştere al utilizatorului unui text tradus, precum şi de
nevoile sale, un astfel de text se particularizează prin chiar această

18
Întorcîndu-se la ebraică, textul lui Hieronym reuşeşte de multe ori să
ocolească greşeli pe care textul grecesc le conţine.

26
trăsătură intrinsecă a sa, deoarece, într-o măsură consistentă, asupra unui
text îşi pune amprenta chiar modalitatea prin care acel text a apărut.
Numeroase elemente formale şi de conţinut, la toate nivelele - mai cu
seamă la nivel sintactic şi lexical -, există şi funcţionează ca atare tocmai
datorită faptului că acel text decurge de pe urma unui act de traducere.
Soluţiile de traducere de toate categoriile, care se concretizează treptat
pînă la a constitui însuşi textul, se edifică pe baza textului străin, plecînd
de la acesta şi în relaţie cu capacităţile limbii în care se traduce.
În ceea ce priveşte sistemul lingvistic în care se efectua traducerea,
trebuie avut în vedere că traducătorul activa într-o perioadă în care
aspectul literar al limbii române - cel care putea constitui un cadru real
pentru a purta formele şi conţinuturile textului de tradus - era încă în
formare. Cu cît traducătorul era mai (pre)dispus să urmeze textul străin,
cu atît rezultatul traducerii era mai îndatorat procesului de traducere în
toată concreteţea sa. Chiar un traducător dispus şi capabil să-şi asume
libertăţi - ale cărui acţiuni, aşadar, aveau, printre efecte, o mai accentuată
punere la lucru a mecanismelor şi posibilităţilor sistemului limbii în care
se traducea -, nu se putea sustrage anumitor elemente de formă şi de
conţinut, care aparţineau textului de tradus dar şi limbilor prin care textul
trecuse pînă în acel moment -, adeseori acestea ascunse palimpsestic.
Situaţia aceasta îşi amplifică gradul de complexitate atunci cînd avem a
face cu o traducere rezultată în urma consultării paralele a două sau mai
multe texte.
I.2.5. În mod firesc, între traducerile avînd la bază o sursă şi cele cu
două sau mai multe surse există mai multe clase de deosebiri. Primele
constrîng traducătorul să-şi urmeze sursa - care reprezintă unicul reper,
unicul model şi unica sursă de inspiraţie. De aceea, aceste traduceri
prezintă o unitate congruentă cu cea a sursei (uneori mai accentuată
chiar), traducătorul fiind scutit de complicaţii suplimentare şi orientat
constant în direcţia indicată de sursă. Date fiind problemele textului
biblic, aceste traduceri prezintă destul de multe greşeli şi neînţelegeri, pe
care traducătorul nu le poate rezolva deoarece nu are repere externe
sursei. În general, traducerile avînd la bază o singură sursă decurg din
constrîngeri exclusiviste de tip cultural, iar nu confesional19, motivate

19
Faptul că în spaţiul ortodox românesc, de pildă, textele secolului al XVI-lea
nu folosesc limba greacă, ci doar pe cea slavonă, nu are cum să fie legat de
aspectul confesional, ci de caracterul dominant al influenţei slave în epocă, pe
teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti. De asemenea, în secolul următor, cînd

27
ulterior prin caracterul sacru al textului, idee care se leagă de aceea a
sacralităţii limbii.

Nu se va putea sublinia niciodată îndeajuns contribuţia ideologiilor


occidentale (catolică, de esenţă romanică, şi protestantă, de esenţă
germancă) în amorsarea şi desfăşurarea activităţii de traducere a textelor
religioase din spaţiul ortodox românesc20.
Chiar dacă procesul de selectare a textelor nu se eliberează pe deplin de
mărcile cultuale, cele mai puternice mărci rămîn cele de ordin cultural. De
aceea, în plină epocă a slavonismului cultural, chiar actul traducerii
textelor în limba română este determinat de influenţele Reformei. Texte
ale secolului al XVI-lea decurg din urmarea unor modele protestante, în
secolul următor, un text precum Biblia de la 1688 va apărea prin
contribuţia masivă a unei ediţii protestante a Septuagintei.

Sub aspect lingvistic, astfel de traduceri nu au prea multe posibilităţi


de a crea şi pune în circulaţie un aspect literar românesc prin care să nu
fie lezată natura intimă a limbii române. Considerînd că limba modelului
este sacră, că textul biblic nu poate fi purtat decît respectînd tiparele pe
care traducătorul le avea în faţă (cele generate de redarea textului în
slavonă) şi eliminînd - în mod implicit - posibilitatea flexibilizării
situaţiei prin consultarea altui model, o astfel de concepţie nu poate
genera decît texte care se concentrează pe redarea structurilor limbii-
sursă, caz în care tiparul lingvistic şi formal devine mai important decît
conţinutul, fapt ce înăbuşă atît capacităţile cît şi valenţele limbii-ţintă.
Deşi unele din acestea pot fi parţial valabile şi pentru un traducător
care are în faţă două sau mai multe surse constant utilizate, o astfel de
traducere diferă fundamental de tipul precedent, unele dintre problemele
acestui traducător fiind incomparabil mai mari, altele fiind complet
diferite. Traducerea operată prin urmarea a două sau mai multe texte,
este, în mod implicit, o traducere efectuată pe bază de comparaţie. Altfel
spus, traducătorul are marea şansă de a observa şi înţelege că textul sacru
poate căpăta mai multe forme, trecerea dintr-o limbă în alta fiind un act

limba greacă va deveni principalul model, lucrul acesta va fi consecinţă a


încheierii unei perioade de slavonism cultural, şi a începutului unui proces de
grecizare culturală. În fapt, ambele influenţe au la rădăcină configuraţia politică
din zonă, dominanţia culturală fiind rezultat al interacţiunii politice.
20
Pentru o imagine asupra acestei situaţii complexe, vezi Ernst Christoph
Suttner, Teologie şi biserică la români, De la încreştinare pînă în secolul XX,
Tîrgu-Lăpuş, 2011.

28
complex, care nu priveşte exclusiv forma, ori conţinutul. Decurgînd
dintr-o consultare paralelă a versiunilor-sursă, o astfel de traducere este
precedată de o serie de raţionamente complexe, datorate observării şi
urmăririi particularităţilor surselor aflate în contact. Observînd porţiunile
de suprapunere dintre cele două surse, traducătorul mai remarcă şi
situaţiile în care cele două versiuni nu coincid nicicum sau coincid prea
puţin. Astfel, este posibil ca: a) porţiuni care apar într-un text să
lipsească cu desăvîrşire din celălalt; b) între cele două să existe diferenţe
formale majore; c) corespondenţă dintre cele două să fie formală şi
aparentă, dar segmentele respective să fie diferite sub aspectul
conţinutului; d) diferenţele de conţinut să fie minore, dar la comparaţie
să fie de natură a-l arunca pe traducător într-o dilemă, întrucît se
datorează interpretării textului de bază. Toate acestea sînt în măsură să
ridice probleme majore în calea unui traducător care - lucru foarte
important - începe să simtă nevoia cunoaşterii textului de bază - la nivel
conceptual şi la nivelul construcţiei lingvistice -, pentru a afla hotărîrile
şi conduita pe care le poate adopta spre a-şi atinge obiectivele. Neavînd
acces la textul de bază, traducătorul rămîne să hotărască în limitele date
de sursele sale. El are de luat decizii în legătură cu modalităţile de
transfer la nivel conceptual, cu mijloacele lingvistice pe care le va utiliza
şi cu construirea acestora, în mod implicit conturîndu-se principiile de
bază ale traducerii. Aceste decizii urmează unor procese ce decurg din
observarea comparativă a construcţiei şi funcţionării surselor, din
înţelegerea nivelului lor conceptual şi formal. Întregul complex de
analiză, pe lîngă o anumită ierarhizare - chiar dacă vremelnică şi
nedefinitivă - a surselor se referă şi la utilizarea (prin uz, modificare şi
îmbogăţire) a mijloacelor de expresie ale limbii (mijloace privite în
relaţie cu cele ale limbilor sursă, care, astfel, devin limbi-model).
Consultînd mai multe surse, traducătorul urmăreşte mai multe
posibilităţi, are în faţă mai multe modele şi soluţii culturale şi lingvistice.
Desigur, existenţa reală a mai multor posibilităţi de a înţelege şi
reconfigura textul îl expune la nenumărate tentaţii şi la posibile erori. Cu
toate acestea, în general, astfel de traduceri cu caracter compilatoriu
prezintă o şansă în plus faţă de cele dintîi: ele oferă fiinţei umane
posibilitatea unei înţelegeri mai largi a unui conţinut nuanţat şi oscilant,
întrucît acesta că este exprimat prin forme diferite, ce prezintă posibilităţi
diferite de configurare lingvistică şi mentală, precum şi de
conceptualizare. Traducătorul, aşadar, are posiblitatea de a discerne
asupra întregului complex conceptual şi lingvistic pe care îl are în faţă şi,

29
implicit, de a genera un text de calitate. Este extrem de probabil ca,
dintre doi traducători identic dotaţi şi cu concepţii identice, textul celui
care traduce pe baza unei surse să fie de o calitate inferioară celui care a
tradus pe baza a două sau mai multe surse.
Faptul însuşi de a opta pentru consultarea mai multor surse are
semnificaţii multiple. În primul rînd, lucrul acesta arată că traducătorul
nu mai are în vedere o relaţie între sacralitatea textului şi o anumită
limbă, ci între o limbă care deţine respectivul text - deoarece a reuşit să îl
obţină printr-un efort de traducere - şi un conţinut. În acest caz,
traducătorul priveşte la texte ca la nişte constructe lingvistice şi culturale,
limbile fiind căi prin care un anumit conţinut se creează pentru receptorii
acelei limbi şi ai acelui mediul cultural, iar nu forme şi modalităţi unice
de a obţine acel conţinut, identic pentru orice mediu cultural. Cele două,
aşadar, conţinutul ideatic, estetic şi cel lingvistic nu mai sînt văzute ca o
unitate monolitică încărcată cu sacralitate şi pe care o limbă îl deţine în
mod exclusiv.
Observînd că între formele pe care textul le capătă în diferite limbi
pot exista deosebiri semnificative, traducătorul înţelege că o privire de
ansamblu asupra acestora îi creşte posibilităţile de a obţine o traducere
de calitate în propria limbă. Voinţa traducătorului de a avea mai multe
surse arată şi că acesta înţelege că urmarea unei singure versiuni nu este
neapărat suficientă pentru a obţine respectivul conţinut în limba-ţintă.
Încercarea de a înţelege conţinutul şi construcţia formei cu ajutorul şi
prin intermediul mai multor versiuni şi a mai multor limbi, semnifică, în
primul rînd, că limbile nu se mai judecă exclusiv din perspectiva
sacru/vernacular - de unde neobligativitatea de a utiliza doar versiunile
limbilor sacre şi posibilitatea de a urma traduceri ale altor limbi
vernaculare - , precum şi creşterea pretenţiilor faţă de calitatea traducerii,
cu implicaţiile aferente (o limba mai elaborată şi un text mai inteligibil
pentru receptorul concret, dotat cu anumite nevoi).
Traducerile avînd mai multe surse pot oferi cititorului un text
inteligibil, scris într-o limbă accesibilă, capabilă de a servi drept model
reproductibil, adică viabilă. Este calea multiplă pe care traducătorul
încerca să ajungă la corecta înţelegere a unor conţinuturi pe care, apoi, se
străduia să le recreeze în limba română, prin formele acesteia. În acest
scop, el avea a găsi - şi chiar a crea uneori - formele şi modalităţile de a
reda în mod rezonabil acel conţinut. Desigur, dat fiind nivelul de
dezvoltare a aspectului literar al limbii române, uneori acest lucru se
făcea prin adoptarea modelului străin, acomodat la posibilităţile,

30
particularităţile şi cerinţele de bază ale limbii române, alteori, limbile din
care traducea erau doar nişte călăuze, iar alteori găsea în limba română
capacităţi şi uzuri de a reda convenabil ori optim anumite conţinuturi.
I.2.6. Toate acestea pot fi observate studiind rezulatele obţinute de
către traducătorii români ai secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Texte
precum Codicele Bratul, Codicele Voroneţean, Apostolul coresian,
Psaltirile secolului al XVI-lea decurg din traducerea unei unice surse
slavone, ceea ce corespunde unei concepţii care generează o astfel de
opţiune. Eliminîndu-se posibilitatea de a consulta alte surse (fie ele tot
slavone), se asumă redarea cu fidelitate a textului slavon, reproducerea
acelui model arhitectural şi lingvistic, conjuncţia dintre acestea generînd
traduceri carenţiale sub mai multe aspecte. Practic, un proces de
traducere pe această cale accentuează posibilităţile relativ limitate pe
care limba română le avea21 - în raport cu cerinţele unui text de o
asemenea complexitate -, deoarece nu opunea acelor limite efortul de a
pune la lucru limba, de a-i stimula capacităţile adaptative şi creative, prin
care să acomodeze modelul la propriile posibilităţi, prin care să asimileze
elementele compatibile ale modelului, prin care să desfăşoare un travaliu
de edificare în chipul propriei naturi şi propriilor potenţialităţi.
O astfel de cale transforma limba română într-un mediu prin care
limba-sursă se manifesta în confomitate cu modalităţile şi cerinţele ei. În
plus, întrucît sistemul limbii române nu îşi dezvoltase încă un aspect
literar care să decurgă din propria natură, şi deoarece o astfel de cale
lipsită de stimuli în această direcţie încetinea un astfel de proces, aceste
traduceri prezintă o caracteristică interesantă. Ele combină gramatica şi
lexicul proprii limbii române - dar avînd caracter popular - cu gramatica
(mai ales la nivel sintactic, dar, punctiform, şi sub aspect morfologic) şi
lexicul modelate în chipul textului slavon. În felul acesta, practic, nu se
edifică o normă literară românească inspirată de un model cult străin, dar
în spiritul naturii limbii române, ci se foloseşte material românesc pentru
a se crea un aspect literar grevat de constrîngerile tiparului lingvistic
străin şi impregnat de formele şi conţinuturile acelui tipar.
Modalitatea aceasta de a acţiona nu dispare nici în secolul următor,
deoarece în cazul Bibliei de la Bucureşti (1688) se constată aceeaşi

21
Aceste posiblităţi sînt proprii nivelului de dezvoltare a limbii, aşadar
deocamdată independente de numărul surselor, de concepţiile pe baza cărora se
execută traducerea şi de aria lingvistică ori culturală în care se produce acel act
cultural.

31
atenţie faţă de textul-model. Biblia de la Bucureşti decurge din revizia
unor traduceri anterioare, astfel că atît Vechiul Testament - revizie a
traducerii din greacă de către Nicolae Milescu -, cît şi Noul Testament -
revizie a Noului Testament de la Bălgrad (1648) - apar ca încercări asidui
de orientare a textului şi a limbii române literare către modelul grecesc şi
conform acestuia (în condiţiile în care NTB era o traducere care urmase
preponderent modelul latin). Orientaţi către calea traducerii literale şi
aflaţi într-o perioadă în care slavonismul cultural era caduc, noul model
cultural fiind cel grecesc, revizorii BB vor încerca să edifice aspectul
literar românesc conform şi în chipul modelului grecesc. Indiferent de
limba către care se orientează acei învăţaţi, nici de data aceasta acţiunea
nu este de natură să extragă din virtualităţile limbii române acele
elemente prin a căror orientare şi dezvoltare să se poată construi un
aspect literar. În loc de a solicita sistemul pentru ca acesta să genereze un
aspect literar, punînd în valoare ceea ce limba prezenta ca posibilitate
dată de propria ei natură, un astfel de procedeu încearcă, practic să
modifice natura limbii, torsionînd gramatica şi lexicul spre a le
restructura după anatomia şi fiziologia modelului22.
Avînd la bază cu totul alte impulsuri, altă mentalitate şi alt mod de a
concepe relaţiile dintre diferitele limbi, Palia de la Orăştie (1581) şi Noul
Testament de la Bălgrad (1648) se arată a fi texte care contribuie la
edificarea aspectului literar al limbii române în mod liber, fără
constrîngeri nefireşti. Fiecare din cele două texte menţionate are cel
puţin două surse, pe care traducătorii le pun la contribuţie în mod
constant, ceea ce se urmăreşte fiind obţinerea unui text care să genereze
înţelegerea conţinutului, recreat în spiritul limbii române. Traducătorii
aceştia nu mai privesc cu respect mistic la limbile din care traduc, nu
încearcă cu orice preţ să redea în limba română spiritul acelor limbi şi
nici să îmbogăţească limba română cu structurile acelora. Ei par
interesaţi doar ca receptorul român să poată înţelege conţinutul textului şi

22
Vezi studiile lingvistice efectuate de V. Arvinte şi publicate în BB MLD şi BB
2001-2002.
Această incompatibilitate gravă a fost una din marile cauze pentru care, în fapt,
aspectul literar al limbii române a avut o evoluţie nefiresc de lentă, incoerentă şi
întreruptă. Abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, urmînd alte modele, şi,
desigur, o altă cale, româna va începe să îşi edifice un aspect literar, de data
aceasta, construit în chipul propriei naturi şi doar inspirată de modele străine,
mai ales neolatine.

32
fac tot ceea ce pot pentru a reda acel conţinut, în limba română şi pentru
receptorul român, fără a nesocoti modelele, pe care par a le respecta mai
curînd ca pe nişte constructe lingvistice.
Astfel, avînd în faţă şi la dispoziţie două sau mai multe modele,
autorii acestor traducerilor vor urmări acele texte verset cu verset, dar
vor traduce în funcţie de anumite principii şi finalităţi - determinate de
mentalitatea dominantă în spaţiul acelei epoci -, în aşa fel încît Palia de
la Orăştie şi Noul Testament de la Bălgrad se constituie prin contribuţia a
textelor-sursă şi a limbii române. Consultarea constantă (şi inegală) a
acelor texte a lăsat numeroase urme la nivelul rezultatului. Adeseori a
fost făcută prin colaborarea surselor, alteori prin amestecul lor (fie la
suprafaţă, fie în profunzime, fie în mod inextricabil), iar alteori acestea
au devenit tot mai puţin vizibile, uneori pînă la estomparea lor totală.
Sursele au servit, în primul rînd, înţelegerii conţinutului epic sau ideatic,
abia apoi procurării unor modele de construcţie a mijloacelor de
exprimare lingvistică (în vederea redării pentru cititor a conţinuturilor
conceptuale ale textului). Contactul cu modelele a mai permis
construirea unui tipar mental care l-a ajutat pe traducător să aproximeze
modalitatea în care ar trebui să arate şi să funcţioneze o traducere a
Bibliei, ceea ce i-a permis uneori să acţioneze liber.
În cazul acestor două traduceri - pentru a căror realizare traducătorii
aveau în faţă un text de maxim prestigiu (Vulgata), aşadar construit într-
o limbă exersată - cu mijloace precare căutîndu-şi accesul la text,
traducătorii aveau ca prim obiectiv aducerea în faţa cititorului a textului
sacru, dar nu pe calea urmării obediente a unui model, ori a structurilor
unei limbi străine, ci acomodînd limba română la particularilăţile
modelelor, adaptîndu-le pe acelea la cerinţele de bază ale limbii române
şi urmărind constant obţinerea înţelegerii la receptor, prin construirea
unor mijloace lingvistice compatibile cu spiritul limbii române şi viabile.
Construcţia lingvistică a acestor tipărituri arată fără echivoc că
traducătorii încearcă să ajungă la cititor cu un text reconstruit într-o
limbă cît mai accesibilă acestuia, negrevată de expresia cultă a surselor,
totodată eliberată de modalităţile de exprimare prea îngust populare.
Principala lor preocupare, aşadar, nu era de a construi un text pe baza
unui model, ci de a edifica pe cititor şi limba23.

23
Pentru nevoia de a înţelege textul sacru şi implicaţiile practice care decurg de
aici vezi finalul prefeţei NTB: „Aceasta poftim de la Tatăl Dumnezău şi de la
Domnul nostru Iisus Hristos, cum să vă înţelepţască Duhul Sfînt ca să înţelegeţi

33
Desigur, existenţa mai multor surse putea amplifica, în mod firesc,
problemele traducerii. Astfel, alături de problemele ridicate de însăşi
substanţa care era de tradus, apar cele datorare relaţiei dintre conţinutul
textului de tradus şi conţinutul rezultat în urma traducerii. Cel dintîi
cunoştea atîtea forme cîte surse erau, ceea ce înseamnă că mai multe
sisteme lingvistice exercitau presiuni asupra celui românesc - unde
întîlneau un aspect literar insuficient format pentru a cuprinde mereu, în
modalităţi proprii ori adoptate şi adaptate, respectivele conţinuturi. În
acest context şi traducînd sub imperiul unei astfel de concepţii, aceste
presiuni fac ca modelele culte străine să solicite limba română spre a
genera, cu ajutorul modelelor, dar cu aportul resurselor sale interne, un
aspect cult scris care să răspundă atît nevoilor impuse de natura limbii
române, cît şi celor ale receptorului român.
Arătîndu-se inspirat de un model sau de altul, dar liber în a crea o
traducere românească, traducătorul are posibilitatea de a-şi manifesta
spiritul interpretativ şi inovativ, liber de constrîngerile literei textului şi
de structurile caracteristice limbii-sursă. Prin asocierea surselor,
traducătorul dobîndeşte cu limpezime perspectiva propriei limbi, fiind
stimulat să lase limba-ţintă să-şi impună cerinţele şi să stimuleze
tendinţele culturale ale acesteia. Întrucît alături de dificultăţile date de
aspectul literar incipient acţionează şi posibilităţile limbii, precum şi
cerinţele acesteia, se constată că nevoia urmării modelului se converteşte
treptat (uneori cu mai mult succes, alteori cu mai puţin) în nevoia
respectării nevoilor limbii în care se traduce, ceea ce înseamnă că
urmarea prin reproducere a modelului devine adaptativă, apoi recreativă.
Pe de altă parte, din acest motiv, tulburări de tot felul apar aproape la tot
pasul, marele miracol fiind tocmai valorificarea posibilităţii de a traduce
un text dificil într-o limbă care nu avea decît un aspect popular bine
structurat, cel cult abia astfel constituindu-se. În realitate, toate aceste
dificultăţi reprezintă caracteristicile fireşti ale unui proces de edificare a
unui aspect literar, prin contactul lingvistic generat de traducere.
I.2.6. Vechile traduceri româneşti se edifică pe două căi principale.
Unele dintre acestea (în special cele din spaţiul estic) apelează - dincolo
de orice măsură uneori - la modelul cult. Pentru traducătorii de aici,
textul de tradus nu este doar o sursă de conţinut conceptual şi simplu
model ce sugerează, inspiră sau împrumută moderat forme şi conţinuturi

voia sfinţiei Sale şi să faceţi carele sînt scrise într-această carte, spre slava lui
Dumnezău şi spre ispăseniia voastră”.

34
lingvistice. Pe alocuri, el devine un monolit care este transferat ca atare
în limba română. Fireşte că nici traducătorii din aria vestică nu scapă de
presiunile limbilor cu aspect cult exersat. Analiza compartimentelor
fonetic, morfologic şi lexical, uneori chiar şi a celui sintactic, însă, arată
că traducerile acestora, implică eforturi ce conduc la edificarea unui
nivel cult al limbii române, care să nu reproducă modelul străin, ci să
activeze şi să pună la lucru resursele limbii române. Acest deziderat nu
pare a decurge neapărat dintr-un anumit mod de concepere a aspectului
cult, ci din nevoia concretă de a produce un text românesc inteligibil
pentru receptorul traducerii24.
În această perioadă, mai cu seamă în secolul al XVI-lea, dat fiind
nivelul de dezvoltare al limbii române, precum şi relativa fărîmiţare
culturală a teritoriului românesc, în contextul în care începe o intensă
activitate de traducere, principala caracteristică este dată de existenţa
unei abundenţe de posibilităţi de exprimare pe care limba le pune la
dispoziţia traducătorilor. Lipsa, pînă atunci, a unor principii de selecţie
cultă, pe fondul unor contactele restrînse între diferitele arii cultural-
geografice româneşti, au condus la apariţia şi funcţionarea mai multor
variante ale aspectului cult al limbii române, chiar dacă acestea nu aveau
şanse de a supravieţui ca atare. Avînd în vedere situaţia în care
traducătorii se aflau faţă de destinatarul traducerii, dar şi relaţia lor cu
nivelul de dezvoltare al aspectului cult al limbii române, este limpede că
soluţia optimă era combinarea echilibrată a celor două căi. Pentru a se
produce transferul în limba română a unui conţinut conceptual exprimat
în formele unei limbi străine, traducătorul trebuia: a) să uzeze de
posibilităţile limbii române, potenţate şi şlefuite pînă la nivelul lor
maxim; b) să uzeze de soluţiile textului străin (transformat astfel în
model), acolo unde - pentru a exprima acele conţinuturi - limba română
era în imposibilitate de a produce soluţii proprii şi dacă acest lucru nu
leza intimitatea de sistem a limbii române.
I.2.7. O primă concluzie care se impune în urma studierii atente a
întregii situaţii din epocă este aceea că nu se pot observa tipare de

24
Este foarte important să se observe că, practic, nici un text tradus nu se edifică
exclusiv prin aplicarea unuia dintre cele două procedee. Fiind deduse din
comportamentul traducătorilor, acestea sînt teoretice. În fapt, traducătorii uzează
de ambele căi. Totuşi, împărţirea în cele două grupe corespunde realităţii şi este
impusă de orientarea către cititor sau către textul sacru şi limba sursei, ceea ce
dă ponderi semnificativ diferite celor două căi teoretice de a traduce.

35
acţiune în care să se încadreze toate rezultatele dintr-o aceeaşi categorie.
În funcţie de concepţiile cărora li se supuneau şi de nivelele lor de
pregătire, traducătorii se pot orienta spre text, spre limbă sau spre cititor.
Cînd se orientează spre text, singura cale pe care merg este cea impusă
de limba din care traduc. De aceea, la cititor şi în limba română ajung
structuri obscure sau aberante pentru receptorul român şi pentru limba
română. Desigur, din perspectiva unică a limbii-sursă, acestea par a fi
singurele soluţii acceptabile. Cînd se orientează spre actul de edificare a
unui aspect literar românesc, traducătorul îşi ia ca model o limbă de
cultură, dar încearcă să recreeze structurile acesteia folosind materialul
de construcţie al limbii române, rezultatul fiind structuri incompatibile cu
natura limbii române şi greu sau deloc inteligibile pentru receptorul
român. Singura situaţie benefică şi corectă în epoca celor două secole, în
care aspectul literar românesc era abia în formare, decurge din orientarea
traducătorului către receptor. Încercînd să producă un text care să
vehiculeze şi să dezvăluie unui individ concret un anumit conţinut, acest
traducător înţelege că are nevoie de un instrument bine structurat,
funcţional şi eficient, din perspectiva cerinţelor intrinseci ale
instrumentului, a conţinutului, precum şi din cea a receptorului. Foarte
important, modelul străin nu mai este în acest caz un tipar care se reflectă
în limba-ţintă, ci doar mediul prin care se capătă acces la un conţinut
conceptual - care este recreat prin şi în limba-ţintă - şi, o sursă de
inspiraţie privind unele modalităţi de exprimare caracteristice aspectului
cultivat al limbii.
Privind la şirul de traducători români ai textului sacru, din secolele
al XVI-lea şi al XVII-lea, se observă că aceştia au avut de înfruntat nişte
dificultăţi de rang fundamental, date de forma şi de conţinutul textului,
de presiunea limbilor-sursă, de caracteristicile limbii-ţintă, precum şi de
faptul că rezultatul traducerii se adresa unui public. Nici unul dintre
traducători nu avea la îndemînă instrumente lingvistice care să-i
garanteze reuşita deplină, adică obţinerea unui text lămurit.
În esenţă, marea deosebire dintre aceştia se referă, în primul rînd, la
măsurile diferite în care au acţionat eficient asupra limbii române,
dezvoltînd-o ca instrument de exprimare cultă. Întrucît limba română
avea un aspect literar dezvoltat, apt să redea conţinuturi complexe,
traducătorii secolului al XX-lea, spre exemplu, trebuiau doar să recreeze
conţinutul unui text în cadrele unei limbi şi la standardele unui cititor.
Pentru traducătorul secolului al XVI-lea lucrurile stăteau cu totul altfel.
Chiar dacă acest traducător ar fi intenţionat să se concentreze asupra

36
destinatarului traducerii, el nu putea ignora nivelul de dezvoltare a limbii
române şi problemele ce decurgeau de aici. Şi acest traducător avea de
reconstruit, pentru un receptor concret, un text într-o altă limbă decît în
cea în care fusese el compus şi recompus, numai că de data aceasta
obstacolul ridicat de lipsa aspectului literar al limbii-ţintă îi punea în
imposibilitatea de a face doar o muncă de adaptare a formelor şi
conţinuturilor străine la capacităţile de exprimare ale unei limbi. În
general, pentru traducătorul secolului al XX-lea, limba-sursă este doar un
mediu, o construcţie care poartă un conţinut conceptual. Sarcina sa este
de a pune în act acele forme ale limbii române care sînt capabile să
genereze respectivul conţinut. Traducătorul începuturilor nu poate
proceda la fel întrucît travaliul de a recrea acel conţinut era împovărat de
acela al inexistenţei vasului prin care să recreeze conţinutul. El avea a
crea chiar aspectul literar care să fie apt a genera şi exprima acel
conţinut. Diferenţa cea mai consistentă, aşadar, se află în faptul că
traducătorii secolului al XX-lea au tradus într-o limbă de cultură formată
(operînd eventuale ajustări şi ameliorări ale acesteia), în vreme ce ceilalţi
au avut a traduce într-o limbă al cărei aspect cult, în felul acesta, tocmai
îl construiau, mai mult, împreună cu unele dintre principiile de
funcţionare ale acestuia.
Toată această activitate complexă a avut ca principal scop accesul la
anumite conţinuturi, care însă erau realizate şi exprimate într-un alt
sistem lingvistic şi în conformitate cu normele proprii acelui sistem. Prin
activitatea de traducere s-au produs modificări în planul mental al
receptorilor şi s-au amorsat procese de natură să conducă la crearea unui
aspect literar. Edificat ca modalitate de a elabora şi transmite un anumit
conţinut lingvistic şi conceptual, în cadrele unei forme edificate cultural,
aspectul literar se constituie, instituie şi se reproduce pe baza unor
principii (de selecţie, sinteză, coerenţă, unitate şi estetică), filtrînd
sistemul în modalităţi culturale spre a-l reda ca instrument superior de
comunicare. Acest instrument superior de comunicare, capabil să
reproducă şi să genereze forme şi conţinuturi de rang cultural, orînduind
forme, generînd variate tipuri de conţinuturi, exprimînd, dar şi creînd
valori lingvistice, cognitive, spirituale, estetice apare la capătul unui
travaliu cultural şi lingvistic orientat nu doar în sine, ci şi către
utilizatorul său.

37
II. Prefeţele

Atunci cînd există, prefeţele vechilor texte româneşti trebuie citite în


altă cheie decît în cea pusă la dispoziţie de către prefaţatori. Traducerea
textului biblic în limbile vernaculare, din perioada Renaşterii, se face sub
impulsul generat de filosofia Reformei. Chiar dacă avem a face cu texte
care provin de la nativi români, traduse - cu sprijinul sau doar îngăduinţa
vlădicilor şi domnilor români - pe teritoriul românesc şi de către indivizi
care nu au aderat la Reformă, impulsul şi spiritul actului de traducere
rămîne dator Reformei. Înţelegînd că nu se pot opune unui curent atît de
puternic, deoarece traducerea textului sacru în limbile populare care
consumă acel text rămîne, în esenţă, un tip de acţiune general umană,
clerul şi clasa dominantă au putut imprima acestui tip de acţiune o
amprentă ortodoxă, cu atît mai mult cu cît cei de la care plecase iniţiativa
nu urmăreau neapărat convertirea formală.
Caracterul esenţialmente universal al ideii de a traduce textul sacru
se observă şi prin capacitatea acestei idei de a-şi topi componenta
universală în variatele spirite ale diferitelor comunităţi, fără a produce
obstrucţii ori distrucţii ale acestora. Succesul nu a fost al doctrinei, ci
doar al ideii că o religie care se adresează oamenilor trebuie să ajungă la
aceştia în modalităţi inteligibile acestora.
Probabil că în încercarea de a afla care era destinatarul prim al
vechilor traduceri româneşti care conţineau texte religioase, am fi mai
aproape de adevăr dacă am considera că acesta nu era laicul de rînd, ci
ecleziastul. Adică, aceste traduceri se adresează, în primul rînd, feţelor
bisericeşti de toate rangurile, apoi diferitelor categorii de oameni culţi,
unii dintre aceştia fiind iniţiatorii traducerilor şi răspîndirii acestora,
mulţi dintre ei erau giranţii actului şi cei care aprobau existenţa şi
circulaţia versiunii, şi abia apoi anumitor categorii de laici, din clasa
medie. În general, în spaţiul românesc, textul sacru ajungea la marele
public în mod mediat, prin lectura publică din biserică.

În provinciile româneşti, în general, nu se poate presupune existenţa unei


pături care să fie interesată sau sensibilă la texte. Probabil că în
Transilvania, situaţia diferă, însă datorită saşilor şi maghiarilor, pe care
Reforma i-a reorganizat destul de repede. Capabili de dinamism social,
avînd structuri mentale conforme ideii de comunitate organizată în mod
liber, precum şi disponibilitate către discursul raţional, aceştia vor fi lesne
pătrunşi de noile idei. Atît prin discursurile însoţitoare, cît şi prin ideea de
bază, noile texte şi discursul misionarilor erau preponderent raţionale,

38
destinate unui public avînd o structură mentală în concordanţă cu ceea ce
se petrecuse în gîndirea Occidentală în ultimele sute de ani.
În ceea ce-i priveşte pe români, însă, tradiţionalismul conservator şi
relativa uniformitate socială nu puteau constitui un mediu propice pentru
imboldul de a recepta textul sacru în alte modalităţi decît cele consacrate.
Publicul românesc - imun la orice argumentaţie dialectică - era departe de
mentalitatea occidentală, în care individul exista ca membru al unei
comunităţi autonome, care trecuse de la legi naturale la legi raţionate, care
se constituise şi funcţiona în baza unor principii, nefiind o simplă formă
de existenţă gregară, aflată la dispoziţia unui stăpîn.
Reticenţa omului de rînd faţă de contactul direct cu textul sacru în
general, este o caracteristică importantă a mentalităţii dominante în zona
de influenţă slavă. În vreme ce, în Occident (nu atît în cel catolic,
romanic, cît în cel protestant, anglo-saxon), individul era încurajat să intre
în contact direct cu textul sacru, retorica şi convertirea urmînd
momentului în care individul ajungea la un anumit nivel de cunoaştere
(sau desfăşurîndu-se concomitent), dincoace, asupra comunităţii s-a
exercitat dintru început un proces retoric care nu punea la îndoială
adeziunea tuturor indivizilor la confesiune şi nici nu solicita mai mult
decît urmarea unui cod comportamental. Practic, predica nu avea darul de
a converti, de a explica din perspectivă religioasă aspectele unei vieţi
sociale complexe, poate parţial de a întări periodic o credinţă, cu siguranţă
de a oferi săptămînal credinciosului asigurarea face parte din propria
comunitate.
Lucrul acesta era (şi încă a rămas) unul definitoriu. Cutumele sociale şi
cele religioase fiind strîns împletite şi concrescute la români, transmiterea
intactă, de la o generaţie la alta, a întregului complex de comportamente
sociale şi a mentalităţii care orînduiesc viaţa întregii comunităţi româneşti
constituie moştenirea supremă, cea care asigură individualitatea,
continuitatea şi buna relaţie a acestei comunităţi cu Divinitatea.
În cele din urmă, însă, nu se va putea ocoli noul proces, adică traducerea
Bibliei. Iniţial cu ajutor extern (direct, indirect, evident, camuflat, şi în
diferite grade), apoi tot mai mult cu cărturari proprii, traducerea textului
sacru devine o activitate privită cu oarecare bunăvoinţă. Cu toate acestea,
însă, chiar astăzi, mentalitatea populară, nu concepe existenţa unei
traduceri a Bibliei care să fie făcută de către traducători poligloţi
specializaţi, adică a unei traduceri lipsite de „binecuvîntarea” sacerdotală,
după cum nici lectura Bibliei nu este socotită printre necesităţi. Bisericile
Occidentale s-au preocupat - încă din cele primele secole de creştinism -
să coopteze şi să pregătească învăţaţi capabili să producă traduceri
elaborate, încurajînd, totodată lectura textului sacru de către credinciosul
de rînd.

39
De aceea, în Moldova şi în Muntenia instrumentul folosit de către
Biserică au fost scrierile de tipul cazaniilor, în vreme ce în Transilvania
mai degrabă s-au pus în circulaţie texte biblice. Cauza principală a acestui
efect stă în felul în care a reacţionat iniţial Biserica Ortodoxă faţă de
activitatea de traducere a textelor sacre. Nefiind pregătită să facă faţă
asaltului diferitelor confesiuni şi modalităţi prin care Reforma încerca să
se extindă pe teritoriul românesc, principala armă utilizată de Biserica
Ortodoxă a fost boicotul. (Unul dintre argumentele importante în acest
sens derivă din corecta interpretare a cauzelor pentru care destule
tipografii care se ocupau cu traducerea şi tipărirea unor astfel de texte au
dat faliment, existînd lacune importante în timp între apariţia a două texte
româneşti, în vreme ce textele în slavonă continuau să apară!) Prin secolul
al XVII-lea, Biserica Ortodoxă îşi va dezvolta instrumente de apărare mai
elaborate, cum sînt cazaniile, vieţi de sfinţi, scrieri apocaliptice şi alte
tipuri de texte care doar conţineau citate din textul biblic, cea mai mare
parte a substanţei lor fiind constituită din discursuri explicative şi
persuasive prin care se încerca consolidarea unei stări şi a unui nivel de
credinţă la care poporul ajunsese. Astfel de scrieri, alături de modalităţile
în care au fost executate unele traduceri de la sfîrşitul secolului al XVII-
lea şi începutul secolului următor, prezintă elemente ce îndreptăţesc ideea
unei Contrareforme.
Contactul cultural cu lumea protestantă a făcut ca, în Transilvania,
lucrurile să evolueze sensibil diferit, atît în ceea ce priveşte stimularea
accesului direct la textul biblic, cît şi atitudinea faţă de Biblie şi faţă de
chestiunile religioase în general. Sferele cultural-spirituale diferite,
mentalităţile dominante diferite au generat diferenţe consistente sub multe
aspecte, între cele două arii româneşti, delimitate conform sferelor de
influenţă culturală în care se aflau.

II.1. Aparent, rolul prefeţelor era acela de a furniza cititorului


felurite informaţii semnificative, cum ar fi cele legate de istoricul
textului, de iniţiativa de a traduce respectivul text, de traducători, de
revizori şi alte elemente implicate, de spaţiul şi timpul apariţiei
traducerii, alte informaţii din cele mai variate. De asemenea, tot aici ar fi
locul în care sînt menţionaţi (mai mult sau mai puţin encomiastic, şi
aducîndu-se mulţumiri) patronii traducerii - protectori sau/şi iniţiatori.
Cum se observă Prefaţa este locul în care cei ce conduc traducerea
îşi crează posibilitatea de a se adresa ambelor categorii de „beneficiari”:
celor care stapînesc traducerea - ca autorităţi ce şi-au dat girul şi sub al
căror patronaj traducerea se află -, apoi celor care se vor lăsa stăpîniţi de
ea - ca receptori direcţi şi indirecţi ai textului. Întrucît importanţa

40
receptorului în judecarea oricărui tip de discurs poate fi hotarîtoare
pentru soarta acelui discurs, a existat dintotdeauna tentaţia ca discursul
să fie însoţit de un metadiscurs, de digresiuni explicative, de discursuri
paralele, care înfăşoară discursul principal, încercînd să înlesnească la
maximum acceptarea acestuia. Practic, prefeţele (şi postfeţele, eventual)
sînt prilejuri create special pentru ca autorul traducerii sau compilaţiei să
se adreseze receptorului în mod direct. Caracterul ideal al acestora este
dat, în primul rînd, de faptul că, în mod convenţional, Prefaţa îşi asumă
rolul de a furniza informaţie pură, în cadrul unui discurs explicativ. Din
acest motiv, receptorul are un anumit orizont de aşteptare - în ceea ce
priveşte tipul şi calitatea informaţiei -, ceea ce înseamnă şi că el este mult
mai deschis, aproape lipsit de reticenţe şi de spirit critic, într-o stare
favorabilă preluării necritice şi nediscriminatorii a textului construit de
prefaţator. Cel care scrie Prefaţa va încerca sa profite de această situaţie,
ştiind că discursul explicativ este uşor de convertit în discurs persuasiv.
La un alt nivel, şi aici se întîmplă precum în anumite categorii de glose,
unde traducătorul simte nevoia de a se justifica, de a orienta receptorul,
inducîndu-i anumite opinii şi anumite stări, spre a şi-l face favorabil, în
cele din urmă spre a-i obţine acordul.
Desigur, nu toate textele cuprind Prefeţe. Manuscrisele, în general,
pot prezenta doar scurte note referitoare la cel care a tradus, revizuit sau
copiat textul, precum şi la locul şi timpul respectiv. De regulă, tipăriturile
au Prefeţe, mai mult sau mai puţin întinse, centrate pe anumite aspecte.
Ceea ce, însă, este comun tuturor acestor discursuri este dimensiunea
persuasivă, prin care autorul respectivului segment încearcă să obţină
bunăvoinţa şi acceptul cititorului.
II.2. Acolo unde există, prefeţele vechilor traduceri româneşti pot
furniza informaţii variate, legate de geneza respectivei traduceri.
Conţinutul acestora, însă, nu este mereu de încredere. Din diferite
motive, autorii prefeţelor omit cu bună ştiinţă sau falsifică felurite tipuri
de informaţii, căci prefeţele erau destinate, în primul rînd,
contemporanilor lor - destinatari direcţi sau indirecţi ai acelor traduceri -,
celor de a căror atitudine depindea destinul respectivei traduceri.
Avînd în vedere faptul că actul traducerii nu constituia un dat
general acceptat, fiind un fapt supus feluritelor susceptibilităţi şi era, cel
mult, tolerat, prudenţele traducătorilor textului biblic apar ca fiind
justificate. Discursul prefeţelor se datorează faptului că actul de
traducere a textului sacru în limbile vernaculare fusese, vreme de mai
mult de o mie de ani, prohibit. În conştiinţa credincioşilor, o astfel de

41
iniţiativă putea fi echivalentă cu o mică erezie. Ajungînd la o altă viziune
asupra realităţii, protestantismul îşi construieşte un tip de argumentaţie
care are rolul de a înlătura cealaltă modalitate de a privi lucrurile. Ideea
traducerii textului sacru într-o limbă vernaculară, conotată negativ şi
datorită provenienţei ei occidentale şi neortodoxe, avea de trecut două
mari obstacole, care se reflectă în prefeţele scrise pe întreg teritoriul
dacoromân şi adresate credincioşilor ortodocşi.
II.2.1. Primul îl constituia însăşi ideea de traducere a textului sacru.
Cei care preiau şi pun în act ideea traducerii acestuia vor împrumuta
întregul eşafodaj persuasiv aferent, vor dezvolta unele argumente, pe
altele le vor adapta la orizontul de aşteptare şi la structura mentală a
comunităţilor în care vor promova traducerea textului sacru, şi chiar vor
încerca să construiască noi argumente, în aceeaşi direcţie. Faptul acesta
poate fi observat şi în spaţiul românesc, unde se face apel la 1Cor., 14,
1925.
În mod constant şi insistent, cu variate mijloace (raţionamente, apel
la autoritate, demonstraţii de bunăvoinţă şi deschidere faţă de eventuale
corecturi), cititorul este rugat, cu o condescendenţă retorică, să nu judece
întreprinderea înainte de a face o lectură (care, fireşte, de cele mai multe
ori are proprietatea de a „converti” la ideea că traducerea este un act
benefic în sine). Apelul este urmat de scuzele adresate, în mod anticipat,
aceluiaşi cititor, care ar trebui să aibă în vedere că traducerea aparţine
unor oameni supuşi greşelii26. Astfel se dezvoltă o întreagă retorică

25
La rigoare, trebuie subliniat că avem a face cu un caz tipic de extragere a unui
enunţ din contextul său, apoi de utilizare a lui într-un cu totul alt sens decît cel
pe care acel enunţ era destinat să-l construiască. În locul respectiv, Sfîntul Paul
se referă la o problemă concretă a Bisericii din Corint, la dezechilibrul care se
produsese între „vorbirea în limbi” şi „profeţie”. În acest context se pronunţă
versetul pe care protestanţii, într-un act de apel la autoritate, l-au făcut celebru:
ajllaV ejn ejkklhsiva/ qevlw pevnte lovgou" tw/ noi? mou lalh~sai, i{na kaiV a[llou"
kathchvsw h# murivou" lovgou" ehn glwvssh/ (Sept.), „Sed in Ecclesia volo
quinque verba sensu meo loqui, ut et alios instruam: quam decem millia
verborum in lingua” (Vulg.).
26
Deşi sub aspect raţional are două tăişuri, acest argument face apel la toleranţă
din partea unei fiinţe cu înţelegere faţă de slăbiciunile omeneşti, situaţie în care -
ca urmare a modalităţii retorice practicate şi în mod aparent paradoxal - se află
traducătorul, dar care este perceput ca plasat într-o poziţie superioară celui la
care se face apelul. De fapt, subiacent, avem a face cu o ameninţare: „nu
judecaţi, pentru a nu fi judecaţi!”. Vezi, de exemplu: „Mai apoi de toate, rugăm

42
pentru a persuada credincioşii în direcţia, mai întîi a acceptării ideii că
textul sacru poate fi tradus şi consultat în limba română. De la retorica
transparentă a lui Coresi şi pînă la aluziile subtile din Biblia de la 1688,
toată perioada veche românească prezintă astfel de prefeţe, fie că este
vorba despre textul biblic propriu-zis, fie că avem a face cu scrieri
religioase de alt tip.
II.2.2. O dată tratată ideea posibilităţii de a traduce textul sacru într-
o limbă vernaculară, rămînea problema sursei urmate. Fiind vorba despre
o idee provenită din lumea occidentală, adică din acea parte a Europei în
care limba de cultură era latina, de la nişte neortodocşi în a căror viziune
slavona nu putea constitui nici pe departe un reper central, clerul şi
cititorul trebuiau încredinţaţi că sursa traducerii era greacă, slavă sau
ebraică, limbi acceptate în lumea ortodoxă. De asemenea, în conştiinţa
publicului şi a ecleziaştillor - cel puţin la nivel aparent - nici o traducere
dintr-o limbă vernaculară nu era acceptabilă ca sursă27.

Fie că privim la postfaţa din BB, fie că privim la prefaţa din NTB, unde se
spune: „Ce numai aceasta să ştiţi că noi n-am socotit pre un izvod, ce
toate cîte am putut afla, greceşti şi sîrbeşti şi lătineşti, carele au fost
izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grecească, le-am cetit şi
le-am socotit; ce mai vîrtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit

pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece numaidecît, pînă nu vor socoti


izvoadele şi veţi afla pre ce cale am îmblat. Adevăr, şi noi oameni sîntem şi am
putut şi greşi, săva că am silit, den cît am putut, să nu greşim” (Prefaţă la NTB),
„Pre tine, pravoslavnice cititoriu, cu umilinţă te rugăm, citind pre această sfîntă
şi dumnezeiască carte, unde vei afla niscare lunecături în lucrul acesta al nostru,
să nu bleastemi, ce, ca un bun şi cu buna inimă, îndireptează, şi nu pune întru
ponos, ce iartă, că şi noi sîntem oameni aseamene, pătimaşi, ţinuţi de slaba fire
carea nu lasă nici pre un om a rămînea fără greşală. Că pre cît am putut, cu
nevoinţă am lucrat şi precum am aflat în izvod, aşa am dat şi în tipariu. Ce te
rugăm, iartă, că şi tu să dobîndeşti iertăciune de la preaputernicul Dumnezău, al
căruia dar şi milă şi noi îl rugăm să fie cu tine pururea” (Postfaţa la BB).
27
„de te vei osteni a cerceta pre amăruntul înţelesul al aceştii Sfinte Scripturi şi
de-l vei potrivi cu niscare izvoade, afară den ceale elineşti, lătineşti, au
slavoneşti, au a altora limbi, şi nu să va potrivi, să nu te grăbeşti îndatăş cumva a
defăima, ce să cauţi că, între alte izvoade elineşti, vei afla izvod ce au fost tipărit
la Francofort, care izvod oaste dupre cel vechiu al 72 de dascali ovreai ce
Ptolomeu Filadelful au făcut de au tălmăcit Scriptura Sfîntă cea Veache de pre
limba ovreiască pre elinească. Tălmăcitorii, dară, ai aceştii Scripturi pre acela l-
au ales mai adevărat şi dupre acela au şi tălmăcit” (Postfaţa la BB).

43
şi pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintîiiu din limbă grecească,
lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte
din grecească şi e tipărit în Ţara Moscului. Şi socotind aceastia toate,
varecarea au îmblat mai aproape de cartea greciască, de pre aceaia am
socotit, însă de cea greciască nu ne-am depărtat, ştiind că Duhul Sfînt au
îndemnat evanghelistii şi apostolii a scrie în limbă grecească Testamîntul
cel Nou, şi cartea grecească iaste izvodul celorlalte” observăm două
lucruri. În primul rînd, autorii vor să transmită ideea că, în concepţia lor,
sursa grecească este de maximă autoritate, textul lor fiind conform cu
acesta. Totuşi, de fiecare dată, ei menţionează şi traducerile altor limbi, pe
care le-au consultat, comparat, cunoscut. De asemenea, cînd se adresează
cititorilor (desigur, cei foarte competenţi şi, mai cu seamă, din rîndul
clerului), discursul are în vedere ca pe ceva subînţeles practica consultării
mai multor traduceri şi versiuni ale Bibliei.
Aşadar, deşi se afirmă că sursa grecească orientează pe traducători, cel
mult este vorba despre întîietate şi nu de exclusivitate. Practic, se afirmă
că în spaţiul românesc al secolului al XVII-lea - şi nu doar în mediile
traducătorilor - circulau mai multe versiuni ale textului biblic (ale limbilor
considerate sacre, dar şi ale limbilor vernaculare) şi că traducătorii nu
aveau în vedere o singură sursă.

Indiferent de situaţia reală, nimeni nu putea afirma în mod deschis


lipsa sursei slavone şi prezenţa celei latine sau a unei surse occidentale.
Aproape de sfîrşitul secolului al XVI-lea, Palia de la Orăştie intră în
categoria textelor exemplare sub acest aspect, în sensul că traducătorii
acesteia nu au curajul de a-şi declara sursele reale: maghiară şi latină28.
Abia la mijlocul secolului următor, Noul Testament de la Bălgrad, text
avînd o cu totul altă autoritate şi girat de către o înaltă faţă bisericească,
va face acest pas29.
II.3. Un text precum Palia de la Orăştie poate fi privit din
numeroase perspective, ca act cultural, lingvistic, religios etc., fiecare
dintre acestea evidenţiind anumite trăsături ale acestei tipărituri. Oricare
dintre perspective, împreună cu concluziile ce decurg din respectivele

28
Deşi însuşi Luther declarase că latina (Vulgata, în speţă) nu poate constitui un
model pentru o traducere reală a Bibliei, soluţia fiind întoarcerea la sursele
prime, adică la ebraică şi la greacă, Vulgata a constituit, alături de textul german
(de acelaşi rang cu textul latin, socotind din perspectiva lutheriană), una dintre
sursele la care traducătorii din spaţiul maghiar şi din Transilvania au privit.
29
Sursă latină va fi declarată, dar pe ultima poziţie, ceea ce nu concordă cu
poziţia şi cu ponderea ei în cadrul traducerii.

44
focalizări ale cercetării şi ale discursului, trebuie să ţină seamă de
caracteristica definitorie şi esenţială a Paliei de la Orăştie: aceasta este o
traducere avînd la bază două surse, dar pe care nu le declară.

Primul dintre lingviştii români care priveşte la textul Paliei de la Orăştie


cu o mare luciditate şi cu spirit critic, ştiinţific, este Iosif Popovici, care,
în anul 1911, publică pe această temă un articol polemic. Respectivul
articol decurge dintr-o cercetare temeinică a textului, pe baza unei bune
cunoaşteri a acestuia30. Reacţionînd cu fermitate la tot felul de aprecieri,
mai mult sau mai puţin încărcate de entuziasm liric, şi care însoţeau Palia
de la Orăştie ca o ie sărbătorească, Iosif Popovici arată cît de vagi pentru
ştiinţă sînt elementele Prefeţei PO şi, mai ales, cît de nelalocul său ar fi
actul de a face din ele un punct de plecare, în loc de a proceda la o
verificare a acestora, prin datele furnizate de text.
Studiul lui Iosif Popovici este important şi întrucît subliniază importanţa
influenţei calvine (în mod direct, asupra unei zone a Transilvaniei,
indirect, asupra unei zone foarte largi a teritoriului românesc), într-o
anumită etapă a dezvoltării culturii şi civilizaţiei româneşti. Fără a
exagera această interferenţă, învăţatul român arată că, neducîndu-şi pînă
la capăt consecinţele în plan religios, curentul calvinist a reuşit, prin
influenţă directă şi indirectă, să contribuie la dezvoltarea culturală,
precum şi în planul mentalităţii.
Cel mai asiduu şi mai competent cercetător care s-a ocupat cu studierea
Paliei de la Orăştie, a fost Mario Roques. Acesta a susţinut că PO
reprezintă o traducere a unui text maghiar şi a unei ediţii a Vulgatei31.

30
Articolul lui Iosif Popovici (Paliia de la Orăştie 1582, în AA, mem. secţ. lit.,
seria II, t. XXXIII, 1911, p. 517-538) arată cît de lipsite de credibilitate pot fi
afirmaţiile din Prefaţa tipăriturii şi, mai cu seamă, cît de greşit este să se facă
afirmaţii pe temeiul acestora, fără a se opera necesarele verificări. Opiniile aici
vizate nu erau rezultat al unei consultări critice şi atente a Paliei de la Orăştie, ci
doar nişte aprecieri de suprafaţă. Deşi veneau de la învăţaţi de marcă (precum
Nicolae Iorga), întrucît respectivele consideraţii se bazau afirmaţiile,
neverificate, aflate în Prefaţa tipăriturii, precum şi pe o imagine globală
carenţială asupra culturii române vechi - imagine pe care tocmai cercetarea
atentă şi imparţială a unor astfel de scrieri ar fi putut-o lumina -, toată
încărcătura emoţională pozitivă şi toată bunacredinţă a unor astfel de
consideraţii rămîn lipsite de orice valoare în plan ştiinţific.
31
Vezi M. Roques, L’original de Palia d’Orăştie, în Mélanges offertes à M.
Émile Picot (...), tome second, Paris, 1913, p. 515-531, precum şi studiul
introductiv la ediţia pe care acelaşi învăţat o întocmeşte pentru Palia de la
Orăştie.

45
Concluzia acestui învăţat decurge dintr-o analiză atentă a textului, urmată
de o argumentaţie solidă - model de cercetare ştiinţifică pentru primul
sfert al secolului al XX-lea. El găseşte şi urmăreşte criterii relevante pe
care le aplică în mod riguros, stabilind că sursele PO au fost Pentateuhul
lui Heltai şi o ediţie a Vulgatei.

II.3.1. Prefaţa PO este exemplară pentru a înţelege felul în care


autorii unor astfel de texte înţelegeau să folosească prefeţele. Aceasta ne
spune următoarele: „Cu mila lui Domnedzeu şi cu ajutoriul Fiiului şi cu
săvîrşitul Duhului Sfînt, eu Tordaşi Mihaiu, ales piscopul românilor
în Ardeal, şi cu Herce Ştefan, propoveduitoriul Evangheliei lu
Hristos, în oraşul Căvăran Şebeşului, Zacan Efrem, dascalul de
dăscălie a Şebeşului şi cu Peştişel Moisi, propoveduitorul
Evangheliei în oraşul Logojului, şi cu Achirie, potropopul varmigiei
Henedoriei, ţinum într-una pentru jelanie Scriptureei sfinte, că vădzum
cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvîntele slăvite a lui Domnedzeu,
numai noi romănii pre limbă nu avem, pentru aceaea, cu mare muncă,
scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă
românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se chemă
Ţrstva şi alţi proroci cîţva, şi le dăruim voo, fraţilor rumâni, şi cetiţi
şi nu judecareţi necetind mainte, că veţi cu adevăr a afla mare vistiiariu
sufletesc. Noi pentru dragoste lui Domnedzeu am ustenit; n-au, iară,
întors mînă de înger, ce mînă grea păcătoasă; să veţi afla ceva greşit
pre a ceriului Domnu, cum că el fie adevărătură că nu e cu voie noastră
acea greşală, pentru aceaea cetind toţi vare în ce mînă va sosi,
blagosloviţi cum şi Domnedzeu să blagoslovească pre voi. Amin. Den
mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon, voivodă Ardealului,
dăruim den aceaste cărţi scris‹e› a nostre, ceaste doo de întîniu: Bitie şi
Ishod‹u›l.
Celui domn de steag şi vestit viteadz Ghesti Freanţi, alesu hotnogiu
Ardelului şi Ţărîei Ungureşti, lăcuitoriu în Deva, cum aceaste doo cărţi
să fie pîrgă pînă Domnedzeu va şi alalte tipări şi scoate. Şi măriia lu
Ghesti Freanţi fu cu tot agiutoriul, şi le-au scris în cheltuială multă,
şi cu alţi oameni buni încă lîngă sine, şi le-au dăruit voo, fraţi
românilor, pentru aceaea rugaţi pre Domnedzeu prentru mărie lui.
Den mila lui Domnedzeu, eu, Şerban diiacu, meşterul mare a
tiparelor, şi cu Marien diiac, dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind
şi ne plăcură şi le-am scris voo, fraţilor români (...)”.

46
Cu alte cuvinte, cinci personaje istorice: un episcop, un predicator,
un profesor, iarăşi un predicator şi un protopop prezentau preocuparea
comună de a deplînge faptul că textul sacru nu fusese tradus în limba
română. Nu se poate nicicum susţine ori argumenta că cei cinci ar fi
traducătorii textului. Se poate crede că este vorba despre nişte stîlpi ai
societăţii şi ai comunităţii, care au iniţiat, finanţat şi promovat
întreprinderea. Deşi despre toţi cei menţionaţi se susţine, relativ la aceste
cărţi, că „le-au scos”32, „le-au scris”33 şi le dăruiesc tuturor românilor,
modalităţile acestea de exprimare sînt caracteristice unor astfel de situaţii
şi nu arată că traducerea în sine s-ar fi făcut de cei care se adresează
publicului, ci doar că le aparţine (ca animatori), truditorii adevăraţi fiind
mai puţin importanţi decît iniţiatorii, finanţatorii, puternicii zilei care au
acceptat (sau determinat) producerea actului de traducere a textului sacru
în limba vernaculară34.

32
„cu mare muncă scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre
limbă românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se chemă Ţrstva şi
alţi proroci cîţva, şi le dăruim voo, fraţilor rumâni”.
33
„Şi măriia lu Ghesti Freanţi fu cu tot agiutoriul, şi le-au scris în cheltuială
multă, şi cu alţi oameni buni încă lîngă sine, şi le-au dăruit voo, fraţi
românilor”; „eu, Şerban diiacu, meşterul mare a tiparelor, şi cu Marien diiac,
dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo,
fraţilor români, (...)”.
34
În ceea ce priveşte traducătorii, neavînd încredere în Prefaţă, doar pe baza
studiului traducerii este greu de spus care a fost numărul acestora. Dacă la acest
text au lucrat mai mulţi traducători, atunci coordonatorul lucrării trebuie să fi
fost o personalitate extrem de puternică şi de ascultată, care a reuşit să conducă
colectivul ferindu-l de incoerenţe. Privind la coerenţele şi incoerenţele traducerii
se poate arăta că un grup de traducători nu ar fi adus atîta unitate acolo unde ea
există, şi nu ar fi creat diferenţierile care apar. Tocmai felul şi locul unde textul
cunoaşte unitate şi variabilitate constituie pledantul cel mai puternic în direcţia
unui traducător şi a unui revizor sau a doi traducători care au lucrat împreună
de-a lungul întregului text. Privind la înfăţişarea textului, la originile
impulsurilor care au generat traducerea, precum şi la măsura în care acest text
este rodul unei munci atente de elaborare (fireşte, cu scăpările ce ţin de factorul
uman şi de epocă), nu ar fi cu neputinţă ca, într-una dintre fazele finale, textul să
fi fost citit în prezenţa mai multor persoane pentru ca acestea să opineze asupra
aspectului românesc şi asupra inteligibilităţii, mai ales la lectură, a traducerii.
Studiul textului ca traducere face uşor de acceptat această ipoteză.

47
Aceeaşi prefaţă susţine că grupul celor cinci: „scoasem den limbă
jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale
lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se chemă Ţrstva şi alţi proroci cîţva”.

Informaţia legată de numărul cărţilor traduse (cel puţin douăsprezece)35


poate fi considerată doar ca neverificabilă de către posteritate. Cu toate
acestea, secvenţa: „Den mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon,
voivodă Ardealului, dăruim den aceaste cărţi scris‹e› a nostre, ceaste doo
de întîniu: Bitie şi Ishod‹u›l. Celui domn de steag şi vestit viteadz Ghesti
Freanţi, alesu hotnogiu Ardelului şi Ţărîei Ungureşti, lăcuitoriu în Deva,
cum aceaste doo cărţi să fie pîrgă pînă Domnedzeu va şi alalte tipări şi
scoate”, spune că, dintre numeroasele cărţi pe care prefaţatorii afirmă a le
fi tradus, se oferă lui Ghesti Freanţi primele două cărţi - eventual, pînă la
momentul la care următoarele vor fi tipărite şi difuzate. Deci însăşi
prefaţa oferă certitudini doar pentru cele două cărţi care au ajuns pînă la
noi şi, lucru semnificativ, tipărirea şi difuzarea lucrării s-a referit doar la
aceste cărţi36.

După cum s-a înţeles şi arătat de către M. Roques şi I. Popovici, în


prima parte a secvenţei, „scoasem den limbă jidovească şi grecească şi
sîrbească pre limbă românească (...)”, se afirmă un neadevăr. Analiza
acestei traduceri arată clar că sursele au dost doar două, cele descoperite
de către Mario Roques: textul maghiar al Pentateuhului lui Heltai şi o
ediţie a Vulgatei. Totuşi, Prefaţa conţine un adevăr, ceva mai sus, unde,
după ce se repetă afirmaţia (neadevărată dacă se referă la Palia de la
Orăştie, adevărată dacă se referă la Pentateuh în general): „Cinci cărţi ale
lui Moisi prorocul, carele sîmt întorse şi scose den limba jidovească pre
greceaşte, de la greci, sîrbeaşte”, se continuă: „şi într-alte limbi, den
acealea scose pre limbă rumânească”. Dacă în acest loc se oferă
informaţia cu caracter general, că Pentateuhul a fost tradus din ebraică în
greacă, în slavonă şi în alte limbi, iar din acestea din urmă au fost traduse
şi în limba română, atunci, deşi învăluită în echivoc, afirmaţia deja

35
Cinci cărţi ale Pentateuhului, patru ale regilor, măcar trei proroci, pentru a fi
„cîţva”. Vezi şi Iosif Popovici, Leviticul, în idem, Scrieri lingvistice, p. 287-290.
36
În opinia noastră aceasta este încă o dovada indirectă, dar de mare siguranţă,
că actul traducerii Paliei de la Orăştie nu se datorează Bisericii Ortodoxe, ci
lumii protestante a Ardealului. Dacă celelalte cărţi se aflau deja traduse,
tipărirea lor nu a fost împiedicată, în primul rînd de factori de ordin financiar, ci
de slabul impact pe care PO l-a avut asupra enoriaşilor şi preoţilor români.
Această cale a fost abandonată aici, încercîndu-se altele.

48
semnifică altceva. Cu alte cuvinte, partea voalată a afirmaţiei: din ebraică
şi din greacă decurg Pentateuhul lui Heltai şi Vulgata, iar din acestea s-a
tradus în română corespunde adevărului. Partea care aduce în discuţie
textul slavon rămîne de neconfirmat37.
Realitatea este că autorii întreprinderii aveau ce ascunde atît timp cît
analiza amănunţită a Paliei de la Orăştie ca traducere arată în mod cît se
poate de limpede că singurele texte care au contribuit la textul românesc
au fost nişte texte care nu puteau fi privite cu îngăduinţă în spaţiul
românesc-ortodox: textul maghiar şi cel latin, aşadar două limbi destul
de la îndemîna celor culţi - mai cu seamă din mediul sacerdotal - din
Transilvania secolului al XVI-lea.
II.3.2. Studiul lingvistic al textelor din spaţiul transilvan arată că
traducătorii nu au apelat la unele dintre limbi le înşirare în prefeţe
(slavonă, ebraică, greacă), ci au urmat calea pe care s-a mers în zonele în
care se aflau factorii de influenţă culturală şi de unde provenea curentul
traducerii textelor sacre. Maghiara, latina şi germana erau pilonii acestor
texte, ele însele devenind, apoi, surse de inspiraţie pentru alte traduceri.
Din acest motiv nu surprinde micul şiretlic, foarte transparent astăzi, prin
care se încearcă să se dea acestor traduceri un aspect ce-ar trebui să
convingă că sursele lor sînt de extracţie orientală (slavonă şi grecească).
Presiunile de a traduce, dinspre Occidentul reformator, au fost
modulate de severa reticenţă a Bisericii Ortodoxe faţă de o astfel de idee,
precum şi de necesitatea ca sursele să fie cele acceptate în spaţiul
cultural-spiritual ortodox. În secolul al XVI-lea, textele moldoveneşti şi
munteneşti urmează surse slave, adică datorate influenţei culturale
slavone, iar cele transilvane urmează surse latine, maghiare, germane,
adică datorate influenţelor culturale maghiare şi germane. Coincidenţa,
în est, dintre spaţiul cultural şi cultual nu este afectată decît de circulaţia
unora dintre textele transilvane, care trec munţii şi devin (precum însăşi
ideea traducerii textelor sacre) modele pentru autorii de aici. În spaţiul
vestic, iniţiatorii traducerilor şi traducătorii au avut de căutat soluţii care
să rezolve incompatibilitatea dintre apartenenţa cultuală şi cea culturală a
românilor.

37
Traducătorul face destule eforturi pentru a ne determina să credem că sursa
slavă a contribuit la această traducere. Pe de altă parte, acţiunile care încearcă să
ne convingă că textul are şi o sursă grecească sînt atît de inobservabile încît se
poate crede că nu avea un interes major şi în această direcţie (şi că, totodată,
limba greacă nu era dintre cele pe care le stăpînea).

49
În spaţiul transilvan, traducerile urmează impulsurilor Reformei şi vizează
categorii concrete de populaţie, punîndu-se la dispoziţie spre lectură,
particulară şi publică (în Biserică). În spaţiul estic românesc, cel mai
adesea, principalii beneficiari avuţi în vedere erau textul propriu-zis, adică
limba şi cultura română, apoi o categorie subţire de cititori şi utilizatori ai
textului sacru. Aici, cînd traducerile nu decurg din ambiţia vreunui domn
care voia să îşi asocieze numele unui act cultural de amploare (cazul BB),
ele par a fi făcute, mai ales, pentru a contracara efectele circulaţiei de
peste munţi a textelor religioase. Ca orice produs generat de nevoile de
sincronizare cu spiritul şi realizările vremii, acesta răspundea nu unor
nevoi organice imediate şi resimţite ca urmare a dezvoltării societăţii, ci
unor calcule.

II.3.3. Analiza Paliei de la Orăştie sub aspect lexical38 este în


măsură să ofere evidenţe privind sursele ei. Pe lîngă foarte multe
elemente lexicale moştenite din latină şi numeroase elemente de origine
maghiară - fireşti într-o zonă în care contactelor directe dintre români şi
maghiari li se adăuga dominaţia politică, socială şi culturală maghiară -,
acest text conţine destul de multe elemente de origine slavă, multe dintre
dintre ele suspecte într-o arie în care influenţa slavă (cultă sau mai
veche) nu poate fi considerată ca fiind definitorie ori, măcar, atractivă39.

Analiza vechilor texte româneşti, mai cu seamă traduceri, arată că


structuri caracteristice textelor redactate în slavonă pot fi prezente în texte
româneşti chiar dacă respectivele texte româneşti nu decurg nicicum din
vreun text slavon. Fie că este vorba despre o traducere precum PO -
efectuată din maghiară şi latină, într-un spaţiu românesc liber de influenţa
slavă populară sau cultă - fie că este vorba despre Cronografele traduse

38
Analiza la nivel sintactic nu evidenţiază decît relaţia textului românesc cu
adevăratele sale surse. Dotat cu vizibilitate pronunţată, extrem de convingător,
nivelul lexical este cel asupra căruia trebuia să-şi exercite presiunile un
traducător care avea de convins un cititor de orientarea traducerii. De aceea,
alături de simpla tăcere a nivelului sintactic, atunci cînd este vorba despre
presupusa sursă slavă, nivelul lexical este ideal pentru a analiza, nu doar
influenţele reale pe care o sursă presupusă le-ar fi exercitat asupra unei
traduceri, ci şi eventualele influenţe induse aici de către traducător.
39
Pentru zona de provenienţă a Paliei de la Orăştie, se poate vorbi, pînă la un
anumit punct, de existenţa unei influenţe dinspre sîrbocroată. Ţinînd seamă de
această realitate, trebuie menţionat că nu se poate pune prea mult pe seama
acesteia, astfel încît să devină marcantă.

50
din limba greacă sau de BB - text dator limbii greceşti -, prezenţa (cu o
mai mare sau mai mică evidenţă), în aceste texte, a structurilor slavonei
este o realitate explicabilă istoric.
Toate acestea, însă, nu semnifică în mod necesar că printre sursele
respectivelor texte s-ar fi aflat şi un text slavon. Fie că este vorba despre
un text produs în zona românească aflată sub o puternică influenţă
culturală slavonă (Moldova şi Ţara Românească), fie că textul aparţine
spaţiului transilvan, fie că perioada în care textul a fost produs este, sau
nu este, aceea a slavonismului cultural, prezenţa structurilor slavone în
respectivul text se explică prin factori mult mai importanţi şi de o mai
mare amploare decît relaţia - şi aceasta constrîngătoare - dintre două texte
aflate la capetele actului de traducere.
Spaţiul cultural românesc estic şi sudic s-a aflat, destulă vreme, sub
influenţa culturii slavone. Chiar dacă românii din Transilvania erau
separaţi politic de ceilalţi români, şi chiar dacă spiritul cultural străin
implantat aici era profund diferit de spiritul cultural străin implantat peste
munţi, cele două părţi ale unicei comunităţi româneşti se raportau
permanent una la cealaltă. În Moldova şi în Ţara Românească, textele şi
oamenii vor aduce numeroase elemente lexicale de origine maghiară, care
vor dubla termenii uzuali acolo şi, în unele cazuri, vor sfîrşi prin a se
impune. Tot astfel, în Transilvania, textele vor prelua structuri şi elemente
de exprimare caracteristice textelor moldoveneşti şi munteneşti,
împrumutate din slavonă sau create de către români pe baza acelui model.
În general, pe întregul teritoriu românesc va avea loc un amplu proces de
asimilare a unora dintre structurile de provenienţă slavonă. Avînd în
vedere situaţia creată prin promovarea ideii de traducere a textului sacru
în limbile vernaculare, într-o primă etapă, pînă spre sfîrşitul secolului al
XVII-lea, chiar dacă amprenta dotată cu acţiune eficientă a fost de ordin
cultural, factorul religios-cultual a constituit un important element de
referinţă pentru astfel de texte. Deşi dinspre spaţiul transilvan spre cele
moldovenesc şi muntenesc au circulat oameni, texte, limbă, mentalitate,
de natură să ajusteze multe dintre particularităţile românilor din spaţiul
cultural-spiritual din sfera de influenţă slavă, raportarea indivizilor şi a
comunităţilor la confesiunea ortodoxă a fost una de rang identitar,
confesiunea ortodoxă din spaţiul românesc de pînă în secolul al XVII-lea
fiind marcată de caracterul slav. La nivelul textelor, presiunile factorului
religios cereau legitimarea limbii acestora prin prezenţa elementului
slavon. Din acest motiv, indiferent de limba din care se traduce, textele
vechi româneşti pot prezenta structuri lexicale (sintagme, locuţiuni,
expresii, elemente de terminologie) şi chiar structuri sintactice provenite
din slavonă, dominantă care, în acest spaţiu creştin, a caracterizat un
popor romanic orientat către ortodoxie.

51
În acest context, destul de mulţi termeni de origine slavă, mai rar
grecească, umplu textele transilvane în mod nefiresc, rupînd coerenţa
lingvistică a acestor texte. Alături de textele al căror conţinut era generat
de traducerea textelor slavone, secolul al XVI-lea românesc prezintă
destule alte texte al căror conţinut era generat şi orientat de texte de
extracţie vestică; toate, însă, purtau o etichetă şi un ambalaj slavon.
II.3.3.1. Alături de termenii de origine latină şi cei de origine
maghiară, Palia de la Orăştie conţine o cantitate însemnată de material
lexical de origine slavă: beli, blagoslovi, boală, bogat, bogăţie, cinste,
cinsti, clădi, clăti, destoinic, destoionicie, dihanie, dobitoc, dobîndă,
dobîndi, drag, dragoste, duh, folos, folosi, găsi, găti, glas, gloată, goni,
grăbi, grăi, grădină, grămadă, grămădi, greşeală, greşi, grijă, groază,
grozav, har, hrană, hrăni, idol, iscoadă, ispiti, isprăvi, iubi, izbîndă,
izvor, împrotivă, jale, jar, jelui, jirtvă, jivină, lesne, lovi, meni, milă,
milostiv, mir, mirosi, mîndrie, mlădiţă, mohorît, muncă, munci, năpăstui,
năpastă, nărav, năroci, nărod, năsip, nemeri, nevoie, obicei, obidi,
obraz, ocărî, odihni, omorî, osîndă, pagubă, părăsi, păzi, pită, plăti,
plod, pod, podoabă, poftă, pofti, pojar, pomeană, pomeni, potop, prah,
prigoni, pripă, privi, proroc, pustiu, rană, scump, scumpete, sfădi, sfat,
sfătui, sfeşnic, sfinţi, sfînt, sili, slăbi, slei, slobod, tăvăli, temniţă,
tocmeală, tocmi, uliţă, usebi, vesti, voinic, voivodă, vraci, vrăji, vreame,
vîrh, vîrstă, zăbovi, zdrobi, zid, zidi, zori etc.
Aceste elemente lexicale nu fac parte din uzul unei comunităţi
restrînse, ci sînt larg cunoscute şi este imperios ca ele să fie utilizate într-
un text destinat „tuturor românilor”. Ele nu au relevanţă pentru discuţia
de faţă, datorîndu-se stratului de elemente care a pătruns limba română
încă înainte de pătrunderea maghiarilor în Transilvania, adică din
suprastrat40. Unele pătrund în limba română după primele contacte cu

40
Chiar dacă avem în vedere procesul - destul de asiduu condus şi desfăşurat,
caracteristic zonei în care au existat contacte între români şi maghiari - prin care
elementul slav a fost concurat de către cel maghiar, fiind învins sau doar trecut
în zonele „rarefiate” ale sistemului paradigmatic al limbii (proces similar cu cel
exercitat de elementul slav asupra elementului latin moştenit), nu putem
considera că astfel de termeni erau necunoscuţi traducătorului şi că pentru
aducerea lor în text ar fi fost nevoie de un efort special sau de urmarea unei
surse slavone. Dimpotrivă, avînd în vedere procesul schiţat, prezenţa, în textul
Paliei de la Orăştie, a termenilor de origine slavă care nu mai aveau curs sau
deveniseră rari pe teritoriul pe care PO a fost elaborată, este un indice cît se
poate de puternic al dorinţei traducătorului de a utiliza astfel de termeni. Faptul

52
slavii (secolul al VII-lea), după care se vor stabiliza în perioada în care
alte elemente lexicale (mai cu seamă termeni de creştinism) vor
pătrunde, din aceeaşi direcţie, după creştinarea primilor slavi (a doua
jumătate a secolului al IX-lea). Astfel de elemente sînt la fel de
irelevante în a demonstra o relaţie cultă cu slavona, pe cît de irelevante ar
fi elementele moştenite din latină în a demonstra că o anumită carte
biblică ar fi tradusă după Vulgata.
II.3.3.2. Termeni precum: dosadă, dosădi, dver, hrăborie, izvodi, de
iznoavă, milcui41, milosîrd, nămisti, nepotrebnic, niştotă, peasnă,
pocrov, poroboc, preastol, priiatnic, prietnicie, proceti, proidi42,
proslavă, calcuri precum: acoperimînt, apleca etc. nu erau fireşti în
spaţiul transilvan. Fără a fi foarte frecvenţi, ei apar în alte texte româneşti
ale epocii (textele coresiene, Codicele Bratul, Codicele Voroneţean,
Psaltirile secolului al XVI-lea, Codex Sturdzanus şi altele). Prezenţa lor
într-un text precum PO indică orientarea voită către slavonă, traducătorul
afirmînd şi întărind astfel aserţiunile din Prefaţă, unde se indică, printre
surse, textul slavon („sîrbesc”). Fiind frecvenţi în textele moldoveneşti şi
munteneşti (adică în zonele aflate sub influenţă culturală slavă),
constituind o marcă (şi o garanţie) a traducerii urmînd modelul slavon,

că receptorul local şi de rînd al unei astfel de traduceri ar fi putut fi uşor


descumpănit, va fi compensat prin aceleaşi procedee.
41
În ciuda prezenţei acestui verb în PO [„Plecă capul acel bărbat şi se milcui
Domnului” (Gen., 24, 26), „Feyet hayta a firfiu es imada az WRat”, dar: „Et
benedicens homo adoravit Dominum, et dixit”], prin toate celelalte caracteristici
ale sale, versetul urmează textului maghiar. De altfel, prezenţa verbului a (se)
milcui în textele munteneşti şi moldoveneşti ale secolelor al XVI-lea şi al XVII-
lea se datorează influenţei slavone culte. [El se mai înregistrează, spre exemplu,
în: „Să cînte ţie slava mea nu milcuescu-mă” (PS.C., 30, 13); „Unde auziră
milcuiră-se cu inima” (CB, FA, 2, 37). De asemenea, dintr-un motiv identic cu
cel pentru care termenul este utilizat în PO, el mai apare şi în: „Milcuiţi-vă şi
jeliţi şi plîngeţi, că rîsul vostru să va întoarce întru jiale, şi bucuriia voastră, întru
amărăciune” (NTB, Iac., 4, 9)]. Prezenţa, în textul românesc, a acestui termen
slavon cult arată că traducătorii voiau să transmită un anumit semnal: al
caracterului ortodox al textului.
42
În PH apar: „Văduole şi săracii omorriră şi proiditul uciseră” (Ps. 93, 6);
„Domnul ţinre proiditul; săracul şi văduoa lua-o-va şi calea greşiţilor piiarde-o-
va” (Ps. 145, 9), în PS.C.: „Ca duh proideaşte într-însu şi nu iaste” (103, 16);
„Pus-ai untunearec şi fu noapte, în ia proidesc toate fierile lunciei” (PS.C., 104,
20).

53
traducătorul PO încearcă astfel să creeze imagine ca textul său se edifică
pe o bază ortodoxă şi stă în rînd cu cele avînd sursă slavă.

Prezenţa, alături de: buduşlău pentru Budoso (Gen., 4, 12) şi a buduşlui


pentru budoség (Gen., 21, 14), a unor termeni precum: proslava pentru
dichöseg (Gen., 29, 43) şi: să proidesc pentru budossam (Gen., 20, 13)
arată cît se poate de limpede că traducătorul a fost determinat să utilizeze
elementul uşor recognoscibil ca fiind slav şi conotat într-un anumit fel din
punct de vedere religios în lumea ortodoxă. La fel se întîmplă şi cu
slavonismul poroboc, prezent şi în NTB, în vreme ce textele de peste
munţi prezintă prunc (CB), cocon (CP) sau copil (BB)43.

II.3.3.3. Faptul că traducătorul PO introduce material lexical de


origine slavă în text, încercînd astfel să atingă un anumit scop, iar nu
datorită unor deprinderi ori datorită prezenţei fireşti a acelor cuvinte în
limba română utilizată în spaţiul transilvan, se observă şi pe altă cale. În
PO, numele cărţilor biblice apar cu denumirea lor slavonă, acesta fiind,
probabil, singurul nivel la care traducătorul şi revizorii au privit în textul
slavon. Un traducător care căuta mereu expresia românească, limpede şi
care să deschidă accesul cititorului la conţinutul textului fără prea mare
efort, nu avea un motiv mai bun - decît cel mai sus arătat - pentru care ar
fi numit cele două cărţi traduse Bitiia şi Ishodul. Astfel de forme sînt
dotate cu o vizibilitate semnificativă: Bitiia (4/6, 11/4, 60/1, 132/1 etc.),
deanie (notă, p. 159), Ishod (4/23), Levia (5/2, 11/4), Cisla (5/5),
Torozacon (5/20)44, „aceaste patru se chema sîrbeşte Ţrstva” (2/23), „vă
leato 7090 rojdestv Hristovo” (1/15), „Porojdestva Hristovo 1582,
mesţa” (11/26). Fie că este vorba despre nume de cărţi biblice, fie că sînt

43
Pe de altă parte, introducerea, în text, a anumitor termeni de origine maghiară
(precum alnic, alnicie, buduşlău şi alţi cîţiva), alături de evidenta calchiere a
unor construcţii caracteristice textului maghiar, precum şi de orientarea, în
anumite puncte ale traducerii, către textul maghiar (deşi, credem că era evident
pentru un traducător care demonstrează în mod constant că stăpîneşte tehnica
traducerii şi este capabil să găsească soluţii chiar foarte bune), cu toate că era
limpede că respectiva soluţie nu suportă comparaţie cu ceea ce ar decurge din
urmarea textului latin, nu constituie, în opinia noastră, decît un semnal transmis
deliberat anumitor categorii de cititori, inclusiv celor ce au iniţiat şi sprijinit
întreprinderea.
44
Pare de mirare că, dînd nume slavoneşti cărţilor biblice, pentru întreaga
culegere se optează pentru numele grecesc: Paleia. Nu este decît o slabă mişcare
ce are rolul să întărească ideea că una dintre sursele traducerii a fost grecească.

54
formule curente, înşirarea lor în text este aproape ostentativă, dacă
observăm că adeseori, textele moldoveneşti şi cele munteneşti evită sau
reduc la minimum astfel de ocazii.
II.3.3.4. Pe cît de vizibile şi de pentrante, pe atît de relevante sînt şi
unele mărci grafice şi fonetice. Astfel, conform unor deprinderi date de
utilizarea alfabetului chirilic, vechile texte româneşti prezintă nume
precum Abel, Iacob, etc., cu grafii precum Av el, Yacov , adică cu v şi nu cu
b. Deşi situaţia îşi are complexitatea ei, trebuie arătat că utilizarea
grafiilor cu b ar fi trădat o sursă scrisă cu caractere latine. Totuşi,
consecvenţa dată de un astfel de autocontrol nu poate merge pînă la
capăt. De aceea, alături de situaţiile, majoritare de altfel, în care, în PO,
apar nume precum: Tuvalcaim alături de lat. Thubalcain şi magh.
Tubalkain; Tuval pentru Tubal, respectiv Thubal; Joval pentru, Sobal şi
Sobal; Ziveon pentru Zibeon şi Sebeon; Vilhan pentru Bilhan şi Balaan;
„Vala, ficiorul lu Veor”, pentru „Bale filius Beor” şi „Bela Beornac fia”;
Iovav pentru Iobab şi Iobab; Ahaliav pentru Ahaliab şi Hooliab; Vilha
alături de Bilha şi de Bala, apar şi: Hebal, alături de lat. Ebal şi de magh.
Obalt; Iebusim alături de Ebuzim; Eber alături de Eber; Nebaiot pentru
Nebaiot.
Sub Ex., 30, 30, o grafie aarwna, pentru Aaron, indică o „scăpare”,
mai degrabă intenţionată, prin care cititorul capabil să urmărească
provenienţa surselor şi-ar întări convingerea privind carecterul real al
aserţiunilor privitoare la contribuţia sursei slavone. În fapt, acuzativul
slavon nu avea cum sa apară astfel.
II.3.3.5. Simpla comparare a ceea ce apare sub Gen., 2, 10 arată că
versiunea latină este cea aleasă aici: „Şi un riu iase den locul dulceţiei
spre udarea raiului, ce se împarte acela pre patru capete” urmînd: „et
fluvius egrediebatur de loco voluptatis ad inrigandum paradisum qui inde
dividitur in quattuor capita”, iar nu: „Es Edenbol Folyouiz io~ vala ki a
Kertnec neduesitesére, es ott oszlic négy fö Vizre”. Textul maghiar s-ar
reda mai curînd prin: ‘şi din Eden o apă curgătoare ieşea spre udarea
grădinii, şi acolo se despărţea în patru ape principale (sau de căpetenie)’.
Atrage atenţia şi situaţia conceptului ‘paradis’. Deşi are prilejul şi
chiar unele motive, traducătorul român nu împrumută termenul paradis45

45
Termenul paradis provind din v.pers. paridaida şi avest. pairidaeza ‘loc
încadrat de un zid, la interiorul căruia se află un parc (regal, desigur) în care se
poate vîna’. Eden provine din ebr. Jēdem ‘cîmpie’, apoi ‘locul în care Yahweh a

55
din textul latin. Faptul este deosebit de semnificativ, furnizînd premise
cu valoare de certitudine pentru cercetarea noastră privitor la
comportamentul pe care traducătorul îl face vizibil, în ceea ce priveşte
sursele sale. Sub Gen., 2, 15 apare „raiul dulceţiei”, pentru lat. „paradiso
voluptatis”, în maghiară apărînd „Eden Kert”; apoi: rai pentru lat.
paradis, şi magh. „eden Kert” mai apare sub Gen., 2, 9 şi Gen., 2, 16.
Alături de sintagma „locul dulceţiei”, de sub Gen., 2, 10, este de
remarcat şi sintagma „raiul dulceţiei” de sub Gen., 2, 8, unde se redă
astfel lat. „paradisum voluptatis”, şi nu magh. „Eden kert”. Cazurile
acestea arată că traducătorul român evită forma din textul latin (sursă
nedeclarată în Prefaţă), care ar fi arătat oricui, fără nici un dubiu, că
textul latin a fost implicat în traducerea PO. Considerînd, cu temei, că din
motive de ordin cultural, ebr. Eden nu ar spune mare lucru receptorului
român, el a preferat un termen cunoscut, rai, care, în plus, putea fi în
măsură să ateste că una dintre sursele declarate în Prefaţă (sursa
„sîrbească”) a fost, realmente, pusă la contribuţie, asigurîndu-se astfel
caracterul ortodox, neprotestant şi necatolic al traducerii.
II.3.4. Toate aceste situaţii constituie argumente care - alături de
cele care ne arată că sursele Paliei de la Orăştie au fost un text maghiar
şi de unul latin, şi de cele care ne arată că textul slavon nu s-a aflat
printre sursele textului românesc - demonstrează că aceia care au scris
prefaţa şi care au lucrat PO au desfăşurat un proces persuasiv, amplu şi
implicit, în direcţia convingerii cititorului că textul slavon s-a aflat
printre sursele PO. Fără a fi prea solicitant ori de natură să împiedice
actul traducerii, un astfel de proces a vizat introducerea, în rezultatul
traducerii, a unor elemente care să se constituie în mărci relevante,
vizibile şi incontestabile într-o logică comună, ale implicării reale a
textului „sîrbesc” în traducerea Paliei de la Orăştie.

plantat o grădină pentru creaţia sa supremă, omul’, apoi ‘grădină minunată’,


apoi, după pierderea acelui spaţiu, ‘loc al desfătărilor’.

56
III. Sursele prime

Nefiind unitar textul ebraic, nici traducerea acestuia nu poate avea


această proprietate. Probleme de tot felul, începînd cu existenţa mai
multor versiuni paralele şi încheind cu dificultăţile de traducere ridicate
de ebraică în calea limbilor indoeuropene, conduc la deosebiri mai mari
sau mai mici, mai mult au mai puţin numeroase, între diferitele traduceri
care aleg sursa ebraică, începînd cu cea greacă.
Unele ambiguităţi aparţin textului ebraic, acesta putînd fi la fel de
bine tradus pe cel puţin două căi. Textul ebraic prezenta nu numai
modalităţi diferite de gramaticalizare şi de exprimare - comparativ cu
limbile greacă şi latină -, era creat nu doar în mintea unei alte
spiritualităţi, dar, în plus, fusese generat de-a lungul unui mileniu, de o
civilizaţie şi într-o limbă aflate în formare, fiind supus la numeroase
presiuni lingvistice şi conceptuale dinspre creatorii şi epocile de la care
provenea şi prin care trecuse. În momentul pătrunderii acestui text în
lumea şi în limbile indoeuropene - într-un anumit stadiu al evoluţiei
acestora -, toate problemele care zăceau în el vor ieşi la iveală, împreună
cu rezultatele coliziunilor dintre diferitele straturi conceptuale şi
lingvistice ale textului. Dincolo de nivelul de dezvoltare al ştiinţei
traducerii, de competenţa traducătorilor, de diferenţele dintre limbile
indoeuropene, de influenţele de mediu şi de căile concrete de traducere,
acesta este unul dintre motivele pentru care, între diferitele texte care
redau Biblia vor exista numeroase diferenţe, de diferite grade şi tipuri.
La rîndul ei, Septuaginta, cunoscînd mai multe variante şi ediţii.
prezintă felurite deosebiri. Chiar dacă unele dintre acestea pot fi puse pe
seama concepţiei editorilor (unde se includ elementele şi sugestiile pe
care acea ediţie le va fi luat din texte mai noi decît cele de la baza ediţiei
respective), majoritatea deosebirilor dintre ediţiile Septuagintei îşi au
sursa în textele de bază. În modul cel mai firesc, între diferitele versiuni
ebraice se înregistrează mult mai multe deosebiri. Traducătorii care şi-au
selectat textul ebraic de referinţă alegîndu-şi doar un reper (manuscrise
vechi ale Torei, textul masoretic sau Pentateuhul samaritean sau o ediţie
oarecare a Bibliei ebraice) au întîmpinat feluritele dificultăţi obişnuite la
o traducere de text vechi. Aceia care şi-au propus să traducă comparînd
şi urmînd mai multe variante de text ebraic, au cunoscut, în plus, şi
dificultăţile date de neidentitatea respectivelor variante, fiind în situaţia
de a alege între mai multe căi şi soluţii pentru a-şi întocmi ediţiile.
Indiferent de lungimea segmentelor conţinute, diferenţele dintre aceste

57
variante (întinzîndu-se de la formă la conţinut) minore pe alocuri,
consistente în altele, sînt problematice de fiecare dată.
Redînd prin traducere un text ebraic greu de identificat în
integralitatea sa (ne referim la primele cinci cărţi ale Bibliei şi avem în
vedere că acele surse - despre care legenda ne spune, în mod
semnificativ, că au fost distruse după ce Septuaginta a căpătat viaţă -
trebuie să fi reprezentat mai multe redacţii şi variante ale Torei,
traducerea grecească fiind, în fapt, o compilaţie a acestora), Septuaginta
stă alături de acesta în măsura în care îl înlocuieşte, nu doar ca traducere,
ci şi ca text. Textul pe care îl numim Septuaginta prezintă, la comparaţia
cu texte ebraice, mult mai multe deosebiri decît un text care nu a avut
texte ebraice ca unică sursă (precum Vulgata, B.Jer., B.germ. sau K.J.).
Din acest motiv, majoritatea traducătorilor valoroşi a încercat să
înglobeze şi să redea textul ebraic [cel(e) pe care îl (le) aveau la
dispoziţie] împreună cu Septuaginta. Urmînd textul ebraic (în modul cel
mai firesc şi mai de înţeles cu putinţă) sub un aspect sau altul (formal, de
conţinut, estetic, teologic etc.), traduceri precum Vulgata, Biblia lui
Luther sau cea a regelui Iacob I reprezintă nişte texte strălucite, tocmai
prin nivelul cel mai înalt la care este reuşit actul compilatoriu. Totodată,
între aceste texte substanţa circulă prin nişte canale (subterane sau nu,
formale şi ideatice, sesizabile sau greu decelabile) care dau coerenţă
internă şi omogenitate dar şi individualizează respectivele realizări.
Studierea relaţiilor dintre traducerile care au ca sursă directă (şi)
textele ebraice este deosebit de instructivă sub mai multe aspecte. Astfel,
uneori Vulgata se diferenţiază iar alteori prezintă puncte comune sau de
identitate cu Septuaginta. Cînd se aseamănă, aceste traduceri îşi trag
sevele din texte ebraice apropiate46. În alte situaţii (poate în cele mai
multe), Vulgata diferă de Septuaginta, fie pentru că ambele şi-au urmat
atent modelele, fie pentru că unul dintre ele sau ambele au parafrazat sau
inovat. Aceste ultime cazuri sînt cele mai interesante; asupra acestora ne
vom concentra, în primul rînd.
Septuaginta este rezultat al unei nevoi reale, aproape stringente a
unei importante părţi a comunităţii evreieşti din lumea greacă. Ţelul
iniţiatorilor şi autorilor acestei traduceri a fost deosebit de complex,

46
Deşi cele două traduceri au la bază texte ebraice diferite atît în timp, cît şi în
spaţiu, şi unele şi celelalte diferă de textele ebraice aflate la baza textelor
masoretice (apărute începînd cu secolul al VI-lea e.n.). Sub acest aspect, textele
ebraice de la baza Septuagintei şi Vulgatei prezintă porţiuni care le apropie.

58
tocmai întrucît decurgea din nişte nevoi reale ale unei comunităţii vii,
aflate în condiţii la fel de dinamice. De aceea, dincolo de efortul
edificării acesteia într-o greacă inteligibilă pentru întreaga lume elenică,
travaliul s-a concentrat asupra măsurii în care textul rezultat reuşea să
poarte, cu claritate şi forţă, înţelesuri către şi în mintea receptorului. În
plus, este important de menţionat că toate eforturile se făceau din
perspectiva traducătorilor, a vremii lor, a felului în care aceştia voiau să
orienteze şi să întărească publicul (evreu grecizat şi neevreu). Această
ultimă perspectivă este cardinală în înţelegerea felului în care
Septuaguinta se edifică, apare şi funcţionează o vreme47.
III.1. Studiul comparativ al Septuagintei şi al unor texte ebraice, dar
şi alături de ediţii ale Vulgatei şi ale Bibliei în unele limbi vernaculare,
arată că autorii Septuagintei se distanţează de textul ebraic în diferite
feluri, dar încercînd să urmărească acel scop complex mai sus evocat.
Spre exemplu, cînd consideră că textul conţine incoerenţe, traducătorii
încearcă să confere textului coerenţă, astfel că intervin; de asemenea în
cazul în care apar termeni pe care traducătorii Septuagintei nu par să-i
considere a fi la locul lor, sau dacă ei cred că acei termeni ar fi lăsat loc
interpretărilor nedorite ori înţelegerii diferite a textului; uneori se
completează liste cu nume, pe baza, poate, a altor manuscrise ebraice,
dar, la fel de posibil, şi pe baza datelor oferite de textul privit în
integralitatea sa. Atunci cînd consideră necesar, traducătorii adaugă
termeni care înlătură echivocul sau fac înlocuiri, în acelaşi scop ori
pentru a determina ale sensuri şi nuanţe de sens. Alături de multe alte
astfel de acţiuni, autorii Septuagintei, încearcă să lumineze conţinutul
(dar în anumite feluri şi direcţii), căci elaborează un text care trebuie să
aibă virtuţi persuasive şi valori practice48.
Septuaginta anticipează spiritul Vulgatei şi pe cel al traducerilor
Reformei, în sensul că, de fapt, aceasta este prima vulgată, primul text
care, în modul cel mai neechivoc, se adresează comunităţii - văzută ca o

47
Este semnificativ faptul că, deşi a fost un text care s-a bucurat de respect,
după apariţia Septuagintei, încep să apară şi alte încercări de traducere a textului
sacru, fiecare dintre acestea subordonate anumitor scopuri şi orientate conform
anumitor concepţii. Se pare că momentul era favorabil evoluţiei comunităţii
evreieşti din lumea greacă, masa critică atinsă de progresul acestei comunităţi
conducînd spre o emulaţie naturală.
48
Nu mereu se reuşeşte căci apar scăpări, coliziuni etc., sensul efortului, însă,
este în direcţia aducerii textului într-o lume nouă, unde acesta are a acţiona ca
un factor modelator de prim rang.

59
sferă deschisă - spre studiere, edificare, formare şi întărire. Septuaginta,
însă, depăşeşte, încă de la început, toate traducerile Bibliei printr-o
caracteristică fundamentală şi proprie la modul cel mai generos. Acest
text se naşte şi creşte pe baza unor texte ebraice. Prin ţelurile sale, textul
grecesc încearcă să-şi asimileze şi să-şi mistuie sursele pînă la dispariţia
lor, căci Septuaginta nu se vrea alături de textul ebraic, ci în locul lui.
III.2. Situaţiile care urmează încearcă să ilustreze deosebiri care
apar între textul grecesc şi textele ebraice. Nu se poate spune cu precizie
că aceste diferenţe s-ar datora deosebirilor dintre sursele ebraice ale
Septuagintei şi sursele ebraice ale altor traduceri49. Chiar avînd în vedere
o varietate mare a textelor ebraice, precum şi faptul că sursele
Septuagintei nu au mai ajuns să fie folosite şi de traduceri ulterioare
(precum Vulgata), prin caracterul modificărilor de mai jos, se conturează
anumite motive ale căror semnificaţii arată că este vorba despre
prelucrarea textului ebraic, iar nu despre texte ebraice diferite. Orice grad
de profunzime ar avea aceste intervenţii, ceea ce modifică ele indică cu
limpezime mizele traducătorilor şi modalităţile lor de acţiune. În plus,
diferenţele care urmează permit observarea căilor urmate de către
traducători şi revizori.
III.2.1. Intervenţii cu mize conceptuale. Autorii Septuagintei îşi
concep textul ca pe o traducere care are de îndeplinit, în principal, două
tipuri de finalităţi. În primul rînd, textul era destinat înţelegerii de către
un public destul de larg, motiv pentru care efortul traducătorilor se
îndreaptă constant către lămurirea textului, a conţinuturilor şi a
semnificaţiilor sale. Apoi, autorii traducerii sînt atenţi la conţinutul şi la
organizarea informaţiei care pleacă spre cititor, fiind conştienţi de
caracterul formator al povestirii. Ei incearcă să orienteze cititorul - văzut
în lumea în care acesta trăia -, ferindu-l de confuzii, dar şi de înţelegerea
textului în modalităţi care nu corespundeau cu ceea ce traducătorii
considerau a fi semnificaţiile adevarate ale textului. Sub acest aspect,

49
Diferenţele dintre Septuaginta şi textele ebraice ajunse la noi nu reflectă
exclusiv diferenţele dintre feluritele texte ebraice întrucît nu se poate admite că
Septuaginta a fost fidelă surselor sale. Analiza comparată a textelor greceşti şi
ebraice arată că Septuaginta se edifică prin ajustarea surselor, avînd în vedere
anumite mize şi în conformitate cu datele unei realităţi conceptuale şi ideologice
diferite de cea care a generat textele şi în care acestea circulaseră.

60
traducătorii nu vor să îşi asume riscuri de vreun fel50. Efortul lor este
complex, şi, pe lîngă precizările cerute de nivelul pur lingvistic al
textului, are în vedere adecvarea textului ebraic la lumea în care
pătrunde, clarificînd şi interpretînd segmente ale acestuia, susceptibile de
a fi socotite obscure, misterioase, încărcate de un miez dens, greu sau
deloc accesibile receptorului. Totodată, autorii Septuagintei construiesc o
întreagă retorică prin care încearcă inducerea unor convingeri la cititor,
care să favorizeze o direcţie de modelare, prevenind eventuale forme de
aversiune. Fie că este vorba despre poporul evreu, fie că este vorba
despre unele personaje - cu miză - ale povestirii, fie că este vorba despre
Yahweh, fie că este vorba despre expresii idiomatice, septuaginţii simt
nevoia de a elimina ambiguităţile sau căile de înţelegere neconforme cu
ceea ce înţelegeau ei din textul ebraic. Aplicarea asiduă a acestui
procedeu arată cu limpezime că, în fapt, Septuaginta reprezintă
reconstruirea în limba greacă a textului ebraic, acomodat la mentalitatea
grecească; acest text nu este o traducere, ci o altă Torah.
III.2.1.1. Versetul de sub Gen., 2, 2 apare în textul latin după cum
urmează: „conplevitque Deus die septimo opus suum quod fecerat et
requievit die septimo ab universo opere quod patrarat”. În ambele locuri,
textul ebraic prezintă y[(iybiV .h; ~ A*Y B; ‘în ziua a şaptea’. Versiunile siriace,
samaritene, targum-ul Onkelos spun acelaşi lucru: că în a şaptea zi s-a
încheiat Creaţia şi Dumnezeu s-a odihnit, ceea ce se reflectă şi în
traduceri precum: B.Jer., de Carrières, Segond, B.germ., K.J., B.magh.
Se pare că autorii Septuagintei au văzut aici deschizîndu-se calea
unei posibile autocontradicţii biblice - cu toate neînţelegerile şi
consecinţele care ar decurge din aceasta -, şi găsesc prilejul de a o
înlătura, motiv pentru care versetul devine astfel: KaiV sunetevlesen oJ
qeoV" ejn th/~ hJmevra/ th/~ eJvkth/~ taV evjrga aujtou~ a$ ejpoivhse kaiV katevpause
(oJ qeoV" ejn) th/~ hJmevra/ th/~ evbdovmh/ ajpoV pavntwn tw~n ejvrgwn aujtou~ wJn ~
ejpoivhse. Deşi este dificil de spus dacă traducătorii Torei în limba greacă
au tradus cu precauţie sau au urmat ceea ce apărea în textele ebraice pe

50
Scris în alte vremuri, pentru alt public, trăind într-o cu totul altă lume, textul
biblic ebraic conţine unele justificări sau forme de pledoarie, dar cu alt obiect,
altfel orientate şi cu alte mize. Astfel, aici apar mai curînd justificări ale unor
acţiuni, încercări de formare a unor curente şi tendinţe de opinie, lucru firesc
dacă ne gîndim că textul original privea - sub toate aspectele - ceea ce se
petrecea şi ceea ce se gîndea în sînul unei comunităţi mult mai puţin supusă
deschiderii decît cea iudaică din lumea elenistică.

61
care le-au utilizat, cert este că textele ebraice care au ajuns pînă la noi,
precum şi cele care le-au urmat întocmai nu conţin deosebirea ‘ziua a
şasea’ / ‘ziua a şaptea’ şi nu sugerează nicicum lucrul de care autorii
Septuagintei s-au ferit51.
III.2.1.2. Sub Ex., 12, 40, textul latinesc: „habitatio autem filiorum
Israhel qua manserant in Aegypto fuit quadringentorum triginta
annorum” redă întocmai secvenţa corespunzătoare din textele ebraice:
‫שׁנָה׃‬
ָ ‫ְאַרבַּע מֵאוֹת‬
ְ ‫שׁנָה ו‬
ָ ‫שׁלשִׁים‬
ְ ‫וּמוֹשַׁב ְבּנֵי יִשׂ ְָראֵל אְ ַשֶׁר יָשְׁבוּ ְבּ ִמצ ְָרי ִם‬, ceea ce apare
şi în B.Jer., de Carrières, Segond, B.germ., K.J., B.magh. Faţă de
acestea, Septuaginta prezintă: JH deV katoivkhsi" tw~n niw~n jIsrahvl hJvn
katwvk/ hsan ejn th/~ Aijguvptw/ kaiV ejn gh~/ Canaavn ejth tetrakovsia
triavkonta.
Se pare că „îndreptarea” decurge dintr-o perspectivă prea nuanţată,
deoarece, în versetul următor, textul grecesc - precum toate celelalte - va
traduce: KaiV ejgevneto metaV taV tetrakovsia ejtv h, ejxh~lqe p~sa hJ
duvmani" kurivon ejk gh~" Aijguvptou nektov". Chiar dacă lucrurile pot fi
motivate cumva ulterior52, modul acesta de a acţiona indică
scrupulozitatea exagerată a autorilor Septuagintei53.
III.2.1.3. Sub Gen., 6, 6, se spune despre Creator: „paenituit eum
quod hominem fecisset in terra et tactus dolore cordis intrinsecus”,
traducere care redă fidel ceea ce apare în textele ebraice: ‫‘ ַויּ ִ ָנּֽחֶם ְיִהֺוָ ֽה‬se căi
Eternul’, respectiv: ‫‘ ַויּ ִתְ ַעצֲּב ֶאל־ ִלבּֽוֹ׃‬şi se mîhni în inima sa’. Socotind,
probabil, că aşa ceva nu se poate petrece sau că secvenţa ar putea stîrni
confuzie la receptor, autorii Septuagintei acomodează textul la concepţia
lor despre Yahweh şi redau segmenul altfel: kaiV ejnequmhvqe oJ qeov", oJtv i
ejpoivhse tovn ajn v qrwpon ejpiV th~" gh~". KaiV dienohvqh, utilizînd doi

51
Vezi şi comentariul din ediţia de Carrières: „Die septimo. Exclusive. Itaque
dominico die opus creationis inchoatum”.
52
În de Carrières există o notă explicativă: Quadrigentorum triginta annorum.
Si numerare incipiamus ab anno 75 Abrahami, quo anno Abraham evocatus a
Deo coepit ab Haran peregrinar versus terra Chanaan. Dicitur autem habitatio
fuisse 430 annorum, quia media hujus temporis parte in Aegypto fuerunt, hoc
est, 215 annis, quae etiam pars potior fuit, et magnis calamitatibus Hebraeorum
insignis.
53
Desigur, cele mai vechi manuscrise actuale ale Septuagintei (precreştine, dar
ulterioare secolului al III-lea î.e.n.) prezintă diferenţe însemnate faţă de textul
grecesc original.

62
compuşi care atenuează perspectiva ce atribuie Divinităţii trăsături
antropice.

Textul Torei abundă în situaţii în care Dumnezeu se mînie, se bucură, află


că e bine, sau rău ceea ce face, se răzgîndeşte, toate acestea constituind
metafore care indică rupturi între modalităţile figurativ-afective de
exprimare şi elementele de raţionalitate pe care concepţia filosofică în
formare voia să le promoveze, la fel cum este plin de situaţii în care se
prezintă măreţia aceluiaşi Dumnezeu. Semnificativ rămîne felul în care
diferiţii traducători ai textului au tratat aceste situaţii. Probabil că autorii
Septuagintei aveau conştiinţa acută a faptului că textul intra într-o lume în
care zeii se comportau ca nişte oameni extrem de capricioşi şi de
pasionali54, însuşi destinatarul principal putînd fi pîndit de înţelegerea
greşită sau distorsionată.

III.2.1.4. Tendinţa aceasta, însă, nu este o caracteristică exclusivă a


Septuagintei. Sub Gen., 41, 50, în Vulgata apare: „nati sunt autem Ioseph
filii duo antequam veniret fames quos ei peperit Aseneth filia Putiphare
sacerdotis Heliopoleos”. În textul ebraic apare: ‫שׁנַת ה ָָרעָב‬
ְ ‫‘ ְבּט ֶֶרם תָּ בֽוֹא‬mai
înainte de a veni anul foametei’. Este un caz în care traducătorii au
considerat că trebuie să rezolve cumva problema ridicată de textul ebraic
(era limpede anunţat că vor fi şapte ani de foamete, şi nu unul, cum se
putea crede citind aceasta secvenţă). Soluţia din Vulgata este preluată şi
de Luther, unde se spune că fii lui Iosif s-au născut: „bevor die
Hungerzeit kam”. B.magh. prezintă: „Mielőt kitört az éhinseg, Józsefnek
két fia született. (...)”, în vreme ce Pentateuhul lui Heltai prezintă: „Es
Ioseplmec két fia lön, minekelötte eliött volna az éhsegnec esztendeie
(...)”. Soluţia se regăseşte în K.J.: „before the years of famine came” şi în
Segond: „Avant les années de famine”. Pe aceeaşi linie, dar mult mai
decişi în a fi riguroşi, autorii Septuagintei merg pînă la capăt şi vor
specifica şi numărul anilor de foamete: Tw/~ deV jIwshVf ejgevnonto nivoi

54
Din nou, este de menţionat explicaţia raţională, lipsită de îngrijorare şi plină
de încredere în înţelegerea umană, care apare în de Carrières: „Poenituit eum.
Sine poenitentia sunt dona Dei: sed ita loquitur Scriptura per anthropopathiam”.
Alături de aceasta se află şi nota lui F. Vigouroux, din B.P.: „Les expressions se
repentir, être touché jusqu’au fond du coeur, sont ici purement métaphoriques et
signifient, sous les emblèmes des affections humaines, le décret par lequel Dieu
avait arrêté qu’il punirait les hommes obstinés dans leur désordre et dans leur
incrédulité”.

63
duvo proV tou~ ejlqei~n taV eJptav ejvth tou~ limou~, ouJ"v ejvteken aujtw/~
jAseneVq hJ qugavthr Petefrh~ iJerevw" JHelioupovlew".

În esenţă, deosebirile acestea au drept cauză imediată menţiunea din


textul ebraic, unde se vorbeşte despre „anul foametei”. Socotind că ar
aduce în textele lor presupusa contradicţie, traducătorii care fac apel la
textul ebraic se simt în situaţia de a căuta soluţii pentru a nu încurca pe
cititor (un cititor dotat cu ascuţiul spirit dialectic grecesc). Cea mai
ingenioasă soluţie este cea din Vulgata şi din B.germ., unde se evită
menţiunea temporală şi se face referinţă doar la foamete. Neputînd
renunţa la urmarea formală a textului, traducătorul maghiar şi cel englez
vor face o schimbare ce trebuie să le fi părut minoră: plural în loc de
singular. Traducătorii Septuagintei vor opta pentru repetarea informaţiei
privitoare la numărul anilor de privaţiuni. Tocmai această rigoare
insistentă este de natură să arate nu doar atenţia la detaliu, ci şi grija de a
nu perpetua neclarităţi, obscurităţi ori erori, chiar atunci cînd acestea ar
proveni din scrupulozitate exagerată. Singurul text care urmează fidel pe
cel ebraic este B.Jer., unde se spune: „Avant que vint l’année de la
famine”. Este cît se poate de evident că autorii acestei traduceri au sesizat
ceea ce sesizaseră ceilalţi, şi nu din obedienţă sau dintr-o rigoare formală
greşit înţeleasă şi aplicată au optat pentru soluţia lor.
În locul respectiv, povestirea (care se desfăşoară pe mai multe planuri
paralele) îşi întrerupe un plan. Versetul 44 încheie segmentul care descrie
începutul existenţei binecuvîntate a lui Iosif în Egipt (visele faraonului,
ieşirea din închisoare, dezlegarea viselor, soluţiile concrete la criza
viitoare şi demnitatea cîştigată de Iosif prin acceptarea planului său de
către faraon). Versetul 45 se referă la statutul social al lui Iosif, dar dintr-o
perspectivă complementară (are loc schimbarea numelui său55 şi
acceptarea sa în rîndul egiptenilor, prin căsătoria cu o egipteancă de sînge
preoţesc). Planul anterior revine prin următoarele patru versete, în care
Iosif este arătat punîndu-şi în act planul de aprovizionare. În sfîrşit, planul
povestirii este iarăşi întrerupt; în următoarele trei versete (50-52) aflăm că
Iosif capătă doi fii, numele fiecăruia indicînd cicatrizarea unor răni adînci.
În versetul 50, aşadar, nu este vorba despre foametea ce va veni. Ea nu
este decît un reper în timp. Ceea ce, de fapt, spune textul în acest loc este
că, după căsătoria care a avut loc la trei ani de la eliberare, în interval de
patru ani56, lui Iosif, i s-au născut cei doi fii. Faptul concret la care, în

55
Vezi Al. Gafton, Numele în Biblie, în AUI, LI (2005), p. 165-179.
56
În versetul 46 se spune că Iosif era în slujba şi în graţiile faraonului de trei ani.
Textul punctează momentele semnificative şi relevante pentru ceea ce are a
transmite. Iosif şi-a început punerea în aplicare a planului imediat după

64
acest loc, vrea să se refere textul ebraic în mod special, este acela că,
înainte de primul an al foametei, înainte de a începe aceasta57 adică, ambii
fii ai lui Iosif erau deja născuţi.

III.2.1.5. Versetul 10, din Ex., 24 începe prin: ‫ ַוי ְִראוּ אֶת ֱאלהֵי יִשׂ ְָראֵל‬,
redat întocmai de Vulgata: „et viderunt Deum Israhel”. Probabil că
autorii Septuagintei au considerat că textul este greşit sau corupt, fiind un
soi de blasfemie dacă ar rămîne ca atare. De aceea, ei îl vor modifica
după cum urmează: KaiV ei\don toVn tovpon, ou%% eiJsthvkei oJ qeov" tou~
jIsrahvl58.
III.2.1.6. Sub Gen., 17, 16, Yahweh îi spune lui Avraam: ‫ִמ ֶמּנָּה י ִ ְהי ֽוּ׃‬
‫ בֵּן וּב ֵַרכְתִּ ֽי ָה ְו ָהי ְתָה לְגוֹ ִי ֽם‬㺨ְ‫וּב ֵַרכְתִּ ֽי א◌ׁתָ הּ ְוגַםנ ַ ָֽתתִּי ִממֶּ ֽנָהל‬, ceea ce se redă fidel în
Vulgata prin: „et benedicam ei et ex illa dabo tibi filium cui benedicturus
sum eritque in nationes et reges populorum orientur ex eo”. Cum se
vede, textul ebraic face referire doar la Sarah, singura dată cînd este
vorba despre Avraam fiind atunci cînd, încă o dată, se subliniază
importanţa soţiei sale: ‫ בֵּן‬㺨ְ‫„ ְוגַםנ ַָתֽתִּ י ִממֶּ ֽנָהל‬ex illa dabo tibi filium”, unde
este aproape sigur că accentul sintactic cade pe pronumele feminin.
În comparaţie cu cea indoeuropeană, lumea semită a avut mereu o
atitudine aproape egalitaristă în ceea ce priveşte poziţia socială a femeii.
Se pare că, la vremea traducerii Septuagintei, un verset precum cel care
apare în textul ebraic era greu de admis. Atenţi la toate micile amănunte,
traducătorii Septuagintei vor aduce secvenţei respective o modificare
aparent minoră: Eujloghvsw deV aujthvn, kaiV dwvsw soi ejx aujth~" tevknon
, kaiV eujloghvsw aujtov, kaiV ejvstai eij" ejq v nh, kaiV basilei~" ejqnw~n ejx
aujtou~ ejvsontai. Chiar dacă poartă discuţia cu Avraam, Yahweh face un
şir de promisiuni (naţiile, împăraţii, toată mărirea care va intra în lume
prin Sarah) care se referă în mod direct la Sarah şi la fiul promis prin
aceasta. Astfel stau lucrurile în textul ebraic şi în cele care îl urmează. În

investirea sa. Versetul 46 se raportează doar la momentul căsătoriei lui Iosif; nu


este nevoie să se spună că, timp de trei ani, acesta a administrat recoltele şi a
făcut aprovizionarea. După trei ani, însă, el a fost acceptat total de către
egipteni, care i-au permis să-şi amestece sîngele cu al lor. În următorii patru ani
şi-a continuat activitatea de administrare a recoltelor (în versetul 48 chiar se
spune că Iosif a strîns recoltele celor şapte ani de belşug).
57
Limba ebraică cunoaşte astfel de modalităţi eliptice de exprimare,
subînţelesurile pe care le poate dezvolta permiţîndu-i asemenea formule.
58
Grija aceasta este la fel de mare sub Ex., 29, 45.

65
Septuaginta are loc o refocalizare, în locul femeii (Sarah), care se afla în
centru, fiind plasat bărbatul (fiul promis lui Avraam).
III.2.1.7. Abătîndu-se de la ceea ce apare în textul ebraic, sub Gen.,
43, 28, traducătorii Septuagintei fac un adaos prin care atribuie sobrului
şi reţinutului Iosif nişte cuvinte pe care este aproape imposibil de crezut
că le-ar fi rostit în acel context. Astfel, Iosif întreabă pe evrei (fraţii săi)
dacă tatăl lor - de care îi vorbiseră la precedenta lor întălnire - este
sănătos. Aparent, înaltul dregător interesat de comerţul care părea să se
stabilizeze, punea mici întrebări complezente. În realitate, Iosif se
interesa de tatăl său, numai că fraţii săi nu ştiau nimic din toate acestea,
iar Iosif încă nu intenţiona să îşi dezvăluie identitatea. Textul latin: „qui
responderunt sospes est servus tuus pater noster adhuc vivit et incurvati
adoraverunt eum” redă întocmai ceea ce apare în textul ebraic: ‫ַויִּשְׁתַּחְ ַוֻ ֽ׃‬
‫׳‬㺨‫שׁלֽוֹם ַויּ ִ ְקּ ֽדוּ חָ ִי עוֹנּוּ לְאָבִ ֽינוּ ְל ַע ְב ְדּ‬
ָ . În Septuaginta versetul devine precum
urmează: JUgiaivnei oJ pai~" sou oJ pathVr hJmw~n, ejvti zh~/. KaiV e\ipen:
Eujloghmevno" oJ ajn v qtrwpo" ejkei~no" tw~/ qew~./

Este inimaginabil ca acela care: are tăria de a-şi lăsa fraţii să plece fără
nici cea mai mică umbră de banuială, are tăria de a-l păstra pe Simon fără
a avea discuţii cu acesta (textul nu pomeneşte nici măcar că Iosif l-ar fi
vizitat vreodată în închisoare pe temperamentalul Simon) şi reuşeşte să
facă în aşa fel încît Simon nu află absolut nimic despre identitatea ori,
măcar, despre originea israelită a puternicului şi vestitului dregător, în
sfîrşit, ca acela care are tăria de a-şi duce pînă la un punct îndepărtat tot
planul59, să aibă vreun moment de scăpare, în care să deraieze sub aspect
comportamental făcînd gafe pe care pînă şi nişte păstori nomazi le-ar fi
sesizat.

Adăugirea textului grecesc pare a fi destinată publicului


contemporan traducătorilor, care, pesemne, ar fi fost neînţelegător faţă de

59
Izbucnirea finală a lui Iosif este indiciul cel mai puternic al faptului că, pînă
atunci, nu avusese loc nici cea mai mică dezvăluire. De asemenea, faptul că, în
momentul dezvăluirii ţine ca, mai întîi, să iasă afară din încăpere egiptenii care-i
serveau casa nu decurge doar din pudoare şi din nevoia de intimitate, ci este
semnul capacităţii lui Iosif de a-şi domina pornirile afective, continuînd - prin
aceeaşi formă a înfrînării - starea de nedezvăluire. Toate acestea se petrec astfel
deşi Iosif ştia că, în scurtă vreme va deveni public faptul că marele Ţofnath-
Paaneach era evreu şi îşi aducea tatăl şi fraţii, nişte umili crescători de animale,
să locuiască în Egipt, în condiţii privilegiate.

66
situaţia expusă de textul ebraic, în care atitudinea sobră a lui Iosif este
neştirbită pînă spre final.
III.2.1.8. Sub Gen., 41, 16 apar următoarele două variante:
„respondit Ioseph absque me Deus respondebit prospera Pharaoni”, ceea
ce - cu excepţia primului segment - redă întocmai: : ‫שׁלוֹם פ ְַרעֺֽה‬ ְ ‫יַעֲנֶ ֽה אֶת־‬
‫ ַו ַיּֽעַן יוֹםֵ ֽף אֶת־פּ ְַרעֺֽה ֵלאֺ ֽטֺר ִבּ ְלעָדָ ֽי ֱאלֺהִ ֽים‬. Textul grecesc redă întocmai doar
primul segment ‘şi răspunse Iosif lui Faraon, zicînd’, după care intervine
în text: jApokriqeiV" deV jIwshVf ei\pe tw/~ FarawV: A jv neu tou~ qeou~ oujk
ajpokriqhvsetai toV swthvrion Farawv.

Cum se observă, fără a renunţa la credinţa şi la convingerile sale, în textul


ebraic Iosif vorbeşte faraonului aşa cum era de aşteptat pentru două
persoane aflate pe poziţii atît de diferite şi într-o situaţie ca aceea. În mod
respectuos - atît faţă de Faraon, cît şi faţă de divinitatea în care credea şi
căreia i se închina -, Iosif îl asigură pe faraon că Dumnezeu se va îngriji
de pacea sufletească, de liniştea spirituală a faraonului. Practic, textul
ebraic este cît se poate de obiectiv, iar atitudinea pozitivă faţă de acest
faraon este concordantă cu realitatea faptelor expuse în text. La urma
urmelor, acest faraon se dovedeşte înţelept şi îngăduitor deoarece înţelege
potenţialul lui Iosif, îl scoate din închisoare, facilitîndu-i dezvoltarea
nelimitată a aptitudinilor şi capacităţilor sale. Comportamentul său va fi
extrem de binevoitor faţă de Iosif şi de familia sa (în vreme de mare
strîmtorare a propriului popor, faraonul acordă acesteia privilegii
consistente, îl primeşte pe Iacob şi acceptă ca umilul păstor să-l
binecuvînteze în numele zeului său pe preaputernicul şi educatul urmaş al
lui Osiris, îl înnobilează pe Iosif prin căsătoria cu fiica unui înalt
sacerdot). Septuaginta modifică în mod consistent această perspectivă
încărcînd-o de severitatea condiţionării, foarte probabil deoarece simplul
nume faraon, pentru cititorii Bibliei trebuia să fie veşnic negativ, pesemne
datorită faraonului din vremea lui Moise60.

60
De altfel, Vechiul Testament se dovedeşte a fi părtinitor cu personajele sale,
uneori peste măsură. Abel, Noe, Avraam, Lot, Iacov, Iosif, Moise, spre
exemplu, sînt nu doar privilegiaţi prin text, dar chiar beneficiază de încadrări şi
descrieri prin care cititorul aproape este obligat să le fie favorabil, să-i
îndrăgească, chiar să îi scuze. Tot astfel, alte personaje sînt prezentate în tonuri
sumbre, ca fundamental negative. Exemplul cel mai elocvent este al lui Cain. În
momentul sacrificiului, nici Cain, nici Abel nu sînt, în mod explicit, conotaţi
cumva. În cadrul jertfei, Abel oferă carne, Cain plante, adică fiecare oferă ceea
ce are, fapt perfect compatibil cu cerinţele Divinităţii - formulate ulterior prin
Legea lui Moise -, care cerea ca fiecare să ofere, sub formă de jertfă (adică în
cadrul unui ritual şi despărţindu-se de produse proprii care fac obiectul nevoilor

67
III.2.1.9. Alteori Septuaginta se îngrijeşte de imaginea evreilor în
lume, chiar dacă textul ebraic prezintă mai degrabă realităţi nuanţate, iar
nu contraste absolute şi ideale. Deşi două din dimensiunile pe care Torah
este construită sînt, una profetică, alta soteriologică, ea nu face din evrei
victime, iar din neevrei agresori, nu îngroapă faptele în mlaştina
suspiciunilor şi a persecuţiei, evreii nu privesc şi nu sînt priviţi cu ochi
bănuitori. Dimpotrivă, textul ebraic este o prezentare în limite normale a
unei istorii. Mereu apar duşmani din interior şi din exterior, credinţa
trebuie păstrată şi apărată prin efort continuu deoarece este rodul unui

sale), ceea ce produce şi deţine. Yahweh aşteaptă acelaşi lucru de la ei şi, chiar
dacă doar jertfa lui Abel este primită, nu şi cea a lui Cain, Divinitatea se
adresează fratelui mai mare (după nume, acesta pare a fi fost predestinat spre
victorie, rădăcina numelui Cain provenind dintr-un cuvînt cu sensul ‘a cîştiga, a
obţine’; în acest caz avem un prim exemplu de situaţie în care fiinţa umană îşi
schimbă radical destinul prin faptele sale) în modul cel mai părintesc (Gen., 4,
4-7). Deşi se tulbură şi se arată predispus către păcat, Cain primeşte de la
Eternul un sfat de maximă generozitate divină şi cardinală importanţă, prin care
i se explică că făcînd binele, oamenii sînt răsplătiţi, iar dacă păcătuiesc, dînd
răului forţa răului de a-i afecta. Chiar mînaţi de pornirile interne spre rău,
oamenii sînt dotaţi cu tăria de a rezista tentaţiilor răului şi de a domina păcatul.
În mîinile oamenilor aşadar, se află consecinţele faptelor lor şi soarta lor.
(„iratusque est Cain vehementer, et concidit vultus eius. Dixitque Dominus ad
eum: Quare iratus es? et cur concidit facies tua? Nonne si bene egeris, recipies?
Sin autem male, statim in foribus peccatum aderit? Sed sub te erit appetitus ejus,
et tu dominaberis illius”).
Cain va nesocoti acest sfat, va comite teribila crimă, o va ispăşi trăind, dar
disjuncţia dintre cei doi fraţi pare a avea un caracter radical dat de oameni, nu de
Divinitate. În fapt, principalul element de dinamică al textului biblic decurge
prezenţa unor contrarii polarizate la maximum prin atitudinea oamenilor faţă de
cele prezentate în text.
Un exemplu extrem, dar în celălalt sens îl constituie Lot. Singurul merit al
acestuia pare a fi acela că respectabilul model şi erou civilizator, Avraam, l-a
luat cu sine, i-a acordat toate şansele posibile şi l-a tratat cu extremă îngăduinţă.
Lot pare a fi exemplul de şansă infinită, dar mereu neonorată, el înşelînd orice
aşteptare a lui Avraam. În cele din urmă, nu numai că din neamul său nu rezultă
nimic demn de reţinut, dar urmaşii săi vor apărea dintr-un act teribil şi repetat,
întrucît comite incest (de două ori, dar, chipurile, fără ştiinţă, căci era într-o
avansată stare de ebrietate). Cu toate acestea, el este tratat cu toleranţă maximă,
atît de către autorii textului sacru, cît şi de către majoritatea copleşitoare a
exegeţiilor şi comentatorilor.

68
efort civilizator. Toate acestea sînt privite ca un dat obiectiv. Greşeli şi
abateri se produc mereu, iar cei ce fac bine trebuie recompensaţi şi
lăudaţi, cei ce greşesc trebuie pedepsiţi. Cu alte cuvinte, textul ebraic
prezintă întîmplările, extrage învăţămintele şi emite concluziile în
modalităţi obiective. Textul grecesc devine atent la posibilele consecinţe
ale unei astfel de lecturi, urmărind efectele în înlănţuirea lor şi, mai ales,
încercînd să prevină pericole pe care le imaginează.
a) Privind la cele spuse de către faraon sub Ex., 1, 10: ‫ ָהבָה נִתְ ח ְכּמָה לוֹ‬,
adică ‘haideţi, dar, să ne gîndim la ei’, se observă că textul vorbeşte doar
despre un plan (inteligent şi abil construit), care să prevină o posibilă
aliere a evreilor cu duşmanii, în caz de război şi în contextul în care
evreii din Goşen erau extrem de numeroşi. Fidele textului ebraic sînt
traducerile din Segond, K.J., într-o măsură, B.Jer. Chiar dacă textul
ebraic nu deschide calea unor subînţelegeri, unele texte încearcă să-l
ducă pe acesta pînă la ultimele consecinţe. Textul grecesc traduce
secvenţa respectivă prin: Deu~te oujn ~ , katasofiswvmeqa aujtouV", şi este
aproape imposibil de spus dacă diferitele completări şi modulări pleacă
de aici, deşi verbul utilizat în Septuaginta, katasofivzomai ‘a înşela
printr-un discurs sofistic, prin viclenie’, diferă profund de cel din
Vulgata, spre exemplu: „venite sapienter opprimamus eum (...)”. Ceea ce
rămîne comun acestor traduceri (cu excepţia celei din Segond şi din K.J.)
este tendinţa de a face - în mod explicit, dar în grade diferite - din
cuvintele faraonului un discurs duşmănos la adresa poporului israelit.
b) În acelaşi sens trebuie luată şi omisiunea unui verset în care
însuşi Yahweh se pronunţă fără echivoc: „Rursumque ait Dominus ad
Moysen: Cerno quod populus iste durae cervicis sit” (Ex., 32, 9),
secvenţa încă mult mai accentuată în textul ebraic: ‫ְו ִהנֵּה עַם־קְשׁה־ע◌ ֶׁרף הוּא׃‬
‫וַיּ◌ׁא ֶמר י ְהו◌ׁ◌ָ ה ֶאל־משׁה ָר ִאיתִ י אֶת־ ָהעָם ַהוֶּה‬, ceea ce s-ar reda prin: ‘şi mai
spuse Eternul către Moise: m-am uitat cu atenţie la acest popor şi, iată,
am constatat că este un popor îndărătnic’. Versetul lipseşte cu desăvîrşire
din majoritatea ediţiilor Septuagintei. Totuşi, unele prezintă: KaiV ei\pe
kuvrio" pro" Mou>sh~n, levgwn: JEwvraka toVn laoVn tou~ton kaiV ijdouV
laoV" sklhrotrachlov" ejsti.
III.2.2. Intervenţii determinate de factorul lingvistic. În alte
cazuri, intervenţiile vizează ajustări de natură strict lingvistică. După
cum este firesc, textul ebraic conţine nenumărate cazuri în care se
utilizează expresii idiomatice caracteristice limbii ebraice. Multe dintre
acestea sînt preluate în diferitele traduceri, nu doar atunci cînd
respectivele limbi permit cu uşurinţă acest lucru, ci şi atunci cînd calcul

69
este dificil de operat. Septuaginta nu face excepţie de la această practică,
acest text conţinînd destul de multe calcuri, provenite din mai multe
clase de situaţii. Pe de altă parte, fiind un text adresat cititorilor care nu
(mai) cunoşteau ebraica, traducătorii s-au ferit de la a calchia în situaţiile
în care cititorul grec ar fi fost pîndit de înţelegerea distorsionată sau chiar
complet greşită a textului. Pentru astfel de situaţii, ei caută şi găsesc
felurite soluţii de echivalare, desigur, de fiecare dată încercînd să nu
încalce principiul inteligibilităţii textului şi pe cel al orientării cititorului
pe calea asumată de traducerea grecească.
III.2.2.1. Într-un moment al primei întîlniri dintre Iosif şi fraţii săi,
acesta se face a-i acuza: „ut videatis infirmiora terrae venistis” (Gen., 42,
9). Textul grecesc a ales o altă modalitate de a reda acest conţinut:
katanoh~sai taV ijcv nh th~" cwvra" hJkv ate, unde taV ijcv nh avea sensul
contextual ‘drumurile secrete, căile de acces ascunse’. Ambele tipuri de
soluţii sînt căi de a rezolva, pentru receptorul textului, problema pusă de
textul ebraic, care se exprimă metaforic: ‫ל ְִר ֽאוֹת אֶת־ע ְֶר ַו ֽת הָאָ ִֶרץ‬, adică: „spre
a vedea goliciunea ţării (cu sensul ‘punctele slabe’)”. Textul latin
echivalează acel conţinut eliberîndu-se de constrîngerea metaforei
idiomatice. Este ceee ce, mai direct, se întîlneşte în B.Jer., unde se spune
„points faibles”. Mai aproape de textul ebraic este textul lui Luther, care
vorbeşte despre „wo das land offen ist”. Nu surprinde textul englez care,
ca de obicei, încearcă să imite textul ebraic - chiar dincolo de limitele
posibilităţilor limbii engleze -: „to see the nakedness of the land”.
Cum se vede, diferă calea textului grecesc, aceea a utilizării unui
termen polisemantic care, în cele din urmă, duce cititorul grec către
înţelegerea acceptabilă a textului. Într-un sens şi într-o oarecare măsură,
avem a face cu înlocuirea unei expresii idiomatice cu o alta. În toate
celelalte situaţii, textul ebraic rămîne baza în jurul căruia şi în funcţie de
care traducătorii îşi construiesc soluţiile.
III.2.2.2. O traducere precum: „dară cum să mă asculte Faraon, mai
tare cîndu-s cu usne netăiate împregiur?” (PO, Ex., 6, 12), redînd magh.:
„(...) Fökeppen holott környülmetelkedetlen aiackal vagyoc”, foarte
probabil, a putut genera neînţelegere (la bază fiind încercarea
traducătorului de a reda întocmai sintagma şi metafora). În BB,
segmentul este redat prin: „şi cum mă va asculta farao? Şi eu fără cuvînt
sînt” (lucru care se datoreează urmării textului grecesc, ejgwV deV ajlv ogov"
eijmi, acesta fiind cel care descifrează înţelesului echivalînd sintatgma
printr-o construcţie inteligibilă cititorului). Ceea ce era de redat, (...)
‫וַאְ ַנִ׳ עְ ַַרל שׂפָתָ ים׃‬, apare cu fidelitate în Vulgata: „incircumcisus sim labiis”,

70
constituind o sintagmă metaforică caracteristică spiritualităţii iudaice, şi
pe care diferitele versiuni o redau cu rigoare formală sau liber: „how then
shall Pharaoh hear me, who am of uncircumcised lips?” (K.J.), „wie
sollte denn der Pharao auf mich hören! Dazu bin ich ungeschickt zum
Reden” (B.germ.), „comment m’écouterait-il, moi qui n’as pas la parole
facile?” (B.Jer., Segond). Precum sub Ex., 6, 30 (în Septuaginta, 7, 2),
unde situaţia se prezintă la fel, apărînd: ejgwV ijscnovfwnov" eijmi, textul
grecesc optează pentru renunţarea la formula idiomatică şi descifrarea ei
pentru public, aducă renunţă la fidelitatea formală şi traduce prin
echivalalrea dinamică, printr-o formulă mai transparentă, presupusă a fi
universal-inteligibilă.

71
IV. Chestiunea normei literare

Determinate de presiuni lingvistice (dinspre textul de tradus, dinspre


limba-sursă, dinspre limba-ţintă şi dinspre nivelul de dezvoltare al
aspectului ei literar), de factorul uman (capacităţile şi calităţile de
traducător şi revizor ale celui care a scris textul şi nevoile publicului
concret) şi de cel social (felurite cerinţe ale spaţiului cultural şi cultural),
soluţiile de traducere materializate în textele româneşti ale secolelor al
XVI-lea şi al XVII-lea reprezintă unul dintre factorii constitutivi ai
vechiului aspect literar românesc.
IV.1. Limba. Fundamentul pe care se întemeiază şi care dinamizează
cel mai mult o societate, fluidul organic şi relaţional cel mai puternic,
care dă societăţii identitate structurală asigurîndu-i reala funcţionare, îl
constituie comunicarea pe baze lingvistice. Evoluînd - ca orice sistem -
în conformitate cu legile sale interne şi sub influenţa feluritelor
interacţiuni, limba dezvoltă puternice presiuni prin care tinde să-şi
utilizeze toate valenţele şi energiile. Totodată, ca oricare organism viu,
limba prezintă o accentuată tendinţă spre stabilizare şi spre dobîndirea
unei identităţi (ceea ce implică şi caracterul distinct). De aceea, una
dintre cerinţele de bază ale societăţii faţă de limbă, dar şi o importantă
cerinţă a limbii faţă de sine, o constituie cerinţa de stabilitate61. Dotată
fiind cu trăsătura ‘procesualitate’, funcţionarea structurii şi a elementelor
componente, adaptarea şi evoluţia sistemului se produc ca urmare a
dinamicii generate de cele două forţe complementare, activate prin
simpla funcţionare a sistemului şi prin acţiunea indivizilor: variabilitate
şi creativitate / stabilitate şi imitaţie. În felul acesta, din gama variată de
posibilităţi puse la dispoziţie de către sistem şi actualizate sau
actualizabile la nivelul vorbirii, se statornicesc seturi de norme. Prin
procese coercitive ce îmbracă diferite forme, comunitatea ajunge să-şi

61
Ca orice realitate vie, pentru a funcţiona, limba are nevoie de stabilitate
internă, unitate funcţională şi de elemente care să-i asigure identitate şi
integritate. Numai astfel se asigură una dintre cele două condiţii de existenţă ale
unui organism viu, precum şi funcţionalitatea, utilitatea reală şi reproducţia
eficientă. Variabilitatea se dezvoltă ca o tendinţă naturală, concurată de cealaltă
tendinţă naturală - stabilitatea. Aceste cerinţe intrinseci ale organismelor pot
conştientizate de fiinţa umană şi practicate în mod asiduu, programat, în cadre
statornicite cultural.

72
structureze şi să instituie un uz de care se foloseşte în mod curent în
interacţiunile sale lingvistice.
IV.2. Individul. Întrucît, în general, discursul este orientat către şi în
funcţie de receptor, individul are capacitatea de a sesiza diferenţele
dintre cutumele sale lingvistice şi cele ale receptorului. La contactul cu
un alt grai sau cu o altă normă - în urma cumpănirii celor două - el poate
observa diferenţe semnificative (în plan vertical sau orizontal) şi care se
cer amplificate ori reduse, în funcţie de intenţiile proprii. Întrucît
modificările comportamentale ce decurg de aici nu au nicidecum
legătură cu principiul economiei în limbă - sub aspectul particular al
comodităţii -, ci mai degrabă cu utilitatea ori eficienţa în plan social, se
înţelege că activarea mecanismelor psihice de repoziţionare este un
proces viguros. Baza procesului fiind subiectivă, cedările şi renunţările la
propriile caracteristici şi deprinderi au loc sub imperiul scopului, cel mai
ades acesta fiind de ordin social.
Individul vorbitor de grai şi dotat cu mobilitate socială, avînd acces
la norma supraordonată şi la graiuri şi aspecte literare paralele, poate fi
determinat să abandoneze particularităţi ale graiului său. În cazul în care
se află în situaţia de a se aclimatiza într-o arie cu un alt grai şi cu un
aspect literar diferit de cel al propriei zone de provenienţă, procesul
poate fi mai acut, iar modul în care se raportează la particularităţile
acelei norme este mai puţin legat de relaţia acesteia cu graiul de la baza
ei sau cu graiul şi aspectul literar familiare, şi mai mult cu caracterul ei
social. Cu alte cuvinte, cel puţin unele dintre diferenţele acelui aspect
literar faţă de graiul său vor fi socotite şi tratate ca nişte constrîngeri
necesare accesului la norma cultă, iar nu la un alt grai.
Această căutare pe verticală şi presiunile din ambele sensuri pot
apărea atît în sînul aceluiaşi dialect, cît şi interdialectal. În cel de-al
doilea caz vor putea apărea abateri faţă de norma-ţintă, mai ales acolo
unde diferenţele dintre particularităţile graiului propriu şi cele ale normei
graiului de la baza aspectului literar adoptat vor fi incomode,
supărătoare, inacceptabile. Stările acestea sînt mult mai rare decît ar
părea la prima vedere şi, oricum, remediabile în timp. Dacă lucrurile stau
astfel, atunci putem socoti că aspectele literare ale acelor graiuri erau
încă prea puternic ancorate de graiurile din care decurgeau, principiile de
selecţie fiind încă prea firave, operînd greoi, adică nedînd prea lesne
vorbitorului posibilitatea de a le aplica în caz de nevoie; ele erau
incipiente şi în curs de constituire.

73
Înglobînd elemente provenind din baza pe care s-a constituit
competenţa sa primară şi elemente adoptate din succesivele medii
străbătute pe parcursul vieţii şi fiind posibil ca individul să deţină
structuri lingvistice caracteristice mai multor registre şi straturi sociale,
unor straturi temporale diferite şi mai multor arii geografice, pe toate
acestea adoptîndu-le şi stăpînindu-le în diferite măsuri, limba individului
se arată a fi deosebit de adaptabilă la realităţile sociale cu care acesta se
confruntă. Aceşti modificatori ai structurii de bază pot fi actualizaţi de
către vorbitor în variatele situaţii de comunicare cărora trebuie să le facă
faţă. Ţinînd seamă de posibilul caracter compozit al idiolectului unui
astfel de vorbitor real, este evident că recombinarea respectivelor
structuri (eventual capacitatea vorbitorului de a actualiza acele structuri
în diferite doze şi la diferite momente) generează o unitate mai degrabă
relativă.
IV.3. Comunitatea lingvistică este mediul de producere şi
reproducere a limbii. Exerciţiul constant al limbii favorizează
stabilizarea acesteia la nivelul comunităţii, actualizarea constantă a
anumitor trăsături - efect al principiului economiei, al tendinţelor de a
utiliza o limbă dotată cu identitate şi de a imita variantele dotate cu
autoritate - putînd determina destul de uşor crearea de seturi de norme.
Între diferitele comunităţi lingvistice există diferenţe semnificative, date,
în special, de mărimea acestora, de gradul de coeziune a membrilor şi de
contactele externe pe care comunitatea le are. Într-o comunitate mai
puţin expusă contactelor, cutumele lingvistice (ca şi celelalte tipuri de
cutume, de altfel) apar şi se instituie mai repede, forţa coercitivă care
conduce la fixarea acestora şi care veghează la respectarea lor fiind
infinit mai mare decît în cazul comunităţilor largi şi aflate în contacte cu
alte comunităţi.
Creaţia lingvistică este mult mai lentă şi mai supusă cenzurii în
cazul comunităţilor mici şi închise, în comparaţie cu ceea ce se întîmplă
la interiorul comunităţilor largi şi deschise. În cele dintîi, cei ce dau gir
inovaţiilor deţin o mai mare autoritate, tendinţele de dobîndire şi de
conservare a identităţii sînt extrem de mari, iar convenţiile ce au darul de
a marca identitatea comunităţii se instituie mult mai lesne. Variabilele
decurg din evoluţiile fireşti ale limbii, din adaptarea acesteia la
schimbările realităţii, în vreme ce constantele sînt cerute de nevoile
sistemice ale limbii şi ale grupului, dar se concretizează tot prin acţiunea
anumitor indivizi ai grupului. Ceea ce diferă la nivelul celor două tipuri
de comunitate, însă, este rata jocului dintre stabilitate şi variabilitate,

74
stabilitatea fiind un element necesar identităţii cu sine, lucru de care
comunităţile mai mici par a avea o nevoie vitală. În fapt, încercarea de a
asigura existenţa unor seturi coerente de principii şi norme de
reproducere a limbii constituie o acţiune care - mai degrabă inconştient,
aproape în modalităţi biologice - se constată la nivelul oricărui organism,
indiferent de mărime. Deosebirea fundamentală stă în aceea că, dacă
acest lucru este mai lesne de realizat şi de păstrat în comunităţile mici şi
relativ închise, în cazul celorlalte comunităţi, există un decalaj între
producerea şi reproducerea limbii, creativitatea indivizilor, deschiderea
şi receptivitatea lor la inovaţii, pe de o parte, şi capacităţile de a cenzura
creativitatea şi de a tria şi ordona pe baze coerente materialul lingvistic
aflat în continuă mişcare, de cealaltă parte.
În secolul al XVI-lea românesc, pe fondul unei deschideri la nivelul
comunităţilor - date de felurite condiţii sociale, de circulaţia textelor şi de
existenţa unor centre de cultură cu autoritate crescîndă - se instaurează
un dezechilibru între jocul dintre creaţie şi imitaţie, controlul factorilor
centripeţi scade, iar la nivelul uzului apare un nou tip de raport, în care
dominanta nu o mai constituie imitaţia, precum în comunităţile restrînse
şi închise.
IV.4. Scrierea este în măsură să evidenţieze lucrurile încă şi mai
bine, deoarece, deosebit de rostire, este un act mediat. Avînd a vehicula
conţinuturi către persoane absente din spaţiul şi timpul în care se află
vorbitorul, scrisul se impune nu atît ca oglindă a rostirii, căci ajunge să
implice şi necesitatea de a stopa tendinţe diferenţiatoare, solicitînd
neglijarea anumitor deosebiri. Este un motiv în plus pentru care limitele
pînă la care merg deosebirile dintre scrieri sînt mult mai restrînse în
ansamblu decît cele care privesc vorbirea.
Pe de o parte, scriptorul tinde să adopte un comportament care caută,
află şi respectă tipologii, ceea ce înseamnă şi că el poate deveni
insensibil la forme pe care se părea că şi le-a asumat şi pe care deja le
încadrase. Fiind o formă de contact între clasele sociale, scrierea
favorizează contactul pe verticală, amorsează procesul ascensional al
aspiranţilor şi conduce la amestec prin contact. Contrapartea, însă, stă în
faptul că cerinţele intrinseci ale scrierii facilitează receptivitatea faţă de
formele necaracteristice propriei norme62, motiv pentru care, în

62
Lipsa barierelor în calea înţelegerii - chiar în cazul conţinuturilor exprimate
prin fonetisme şi forme diferite -, forţa de a transgresa deprinderile formale,
precum şi lipsa constrîngerilor dinspre o normă literară coerentă şi încetăţenită

75
perioadele de începuturi, norma se structurează chiar sub pana acelor
scriptori, găsindu-şi făgaşul cu oarecare şovăire. Notînd dezvoltările
regionale ale aceleiaşi limbi - care a evoluat în anumite cadre istorice,
sociale şi geografice - scrierea indică o îmbinare particulară a reacţiilor
retractil-conservatoare, de natură să contribuie la prezervarea identităţii,
cu acţiunile de deschidere prin care se pun în act procesele asimilatorii
(faţă de elementul alogen) şi omogenizante (faţă de elementul co-
naţional). Aceasta este o dominantă importantă - avîndu-şi preţul ei,
desigur - deoarece, în realitatea profundă şi esenţială, asimilarea nu este
procesul prin care celălalt este aneantizat, ci doar o formă de
contaminare prin care ambii supravieţuiesc, dar în modalităţi şi, eventual,
cu ponderi diferite. Unele dintre aceste elemente s-au diferenţiat sau
aveau concurenţi încă devreme, altele însă, erau doar variante pe care o
aceeaşi limbă le generase, frecvenţa lor redusă (sau în curs de scădere)
într-o zonă neînsemnînd şi că ele nu sînt recognoscibile ori că ar fi
inacceptabile, mai ales atît timp cît nu constituiau mărci inalienabile ale
altei zone, ori forme de evitat cu orice preţ.
De aceea, este greu de acceptat că, în situaţia în care un revizor avea
în faţă un text produs de reprezentanţii altui aspect literar, el ar fi avut
posibilitatea reală de a opera substituiri regulate, coerente şi complete,
aducînd un text scris într-o normă, la coerenţa şi uniformitatea, impusă
de regulile celeilalte norme. Normele nu existau încă.
IV.5. Vechile texte româneşti prezintă un grad ridicat de
eterogenitate - la comparaţia dintre ele, dar şi internă - sub aspectul
formelor şi fonetismelor conţinute şi relativ la cerinţele unei norme
literare. Într-o anumită măsură, această eterogenitate constituie rezultatul
acţiunii factorilor de ordin diacronic şi diatopic - întrucît tendinţa
generală de dezvoltare a limbii cuprinde vectori care conduc la
diferenţiere prin evoluţie, concomitent cu un proces de mărire a coeziunii
la interiorul unităţii (teritoriale, cultural-spirituale etc.) -, precum şi
factorului uman, care este unul creativ63. Pînă în secolele al XVI-lea - al

(în esenţă, lipsa unei imagini grafice - care are forţa de abstractizare a oricărui
obiect-icoană, cazul analfabeţilor sau al celor nefamiliarizaţi cu lectura şi cu
scrierea fiind deosebit de revelator) au fost principalii factori care au făcut ca
diferenţierile aici discutate să-şi piardă din valoarea pe care, în mod obişnuit, o
au în cumpăna vorbitorului.
63
Spre exemplu, deşi vechile traduceri prezintă certe semne de urmare fidelă a
textelor străine, de multe ori apar forme de manifestare a nevoilor de evitare a

76
XVII-lea, limba română îşi crease suficient de multe variante fonetice şi
morfologice, iar acţiunea unei norme nu se exercitase nici în planul
promovării unor principii, nici în cel al selecţiei formelor.
Analizînd aproape oricare text din secolul al XVI-lea sau al XVII-
lea, se constată că variate fonetisme şi forme coocură în acel text, uneori
pe aceeaşi pagină şi chiar pe acelaşi rînd, mai degrabă într-o stare de
simplă coprezenţă decît într-una de concurenţă.
Codicele Bratul (1560) prezintă semne care atestă că lucrul a fost
început cu hotarîrea de a respecta întocmai textul revizuit, dar, pe măsura
înaintării lucrului, autorul începe să introducă în text formele cu care era
familiarizat, fără a renunţa total la păstrarea altor forme, revizorul cedînd
treptat în faţa formelor care îi deveniseră familiare. CB se dovedeşte a fi
text produs de o persoană deschisă la influenţe, aflată în contact cu texte
sau vorbitori din zone învecinate, utilizînd o normă neunitară, doar
relativ închegată, motiv pentru care în textul său apar forme destul de
variate: oameni şi oamini, „dezlegatu-te-ai de muiere? Nu ceare
muiare!”, pluralele năpăsti şi năpăste. De fapt, nu este vorba despre un
amestec propriu-zis de forme, deoarece acest act care ar fi presupus deja
o delimitare destul de fermă între norme, ci despre chiar desfăşurarea
procesului de constituire a aspectului literar, proces aflat într-o etapă în
care amploarea acumulărilor încă nu era îngrădită de principii riguroase
de selecţie culturală. Doar unele afinităţi ale uzurilor limbii lui Bratul
generau oarecari limitări sau, mai curînd, diferenţe de frecvenţă a
formelor.
Din punct de vedere fonetic şi morfosintactic textul Paliei de la
Orăştie (1582) prezintă un evident amestec de trăsături considerate a fi
aparţinătoare fie zonei nordice, fie celei sudice. În modul cel mai natural,
aici se combină forme precum: ziseşi cu dziseşi, ziseră cu dziseră şi cu
dzisără, văzu cu vădzu, zi cu dzi, Domnedzeu cu Domnezeu cu
Dumnedzeu şi cu Dumnedzeu, trimease cu trimise şi cu tremise, strînse
cu strinse, pîne cu pîine, oamini cu oameni, zice cu dzice şi cu gice,
besadă cu beseadă, heruvimi cu firovimii, conoscu cu cunoscu, şi toate
acestea în proporţii slab dezechilibrate. Acelaşi text prezintă forme de
gen.-dat. singular precum: adevărăturiei, adevărătureei, adevărătureii,

eventualei monotonii care s-ar fi creat printr-o prea ridicată consecvenţă în


aplicarea soluţiilor de echivalare gramaticală şi lexicală. Cu repercusiuni asupra
rezultatelor de la nivel lexical şi stilistic, astfel de cazuri nu lezează ideea de
normă, atît cît se poate ea contura în secolul al XVI-lea.

77
adevărăturei, adevărăturii, unele coocurente pe aceeaşi pagină,
vocativele fraţilor români! şi fraţi românilor!, pluralele jigănii şi jiganii,
besezi/besedzi etc. Auxiliarul de viitor se poate întîlni sub ambele forme
sub care apare în epocă, atît vei, cît şi veri, imperativul negativ de
persoana a doua plural, de asemenea, poate cunoaşte atît forma în -reţi,
cît şi cea în -ţi, tot imperativul procurînd textului forme precum: scrie! şi
scriadză!
Codex Sturdzanus, text care are mai mulţi copişti, oferă, şi el,
exemple de acest fel, în porţiuni aparţinînd aceluiaşi copist: Dumnedzeu
şi Dumnezeu, serii precum: „preasfînta să rugă lu Dumnedzeu să să
dezlege limbile lor şi se dezlegară” „şi iară să legă limba lor” „să să
botedze” „să se botedze” „dereptu aceea să muncescu” „dereptu aceea se
muncescu aşa” „şi se rugă” „preasfînta să rugă” „jeluiiai să bei şi se
mănînci”, „şi întrăbă” alături de „şi întrebă”, „de şeapte ori în dzi şi de
şepte ori în noapte”, „Enoh dzidi” „Babel a fost dzidit” alături de „s-a
părăsit zidirea” „Noe zidi” „Ninive a fost zidit”.
Textul Îndereptării legiei (1652) prezintă destule elemente
caracteristice ariei nordice, dar şi elemente care nu pot fi socotite decît
regionalisme sudice, care, deja, nu aveau ce căuta într-un astfel de text,
deoarece în ultima sută de ani nici un text îngrijit, provenind din
Muntenia şi sud-estul Transilvaniei, nu reprodusese în cuprinsul său
asemenea forme, decît rarissim. Printre acestea: dumnezăiască, să nu
betejască, dă şi de, pentru ‘dacă’ şi ‘de’ (către), oraşă, mişăi, greşală,
dezlegat, dăzlegate, nădăzlegat, nedăzlegaţi, se cade, să cade, nu să
face, să se facă, să să chiame, apoi „mitropolitul pe mitropolit
hirotoneşte (...), episcopul pre episcop”, l-au fost sfătuit. Chiar dacă
unele dintre acestea rămîn caracteristice zonei nordice (în vreme ce,
pentru cele de tipul dăzlegat, este greu chiar de imaginat aşa ceva), nu se
poate accepta că ele s-au strecurat dinspre Cartea românescă de
învăţătură (1646) spre Îndereptarea legii.
Mai relevant încă, apare cazul unor tipărituri, precum cele coresiene
dar, mai cu seamă, Biblia de la Bucureşti (1688). Aceste texte,
reprezentînd revizii, efectuate de colective sub o îndrumare aflată în
mîinile unei persoane sau a unui grup foarte restrîns, nu reuşesc să atingă
decît un grad relativ de unitate. Biblia de la Bucureşti este cel mai clar şi
relevant exemplu de text neunitar. Acest text aproape că nu conţine o
pagină care să fie lipsită de fonetisme şi forme, unele caracteristice
variantei literare nordice, altele caracteristice celei sudice, într-un
continuu joc al oscilaţiilor.

78
Psaltirea Şcheiană atestă în egală măsură coprezenţa mai multor
variante (fonetice şi gramaticale), ceea ce întăreşte ideea că ‘unitatea
limbii’ este un concept ce poate fi aplicat limbii textelor secolului al
XVI-lea, cu condiţia să fie înţeles în sens larg şi nu ca uniformitate, ca
rigoare paradigmatică. Este o unitate a unui alt stadiu de limbă, o unitate
de sistem, nu de normă. Alături de Palia de la Orăştie, de Cronica lui
Moxa ori de Biblia de la Bucureşti, stau şi scrierile lui Miron Costin şi
Ion Neculce, care conţin numeroase forme pentru care se constată
oscilaţii de ordin fonetic. Vocalele e/i şi o/u se află într-o asemenea
variaţie încît, aplicînd riguros o schemă, s-ar putea deduce (fireşte că în
mod greşit) că perechile în discuţie nu reprezintă decît două foneme64.
Oricare ar fi cauzele pe seama cărora s-ar pune această stare de
lucruri (diatopice sau diastratice), în esenţă, prezenţa oscilaţiilor arată că
fonetismele constatate sînt prezente sau acceptate (fie în mod activ, fie în
mod pasiv) de acelaşi individ deoarece astfel nu se leza un simţ al limbii
pe care l-ar fi dat o normă ferm conturată sub toate aspectele. O revizie
nu avea cum să epureze toate aceste elemente - abia astăzi văzute ca
semn al inconsecvenţei. Ele nu contraveneau unei norme deţinute de
revizior ori de copist (aşa ceva nu exista încă), deci nu aveau cum să
intre în contrast cu nişte modele fixate pe criterii culturale şi, aşadar, nu
constituiau mărci ale mai multor dialecte literare. Pur şi simplu, ele
aparţineau limbii române. Supuşi unor cutume şi înţelegînd că limba
română cunoştea variante locale în diferitele ei compartimente,
traducătorii nu înţelegeau să-i aplice cu rigiditate tiparele permeabile ale
propiilor cutume lingvistice.
Existenţa unor serii precum: Dumnezeu, Domnezeu, Dumnedzeu,
Domnedzeu, pacele şi pacea, năpăsti, năpăstile, năpasti, năpăşti,
năpăste, fericeşte, fericează, vestească, vestuiască, transcende cadrul dat
de un singur text şi se constată la nivelul corpusului de texte provenind

64
Deşi diferit, cazul alternanţelor grafice oferă argumente în aceeaşi direcţie pe
care o discutăm. Din orice perspectivă ar fi considerate alternanţele grafice (ca
avînd sau nu bază în alternanţele fonetice), simpla lor existenţă demonstrează
caracterul nefixat al normelor, cauzele şi semnificaţiile profunde ale apariţiei şi
perpetuării alternanţelor grafice aflîndu-se în caracterul oscilant, supus
feluritelor influenţe şi feluritelor nevoi evolutive, practic în formare, atît al
vechiului aspect scris al limbii române, cît şi al principiilor de la baza acestuia.
Sînt ilustrative, prin abundenţă şi contexte, alternanţele \/7, 1/™, şi chiar o/w,
y/i, alături de alte asemenea alternanţe.

79
din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea65. Datorită caracterului frecvent al
acestei eterogenităţi fonetice şi gramaticale se poate susţine inexistenţa
unui uz constituit pe baze spaţio-temporale şi diastratice, regularizat pe
baza anumitor principii coerent închegate şi reproductibile. De aceea este
imposibil să se identifice un set unitar de trăsături fonetice şi gramaticale
care să fie relevant şi caracteristic pentru existenţa reală a unei norme
literare. Textele acestea nu reflectă unitate internă ori la nivelul epocii
decît din punct de vedere al sistemului, nu şi din cel al unei presupuse
norme, lucru care, prin sine, este în măsură să atragă atenţia asupra
inexistenţei unei norme literare, conform rigorilor actuale.
IV.6. Înregistrînd destul de multe situaţii în care apar fonetisme şi
forme ce pot fi considerate ca reprezentante a două stadii de limbă, a
două arii geografice, a două straturi sociale, vechile texte româneşti apar
ca realităţi susceptibile de a depozita prin adiţie două sau mai multe
straturi (temporale, spaţiale, sociale) de limbă. Judecînd faptele din
perspectiva existenţei mai multor norme avînd un anumit grad de
coerenţă internă, este dificil de admis ca posibilă tolerarea - de către un
vorbitor sau scriptor supus unei norme - a fonetismelor şi formelor
recunoscute ca aparţinînd unei norme revolute, altei arii lingvistice sau
vorbitorilor unui strat social inferior.
Chiar dacă distincţiile sînt dificil de operat - tocmai datorită
relaţiilor strînse dintre perechile de forme -, se poate arăta că aceste
forme, aparţinînd limbii române şi reperabile la nivelul întregului
teritoriu românesc, dar cu frecvenţe diferite, compatibile între ele în
cadrul unui aspect literar în formare, erau recognoscibile de către
contemporanii scriptorului şi, în diferite grade, acceptabile pentru
aceştia. Deşi între aceste variante existau deosebiri de ordin temporal,
areal sau social, în momentul în care acele forme coocură într-un text,

65
Fireşte că, aşa cum există texte în care prezenţa mai multor variante fonetice
şi gramaticale este foarte ridicată, tot astfel există texte în care oscilaţiile de tot
felul au o pondere minimă. De asemenea, nu absolut toate variantele posibile la
nivelul sistemului sînt prezente într-un text, şi nici nu toate locurile sistemului
fonetic şi gramatical nu contribuie la această situaţie. Constatarea nu face decît
să indice, alături de lipsa ordinei maxime, lipsa haosului, cu alte cuvinte lipsa
extremelor. Deja normată într-o anumită măsură prin uz, chiar dacă nu îşi crease
un aspect literar evoluat şi normat, limba nici nu se putea manifesta cu maximă
incoerenţă (de altfel, este de presupus că, dacă starea de maximă normare ar fi
teoretic posibilă, cea de haos total este absolut imposibilă, contrazicînd
principiul fundamental al limbii).

80
din perspectiva celui care a transmis textul, ele reprezentau variante
acceptabile, îndeosebi în limitele normei sale nefixate.
În situaţiile în care, în textele provenite din două sau mai multe arii
lingvistice româneşti, se înregistrează astfel de cazuri (de fapt, aceste
situaţii constituie regula vechilor texte româneşti), existenţa şi circulaţia
lor - adică faptul de a fi fost selectate sau păstrate - demonstrează că, în
cadrul limbii române, la vorbitori aparţinînd diferitelor teritorii
româneşti, fonetismele şi formele nu reprezentau elemente inalienabile
de cel care le-a produs şi inacceptabile pentru cel care le receptează.
Avîndu-se în vedere cauze de ordin diastratic, diatopic, diacronic,
ori datorate altor motive, eventual combinate (ceea ce, dintr-o
perspectivă, putea reprezenta pentru varianta literară A, norma variantei
literare B, dintr-o altă perspectivă, pentru varianta literară A, putea
reprezenta totodată o normă revolută, mai veche, a aceleiaşi variante
literare A), acceptarea în text a două tipuri de fonetisme (s velar şi muiat
sau z şi dz, spre exemplu), a unei oscilaţii aşadar - calificabilă drept
toleranţă faţă de anumite fonetisme şi forme -, indică caracterul nefixat al
vechiului aspect literar al limbii române. Doar această nefixare putea
conduce la acceptarea într-o anumită normă în constituire a unor
elemente necaracteristice ei prin frecvenţă ridicată, chiar în condiţiile
existenţei anumitor constante ale graiurilor şi variantelor literare. Ceea ce
pentru un anumit grai putea să constituie forma cea mai frecventă,
„norma” acestuia, pentru un altul putea constitui o varietate reperabilă şi
acceptabilă, eventual cu o frecvenţă mai scăzută comparativ cu aceea a
elementelor care constituiau „norma” sa. Din acest motiv, cel ce revizuia
un text aparţinînd altei variante literare nu poate fi considerat ca
incapabil să observe diferenţele dintre fonetismele şi formele
caracteristice graiului său şi cele aparţinînd variantei revizuite66. În
calitate de revizor, el ar fi operat modificările impuse de propria variantă
literară, numai că propria variantă nu acţiona cu caracter imerios decît în
cazul a prea puţine elemente67. Cunoaşterea procedeului, corelată cu
faptul de a nu-l aplica mereu indică nu lipsa simţului normei, ci

66
Nu de puţine ori, forme cu ambele fonetisme apar în text, la distanţe foarte
mici unele de celelalte.
67
Existenţa modificărilor faţă de original sau faţă de copia anterioară şi a
versiunilor revăzute (uşor de constatat în cazul tipăriturilor, dar şi al unor
manuscrise) demonstrează că scriptorii nu erau obedienţi faţă de textul revizuit,
astfel de modificări fiind o practică frecventă.

81
inexistenţa acesteia. Un eventual efort de unificare şi de nivelare
lingvistică ar fi fost strivit nu sub povara a două norme literare
(dimpotrivă, două norme literare bine definite şi delimitate ar fi făcut
extrem de lesnicios un astfel de proces), ci sub aceea a normei literare
româneşti în formare, caracterizată de compatibilitatea elementelor
concurente68, slaba lor diferenţiere, ceea ce inducea la utilizatorii
aspectului literar permisivitate şi lipsă de rigoare, de unde şi principii de
selecţie oscilante şi insuficient definite.
Pe fondul lipsei acute a principiilor (ferme) de selecţie, la nivelul
scrierii se constată numeroase coocurenţe ale elementelor marcate
diatopic, diacronic, diastratic, de unde impresia că în secolul al XVI-lea,
dar şi în al XVII-lea, s-ar petrece enorm de multe fenomene fonetice,
stagnate, parcă, timp de sute de ani. Datorită cauzelor mai sus enumerate
şi în situaţia complexă mai sus schiţată, aceste fenomene doar erau puse
în discuţie, se luptau între ele, cărturarii încercînd cumva (la început, mai
mult inconştient) să construiască o normă ce-şi căuta coerenţa internă. În
acele momente, apar deodată pe hîrtie, vorbirea vie şi tendinţele de
normare, oarecum creatoare69 (mai degrabă în stare de mişcare
browniană) aparţinînd vorbirii îngrijite care, ea însăşi, tocmai se edifica.
Hîrtia va îndemna la reflecţie, la antrenarea factorului conştient în
procesul de utilizare a limbii.
IV.7. Aspectul literar românesc din perioada veche se edifică pe
temeiul graiurilor locale. Aceste entităţi sînt forme concrete de existenţă
ale unui sistem comun pentru toţi românii, sistem uşor diferenţiat la nivel
local prin anumite particularităţi discontinui, nesistematice, sporadic
delimitabile, şi situate în plan fonetic, gramatical şi lexical.
Particularităţile de grai sînt rezultatul variabilităţii naturale a formelor de
manifestare ale unui sistem unic utilizat de o populaţie răspîndită pe un
teritoriu considerabil, dar lipsit de posibilităţile unei circulaţii intense,
adică de contacte omogenizante şi uniformizante.

68
În acest moment încă, în unul şi acelaşi grai sau variantă literară pot apărea
forme concurente, fără ca acestea să se revendice neapărat de la straturi diferite
de limbă identificabile ca aparţinînd altui grai sau altei epoci şi, mai ales, fără ca
între aceste elemente să se instaureze, deocamdată, disjuncţia.
69
În sensul diferenţierii de stadiul de evoluţie atins de nivelul fonetic al limbii
vorbite şi de întemeiere de forme diferite, uneori cu adoptarea unor modele din
altă variantă literară, din diferite straturi ale limbii, chiar împrumutînd elemente
devenite arhaice, alteori urmînd modele străine.

82
Evoluţia se petrece pe baza materialului produs şi acumulat istoric.
Trăsăturile acestuia derivă din necesităţile respectivului organism şi se
află în relaţie cu factorii de influenţă resimţiţi în perioadele succesive ale
existenţei sale. Organismul nu îşi opreşte existenţa pentru a zăbovi asupra
construcţiei unui sistem coerent, întemeiat pe principii raţionate sau în
concordanţă cu anumite scopuri - ceea ce înseamnă că evoluţia nu
reprezintă decît răspunsul de moment la unele necesităţi relativ stringente.
Aceasta este caracteristica oricărui organism viu, ceea ce îl făcea pe A.
Philippide să afirme că o limbă este formată „totdeauna şi niciodată”;
totdeauna, întrucît are coerenţă structurală şi funcţională, niciodată,
deoarece este un sistem deschis şi în continuă devenire. Din acest motiv,
rezultatele viabile pe care le constatăm sînt în firea şi în chipul acelui
organism, aşa cum decurge el din confruntarea cu sine în condiţiile
mediului şi a presiunii concurenţilor cu care, sub variate forme, se află în
contact. În cazul aspectului literar, contactele sînt deosebit de importante,
nu numai din punctul de vedere al amplorii lor, ci şi întrucît ele generează
realmente consecinţe ce produc efecte la nivelul dinamicii şi devenirii
acestei ipostaze a limbii. Ele sînt cele care externalizează rezultatele
jocului dintre stabilitate şi variabilitate.

Vechiul aspect literar românesc mai este determinat (începînd cu


declanşarea proceselor iniţiatice) de contactul cu modelele străine. Prin
traducere, limba română era solicitată în direcţia dezvoltării unui aspect
literar eficient şi echilibrat, lucru destul de dificil întrucît ea nu
dezvoltase încă un aspect cult vorbit, bine marcat şi diferenţiat de
aspectul vorbit popular. Activitatea de traducere este cea care a făcut
vizibile neputinţele limbii - ca normă, nu ca sistem -, solicitînd
traducătorii şi limba în direcţia complexă a edificării unui aspect literar.
Acest proces a fost de natură să augmenteze diferenţele mai sus
observate, deoarece diferitele arii româneşti se aflau sub influenţa (cultă
şi vie) a unor limbi, spiritualităţi şi culturi diferite. Foarte pe scurt,
aceasta era situaţia în care se aflau creatorii aspectului literar ai acelei
perioade.
Edificîndu-se pe baza graiurilor (în care rezultatele variabilităţii şi
ale evoluţiei lingvistice la nivel fonetic, gramatical şi lexical constituie
un puternic principiu activ)70, şi sub influenţa modelelor străine - adică

70
Cauza diferenţelor este de ordin obiectiv, ea stînd în tendinţele naturale spre
variabilitate ale oricărui organism viu, care se diversifică, adaptîndu-se la
dinamica realităţii spre a-şi spori şansele de supravieţuire. Ceea ce a constituit

83
cunoscînd sfere de contact şi de influenţă neidentice (ceea ce amplifică
tulburările de sistem datorate interferenţelor dintre limbile în contact) -,
aspectul literar românesc în constituire se va dezvolta prin intermediul
mai multor variante literare dialectale, diferenţiate în mod discontinuu, la
nivelul anumitor puncte ale nivelelor fonetic, gramatical şi lexical.
În cultura română apariţia centrelor de cultură s-a făcut prin
poligeneză, o autoritate unanim recunoscută lipsind. Felurite nevoi vor
provoca circulaţia indivizilor ştiutori de carte şi a textelor, ceea ce va
genera o oarecare deschidere a comunităţilor. Precum în cazul oricărei
comunităţi care se lărgeşte, vor apărea mai multe puncte de autoritate, iar
ierarhia va slăbi. Simpla existenţă a mai multor modele va permite
coexistenţa variantelor, fapt care nu va uşura lucrul traducătorilor, ci va
îngreuna edificarea unei singure norme literare unitare. Slăbirea ierarhiei,
pe fondul deschiderii grupurilor, va stimula creaţia, va afecta imitaţia,
dar, mai ales, va deschide accesul elementelor provenite din alte norme -
paralele sau nu. Acţiunea puternică a acestui factor de mare importanţă
este consecinţă a acestui complex în care comunitatea este stimulată să
interacţioneze cu alte comunităţi, pierzîndu-şi unitatea internă, apoi
diferitele subgrupuri intră în relaţii - nu mereu cu subgrupurile
corespondente ale altor comunităţi -, mai mulţi poli de influenţă
acţionînd la nivelul grupurilor.

Constituite prin aport de indivizi, dinspre verticală şi dinspre orizontală


(indivizi din acelaşi grup iniţial, dar de o altă extracţie socială, respectiv
indivizi cu aceeaşi condiţie socială, dar proveniţi dintr-o altă zonă a
teritoriului dacoromân) grupurile superioare tind să îşi utilizeze şi impună
propriile aspecte ca norme literare. Relaţiile şi concurenţa dintre
variantele vechiului aspect literar românesc arată că acelea care au
interacţionat cel mai puţin, păstrînd cît mai multe caracteristici iniţiale, au
devenit graiuri locale ori s-au topit în graiul regional. Dimpotrivă,
variantele care au interacţionat masiv - răspîndind şi acceptînd limbă
vorbită şi scrisă -, au dăinuit pînă la începutul secolului al XX-lea.

În esenţă, etapa de constituire în care se afla aspectul literar


românesc ale secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea era marcată de relaţia
inegală între producere şi selecţie. În acest context, materialul lingvistic
(aflat în deplină conformitate cu sistemul care îl emana) a trecut treptat

realmente deosebirea relevantă dintre aceste variante a fost dinamica lor,


datorată indivizilor creatori de texte şi sferelor culturale diferite.

84
către un uz concurenţial. Graiurile se diferenţiau prin prea puţine mărci,
pe de o parte, de asemenea vorbirea celor instruiţi de cea a vorbitorilor
de grai, pe de altă parte. Toate aceste elemente aveau capacitatea de a
pătrunde, de a se fixa şi de a participa la constituirea unui aspect utilizat -
cum s-a văzut mai sus - de mai multe categorii de vorbitori, conferindu-i
acestuia o slabă identitate diferenţiatoare şi recognoscibilă în comparaţie
cu un alt aspect literar românesc paralel. Plecînd de la un uz oscilant,
caracterizat de fireşti alternanţe situate pe linia evoluţiei graiului, trecînd
prin aspectul vorbit al claselor superioare71, şi ajungînd la alternanţele
date de interferenţele cu alte graiuri (produse prin contacte de tot felul,
inclusiv la copiere şi tipărire), aspectul literar în constituire va purta în
mod inevitabil această amprentă a eterogenităţii. Acesta este cadrul
generator de oscilaţii şi, din acest motiv, discontinuitatea lingvistică este
relativă. Cauza existenţei acestor variante derivă, în primul rînd, din
situaţia mai sus descrisă - prin care saturaţia de coocurenţe generează
concurenţă -, iar în ultimă instanţă, din caracterul procesual al normei.
Edificîndu-se prin adiţii şi eliminări treptate, supuse nu doar unor
principii cvasiimuabile, ci şi afinităţilor unei epoci, norma îşi extrage şi
instituie principiile constitutive pe cale evolutivă. Esenţa unor astfel de
situaţii nu mai stă în simpla concurenţă a unor cazuri particulare, ci
tocmai în faptul că principiile înseşi sînt supuse jocului variabilitate /
stabilitate, constituirea lor urmînd aceleaşi sinuozităţi şi incoerenţe
cărora le sînt supuse elementele pe care principiile sînt chemate să le
ordoneze.
Faţă de posibilităţile numeroase pe care sistemul epocii le punea la
dispoziţie în activitatea de producere concretă a paradigmelor şi a
variantelor şi faţă de felul în care vorbitorii concepeau aspectul literar, în
această etapă, cu principii de selecţie prea puţin conturate şi ineficiente,
în mod firesc, nu existau decît sporadic urme ale eforturilor de a crea sau
promova principii caracteristice unei norme literare. Totuşi, aparţinînd
aceleiaşi limbi, normele ce decurg din graiuri, prin natura lor intimă nu
se fixaseră la stadii de evoluţie prea deosebite, evoluţiile produse fiind

71
Aspectul literar este un produs care apare şi funcţionează la intersecţia
factorilor diacronici şi diatopici, însă poartă (în funcţiile de condiţiile concrete
ale creaţiei sale) şi mărci de natură diastratică. În principiu, el este aspectul
grupului dominant, a cărui individualitate este cumva marcată lingvistic, în
primul rînd faţă de aspectele propriilor grupuri subalterne, precum şi faţă de cel
al grupului dominant paralel şi, eventual, concurent.

85
variaţiile aceluiaşi trunchi comun. Această slabă diferenţiere este
amplificată de slăbiciunea criteriilor de selecţie şi de presiunea scăzută
necesară impunerii particularităţilor selectate - dependentă de constanţa
selecţiei şi de valoarea acelui element în ochii comunităţii. Alături de
diferenţele dintre punctele de plecare ale aspectelor literare - adică de
cele generate de deosebirile dintre graiurile populare -, particularităţile
aspectului literar vor fi dependente şi de influenţa textelor străine din
acea sferă culturală. Modelele pe care le furnizau textele străine se referă
la tiparele de construcţie a materialului lexical, la tiparele sintactice şi la
modalităţile de constituire a principiilor de selecţie care acţionau în
cadrul normelor literare.
IV.8. Normele lingvistice reprezintă mijloace prin intermediul cărora
se ating scopuri şi valori. Ele constituie un ansamblu de modele aplicate,
care se extrag treptat din şi prin experienţă şi observaţie, şi care se
restructurează continuu, buna colaborare a membrilor comunităţii care
utilizează aceleaşi reguli (percepute şi asumate) fiind o condiţie esenţială
a valabilităţii normei, a coeziunii lingvistice - şi sociale în general - a
acelei colectivităţi. În acest sens, trecerea de la grai la aspectul literar
înseamnă instaurarea altor reguli. La rîndul său, procesul de construcţie a
unei norme literare necesită o selecţie conştientă, întemeiată pe anumite
principii, operată pe calea anumitor reguli şi orientată în funcţie de
anumite scopuri. Utilizatorul normei se va supune conştient normei
adoptate, fiind un imitator al modelului oferit de norma literară deja
constituită.
Pentru perioada în care aspectul literar se constituia nu avem a face
cu aşa ceva. Deocamdată, vorbirea constructorilor normei este cea care,
printr-un proces de înnobilare, ajunge să fie învestită cu noi valori, astfel
apărînd rudimentele aspectului literar72, aspectul literar al vechii române
constituindu-se ca o abstracţie ce-şi caută şovăielnic principiile de
selecţie şi coerenţa internă.
Aşezat pe temeiul graiurilor locale - entităţi ale aceluiaşi sistem -,
uşor diferenţiate între ele prin anumite particularităţi discontinui,
nesistematic şi sporadic delimitate -, vechiul aspect literar românesc este
caracterizat de o bază comună marcată cu intermitenţă de trăsături

72
Momentul armonizării structurilor şi elementelor lingvistice, în vederea
atingerii unui sistem coerent de paradigme unitare aparţine unei etape ulterioare
şi urmează unor consistente acumulări cantitative şi calitative. Totuşi, tendinţele
de forţă mai sus schiţate nu dispar nici la apogeul acestei noi etape.

86
fonetice, gramaticale şi lexicale, care se revendică de la graiul aflat la
bază. Fundamental, însă, este faptul că respectivele trăsături sînt date de
frecvenţa cu care anumite fonetisme, forme şi elemente lexicale ocură în
vorbirea şi scrierea caracteristice unei arii lingvistice, iar nu de
exclusivitatea diferenţiatoare cu care se înregistrează acele fonetisme,
forme şi elemente lexicale.
Situaţia reflectată de aspectul literar românesc în formare indică
lipsa unei coerenţe ridicate, chiar în interiorul aceluiaşi text, în care
aproape totul pare permis. Această realitate este dată de concurenţa
variantelor şi de lipsa lor de forţă în a se impune, pe fondul sărăciei
principiilor de selecţie şi de construcţie a normei, a stadiului primitiv în
care acţiona imitaţia, cauza - dar şi consecinţa - fiind lipsa unei reale
norme literare. Extrăgîndu-şi sevele din huma limbii vii, vorbite,
selectînd fără a avea principii călăuzitoare închegate într-o structură,
operînd cu generalizări uniformizante, dar şi cedînd tentaţiilor spre
diversitate, încercînd uneori mai degrabă să imite modele străine decît să
înţeleagă construcţia şi coerenţa internă a acestora, traducătorii
deschideau cu anevoinţă un drum dificil, pe care nu mai păşiseră, nici ei,
nici limba română.

La mijlocul secolului al XVII-lea, autorii NTB semnalează un neajuns


destul de incomod, legat de limba textului: „Aceasta încă vă rugăm să
luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărîle într-un chip, încă neci
într-o ţară toţi într-un chip. pentr-aceaia cu nevoe poate să scrie cineva să
înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip, au
veşmî‹n›t, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim
că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în
toate ţărîle, aşia şi cuvintele acealea sînt bune carele le înţeleg toţi; noi
derept aceaia ne-am silit den cît am putut, să izvodim aşia cum să
înţeleagă toţi (...)”. Ideea este emisă în contextul discuţiei asupra surselor,
a concordanţei textului NTB cu sursa grecească, cea acceptată în secolul al
XVII-lea, în spaţiul ortodox românesc. Chiar astfel, însă, autorii sesizează
că între limba diferitelor comunităţi de români din spaţiul dacoromân
există diferenţe - mai sesizabile în plan lexical. Este limpede că această
unitate este deplînsă din perspectiva vorbitorului obişnuit, care îşi
închipuie că vorbirea unei populaţii de aceeaşi limbă ar trebui să cunoască
realizări perfect identice. Cert este că această realitate nuanţată era o
problemă în calea autorilor care încercau să construiască un text pentru
toţi românii, în condiţiile în care norma literară, încă neconstituită, nu
avea cum să fie unitară.

87
Fie că este vorba despre aceleaşi forme cu cele din grai, fie că este
vorba despre forme în chipul acelora, fie că este vorba despre forme
neasemănătoare, ele sînt familiare simţului lingvistic al creatorilor
aspectului literar, sau doar acceptabile pentru a participa la constituirea
normei pe care o închegau. Orientat, mai cu seamă, de forţa unei tendinţe
impuse de organele articulatorii, pentru care respectivul context
reprezenta împlinirea unor tendinţe favorizate de deprinderile
articulatorii şi girate de uz, vorbitorul constructor al aspectului literar
acţiona în conformitate cu logica internă a propriului uz, cu deprinderile
date de acesta, urmînd propensiuni şi manifestînd idiosincrasii generate
de propriul univers lingvistic, dar fără a fi lipsit de înţelegerea sistemului
şi a uzurilor paralele. Dacă sistemul fonetic al graiului este unul de
variante, aspectul literar are a construi o relaţie de corespondenţă strictă
între o imagine acustică şi un sunet, între un sunet şi un fonem, între
fonem şi grafem. Acest proces, însă, nu este nici instantaneu, nici lesne
de condus, iar constructorii normei literare ajung la înţelegerea şi
aplicarea lui după ce trec prin etapele coprezenţei şi concurenţei
variantelor.
IV.9. Din cele ce preced reiese că procesul de formare a aspectului
literar al vechii române era în desfăşurare în secolul al XVI-lea, avînd un
curs nesigur, dificultos şi complex, prezentînd două aspecte care se
combină. În primul rînd, principiile care guvernau întemeierea aspectului
literar încă nu se separaseră suficient de cele care călăuzesc evoluţia
aspectului popular - pe fondul presiunilor reciproce din interiorul limbii
române, precum şi dintre limba română şi modelele străine -, ele
conducînd tocmai la amestecul de caracteristici reflectat de vechile texte
româneşti. Totodată, scrierea îndemna la reflecţie, la antrenarea
factorului conştient în procesul lingvistic, la încercarea de a fundamenta
principii din care să decurgă norme aplicabile. Tabloul care ni se
înfăţişează decurge tocmai din lupta semi-independentă, prin care
graiurile - în conjuncţie cu vorbirea celor instruiţi - se căzneau să-şi
dezvolte un aspect literar, fiecare atent la sine dar şi la celălalt,
gestionînd resurse interne şi încercînd să-şi sporească şansele de
supravieţuire prin utilizarea resurselor celuilalt.
În esenţă, imaginea pestriţă nu a fost provocată de presupuse
diferenţe funciare, ci de condiţiile neaşezate ale desfăşurării procesului
(aspecte literare întemeiate pe graiuri diferenţiate, lipsa principiilor
superioare şi unitare de selecţie, şi operarea cu instrumente caracteristice
mentalităţii de grai).

88
Faptul acesta este reperabil şi uşor de evidenţiat mai ales în cazul
tratamentului elementelor împrumutate, a căror adaptare şi încadrare
fonetică şi gramaticală nu se face mereu urmărind apartenenţa
respectivelor elemente lexicale la o anumită clasă. De aceea, se constată
adesea că termeni echivalenţi sau identici pot intra în paradigme diferite
(ceea ce şi conduce la prea marea eterogenitate a acestora) şi în mod
defectuos73. În principal, cauza stă atît în inexistenţa unor paradigme
foarte ferm trasate, dar şi în inexistenţa unor instrumente care să fi fost
exersate în această direcţie şi care să acţioneze în baza principiilor pe care
o normă literară se edifică.

În mod semnificativ, textele cu cea mai mare unitate sub aspectul


normei sînt produse ale unora nereceptivi la particularităţile şi
propunerile altor norme dialectale, concentraţi asupra propriului proces
de plămădire a acesteia. Neavînd a se conforma unei anumite norme şi
unei tradiţii grafice - căci acestea abia prin actul său se înfiripau - şi
nefiind sensibil la rezultatele altora, un astfel de scriptor îşi căuta
principiile în normele propriului grai. Totuşi, întrucît scrierea se
adresează unui receptor absent, deci semnifică ‘comunicare şi circulaţie
la distanţă’, scriptorii se văd nevoiţi să se raporteze la textele produse de
alţi scriptori.
Deşi astfel de situaţii de izolare sînt destul de rare în formele lor
severe, procesul invers rămîne destul de lent. Chiar în cazul în care se
constată existenţa unor constante, situaţii precum cele de mai sus indică
lipsa forţei acestora, adică automatisme încă neformate. De aceea apar în
scriere nu doar diversităţile dintre graiuri (dialecte literare), realitatea
dinamică a unora dintre acestea, ci şi contradicţia cu fragmente din
modelele succesive care nu reuşeau să se impună ca nişte unităţi coerente
decît ca soluţii vremelnice. Fără a rămîne neobservate de către vorbitor,
fără a fi minimalizate de acesta, respectivele deosebiri (în grade diferite,
manifeste la toate nivelurile limbii), nu constituie bariere de netrecut în
calea contactelor dintre vorbitorii mai mult sau mai puţin formaţi la

73
De pildă, în perioada veche, magh. hitlen a cunoscut, în limba română, mai
multe forme: hitlen, hitlean, hiclean, ficlean, viclean, oscilaţii date nu doar de
presiunea termenului străin, datorată contactului sau instrucţiei, ci şi
insuficientei formări a tiparelor româneşti. Cuvîntul ar fi trebuit adus la forma
clară, impusă de principiile pe care era clădită norma, numai că aşa ceva încă nu
exista!

89
intersecţia dintre diferitele straturi ale limbii în evoluţie, ci solicită intens
intrarea în act a proceselor de acomodare. Chiar la interiorul unui aspect
literar vor fi identificabile şi forme care nu îl caracterizează prin
frecvenţă, ci doar genetic. În sine, acestea sînt rezultatul trăsăturilor
esenţiale de sistem, perfect posibile, încă neînvinse, încă concurente.
Interacţiunile dintre vorbitorii diferitelor arii lingvistice şi geografice
româneşti şi procesele lingvistice fireşti au exersat mecanismele prin
care limba s-a pliat acestora contacte, ceea ce a stimulat capacităţile
asimilatorii, atît în direcţia adaptării elementelor primite, cît şi în cea a
devenirii sistemului în spiritul elementelor asimilate. Practic, sistemul îşi
recupera elementele din toate modalităţile sale de existenţă (graiuri)
recombinînd rezultatele diferitelor evoluţii independente. Dincolo de
diacronia acestora, se producea o contopire unificatoare, prin care
sistemul se autofecunda stopînd evoluţiile divergente şi ajustîndu-şi
cursul evolutiv pe un făgaş amplu, cu tendinţe de unificare. Fireşte,
concurenţa care decurgea în mod organic din abundenţa formelor şi
variantelor existente, precum şi din reorganizarea structurilor era de
natură încetinească acest proces complex.
Mai mult, contactul dintre diferitele dialecte literare nu implica în
mod necesar respingerea formelor diferite şi necaracteristice, amestecul
de forme nesemnificînd neapărat amestecul de norme. Totodată, în
perioada procesului de constituire a aspectului literar, între diferitele
dialecte nu exista o normă de echilibru. Acest fapt a făcut ca diferenţele
să se poată dezvolta şi întări, întrucît în cadrul fiecărui subdialect existau
clase de prestigiu, ce ţineau să îşi păstreze individualitatea. Cu toate
acestea, intensificarea contactelor dintre diferitele grupuri componente
ale aceluiaşi subdialect, precum şi între grupurile ce-şi corespundeau
între diferitele subdialecte, a fost în măsură să frîneze considerabil
posibilitatea evoluţiei autarhice, eventual divergente şi necorelate, a
diferitelor aspecte literare incipiente. Sub acest aspect, se poate socoti că,
prin strădaniile ei, perioada veche contribuit la apariţia unei norme
literare avînd mai degrabă caracteristicile unui aliaj.

90
V. Contribuţia surselor

Cele discutate pînă acum au scos la iveală numeroase trăsături


legate de constituirea aspectului literar al vechii române literare, precum
şi de rolul traducerilor biblice în edificarea acestuia. Studiul traducerilor
este în măsură să revele comportamentele care au dus la structurarea
aspectului literar, precum şi caracteristici pe care acest aspect le-a
dobîndit astfel. Privind la modalităţile în care traducerile se constituie,
există şi acţionează, se pot extrage mai multe seturi de informaţii ce
permit concluzii valide în legătură cu căile particulare de constituire a
traducerilor, cu multiplele mize care le animă, cu modalităţile în care
acestea interacţionează şi, desigur, cu felul în care acest act participă la
edificarea aspectului literar.
Întrucît o scriere care decurge dintr-un act de traducere prezintă
diferenţe consistente comparativ cu scrierea rezultată ca urmare a unui
act de compunere originală, interpretările la care se supune o traducere
trebuie să plece de la datele şi concluziile furnizate de analiza felului în
care a fost tradus respectivul text. De asemenea, există o deosebire cît se
poate de consistentă între rezultatul unui act de traducere a unui singur
text şi cel al unui act de traducere a două sau mai multe texte. În plus, o
astfel de analiză furnizează numeroase date privitoare la existenţa unei
tehnici şi a unor metode de traducere, gradul de stăpînire al acestora,
exerciţiul contactelor dintre limbi, gradul de dezvoltare a aspectului
literar al limbilor în contact, rolurile diferiţilor factori implicaţi direct sau
indirect (limba traducător, receptor).

Privind la condiţiile în care au fost create aceste texte se observă că, fiind
traduse şi revizuite într-o limbă cu destul de puţine opţiuni şi diferenţiată
în oarecare măsură pe zone dialectale, provenind de la indivizi cu diferite
concepţii asupra felului în care se face o traducere, ele constituie mai
degrabă rezultate ale unei munci independente. Avînd în vedere
inexistenţa unui sistem de metode de traducere, precum şi unele condiţii
concrete în care acest act se desfăşura, este cert că textul de tradus nu
fusese studiat integral în prealabil, ceea ce ducea la o acută lipsă a
imaginii de ansamblu, carenţă generatoare de grave urmări. În cazul în
care era utilizată şi o altă versiune străină, sau o traducere românească,
uneori, acestea aproape că nu se mai constituiau în surse de sugestii, ci
ajungeau chiar să îndeplinească aceeaşi funcţie cu cea a versiunii
principale de tradus. În plus, fiind vorba despre traduceri şi compilaţii, în
ceea ce priveşte impactul lor asupra limbii române, trebuie menţionat că,

91
alături de variabilitatea naturală a limbii - dată de evoluţiile petrecute aici
în mod firesc -, un alt factor, foarte important, de natură să inducă oscilaţii
şi tulburări de sistem îl constituie interferenţele dintre limbile aflate în
contact.

Primul pas care poate permite efectuarea unor analize lingvistice,


traductologice şi culturale relevante îl constituie aflarea sursei sau
surselor traducerii. În cazul traducerilor care au la bază o singură sursă,
verificările privesc doar identificarea corectă a respectivei surse. Pentru
secolul al XVI-lea românesc, unele traduceri decurg din urmarea fidelă a
unor texte slavone, lucru uşor de probat. Adeseori, însă, nu se poate şti
cu certitudine care anume text slavon a constituit sursa şi modelul
respectivei traduceri. Orientarea primă se face în funcţie de unele date
culturale şi filologice, analiza presupuselor surse oferind apoi certitudini.
Verificările sînt necesare chiar şi în cazul textelor cu traducere
intralineară (precum CB sau EV.SIB.). Alte traduceri ale aceluiaşi secol au
mai multe surse, în acest caz fiind important de aflat felul în care acestea
contribuie la alcătuirea respectivei traduceri. În afară de aflarea surselor,
tot acest travaliu ştiinţific procură, totodată, o multitudine de alte
informaţii, de la caracteristicile actului traducerii la cele ale procesului
de constituire a aspectului literar.
V.1. Lipsa de relevanţă a unor porţiuni de text este o realitate
firească şi des întîlnită, întrucît nu orice porţiune de text poate oferi
indicii şi argumente privind relaţiile unei traduceri cu o sursă. În cazul
existenţei mai multor texte-sursă, principala cauză a incertitudinii o
constituie nivelul ridicat de asemănare sau chiar identitatea (formală
şi/sau de conţinut) dintre acestea, în condiţiile în care textul-ţintă nu se
abate de la modelul său, oricare va fi fost acesta. Întrucît sursele pot
genera, în egală măsură, ceea ce apare în textul-ţintă, astfel de porţiuni
de text nu pot oferi puncte de sprijin într-un astfel de demers. Alteori,
textul-ţintă pare a fi rezultantă a contribuţiei ambelor surse, adică o
compilaţie destul de reuşită. În unele dintre aceste cazuri, însă, poate fi
vorba doar despre o aparenţă, rezultat al aceluiaşi tip de apropiere dintre
cele două texte. În cele ce urmează, vom ilustra discuţia cu exemple din
Palia de la Orăştie (1582), care are ca surse Pentateuhul lui Gaspar
Heltai şi o ediţie a Vulgatei.
V.1.1. O primă situaţie care poate a fi adusă în discuţie este cea dată
de segmentul de sub Gen., 2, 4: „Aşa fură ceriul şi pămîntul, cînd făcură-
se, în dzi cînd făcu Domnedzeu ceriul şi pămîntul”, alături de: „Eképen

92
lött a Meny es Föld, mikor terömtetténec: Az idöbe, mikor az WR Isten a
Földet es a Mennyet chinala” şi de: „istae generationes caeli et terrae
quando creatae sunt in die quo fecit Dominus Deus caelum et terram”,
pentru care este greu de arătat ce versiune se urmează, maghiară sau
latină. Versetul se află într-o porţiune de text care a fost creată cu aportul
masiv al textului latin. Deşi începutul versetului pare a pleda - destul de
slab, de altfel - în favoarea textului maghiar, anumite elemente care apar
la o analiză fină pledează pentru textul latin. Astfel, magh. „Eképen lött”
ar fi impus, dacă era urmat, o traducere precum: „în felul acesta/astfel, se
făcură/fură făcute”, după cum magh. „Az idöbe” s-ar fi redat prin „în
vremea”. Textul românesc pare mai aproape de cel latin, deşi poate fi
una din acele situaţii în care relaţia genetică dintre latină şi română
conduce la o astfel de asemănare. Principalul element care trebuie
subliniat aici este asemănarea dintre cele două modele, în fapt,
posibilităţile extrem de reduse de a reda, în mod rezonabil diferenţiat,
respectivul conţinut, iar pentru analist imposibilitatea de a obţine
ceritudini argumentate privitor la sursă.
V.1.2. Analiza triadei de sub Gen., 4, 1: „Şi Adam conoscu muierea
lui, Evva, şi fu tăroasă şi născu pre Cain şi zise: «Dobîndi omul pre
Domnul»”, „ADAM KEDIG meg ismere Heuat az ö Feleséget: Ki
fogada es szüle Caimot, es monda: Meg nyertẽ az WRnac Emberét”,
„Adam vero cognovit Havam uxorem suam quae concepit et peperit Cain
dicens possedi hominem per Dominum” arată că, deşi textul românesc
prezintă urme ale ambelor versiuni, latină şi maghiară, se poate crede că,
mai degrabă, versiunea de bază, cea urmată în principal, a fost cea latină,
cea maghiară orientînd doar pe traducător în procesul de generare în
limba română a unui text accesibil.

Încă de pe acum trebuie subliniat că, în procesul de consultare constantă a


celor două versiuni-model, traducătorul PO se foloseşte de versiunile sale,
în primul rînd pentru a înţelege textul la nivel conceptual, abia apoi
construindu-şi propriul text pe modelul uneia dintre surse, pe model
combinat sau eliberat de modele. Prin faptul că traducătorul are ca
principală grija construcţia unui text accesibil destinatarului, deci fără a se
preocupa de urmarea modelelor, mărcile acestora nu pătrund mereu în
textul românesc.

V.1.3. În cazul versetului 4, din Gen., 4: „Şi caută Domnul cu milă


pre Avel şi pre darurele lui”, este dificil de arătat care dintre cele două
versiuni a fost urmată aici: „et respexit Dominus ad Abel et ad munera

93
eius” (Gen., 4, 4) sau: „Es kedues szömmel neze az WR Habelre es az ö
aldozattyara”. Singurul element care s-ar putea constitui în marcă ar fi
loc.adv. cu milă. Atît lat. respicio, care avea şi sensul ‘a privi cu
îngăduinţă, cu bunăvoinţă’, cît şi magh. kedues puteau fi redate astfel.
Chiar dacă se poate spune că textul românesc nu redă, la nivel formal,
construcţia din maghiară: „kedues szömmel neze”, ‘privi cu ochi
îngăduitori, buni’, faptul acesta nu arată neapărat că textul românesc
provine din cel latin. Sub aspect semantic, soluţiile sînt cît se poate de
apropiate. Ştiind că, în numeroase situaţii, autorul român compilează,
caută soluţii în ambele texte, inovează, traduce conţinutul spre a-l
plămădi în română, îl rescrie dînd la iveală forme noi, unele inspirate de
tipare culte, altele cît se poate de româneşti, este foarte dificil de aflat
dacă, în acest caz, a prevalat vreo sursă.
V.1.4. Neconcludent este şi segmentul de sub Gen., 8, 16: „Ieşi din
corabie tu şi muiarea ta, şi ficiorii şi muierile ficiorilor cu tine”, „Menyki
a Barkabol, te es a te feleséged, a te fiaid es te fiaidnac feleségi te veled”,
„egredere de arca tu et uxor tua filii tui et uxores filiorum tuorum
tecum”, unde identitatea dintre cele trei secvenţe este neştirbită.
V.1.5. Aproape identice sînt textele latin şi maghiar, fără a putea
permite identificarea sursei textului românesc, sub Gen., 7, 22: „Ce avea
duh viu în sine spre pămînt muriră”. Textul maghiar: „Minden valamibe
élö lélec vala a szarazon meg hala”, precum cel latin: „et cuncta in
quibus spiraculum vitae est in terra mortua sunt”, sau cel al lui Luther:
„Alles, was Odem des Lebens hatte auf dem Trockenen, das starb”,
comparate cu cel ebraic74, se arată a încerca evitarea metaforei din textul
ebraic, dar fără a se pierde sensul75. Nu se poate şti cu certitudine dacă
PO urmează textul maghiar deoarece, privind la textul latin, constatăm că
nici acesta nu preia metafora (lipsă şi din Septuaginta), lucru pe care
multe din versiunile moderne încearcă, dimpotrivă, să-l facă. Nici alte
elemente nu permit identificarea sursei textului românesc.

74
Acesta poate fi redat prin: „Tot ce avea suflare de duhul vieţii în nările sale,
din tot ce era pe uscat, a murit”.
75
Cum s-a văzut, textul biblic prezintă destul de multe situaţii în care
comportamentul traducătorilor arată că, din felurite motive, aceştia nu selectează
anumite metafore caracteristice spiritualităţii orientale. Traducerile germană şi
maghiară prezintă această caracteristică sau apar precum mai sus din acest
motiv.

94
V.1.6. Textul de sub Gen., 6, 5-8 este următorul: „Ce, deaca Domnul
vădzu cum oamenilor răiie multă pre pămînt, şi tot cugetul inimiei sta
spre rău în toată vreamea, / Căi-se el că au făcut pre om spre pămînt şi fu
dor într-inima lui. / Şi zise: «Pierde-voiu pre omul care am făcut den faţa
pămîntului, den oameni pînă la jiganii, den ceale ce se trag pre pămînt
pînă la paserile ceriului, că mă căiesc că am făcut iale». / Ce Noe află
milă naintea Domnului”. Textul maghiar corespunzător este acesta:
„Mikor kedig az WR latnaya, hogy az embereknec gonossagoc nagy
volna a Földen, es az ö Szüueknec mindẽ Gondolattya es Igyeközeti
mindenkor chac Gonosz volna: / Meg bana, hogy az Embert terömtete
volna á Földen, es Szüue faya rayta / es monda: Eluesztẽ az Embert, kit
terömtettem, a földnec sziniröl, az Embertöl fogua á Barmakig, á
Fergekig, es az égi Madarakig: Mert banom, hogy én ökett terömtettem. /
NOE KEDIG keduet talála az WRnal. Ez a Noe nemzetsege”, iar cel
latin se prezintă astfel: „videns autem Deus quod multa malitia hominum
esset in terra et cuncta cogitatio cordis intenta esset ad malum omni
tempore / paenituit eum quod hominem fecisset in terra et tactus dolore
cordis intrinsecus / delebo inquit hominem quem creavi a facie terrae ab
homine usque ad animantia a reptili usque ad volucres caeli paenitet
enim me fecisse eos / Noe vero invenit gratiam coram Domino”.
Textul românesc seamănă cu cel maghiar, şi pare a-l urma întrucît
secvenţa şi zise apare precum magh. es monda, în textul latinesc apărînd
inquit. Asemănarea este minoră, ea reducîndu-se, practic, la prezenţa
unui şi narativ, care lipseşte în mod firesc din textul latin. Poziţionarea
secvenţei înainte de începerea discursului Divinităţii, în textul maghiar şi
în cel românesc, şi după începerea discursului în textul latin, ţine
exclusiv de uzurile sistemelor şi, rezonabil privind lucrurile, ea nu poate
genera constrîngeri lingvistice. La fel de neconvingătoare este şi
asemănarea dintre textul maghiar şi cel românesc la nivelul secvenţei
pierde-voiu, care poate fi relaţionată mai curînd cu magh. eluesztẽ decît
cu lat. delebo.
Textul românesc poate fi legat de cel latinesc prin sintagma
„paserile ceriului”, care ar urma lat. „volucres caeli”, iar nu madarak
‘păsări’, legătură cît se poate de slabă. Diferit de textul maghiar apare
textul românesc şi prin aceea că magh. chac ‘numai, doar’ de la sfîrşitul
versetului 5, şi magh. es ‘şi’, de la mijlocul versetului 7 sînt lipsite de
corespondente în textul românesc (precum în Vulgata), deşi, în mod real,
nimic nu împiedica prezenţa acestora în textul românesc. În sfîrşit, deşi
triada dor, faya, dolore poate fi socotită ca alcătuită din elemente

95
echivalente, trebuie observat că doar ceea ce apare în textele romane este
un substantiv, în textul maghiar fiind o formă verbală. În plus, structura
finalului respectivului verset (6) diferă de cea din versiunile romane.
Seria: „tot cugetul inimiei”, „cuncta cogitatio cordis”, „szüueknec
mindẽ gondolattya”, pare a pleda în aceeaşi direcţie, a urmării textului
latin de către autorul PO, însă trebuie observat că elementele maghiare
implicate corespund întocmai celor din celelalte două texte, deosebirea
dată de topică fiind nesemnificativă.
Între textul românesc şi celelalte două luate împreună nu există decît
două diferenţe. Prima se localizează la nivelul sintagmei „ceale ce se trag
pre pămînt”, prin care traducătorul român oferă cititorului o sintagmă
explicativă, probabil forţat de lipsa în limba română a unui termen
satisfăcător şi inteligibil. Cealaltă se referă la o uşoară forţare a
subînţelegerii, în versetul 5 neexistînd un corespondent pentru lat. esset,
sau magh. volna76. Deşi exemplul acesta este mai amplu, se observă că
elementele ce ne-ar putea orienta către un anumit model, şi care apar
punctiform, oricum ar fi totalizate, nu sînt în măsură să ofere certitudini
cu privire la relaţiile de filiaţie dintre PO şi textele-model77.
V.2. Identificarea mărcilor unei surse constituie un proces care
poate avea loc pe mai multe căi întrucît diferite elemente ale textului se
pot converti în mărci - acestea cunoscînd mai multe modalităţi concrete
de existenţă. Mărcile care interesează discuţia de faţă sînt indici ai
surselor traducerii, în măsură să indice argumentat sursa pe care, în
respectivul loc78, textul s-a edificat.

76
Dacă nu cumva este o banală scăpare a traducătorului, situaţie care se mai
înregistrează, de altfel, pe parcursul PO.
77
Cazul acesta este util şi întrucît permite să se observe că, dacă textul PO s-ar fi
edificat - precum alte traduceri - fără a-şi asuma libertatea compilaţiei ori alte
libertăţi, adică redînd fidel, reproducînd forme străine în substanţa limbii
române, atunci aproape orice element ar fi fost dotat cu relevanţa unei mărci de
identificare a sursei. Unui astfel de text i se cer elemente marcatoare cu
amprente puternice, verificabile prin alte asemenea mărci şi compatibile cu
trăsăturile profunde şi generale ale traducerii.
78
Între întinderea segmentului cu care se exemplifică şi forţa argumentativă a
acestuia există o relaţie invers proporţională. Mărcile permit înlăturarea
ambiguitaţilor pe porţiuni de text de diferite întinderi (în funcţie de forţa şi de
amploarea elementelor respective). Precum în cazul relaţiei dintre sfera şi notele
de conţinut ale unei noţiuni, în general, cu cît segmentul este mai mic, cu atît
capacitatea sa de argumentare este mai mare, dar aceasta vizează doar porţiunea

96
Există situaţii în care elemente de dimensiuni reduse se pot constitui
în mărci de oarecare încredere, orientînd către sursele şi modelele
urmate. Chiar atunci cînd între surse nu există diferenţe majore, aceste
elemente pot indica - între anumite limite - provenienţa textului-ţintă, caz
în care este recomandată verificarea reciprocă cu alte mărci. Foarte
riguros vorbind, acest tip de marcă este valabil doar pentru respectivul
segment79.
V.2.1. Un rol important, în cadrul acestei categorii, îl au elementele
care, în general, pot fi considerate inserturi afective în text, elemente de
discursivitate, elementele de relaţie în propoziţie şi în frază, alţi indici
din această clasă eterogenă.
În într-un caz precum cel din: „şi sosi la bărbat; iaca, sta la fîntînă
lîngă cămile” (Gen., 24, 30), „Iuta ezokaert a firfiuhoz, es ime ál vala a
Kútnal a Teuéc mellet”, dar: „venit ad virum qui stabat iuxta camelos et
propter fontem aquae” (Vulg.)80, existenţa formei subliniate este în
măsură să indice prezenţa sursei maghiare. Invers, prin lipsa unui astfel
de element se pot, de asemnenea, căpăta oarecari sugestii privind
modelul urmat în acel loc. Astfel, segmentul de sub Ex., 14, 17 leagă
textul românesc: „Eu, iară” de cel latin: „ego autem”, şi nu de cel
maghiar: Ime.
V.2.2. O relaţionare mult mai strînsă reuşeşte să producă o
modalitate de exprimare încărcată de afectivitate precum cea din
următoarele situaţii81: „Ascultă-ne, bun doamne” (Gen., 23, 6), după:

respectivă; cu cît segmentul este mai mare (mai ales în cazul unei traduceri cu
dominantă compilatorie), deşi creşte aria sa de valabilitate, forţa sa
argumentativă devine mai difuză.
79
Avînd în vedere modalitatea compilatorie în care au fost construite textele cu
mai multe surse, după cum s-a remarcat deja, astfel de texte permit cu greu
obţinerea de certitudini care să se refere la segmente mai întinse de text.
80
În de Carrières: „venit ad virum qui stabat juxta camelos, et prope fontam
aquae”. Acest element are, însă, corespondente în textul german („da kam er zu
dem Mann, und siehe, er stand bei den Kamelen am Brunnen”), ceea ce se
explică prin textul ebraic‫‘ ְוהִנֵּ ֽהצ◌ ֵׁמֽד׳צַל־ ַה ְגּמַלִּ ֽיםצַל־הָצָ ֽין׃‬şi iată-l, era stînd lîngă
cămile la fîntînă’.
81
Şi acestea, şi următoarele, se constituie în nişte formule de invocare şi
răspuns, prin care se încearcă a se caracteriza diferitele tipuri de discursuri
tranzacţionale (negocierea unei bucăţi de pămînt, transmiterea către urmaşi a
unor reguli de comunicare şi comportament), dar şi a se prezenta, prin această
prismă, nivelul de civilizaţie la care se ridicaseră respectivii indivizi.

97
„Halgasmeg münket ió vram”; „Ba, domn bun” (Gen., 23, 11), după:
„Ne, ió vram”; „Bun doamne” (Gen., 23, 15), după: „Ió vram”. Prin felul
în care se prezintă, textul ebraic nu încurajează neapărat o astfel de
exprimare, dar nici nu o împiedică. Astfel, sub Gen., 23, 6, textul german
prezintă: „Höre uns, lieber Herr!”, dar în celelalte locuri apare doar
„mein Herr”. La rîndul său, prin: „audi nos domine”, „nequaquam ita fiat
domine mi” şi „domine mi”, textul latin nu se arată nicicum a fi oferit o
astfel de sugestie textului românesc82.
V.2.3. Celor de mai sus li se alătură situaţii precum: „Drag fiiul
mieu” (Gen., 27, 1), după: „Szeretö fiam”; „Pre mine cază blăstemul tău,
drag fiiul mieu” (Gen., 27, 13), „En ream szállyo~ à te átkod, szeretö
fia~83”; „Drag tată!” (Gen., 27, 18), după: „Szeretö attyam”; „Destule am
eu, drag frate, ţine ţie a tale” (Gen., 33, 9) după: „Elég vagyon ennekem
io öchem, tarch magadnac à tiedet”; „Drag doamne” (Gen., 43, 20),
după: „Szeretö WRam”84; „Şi zise Isac tătîni-său, lui Avraam: «Drag
tată». Şi Avraam răspunse: «Aicea sînt, drag fiiul mieu»” (Gen., 22, 7)
după: „Monda kedig Isaac az ö attyanac Abrahamnac: Szerelmes attya~.
Es Abraham felele: Ihon vagyoc szeretö fiam”, în vreme ce textul latin
prezintă: „fili mi”; „in me sit ait ista maledictio fili mi”; „pater mi”;
„habeo (...) plurima frater mi sint tua tibi”; „dixit Isaac patri suo pater mi
at ille respondit quid vis fili”.
V.2.4. Acelaşi rol de elemente afective de întărire îl au şi formule
precum: „Bine cunoaştem” (Gen., 29, 5), pentru: „Iol ismeryiuc”, în
vreme ce textul latin nu prezintă decît: novimus. Apoi: „Sămînţa ta aşa
vîrtos voi înmulţi, cum de mulţie nu se vor putea număra” (Gen., 16, 10),
după: „A te magodat olly igen meg sokasitom, hogy a soksagnac miatta
meg sem szamlaltathatic” şi nu după: „multiplicabo semen tuum et non
numerabitur prae multitudine”; lat. „et augebo et multiplicabo eum
valde” nu corespunde la fel de bine rom.: „şi-l voiu face ploditoriu şi

82
Această modalitate de exprimare afectivă este caracteristică într-un grad
ridicat limbii maghiare, încît poate fi întîlnită şi la vorbitorii români - nu
neapărat bilingvi - aflaţi în zonele în care influenţa dinspre vorbitorii maghiari
există.
83
Este de remarcat redarea magh. szállyo~ ‘a coborî’ prin a cădea.
84
Dintre textele consultate, Septuaginta prezintă, în acest loc, cea mai mare
fidelitate textului ebraic: De omev qa , kuvr ie , „Oramus, domine”, în vreme ce
Vulgata introduce un termen care, ce-i drept, poate fi subînţeles: „Oramus
domine ut audias”.

98
prea tare voiu înmulţi”, precum magh. „es gyümelchezöue teszem,
fölette igen meg is sokasitom”; „În Sodom şi în Gomor iaste prea tare
strigat, şi păcatele lor tare se-au îngreoiat” (Gen., 18, 20), după:
„Sodomaba es Gomorraba a Kialtas igen nagy,es az ö bünec igen meg
nehezültenec”, dar nu după: „clamor Sodomorum et Gomorrae
multiplicatus est et peccatum earum adgravatum est nimis”. Precum la
sfîrşitul ultimului exemplu din Vulgata, sînt situaţii în care astfel de
elemente (întocmai sau echivalabile) pot exista în toate cele trei texte:
„Şi fără seamă tare plodit face-voi tine şi din tine oameni voi tocmi, crai
încă vor ieşi din tine” (Gen., 17, 6), „Es fölette igen gyümölchezeue
teszlec tegedet, es te belöled népekett szerzec, Kiralyokis szarmaznac
tetöled”, „faciamque te crescere vehementissime et ponam in gentibus
regesque ex te egredientur”. În astfel de cazuri ele se pot neutraliza ca
mărci, fiind nevoie de alte mijloace pentru a afla calea pe care s-a
edificat textul românesc.
V.2.5. Foarte util ca element de marcă al prezentei categorii, se arată
arată a fi uzul rom. cum, în situaţiile în care redă magh. hogy. Magh.
hogy este corespondent al rom. cum, dar nu mereu. Magh. hogy,
echivalent cu lat. ut, germ. dass, joacă mai ales rolul unui circumstanţial
de scop. În aceste situaţii, numai la o echivalare formală întocmai şi
mecanică, magh. hogy îi corespunde rom. cum. Situaţia în care rom. cum
ar fi putut avea drept corespondent în textul maghiar forma hogy, apare
sub Gen., 21, 1: „Şi Domnul căută de Sara, cum era zis, şi aşa făcu cu ea
cum era zis”, „ES AZ WR meg latogata Sarat miképen meg mondotta
vala, es vgy chelekedéc ö vele, miképen meg mondotta vala”, „visitavit
autem Dominus Sarram sicut promiserat et implevit quae locutus est”.
Caracterul pregnant şi exclusiv modal al elementului necesar în acel loc
face ca traducătorul maghiar să utilizeze forma compusă miképen, poate
cea mai proprie în limba maghiară pentru a reda modalitatea.
Corespondenţa dintre cele două forme este dublată de corespondenţa
dintre valori (este vorba despre valoarea pe baza căreia un vorbitor
român poate echivala rom. cum cu magh. hogy) apare în exemplul
următor: „Cum voiu pute ascunde de Avraam aceasta ce voiu face?”
(Gen., 18, 17), „Hogy titkolhatnã el Abrahamtol aszt, a mitt müuelec?”85.
Dincolo de acest caz se află, într-un număr copleşitor, cele în care, pe
baza relaţiei dintre rom. cum şi magh. hogy, pe baze strict formale,

85
În textul latin: „num celare potero Abraham quae gesturus sum”.

99
traducătorul român introduce în textul românesc cum, forţînd o
modificare de uz şi, probabil, operînd un calc.
Dată fiind valoarea principală a acestui element în limba maghiară,
de cele mai multe ori, traducerea formală a textului maghiar face ca rom.
cum să introducă o finală. În astfel de situaţii, limba română cerea
întrebuinţarea unor elemente precum: încît, ca, că. Astfel apar: „Preutul
den Madian, iară, avea 7 feate; aceastea vineră a împlea apă şi împlură
scocurele, cum oile tătîni-său să le adape” (Ex., 2, 16), „Midiamba kedig
à Papnac hét leanya vala. Ezec viz meríteni iouenec, es meg töltec a
valukat, hogy az ö attya iuhat meg ittatnaiac”86; „Că deaca Dom‹nul›
Domnedzeu era făcut den pămînt toate jigăniile pămîntului, şi toate
pasările ceriului, aduse iale la Adam cum să vadză cum ară chema iale”
(Gen., 2, 19), „Mert mikor az WR Isten keszitett volna a Földböl minden
féle mezei Vadakatt, es mindẽféle égi Madarakat, hoza ökett az
Emberhöz, hogy latnaya miképen neueszneye ökett”87; „Şi puse Domnul
pre Cain un semn, cum nimea să nu-l ucigă cine va afla pre el” (Gen., 4,
15), „Es az WR Iegyet vete Caimra, hogy senki azoc közzöl ötett meg ne
ölneyé, aki ötet meg talalnaya”88; Ex., 21, 12 „Iară cine va lovi omul aşa
cum va muri într-însă, acela cu muarte să moară”, „A ki embert vgy ütt,
hogy meg hal bele, halálal halyon”89.
Acelaşi element maghiar poate introduce o completivă directă,
precum în: „că ştie Domnezeu cum vere în care zi vreţi mînca dentr-îns
deşchide-se-vor ochii voştri şi vreţi fi ca Domnedzeu, ştiind binele şi
‹răul›” (Gen., 3, 5), „De tudgya az Isten, hogy valamelly nap tü abbol
észtec, meg nyittatnac a tü szömeitec, es ollyanac lesztec mint az Istẽ, es
tudtoc iól es gonoszt”90. Cele două valori pînă acum evidenţiate şi

86
În mod firesc, exemplele care urmează se referă la segmente de text care s-au
edificat fără contribuţia textului latin sau care nu au fost afectate, în punctele
care interesează discuţia de faţă, de o eventuală utilizare a Vulgatei. În textul
latin, segmentul de mai sus este redat prin: „erant sacerdoti Madian septem filiae
quae venerunt ad hauriendas aquas et impletis canalibus adaquare cupiebant
greges patris sui”.
87
În latină: „formatis igitur Dominus Deus de humo cunctis animantibus terrae
et universis volatilibus caeli adduxit ea ad Adam ut videret quid vocaret ea”.
88
În textul latin: „posuitque Dominus Cain signum ut non eum interficeret
omnis qui invenisset eum”.
89
În textul latin: „qui percusserit hominem volens occidere morte moriatur”.
90
În textul latin: „scit enim Deus quod in quocumque die comederitis ex eo
aperientur oculi vestri et eritis sicut dii scientes bonum et malum”.

100
ilustrate apar împreună în cazul următor: „Ce, te rog, dzi ceasta, cum că-
mi eşti soră, cum să-mi fie mie mai bine lucrul pentru tine, şi viaţa mea
să poată rămînea pentru tine” (Gen., 12, 13), „De kérlec mond aszt, hogy
húgom vagy, hogy iobban legyen dolgom te miattad, es az én életem meg
maradhasson te eretted”91.
Privind la valorile pe care cum le capătă într-o astfel de traducere,
este de remarcat faptul că nu se poate considera că acest uz s-ar datora
lipsei mijloacelor de expresie care să redea respectivele valori. De aceea,
alături de situaţiile de mai sus, se cuvin menţionate şi exemple precum:
„Eu încă ştiu că cu inemă proastă ai făcut aceasta; derept aceaea te-am
ferit, cum în aleanul mieu să nu greşeşti, neci am îngăduit să atingi ea”
(Gen., 20, 6), „En is tudom, hogy együgyü szüuel müuelted eszt: Ezert
Oltalmasztalac meg hogy én ellenem ne vétköznel, sem engettem, hogy
illetned ötted”92. [Vezi şi: „Şi înţeles fu tuturoru vietorilor dintru
Ierusalim ca se zică-se satul acela cu ale sale loruş limbi Alcheldamului,
acesta zisu Satul Sîngelui” (CB, FA 1, 19); „rugară-se de ei ca se
priimească Duhul Svîntu” (CB, FA 8, 15)93, dar: „se rugară de ei cum să
priimească Duh Sfînt” (CP)]94.

Este de remarcat că, aşa cum se întîmplă în situaţii de acest tip, o relaţie
precum cea care apare mai sus între cum şi ca/că, poate deveni biunivocă,
precum în: „Întoarse Dumnezeu şi deade lor a sluji voinicilor ceriului,
cum scrise întru carte prorocul” (CB, FA 7, 42), dar: „Întoarse ei
Dumnezeu şi-i pridădi ei a sluji voinicii ceriului, ca scrie în Cartea
prorocului” (CP)95.

91
În textul latin: „dic ergo obsecro te quod soror mea sis ut bene sit mihi propter
te et vivat anima mea ob gratiam tui”.
92
Se observă că ultima ocurenţă a magh. hogy nu mai este redată în PO printr-un
element distinct. În textul latin: „ego scio quod simplici corde feceris et ideo
custodivi te ne peccares in me et non dimisi ut tangeres eam”. Cel de-al doilea
cum din textul românesc, corespunzînd unui hogy, se află în categoria mai sus
discutată.
93
Acelaşi element, ca, apare şi în NTB.
94
Compararea ultimelor două perechi de exemple arată că nu se poate pune
exclusiv pe seama influenţei maghiare un astfel de uz, prin care rom. cum este
investit cu valori precum cele pe care le- am observat. De situaţia aceasta, mult
mai complexă decît pare, ne vom ocupa în secţiunea în care studiem calcurile.
95
În porţiunile corespunzătoate ale textului slavon corespunzător, intercalat în
CB, apare conj. 2co. Aceasta, însă, putea introduce felurite circumstanţiale
(temporală, consecutivă, cauzală, modală, finală), precum şi completive directe.

101
Înglobînd şi aceste ultime cazuri, se înţelege de ce, uneori, în situaţii
precum cele de mai sus, traducătorul român urmează textul maghiar,
aproape la nivel formal, deşi structurile limbii române îi cer utilizarea
unui alt element (încît, dacă şi, mai ales, ca, că) sau a juxtapunerii.
Exemplele de pînă acum relaţionează textele şi arată existenţa
corespondenţelor dintre acestea. Uneori, traducătorul cedează tendinţelor
de a calchia şi utilizează întreaga „semantică” a instrumentului
gramatical, lucru facilitat de faptul că aspectul literar românesc în
constituire nu-i oferea posibilităţi acceptabile. Alteori, textul românesc se
construieşte nu doar prin imitarea celor două modele, ci şi prin
asimilarea lor, urmată de reconstruirea unui conţinut generat prin
intermediul limbii române şi sub imperiul acesteia.
V.3. Numele proprii constituie o categorie de elemente dotate cu
relevanţă în procesul de identificare a sursei unei traduceri. Analiza
tratamentului la care aceste nume (onomastice, etnonime, toponime,
hidronime, nume de minerale etc.) au fost supuse în cadrul procesului de
traducere arată că redarea numelor este grevată de numeroase
inconsecvenţe. Aşa cum textul biblic nu constituie, în prealabil, pentru
traducători, o realitate bine stăpînită din punct de vedere al formei şi al
conţinutului, sub aspect textologic, teologic, filologic şi lingvistic, nici
subsistemul numelor proprii nu beneficiază de o reflexie corespunzătoare
în mintea traducătorului, adică în mintea traductorilor nu se conturase şi
închegase un subsistem al numelor textului biblic, deci nu aveau cum să
îl redea în mod unitar. Majoritatea numelor care apar în textul biblic sînt
complet necunoscute traducătorului, multe dintre acestea referindu-se la
realităţi vagi sau chiar complet necunoscute acestuia. Numele care
înregistrează mai multe ocurenţe, dacă nu contează în economia textului,
nu se reţin de către receptor (auditoriu sau cititor), iar traducerea lor nu
urmează unei cercetări sau unui efort suplimentar. Comportamentul
utilizatorului obişnuit al textului biblic, dar şi al traducătorilor, arată că
percepţia comună şi firească este că numele sînt nişte cuvinte care doar
se referă la o realitate - adesea neinteresantă - care, în cadrul povestirii,
trebuie denumită cumva. Abia cercetătorul asiduu al Bibliei, specializat
(geograf, geolog, lingvist, istoric, teolog etc.) îi poate scăpa de această
percepţie şi de acest comportament.
Traducătorul român din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea era doar
un bun cunoscător al limbilor în contact, şi avea ca scop redarea textului
biblic pentru a-l oferi cititorului şi ascultătorului român. Chiar dacă

102
povestirile din Biblie erau cunoscute publicului românesc, împreună cu
unele nume pe care acestea le conţin, majoritatea numelor din cele două
cărţi biblice apar în limba română, în faţa publicului românesc, pentru
prima dată (fapt care, de altfel, nu va conduce la reţinerea lor de către
memoria, individuală sau colectivă, a celor în contact cu Biblia). Sub
acest aspect, ierarhizarea numelor Biblie este evidentă şi incontestabilă.

Dincolo de rang, însă, datorită vizibilităţii intrinseci, numele proprii


constituie o categorie foarte adecvată pentru a semnala caracterul ortodox
şi extracţia greco-slavă, orientală, a traducerii. Prin orice limbă s-ar
traduce textul sacru, relaţia mediată cu textele ebraic şi grecesc nu se
poate pierde (mai ales atunci cînd este vorba despre numele proprii). Este
natural ca, într-o traducere a textului biblic, să apară forme care prezintă
aparenţe greceşti şi ebraice. Din nici o perspectivă lucrurile nu stau la fel
atunci cînd este vorba despre textul slavon, în sensul că urme ale acestuia
pot apărea exclusiv la limbile care traduc de aici. Spre deosebire, aşadar,
de cazul reprezentat de ebraică şi de greacă (într-un fel, conţinute în mod
implicit în orice traducere care a urmat Septuaginta sau texte ebraice şi
Septuaginta, direct sau indirect, traducerile spaţiului european
revendicîndu-se de la această dublă rădăcină), urmarea unei surse slave
poate fi în măsură să devină vizibilă doar la textul care a ales această
sursă. Din acest motiv, prezenţa unor astfel de urme la nivelul vizibil al
numelor proprii, era un pas important pe calea inducerii convingerii
receptorilor că textul decurge şi din urmarea unei versiuni slav-ortodoxe.

V.3.1. Şi în aceste cazuri, traducătorul îşi urmează metodele de


traducere valabile pentru întreg textul. De aceea, chiar dacă în unele
cazuri traducerea versetului se revendică de la o sursă, este posibil ca
numele pe care respectivul verset le conţine să provină din cealaltă sursă.
Alteori, numele vine împreună cu versetul care îl conţine.
În felul acesta apar: Fison (PO), precum Phison (lat.), faţă de Pison
(magh.); Tigris (PO), precum Tigris (lat.), faţă de Hidekel (magh.)96;

96
În: „Şi riul al treile Tigris, care cură spre Asiriia” (Gen., 2, 14), „nomen vero
fluminis tertii Tigris ipse vadit contra Assyrios”, „A harmadic Viznec neue
Hidekel, é folly Assyrianac napkelet felöl valo reszére”, versiunea românească
simplifică prima parte a versetului, netraducînd nici „nomen vero”, nici neue,
(făcuse acest lucru în versetul precedent şi, cu toate că trece în alt verset,
tratează enunţul ca pe o frază unitară) urmînd textul latin în cea de-a doua parte.
Magh. Hidekel urmează textul ebraic - unde apare ‫הּדּֽ ֶקל‬, ֶ Chidekel -, de asemenea

103
Maviail, Matusail (PO) precum Maviael, Mathusael (lat.), faţă de
Mahuiael, Methusael (magh.); Noima (PO) pentru Noemma (lat.), faţă de
Naema (magh.); Cainam (PO), precum Cainan (lat.), faţă de Kenan
(magh.); Ectan precum lat. Iectan şi nu precum magh. Iakethan (Gen.,
10, 25-26, 29); Elmodad, Asormoth, Lare, precum lat. Helmodad,
Asarmoth, Iare şi nu precum magh. Almodat, Hazarmauethott, Iarahot;
Uzai, Decla precum lat. Uzal şi Decla şi nu precum magh. Vsalt, Dikelat.
Ararat (Gen., 8, 4) precum în maghiară97 şi nu Armenia ca în lat.;
Chinaş, după Kenas şi nu după lat. Cenez; Peleg, precum Péleg, deosebit
de lat. Faleg; Hebal precum lat. Ebal şi nu precum magh. Obalt, ceea ce
întăreşte caracterul compilatoriu al PO, de un abandon real al uneia dintre
cele două versiuni nepuînd fi vorba nici măcar pe porţiunea unui singur
verset.
V.3.2. Alteori, după ce numele sînt preluate dintr-o sursă, ele suferă
modificări conform unor cerinţe ale limbii române, dacă nu cumva forma
numelui este comună atît surselor, cît şi versiunii româneşti. Astfel apar:
Gomer, Magog, Madai, Iavan, Togarma; Tuval pentru Tubal şi Thubal;
Tirai pentru Tirab şi Thiras; Aşchenan pentru Aschenac şi Aschenez;
Edlaf alături de Iedlaph şi de Idlaf; „Dijon, Ezer şi Dejan”, alături de:
„Disou, Ezer es Disan” şi de: „dux Dison dux Eser dux Disan” etc.
Astfel de nume importă prea puţin pentru cititor şi, probabil că nici
traducătorul nu le trata cu foarte mare atenţie98.
V.3.3. În general, numele provine din versiunea care prezintă o
formă convenabilă românei, dar aceasta nu este o regulă strictă99. De

partea finală a versetului, lipsă în textul latin - precum în cel grecesc - şi în cel
românesc.
97
Construcţia versetului urmează tot pe cea din versiunea maghiară.
98
Neinteresînd prea mult pe creştini, astfel de genealogii puteau fi traduse
urmînd (foarte probabil mult mai uşor şi cîştigînd timp) una dintre versiuni, fără
o consultare prea atentă a celeilalte, cu atît mai mult cu cît porţiunea nu era una
dificilă sau care ar fi cerut acurateţe.
99
Traducerile româneşti din zona de influenţă slavonă (CB, CP şi CV) arată că
toponimele preluate din greacă, prin filieră slavă, intraseră într-un sistem destul
de avansat ca funcţionalitate şi se adaptaseră cerinţelor limbii române:
Amfipolul, Atin, Canul Galileiului, Chipru, Cnedu, Corintu, Eghipet, Eleon,
Haraan, Milit, Neapol, Potiol, Salamin, Sarnu, Solun, Tarsu, apoi: Ahaiia,
Antiohiia, Chirinia, Finichiia, Frighiia, Iconia, Machedoniia, Perghia,
substantive care cunosc şi variante nearticulate: Ahaie, Antiohie, Chirinie,

104
aceea se poate spune că limba română dictează pe cît posibil, chiar dacă
aceasta înseamnă că forma pe care unele nume o capătă se arată a fi fost
inspirată de texte bisericeşti contemporane sau mai vechi, în fapt, de un
uz deja impus şi familiar credincioşilor. Probabil că acesta este cazul în
care traducătorul PO optează pentru soluţia „pămîntul Arapiei”, faţă de:
„terram Aethiopae” şi de: „Szerechen Orszagot” (în ebraică ‘ţara Cuş’, în
greacă thV n gnh~ Aij
qio piva " ), unde, existînd un termen cunoscut
cititorului, nu se mai apelează la împrumut. Traducătorii au redat aceeaşi
realitate cu numele curent în limba şi civilizaţia sa (în textele româneşti
ale secolului al XVI-lea apare sărăcin, dar întrucît traducătorul român nu
optează pentru acesta - deşi, în forma sa maghiară, el apare în chiar
modelul maghiar al PO -, se pare că acesta aparţinea mai curînd
românilor aflaţi sub influenţă slavă, în vreme ce termenul arap, de
extracţie latină, cunoscut tuturor românilor, caracteriza zona transilvană
şi la nivel cult)100.
V.3.4. Unii traducători calchiază sau traduc termenul ebraic din text,
alteori fac împrumutul lăsînd cuvîntul ca atare. Procedeul se extinde şi la
traducerile care au alte surse. Întrucît acest lucru nu se petrece în toate
traducerile - legate prin relaţii de filiaţie sau nu - şi în aceleaşi locuri din
text, sursele pot fi identificabile.
a) Astfel, ebr. ‫שׁבַע‬
ָ ‫ ְבּאֵר‬- care apare pentru prima dată în Gen., 21, 32
şi se reia în Gen., 46, 5 - s-ar putea reda prin Beer-Şeba ‘puţul
jurămîntului’ şi apare calchiat în Septuaginta: tofr u~ eav to " torou~
ko
{ u ,
în Vulgata: „puteo Iuramenti”, în de Carrières: „puits de Jurement”, dar
împrumutat în Pentateuhul lui Heltai: „Beersababol”, de unde Verjava
(PO), ca şi în K.J.: Beer-sheba, B.germ. Beerscheba, sau B.Jer. Beersabé.
În acest loc şi sub acest aspect s-a ales soluţia textului maghiar.
Secvenţa: „şi bătură pre uriiaşi Astarot în Carnaim, Suzim, în Ham
şi pre Emim în cîmpul lu Carithaim” (PO, Gen., 14, 5), urmează magh.:
„es meg verec az Oriasokat Astaroth Karnaimba, es Susim Hamba, es
Emimot, Kiriathalmnac mezeyen”, iar nu lat.: „percusseruntque Rafaim

Dervie, Filipusie, Frighiie, Sirie, Ahaiă, Antiohiă, Chilichiă, Eladă, Finichiiă,


Machedoniă, Misiă, Patară, Siriă, Troadă.
100
Vezi NTB, FA 8, 27, apoi acelaşi loc în CB şi CP, unde primul text prezintă
arap, celelalte - pe urmele modelului slav - sărăcin.

105
in Astharothcarnaim et Zuzim cum eis et Emim in Savecariathaim”
(ebr. ‫ֶת־רפָאִ ֽים‬
ְ ‫ א‬Refaimi avea sensul, ‘uriaş’101; vezi şi Gen., 15, 20)102.
Deşi în NTB apare Mesopotamiia, revizia acestui text, reprezentată
de BB, se va întoarce la limba greacă, dar prin calc: „Mijlocul rîurilor”.
La rîndul său, textul slavon procedează tot prin calchiere, mejd8 r1kyi,
ceea ce, se reflectă în textele româneşti ale secolului al XVI-lea: „dintre
rrîure” (CB) şi „între rîuri” (CP).
Traducerea secvenţei din Geneză, unde se vorbeşte despre peştera în
care a fost îngropată Sarah, apare în PO după cum urmează: peşterea
înduplecată (Gen., 23, 9) şi peşterea îndoită (Gen., 23, 17) traducîndu-se
astfel magh. „kettös barlang”, sau „spelunca duplex”. Termenul aici
redat, ebr. ‫ אֶת־ ְמע ַָרת ַה ַמּ ְכ ֵפּלָה‬Hammakpēlāh, se referă la peştera din
Machpela103, cumpărată de Avraam spre a o folosi ca mormînt. Secvenţa
este calchiată şi în Septuaginta: tosphv V la io n todiplo
V n/~u~ , şi de aici în
BB: „peştira cea îndoită”. Versiunile K.J., B.germ., B.Jer. aleg să redea
segmentul prin referire la locul în care se află peştera.
b) Desigur, cînd sursa este unică, procedeul utilizat acolo poate fi
urmărit de-a lungul întregului şir, astfel de traduceri neavînd posibilitatea
de a opta: Bunu-Opreaşte (CB, FA 27, 8), Bunră Pristanişte, (CV), Bunul
Răpaus. (CP), redînd sl. dobra pristanyça, care redă gr. Ka lo "uV
limena
v " . (În Vulgata apare Boniportus).
c) Lipsa opţiunii nu garantează reuşita, indiferent de corectitudinea
traducerii conţinute de sursă. Astfel, secvenţa: „apropie-se şarba se auză,
numele gintulu” (CB, FA 12, 13), diferă de: „apropie-se o şarbă să auză,
numele-i Rodi” (CP). Diferenţa se datorează greşelii prin confuzia
substantivului comun rod\ ‘g eno e [ " cu numele propriu din i mene
v ", qno
rodi. Greşeala urmează superficialităţii, întrucît declinarea a II-a, căreia

101
În de Carrières se comentează astfel: „Quie erant cum eo. - Raphaim. Haec
vox gigantes significat. Hi habitarunt in terra Basan, quae ideo dicta terra
Gigantum. Deut., 3, 13. - Astarothcarnaim. Dianae, vel Junonis bicornis urbem,
nam Carnaim bicornem significat. Sunt tamen qui a bicorni seu bicipiti montem
dictam putent Astarothcarnaim, quod in eo sita esset”.
102
Vezi şi BB, Num., 22, 39, unde ebr. Kirjath-Hutsoth apare sub forma
sintagmei din: „Şi mearse Valaám cu Valac şi veniră la cetăţile curţilor”,
deoarece textul grecesc prezintă e"ijpole
v i"pa
e j uvle wn .
103
Explicat în de Carrières: Speluncam duplicem. In qua duplex concameratio,
et duplex crypta; altera fortasse ad viros condendos, altera ad feminas; altera
interior, altera exterior.

106
îi aparţine acest substantiv, nu prezintă desinenţa -i decît la nominativ-
vocativ plural104.
De asemenea, ceea ce în CP apare redat prin „stoic filosof” (FA 16,
18), în CB derivă din neînţelegerea textului de către traducător: „din
stocu filosof”. Traducătorul a luat numele stocu drept toponim, după
cum, prin Picuriia (FA 17, 18), acelaşi traducător a crezut că ar fi vorba
despre un toponim, ceea ce nu se întîmplă în CP: „de la epicurii şi de la
stoic filosof”.
Grecescul Cwr̀ o n (lat. Caurus) (FA 27, 12), nume de punct
intercardinal, redat în versiunea slavonă prin horu, a fost tradus în CV
prin horu, iar în CP prin hor. Deşi lectura versetului arată că nici unul
dintre copiştii celor trei texte nu a înţeles despre ce este vorba, CB a
ocolit calea adoptată în celelalte două texte, adică simpla transliterare
care lasă textul obscur. El încearcă lămurirea problemei, motiv pentru
care va traduce prin ocolu. Lipsit de mijloacele necesare, acesta
confundă numele de tradus cu vsl. hor\ ‘cwr̀ o "corus’ (v. Miklosich, sv
hor\, Bailly, 2165c). Faptul poate surprinde întrucît termenul urmează
imediat altuia, cu care se află în corelaţie, şi anume sl. na liva ‘ad
africum’, redat în CB prin spre Amiazăzi. Şi de data aceasta, autorii CV şi
CP optează pentru soluţia transliterării: liva.
Procedeul transcrierii întocmai, fără a avea garanţia că receptorul va
înţelege textul (şi fără a oferi garanţia că traducătorul şi revizorul au
priceput textul) apare sub FA 17, 19, unde vsl. aryev0 led0 este redat prin
Ariei led (CP), pentru care CB încearcă traducerea: Arie lui gheaţă. În
NTB se înregistrează Ariopag, însă glosarea practicată aici („Ariopag
iaste casa oraşului, unde să strîngea deregătorii”) îndepărtează orice
suspiciune referitoare la lipsa garanţiilor amintite. Precum în alte situaţii,
textul BB va recurge la textul grecesc, ! A r e io npago
v n, fiind redat prin:
Arionpagon105.

104
O confuzie similară apare şi sub FA, 16, 40, unde atît în CB cît şi în CP,
termenul slav referitor la numele ţării Lidia este redat prin oameni. Confuziile
pot fi întîlnite şi în textul slavon, de la baza celor româneşti, gr. antikr
[ u"Civo n ,
„contra Chium” (FA, 20, 15), fiind redat în textul slavon prin: v \ anticihryi.
Avînd o unică sursă, traducătorii români din secolul al XVI-lea nu au avut nici
măcar şansa de a repera şi repara greşeala: Antichihrie (CB, CP, CV).
105
Termenul a fost unul dintre cei care au dat oarecare bătaie de cap
traducătorilor, modalitatea de rezolvare a problemei fiind calcul, însă unul
inadecvat. După cum se ştie, Areopagul a fost primul tribunal atenian, înfiinţat,

107
Este greu de demonstrat că sub FA, 19, 35, CB, CP şi CV greşesc
redînd prin Deopetului, Diopetovi, „lu Diopetu” ceea ce în textul slavon
era dativul dywpetovi . (redînd gr. to u'dio pe to u'"). În mod cert, prima şi
a treia versiune adaptează cuvîntul la cerinţele limbii române - unul prin
dativ sintetic, celălalt prin dativ analitic. Traducerea CP transcrie
termenul slavon întocmai. Nu putem şti dacă traducătorii români şi slav
au înţeles că era vorba despre Jupiter (Zeus, tatăl ceresc al zeilor).
d) Traducerea poate fi explicitată în text, precum sub FA 9, 36:
„Întru Iop era oarecarea uceniţă cu numele Tavita, ce spuindu grăiaşte-se
Căprioara” (CB), „E întru Iopea era o uceniţă ce-i era numele Tavita, ce
se spune grăiaşte-se Căprioară” (CP), „În Iopiia era o uceniţă anume
Tavita (g. Greceaşte, Dorcas), carea, de veri tîlcui, să zice «capră
sălbatecă»” (NTB), „Şi în Iopa era oarecarea ucenică, pre nume Tavitha,
carea, tălmăcindu-se, să zice Căprioară” (BB)106. În toate versiunile,
aşadar, se dă numele din text, dar se oferă şi explicaţia numelui prin
glosare internă, existentă în textul grecesc, preluată de cel slavon, şi apoi
de cele româneşti (din textul slavon, CB şi CP, din cel latin NTB, din cel
grecesc BB). Practic, autorii români (ca şi cel slav) au tradus textul aşa
cum era el în sursă. Trei versete mai jos, în CB şi BB apare Căprioara, în
CP apare Sîrna, termenul utilizat în textul slavon; acelaşi lucru îl vor face
şi autorii NTB, cu deosebirea că aceştia vor nota Dorca, adică ceea ce
apare în textul latin. În felul acesta CB şi, în mod surprinzător, BB se abat
de la textele de la baza lor, utilizînd termenul românesc prin care se
traduce respectivul nume (sau cognomen), în vreme ce CP şi NTB aleg să
nu se abată de la textele pe care le traduceau şi consultau. În versetul
următor, toate versiunile (româneşti şi slavonă) revin sub autoritatea
textului grecesc, iarăşi utilizînd numele care apare acolo: Ta biqa. v

conform tradiţiei, de zeiţa Atena spre judecarea lui Oreste. Denumirea provine
de la locul pe care a fost amplasat tribunalul (colinele lui Ares), gr. pagv o ", -o u
avînd sensul ‘ceea ce este fix, stabil, punct de reper’, de unde ‘stîncă’, apoi
‘movilă, colină, munte’. De la sensul primordial al termenului, însă, derivase şi
sensul ‘obiect dur, gheaţă’. Greşeala din CB pleacă de la textul slavon, datorită
utilizării sl. led0, element care avea sensul ‘kr uvsta llo ", glacies’, şi numai
acest sens. În acest context, nu este sigur ce s-a înţeles de către acei traducători
prin primul termen.
106
„(...) Ta be iqa,die
h
v $ r mh ne uo mene
v legv e ta i Do r ka"v ” (Sept.), „Tabitha, quae
interpretata dicitur Dorcas” (Vulg.), ®abi®a, æΩê skazaema glenstå sr´na.

108
Alteori opţiunea există, iar alegerea se face conform principiilor de
la baza versiunii repective. Sub FA 13, 6, apare un personaj numit Vari
Isus (CB, CP) care, două versete mai jos, este numit „Elima vrăjitoriul”
(CB, NTB, BB), dar nu şi în CP, unde acesta este numit „Elima Vîlhva”,
întocmai precum în textul slavon (vsl. lv \hv \ avea sensul ‘manti" v ,
vates; magus, incantator’). Versiunea coresiană optează pentru această
soluţie, în concordanţă cu ceea ce diaconul avea de sugerat (că versiunea
sa este conformă cu textul sacru, are caracter ortodox şi este lipsită de
infiltraţiile occidentale ale Reformei), apelînd la limba de cultură din
spaţiul ortodox. Toate acestea au loc în contextul în care, imediat, în text
urmează o precizare pe care diaconul o traduce, întocmai precum
celelalte texte: „aşa se spune numele lui”.
V.3.5. Unele nume proprii din text trebuie să fi fost destul de bine
cunoscute în epocă: Abel, Adam, Aron, Cain, Babel şi Babilon, Eva,
Gomora, Iosif, Moise, Rebeca, Sara, Sodoma etc. Cu toate acestea,
textele înregistrează felurite diferenţe (chiar la interiorul aceluiaşi text),
probabil date de faptul că formele preexistau traducerii, caz în care
oscilaţiile se datorau incmpatibilităţii dintre formele deja cunoscute
românilor şi cele din textele de tradus. În cazul PO, se observă cum,
totuşi, autoritatea textului se răsfrînge şi asupra categoriei numelor,
traducătorul încercînd să facă un compromis între formele din textul
maghiar şi rezultatul românesc al traducerii acestora: Zidon devine
Sidon, Zeboimig devine Seboim, dar: Iebusim devine Ebuzim, sau:
Sodomaig devine Sodoma, Assur devine Asur, Salaha devine Salah,
Girgositott devine Ghirgosit, Siuitott devine Sivit, apoi: Zeniaritott
devine Zeniarit, Gazaig devine Gaza, Lasaig devine Laja. În cazurile cu
care s-a exemplificat aici, atunci cînd termenul nu era deja consacrat într-
o anumită formă, în limba română (Sodoma, eventual, Gaza şi Sidon), se
observă un efort al traducătorului român de a nu se abate prea mult de la
modelul maghiar, dar încercînd să nu lezeze limba română şi, probabil,
să nu-şi facă sursa prea transparentă. Fireşte, lucrul acesta din urmă nu-i
reuşeşte mereu (Laja), deşi nu trebuie lăsată deoparte posibilitatea, cît se
poate de reală, ca, uneori, să fi dezvăluit intenţionat sursa maghiară107.

107
După cum am mai spus - şi precum se va vedea foarte limpede şi în alte
ocazii -, există situaţii în care sursa este dezvăluită într-un mod evident, iar
alteori este ascunsă în urma unor eforturi la fel de evidente. Nefiind vorba
despre un comportament inegal sau despre inegalitatea capacităţilor

109
În primele capuri ale Genezei, subst. Adam, din PO are drept
corespondent, în Vulgata, subst. Adam, dar în textul maghiar apare subst.
ember ‘om’108. Astfel, faţă de situaţiile în care numele Adam apare în PO:
Gen., 2, 19-23; 2, 25; 3, 8-9; 3, 12; 3, 17; 3, 19-22; 3, 24; 4, 1; 4, 25; 5,
1-5 (în unele versete numele înregistrînd două ocurenţe), în textul
maghiar, acelaşi nume nu apare decît sub Gen., 3, 8-9; 3, 12; 3, 20-22; 3,
24; 4, 1 şi 4, 25, în rest apărînd ember. Deşi traducătorul român
manifestă o tendinţă accentuată de a îmbina un soi de cultivare a limbii
cu cedarea tactică - în această situaţie, se poate spune că utilizează
elementul larg cunoscut de către cititor, deja pătruns în limbă, chiar dacă,
strict vorbind, Adam este un împrumut, iar om ar fi fost un calc.

Este de remarcat faptul că numele Adam, prezent sub Gen., 5, 1 din PO:
„Această carte a roditului Adam”, în textul maghiar: „EZ az Embernec
nemzéséröl valo Könyuy” şi în cel latin: „hic est liber generationis
Adam”, este altfel înţeles în Septuaginta: Auj th
v hbivblo
J " g e nese
v w"
j wvpwn , ceea ce, în BB se redă prin: „Aceasta iaste cartea facerii
anqr
oamenilor”. De altfel, textul grecesc procedase în acelaşi fel pentru: Evva
(Gen., 3, 29), Heua, Hava, Septuaginta operînd traducerea: Zwh,v în BB:
„Şi numi Adam numele muierii lui Viaţă, pentru că e mumă tuturor
a )”109.
viilor” (abia sub Gen., 4, 1 va apărea EuV

V.3.6. O ultimă categorie de nume aici discutată se referă la anumite


pietre preţioase. Astfel de termeni sînt relevanţi deoarece se repetă, sînt
puţin cunoscuţi sau necunoscuţi traducătorului şi necesită adaptări, deci
impun comportamente care pot fi semnificative.
Sub Ex., 28, 17-20 apare următoarea înşiruire: „în rîndul dentîniu
şardie, topazie şi smeragdie. / În al doilea rînd fie carmel, safir şi
gheman. / În al treile: ligurie, acatie şi amatie. / În al patrul rînd:

traducătorului, analiza unor astfel de situaţii arată că, traducătorul român se afla
în neplăcuta situaţie de a fi nevoit să îşi declare dar şi să ascundă sursele.
108
De fapt, traducerea maghiară merge pînă la capăt, deoarece numele primului
om decurge dintr-un substantiv comun, ebr. adamah, care însemna ‘pămînt’.
109
Interesant este cazul de sub Gen., 14, 1: „Thidiial, craiul păgînilor”, „Thideal
a Poganoknac Kiralya”, „Thadal rex Gentium”, „Thargar, împăratul limbilor”.
Pentru aceasta, textul ebraic prezintă: ‫ גּוֹ ִי ֽם‬㶀ֶ‫וְתִ דְ ָעֽל ֶמֽל‬, ceea ce se poate reda prin:
„Thidal, regele din Goim”, fiind greu de optat între traducere şi împrumut.

110
crijolita, onifinos şi iaspie”110. Acestea redau mai curînd ceea ce apare
în textul latin: „in primo versu erit lapis sardius et topazius et
zmaragdus / in secundo carbunculus sapphyrus et iaspis / in tertio
ligyrius achates et amethistus / in quarto chrysolitus onychinus et
berillus”, decît ceea ce apare în cel maghiar: „Az elsö rendbe legyen,
Sardonix, Topasius, es Smaragdus. / A masic rendbe legyen Carbunculus
Saphyrus es Gema~t. / A harmadikba Lincurius, Acates es Amatistes. /
A negyedikbe Crisolitus, Onix es Iaspis”.
Se observă că elementele subliniate decurg din textele în care
corespondentele lor apar aşa cum au fost evidenţiate: şardie, topazie,
smeragdie decurg din: sardius, topazius, zmaragdus, şi nu din: sardonix,
topasius, es smaragdus, dar cele două fonetisme evidenţiate provin, mai
probabil, din textul maghiar. Avem, aşadar, a face cu o compilaţie.
Situaţia se repetă sub Ex., 39, 10-13: „sardonie, paziie şi smaracdiie, /
(...) carmen, safir şi gheman, / (...) ligurie, acates şi amatis, / (...)
crijolita, onihinos şi iaspie”111, de data aceasta, alături de: „Sardonix,
Topasius es Smaragdus / (...) Carbunculus, Saphirus es Gemant / (...)
Lyncurius, Ackates es Amatistus / (...) Crisolitus, Onix es Iaspis” dar
şi de: „sardius topazius zmaragdus / (...) carbunculus sapphyrus iaspis /
(...) ligyrius achates amethistus / (...) chrysolitus onychinus berillus”.
Cum se vede, dacă în prima situaţie apelul la maghiară este limitat, deşi,
în cea de-a doua devine mai consistent, apelul la latină nu se restrînge
prea mult.
Mai este de remarcat că onifinos şi onihinos (ambele fiind variante
fonetice ale aceluiaşi cuvînt, primul, rezultat al unei false regresiuni)
provin din textul latinesc (onychinus, în ambele ocurenţe), nu din cel
maghiar, unde apare onix. Maghiara contribuie la sintagma din: „bdelion
şi piatră scumpă onihinos” („bdellium et lapis onychinus”, faţă de
„Bedelymottis (...) es Onix neui draga köuet”), unde avem a face cu o
combinare a versiunilor latină şi maghiară, din cea de-a doua luîndu-se

110
În BB va apărea: „un rînd de pietri va fi sardion, topazion şi zmaragd un rînd;
Şi al doilea rînd, anthrax, şi zamfir şi iaspis; Şi rîndul al treilea, lighirion, şi
ahatis, şi amethistos; Şi rîndul al patrulea, hrisolithos, şi virilion, şi onihion;
acoperite cu aur şi legate cu aur să fie, dupre rîndul lor”.
111
În BB: „sardion, şi topazion, şi zmaragd, (...) anthrax, şi zamfir, şi iaspis (...)
lighirion, şi ahatis, şi amethistos (...) hrisolithos, şi virilion, şi onihion”.

111
atributul, din prima numele pietrei (în textul ebraic, apare „Bedolach şi
piatra Şoham”, în cel grecescnqr avo j J a x kaliv
oiVqo
J "pr
o J asino
v " )112.
V.4. Elementul lexical constituie o marcă, fiind un indicator
eficient al limbii-sursă sau/şi al mediului cultural de influenţă. Cînd
avem a face cu mai multe surse, chiar dacă relaţia dintre textul românesc
şi cel luat ca model se poate face mult mai uşor şi poate fi mult mai
sigură, certitudinile nu se pot extinde dincolo de segmentul pentru care
acea relaţie a fost constatată. Şi aici, aşadar, cu cît este mai puternică
relaţia stabilită, cu atît este ea mai focalizată (reciproca este valabilă).
Dacă termenii utilizaţi sînt moşteniţi din latină, provin din
suprastratul slav, sau au pătruns pe calea contactelor populare, aceştia nu
servesc prea mult discuţiei de faţă. Termenii împrumutaţi pe cale cultă,
mai cu seamă cînd se află în textele-model, constituie temeiuri valide
pentru a presupune că aceştia pătrund în textul respectiv tocmai prin
actul traducerii. Şi în acest caz, însă, rămîn dubii deoarece nu este
neapărat necesar ca acei termeni să fi intrat în limbă prin acea traducere.
Este posibil ca ei sa fi circulat în mediul cult al traducătorului, deci să fi
fost cunoscuţi din altă parte decît din textul-sursă.
Chiar dacă astfel de situaţii nu sînt deloc simplu de analizat şi nu
oferă garanţia obţinerii unor concluzii cu valoare peremptorie, unele
precizări metodologice se pot face. Există cazuri în care textele vechi
utilizează un anumit termen care, într-un text poate fi considerat ca
moştenit, iar în alt text trebuie considerat mai degrabă ca fiind
împrumutat. Astfel, un termen precum agru, care apare în CB şi CV
[„Acesta e preţul lucrătoriloru celora ce lucrat-au agrele voastre” (Iac.,
5, 4) (în CP pămînturile)], dar şi în alte texte ale secolului al XVI-lea [„Şi
semănară agre, şi răsădiră viii şi feaceră plodu de viiaţă” (PS.S B, 106,
37], poate fi considerat ca moştenit. Dacă, însă, acelaşi termen se
întîlneşte într-un text de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, precum BB,

112
Vezi şi Ex., 25, 7 onichinos onychinos onix; 28, 9 onihinos onychinos onix;
28, 20 onifinos onychinus onix. Nefiind încă pătruns în limba română, cuvîntul
se putea supune judecăţilor traducătorului care, avînd termen de comparaţie, va
prefera elementul lexical latin, probabil considerat a fi mai adecvat, sursa latină
fiind, cu siguranţă, mai exersată decît maghiara în astfel de direcţii. Nu la fel
procedează mai jos, cînd diferenţele formale dintre termenii din cele două limbi
sînt prea mari, nesiguranţa îndeamnîndu-l pe traducător să urmeze cu prudenţă
textul maghiar (ipoteza unei oarecare practici a limbii române în această direcţie
este improbabilă, după cum se vede şi din comportamentul, după o sută de ani,
autorilor BB).

112
avînd în vedere că rom. agru a fost înlocuit cu slavicul ogor, şi că avem
a face cu o traducere din limba greacă, unde, în locul corespunzător,
apare ago r
j J io" V , atunci este mai probabil ca prezenţa subst. agru în BB să
se datoreze termenului grecesc, cu atît mai mult cu cît traducătorul BB,
precum şi revizorii lucrării, se arată a fi orientaţi către limba greacă, pe
care încearcă să o utilizeze nu doar ca pe un mediu din care au de extras
un anumit conţinut de gîndire, ci, şi ca pe un model de urmat în procesul
de constituire a aspectului literar.
Lucrurile sînt mai dificil de lămurit într-un text tradus, în principal,
din latină, şi aparţinînd spaţiului transilvan, precum NTB: „Iară agrul
iaste lumea” (Mt., 13, 38), unde este foarte posibil ca acesta să fie
termenul moştenit (ştiută fiind tendinţa acestei zone româneşti de a
păstra elementul moştenit din latină, precum şi preferinţa autorilor NTB
pentru termeni cunoscuţi publicului). Chiar astfel, nu putem exclude
posibilitatea ca respectivul termen să fie cult, datorat textului latin - unde
apare ager, agri - , căci tendinţa de mai sus se îmbină cu aceea de a
împrumuta şi introduce în uz termeni de origine latină, în cadrul unei
propensiuni mai largi, către elementul latin.
Pentru aceste situaţii trebuie observat că, deşi respectivul termen
poate exista deja în limbă, în cazul în care acesta este (pentru unii
vorbitori sau doar pentru traducător) caracteristic vorbirii populare,
important rămîne faptul că traducătorul, remarcînd respectivul termenul
în textul de tradus, ia decizia de a-l introduce în textul tradus. Decizia
este complexă întrucît este influenţată de prezenţa cuvîntului în vorbirea
populară, în aspectul literar utilizat de traducător şi în textul-model.
V.4.1 Deşi ceva mai complicată, situaţia termenilor de origine
maghiară în textele transilvane, pe de o parte, şi cele moldoveneşti şi
munteneşti, pe de altă parte, este un bun prilej de a face numeroase
observaţii utile, în măsură să ne ofere mult mai multe indicii şi
argumente asupra comportamentului traducătorilor şi al limbilor în
contact.
Textele transilvane prezintă numeroşi termeni de origine maghiară,
împrumutaţi direct din maghiară pe cale cultă sau prin împrumut
popular. Apar astfel forme precum: adăvăsi, alean, aleaniş, alnic,
amistui, batăr, bărat, băsău, beartă, beseadă, besedui, beteag, bintătui,
bir, birui, bizui, buduşlău, buduşlui, bumb, călăuz, celui, chelciug,
cheltui, chindisit, chip, chizeaş, ciurdă, dejmă, făgădaş, făgădui, gîndi,
hasnă, hăsnui, hicleni, hicleşug, hotar, îngădui, ladă, lăcui, marhă,
mereu, meşter, murgui, neam, obroc, ocă, oraş, pesti, pildă, plaşcă,

113
pogace, rînd, samă, sălaş, sălăşui, sucui, şatră, şinor, şireag, tabăr,
tabără, tablă, talpă, tar, tălmaciu, tărcat, tăroasă, tîrnaţ, uleu, uriaş,
văndăgi, viteaz, zălog etc.
Este posibil ca unii termeni din înşiruirea de mai sus să poată fi
consideraţi ca provenind, în limba română, dintr-o altă limbă, slavona,
spre exemplu. Pătrunderea unui termen într-o limbă se face prin
intermediul unui proces de natură lingvistică, petrecut într-un anumit
spaţiu concret, în cadrul unui act concret de contact lingvistic. Dacă, spre
exemplu, un anumit termen pătrunde în limba română în secolul al X-lea,
într-o anumită zonă şi într-o împrejurare lingvistică dată, faptul acesta nu
înseamnă automat că respectivul termen se impune în acea zonă sau, cu
atît mai puţin, că el se extinde la nivelul întregii comunităţi care
utilizează limba în care s-a operat împrumutul. Apariţia, apoi, a acelui
termen în secolul al XVI-lea nu înseamnă în mod necesar că el are o
vechime de şase secole - chiar dacă nici această posibilitate nu este
exclusă. În stabilirea vechimii unui termen sînt, aşadar, importante proba
uzului şi a continuităţii (fireşte că neîntrerupte). Privind la situaţia
concretă din texte precum Palia de la Orăştie care, alături de textul latin,
are la bază un text maghiar, trebuie să ţinem seamă de faptul că fie şi în
situaţia în care avem atestări anterioare pentru termenul respectiv,
neputînd demonstra că traducătorul PO ar fi cunoscut acel termen anterior
momentului în care l-a întîlnit în textul maghiar, ceea ce se poate afirma
este că termenul din PO provine din modelul maghiar.
V.4.1.1. Un cuvînt precum a bîntui, frecvent în vechile texte
româneşti, are etimologie multiplă113 în limba română tocmai pentru că,
în diferitele zone în care este utilizat, a putut fi împrumutat din limbile de
influenţă în respectivele zone. Întrucît între posibilii donatori (limba
maghiară şi limbile slave) a existat o conexiune, iar româna a avut relaţii
cu respectivele vase comunicante, ea a putut împrumuta în mod concret
termenul din oricare din cele două limbi, fie din una, fie din cealaltă, fie
din ambele. Mai mult, pînă la stabilizarea în limba română a
respectivului termen, româna l-a putut împrumuta, în mod repetat şi de la
oricare dintre surse. Prezenţa formei slave într-un document vechi: „I

113
Vezi Scriban, s.v., unde se dau trei surse, maghiară, slavonă şi bulgară. Mai
puţin realist şi atent la nuanţe TRDW dă doar magh. bánt.
În ceea ce priveşte conceptul ‘etimologie multiplă’, îl utilizăm cu maximă
prudenţă, deseori acesta devenind doar un subterfugiu. Centrul acestui concept
este deosebit de restrîns în comparaţie cu periferia sa.

114
nihto da ne smeaet bantovati pread siiu cnig g[o]s[po]d[s]vomi”, tradus
de I. Bianu prin „(şi nimene să nu îndrăznească a bîntui înaintea acestii
cărţi a domniei mele)” (DRB, 55, 1-3) poate permite deducţia că a bîntui
are origine slavă în limba română şi că, eventual, ar putea data de
dinainte contactelor românilor cu maghiarii.

Termenul, care s-a impus şi păstrat în limba română, dezvoltînd o familie


lexicală, avea o frecvenţă relativ mare în toate categoriile de texte: „în
toată mîndriia se-au ispititu în aleanul nostru şi pre noi, carei sîntem slugi
credincioase a toată creştinătăţei, ne-au bîntuit în slujba noastră” (DÎ 142,
23-25); „Inima şi ficaţii, de va bîntui pre cineva drac sau duh viclean,
aceastea trebuie a le afuma înaintea omului sau a fămeii şi nu să va mai
bîntui” (BB, Tobias, 6, 7); „Şi încuie Dumnăzău gurile leilor şi n-au
bîntuit pe Daniil” (BB, Daniel, 6, 18); „Aşa am datu noi [şi] [a]m miluit şi
de nimea bîntuială să nu aib[ă] niciodată. Iar cine se va ispiti [a] [st]rica
pomeana părintelui nostru, acela să ie blăstemat de 318 o[t]ci” (DÎ 139, 6-
8); „de nimenilea bîntuială să n-aibă, că au ost părăsit[ă], că am lăsatu de
bună voia a noastră” (DRB 127, 10-12).

Avînd în vedere valorile termenului, precum şi existenţa sa în limba


maghiară, este greu de acceptat ipoteza provenienţei exclusiv slave. Se
poate admite că termenul are, în limba română, o sursă slavă, dar nu se
poate respinge cu argumente conjuncţia sau paralelismul cu sursa
maghiară. Dimpotrivă, sub aspect fonetic, semantic, diatopic, diacronic,
cultural, din toate perspectivele din care o etimologie se verifică, este cît
se poate de plauzibil ca provenienţa rom. a bîntui să fie şi maghiară114.
Pentru Transilvania, este sigur ca termenul a fost cel puţin reîmprumutat
din maghiară (< bántani)115.
V.4.1.2. La fel trebuie să se fi petrecut lucrurile şi în cazul altui
cuvînt de origine slavă în limba română, precum ciudă, ‘minune’116
atestat din abundenţă de către vechile texte româneşti. El apare în capul
Ex., 4 din PO, v. 8, 9, 17, 21, 30, precum şi în Ex., 7, v. 3 şi 9 (la p. 205 şi

114
Vezi şi Iosif Popovici, Paliia de la Orăştie 1582, în idem, Scrieri lingvistice,
p. 266-286, unde elementul de origine maghiară este împărţit în trei categorii:
„cuvinte generale”, „cuvinte dialectale” şi „cuvinte de origine învăţată”. Acest
învăţat trece cuvinte precum curvă şi a curvi, pe care le pune pe seama
influenţei maghiare, în cea de-a doua categorie.
115
Lucrurile stau aproape la fel în cazul verbului a mîntui.
116
Termenul apare în concurenţă cu semn, care are drept corespondent în textul
lat. signum.

115
225 apare şi în note marginale, care nu se înregistrează în textul maghiar,
dar reluînd îndemnul de sub 7, 9). De fiecare dată, termenului din textul
românesc îi corespunde, în cel maghiar, cuvîntul choda. Nu se poate
susţine că un astfel de termen fusese necunoscut, pînă atunci,
traducătorului PO, dar este firesc să presupunem că, deşi preexistent
momentului traducerii PO, ciudă capătă, prin utilizarea sa în textul PO, o
mai mare forţă a poziţiei sale în sistem şi îşi amplifică viteza de
întrebuinţare.

Vorbitorul maghiar din Transilvania zilelor noastre, atunci cînd utilizează


acest termen (pe care maghiara îl are din limbile slave cu care a intrat în
contact), îl utilizează ca pe oricare alt termen maghiar al limbii pe care o
vorbeşte şi, în limba acestuia, csoda este un termen de origine maghiară.
Lucrurile nu diferă foarte mult pentru vorbitorul român transilvan care se
află în contact cu precedentul. Împrumutînd termenul de la vorbitorul
maghiar, el împrumută un termen din limba maghiară. În cazul în care,
respectivul termen îi era cunoscut vorbitorului român din Transilvania
înainte de a intra în contact lingvistic cu cel maghiar, în urma
respectivului contact auzind acelaşi cuvînt (cu acelaşi sens) de la
vorbitorul maghiar, prezenţa cuvîntului în limba vorbitorului român se
întăreşte, el nefiind concurat de un alt termen, iar ocurenţele sale fiind
stimulate. Pentru vorbitorul român din Moldova şi din Ţara Românească,
ciudă este împrumutat de la slavi, aşadar de origine slavă. Important este
de unde l-au luat vorbitorii, pentru primii etimologia cuvîntului ciudă
fiind maghiară, pentru ceilalţi slavă.

De aceea este contraindicat a se privi lucrurile exclusiv dintr-un


punct de vedere abstract, numit limba română. Într-o astfel de situaţie,
chiar din această perspectivă, este greu se susţinut că, acolo, termenul în
discuţie ar fi de origine slavă: pentru un vorbitor român el este de origine
maghiară, iar pentru altul el este de origine slavă117.
Există cuvinte cu etimologie multiplă sau cu etimologie comună în
română şi în maghiară, ambele limbi împrumutînd respectivii termeni de
la aceeaşi sursă. În astfel de cazuri, este necesar să se aibă în vedere că
întărirea uzului, în anumite arii lingvistice, se poate face cu contribuţia
sau sub presiunea exclusivă a unei terţe limbi străine (de adstrat, spre
exemplu, cea de-a doua fiind de suprastrat). Pentru zona transilvană, o
astfel de ipoteză este mai mult decît necesară, deoarece ea corespunde

117
Nu alta este situaţia în cazuri precum: dejmă din dezma, obroc abrac, şatră
pentru sator.

116
realităţii. Acolo, influenţa slavă încetase de mult - ajungînd chiar a fi
respinsă -, iar influenţa maghiară devenise dominantă şi aproape unică.
Dacă se compară forţele de presiune ale termenilor pe care limba
maghiară îi avea comuni cu limbile slave (de la care îi împrumutase) cu
cele ale termeilor de origine slavă - concuraţi de corespondenţii lor din
limba maghiară -, se observă că presiunea cunoştea două direcţii
contrare: de impunere a termenilor maghiari şi de suprimare a
concurenţilor lor din suprastrat. La acest nivel este mult mai vizibilă acea
dimensiune a dinamicii lexicale care face ca sub forţa concurenţială a
unei presiuni destul de puternice, o achiziţie, oricît de veche şi de
importantă ar fi, să poate fi împinsă către periferie şi chiar eliminată.
Pe de altă parte, avînd în vedere că influenţa maghiară asupra limbii
române (populară şi cultă) precede prima perioadă a vechilor traduceri
româneşti, precum şi faptul că elementul maghiar avusese vreme să se
răspîndească chiar şi dincolo de teritoriile româneşti pentru care se poate
vorbi despre o influenţă maghiară directă, este greu de demonstrat că unii
dintre termenii româneşti de origine maghiară ar fi intrat în limba
română printr-o anumită traducere. Aceşti termeni, datoraţi influenţei
maghiare din Transilvania, erau cunoscuţi şi aveau un grad ridicat de
circulaţie, fiind fireşti la un individ care aparţine unei zone de contact şi
interferenţă. Faptul acesta înseamnă că unele relaţionări între texte,
operate doar pe baza coprezenţei sau doar a simplei prezenţe a unor
elemente lexicale, ar fi hazardate şi abuzive.
În aceste cazuri se poate considera, cel mult, că avem a face cu o
formă de întărire a existenţei şi utilizării în limba română a unui termen
deja împrumutat. Prezenţa sa în textele transilvane - chiar traduceri ale
unor texte maghiare - arată că avem a face cu texte provenite dintr-o
zonă de influenţa maghiară, dar nu constituie un argument de sine
stătător, care să arate că un text maghiar a fost sursa textului transilvan,
după cum, de exemplu, un termen de origine slavă, prezent într-un text
moldovenesc nu poate arăta cu necesitate că acel text are ca sursă un text
slavon, ci doar că avem a face cu texte provenit dintr-o zonă în care,
direct sau mediat, respectivele influenţe acţionaseră (anterior şi pe cale
populară sau cultă).
V.4.2. Chiar dacă ajutorul acestor cuvinte în procesul de relaţionare
a două texte nu este suficient prin sine118, iar prezenţa, oricît de

118
Simpla coincidenţă a termenilor poate contribui la demonstrarea unor relaţii
de filiaţie între texte sau a influenţei unui text asupra constituirii nivelului

117
consistentă, a elementului de origine maghiară din texte precum PO nu
demonstrează, prin sine, relaţia PO cu un anumit text maghiar119, cazurile

lexical al altuia sau - în cazul unor cuvinte culte şi rare - chiar la a arăta că acela
era momentul în care limba-ţintă a aciziţionat termenul din textul-sursă. În unele
cazuri, însă, astfel de deducţii ar fi absurde. Astfel, pe baza faptului că
termenului pagînii (PO, Ex., 34, 26), îi corespunde magh. poganok, (în vreme ce
în Vulgata apare gentes) nu se poate susţine că termenul românesc apare aici
datorită a ceea ce apare în textul maghiar sau că textul românesc împrumută de
la cel maghiar. Încă mai categoric se prezintă situaţia atunci cînd, urmînd textul
maghiar, traducătorul român procedează precum în PO, Gen., 31, 35: „Drag
doamne, nu-ţi fie greaţă cum că nu mă poci scula înaintea ta, că după obiciaiul
muierilor mi-e lucrul”, „En édes Vram, ne legye~ nehez teneked, hogy fel nem
kelhetec elötted: Mert az aszszonyállatoc szokasoc vagyon dolgom”, „ne
irascatur dominus meus quod coram te adsurgere nequeo quia iuxta
consuetitudinem feminarum nunc accidit mihi” (Vulgata) (Aici Septuaginta este
mai aproape de textul ebraic: M hba V r ew"
v ferv e , kuvr ie ·o uj
duvna ma ianaj sth
na~ i
nwpio
ej nv so u,tiv ota
J qismo
eV j u V tw~
n g una ikw~
n mo i stiv
ej n ‘Ne graviter feras,
domine: non possum surgerein conspectu tuo, quoniam quae secundum
consuetitudinem mulierum mihi sunt’.) Deşi termenul din textul românesc nu
poate fi legat de un altul din textul latin, şi, chiar dacă rom. greaţă este
echivalent cu magh. nehez, toate acestea nu pot relaţiona textul românesc de cel
maghiar. Atît păgîn, cît şi greaţă sînt termeni moşteniţi din latină.
119
Mai mult, privind la situaţiile în care textul românesc se edifică pe baza celui
latin dar utilizează elemente de origine maghiară (deşi, pentru a reda corect
respectivele sensuri, româna avea la dispoziţie şi material lexical de alte origini),
sau, invers, la situaţiile în care, urmînd textul maghiar, traducătorul român
utilizează elemente moştenite sau de origine slavă, se poate observa că în
procesul de alegere a unui termen din planul paradigmatic, pentru a fi utilizat
într-o traducere, acţionează numeroase criterii, dar printre acestea nu se află cel
care ar avea în vedere obligativitatea sau simpla electivitate a unui termen ce
constituie rezultatul împrumutării unei forme din text. Opţiunea pentru un
termen din textul de tradus, şi care deja există în limba-ţintă sau care, astfel, ar
urma să apară acolo, este determinată de aceeaşi factori care dau caracteristicile
unei traduceri (cele două limbi în contact, traducătorul şi receptorul, fiecare
dintre acestea alcătuind un complex, cu presiunile sale, pe care le impune şi
suportă). Prezenţa, într-o traducere, a unui termen nu se datorează în mod
necesar simplei prezenţe, în textul de tradus, a etimonului său. Chiar atunci cînd,
în mod evident, traducătorul operează împrumutul pentru prima dată în limba sa,
şi în chiar momentul traducerii, actul acesta nu are la bază obligativitatea de a
avea neapărat în rezultatul traducerii acelaşi termen din textul de tradus.
Lipsurile limbii în care se traduce, dorinţa de a transmite anumite mesaje către

118
de mai jos sînt în măsură să ofere o imagine asupra procesului prin care
s-a constituit o parte a lexicului vechiului aspect literar românesc.
V.4.2.1. Textul PO utilizează un cuvînt precum vb. a celui, termen
de origine maghiară în limba română: „Dară, derep ce m-ai celuit?”
(Gen., 29, 25), precum: „Tahat miert chaltal meg engemet?”. Verbul
apare şi sub Gen., 27, 19, textul maghiar prezentînd şi acolo primitivul
verbului românesc. Acelaşi verb apare într-o porţiune de text care a fost
construită în limba română urmînd modelul latin. Comparînd secvenţa:
„Şarpele ciălui-mă şi mîncai” (Gen., 3, 13), cu porţiunea
corespunzătoare a textelor latin şi maghiar - chiar dacă avem a face cu un
text construit compilare - se poate spune că, aici, PO urmează Vulgata:
„serpens decepit me et comedi” şi nu: „A Kegyo chala meg engemet
eképen hogy öm” ‘şarpele mă înşelă astfel încît mîncai’. Într-un text mai
timpuriu decît PO, şi anume în CB (1560) - traducere a unui text slavon -,
apar situaţii precum: „Cine nu spune di Isus Hristos că vine în peliţă,
acela iaste celuitoriu şi Antihristu” (2Ioan, 7) (în CP înşelătoriu), „De ci
spune acelora ce-s ca aceia ca celuitori şi porînceaşte nece una cu aceia
se aibă soţiie cătră aceaia ce-s ca aceia” (Spunerea la Iuda) (în CP
înşelători); „Şi viţel feaceră întru zilele acealea rădicară comîndare
cealăului şi veseliia-se întru lucrul mînilor lor” (FA, 41, 7) (în CP
idolului)120. Toate acestea sînt în măsură să arate că termenul maghiar
fusese împrumutat (probabil pe cale populară), se răspîndise şi
pătrunsese şi în texte.
V.4.2.2. Sub Gen., 9, 5, în PO apare: „că printru sîngele trupurilor
voastre sta-voiu băsău sau în alean şi pre toate jigăniile sta-voiu băsău,
printru viaţa omului, încă şi pre rudele lui”, urmînd „(...) boszszut álloc
(...) meg állom boszszut (...)”.

Glosa internă - inexistentă în textul maghiar sau în cel latin -, „sta-voiu în


băsău sau în alean”, nu demonstrează în mod obligatoriu că termenul era
necunoscut sau nefamiliar unora dintre receptori, sau că traducătorul
considera astfel, abia în momentul traducerii intrînd cuvîntul în limba

cititor sînt principalele două cauze (după cum se observă, fiecare dintre acestea
înmănunchează numeroşi factori) care conduc la utilizarea într-o traducere a
termenului care apare în textul-sursă.
120
Într-o zonă destul de întinsă din Transilvania actuală, a celui şi celuitor
constituie termeni care încă se înregistrează destul de frecvent la vorbitorii
români, ştiutori sau nu de maghiară.

119
română121. Cuvîntul acesta are multe apariţii în textele secolelor al XVI-
lea şi al XVII-lea, inclusiv în documente, ocupînd poziţii pe care ar fi
putut sta termeni precum: supărare, necaz, invidie, pizmă, împrotivă:
„Cine şti ţineare mîniei tale, de frica ta, băsăul tău cură?” (PS.S B, 89, 11);
„Cuntiri-te de mînie şi lasă băsăul, nu revni se lîncoteşti!” (PS.S B, 36, 8);
„Opreaşte-te de mînie şi lasă băsăul” (PS.C., 37, 8); „n-au gîndit la paguba
ţărîi lui într-atîţia ani şi de chelciugul lui, ce în toate striştile au ispitit îm
băsăul turcilor” (DÎ 130, 4-5); „Aşa văzîndu noi perirea noastră şi cugetul
lui cel rău, ce ne-am apărat, şi cu ajutoriul lu Dumnezeu ne-am isprăvit
lucrul ş-am stătut de băsău păntru strîmbătatea lui, şi n-am rădicat sabiia”
(DÎ 143, 1-3); „şi ei încă sîntu creştini şi să nu tragă băsău pre noi” (DÎ
143, 12-13); „Dascale, aceastea zicînd noao, ne faci băsău” (NTB, Lc., 11,
45); „Iară de să va fi omorît de împuţinearea sufletului său, adecă de frică,
de scîrbă, sau de băsăul oamenilor (...)” (LEGI Munt., 252, 36-37).

V.4.2.3. În: „Şi Iosif porunci cum sacii lor să-i împlă cu grîu, şi
banii lor să-i dea toţi, cineşi în sacul său, asupră de aceasta cum chelciug
încă să le dea pre cale” (PO, Gen., 42, 25) termenul chelciug are drept
corespondent în textul maghiar forma kölchég, adică etimonul cuvîntului
în discuţie.

Şi acesta este un cuvînt frecvent în vechile texte ale epocii: „n-au gîndit la
paguba ţărîi lui într-atîţia ani şi de chelciugul lui, ce în toate striştile au
ispitit îm băsăul turcilor” (DÎ 130, 4-5); „Nime den călugări să nu ţie al
său, nice cal, nice stup, nice altu dobitoc nimică, nice arăturâ, nice din
afar[ă] nice din lontru în mănăstire, nemică deosebi să nu ţie, fără numai
îmbrăcămente şi chelşug ce va avea dentru rîcodealia sa” (DRB 130, 28-
32); „chelşugul mănăstiriei să nu îndrăznească să-l ţie la sine” (DRB 131,
25-26); „Că cine dentru voi va vrea să zidească un turn, anu nu va şădea
mainte să-şi numere chelşugul, oare are de-a-l săvîrşirea?” (NTB, Lc., 14,
28); „Cine osteaşte cu ale sale chelşuguri vreodată?” (BB, 1Cor., 9, 7),
apoi sub: Ezdra, 4, 56 şi FA, 17, 9 (unde are, mai curînd, sensul ‘mită’).

121
Cu adevărat semnificativ în ceea ce priveşte sfera dominantă de influenţă
culturală a zonei în care se desfăşoară traducerea este faptul că termenul utilizat
pentru glosarea internă este tot unul de origine maghiară. Avînd în vedere că
NTB îşi exprimă dorinţa de a se adresa tuturor românilor, la fel de semnificativ
este şi cazurile în care, deşi termenul utilizat în text nu este de origine maghiară,
pe margine, glosatorul simte nevoia de a oferi un echivalent de origine
maghiară, cum se întîmplă sub FA 10,1: Italii (NTB) (glosat pe margine: Carii să
chiamă acum oloşi), şi sub FA 27, 10: Povărîei (NTB) (glosat pe margine:
Tărhatului).

120
V.4.2.4. Uneori, este posibil să apară atît substantivul cît şi
corespondentul său verbal, precum în PO, Ex. 23, 10: „Pînă în şase ani tu
să samini pămîntul tău şi stringe lăuntru hasna lui”, „be gyütsed annac
hasznat”; „folosuri şi hasne” (în Introducere), respectiv: „ce vom hăsnui
cu aceea să vom omorî frate-nostru” (Gen., 37, 26), „Mit hasznalunc
(...)”.

Nici acest termen nu este necunoscut altor texte vechi româneşti: În NTB,
termenul are două ocurenţe, sub Rom., 3, 1 („Ce e, derept aceaia,
destoiniciia jidovului sau ce e hasna tăerii împregiur?”) şi la p. 342, 5-6
(„Pre Hristos cu mare hasnă-l propoveduiaşte”). De asemenea,
maghiarismul hasnă apare într-un compus, hasnă-luotor, care cunoaşte
trei ocurenţe în CB, sub 1Cor., 5, 10-11; 6, 10. Termenul apare şi în BB
(Judecătorii, 12, 6; 2Macabei, 13, 15).

V.4.2.5. De asemenea termenul din PO, Gen., 29, 13: „Cînd, amu,
era auzit oca venitului lui Iacov (...)” (în magh. okat). Acesta apare încă
la Coresi122, deci fusese utilizat în limba română anterior traducerii PO,
înregistrînd destule ocurenţe în texte. Desigur prezenţa în PO a subst. ocă
este stimulată de ceea ce apare în textul maghiar.
V.4.2.6. Un cuvînt care s-a păstrat pînă în zilele noastre, dar cu
unele pierderi de nuanţă semantică, îngustîndu-se şi, aşadar, fixîndu-se,
prin uz, în cadrele anumitor contexte este verbul a îngădui. Prin ceea ce
apare în PO, Gen., 27, 13: „numai ce îngăduiaşte glasului mieu şi pasă, şi
adă”, pentru „engedgy az án szommac”, traducătorul PO se arată a fi un
cunoscător al sensului etimologic al cuvîntului, pe care îl respectă.
Acelaşi lucru poate fi constatat pentru: „De ar fi, dară, vreo nedireptate
sau hîtrie vicleană, o, jido‹v›ilor, după socoteală aş îngădui voao” (BB,
FA, 18, 14). În ambele cazuri sensul prim, ‘a consimţi’, alunecă datorită
contextului la sensul ‘a urma, a se supune’, în primul caz, şi la ‘a asculta
în voie, cu bunăvoinţă’ în cel de-al doilea.

În limba maghiară, cuvîntul acesta avea sensul ‘a consimţi, a permite, a da


drumul’, dar acesta era o dezvoltare firească a unui nucleu semantic care
avea în conţinut nuanţele ‘a amîna, a răbda, a ierta, a reflecta’, adică se
referea la un răgaz, la o distanţă pe care individul o plasează între subiect
şi obiect, spre a reflecta în vederea unei mai bune cumpăniri. Fireşte,

122
Vezi EWUR s.v.

121
utilizarea limbii conduce deseori la pierderea nuanţelor de fineţe şi la
centrarea pe valorile necesare comunicării (care, pe lîngă concizie şi forţă
persuasivă, presupune şi viteză de transfer), astfel încît contextele în care
un cuvînt apare pot acţiona precum un pat procustian şi/sau distorsionant.
În situaţiile de mai jos se observă cum necesităţile contextelor pot exercita
felurite presiuni asupra cuvintelor, chiar şi atunci cînd acestea constituie
soluţiile cele mai fericite123.
Plecînd de la sensul central ‘a ceda, a consimţi’, care apare în: „Îngăduit-
au pre voia împăratului cum să ţie Ardealul cu nume de gobărnator, însă
într-acest chip cum să-l ţie pîn în viiaţa domniii-lui” (DÎ 145, 3-5);
„Îngădui derept aceaia Domnul cum să nu facă acel rău, care dzisease că
va face pre dihanie” (PO, Ex., 32, 14)124, prin uzuri precum în: „Iară cui
veţi îngădui ceva, şi eu îngăduesc, că şi eu ce am îngăduit, căruia am
îngăduit, pentru voi am făcut, înaintea feaţei lui Hristos, ca să nu fim
cuprinşi de Satana” (NTB, 2Cor., 2, 10); „Şi neavînd ei să plătească,
amîndurora le îngădui” (NTB, Lc., 7, 42); „pentru că n-au dat lor

123
Avînd a face cu texte traduse, nu putem neglija nici rolul important deţinut
de presiunea exercitată de către limba sursă, prin intermediul corespondentului
străin, care se cerea tradus şi care era astfel echivalat.
124
Prin ceea ce apare în BB, unde se utilizează vb. a se îmblînzi, obţinem o
dovadă a faptului că, pe de o parte, textul de la baza traducerii exercita anumite
presiuni, dar şi a faptului că, pe de altă parte, traducătorii aveau şi alte raţiuni
care îi ghidau. În Septuaginta se utilizeazălaiJsko v ma i , verb cu două sensuri
principale: ‘a fi binevoitor’ şi ‘a ispăşi’, dar care aveau importante puncte
comune. În textul ebraic: ‫ ַוי ָ ָכּחֶם י ְה◌ׁוָה‬, se spune că Dumnezeu „a revenit” asupra
hotărîrii sale iniţiale, ceea ce survine după un răgaz (în care intră şi discursul lui
Moise). (De altfel, faţă de faptele oamenilor, Divinitatea are mereu a se
întoarce, într-un nesfîrşit proces de iertare, fapt prezent în mai toate religiile, aşa
cum şi omului i se cere adeseori să se întoarcă de pe căile greşite.) Textul latin
juxtat în Septuaginta, tradus în Jager, prezintă echivalentul propitiatus, aşadar
accentul cade pe mişcarea Divinităţii pe care o sugerează şi textul ebraic.
(Propitiare, ca şi peto erau verbe care se utilizau exclusiv pentru Divinitate, abia
apoi, prin abuz au fost întrebuinţate şi cu referire la muritori.) Este vorba despre
răzgîndirea de după răgaz, mai exact despre existenţa unui interval de timp în
care se produce o mişcare, aceasta avînd drept consecinţă primă o schimbare
favorabilă, care poate fi, apoi, percepută ca rezultat prin aceea ca Divinitatea a
devenit binevoitoare. Pentru acest proces modular se poate utiliza vb. a se
îmblînzi, dar această stare este doar rezultatul aparent al proceselor de mai sus,
relaţionate după cum s-a văzut. Prin utilizarea termenului placatus, Vulgata
prezintă tocmai acest rezultat aparent, Divinitatea fiind văzută aici la nivelul cel
mai superficial (după furia iniţială, urmează domolirea, fără a se da semne că
interesează procesele profunde de dinaintea şi dintre cele două stări aparente).

122
îngăduială să calce în ţara lui” (BB, 1Macabei, 12, 25) se ajunge la
sensuri precum ‘a ierta’, ‘deveni permisiv, îngăduitor’.
Uzurile acestui cuvînt în limba română veche reuşesc să surprindă şi unul
dintre elementele centrale şi profunde ale sensului acestui cuvînt,
‘răgazul’: „De ci, venind împreună ei aicea, îngăduială nemică făcînd, şi
a doa zi şăzînd la divan, porunciiu să să aducă omul” (BB, FA, 25, 17); „de
la Tiros am sosit la Ptolimaida şi, sărutînd pre fraţi, am îngăduit o zi lîngă
ei” (BB, FA, 21, 7). Astfel de uzuri, însă, dezvoltă şi alte posibilităţi care,
în cele din urmă, conduc la alunecări lente ale sensului (principala
problemă, de fapt, nu aceasta este, ci aceea că astfel de alunecări pot fi
premise ale unor viitoare fixări, prin uz, pe un sens, urmate de abandonul,
prin uz, al vechiului sens. De aceea, un enunţ precum următorul deja
înglobează, alături de sensul ‘a răbda, a tolera’ şi sensul ‘a îngădui’:
„Dragostea mult îngăduiaşte, îmbunează, dragostea nu răvneaşte,
dragostea nu să semeţeaşte, nu să făleaşte” (BB, 1Cor., 13, 4). Tot nucleul
de sens ‘răbdare’ poate constitui miza iniţială a utilizării acestui cuvînt şi
într-un caz precum: „pentru aceaea rogu-te cu multă îngăduială să mă
auzi” (BB, FA, 26, 3), unde, însă, răbdarea solicitată, implică şi îngăduinţă,
toleranţă. De aici la sensul actual nu este decît un pas: „Era acolo o turmă
de porci mulţi, păscînd în măgură, şi rugară pre el ca să-i sloboază pre ei
să între în ei, şi îngădui lor” (NTB, Lc., 8, 32); „Cînd se va prileji vreun
dobitoc să-i fie a făta şi va naşte pre locul altuia, iară acela cu locul nu-i
va îngădui, ce o va goni de grabă de o va osteni, sau de o va lovi cu ceva
şi dentr-acea osteneală sau lovitură se va prileji de va lepăda, atunce
neîngăduitoriul să plătească vita” (LEGI Munt., 286, 12-15).
În acelaşi fel, plecînd de la un sens alăturat sensului ‘răgaz’, şi anume ‘a
aştepta, aşteptare’, apar uzuri precum: „Îngăduind îngăduiiu pre Domnul
şi luo aminte mie” (BB, Psalmi, 39, 1); „Bun iaste Domnul celor ce
îngăduiesc pre el, sufletul carele va cerca pre el” (BB, Plîngerea, 3, 25);
„Pre mine îngăduiră păcătoşii ca să mă piarză” (BB, Psalmi, 118, 95). Şi
în acest caz, uzul apare ca fiind supus oscilaţiilor. Sensul ‘a aştepta’ apare
în: „Sîrguiră, uitară lucrurile lui, nu îngăduiră svatul lui” (BB, Psalmi,
105, 14).
Remarcabil rămîne un ultim exemplu, unde ‘domolirea’ îşi dezvăluie
caracterul ei cel mai profund, ‘stăpînire de sine, ţinerea în frîu a
instinctelor dar şi a judecăţilor care pot conduce la rău’: „Acest lucru stă
pre mîna giudeţului să oprească pre bărbatul cel vrăjmaş, ce să porneşte
asupra muerii sale, pentru să să veaghe să nu cumva să o strice întru ceva,
măcar de-are şi face muiarea pre bărbat să să pornească asupra ei, trebue
să-ş îngăduiască firei” (LEGI Mold., 118, 10-13)125.

125
Deşi este vorba despre un împrumut din maghiară, prezent în mai multe texte
vechi, cunoscînd numeroase ocurenţe şi a cărui provenienţă în limba română nu

123
V.4.2.7. Pentru un cuvînt precum plaşcă, prezent în PO: „Iară Sim şi
Iafet luară o plaşcă, puseră pre umere şi înderăt mărgînd, coperiră trupul
de ruşine tătîni-său” (Gen., 9, 23); „Luo derept aceaia Răveca plaşca şi
se îmbrobodi” (Gen., 24, 65), deşi are drept corespondent subst. palást,
nu putem presupune decît, cel mult, că traducătorul s-a hotărît să-l
utilizeze pe acesta şi nu un sinonim întrucît el apărea în textul model.
Acesta, deja este un argument care indică sursa maghiară. Oricum,
termenul apare destul de des şi în alte texte vechi româneşti126, ceea ce
înseamnă că este mult mai potrivit să credem că plaşcă era un termen
bine cunoscut şi intrat în uzul vechii române - motiv principal pentru
care el a fost folosit în PO, chiar dacă sub o uşoară presiune dinspre
textul maghiar.
V.4.2.8. Alături de vb. a întoarce, rezultatul unui calc după magh.
forditani, ‘a întoarce’, ‘a consacra, a destina’, dar şi ‘a traduce’, care
apare în Introducere: „cinci cărţi ale lui Moisi prorocul, carele sîmt
întoarse şi scoase den limbă jdovească pre greceaşte, de la greci,
sîrbeaşte şi într-alte limbi”; „n-au, iară, întors mînă de înger, ce mînă
grea, păcătoasă”127, PO utilizează subst. tălmaciu (Gen., 42, 23) care

poate fi pusă pe seama unui traducător identificabil, privind la varietatea


valorilor sale de întrebuinţare - care ilustrează procesul de alunecare semantică -
, putem crede că vb. a îngădui mai degrabă este propriu normei culte, cunoscut
în graiuri, dar necaracteristic acestora, cel puţin prin unele valori de
întrebuinţare.
126
Vezi, spre exemplu: „Împărţiră cămeşile meale şie, şi de plaşca mea lepădară
sorţi” (PS.S B, XXI, 19); „Împărţiră cămăşile meale loru-s, şi de plaşca mea
lepădară sorţi” (PS.C., XXII, 19); „Sacosul iaste plaşca cu carea purtară pe
Hristos la groaznecile patime ale lui şi-ş bătea joc dă dînsul” (LEGI Munt., 103,
19-20); „iară după acea-l dezbrăcară şi-l îmbrăcară în plaşcă ierusalemlenească”
(VARL, 81, 10-12); „Că acmu cu adevărat eşti împărat, că eşti îmbrăcat cu plaşcă
mohorîtă şi ai în cap cunună” (VARL, 81, 18-19); „Podoaba preotului pentru
aceaia iaste roşie sau mohorîtă după graiul prorocului (carele face pre îngerii său
duhure şi slugile sale foc arzătoriu). Iaste şi pentru aceasta, că plaşca roşie,
adecă cu plaşcă îmbrăcară pe Hristos la patimele lui” (LEGI, Munt., 108, 22-25);
„luvară despre el plaşca şî-l învescură în veşmintele lui” (EV.SIB., Mt., 27, 31);
„Nu ştiţi că cei ce la ţeanchiu aleargă, toţi aleargă, iară unul ia plaşca?” (BB,
1Cor., 9, 24).
127
Alături de valorile cu care acest cuvînt apare în vechile texte româneşti,
valabile şi astăzi, prin metafore şi calchiere se mai înregistrează: „Hristos
întoarse apa în vin şi făcu începeniia seamnelor lui” (NTB, 267, 33); „Întoarse

124
redă, prin împrumut, magh. tolmach. Atît substantivul, cît şi verbul, apar
în vechea română: „Era acest Gaşpar vodă multă vréme tergiman la
împărăţie, adecă tîlmaci tuturor solielor creştineşti ce vin la împărăţiie”
(MC, 66, 30-31), dar şi: „Iată, fecioara în pîntece va avea şi va naşte fiiu
şi vor chema numele lui Emmanuil, carele iaste tălmăcindu-se: «Cu noi
Dumnezău»” (BB, Mt., 1, 23); „Şi în Iopa era oarecarea ucenică, pre
nume Tavitha, carea, tălmăcindu-se, să zice Căprioară” (BB, FA, 9, 36).
Avînd în vedere situaţia din PO, unde avem a face cu un împrumut din
maghiară, apoi cu un calc semantic, urmînd aceeaşi limbă, se observă că,
în fapt, ambele demonstrează relaţia (şi orientarea) traducătorului PO şi a
mediului din care acesta făcea parte, cu (şi spre) această cultură.
V.4.2.9. O menţiune merită subst. tabără, prezent în: „Şi seara
vineră prepeliţe şi acoperiră tabăra şi demîneaţă fu roao pregiur tabără”
(PO, Ex., 16, 13). Alături de această formă, apare şi cea din: „Iară carnea
giuncului, piialea-i şi rumegătura-i afară de tabăr, cu foc să le ardzi” (PO,
Ex., 29, 14)128. Cunoscut în limba română veche, unde avea sensul
‘tabără militară, campament, castru’, precum în: „Porunci căpitanul să-l
ducă în tabără, zicînd, cu bătăi să întreabe pre el, ca să înţeleagă pentru
ce vină aşa strigară spre el” (NTB, FA, 22, 24) (acelaşi termen apare în
locul respectiv din BB), în traducerile Vechiului Testament termenul se
referă, fireşte, la o realitate primitivă, trimiţînd la o aglomerare umană
(nu neapărat compusă exclusiv din luptători înarmaţi).

apele lor în sînge şi omori peştii lor” (PS.S B, 104, 29) „Pănătaţi şi lăcrămaţi şi
plîngeţi că rîsul vostru întru plîngere întoarce-se-va şi bucuria întru jale” (CP,
Iac., 4, 9), unde ‘a transforma, a preschimba’ se extinde la ‘a răstălmăci’:
„slugile îndeamnă-i să să pleace stăpînilor săi, ca întru toate să le fie lor dragi,
neîntorcîndu-le cuvintele” (NTB, Tit, 2, 9) (de unde şi sensul ‘a nu se supune’);
„O, plinule de toată hicleniia şi de toată răutatea, fiiule al diavolului, pizmaşule
a toată dereptatea, au nu te vei părăsi a întoarce căile Domnului cealea
dereaptele?” (NTB, FA, 13, 10). Într-un context precum: „Şi să priimască
întorsurile cuvintelor şi dezlegările cuvintelor întunecoase, şi să socotească
direptatea adevărată, şi judecata a o îndirepta” (BB, Parimii, 1, 1-3) sensul subst.
subliniat era unul apropiat de cele de mai sus , dar şi de ‘traducere’, căci este
vorba despre explicarea valorilor şi sensurilor profunde şi tainice ale cuvintelor.
La capătul acestui şir apare: „Şi arătîndu-ni-să Chiprul, şi lăsîndu-l în a stînga,
vînslăm în Siriia (...)” (glosat: „Întorsura cea demult zice înotăm, iară noi am
scris vînslăm, căci vînsla cu corabiia pre apă”) (NTB, FA, 21, 3), unde întorsură
semnifică ‘traducere’.
128
În ambele cazuri, BB utilizează tot tabără.

125
Prezenţa, în PO, alături de forma tabără, a formei cu fonetismul
etimologic, tabăr (< magh. tabor), ar putea semnifica nu faptul că ne
aflăm în faţa unui termen care tocmai se împrumuta (deşi am exemplificat
cu un text din secolul al XVII-lea), ci că am avea a face cu încercarea
traducătorului de a încadra - în paradigmele limbii române şi cu păstrarea
fonetismului etimologic - un termen relativ recent împrumutat. Încercarea
atestă şi că aspectul literar românesc avea cadre flexibile, adică era
neformat.

V.4.2.10. Deşi poate fi pus atît pe seama versetului latin


corespunzător, cît şi pe cea a celui maghiar, termenul evidenţiat din:
„Înmulţi-voiu nevoile tale cînd veri fi tăroasă” (PO, Gen., 3, 16), alături
de: „Meg sokassitom a te Nyaualyaidat mikor Terhess lesz” şi de:
„multiplicabo aerumnas tuas et conceptus tuos”129 aduce în atenţie
aceeaşi relaţie dintre două limbi între care au existat contacte la toate
nivelele, chiar înainte de a se statornici un contact pe calea acestei
traduceri.
Termenul, împreună cu baza sa de formare, nu apare accidental în
PO, nefiind străin vechii române. Astfel, mai apar: tăroasă, alături de
terhess (Gen., 16, 11), „fu tăroasă”, după „teréhbe eséc” (Gen., 25, 21)
(de asemenea, vezi şi Gen., 3, 16; 4, 1, 17; 16, 4, 5, 10; 19, 36; 21, 2; 25,
21, 21; 29, 32, 33, 35, pentru care BB preferă termeni de origine slavă
sau construcţii pe model grecesc: a zămisli şi a lua în pîntece.); au

129
Cauza profundă a construcţiei şi a diferenţelor dintre textele maghiar şi latin
se află în felul în care este construit textul ebraic. Acolo, ideea ‘chin’, ‘nevoie’
este urmată în modalitate apozitivă, în juxtapunere, de ideea ‘sarcină’. Întrucît
timpul este un dat fundamental, o traducere potrivită ar avea în vedere un
anumit grad de explicitare a relaţiei temporale, succesiunea fiind de natură să
evidenţieze în mod implicit şi relaţia de cauzalitate (aceasta nefiind, în fapt, una
profundă, chiar dacă are un curs natural.). De aici, fiecare a încercat să redea
ideea, dar în forme adecvate limbii sale; fireşte că s-au produs pierderi, dar şi
adăugiri (cf. şi: P lh quvnwn plh qunw~
ta"luv
V pa "so u kato
iV n V ste na g monv so u ,
‘Multiplicans multiplicabo tristitas tuas, et gemitum tuum’ (Sept.). Traducătorul
român va prefera o frază în care apare o subordonată temporală, precum în
maghiară, explicitînd, şi nu modelul latin, pe cît de plin de valenţe, pe atît de
solicitant pentru cititor. Dincolo de această ajustare, versetul românesc se
revendică de la cel latin.

126
întăroşat, „terehbe esett” (Gen., 38, 24), tarul, alături de terhöt (Ex., 18,
22)130.
Nu pare a fi vorba despre o situaţie a cărei existenţă, dezvoltare şi
nevoie de redare să poată fi pusă pe seama unui contact cult, însă
modalitatea aceasta de exprimare poate fi considerată ca aleasă, dintre
toate celelalte, sub influenţa cultă a unei alte limbi. Deşi se poate
presupune că fiecare popor are denumirile sale (în esenţă, nu prea
îndepărtate unele de altele) pentru o astfel de realitate (de mare evidenţă
şi importanţă)131, în cazul textului biblic, mai ales, se poate constata o
nevoie de eufemizare a exprimării, cu atît mai mari cu cît acestea sînt
impuse de modelul urmat în traducere.

Faptul se observă şi în cazul exprimării actului din care decurge starea de


graviditate. Astfel, în: „Şi Adam conoscu muierea lui, Evva, şi fu tăroasă
şi născu pre Cain” (Gen., 4, 1), alături de: „Adam vero cognovit Havam
uxorem suam quae concepit et peperit Cain” şi de: „Adam kedig meg
ismere Heuat az ö Feleséget: Ki fogada es szüle Caimot”132, este de

130
Pentru acesta din urmă vezi cazuri precum: „Acmu, amu, ce ispitiţi Domnul
de puneţi tarul spre cerbicea ucenicilor, cela ce nece părinţii noştri, nece noi
putum purta?” (CB, FA, 15, 10); „bezaconiile meale preanălţară-se capul mieu, că
tar greu păsară spre mine” (PS.C., XXVIII, 5); „Nice hiece cal încalecă husarii,
ce tot cai mare groşi, să poată birui a purta tarul” (MC, 53, 35-36). De asemenea,
vezi şi: „Ziceţi featei Sionului, iaca împăratul tău vine ţie blînd şi şăzînd spre
asin şi desupra mînzului a asiniei învăţată supt tărhat”. (NTB, Mt., 21, 5).
131
Probabil că în această categorie ar putea fi introduse cazurile următoare:
„David îndrăgi pre Virsaveia, muiarea Uriei. Şi dzăcu cu dinsa şi o îngrecă”
(CPLR Fl. d., 133, 4-6); „du-te la Elisata, vara ta, să vedzi, că şi aceaea are acmu
6 luni de cînd au îngrecat” (VARL, 379, 24-26); „Fămeaia care se va îngreca şi
va naşte făt necurată va fi 7 zile” (BB, Lev., 12, 2); „iară bărbatul se-au culcat cu
soacră-sa şi o au îngrecat” (LEGI Munt., 210, 39-40); „Muiarea grecioasă, cînd
ia erbi ca să omoară pre cel ce au îngrecat, ucigaşă iaste” (LEGI Munt., 532, 27-
28); „pămîntul se îngrecează de vînt, adecă i se umplu vinele lui” (LEGI Munt.,
623, 38-39); „Muiarea carea-ş strică la începătura îngrecării, cînd de va strica să
nu facă feciori, ucigaşă iaste” (LEGI Munt., 532, 25-26); „Iară vai de greoaelor
şi aplecătoarelor, în acealea zile” (NTB, Mt., 24, 19).
132
Încă o dată, este de observat şi faptul că traducătorul român utilizează
termenul de origine maghiară acolo unde el nu există în textul maghiar [vezi şi:
„Că Sara fu tăroasă şi născu” (Gen., 21, 2), „mert Sara fogada, es szüle”
(„concepitque et peperit”); „fu tăroasă” (Gen., 4, 17) pentru concepit dar şi
alături de „Ki fogada”]. Dincolo de motivele obişnuite ale unui astfel de

127
remarcat utilizarea, în textul maghiar, a unei structuri care se găseşte şi în
limba română: „Ki fogada” ‘primi’, pentru a reda ideea ‘deveni
însărcinată’. Pentru acelaşi segment, BB prezintă: „Şi Adam cunoscu pre
Eva, muiarea lui, şi zămislind, născu pre Cain”. Tot BB prezintă situaţii
precum: „şi întră la dînsa; şi luo în pîntece de la el” (Gen., 38, 18); „Şi
întră cătră ea şi dormi cu ea. (...) Şi luo în pîntece muiarea” (2Împăraţi,
11, 4); „Şi întră cătră fămeaia lui şi luo în pîntece; şi născu fecior”
(1Paralipomenon, 7, 23); „Şi veniiu cătră prorociţă, şi luo în pîntece, şi
născu fiiu” (Is., 8, 3), unde, sub influenţa cultă a textului grecesc, apar
forme eufemistice sau care doar sugerează realitatea pe căi ocolite.

V.4.2.11. Sub Gen,. 6, 14, Dumnezeu îi indică lui Noe lemnul din
care să-şi facă acesta Arca: „Fă ţie o corabie de lemn de brad”. Indiferent
de modelul pe care îl urma în acel moment, cu preponderenţă,
traducătorul român, avînd de rezolvat problema traducerii denumirii
materialului de construcţie, va apela la textul maghiar, unde apare
fenyöfa, pe care îl calchiază. În textul ebraic, este vorba despre „gopher”
(‫)גֽפֶר‬.

În ciuda a numeroase încercări de explicare, nu este clar la care specie de


lemn trimite ebr. gopher. Unii exegeţi şi traducători cred că este vorba
despre coniferul chiparos, soluţie care este reflectată deBiblia lui Luther,
unde apare Tannenholz (ceea ce întăreşte ideea relaţiei - de aşteptat -
dintre textul maghiar şi cel german). În Septuaginta xuvlwn te tr a g wvnwn,
sintagmă redată în BB prin „leamne în patru muchi”, iar în Vulgata lignis
levigatis. În aceste două texte atenţia cade pe lemn după prelucrarea sa.
Este interesant cum, neştiind exact despre ce este vorba, unele traduceri
păstrează termenul întocmai (K.J., Segond), altele caută soluţii privind la

comportament (o anumită nevoie şi voinţă de variaţie în exprimare; intenţia de a


produce, printr-un astfel de lanţ sinonimic, un tip de glosă explicativă şi
îmbogăţitoare a bagajului lexical al cititorului; exersarea - de către sistem, de
către traducător, de către cititor - a noilor structuri şi elemente lexicale
împrumutate din textele model), în acest caz se poate observa şi o anumită
presiune a nevoii de eufemism. Chiar textul ebraic, cu un simţ al pudorii
caracteristic acelei părţi a Orientului, prezintă o structură ce poate fi redată prin
„se îngreună”, găsind, aşadar, această modalitate de redare privind procesul la
nivelul unei componente a acestuia, dată de consecinţa vizibilă a dezvoltării
embrionului, cînd apar modificări sensibile la nivelul anumitor parametri ai
viitoarei mame - aşadar, dintr-o perspectivă eufemizată de cunoaşterea şi
înţelegerea procesului, privit constatativ, la nivelul viitoarei mame, acum aflată
într-o stare aparte.

128
realităţile lumii mediteraneene. În acest caz, în general se are în vedere un
lemn răşinos „bois résineux” (B.Jer.), care poate fi cedru sau chiparos. De
aici decurge şi soluţia textelor german, maghiar şi a PO. Chiar astfel,
rămîne dificil de ştiut dacă în original (textul ebraic) perspectiva are în
vedere lemnul viu, privit înainte de tăiere sau dacă se referă la materialul
de construcţie prelucrat deja133.

V.4.2.12. În acelaşi fel pot fi considerate lucrurile şi în cazul unor


termeni precum: adăvăsi ‘a împrăştia, a risipi’ (< magh. odaveszni) (PO,
Gen., 49, 7); „nu se amistuia” pentru „nem emésztetneic” (PO, Ex., 3, 2);
au amistuit pentru „meg emésztette” (Gen., 31, 15); aş amistui alături de
meg emésztenélec (Ex., 33, 3)134; batăr pentru bator (PO, Gen., 30, 15;
34); bărat ‘prieten’ (< magh. barát) (PO, Gen., 38, 12); beteag pentru
beteg (PO, Gen., 48, 1)135; „Pistruiele să fie birul tău” (PO, Gen., 31, 8)
alături de: „A tarkac legyenec à te béred” şi de: „variae erunt mercedes
tuae”; bizuiaşte! pentru bizd (PO, Gen., 47, 6); buduşlău ‘rătăcitor,
pribeag’ (< magh. bujdosó) (PO, Gen., 4, 13); chipurele (NTB), dar

133
Analiza comparată a acestor versiuni arată că fiecare limbă îşi are cerinţele
ei, la care se pot adăuga unele cu care traducătorii creditează pe receptorii
textului. Din aceste cauze, ceea ce apare în textul ebraic (secvenţă care, într-o
încercare de traducere exactă, poate fi redată prin: „şi s-o lipeşti pe dinăuntru şi
pe dinafară cu smoală”) suferă felurite adaptări la respectivele nevoi. Textele
latin şi cel din PO sînt cît se poate de apropiate de cel ebraic (unde se folosesc
forme nelegate genetic (a clei/ răşină; lino/ bitumen). Textul maghiar este încă
mai concentrat căci limba maghiară permite acest lucru, forma de acolo putînd fi
redată prin smoleşte. Invers de textul maghiar, deşi are aceleaşi capacităţi,
versiunea grecească, fidel redată în BB, foloseşte un verb şi un substantiv,
precum textul ebraic, dar din aceeaşi familie lexicală, ceea ce, în context, devine
o explicaţie insistentă, care creează redundanţă. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi
despre textul german. Fidelitatea acestor din urmă texte faţă de textul ebraic
(sursă) este una pur formală; din punctul de vedere al limbilor în care se
formează acel conţinut rezultatele prezintă trăsăturile tautologiei.
În ceea ce priveşte principala discuţie, este de observat că segmentul din PO este
cel mai concentrat din toate, aproape forţînd subînţelesurile limbii române,
eliberat de orice tentaţie a redundanţei.
134
După toate acesta, însă, apare şi o situaţie precum: să potopească pentru
emészszze (PO, Ex., 32, 10), şi nu să amistuiască.
135
Dar vezi şi situaţia, deloc singulară, în care traducătorul român strecoară în
text elemente de origine slavă, într-o ţesătură destul de atent elaborată: boalele
pentru betegség (PO, Ex., 23, 25).

129
obrazele (CB, CP), redînd vsl. obraz0, şi tiposurile (BB), redînd gr. to "uV
tuvpo u" ; chizeaş pentru kezes (PO, Gen., 43, 9); ciurde pentru chorda
(PO, Gen., 31, 43); făgădaş ‘angajament’ (< magh. fogadás) (PO, Gen.,
31, 13); hotarăle pentru hataroc (PO, Ex., 10, 19); majă ‘unitate de
măsură echivalentă cu un qintal’ (< magh. mázsa)136 (PO, Ex., 25, 39; 37,
24; 38, 25; 38, 27); marhă pentru marha (PO, Gen., 14, 12; 16; 21; 15,
14; Ex., 22, 11) ‘bunuri mobile, inclusiv animale’; „marhă de argint şi de
aur” pentru „ezüst es arany marhákat” (PO, Gen., 24, 53)137; marha şi
ilişul pentru marha et élés (PO, Gen., 14, 11) ‘bunuri şi provizii’138; oraş
(cvasi-general în NTB), dar cetate (caracteristic CB, CP şi BB); pogaci
pentru pogach (PO, Gen., 18, 6; Ex., 12, 39; 29, 2); sălaş pentru szálás
(PO, Gen., 42, 27; Ex. 4, 24) ‘adăpost, loc de refugiu’; „la sălaşu” pentru
szálásra (PO, Gen., 24, 25); „am putea sălăşui” (PO, Gen., 24, 23) pentru
szálhatnac; şpan ‘ispravnic’ (< magh. ispán) (PO, Ex., 1, 11); viteaz
(NTB), dar voinic (CB, CP) şi oştean (BB); zălog pentru zalag (PO, Gen.,
38, 17; 18).

136
În Magyar oklevél-szótár, (...) Szamota István (...) Zolnai Gyula, Budapest,
1902-1906, s.v., unde se dau sensurile ‘centenarius, pondo; zentner’, se arată şi
că „uulgo masa dicitur”, masa fiind forma care apare în textul lui Heltai. Avînd
în vedere că magh. masa ar fi generat rom. *maşă, ceea ce nu apare în PO, se
poate presupune că traducătorul român, deşi a utilizat cuvîntul maghiar, ca un
cunoscător al normei culte a acestei limbi, nu a urmat umil textul lui Heltai, ci a
plecat de la forma cultă, şuierătoarea sonoră din rom. majă datorîndu-se magh.
mázsa; (cf., de pildă, situaţia din Ex., 28, 28: „leagă Hozenul cu belciugurele
sale de belciugurele Efodului cu şinor de mătase galbină, cum pre acel efod, cu
măiestrie făcut tare să se ţine şi cum Hozenul de cătră Ehod să nu se dezleage”,
unde rom. şinor prezintă fonetismul determinat de ceea ce apare în textul
maghiar: sinnor). Pe de altă parte, însă, vezi şi forma jimble (foarte probabil
pătrunsă şi răspîndită la nivel popular) din sintagma „făină de jimble” (PO, Ex.,
29, 40), care urmează magh. pentru „semlye liszt”. Situaţiile acestea, însă, sînt
legate de cele evidenţiate la discuţiile asupra numelor proprii. Vezi, s.v., şi
bogatele atestări reproduse în EWUR.
137
Dar cuvîntul apare, iarăşi, într-un exemplu repetat de variaţie a textului, şi în
poziţii în care corespondentul maghiar era altul, el putînd fi redat şi prin alte
forme decît prin marhă: marhă pentru gyanant (PO, Gen., 30, 33) (unde este
vorba despre animalele din turma lui Laban); marhă pentru ioszag (PO, Gen., 31,
1) ‘idem’ (magh. ioszag fusese redat prin bunătate, sub PO, Gen., 34, 23).
138
Cel de-al doilea cuvînt ar putea intra în categoria următoare, a termenilor
care au mari şanse de a-şi datora prezenţa în limba română traducătorului PO, cel
care, aici, a urmat textul maghiar.

130
V.4.2.13. Judecînd lexicul unui text precum Palia de la Orăştie - la
nivel de ansamblu şi la nivel de detaliu -, se constată că foarte puţine
dintre elementele lexicale de origine maghiară pot fi utilizate, în sine, ca
argumente ce pledează în direcţia sursei maghiare a PO. Oarecum
asemănător situaţiei elementului latin sau celui slav, şi aici există doar
cîteva cazuri ce indică o relaţie clară între textul maghiar şi cel
românesc. În general, textele vechi româneşti din epocă, indiferent de
zona de apartenenţă, utilizează destul de mulţi termeni de origine
maghiară. Lucrul acesta se datorează caracterului eficient al influenţei
maghiare asupra limbii române la nivel lexical (nu atît prin numărul
mare de cuvinte, cît prin forţa pe care termenii achiziţionaţi o aveau în a-
şi păstra poziţia dobîndită în sistem), pe fondul unei circulaţii - la fel de
eficiente - a textelor şi a oamenilor. Pe de altă parte, traducătorul Paliei
de la Orăştie -, cel care alături de Vulgata alege să-şi ia ca model o
versiune maghiară, şi care trăieşte într-un spaţiu cultural aflat sub
influenţă maghiară (în fapt, şi alegerea Vulgatei este determinată de
aceeaşi influenţă, ca şi însuşi actul „temerar” al traducerii textului sacru
în limba vernaculară) -, stăpînea la un nivel ridicat limba română aşa
cum se înfăţişa ea în zona sa de apartenenţă culturală şi - foarte probabil
dacă privim la rezultatul muncii sale - chiar diferite straturi ale acesteia,
în plan diacronic şi diastratic.
Se înţelege că numai pe baza unor elemente lexicale este dificil de
demonstrat o relaţie între două versiuni, mai ales atunci cînd cele două
limbi prezintă anterior traducerii contacte de durată şi profunde. În mod
firesc, este foarte posibil ca multe dintre elementele lexicale prezente în
text să fi fost deja împrumutate anterior traducerii, utilizarea lor de către
traducător fiind firească şi neconstituind neapărat un semn al relaţiei de
dependenţă dintre o traducere şi sursa ei. Totuşi, utilizarea într-un text a
termenilor de o anumită provenienţă - uneori chiar în lipsa din textul
model a reprezentanţilor familiilor lexicale din care aceştia provin,
precum şi în cazurile în care traducerea în discuţie provine dintr-o zonă
în care acea limbă străină exercită o influenţă notabilă -, fără a demonstra
cu necesitate relaţia dintre cele două texte, constituie un indice de
relevanţă privitor la relaţia dintre traducător, limba-sursă şi zona de
apartenenţă culturală şi spirituală a traducătorului.
V.4.3. Dotate, adesea, cu un grad superior de certitudine sînt
situaţiile în care traducerile conţin elemente elemente de origine
maghiară, deşi, în acele poziţii, textul maghiar nu prezintă respectivii
termeni.

131
V.4.3.1. Alături de situaţiile în care magh. beszéd, are drept
corespondent, în PO, subst. beseadă (Gen., 11, 1; 15, 1; 21, 11; 24, 45;
27, 34, 27; 42; 31, 1; 34, 27; 39, 19 etc.), apar şi cazuri precum:
„Ascultaţi glasul mieu, muierile Lameh şi luaţi aminte besada mea”
(Gen., 4, 23), alături de: „audite vocem meam uxores Lamech auscultate
sermonem meum” şi de: „Tü Lamec feleségi, halyatoc meg az én
szomat, es vegyetec eszötekbe aszt a mitt mondoc” ‘ceea ce (vă) spun’.
Urmînd textul latin, autorul PO utilizează un împrumut maghiar
inexistent în secvenţa tradusă.
V.4.3.2. În acelaşi fel, sub Gen., 3, 1 apare: „Şi şarpele era mai alnic
de toate jigăniile pămîntului, carele era făcut Domnul Domnedzeu”.
Formei evidenţiate îi corespunde, în textul maghiar, termenul rauasz.
Un alt termen, care poate fi considerat ca fiind „specializat” este:
naşfă ‘pavăză, pafta’ (< magh. násfa), care cunoaşte trei ocurenţe în PO:
„Fă şi doo naşfe şi doo lanţure den aur curat” (Ex., 28, 13), „Chinaly két
bolgartis, es két lantzot tiszta aranybol”, „facies et uncinos ex auro”;
„Aduseră tot, şi bărbaţii şi muierile cărora pre dare bună voie avea:
cheotori, cercei, ineale, naşfe” (Ex., 35, 22), „Hozanac mind à firfiac
s’mind az aszszonyálatoc, kic az adásra io keduüec valanac, kaptsokat,
fülbeuetöket, gyürüket, bolgarokat”, „viri cum muliebribus praebuerunt
armillas et inaures anulos et dextralia”; „feaceră şi doo naşfe de aur şi
doo verigi de aur pre doo cornure a hojenului” (Ex., 39, 16), „Chinalanac
két arãy boglartis, es két arany karikat à Hosennec két szegeletire”, „et
dous uncinos totidemque anulos aureos porro anulos posuerunt in
utroque latere rationalis”139.
În ambele cazuri, textul românesc utilizează termeni de origine
maghiară, cărora, în respectivele locuri, le corespunde cîte un termen pe
care româna nu-l deţinea şi, pe cît se vede, nici nu-l prea putea
împrumuta. Date fiind unele particularităţi ale actului traducerii -
generate de nevoi specifice resimţite de către traducător, dar nu mereu
coincidente cu nevoile şi posibilităţile sistemului şi ale cititorului140 -,

139
Magh. boglar, care a fost redat prin naşfă, avea sensuri precum ‘umbilicus,
lunula’, ‘funda’. În B.Orth. 2001 se utilizează paftale (notă: „Literal: «paveze»;
agrafe în formă de scut”), apoi salbe şi lănţişoare.
140
Este de remarcat că nu sînt rare cazurile în care autorii de traduceri preferă
calcul sau felurite echivalări sinonimice (uneori, cu termeni împrumutaţi tot din
limba din care se traduce), evitînd să opereze cîte un împrumut (poate necesar)
care ar leza sistemul limbii române sau care nu poate fi făcut. Un astfel de

132
astfel de situaţii sînt de înţeles. Aceste două cazuri ilustrează orientarea
traducătorului către textul maghiar141.

Pe fondul şi în mediul în care a fost tradusă Palia de la Orăştie,


utilizarea - reflexă (uneori), conştient dirijată (alteori)142 - a unui
termen maghiar indică forţa mediului cultural din care provenea şi în
care se afla autorul traducerii, precum şi beneficiarul prim al acesteia.
Totodată, prin latura sa conştientă, procesul era orientat astfel încît
receptorul textului era condus pe calea acumulării de material lexical,
cu constituirea în mintea acestuia a unor reţele sinonimice clare, cu
desfăşurarea cîmpurilor lexical-semantice şi punerea în funcţiune a
familiilor lexicale. Traducătorul nu forţează lucrurile. Uneori, deşi are
la îndemînă un maghiarism, el utilizează termeni de origine slavă, căci
urmăreşte anumite scopuri, alteori preferă formele familiare, pentru a
nu forţa nici pe cititor, nici sistemul. Astfel se explică apariţia, sub
Gen., 27, 35 a formei „cu hicleşugul”, în textul maghiar apărînd pentru
chalardsaggal, pentru care ar fi putut crea sau utiliza forme precum:
„cu celuirea”, celuind, sau o formă pe model popular, „cu celoşagul”.

exemplu apare sub Iac., 5, 1, din versiunile Apostolului din secolul al XVI-lea.
În locul respectiv, CB şi CV prezintă: „plîngeţi-vă hlipindu de chinurile voastre”,
pentru elementul subliniat CP optînd pentru un termen moştenit: suspinaţi.
Verbul din textul slavon era unul imposibil de redat în limba română r`dati
‘flere, lugere’. De aceea, CB şi CV optează pentru redarea acestuia printr-un al
împrumut din aceeaşi limbă, a hlipi provenind din vsl. hlipati ‘singlutire,
contorquere’, fiind un sinonim acceptabil. Invers, deşi există şi alte posibilităţi,
cel puţin acceptabile, prin cazuri precum: „trăsnăt fu mare ca să colibească-se
urziturile temniţiei” (CB, FA 16, 26); „Că văzură ceia de Solun iudei că şi în Ber
propoveduise Pavel Cuvîntul lu Dumnezeu, vineră aciia colibind gloatele” (CP,
FA 17, 13); „vine multe şi greale aducea spre Pavel, cealea ce nu le putea colibi”
(CP, FA 25, 7) aceste texte împrumută verbul a colibi (< vsl. col1biti‘kine iǹ
movere’), o formă care nu a rezistat şi pentru a reda sensul pe care îl purta, alte
texte au căutat felurite soluţii („vine multe şi grăle aducea spre Pavel, ceale ce
nu le putea împenge” (CV, FA, 25, 7); „cutremur fu mare cîtu se legăna temeiul
temniţeei” (CP); „Şi deca ştiură ceia dintru Solun ovreai că şi întru Beru spuse-se
de la Pavel Cuvîntul Domnului, veniră şi acie plecîndu şi turburîndu gloatele”
(CB).
141
Este, însă, de menţionat că sub Gen., 24, 47, magh. naspha este redat prin
cercel.
142
În cazul lui alnic, sinonimul cît se poate de la îndemînă şi de aceeaşi origine
maghiară, hiclean, putea fi foarte bine utilizat.

133
V.4.4. Traducerea PO utilizează cîteva elemente lexicale care s-ar
putea constitui în mărci indicatoare ale faptului, nu doar că între limbile
română şi maghiară au existat contacte lingvistice, ci şi ale aceluia că PO
a urmat, în respectivele locuri, textul Pentateuhului lui Heltai, adică
termeni care pot demonstra relaţia directă dintre cele două texte. Este
vorba despre cazurile în care avem a face cu termeni rari, culţi sau
populari, a căror prezenţă în limba română se constată pentru prima dată
sau exclusiv doar pentru respectiva traducere.
V.4.4.1. Un astfel de termen apare în: „Şi tot acest lucru de-ntreg şi
mereu aur era”, „Es mind ez egy mü, egesz es merö aranybol vala”, „et
spherae igitur et calami ex ipso erant universa ductilia de auro
purissimo” (Ex., 37, 22)143. Posibilitatea ca forma mereu să provină în cel
mai direct mod din magh. merö, utilizat în unul dintre textele de la baza
PO, are cele mai mari şanse de a fi conformă cu realitatea.

Vezi şi ceva mai sus, sub Ex., 37, 17: „Sfeaşnicul, încă, feace de curat,
întreg aur”, redat în textul maghiar prin: „Meg chinala à györtyatartotis
tiszta, egész es merö aranybol”, ceea ce a creat oarecari dificultăţi de
traducere datorită tăieturii de la interiorul versetului. Astfel, prima
jumătate a versetului din textul maghiar (tăietură urmată şi în PO) s-ar
reda astfel: ‘făcu şi sfeşnicul din curat, în întregime şi pur aur’. Principala
problemă este că magh. tiszta poate fi folosit atît pentru a semnifica
‘curat’, cît şi pentru ‘în întregime’. Utilizarea sa poate conferi un caracter
vag anumitor contexte, de unde si necesitatea precizărilor ulterioare.

V.4.4.2. Şanse aproximativ egale de a constitui o marcă lexicală a


urmării textului maghiar o are un termen precum cel de sub Ex., 33, 11:
„Domnul, iară, faţă-făţişi grăiia cu Moisi, cum omul cu priiatnicul său au
sucuit a grăi”, după: „Az WR kedig szinröl szinre szol vala Mosessel,
mint ember baráttyáual szokot beszelni”.

Deşi urmează textul maghiar, traducătorul român nu o face pe deplin, ci


într-un mod în care încearcă să nu aglomereze structuri şi material lexical
prin care ar tinctura prea mult rezultatul traducerii cu maghiarisme. De
aceea, alături de termenul evidenţiat (prin care se ocoleşte un verb banal
precum a obişnui) şi de calcul reprezentat de „faţă-făţişi”, după „szinröl
szinre”, apare slavonismul priiatnicul (şi nu maghiarismul bărătaş, deja

143
Vezi şi ceea ce apare în versiunile Apostolului din secolul al XVI-lea, sub FA,
23, 3: „Bate-te-va Dumnezeu, păreate spoitu!” (CB), „Bate-te-va Dumnedzeu,
păreate vărruitu!” (CV), „A te bate are Dumnezeu, de păreate mereit!” (CP).

134
utilizat în alte locuri: Gen., 26, 26 şi 38, 20), iar magh. „szol vala” nu este
redat printr-o formă compusă de tipul „era grăit”, ci prin forma simplă
grăiia. Astfel de situaţii, deloc singulare în textul PO, se alătură celor care
indică o anumită grijă pentru cititor, atît în sensul că acesta nu este
solicitat în procesul de înţelegere a textului, dar şi în sensul existenţei
unui proces dirijat prin care cititorul primeşte doze rezonabile de elemente
care arată orientarea traducătorului către maghiară, care joacă rolul
modelului cult.

V.4.4.3. Ceva mai complicată apare situaţia sub Ex., 15, 27: „Şi
tinse Moisi mîna sa pre mare şi se înturnă marea demîneaţă în locul său
dentîniu şi de-ainte fugind eghipteanii curseră apele înaintea lor şi
văndăgindu-i pre ei Domnedzeu înecă-i în mijloc de unde”, „Es ki
nyuyta Moses az ö kezét à tengerre, es à tenger reggel visza tére at ö
helyére, es az Egiptusbeliec eleybe futa~ac. / Es ekepe~ szoritabe öket az
WR à tengernec kezepibe”, „cumque extendisset Moses manum contra
mare reversum est primo diluculo ad priorem locum fugientibusque
Aegyptiis occurrerunt aquae et involvit eos Dominus in mediis
fluctibus”.

Comparînd cele trei versiuni, primul lucru care se observă este că tăietura
versetului diferă în versiunile model144. Faţă de ceea ce apare în textul
maghiar: ‘şi întinse Moise mîna sa spre mare, iar marea reveni dimineaţă
la locul ei, iar egiptenii fugiră în calea ei / şi în felul acesta îi cuprinse pe
ei Dumnezeu în mijlocul mării’, textul românesc se arată a fi apropiat de
cel latin. Diferenţele acestea au cauze profunde, provenind din versiunile
greacă şi ebraică de la baza traducerilor ulterioare. Textul ebraic s-ar
putea reda prin: ‘şi Moise întinse mîna lui spre mare, şi spre ziuă s-a
întors marea cu tăria ei145, şi egiptenii fugind o întîmpinară, şi astfel i-a
înecat Eternul pe egipteni în mijlocul mării’.

144
Textul lui Luther, cu care cel maghiar coincide, prezintă aceeaşi tăietură
precum Vulgata: „Da reckte Mose seine Hand aus über das Meer, und das Meer
kam gegen Morgen wieder in sein Bett, und die Ägypter flohen ihm entgegen.
So stürzte der HERR sie mitten ins Merr”.
145
Aceasta este una dintre deosebirile care apar între textul ebraic şi traducerile
sale, de la Septuaginta pînă la ediţiile moderne. Credem că precizarea care din
de Carrières este fundamentală: „Reversum est primo diluculo ad priorem
locum. Hebr. ad fortitudinem suam, ad suum vigorem, ut scilicet, sicut prius,
aquae tumescerent, et fluctus agerent”. Este o perspectivă profundă, căci
decurge dintr-o viziune cosmică asupra principiilor constitutive şi de funcţionare
ale uneia dintre componentele importante ale planetei. Precum în cazul următor,

135
V.4.4.4. Din prezentările de pînă acum s-au putut observa limitele
pe care unele dintre elementele discutate ca mărci le ating. Cu cît
complexitatea unei structuri este mai ridicată, cu atît scade posibilitatea
ca apariţia acesteia într-un text tradus să constituie efectul unei
coincidenţe. Fireşte că un text tradus urmează mai multe coordonate,
urmarea modelului nefiind lineară. De multe ori, deşi redă cu fidelitate
un anumit fragment din textul-model, traducătorul operează modificări,
determinate de mai mulţi factori, care acţionează cu intensităţi diferite,
pe porţiuni diferite. Luînd în calcul toate acestea, este rezonabil să se
presupună că marile asemănări dintre un text şi posibiliul său model au
şanse reale de a indica relaţia de filiaţie dintre cele două. Dacă privim la
diferitele elemente lexicale comune PO, pe de o parte, Pentateuhului lui
Heltai şi Vulgatei, pe de altă parte, vom putea extrage concluzii, uneori
mai convingătoare, alteori mai nesigure, în ceea ce priveşte relaţia dintre
aceste texte. La un nivel superior se află construcţiile la care participă
mai multe elemente şi care, prin anumite particularităţi, aparţin, fie
limbii maghiare, spre exemplu, fie altei limbi care a constituit un model
pentru maghiară, dar pentru care nu se poate presupune că ar aparţine
limbii române ori celeilalte surse. Tot astfel se consideră şi acele situaţii
în care cuvintele utilizate într-o traducere au valori şi sensuri de natură să
caracterizeze (sau care doar se regăsesc în) presupusul model. Calcurile
de expresie şi cele semantice, aşadar pot constitui mărci valide în
stabilirea relaţiilor de filiaţie dintre două texte, fireşte, cu o condiţie: să
nu fie vorba despre structuri cu o mare răspîndire şi viteză de circulaţie,
care să se poată datora contactelor la nivel popular sau care să fi putut

astfel de situaţii constituie exemple care ne arată cît de pernicioasă poate fi


traducerea atunci cînd, în loc de a face un transfer dinspre limba şi spiritualitatea
sursă spre limba şi spiritualitatea ţintă, operează un transfer invers, nevoile de
înţelegere a textului de către receptorul spiritualităţii în care se traduce
modulînd, adaptînd, aneantizînd adevăratele şi profundele diferenţe specifice. În
fapt, dincolo de eveniment, de unele forme de exprimare şi de cîteva forme
particulare de manifestare a spiritului uman, astfel de modalităţi de abordare a
traducerii distrug exact elementul pentru care alteritatea este cu adevărat
importantă: valorile cultual-spirituale, mentale, umane care, prin aceea că doar
ea, alteritatea, le-a putut concepe şi atinge prin creaţie proprie, tot ceea ce
constituie partea ei de moştenire divină, partea de umanitate pe care numai
alteritatea o putea crea, dar pe care - cu preţul unor strădanii - o pot înţelege şi
ceilalţi.

136
pătrunde în limba sursă încă înainte de momentul traducerii. Totodată,
traducerea se constituie şi există ca un întreg viu, segmentarea ei în
elemente lexicale sau structuri sintactice trebuind urmată mereu de
recompunere, într-o continuă alternanţă a perspectivei detaliului cu
perspectiva întregului.
V.5. Deosebit de relevante pentru aflarea modelului urmat de către
traducătorul Paliei de la Orăştie, precum şi în ceea ce priveşte concepţia
sa asupra traducerii, alături de mijloacele sale de traducere, sînt acele
situaţii în care, între textul latin şi cel maghiar există deosebiri relevante
date de: a) urmarea unor surse diferite, eventual cu înţelegerea sau
interpretarea diferită a unor porţiuni de text, ceea ce poate fi reflectat şi
de prezenţa sau absenţa dintr-o sursă a unor elemente care lipsesc sau
apar în cealaltă, b) diferite comportamente ale traducătorului român, prin
care acesta completează sau omite segmente care nu se află, sau se află,
în ambele modele.
V.5.1. Situaţiile constituite pe baza diferenţelor dintre două versiuni
model permit relaţionarea textului românesc de unul dintre cele două
texte. Categoria este bine reprezentată, porţiunile mici de text fiind mult
mai uşor de corelat cu un anumit model. Precum în cazul elementelor
lexicale, astfel de segmente vorbesc doar despre ele însele, dar cu tărie.
Cu cît diferenţele dintre surse sînt mai consistente, cu atît respectivele
texte sînt mai particularizate şi, aşadar, mai apte în a dezvolta mărci cu
pondere reală. Întrucît elementul marcator este dat şi de felul în care se
construieşte enunţul în limba română sau de modul cum se echivalează
termenii, chiar cînd apar uşoare diferenţe, asemănările rămîn relevante.
Exemplele următoare au capacitatea de a oferi dovezi în mai multe
direcţii. Întrucît ne interesează, caracterul şi forţa de marcă a acestora,
calea pe care aceste situaţii apar şi felul în care participă textele-model la
edificarea textului-ţintă, cele de mai jos se vor înşira conform
semnificaţiilor pe care aceste cazuri le au.

Urmarea de diferite, versiuni, importanţa cunoaşterii textelor de bază,


precum şi consecinţele ciocnirii mai multor versiuni, dar şi a lipsei
acestora, pot fi limpede sugerate de o situaţie mai amplă, precum cea de
sub Gal., V, 19-23. Textul grecesc se prezintă astfel: „fa ne r ade V stin
eV j
ta
rv egV j a th
" sa
~ r ko",tina
v v a J stin
ev j po r neaiv , akaj qa r siva , asej lg
v e ia ,
edw
ij lo la traiv , fa r ma keaiv ,cqr v e j a i,rv ei",j zh
lo~ ", qumo,iv r
e j iqe
a i~i,
dico sta siva i, ar iJese v i", fqonov i, meqa v i, kw~
mo i (...). odeJ ka
V r po" to
V u~
pne uvma to"v stin
ej ag a j ph
v , ca r a, v erij hvnh , ma kr o qumiva , cr h stoth v ",

137
ag a
j qwsuvnh , pivsti", pr a u?
th ", ge kr
j atv e ia” (N.T.gr.)146, ceea ce în
textul latin apare sub forma: „Manifesta sunt autem opera carnis: quae
sunt fornicatio, immunditia, impudicitia, luxuria, idolorum servitus,
veneficia, inimicitiae, contentiones, aemulationes, irae, rixae,
dissensiones, sectae, invidiae, homicidia, ebrietates, comessationes (...).
Fructus autem Spiritus est: caritas, gaudium, pax, patientia, benignitas,
bonitas, longanimitas, mansuetudo, fides, modestia, continentia, castitas”.
Textele româneşti redau segmentul după cum urmează: „(...) cealea ce
sîntu preaiubire, curvie, necurăţie, mîniecie, ale dracului slujirile,
otrăvirile, stricăciunea, vrajbele, rrăzboaele, urrîciunile, urgiile,
întărrîtărîle, pîrrîle, rrealele, uciderea, beţia, cu cimpoi glăsirea (...). E
plodul de sufletu iaste dragostea, cu bucuria, pacile, cu lungă-răbdare,
bunătatea, cu dulceaţă, credinţa, cu blîndeaţe, întru ţineare” (AI), „Că
adevărate sînt faptele trupului: ceia ce sparg căsătoriia, curviiă, necurăţiia,
spurcăciunea, idoliia, farmăcul, vrăjmăşiia, sfada, mîniia, nepacea,
necredinţa, tîlhăriia, beţiia, mîncarea (...). Iară poama Duhului iaste
dragostea, veseliia, pacele, răbdarea, dulceaţa, bunătatea, credinţa,
smericunea, curăţiia, blîndeaţele, postul” (CP), „Iară faptele trupului aiave
sînt, carele-s curviia, necurăţiia spurcăciunea, slujba idolilor,
fermecătoriia, pizmele, sfadele, aleanurele, mîniile, urgiile,
îndărăptniciile, eresurele, urîciunele, vrăjmăşiile, beţiile, lăcomiile (...).
Iară poamele Duhului iaste dragostea, bucuriia, pacea, îndelungă
răbdarea, bunătatea, milostivniciia, credinţa, blîndeaţele, trezvirea” (NTB),
„Iară aiavea sînt faptele trupului, carele sînt: preacurviia, curviia,
necurăţiia, pîngăriciunea, închinarea de idoli, fărmecătoriia, vrăjbile,
pricile, rîvnirile, mîniile, obrăzniciile, împărecherile, eresurile, zavistii,
ucideri, îmbătări, ospeaţe (...). Iară roada Duhului iaste dragostea, bucurie,
pace, îndelungă răbdare de mănie, bunătate, destoiniciie, credinţă,
blîndeaţe, răbdare” (BB).
Privind la primul şir, cel al roadelor trupeşti, se observă că diferă numărul
faptelor înşirate în versiunile citate: 15 în greacă, 17 în latină, apoi 17 în
AI, 14 în CP, 16 în NTB şi 17 în BB. Diferenţele acestea (care se pot
constata şi la analiza comparativă a versiunilor moderne ale Bibliei din
diferite limbi) se pot explica doar parţial ca datorate textelor traduse şi
urmate de către traducătorii şi revizorii români.
Aşezarea termenilor într-un tabel sinoptic este în măsură să arate
majoritatea cauzelor care au produs această situaţie. Privind, mai întîi, la
textele grecesc şi latin, se poate constata că termenii corespund pînă la al
v e ia îi corespund doi termeni latini impudicitia şi
treilea, cînd gr. asej lg

146
O enumerare asemănătoare, caracteristică pregnantă a stilului paulinic, apare
şi sub Col. 3, 5 şi 8.

138
luxuria. Aceştia doi redau împreună termenul grecesc, care avea exact
aceste sensuri. Ţine de trăsăturile celor două limbi faptul că latina, spre
deosebire de greacă, nu avea un termen sintetic pentru a reda sub o
singură formă ‘impudoarea’ şi ‘luxuria’, sau că în latină se făcea o astfel
de distincţie. Trecînd mai departe, se observă că termenii corespund pînă
la cel de-al treisprezecelea în textul grecesc, şi al cincisprezecelea şi al
şaisprezecelea, în textul latin. Pe locul al treisprezecelea al enumerării,
textele greceşti prezintă diferenţe, unele texte înregistrînd fqono v "
‘malveillance, esprit de dénigration, jalousie, envie’, altele fo nh v ‘action
de tuer, meurtre accompli’. Textul latin, aşadar, nu a urmat fidel un tip de
versiune, ci a cuprins în sine ambele variante. În concluzie, diferenţele
dintre textul latin şi cel grecesc (cel dintîi are doi termeni mai mult decît
celălalt) se datorează inexistenţei în latină a unui termen la fel de
cuprinzător precum termenul grecesc aflat pe acea poziţie. Soluţia aplicată
a fost traducerea completă şi fidelă a termenului grecesc, indiferent de
faptul că, astfel, a crescut numărul termenilor enumerării. A doua oară,
textul latin mai creşte dintr-o cu totul altă cauză: manuscrisele greceşti se
împart în două, în sensul că într-un punct al enumerării, unele
înregistrează un termen, altele altul, iar textul latin are ambiţia de a nu
opta pentru disjuncţie, ci pentru cumul.
Pe acest fond apar textele slavone şi româneşti. Pus alături de textul
grecesc, cel slavon prezintă următoarea înşiruire: pr1l6bod1ny2, bl7d0n\,
nek0stota, studoloj0stvy2, idolosl8jenye , otravlenye, procaza ,rv aj0de,
r0vn0 147, zavidi3 , 2rosti, rajdejenya , raspr2, eresi, 8byistva , pyanstva ,
cozloglasavanya . Analiza paralelă a celor două texte arată că primii doi
termeni din textul slavon corespund primului termen din greacă. Diferenţa
faţă de situaţia, asemănătoare, a lat. impudicitia şi luxuria alături de gr.
v e ia , stă în aceea că termenii slavoni sînt sinonime parţiale pe cea
asej lg
mai mare parte a sferei lor semantice. Cel de-al treilea cuvînt din textul
slavon poate fi acceptat ca fiind corespunzător termenului al doilea din
textul grecesc (deşi nek0stotanu înseamnă tocmai ‘akaj qa r siva ’, aşa cum
pare, ci, mai degrabă ‘asej be v ia , ativmia
j , impietas, ignominia’).
studoloj0stvy2 semnifică întocmai ‘asej lg v e ia ’, termenul următor
reprezintă un calc după greacă, otravlenyeşi procazasînt, iarăşi, sinonime,
şi corespund gr. fa r ma keaiv , r v aj0de, redă fidel gr. cqr v e j a i , r0vn0 şi
zavidi3 , sînt inversate, în sensul că redau termenul al optulea şi al

147
În textul slavon intercalat în AI apare r\venye , ceea ce semnifică ‘puţ, şanţ,
săpătură’. Nu insistăm asupra greşelilor de slavă veche care apar în textele
româneşti ale epocii, şi care merg de la precar către mulţumitor (vezi şi
pyanstva ).

139
şaptelea din textul grecesc, următorii doi termeni, 2rosti şi rajdejenya ,
redau întocmai gr. qumo iv , şi r a i~i , raspr2, este un corespondent
e j iqe
aproximativ pentru gr. dico sta siva i, eresi, redă gr. ar iJesev i" , ultimi doi
termeni sînt corespondenţi a ceea ce se află în textul grecesc.
Antepenultimul termen, 8byistva , redă gr. fono v i , aşadar, textul slavon se
fixează şi merge pe urmele unui tip de manuscrise greceşti, cele care
conţin fono
v i , şi le ignoră pe cele care conţin fqono v i.
De la textul slavon se revendică AI şi CP. Dincolo de unele opţiuni,
personale şi încadrate între limite acceptabile, ale celor două rînduri de
traducători şi revizori români (precum mîniecie, alături de spurcăciune,
ale dracului slujiri, alături de idolie, otrăvirile, alături de farmăc - acesta
din urmă trădînd cunoştinţe de greacă şi chiar consultarea textului grecesc
sau latinesc de către Coresi -, cu cimpoi glăsirea alături de mîncarea), se
constată că, pentru primii cinci termeni, textele româneşti corespund între
ele, dar şi cu textul slavon. Termenii de pe poziţia a şasea, otrăvirile,
respectiv farmăcul, corespund între ei, dar au drept corespondent în textul
slavon doi termeni, otravlenye şi procaza , primul tradus în AI (care îl
ignoră pe cel de-al doilea). Urmează cîţiva termeni care, în limba română,
se află în strînse relaţii de sinonimie, numai urmarea atentă a textului
slavon impunînd traducerea acestora, deoarece, în mod sigur, la receptor,
diferenţele dintre aceşti termeni erau minime. Vsl. r v aj0de, este mai
potrivit redat în AI, prin stricăciunea, decît în CP care se foloseşte de
împrumut.
Termenii următori se comportă aproximativ în aceleaşi moduri,
diferenţele dintre versiunile româneşti evidenţiind aceleaşi tipuri de
discrepanţe, nu doar de ordin semantic, ci şi derivate din felurite
modalităţi de urmare a textului de tradus, precum şi diferenţele dintre
sursele acestora din urmă148.

V.5.1.1. Secvenţa: „Pre carea cînd o ară fi văzînd Şikhem Heteuşi,


ficiorul lui Hemor, carele era domn acelui ţinut” (Gen., 34, 2) reprezintă
traducerea întocmai a magh.: „Melyet mikor latott volna Sikhem Heueus
Hemornac fia, ki annac à tartomannac feiedelme vala”, textul latin fiind
diferit: „quam cum vidisset Sychem filius Emor Evei princeps terrae
149
illius”, apropiindu-se de Septuaginta, unde Emor este numit Euj
oo
aJ "i~ .

148
Situaţii similare apar şi sub: Mt., 15, 19; Iac., 3, 17; 1P, 4, 3.
149
Vezi şi „Şi cînd featele aceaste îndărăptu se înturnară la tatăl său, dzise tată-
său: «Cum aţi astădzi aşa curund venit acasă?»” (Ex., 2, 18), precum: „Es mikor
è leanyoc az ö attyokhoz tértenec volna, monda az ö attyoc: Hogy iöttetec ma

140
V.5.1.2. Sub Gen., 31, 17 textul românesc: „(...) că în şase dzile au
rodit Domnul ceriul şi pămîntul, ce în a şaptea dzi se odihni şi se înnoi”,
urmează: „Mert hat napon terömte az WR à Mennyet es à Földet: De à
hetedic napon meg nyuguuéc, es meg vyula”, ambele deosebindu-se la
final de: „sex enim diebus fecit Dominus caelum et terram et in septimo
ab opere caessavit”.
V.5.1.3. Sub Gen., 4, 8 apare: „Şi grăi Cain cu Avel, fratele său, şi
fu cum că era ei în cîmp, sculă-se Cain spre Avel, fratele său, şi ucise pre
el”, ceea ce urmează fidel: „Es szola Cain Habellet az ö Attyafiaual. Es
lön mikor a mezön volnanac, Cain Habelre az ö Attyafiara tamada es
meg öle ötet”. Faţă de acestea, textul latin prezintă: „dixitque Cain ad
Abel fratrem suum egrediamur foras cumque essent in agro consurrexit
Cain adversus fratrem suum Abel et interfecit eum”.

Precum se vede, textul latin prezintă un element (care este mai mult decît
simplul act al vorbirii directe, „egrediamur foras”) lipsă în textul maghiar.
Textul maghiar corespunde întocmai celui ebraic: (...) ‫ְיוֹתֽם ַבּשּׂ ֶָדֽה ַו ָיּ ֽקָ ם ַ ֽקי ִן‬ ָ ‫ִבּה‬
‫ֶל־הֽבֶל אָחִ ֽיו ַוי ְהִ ֽי‬
ֶ ‫ ַויּֽ◌ׂא ֶמר ַ ֽקי ִן א‬, în care se spune că Cain s-a adresat fratelui său,
dar nu se spune nici măcar ce anume i-a spus, cu atît mai puţin nu are loc
o relatare directă a spuselor lui Cain. În acest loc, Vulgata corespunde
Septuagintei: K apeiVe~ ij K ani> v pr o"Abe V v j l ton V adej lfon V a touj · u~
Dielqwme v n e"ijtopeV divo n , ka geiV ej ne
v to ne j tw/ e i~ \na i a to
uj "uVne j tw/~
pe divw/,anej sth v K ani>Abe
v piV
e j l ton V adej lfon V a to uj , ka
u~ ape
iV j kte
v i ne n
a to uj nv . Secvenţa apare şi la Luther: „Da sprach Kain zu seiner Bruder
Abel: Laß uns aufs Feldes gehen! Und es begab sich, als auf dem Felde
waren, erhob sich Kain wider seinen Bruder Abel und schlug ihn tot”, în
B.J.: „Cependant Caïn dit à son frère Abel: «Allons dehors», et, comme
ils étaient en pleine campagne, Caïn se jeta sur son frère Abel et le tua”,
dar nu şi în K.J.: „And Cain talked with Abel his brother: and it came to
pass, when they were in the field, that Cain rose up against Abel his
brother, and slew him”.

V.5.1.4. În acelaşi sens pledează şi versetul 11, din Gen., 19: „Şi
bărbaţii înaintea uşiei fură bătuţi cu orbire, de la mici toţi pînă la mari,
aşa cum osteniră, ce uşa nu putură afla”, segment care urmează: „Es a
Firfiac az ayto elött vaksaggal verettetenec kitsintölfogua mind nagyig,
vgy annyera, hogy meg faradanac, de az aytot meg nem talalhatac”. În
Vulgata apare: „et eos qui erant foris percusserunt caecitate a minimo

ilyen hamar haza” şi nu precum: „quae cum revertissent ad Raguhel patrem


suum dixit ad eas cur velocius venistis solito”.

141
usque ad maximum ita ut ostium invenire non possent”, ceea ce este
destul de diferit de corespondenţii maghiar şi român.
V.5.1.5. Textul românesc urmează pe cel maghiar şi sub Ex., 6, 20:
„Amraam fu, iară, de o 100 şi 33 de ani”, adică: „Amram kedig lön szaz
es harmitz három esztendös”. În textul ebraic, însă ‫שׁנָה׃‬
ָ ‫שׁלשִׁים ומְאַת‬
ְ ‫שׁבַע וּ‬
ֶ ,
în Vulgata „fueruntque anni vitae Amram centum triginta septem”, şi în
cele ce decurg din ele este vorba de 137 de ani, în Septuaginta, de doar
132 de ani. Nu putem şti cum s-a întîmplat ca textul maghiar să conţină
aici acest număr (ebr. ‫שׁבַצ‬
ֶ ‘7’ neputînd fi confundat cu ebr. ‫שׁלשׁ‬ֶ ‘3’), dar
cu siguranţă din acesta a luat PO vîrsta lui Amram.
V.5.1.6. Sub Ex., 2, 22 apare: „Şi născu un făt, şi puse numele lui
Gherson, că dzise aceasta: «Fost-am nimearnic în cest pămînt striin». Şi
născu şi alt făt şi-l chiemă numele lui Iliezer şi dzise: «Domnedzeul
tătîni-mieu e agiutoriul mieu şi m-au slobodzit den mîna lu Faraon»”
(PO), ceea ce corespunde cu: „Es fiat szüle, es neueze ötett Gersonnac:
Mert eszt monda: Idegen voltam es idegen földen. (Màs fiatis szüle, es
neueze Eliesernec es monda: Az én atyamnac Istene az én Segitöm, es
Pharaonac kezeböl meg szabaditott)”, şi nu derivă din: „quae peperit
filium quem vocavit Gersam dicens advena fui in terra aliena”.

În textul ebraic, în acest loc apare doar naşterea şi numirea lui Gherşom.
De asemenea, în Septuaginta, în Vulgata, în B.germ. B.Jer. şi K.J. Textul
maghiar prezintă, între paranteze, şi naşterea şi numirea lui Eliezer.
Segmentul acesta apare în unele ediţii ale Vulgatei, precum şi în unele ale
Septuagintei (una dintre acestea - cea de la Frankfurt - fiind urmată şi de
BB). De asemenea, există unele variante în ebraică în care segmentul
acesta apare, foarte probabil, ca urmare a unei adăugiri150. Neavînd
certitudinea că textul maghiar ar fi urmat sau ar fi avut la dispoziţie şi
astfel de variante, se poate presupune fie că segmentul marcat în textul
maghiar prin paranteze provine din consultarea textului latin sau a celui

150
Sub Ex., 18, 3-4 va apărea: „Cu amîndoi ficiorii săi depreună, dintre carii
unuia numele era Gherson, că aceasta dzisease tată-său: «Bejenariu am fost eu
în pămînt striin», / Iară celuia alalt Eliiadzer, că aceasta dzisease: «Domnul
tătîni-mieu au fost agiutoriul mieu şi m-au slobodzit de arma lu faraon»” (PO),
„az ö két fiaual egyetẽbe: kic közül egyiknec Gerson vala neue, Mert eszt
mondotta vala az atya: Iöueuey voltam idegen földen: / A masiknac kedig
Eliezer. Mert eszt mondotta vala: Az én atyamnac Istene volt én segetségem es
meg szabaditot engemet // Pharaonac fegyueretöl”, „et duos filios eius quorum
unus vocabatur Gersan dicente patre advena fui in terra aliena / alter vero
Eliezer Deus enim ait patris mei adiutor meus et emit me de gladio Pharaonis”.

142
grecesc, fie dintr-un comentariu de subsol aflat în ediţia (eventual
bilingvă, poate ebraică-latină) pe care se întemeiază textul maghiar. Ca de
obicei, traducătorul român a introdus în textul său - fără vreo marcă sau
menţiune - segmentul care, în textul maghiar, apărea între paranteze151.

V.5.1.7. Avînd în vedere deosebirile dintre textul latin şi cel


maghiar, raportate la felul în care se prezintă segmentul românesc
corespunzător, versetul următor este, în mod vădit, construit pe baza
versiunii maghiare: „Şi tot însul, cine rădica argint şi arame, aducea
Domnului în dar. Şi toţi, la cine se afla lemn de setim, ducea pre slujba lu
Domnedzeu, usebi-usebi pre toată lipsa” (Ex., 35, 24), „Es minden, à ki
ezüstet es értzet emel vala fel, az WRnac hozza vala aiandokba. Es
minden, à kinél Setimfa talaltatic vala, viszi vala az Isten szolgalatyanac
külemkulemb szükségére”, „argenti et aeris metalla obtulerunt Domino
lignaque setthim in varios usus”152.
V.5.1.8. Urmarea versiunii latine este atestată de Gen., 2, 2-3: „Şi
împlu Domnedzeu în a şaptea zi lucrul său ce făcu; şi odihni în a şaptea
dzi de toate lucrure ce era făcut. / Şi blagoslovi a şapte dzi şi sfinţi ea,
căce că în aceaia era odihnit de toate lucrurele sale, ce Domnedzeu rodi
şi făcu” unde se redă, pas cu pas, Vulgata: „conplevitque Deus die
septimo opus suum quod fecerat et requievit die septimo ab universo
opere quod patrarat / et benedixit diei septimo et sanctificavit illum quia
in ipso cessaverat ab omni opere suo quod creavit Deus ut faceret”. Deşi
destul de asemănătoare cu versiunea latină, cea maghiară diferă sensibil
de aceasta: „Es eképen vegezé el az Isten Hetedic Napon az ö
Chinalmanyat, mellyet chinal vala, es meg nyuguuec a Hetedic Napon,
minden ö chinalmanyatol, kit chinal vala. Es meg álda az Isten a Hetedic
Napot, es meg szentöle ötett: miert hogy eyen nyugott vala meg minden
ö chinalmanyatol, mellyet terömte az Isten, es chinala”, ceea ce s-ar
putea reda astfel: ‘şi în felul acesta încheie Dumnezeu în a şaptea zi
creaţia sa, pe care o făcuse, şi se odihni în a şaptea zi de toată creaţia sa
pe care o făcuse. Şi binecuvîntă Dumnezeu ziua a şaptea şi o sfinţi pe ea:
căci în aceasta se odihni de toată creaţia sa pe care o crease Dumnezeu şi
o făcuse’.

151
O traducere edificată prin consultarea mai multor ediţii ale Bibliei, aşa cum
este B.Orth. 2001, prezintă acest segment.
152
Este de remarcat aici şi faptul că structura usebi-usebi, ca soluţie de redare
(prin calc) a structurii külembkulemb, se alătură argumentelor care arată că acest
segment urmează textul maghiar.

143
V.5.1.9. Consistente apar diferenţele sub Ex., 10, 15, unde este
vorba despre aducerea lăcustelor asupra Egiptului: „Şi acoperiră toată
faţa pămîntului, tot pustiind, mîncară, derept aceaea, iarba pămîntului
(...)”, „Mert el lepe è telyes földnec szinét, vgy annyera, hogy meg
setetité á földet. Es meg öue à földnec minden füuét (...)”,
„operueruntque universam superficiem terrae vastantes omnia devorata
est igitur herba terrae (...)”. În primul rînd, textul maghiar conţine un
segment, inexistent, ca atare, în celelalte două texte, care se poate reda
prin ‘în aşa fel încît se întunecă pămîntul’. Urmînd întocmai Vulgata
(„vastantes omnia”), textul românesc prezintă, în acest loc: „tot
pustiind”. Apoi, „mîncară, derept aceaea, iarba pămîntului”,
corespunzînd lat.: „devorata est igitur herba terrae”, are drept
corespondent maghiar: „Es meg öue à földnec minden füuét”, adică ‘şi
mîncară toată iarba pămîntului’.

Deosebirile acestea sînt profunde şi importante, în măsură să ofere


informaţii asupra textelor în discuţie, dar şi asupra unor probleme ale
textului biblic, în general. Simpla comparaţie dintre diferite alte texte (cel
ebraic, Septuaginta, textul lui Luther şi al regelui Iacob I153) ne arată că
dintre textele românesc, maghiar şi latin, textul cel mai apropiat de ceea
ce apare în versiunea ebraică este cel maghiar. Textul ebraic spune că
lăcustele au acoperit faţa a tot pămîntul şi că lăcustele au mîncat toată
iarba pămîntului (precum cel maghiar). În textul latin se vorbeşte doar de
suprafaţa a tot pămîntul şi, cel mult, doar se lasă a se subînţelege că
lăcustele ar fi mîncat toată iarba. Acest segment apare astfel ca o
consecinţă (dar şi ca un exemplu) a felului liber în care s-a edificat
Vulgata. Evitarea feluritelor elemente de redundanţă ale textului ebraic,
dar şi ale celui grecesc, punerea în act a posibilităţilor de subînţelegere ale
latinei, cu obţinerea brevităţii, înlăturarea chiar, a unora dintre imaginile
particularizatoare ale spiritualităţii orientale sînt cîteva dintre elementele
caracteristice textului latin. De altfel, în acest punct, cele două texte
concordă, într-un fel, Septuaginta oferind Vulgatei un model. Astfel, în
prima apare: K aka eiV j luy
v e thnyV ov inj th
" g"~ hka
~ fqa
eiV j rv h h
g,h~
J ka iV
ka tefa
v g e pa
sa~ n bo tanh v n th
" g"~ h ~ , adică omite a spune că lăcustele
acoperiră toată suprafaţa pămîntului, dar dimensiunea plăgii poate fi

153
Aceasta din urmă apare ca fiind conformă cu textul ebraic: „For they covered
the face of the whole earth, so that the land was darkened; and they did eat every
herb of the land (...)”, chiar textul lui Luther fiind ceva mai suplu: „Denn sie
bedeckten den Erdboden so dicht, daß er ganz dunkel wurde. Und sie fraßen
alles, was im Lande wuchs (...)”.

144
subînţeleasă din structura părţii de început a versetului, care prezintă
forme articulate: thn Vy ov inj th
" g~ "h~ . Pe de altă parte, se specifică
dimensiunea pagubelor plăgii, ce şi cît devoraseră lăcustele: pa sa~ n
bo tanhv n th
"g"~ h ~ ‘toată iarba pămîntului’.
Celălalt punct deosebitor între textele latin şi maghiar se referă la
următoarea secvenţă din textul ebraic: ‫ָאָרץ‬ ֶ ‫ ה‬㶀‫שׁ‬
ַ ‫‘ ַותֶּ ְה‬încît s-a întunecat ţara
(pămîntul)’. Responsabil pentru această deosebire este textul grecesc,
care, în acest loc, conţine vb. fqeriv w , un verb bogat sub aspect semantic,
ale cărui sensuri acoperă intens un anumit spectru semantic ‘a distruge’,
‘a corupe, a altera’, ‘a tulbura’. Textul latin optează pentru soluţia din
textul grecesc, unde imaginea era mult mai subtilă154. La rîndul său, Palia
de la Orăştie, nu optează, precum în alte situaţii, pentru un act
compilatoriu (prin care s-ar menţiona atît întunericul cît şi dezastrul), ci
pentru simpla urmare a textului latin155.

154
Ceea ce apare în textul ebraic (‫ָאָרץ‬ ֶ ‫ ה‬㶀ַ‫ָאָרץ וַתֶּ ְהשׁ‬
ֶ ‫‘ ַויְכַם ֶאת־עֵין כָּל־ה‬şi a acoperit
faţa a tot pămîntul încît s-a întunecat pămîntul’) este rod, mai puţin al unui tip
de viziune asupra lumii şi, mai ales, al unui mod de exprimare prin imagini. În
textul ebraic avem a face cu un soi de repetiţie prin care se accentuează fără ca,
pînă în acest moment, consecinţele întîmplării să fie numite ori, măcar, sugerate.
În textele grecesc şi latin avem două momente, legate între ele. În prima parte a
segmentului (K a iV kae j luyv e thn yV ov inj th
" g~ "h ~ , respectiv: „operueruntque
universam superficiem terrae”), indicarea prezenţei lăcustelor într-un număr
copleşitor nu constituie decît o formă de a indica, fără echivoc, întunecarea
pămîntului. Aşadar, în textul ebraic se prezintă explicit o primă consecinţă care,
în textele grecesc şi latin, este indicată în mod indirect, în chipul în care
respectivele limbi au capacitatea de a sugera efecte din cauze. Secvenţa
următoare, ‫ָאָרץ‬
ֶ ‫ ה‬㶀‫שׁ‬ַ ‫וַתֶּ ְה‬, avînd drept corespondente: kafqa eiV j rv h ghh~
J , respectiv:
„vastantes omnia”, adînceşte diferenţa dintre cele două grupe de texte. Dacă
textul ebraic încă mai stăruie în descriere, insistînd asupra puzderiei de lăcuste,
textele celelalte - reluînd, doar vag şi la nivel asociativ senzaţia de pămînt
întunecat - sintetizează rezultatul acţiunii lăcustelor (care urmează a fi detaliat în
continuarea versetului). Subtilitatea textului grecesc şi a celui latin stă tocmai în
această diferenţă. Receptorul textului ebraic are nevoie de esenţe mai tari pentru
a fi impresionat, repetiţia prin gradaţii nuanţatoare jucînd rolul unui stimul cu
intensitate crescîndă, în vreme ce receptorul european, cu alte simţuri şi o
imaginaţie mult mai sensibilă la stimuli interni, nu are nevoie decît de punctarea
căii pe care, apoi, o va parcurge umplînd golurile cu ceea ce experienţa,
mentalitatea şi posibilităţile limbii îi oferă. Mult mai vag, detaliul relevant se
(re)construieşte mental, simţurile fiind doar auxiliare şi nu determinante.
155
Există situaţii în care traducerile unor limbi precum germana, engleza sau
maghiara se arată a fi foarte fidele textului ebraic, în detrimentul celui grecesc.

145
V.5.1.10. Un caz în care Divinitatea se autocitează, dar numai în
textul maghiar, întăreşte legătura dintre textul românesc şi cel latin: „Că,
iacă, eu voiu aduce potopul apeei spre pămînt, să pierz tot trupul în care
duh viu iaste de supt ceriu, şi toate ce sînt spre pămînt să piară” (PO,
Gen., 6, 17), precum „ecce ego adducam diluvii aquas super terram ut
interficiam omnem carnem in qua spiritus vitae est subter coelum
universa quae in terra sunt consumentur”, diferit de: „Mert ime, én
mondom én hozoc Özenuizet é földre, hogy minden Húst elueszessen,
mellybe élölélec vagyon az ég alat, es minden valami a földen vagyon
eluész”, ‘Căci, iată, eu spun: eu aduc apa potopului pe pămînt încît toată
carnea se va pierde, (cea) în care este spirit viu sub cer şi tot ceea ce este
pe pămînt va pieri’.
V.5.1.11. Un alt loc prin care se arată că textul românesc are la bază
şi o versiune a Vulgatei este cel de sub Gen., 47, 30: „Şi du pre mine
afară den cest pămînt şi mă îngroapă în mormîntul mai marilor miei”
(PO). Textul latin este acesta: „et auferas me de hac terra condasque in
sepulchro maiorum”, dincolo apărînd: „Es ki vigy engemet Egiptusbol,
es tems engemet az ö koporsoiokba”.
Segmentul face parte din relatarea unei discuţii dintre Iacob şi Iosif,
în care tatăl îi solicită fiului să nu fie îngropat în Egipt, ci ‘cînd voi dormi

Cauzele unei astfel de stări de lucruri sînt numeroase şi, adeseori, întreţesute.
Dincolo de cauzele de ordin teologico-dogmatic, cultural, istoric etc., una dintre
cauzele majore ale acestor diferenţe (din care, apoi, decurg altele) se află la
nivel lingvistic. Traducătorii germani, englezi, maghiari (cei pentru care textul
ebraic a constituit principala sursă pe care s-a edificat textul lor) fac efortul de a
aduce în limbile respective întregul conţinut al textului ebraic. De multe ori,
însă, pentru aceasta au nevoie şi de formele de acolo, căci limbile lor nu
ajunseseră nici la concept şi nici la formă sau nu prezentau încă forme adecvate
de exprimare a unor concepte întîlnite în textul biblic. În plus, spiritualitatea
ebraică rămînea una exotică şi necunoscută pentru respectivii cititori. Spre
deosebire de acest caz, traducătorii Septuagintei, şi uneori Hieronym, par a uita
că textul este adresat unui cititor care nu are în faţă textul ebraic şi nici
cunoştinţe de ebraică, cu ajutorul cărora, prin echivalări dinspre greacă spre
ebraică, ar putea reface cîte o sferă semantică sau un cîmp lexical-semantic.
Comportamentul lor este firesc, însă. Traducătorii Septuagintei vor să
înlocuiască textul ebraic, în vreme ce Hieronym vrea să îl transfere integral
latinei. Spre deosebire de cazul celor dintîi, însă, limbile în care traduc cei din
urmă au mijloace infinit mai mari, iar raportarea la lumea iudaică diferă
fundamental.

146
cu părinţii mei, să mă ridici din Egipt şi să mă îngropi în mormîntul lor’.
Acest conţinut din textul ebraic este redat aproape în forma de mai sus în
Septuaginta, în textul german, în cel englez, în ediţiile franceze, în cele
româneşti etc. Textul latin, însă, nu reia „cum patribus meis” întocmai
sau printr-un pronume, aşa cum se întîmplă în textele mai sus amintite, ci
utilizează o altă formulă, redată şi de autorul PO.

Sub Gen., 25, 8 apăruse: „şi lîngă oaminii săi puse-se”. Alături de textul
latin: „congregatusque est ad populum suum” şi de cel maghiar: „Es az ö
népéhöz gyüytetéc”, Septuaginta prezintă în acest loc: ka pr iV o se teqhv
pr o"to
V n V la on V a to
uj u~ ‘et appositus est ad populum suum’. Toate aceste
texte încearcă să redea nu doar un concept, ci o întreagă concepţie asupra
unei chestiuni pe cît de importantă, pe atît de tainică şi de neştiută.
Locurile în care textul biblic vorbeşte în aceşti termeni sau doar face
aluzie la o astfel de concepţie sînt numeroase, remarcabilă fiind unitatea,
coerenţa, cu care aceasta se conturează. Deşi ebr. ‫‘ ַויּ ֵָאֽםֶףאֶל־צ ַָמּֽיו׃‬s-a
adăugat neamului (poporului) său’ poate fi susceptibil de mai multe
interpretări, este aproape sigur că o astfel de expresie reflectă credinţa
într-o formă de nemurire a sufletului şi a neamului. Nemurirea nu este
văzută ca individuală, o astfel de expresie referindu-se la un suflet
colectiv. Mai mult, neam, popor (sau oameni, precum în PO, unde
termenul are accepţiunea ‘neam’) se referă în mod strict la o relaţie de
consanguinitate, întărită şi de o credinţă comună. După cum se observă,
încă din Pentateuh, istoria aceasta este aceea a unei continue separări în
vederea rafinării. Adevăratul lanţ de aur al generaţiilor se referă la un
neam care rezultă în urma rafinării, date, în esenţă, de buna relaţie cu
Divinitatea. Cîteva versete mai jos, se va stinge şi Ismael care, de
asemenea, se va adăuga la poporul său. Nu pare a fi un caz de simplă
utilizare a unei expresii, ci o formă prin care se arată că este vorba despre
o anumită linie (spiritual-) genealogică.

V.5.1.12 Sub Gen., 16, 12 apare: „mîna lui spre toţi şi va lăcui în
aleanul a toţi fraţii”. Palia de la Orăştie urmează aici versiunea
maghiară: „At ö keze mindenec ellen, es minden ö attyafianac elenekbe
lakic”. Faţă de textul latin: „manus eius contra omnes et manus omnium
contra eum et e regione universorum fratrum suorum figet tabernacula”
sau de cel german: „seine Hand wider jedermann und jedermanns Hand
wider ihn, und er wird wohnen all seinen Brüdern zum Trotz”, textul
maghiar prezintă omisiunea celei de-a doua părţi a caracterizării lui
Ismael sau, mai degrabă, condensează versetul la modul reducţionist
(uneori autorul traducerii dă semne că ar rîvni către brevitate).

147
V.5.1.13. Deşi banală în sine, greşeala de la începutul Gen., 37, 2
este în măsură să indice sursa: „Cînd Iosif de doispredzeace ani ară fi,
oile socotiia cu fraţii săi” (PO), conform: „Mikor Ioseph tizenhét
esztendös volna, iuhokat öriz vala az ö battyaiual”. Greşeala doisprezece
pentru şaptesprezece156 arată că traducerea a urmat textul maghiar, cu
sau fără consultarea unui alt text. În limba maghiară numeralul, hét
‘şapte’ (partea finală a numeralului din text) seamănă foarte mult cu un
alt numeral care, în respectiva poziţie, are forma két ‘doi’157.
V.5.1.14. Porţiunile de text care prezintă enumerări sînt mai
susceptibile de a avea astfel de carenţe. Sub Ex., 21, 24-25, PO prezintă:
„Ochiu derept ochiu, dinte derept dinte, mînă derept mînă, picior derept
picior, / Arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătare pentru vînătare”,
urmînd: „oculum pro oculo dentem pro dente manum pro manu pedem
pro pede / adustionem pro adustione vulnus pro vulnere livorem pro
livore”. Textul maghiar: „Szömet szömert, Fogat fogert, Kezet kézert, /
égetest égetésert, Kéket kékert”, are doar şase elemente, nu şapte,
sfîrşitul v. 24 lipsind. Deşi studiul acestui cap din PO arată că, în linii
generale, el provine, ca opţiune, din urmarea textului maghiar, prin astfel
de exemple se observă că textul latin era urmărit verset cu verset, nu doar
ca text martor, traducătorul român încercînd să construiască un text care
să-şi înglobeze sursele.
V.5.1.15. Atunci cînd diferenţele dintre limbi se localizează la
nivelul modalităţilor şi mijloacelor care le caracterizează, este posibil să
se înregistreze situaţii precum cele de mai jos: „Spuse Faraon lu Iosif
visul dzicînd” (PO, Gen., 41, 17), alături de: „Meg beszelle Pharao

156
Vezi textele grecesc şi latin:Iwsh j f de
V de
V ka
v kapta
eiV J ntw~
enpo
V j ~ h J imanwn
iv
taprV oba
v ta to pau~ tr o" Va to
uj me
u~ tatw~
nV adej lfw~
n a to
uj u~ ‘Joseph autem
decem et septem annorum erat, pascens oves patris suis cum fratribus suis’
(Sept.), „Ioseph cum sedecim esset annorum pascebat gregem cum fratribus
suis” (Vulg.).
157
Chiar şi atunci cînd apar greşeli care ar fi putut fi corectate prin aportul
celeilalte versiuni, trebuie observat că afirmaţia nu poate fi considerată valabilă
decît la modul absolut şi din perspectiva unui traducător omniscient (care nu ar
mai avea nevoie de o versiune de control), deoarece diferenţele dintre cele două
versiuni, deşi uşor de constatat uneori, nu reflectă mereu o greşeală. Practic,
autorul PO nu s-ar fi putut orienta evitînd o greşeală pentru că realitatea la care
se raporta erau cele două texte, sensurile care decurgeau din traducerea acestora
erau plauzibile, în contextul în care rangul celor două texte era egal pentru
traducător.

148
Iosephnec (az álmot monduan)”, dar faţă de: „narravit ergo ille quod
viderat”. Porţiunea dintre paranteze nu se află în textul ebraic, însă acesta
(precum Septuaginta) permite, şi chiar îndeamnă la subînţelegerea unei
secvenţe de acest tip. Paranteza din textul maghiar se adresează
cititorului maghiar, în sensul că, avînd în vedere structura acestei limbi,
era necesară o astfel de completare: De altfel, şi limbii române îi convine
o astfel de completare, întrucît ea precizează că despre vis este vorba,
motiv pentru care traducătorul român a urmat textul maghiar, dar a
introdus paranteza în text.
V.5.1.16. Astfel de interpolări, prin care traducătorul român îşi
construieşte versiunea prin introducerea în textul său a unor glose, nu
sînt singulare. Uneori, procedează în acest fel nu doar cu secvenţe aflate
în text, ci şi cu cele de pe marginea acestuia. Astfel se petrec lucrurile cu:
„Sfîrşitul anului, amu, în luna lu septe‹m›v‹r›ie. Chiamă, derept însă,
sfîrşitul anului pentru ce atunce se obîrşaşte creaşterea poamelor şi
culesul lor” (PO), care nu apare în textul latin (nici în cel ebraic, de
altfel). De fapt, este o glosă explicativă, a textului maghiar, care urmează
versetului 16 de sub Ex., 23.

Este remarcabil faptul că traducătorul român nu are nici o reţinere în a-şi


lua libertatea de a interveni astfel în textul biblic (posibilitatea unei
confuzii între text şi glosă nu este de luat în calcul). Totodată, încercările
sale de a lămuri cititorul se produc nu neapărat atunci cînd acest lucru este
posibil, ci cînd traducătorul îl consideră a fi necesar. Probabil că de accea,
ceva mai jos, după versetele 18 şi 19 astfel de glose în text, nu mai sînt
luate în seamă de către traducătorul român.

V.5.1.17. Sub Ex., 17, 15: „Şi Moisi feace oltariu, şi chiemă acela cu
acest nume: Domnul Nişi, amu: «Caută Domnului steagul mieu»” (PO).
Pe marginea textului maghiar: „Es moses oltart epite, es neueze aszt è
néuel, WR Nissi” sînt glosate cele două interpretări uzuale ale textului
ebraic: „(Nissi) azaz, énzazlo~, auagy, én felmagasztalom”, de unde
traducătorul PO o alege pe prima şi o introduce in text. (În textul latin:
„aedificavitque Moses altare et vocavit nomen eius Dominus exaltatio
mea dicens”.)
V.5.1.18. La acestea se adaugă numeroase alte secvenţe (din PO)
care indică urmarea, fie a textului latin, fie a celui maghiar: „Şi spuseră
celui bătrîn” (Gen., 48, 2), după: „dictumque est seni”, dar „Es meg
ielentec Iacobnac monduan” ‘şi-i dădură de veste lui Iacob, spunîndu-i’;
„Şi porînci lui zicînd” (Ex., 2, 16), după: „praecipitque ei dicens”, dar:

149
„Es au WR paranchola az Embernec es est monda” ‘Şi Domnul porunci
omului (sau lui Adam) şi aceasta spuse’; „care se chiiamă cu alt nume
Vetleaem” (Gen., 48, 7), după: „quae alio nomine appellatur Bethleem”,
dar: „melynec most Betlehem neue” ‘căruia Betleem îi este numele
acum’; „Şi dzise” (Gen., 48, 4), după: „et ait”, dar: „es eszt monda
ennekem” ‘şi aceasta îmi spuse’; „Şi blagoslovi iale zicînd” (Gen., 1,
22), precum: „benedixitque eis, dicens”, faţă de: „Es az Isten álda ökett
es monda” ‘Iar Dumnezeu le blagoslovi şi zise’; „Nu vă teamereţi, staţi
şi vedeţi” (Ex., 14, 13), întocmai cu: „nolite timere state et videte”, faţă
de care textul maghiar se arată avînd un element în plus: „Ne félyetec,
ályatoc veszteg, es nezetec”, unde termenul evideţiat are valoarea
‘liniştiţi, calmi, fără teamă’; „În zi în care făcu Domnedzeu omul” (Gen.,
5, 1), după: „in die qua creavit Deus hominem”, şi nu după: „Mikor az
Isten az Embert terömte” ‘cînd Dumnezeu pe om l-a creat”; „în zi în care
fură făcuţi” (Gen., 5, 2), precum: „in die qua creati sunt” şi nu precum:
„az idöbe, mikor terömte ökett” ‘în vremea cînd i-a făcut’; „Domnul
Domnedzeu”, după: „Dominus Deus”, dar: WR (Gen., 2, 7)158.
În acelaşi chip, apar: „rogu-te să nu fie sfadă” (Gen., 13, 8) după:
„Kérlec ne legyen versönges”, nu după: „ne quaeso sit”; „putearnic
bărbat” (Gen., 10, 8), precum: „hatalmas firfiu”, nu: potens; „care iaste
lîngă pustine” (Gen., 14, 6), după: „melly a puszta mellet vagyon”, şi nu
după: „quae est in solitudine”159; „Şi zise Domnul lui în somn” (Gen., 20,
6), după: „Es monda az WR álmaba öneki”, nu după: „dixitque ad eum
Deus”; „Şi Domnezeu era cu porobocul” (Gen., 21, 20), precum: „Es
isten vala a gyermeckel”, nu precum: „et fuit cum eo”; „Şi zise
Domnezeu” (Gen., 1, 26), după: „Es monda az Isten”, dar: „et ait”; „den
Eghipet”, (Gen., 21, 21), precum: Egyptusbol şi nu precum: „de terra
Aegypti”; „Rogu-te, Doamne” (Gen., 18, 3), după: „Kérlec WRam”, nu
după: „Domine”; „Şi ziseră lui” (Gen., 18, 9), precum: „Es mo~danac
öneki”, diferit de: „cumque comedissent dixerunt ad eum”160; „că încă nu
se-au împlut răiia amorreoşilor” (Gen., 15, 16), după: „Mert még az

158
Alături de coincidenţa totală: „Domnul Domnedzeu” (Gen., 2, 8; 9),
„Dominus Deus”, „az WR Isten”.
159
Textul ebraic justifică versiunea maghiară: ‫ ֲא ֶשֽׁר עַל־ ַהמִּדְ ָבּֽר׃‬adică „care ‹este›
lîngă pustiu”.
160
În această situaţie, textul latin este cel care încearcă să expliciteze, întrucît
textul ebraic este: ‫וַיּא◌ׁ ְמךֽוּ ֵאלָ ֽיו‬, ceea ce s-ar putea reda prin „atunci spuseră către
el”. Aceeaşi este şi traducerea lui Luther: „Da sprachen sie zu ihn”.

150
Amorreosoknac gonossagoc benem tellyesedett”, şi nu după: „necdum
enim conpletae sunt iniquitates Amorreorum usque ad praesens tempus”;
„Şi grăi Domnedzeu cu el, şi aceasta dzise” (Gen., 17, 3), precum: „Es
szola az Isten öuele es eszt monda” şi nu precum: „dixitque ei Deus”; „Şi
muri în cel oraşu dentîiu, care se chiiamă Hebron, în pămîntul
Canaanului” (Gen., 23, 2), după: „es meg hala a fö varosba melly
Hebronnac neuesztetic, Canaannac földebe” şi nu după: „et mortua est in
civitate Arbee quae est Hebron in terra Chanaan”161; „Şi cînd vădzu ei
zise: «Gloata lu Domnezeu aceasta» şi chiemă acel loc Mahanaim”
(Gen., 32, 2), precum: „Es mikor latta volnà öket monda: Isiennec
Serege ez. Es neueze aszt à helt Mahanaimnac” şi nu precum: „quos cum
vidisset ait castra Dei sunt haec et appellavit nomen loci illius Manaim
id est Castra”162; „Şi acolo feace o‹l›tariu şi puse numele acelui loc în
Vetheal, derept aceaea cum acolo i se-au arătat lui Domnezeu, cînd
fugiia de înaintea frăţini-său” (Gen., 35, 7), precum: „Es ot oltart epite,
es neueze aszt à helt, El Bethelnec: Ezokaert hogy ot ielönt vala meg
öneki az Isten, mikor az ö batya elött futna” şi nu precum:
„aedificavitque ibi altare et appellavit nomen loci Domus Dei ibi enim
apparuit ei Deus cum fugeret fratrem suum”; „Astădzi aţi ieşit afară în
luna grîului nou” (Ex., 13, 4), după: „hodie egredimini mense novarum
frugum”, nu după: „Ma iöttetecki Abib holnabba”; „Sărbătoarea
adzimelor să o ţineţi: în şapte dzile să mîncaţi pîine adzimă (în ce chip
am poruncit voao) în vreamea luniei lu Aviv” (Ex., 23, 15), după: „A
kouasztalan kenyér innepet meg ilyetec: Hét napig egyetec kouasztalan
kenyeret (mikepen meg paranchollam tü néktec) Abib holnapnac
ideiebe”, nu după: „sollemnitatem azymorum custodies septem diebus
comedes azyma sicut praecepi tibi tempore mensis novorum”; „Praznicul
azimelor să socoteşti: în şapte dzile adzimă să mănînci, cum eu ţie am
poruncit, în vreamea luniei dentîniu, că în luna primăvăriei ai ieşit afară
den Eghipet” (Ex., 34, 18), după: „sollemnitatem azymorum custodies

161
Ideea de redat era că a murit în oraşul cel mai important, pe atunci, al
Palestinei, în Kiriath Arba (‘tetrapolis’) al cărui nume alternativ era Hebron,
oraş situat în Canaan. De altfel, acesta este unul din oraşele biblice importante,
alături de Sara aici fiind îngropaţi, într-un spaţiu special rezervat, Isac, Rebeca,
Iacob, Lia, poate şi mulţi dintre fii lui Iacob. Totodată, acesta este unul dintre
oraşele în care s-au stabilit cei care s-au întors din captivitatea babiloniană şi, în
general, marchează mai multe evenimente importante din viaţa poporului evreu.
162
Vezi şi: „Şi zise Iacov cînd văzu pre dînşii: «Tabăra lui Dumnezău aceasta»;
şi numi numele locului aceluia Tabere” (BB).

151
septem diebus vesceris azymis sicut praecepi tibi in tempore mensis
novorum mense enim verni temporis egressus es de Aegypto”, nu după:
„A kouasztalan kenyérnec innepet meg örizzed: Hétnapon kouasztalan
kenyeret egyél (miképen teneked meg parancholtam) Abib holnapnac
ideiebe: Mert Abib holnapba iöttélki Egiptusbol”.
V.5.2. Deşi mai greu de hotărît uneori, situaţiile în care sursele se
edifică prin interpretări ale textelor de bază, ori prin traducerea diferită a
unor segmente, pot oferi indici utili în ceea ce priveşte calea urmată de
către textul românesc. În plus, avînd ambele surse înaintea sa, pe această
cale traducătorul român observă astfel diferenţele dintre sursele sale şi
extrage concluzii care îi servesc unor comportamente ulterioare, prin
care se eliberează de litera textului.
V.5.2.1. Versetul: „Domnului războiu bătătoriu şi numele lui iaste
Cela ce tot poate” (PO, Ex., 15, 3) apare prin redarea secvenţei:
„Dominus quasi vir pugnator Omnipotens nomen eius”. Diferit de
acestea este ceea ce apare în textul maghiar: „Az WR hadakazo firfiu:
Wr az ö neue” ‘Domnul războinic bărbat (este): Domnul (este) numele
său’. La baza diferenţelor dintre textul latin şi cel maghiar par a sta
interpretările diferite ale ebr. ‫י ְהו◌ׁ◌ָ ה‬. Textul grecesc este conform celui
ebraic: kuvr io "suntrbwn
iv po lemov u", kuvr io "no
ov j ma a tw/
uj ~ .

Versetul face parte dintr-o unitate mai amplă, un cînt de bucurie generat
de sentimentele produse de o victorie, pe cît de imposibilă şi de nesperată,
pe atît de importantă şi de uluitoare. Prima parte a versetului este grevată
de tendinţele de a reproduce sau de a imita formula din textul ebraic.
Ideea de redat este ‘Domnul este (un) războinic’. Partea a doua a
versetului este reluată de Ieremia (33, 2 sau, în unele ediţii care urmează
Septuaginta, 40, 2) şi ne spune care este numele lui: „Numele lui este
Yahweh” (= Domnul, Eternul). Ceea ce apare aici în textul latin şi, pe
urmele acestuia, în PO, se datorează acelor versiuni ebraice în care se
spune ‘Domnul s-a arătat (făcut cunoscut) duşmanilor noştri ca un
luptător înarmat şi invincibil, Atotputernicul (Eternul) este numele său’.
De aici deosebirile formale, conţinutul fiind reductibil la iddea care
străbate toate versiunile: ‘Domnul este un războinic invincibil, deci
numele său este Atotputernicul’163.

163
Situaţia aceasta reia oarecum ceea ce apăruse sub Gen., 46, 3: „Eu-s
putearnic Domnedzeul al tătîni-tău”, corespunzînd lat.: „ego sum Fortissimus
Deus patris tui”, ceea ce, în textul maghiar, într-o încercare de a urma fidel
textul ebraic, apăruse sub forma: „En vagyoc az Isten à te attyadnac Istene”,
adică ‘Eu sînt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău’. Într-un sens, cazul decurge

152
V.5.2.2. Diferenţele de interpretare şi traducere, de la nivelul
surselor textului românesc indică modelul şi într-un caz precum cel de
sub Gen., 24, 50: „Aceasta de la Domnezeu iaste, derept aceaea nemică
în aleanu-ţi nu putem grăi, neci bine, neci rău” (PO), „Ez Iste~töl vagyon:
Ezokaert semmit ellened nem szolhatunc, sem iót, sem gonoszt”, faţă de:
„a domino egressus est sermo non possumus extra placitum eius
quicquam aliud tecum loqui”.

Ideea de redat, aşa cum se exprimă în textul ebraic, era: ‘de la Dumnezeu
a ieşit lucrul, noi nu putem a-ţi vorbi, nici în rău, nici în bine’. Alături de
cele de mai sus, în alte versiuni se înregistrează: P a r aKV uroiv u xh
elqe
j ~
topr V gama
~ toto
u~ : o ujdunh somev qaso
v i ante
j ipe
n i~ka konka
Vh
V j lonv ‘A
Domino exiit res haec: non poterimus tibi contradicere malum vel bonum’
(Sept.), „Das kommt von HERRN, darum können wir nichts dazu sagen,
weder Böses noch Gutes” (B.germ.), „The thing proceedeth from the
LORD: we cannot speak unto thee bad or good” (K.J.), „La chose vient de
Yahvé, nous ne pouvons te dire ni oui ni non” (B.Jer.). După ce recunosc
că cele spuse de slugă provin în mod real de la Dumnezeu, Bethuel şi
Laban164 observă inutilitatea oricărei dezbateri deliberative, fie ea în
favoarea, fie în defavoarea cererii venite de la Avraam. Avem a face aici
cu un model de conduită: înţelegînd este voia lui Dumnezeu, omului nu-i
mai rămîne decît să se supună şi să acţioneze în consecinţă165. Această
idee nu apare astfel şi în mod limpede decît în Vulgata, în B.Jer., eventual
în K.J. şi în B.germ. Caracterul soluţiilor din Septuaginta şi din textul
maghiar pare a se datora, în primul rînd, sugestiilor din textul ebraic, unde
‫‘ דַּ ֵבּֽר‬a vorbi’ apare într-un context care sugerează cu putere posibilitatea
unei discuţii în contradictoriu166. Accentuarea, aşadar, a acestui aspect -
aşa cum, pe urmele textului maghiar, apare şi în textul românesc „nemică

din complexitatea numelui Divinităţii, care singură se prezintă în numeroase


situaţii, sub diferite nume, ale căror semnificaţii se întreţes uneori.
164
De fapt, textul sugerează destul de clar, şi chiar insistent, că Laban a fost
principalul actor din partea Rebecăi.
165
Fireşte că acest model rămîne parţial, şiretul Laban încercînd ulterior să
tergiverseze plecarea prea bruscă a Rebecăi şi, mai ales, în versetul 58, o va
chema pe aceasta întrebînd-o dacă vrea să plece (nu în acel moment ori mai
tîrziu, ci pur şi simplu dacă vrea să plece cu emisarul lui Avraam).
166
Într-o măsură, soluţia Septuagintei este surprinzătoare, cu atît mai mult cu cît
nici un comentariu ori vreo explicaţie nu prezintă chestiunea, nu justifică
opţiunea şi nu dă de înţeles că autorii traducerii ar fi considerat că este vorba
despre un loc care să necesite observarea atentă.

153
în aleanu-ţi nu putem grăi, neci bine, neci rău” - derivă dintr-o trăsătură
intrinsecă (şi indispensabilă) a oricărei dezbateri, şi anume, conţine ca o
condiţie sine qua non elemente de luptă a contrariilor (la nivelul opiniei,
al nuanţei etc); de aici nevoia de simetrie a formei atinge exprimarea
pleonastică.

V.5.2.3. Sub Gen., 13, 1, prin: „Vine Avraam, derept aceaea, den
Eghipet cătră amiazăzi, cu muiarea şi cu tot ce era a lui, Lot încă, cu el
depreună” (PO), textul românesc dă semne ale unei forme de
independenţă, dar din aceea cerută de necesara supunere faţă de micile
presiuni ale propriei limbi (mai ales acolo unde aceasta îşi avea propriile
structuri ce exprimau conţinuturile în modalităţi optime). Sursele
prezintă: „Feliöve azokaert Abram Egyptusbol dél felé, feleséguel es
mind auall a mi öue vala Lothis ö vele egyete~be”, respectiv: „ascendit
ergo Abram de Aegypto ipse et uxor eius et omnia quae habebat et Loth
cum eo ad australem plagam”. Magh. feliöve (corespunzînd lat. ascendit)
nu este redat prin urcă sau „merse (veni) sus”, ci prin vine. Alături de
întregul curs al versetului românesc, edificat pe seama celui maghiar,
urmarea textului maghiar este marcată la final cu destulă pregnanţă.
Acest verset se încheie în Vulgata prin: „ad australem plagam”, de
asemenea în textul lui Luther: „ins Südland”. În Septuaginta apare e"ij
nrv ehj mo n , iar în textul ebraic apare ‫„ הַנֶּ ֽנְבָּה׃‬spre miazăzi” (Negueb).
thV
Este vorba despre o porţiune pustie, deşertică (traducerea exactă apare în
Septuaginta), situată între Egipt şi deşertul arabic, la sud de ceea ce va
deveni teritoriul lui Israel (sens pe care termenul îl capătă treptat).
Versetul maghiar nu se încheie astfel, căci este adaptat la cerinţele acelei
limbi, corelate cu nevoile de înţelegere a textului de către cititor, în astfel
de cazuri traducătorul maghiar manifestînd o mare autonomie faţă de
textul ebraic. Aici secvenţa apare în prima jumătate a versetului:
„Feliöve azokaert Abram Egyptusbol dél féle”, ceea ce apare şi în PO:
„Vine Avram derept aceaia den Eghipet cătră amiazăzi”.
V.5.2.4. Sursa urmată este vizibilă şi în cazul de sub Ex., 13, 9:
„Derept aceea fie în semn în mîna ta şi pre pomeană înaintea oamenilor
tăi” (PO). În celelalte texte nu apare ceva care să îndreptăţească termenul
subliniat: „(...) ante oculos tuos”, „(...) à te szömeid elött”. Situaţia se
repetă sub Ex., 13, 16: „Fi-va, derept aceea, ca şi un semn în mîna ta,
derept pomeana înaintea oamenilor tăi, prence au adus Domnul în mînă
putearnică pre noi afară den Eghipet” (PO), „Es ez legyen iegyül à te
kezedbe, es emlekezettül a te szömeid elött, hogy az WR hatalmas kezel

154
hozotki münket Egiptusbol”, respectiv: „erit igitur quasi signum in manu
tua et quasi adpensum quid ob recordationem inter oculos tuos eo quod
in manu forti eduxerit nos Dominus de Aegypto”.
Cele două exemple indică urmarea, de către traducătorul român, a
versiunii maghiare. Datorită faptului că, în maghiară, termenul pentru
‘ochi; privire; vedere; imagine’, szöm (szëm), participă la felurite
sintagme în care are valoare metaforică sau metonimică, desemnînd, mai
ales, o fiinţă umană, el a putut fi folosit şi singur cu acelaşi sens. Lucrul
acesta nu se întîmplă şi în latină167. În cazul din PO avem a face cu un
calc semantic, traducătorul român considerînd că, în context, magh. szöm
trebuie să aibă sensul ‘persoană, om’, fiind vorba despre o metonimie, şi
a ales să-şi construiască textul pe această cale.
V.5.2.5. Segmentul de sub Gen., 35, 16: „Şi mearseră den Vethealiu,
şi cînd ară fi depărtaţi de la Efrata cîtu-i lungul unui pămînt arătoriu,
născu Rahila” (PO) urmează: „Es elmenenec Bethelböl: Es mikor egy
sza~to föld hoszszanyi volnanac Ephratatol, szüle Rahel”. Faţă de
acestea, textul latin prezintă: „egressus inde venit verno tempore ad
terram quae ducit Efratham in qua cum parturiret Rahel”. Aducînd în
discuţie şi textul grecesc:Apa j rv a "de Iaj kwV
V b ke j Ba iqhl,ph V v e j xe thV
n
skh nhn V a to
uj pe
eu~j ke
v ina to puv
u~ r go u Ga derv ,Egj ene v to deniv hJka
V
gh
v gise
j n e"ijCa b ra qato
V lqe
eu~j n i~e"ijthV
nEfr
j a qa te
, v e ~ jkeRaJ chvl
‘Profectus autem Jacob de Baethel, fixit tabernaculum suum ultra turrim
Gader. Et factum est, dum appropinquaret in Chabratha ad veniendem in
Ephratha, peperit Rachel’ (Sept.), se observă că locul acesta a ridicat
probleme în calea traducerii sale, fie datorită diferenţelor dintre textele
ebraice, fie datorită interpretărilor diferite168.
Ideea de redat era că pe Rahila au apucat-o durerile facerii înainte de
Efrata, cînd mai aveau de parcurs pînă acolo o anumită porţiune de drum.
167
Situaţia este asemănătoare cu cea a subst. obraz, termen care apare în vechile
traduceri româneşti, cu valoarea, calchiată din textele slave, ‘persoană, individ’.
168
Textul grecesc conţine o secvenţă ph (ev j xe thn V skh nhn V a to
uj pe
eu~j kev ina to u~
puvr g o u Ga derv ) al cărei loc este în altă parte. (Ca şi în alte ocazii, Septuaginta
face completări, întregind informaţia prin adunarea ei în anumite locuri din text.
Secvenţa aceasta îşi are locul sub 21, după ce se prezintă moartea şi îngroparea
Rahilei.) Mai complexă este situaţia segmentului următor: niv hkaJ ghj
v g ise n e"ij
Ca br a qatoV lqe
eu~j n ei~"ijthnEfr
V j a qa ~ . Ceea ce apare în textul ebraic se poate
reda prin ‘cînd mai aveau o bucată de drum pînă la’. Se pare că Septuaginta redă
ebr. kibrach ‘întindere’, ‘distanţă’ sub forma havrata, socotit apoi de unii
traducători ca nume propriu.

155
Este ceea ce apare la Luther, la regele Iacob I şi în B.Jer.: „Und sie
brachen auf von Bethel. Und als es noch eine Strecke Weges war bis
Ephrata, da gebar Rahel”, „And they journeyed fron Beth-el; and there
was but a little way to come to Ephrath: and Rachel travailed”, respectiv:
„Ils partirent de Béthel. Il restait un bout de chemin pour arriver à
Éphrata quand Rachel accoucha”169. Vulgata se deosebeşte de toate
celelalte texte: „inde venit verno tempore ad terram quae ducit
Efratham”170.

Sub Gen., 48, 7, de pildă, Iacob îi aminteşte lui Iosif de moartea mamei
sale, ocazie cu care reia segmentul acesta, folosind ebr. ‫‘ ִכּב ְָרה‬lungime,
distanţă’, adică un interval spaţial (de parcurs)171. Şi acolo lasă urme
traducătorul PO, deoarece prin: „şi era timp de primăvară” redă „eratque
vernum tempus” iar nu: „egy sza~toföld hoszszanyira volnec” ‘de
lungimea unui cîmp arabil’.

V.5.2.6. Finalul Gen., 18, 10, din PO: „«(...) şi, iaca, muieriei tale, ii
Sara, fi-va fecior». Şi Sara, după spate, de după uşa cortului, aceasta
‹auzi›” (PO) decurge din textul maghiar: „es ime feleségendec Saranac
fia leszen. Sara kedig hata möget a satoraytaya mögül hallaya vala eszt”,
şi nu din cel latinesc: „et habebit filium Sara uxor tua qui audito Sarra
risit post ostium tabernaculi”. Dincolo de urmarea textului maghiar de
către PO, rămîne uşor inexplicabilă omisiunea verbului final (unul foarte
important), care se constată în PO.

Sarah rîde cam devreme, dacă privim textul latin alături de cel ebraic,
unde se spune doar că Sarah a auzit cele spuse de Dumnezeu, ea aflîndu-

169
La fel se traduce şi în B.magh.
170
Comentariile ediţiei de Carrieres încearcă să explice sintagma verno tempore
astfel: „Hebraea est ‫ כברת‬chibrath, quod deducitur a radice ‫ ברה‬bara, quae
cibare significat, addito caph servili, quod secundum, vel juxta significat, quasi
dicat: Juxta tempus quo terra cibum et segetem effert; quod sanctus Hieronymus
aliquando vertit, tempus viridationis”. Aceste este un exemplu de o greşeală
perpetuată în virtutea autorităţii celui care a făcut-o, justificată, apoi, în virtutea
aceleiaşi autorităţi supralicitate, se datorează unei banale analize care nu trebuia
făcută şi care provine din categoria acelor analize false care generează
etimologia populară, spre exemplu.
171
Redînd ebr. ‫ ִכּב ֵָרה‬, szanto föld mai apare în textul maghiar, sub Gen., 23, 9;
49, 29-30; 50, 13, cu referire la ogorul la al cărui capăt se afla peştera pe care
Avraam a cumpărat-o de la Efron heteul, cînd a murit Sarah.

156
se în cort, după uşa acestuia, loc care se afla în spatele celui unde şedea
Dumnezeu. Aşa apar lucrurile şi în textul german: „Das hörte Sara hinter
ihm, hinter der Tür des Zeltes” (vezi şi Septuaginta: Sarv ra de ko
h
v V j use
pr o"vthn V quvr ath
"/ skh
~ nh
", o~ s̀a
uJ pisqe
ov j n a to
uj u` ‘Sarra autem audivit
ad ostium tabernaculi, cum esset post eum’). În ordinea povestirii, Sarah
va rîde abia în versetul 12, cititorul asistînd la cele pe care Dumnezeu le
spune lui Avraam, apoi fiind înştiinţat că Sarah aude cele spuse la umbra
copacului, apoi amintindu-i-se că Avraam şi Sarah erau înaintaţi în vîrstă,
din motive de ordin biologic, natural, fiind improbabil ca Sarah să mai
poată avea copii, după care, cititorul află gîndurile Sarei, perfect
explicabile pentru o fiinţă umană. În fapt, după aceste informaţii, cititorul
însuşi poate reacţiona precum Sarah. Privind lucrurile din perspectivă
umană, Dumnezeu pare a reacţiona ca şi cum nu ar deţine informaţiile pe
care cititorul le aflase în versetul 11 (funcţia de reproducere a Sarei
încetase pe cale naturală). Şocul pe care se scontează provine tocmai din
această gradaţie şi are rolul de a aminti că lui Dumnezeu toate îi sînt cu
putinţă, fundament afirmat cu tărie divină (versetul 14); la sfîrşitul
versetului 15, concluzia este că una dintre îndatoririle fiinţei umane este
de a crede cu tărie în Dumnezeu. Deşi adecvat contextului (începuturile
relaţiei dintre primul om al poporului ales şi Dumnezeu), exemplul
constituie un tip de primă „minune” dintr-un lung şir de acelaşi fel, în care
Dumnezeu lasă fiinţei umane liberul arbitru, aşteaptă dezvoltarea şi
exersarea capacităţilor acesteia, după care, intervine cînd totul pare
pierdut.
Privitor la actul de a rîde al Sarei, vezi şi jocul de cuvinte din Gen., 21, 6:
„Rîs au făcut mie Domnezeu, cum tot varecine va auzi rîde-va cu172
mine”.

172
Deşi textul maghiar nu îngăduie o altă traducere decît cea de mai sus
(énuelem este cît se poate de neechivoc), prepoziţia aceasta este în măsură să
arate că traducătorul PO a înţeles versetul, chiar dacă nu complet, căci este de
presupus că îi lipseau cunoştinţele de limbă ebraică. Iţchac ‫ יּצ ְָחֽק‬este un nume
care provine din sau doar face un joc de cuvinte cu rădăcina ‘rîs, a rîde’. Este
greu de ştiut dacă asocierea cu rîsul în sine al celor doi soţi nu este o etimologie
populară, o explicaţie post factum, cert este că sensul numelui lui Iţchac se
referă la bucuria celor doi bătrîni de a avea mult doritul copil. Universal umană
şi uşor de regăsit în multe limbi, această modalitate primitivă, prin care o
abstracţie este redată printr-o figură, a căpătat vigoare datorită circulaţiei Bibliei,
fiind des întîlnită aici. Astfel, bucuria, sentimentul împlinirii, dar dublat de
speranţe neşovăielnice pot avea, ca formă simplă de exprimare o reacţie
fiziologică şi psihică numită rîs. La acest semn se referă Sarah (care afirmă că
Dumenzeu i-a făcut o mare bucurie, iar cunoscuţii care vor afla se vor bucura

157
V.6. În contextul în care cunoştinţele de biblistică, teologie,
filosofie, cosmogonie erau sărace, bagajul cultural al traducătorului fiind
constituit de una sau două limbi străine, la care se adăuga o cantitate de
pioşenie, urmarea unei singure versiuni sau centrarea cu fidelitate pe una
din versiunile urmate era calea sigură către traducerea aproximativă sau
greşită, către interpretarea unui text bogat în concepte solicitante.
V.6.1. Fidelitatea faţă de textul de tradus poate fi atît de
constrîngătoare încît să dispară limitele de prudenţă impuse de propriul
sistem, caz în care se poate ajunge la slăbiciuni ale traducerii cum este
cea dată de lipsa unei precizări fundamentale. În: „Şi o puse în sîn şi iară
o luo afară, iaca era zgăiboasă ca şi neaoa” (PO, Ex., 4, 6) era de redat:
„Quam cum misisset in sinum, protulit leprosam instar nivis”.
Comparaţia evidenţiază faptul că mîna era nu leproasă aşa cum leproasă
este zăpada, ci datorită leprei era albă precum zăpada. Nici textul din BB
nu face precizarea: „Şi băgă mîna lui în sînul lui şi scoasă mîna lui den
sînul lui şi să făcu mîna lui plină de bubele stricăciunii ca zăpada”, după:
kaxh
eiV j ne
v g ke thV
n ce i r a~ apoj toV ko
u~lpo
v u a to
uj , ka
u~ ge
eiV j nhqh
v ce
hJriV
ato
uJse
wJu~ciwv
iV n .
V.6.2. Mergînd întru totul pe urmele textului slavon, CV şi CP fac un
împrumut173 prin: podnojiia (< vsl. pod\noji3 ‘uJ po podiov n , scabelum’,
ceea ce şi apare în textele grecesc şi latinesc) (FA, 7, 49; Iac., 2, 3).
Deosebit de acest comportament este cel al preotului Bratul care,
atent la inteligibilitatea textului, dar şi căutînd şi găsind o altă cale şi o
altă soluţie, prezintă, pe aceeaşi poziţie, dedesuptul. Diferenţa este de
natură să arate că opţiunile secolului al XVI-lea nu erau limitate neapărat
datorită nivelului de dezvoltare a limbii, ci contribuiau şi intenţiile
traducătorilor şi disponibilităţile acestora de a găsi soluţii în propria
limbă. Desigur, sporirea contactelor interne (prin circulaţia textelor şi a
cărturarilor) putea conduce la observarea şi compararea soluţiilor, urmată
de solicitatea şi exersarea capacităţilor limbii, proces generat şi stimulat
de însuşi travaliul de traducere, după cum se vede din soluţiile secolului
următor, cînd NTB şi BB prezintă, în ambele locuri, forme ale subst.
razim.

împreună cu ea) în mod direct, dar el semnifică amestecul de sentimente mai sus
schiţat. Centrală rămîne explozia de bucurie.
173
Termenul apare şi în alte texte vechi, precum Psaltirea Scheiană.

158
Exemplul permite să se observe atît disponibilitatea de a urma textul
de tradus şi de a împrumuta material lexical de la acesta, cît şi
respingerea acestei idei, urmată de căutarea altei căi de soluţionare, prin
echivalarea cu un termen românesc, chiar în cazul în care limba română
nu oferea prea lesne soluţia optimă (lucru destul de dificil, de altfel, în
acest caz).
V.6.3. În tendinţa sa de a supune totul unei analize amănunţite,
nelăsînd să treacă în această versiune nimic din ceea ce nu ar corespunde
concepţiei autorilor, care era aceea a urmării fidele a textului grecesc, BB
poate ajunge la greşeala de traducere. Cazul este cu atît mai important de
menţionat cu cît cei ce au lucrat la acest text aveau posibilitatea de a
reflecta la soluţiile NTB, pe care îl revizuiau, înainte de a le respinge
categoric. Sub FA 13, 18, faţă de: „răbdă năravele lor în pustie” (NTB),
apare: „i-au purtat cu biruinţă în pustie” (BB), unde se traduce:
tr
e j o po forv hse n a to
uj "uV ne j th~
/ e j hvmw/
r , în Vulgata: „mores eorum
174
sustinuit in deserto” . Verbul de tradus era gr. tr o po fo r ewv ‘supporter
le caractère de quelqu’un, se plier à ses habitudes’. În loc de aceasta, se
pare că autorii BB identifică aici, în mod greşit, elementele compusului.
Judecînd după soluţia lor, se pare că au descompus forma în tr opa v io n
‘trophée’, substantiv care făcea parte dintr-o familie lexicală ce se
referea la victoria repurtată în confruntări armate, şi fo r ewv ‘porter ça et
là’. Cazul acesta ilustrează tendinţa traducătorului şi a revizorilor BB de a
descompune structurile din textul grecesc şi de a le calchia, textul
revizuit (NTB) devenind doar text consultat.

Aproximativ în acelaşi fel, în secolul al XVI-lea, Coresi produce greşeli


care, comparativ cu cele din CB, aparţin unui alt nivel de cunoaştere. În:
„scoală-te dintru aşternutul său” (CB, FA 9, 34), „scoală-te şi te întinde”
(CP), adică „surge et sterne tibi”, pentru Bratul, confuzia pleacă de la vsl.
postel2, care era un substantiv cu sensul ‘str wmnh v, lectus’, ‘str wm̀a,
stratum’. Autorul CP, înţelegînd că este vorba despre un verb, a tradus
astfel gr. str ws̀i", însă cu reflexivul în acuzativ, textul grecesc conţinînd
pronumele în dativ se a utw/` , de unde şi diferenţa. În cele din urmă
greşeală pleacă de la şi duce la neînţelegerii sensului frazei.

CB şi CP prezintă verbul a hrăni, redînd vsl. pr1pitati. Versiunile slavone


174

ale secolului al XVI-lea confundă, probabil, verbul din textul grecesc cu


v ‘nourrir’, confuzie permisă, chiar stimulată, de context.
tr o feuw

159
V.6.4. Aceeaşi urmare a textului străin poate conduce uneori la
apariţia unor structuri şi sintagme incompatibile cu sistemul în care
acestea intră. Datorită concepţiei de la baza sa, BB conţine o abundenţă
de calcuri175. Prin dificultăţile ridicate în calea descifrării lor de către
cititor, unele intre acestea arată - mai mult decît altele - că autorii BB
erau mult mai legaţi de respectarea textului grecesc şi de voinţa de a
transla acele modalităţi de conceptualizare şi de exprimare decît de grija
pentru cititor.
V.6.4.1. Astfel apar: „Şi pre-mpăratul Gheii l-au spînzurat pre un
lemnu geamăn şi era pre lemnu pînă la vreame de sară (...)” (BB, Iosua,
8, 29). Sintagma în discuţie apare în textul grecesc sub forma: xuvlo n
diduvmo u , ceea ce ar însemna ‘copac al cărui trunchi se bifurcă’.
Traducerea românească apare ca fiind fidelă, dar aici calea nu este cea
adecvată, efortul fiind ineficient deoarece forma rezultată nu se
constituie într-un echivalent de sens acceptabil.
V.6.4.2. Greu comprehensibilă pentru cine nu cunoaşte ce apare în
sursă este şi sintagma subliniată în: „Şi tămîia preste ceale înalte, şi
preste cerdacuri, şi dedesuptul a tot lemnul des” (BB, 2Paralip., 28, 4),
unde se redă astfel gr: xuvlo u alswv
j do u" , faţă de „arbre vert” (Segond);
„arbre verdoynat” (B.Jer.), „green tree” (K.J.), „grünen Bäumen”
(B.germ.), versiuni în care traducerea se împlineşte.
V.6.4.3. La fel se întîmplă în cazuri precum: „Să nu sădeşti ţie desiş
tot lemnul lîngă jîrtăvnicul Domnului Dumnezăului tău să nu faci ţie”
(BB, Deut., 16, 21), adică: „Non plantabis lucrum, et omnem arborem
iuxta altare Domini Dei statuam” (Vulg.); „Şi au făcut fiii lui Israil răul
înaintea Domnului şi au uitat pre Domnul Dumnezeul lor şi au slujit
valimii şi desişurilor” (BB, Jud., 3, 7), adică: „Feceruntque malum in
conspectu Domini, et obliti sunt Dei sui, servientes Baalim et Astaroth”
(Vulg.); „Greşit-am căci am lăsat pre Domnul şi am slujit la Vaalimi şi
desişurilor” (BB, 1Împ., 12, 10), adică: „Peccavimus, quia dereliquimus
Dominum, et servivimus Baalim et Astaroth” (Vulg.).
În textul grecesc, pe respectiva poziţie stă forma lso av j " ‘bois
(sacrée); ‘tout emplacement consacré, même sans arbres, enceinte
sacrée’. Gr. alswv
j dh " avea sensurile ‘boisé; qui croit dans les bois’.
Acest termen redă ebr. ascherim ‘idoli’ care se referă de obicei la
statuetele închinate Astartei. Este greu de crezut că fără explicaţii

175
Pentru prezentarea şi explicarea lor vezi Studiile lingvistice din MLD I, II, III,
IV, V, precum şi din Biblia 1688, I, avîndu-l ca autor pe Vasile Arvinte.

160
suplimentare cititorul român reuşea să înţeleagă despre ce este vorba.
Altminteri, desiş s-a încărcat prin calc semantic cu încă un sens, care
însă, nu a rezistat.
V.6.4.4. Pentru exemplul următor, din PO, nu se poate spune în mod
tranşant că ar fi vorba despre o greşeală, chiar dacă este foarte probabil
ca lucrurile să se prezinte astfel. Cazul, însă, foloseşte la a sesiza felul în
care experienţa traducătorilor îi ajuta pe aceştia în a rezolva (chiar dacă,
uneori, cu mai puţin succes) dificultăţile date de exerciţiul redus al limbii
române în direcţia formării ei ca limbă deschisă reformulării şi înţelegerii
spiritualităţilor generate de alte limbi. În astfel de cazuri, calcul şi
inovaţia semantică par a rezolva, cel puţin pentru moment, problemele
traducătorului. Rămîn cele ale textului deoarece soluţiile nu mereu sînt
satisfăcătoare. PO, sub Ex., 3, 7, prezintă: „vădzut-am călcătura
oamenilor miei în Eghipet şi strigatul lor (...)”, echivalare nepotrivită a
magh. nyomorusagat. În Segond apare: souffrance, în B. magh.:
nyomorúságát, în textul latin: afflictionem, în cel grecesc: thV n kakwsin
v .
Rădăcina termenului folosit în versiunea maghiară este nyomás ‘apăsare,
presiune, copleşire’, derivatele putînd forma cuvinte care, pe această
bază şi păstrînd nucleul de sens, să aibă variate sensuri, dar care doar
precizează felul în care se îngustează sfera nucleului semantic:
nyomasztó ‘apăsător, presant’; nyomban ‘numaidecît, îndată’; nyomat
‘stampă, imprimare, tipăritură’; nyomdok ‘urmă’; nyomó ‘apăsător,
buton’; nyomos ‘întemeiat, temeinic’; nyomozás ‘urmărire, investigaţie’;
nyomul ‘a se înghesui, a înainta’; nyomor ‘mizerie, sărăcie’; nyomorult
‘nenorocit, mizerabil, calic, prăpădit’; nyomorúság ‘mizerie, sărăcie’.
Traducătorul maghiar utilizează termenul în conformitate cu uzurile
limbii maghiare şi cu valorile termenului. Traducătorul român, însă,
traduce rădăcina, apoi redă intuitiv, încercînd să polisemantizeze astfel
cuvîntul, de fapt să-l plieze nevoilor sale. Pare o încercare de calc
semantic.
V.6.4.5. Situaţia este asemănătoare cu cea de sub Ex., 32, 25:
„Deaca vădzu Moisi că nărodul fu prădat, că Aaron prădase ei pre
ruşinea lor între aleaneşii săi (...)” (PO), în textul maghiar: „Mikor Moses
latta volna, hogy à nép meg fosztatot (Mert Aaron meg fosztotta vala
öket szegyenségkre, az ö ellenségec közet) (...)”. În textul grecesc
secvenţa este: kadwV iVijn M wush " to
~ n V la onti
V voJ die skedav sta i
(die skeda
v se gar V a to uj "uV Aa r wn piveca
j r ma to " pe
i~uJ na ntivo i"
ujn ), formele greceşti subliniate redînd cu putere ideea de dispersie,
a tw~
de răspîndire haotică.

161
Este o cale prin care se semnifică ruina spirituală şi sufletească cu
care s-a confruntat Moise după ce a coborît de pe munte. După toate
eforturile şi caznele prin care nu doar Moise, ci şi poporul său trecuseră,
totul se năruie şi se spulberă în urma unui singur gest indisciplinat al
unui neam ce încă nu cunoştea autostăpînirea şi nu făcuse suficiente
eforturi pe drumul de la instincte către principii. Ideea de redat era că
poporul ajunsese în stare de haos, iar Aaron permisese această situaţie,
spre ruşinea poporului în faţa duşmanilor săi176.
Dacă - într-un mod care se repetă177 - nu este vorba despre o
confuzie între verbele magh. foszt, -ottam, -ott ‘a scărmăna, a desface’ şi
fosztogat ‘a prăda, a jefui’, atunci traducătorul român aduce în română
un uz caracteristic limbii maghiare, unde corespondentul verbului
românesc a prăda este utilizat din plin în acest fel. Este posibil ca
această situaţie să fi fost facilitată de aceea că s-a putut interpreta că
gestul lui Aaron - care a făcut un idol din aur - era echivalent cu o
înşelăciune, evreii dînd aurul degeaba, întreg poporul fiind înşelat în
momentul în care a venerat o astfel de creaţie a omului. Totodată, însă,
este posibil ca, fără a se greşi verbul de tradus, a prăda să fi fost folosit
pentru că acest proces implică şi ideea de ‘dispersie, dezorientare,

176
Este una dintre acele întîmplări semnificative care arată contrastul, uman în
fond, dintre forţa luminii şi a întunericului prin care Israel mereu trece (tăria
unui popor monoteist între popoare idolatre, slăbiciunea aceluiaşi popor care
adesea cade pradă idolatriei). Întrucît Legea nu decurge din tendinţele naturale şi
din ideile poporului, ci este doar creuzetul în care treptat se formează spiritul şi
ideile poporului şi se reformează tendinţele acestuia, aplecarea către idolatrie şi
politeism va ieşi la iveală periodic (chiar şi sub forma exceselor inverse). Dintr-
o anumită perspectivă, istoria poporului evreu este o istoria rafinării. După
gestul lui Cain, prin naşterea lui Set, apoi întîmplarea cu cei trei fii ai lui Noe,
apoi trecerea în prim plan a lui Iacov, a unora dintre fiii săi, toate întîmplările
din vremea lui Moise etc. nu reprezintă altceva decît motive şi efecte ale unor
separări care vor conduce la alegere şi rafinare. Rămîne lumina ca o constantă
întrucît, spre deosebire de alte popoare, revenirea din idolatrie se făcea la
aceeaşi religie şi, mai ales, deoarece Moise, eroul civilizator prin excelenţă, cel
care a avut tăria absolută de a reuşi singur, doar cu Legea lui Dumnezeu, i-a
făcut să înţeleagă că Legea este una morală şi practică, deopotrivă, deoarece
caută justiţia lui Dumnezeu, pentru a o înţelege şi aplica, iar omul, creaţie a lui
Dumnezeu, nu a fost creat pentru sine ci pentru a împlini Legea Eternului.
177
Vezi şi PO, Gen., 42, 36: „Zise, derept aceaia, Iacov, tatăl lor: «Prădatu-m-aţi
de cătră feciorii miei. Iosif nu-şi e, Simion încă nu-i acasa, şi pre Veniamin încă
vreţi să-l duceţi»”. Vezi şi PO, Gen., 43, 14.

162
deposedare spirituală, sufletească’. Datorită posibilităţii ridicate de
confuzie a celor două verbe maghiare, precum şi a existenţei a
numeroase astfel de situaţii, rămîne, totuşi, dificil de acceptat această din
urmă ipoteză. De multe ori traducătorii ne procură dovada că, pe anumite
porţiuni, sistemul lingvistic şi uzul din limba de tradus erau insuficient
stăpînite. Pe de altă parte, adesea, traducătorii erau siliţi să caute în
propria limbă ceea ce nu exista acolo, de aceea prelucrau cum puteau
materialul pe care îl aveau, orientîndu-se după modelul străin. Faptul este
lesne de observat în cazul în care textul de tradus prezintă uzuri
metaforice, sensuri figurate ori speciale, echivocuri etc. Ultima ipoteză a
fost totuşi menţionată, întrucît aceiaşi traducători dovedesc uneori că s-
au descurcat în faţa unor astfel de probleme, că au înţeles spiritul în care
este construit textul de tradus, că au deprins tehnicile de construcţie ale
unui text echivalent în limbile lor şi că pot utiliza resursele limbii-ţintă în
acea direcţie (uneori chiar în locuri în care în textul de tradus nu există
astfel de situaţii ori de construcţii). Oricare ar fi realitatea, cazul permite
pătrunderea în adîncimea nivelurilor la care limba se plămădeşte.
V.6.4.6. Diferite forme de neînţelegere a textului generează în actul
traducerii dorinţa de a-l urma pe acesta îndeaproape sau, uneori, urmarea
prea fidelă a texului tradus generează o anume obscuritate la nivel
semantic. Scrupulozitatea poate conduce la apariţia unor modalităţi de
exprimare ce nu puteau fi viabile ca modele pentru limba română. În:
„Fă noao Dumnezei de ceia ce mearge-vor naintea noastră” (CB, FA 7,
40), în CP: „(...) cei ce nainte mearge-vor înaintea noastră”, era de redat
‘qui praecedant nos”, în textul grecesc: opr i$ o po r e uvsa nta imwǹ
hJ , în
cel slavon: ije pr1d idet pr1d namî . Conceptul ‘antemergător’ este
înţeles, probabil, de ambii traducători numai că autorul CP traduce cuvînt
cu cuvînt ceea ce apare în textul slavon.
V.6.4.7. Desigur, sînt situaţii în care tocmai urmarea textului de
tradus conferă garanţia că traducerea este corectă. Dacă traducerea
încearcă, în astfel de situaţii, să-şi croiască un drum propriu, nereuşita
este aproape garantată. Sub Ex., 1, 19, PO prezintă: „nu sînt aşa
evreianele cumu-s muierile eghiptiiane, că iale au mîndrie de-a moşirea
şi mainte de ce venim la iale nasc”. Faţă de acesta, BB prezintă: „«Nu-s
ca muierile eghipetului ovreaicile, pentru că nascu mai nainte de cum a
întra cătră dînsele moaşele;» şi năştea” ceea ce urmează cu fidelitate
textului grecesc: Ouj c "wJagiJ una
kei~ " aaiJguvij ptia i Ebr
a iJJ a i~i
tivkto usin: tikto usi gar V pr oto V lqe
eu~V n i~pr o" Va ta
uV " ta" Vmaaiv ",
katikto
v eiV j n . Pe lîngă faptul că acest verset prezintă o diferenţă formală

163
faţă de corespondentul său din BB, ceea ce surprinde este utilizarea în
acea poziţie a subst. mîndrie. Compararea textului grecesc cu cel
maghiar arată că diferenţele dintre cele două sînt date de alte cauze decît
cele obişnuite. Mai mult decît textul grecesc, dă de bănuit textul latin:
„Non sunt Hebraeae sicut Aegyptiae mulieres: ipsae enim obstetricandi
habent scientiam, et priusquam veniamus ad eas, pariunt”. Alături de
faptul că textul latin diferă sub aspect formal de cel grecesc - ceea ce
întăreşte ipoteza că acesta era un punct slab al textului sau că se
produseseră unele prelucrări în acest loc -, devine evident faptul că
ambele texte, grecesc şi latin, încearcă să eufemizeze o exprimare.

Privind lucrurile din perspectivă hermeneutică, este dificil de crezut că


nişte moaşe, aduse înaintea faraonului pentru a da socoteală de faptul că
nu duseseră la bun sfîrşit porunca sa, ar fi fost atît de temerare şi lipsite de
raţiune încît să-l înfrunte în mod inutil pe acesta, vorbind în mod deschis
dispreţuitor la adresa femeilor egiptene şi laudativ la adresa celor din
neamul robit; după care să fie lăsate libere, poporul evreu să le
construiască case şi să le cinstească apoi, toate acestea sub ochii
egiptenilor.

Textul ebraic devine astfel singurul în măsură să lumineze lucrurile.


Aici femeile evreice sînt caraterizate prin ‫כִּי־חָיות ֵהנָּה‬. Ceea ce apare în
textul ebraic corespunde foarte bine cu ceea ce găsim în textele
maghiare, spre exemplu. Textul de la baza PO, neurmat cu maximă
fidelitate, după cum se va vedea, prezintă: „A Sido aszszonyálatoc nem
olyãac, mint az Egiptusbeliec, mert vastagoc (...)”, adică ‘femeile evreice
nu sînt precum cele egiptene, (că)ci sînt viguroase’. Versiunea maghiară
modernă prezintă, credem, traducerea optimă, care surprinde întocmai
ideea care era de redat. Termenul subliniat este înlocuit în B.magh. prin
életerősek, ceea ce înseamnă ‘vitalitate’ ‘forţă, capacitate de a trăi, cu tot
ceea ce implică viaţa’. De data aceasta, diferenţa faţă de egiptence ar fi
fost datorată propriei concepţii asupra Creaţiei, deci tolerabilă.
Considerînd că ideea de redat era aceasta, forma sub care a fost lansată,
şi care se observă mai sus, era ceva mai crudă. O soluţie pe deplin
satisfăcătoare a fost imposibil de găsit, de aceea traducerile vechi şi
moderne nu o prezintă. Fiind greu de îndeplinit toate condiţiile impuse
de textul ebraic în ansamblu (ca exprimare, ca sens şi sugestii), probabil
că aceea utilizată în vechea traducere maghiară, în unele texte germane şi
englezeşti este cea mai apropiată de textul ebraic. Rămîn greu de
neacceptat soluţiile eufemizante din textele grecesc şi latin, textul ebraic

164
fiind cît se poate de limpede. Este important de arătat că segmentul
acesta de text este caracteristic Elohistului, particularizat prin
rigurozitate, stil sobru, sever, o mentalitate tradiţionalistă, proprie
mediului profetic, o expresie directă, uneori esoterizantă, dar nu
eufemizantă. Mai mult, aceasta este soluţia rabinică, ceea ce, din punctul
nostru de vedere, este de natură să confere maximum de credit traducerii.
Interesante sînt comentariile pe care această soluţie le poate isca178.
Traducerile care nu sînt fidele textului ebraic pierd soluţia rabinică,
în fapt nu o interpretare în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci o cheie
reală de înţelegere a versetului, singura prin care se revelă adevărul şi
sensurile profunde ale versetului. Moaşele îi indică faraonului
superioritatea neamului lor într-un mod cît se poate de subtil (dintre cei
prezenţi, toţi cei care vor înţelege ceea ce ele spun vor rămîne înfricoşaţi
pe moment şi nu vor îndrăzni să facă ceva rău moaşelor, cei care nu vor
înţelege, vor lua cuvintele în sens literal - precum traducătorii şi
majoritatea interpreţilor textului biblic) şi prin afirmarea unei relaţii
intime cu ordinea Universului. Date fiind valorile semantice ale
termenilor cu care cuvîntul ebraic din text a fost echivalat, precum şi
datorită concepţiilor referitoare la relaţia animal-om, ceea ce spun
moaşele a putut părea a fi ‘evreicile sînt ca nişte biete animale şi, datorită
robusteţii lor îşi aduc puii pe lume precum acestea, fără a avea nevoie de
ajutor uman’. În realitate, ceea ce spun moaşele are un cu totul alt sens,
pe care numai lectura textului în cheie rabinică îl poate dezvălui.
Moaşele spun că ‘evreicile au calitatea de a naşte firesc, aşa cum
Dumnezeu o rînduit acest proces, neavînd nevoie de ajutor extern’. De
fapt, ele afirmă relaţia intimă a neamului evreu cu natura, cu Universul şi
cu Divinitatea. Moaşele spun că neamul evreilor nu este unul de rang
secundar, perpetuarea sa nu este un proces asistat, care să aibă nevoie de

178
Comentariul prilejuit de versetul 19 din ediţia bibliei comentate de
Menochius (vezi Bibliografia) este următorul: „Obstetricandi habent scientiam.
Hebraice est ‫ חיות‬chaiot, quod vivaces, vel vivificantes significat. Sensus est:
ipsae sunt solertes, vivaci et sagaci ingenio, ideoque obstetricandi habent
scientiam. Vel, ipsae vivaces, et vedetae sunt, et antequam obstetrix adsit,
foetum edunt vividum et validum; vel, ipsae sunt vivificatrices, scientes scilicet
partum vivum educere. Nec displicet quorumdam rabbinorum explicatio, qui
interepretantur: Ipsae similes sunt bestiis, quae dum pariunt non egent
obstetricius. Sic potuerunt loqui obstetrices, odium et despectum Hebraeorum
simulantes, et illum, beneficio quod in illas conferebant, praetexentes. Chaiot
bestias significat.”

165
ajutor pentru a se produce. Dimpotrivă, nefiind nicicum peiorativ,
termenul ‫ חיות‬chaiot, ‘bestie, fiară’ desemnează cea mai înaltă clasă de
îngeri, arhetipurile pe a căror bază Dumnezeu a creat lumea şi se referă
la primordialitatea (în sensul cel mai elevat şi mai onorant),
consubstanţialitatea cu esenţele naturii şi ale Universului, forţa vitală cea
mai pură, derivată direct din actul divin creator.
De aceea considerăm că o soluţie precum cea din textul maghiar
reuşeşte să sugereze şi să redea în modul cel mai clar şi mai fidel sensul
care era de redat, fără a falsifica forma. În fapt, traducerile greacă şi
latină sînt, în acest punct, mai degrabă nişte interpretări făcute în funcţie
de realităţile sociale, de mentalitatea şi uzurile lingvistice din cele două
lumi în care se traducea (ceea care, în sine, nu este de natură să
distorsioneze textul), dar fără a ţine seamă şi a păstra relaţia necesară cu
textul ebraic, fără a urma sensurile profunde şi reale ale acestuia. Astfel
de situaţii rezultă din reinterpretarea textului prin prisma unor filosofii
diferite, prin adecvarea acestuia la realităţi diferite ori modificate,
conforme cu cele din culturile în care se traduce, dar neconforme celor
din spiritualităţile de la care se traduce.

Un caz de resemantizare a aceluiaşi cuvînt, care capătă, prin traducere, o


nouă notă de conţinut apare în: „Muierile încă care era mîndre cu mînule
torcea (...)” (PO, Ex., 35, 25) (magh. bölchec ‘înţelept, chibzuit,
prevăzător, filosof’), unde ideea de redat era ‘îndemînatic, dotat, măiestru,
iscusit’. În vechea română mîndru nu avea printre sensurile sale pe acela
de ‘în-de-mînare’, de ‘capacitate ridicată şi abilitate în a executa un
meşteşug’, ‘meşteşugar dăruit de Dumnezeu, ager la minte, îndemînatic,
capabil să înţeleagă să conceapă şi să făurească’, dar asocierea cu ‘iscusit’
nu este deplasată, dată fiind comunitatea dintre cele două sfere semantice
atunci cînd este vorba despre calităţile intelectuale ale cuiva, abia dibaci
îndepărtîndu-se oarecum de mîndru. În acest caz (care, de altfel, nu este
singular în PO), dacă nu este vorba despre o echivalare mecanică179, ar

179
După cum se poate constata din analiza multor situaţii care apar în vechile
texte româneşti (astfel de exemple apar şi în prezenta lucrare), adeseori,
traducătorul confruntat cu un termen străin ce avea mai multe sensuri, cărora le
corespundeau în română mai multe cuvinte, utiliza în traducere acel termen
românesc care echivala sensul de bază sau pe cel mai puternic, al respectivului
cuvînt străin. Un astfel de exemplu apare sub Ex., 19, 2, unde lat. „castamentati
sunt in eodum loco”, tradus în maghiară prin „tabort iaranac ot”. Neînţelegînd
exact despre ce este vorba, traducătorul PO va echivala prin: „îmblară tabăra
acolo”. Aceasta este una dintre acele situaţii în care este dificil de spus cu

166
putea fi vorba despre o încercare de calc semantic, după termenul
maghiar. În sprijinul acestei valori a termenului în PO vin şi alte situaţii.
Astfel, sub Ex., 35, 10, unde este vorba despre construcţia Cortului şi a
Arcei Legămîntului, făcîndu-se apel la meşteri, se spune: „Şi cine e dentre
voi mîndru să vine şi să facă acealea ce Domnul au poruncit”. De
asemenea sub Ex., 35, 31-33, apare: „Şi l-au împlut cu Duhul lu
Domnedzeu, cum mîndru, înţelegătoriu şi ştiutoriu să fie, Întru toată
măiestriia a lucra den aur, argint şi den arame, Pietri a scobi şi a le
încheia, leamne cu măiestrie a ciopli şi a face tot fealiul de lucru”. Deşi,
precum se poate şi de mai sus vedea, se utilizează şi termenul măiestrie,
mai potrivit pentru a reda ideea ‘îndemînare, abilitate, capacitate de a
executa o activitate manuală care poate îmbina şi apoi transforma utilul în
artistic’, pe de o parte nu se poate cere prea multă specializare şi nuanţare
termenilor pe care limba îi avea la dispoziţie, pe de altă parte, se pot
constata diferenţe între mărimea sferelor termenilor utilizaţi180. (vezi şi
Ex., 28, 3, unde este vorba despre „cei înţelepţi la cuget” şi care sînt
chemaţi să-i facă „veşmintele lui Aaron”; apoi, în Ex., 31, 3-4, unde
Vesaleel este „împlut cu duhul lu Dumnedzeu, cu mîndrie, înţelepciune,
cunoştinţă şi cu toată măestriia”181, de asemenea, tot în PO, Gen., 41, 39,
unde, după ce Iosif tălmăceşte visele Faraonului şi îi face acestuia
recomandări spre aprovizionare, Faraonul consideră că cel mai potrivit
pentru a organiza, a conduce şi a exploata noua institutie este cel care a
gîndit-o şi îl numeşte pe Iosif „înţelept şi mîndru” (în magh. „eszess es
bölch”).

certitudine că traducerea ar fi greşită. Cu toate acestea, valoarea termenului


iaranac din textul maghiar este echivalentă cu cea a verbului din textul latin, dar
împreună numai împreună cu subst. tabort, fiind vorba despre ‘aşezarea unei
tabere militare’. Fireasca deosebire se referă la aceea că procesul este conceput
şi exprimat cu mijloacele limbii maghiare. Verbul magh. jár, derivatele sale,
precum şi celelalte cuvinte din familia sa cunosc numeroase contexte, sintagme
şi expresii în care apar, cu diferite grade de specializare, în multe dintre acestea
fiind vorba despre expresii idiomatice. După cîteva sute de ani, B.Magh., spre
exemplu, utilizează, în acelaşi loc, sintagma „Táborukat (...) ütöttek”, care
tradusă în acelaşi fel în care s-a procedat în PO, ar genera structura *„bătură
tabără”.
180
În ceea ce priveşte primul aspect, limba română tocmai se exersa în a urma
diferenţele, uneori fine, alteori necaracteristice limbii române, pe care textul
biblic le avea. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, seriile sinonimice care
apar în textele româneşti, fără a avea corespondenţi în textele străine de tradus,
aveau, uneori, tocmai rolul de a încerca să acopere nevoile semantice ale
textului.
181
Vezi şi PO Ex., 35, 31.

167
Chiar dacă în exemplele de mai sus este vorba despre obiecte situate în
ordinea sacralităţii, a căror realizare conform indicaţiilor divine nu putea
fi lăsată la îndemîna unor simpli meşteri, rămîne o realitate faptul că, în
concepţia ebraică, înţelepciunea ca trăsătură are o puternică componentă
practică, meşteşugarul fiind nu doar îndemînatic şi iscusit, ci şi înţelept182.
Pe de altă parte, deşi nu putem nega vechilor traducători şi limbii române
capacitatea de a face distincţii fine, cel puţin uneori, nici nu trebuie
operate analize ca şi cum atît traducătorii cît şi limba română ar fi
funcţionat mereu la cotele maxime (pe care doar rareori le atingeau). În
primul cap al Exodului din PO, în versetul 10 noul Faraon spune: „Veniţi
cu mîndrie să-i călcăm pre ei (…)”. De data aceasta, textul maghiar
prezintă forma ockal, aceasta mult mai potrivită pentru a reda ideea
‘înţelepciune practică’ decît cea utilizată în rest (bölcs).

Din această ultimă perspectivă, se poate considera că traducătorul


PO a înţeles şi, în consecinţă, a vrut se traducă ‘femeile evreice nu sînt
precum cele egiptene, (că)ci au ştiinţa şi capacitatea de a naşte fără
ajutorul moaşei’.

182
În spiritualitatea ebraică virtuţile intelectuale sînt preponderent practice.
Înţelepciunea este arta succesului, a reuşitei obţinute prin urmarea întocmai a
unui plan bine întocmit. Este nevoie, aşadar, de un plan bine gîndit, coerent
articulat, care să prevadă tot felul de posibilităţi, ceea ce înseamnă că acela care
întocmeşte planul are capacităţi intelectuale ridicate. Totodată, însă, pasul
următor este decisiv: aplicarea planului. Acest pas nu necesită doar procesele de
ordin cogitaţional, ci şi abilităţi de ordin practic, experienţă asimilată, voinţă,
supleţe în gîndire şi în acţiune, instincte bine adaptate la realitate. Conducătorii,
în general, sînt cei care trebuie să aibe neapărat o astfel de înţelepciune, în parte
nativă dar care, în cazuri excepţionale, poate fi dobîndită şi pe alte căi decît cele
supuse timpului: „Iosue vero filius Nun repletus est Spiritu sapientiae, quia
Moyses posuit super eum manus suas. Et oboedierunt ei filii Israel, feceruntque
sicut praecepit Dominus Moysi”.

168
VI. Traducerea prin calc

Datorită unor dominante din epocă, date de caracterul preponderent


literal al traducerii, de necesitatea ca traducerea să-şi indice cu oarecare
transparenţă sursele, de unele rigori impuse de textul sacru (ale cărui
caracteristici formale şi de conţinut era necesar să se regăsească în orice
traducere), precum şi de faptul că limbile vernaculare nu aveau mijloace
exersate în a reda structuri pentru care nu aveau concepte, traducerile
biblice conţin, în mod firesc, destul de multe structuri calchiate. În toate
aceste situaţii, acest procedeu de traducere se activează generînd felurite
structuri gramaticale şi lexicale, indiferent de limba din care se traduce.
În fapt, în toate cazurile în care apar calcuri avem a face cu translări
(mai mult sau mai puţin formale şi reuşite) ale unor modalităţi de a privi
lumea, de a o explica şi a o comunica prin limbă. Fie că limba-ţintă nu
are o astfel de modalitate de exprimare, fie că respectivul mod de
conceptualizare nu face parte dintre cele atinse de către acea comunitate
(sau limba-ţintă a dezvoltat mijloace de exprimare diferite de cele ale
altei limbi), calcul poate fi o soluţie. Uneori, calcul procură înţelegerea
unor concepte, rămînînd ca limba-ţintă să dezvolte alte mijloace de
exprimare, alteori se dovedeşte a fi o cale greşită, structura rezultată
nereuşind să genereze nici înţelegere, nici un model, şi nici nu generează
un impuls la nivelul mecanismelor limbii, pentru a găsi soluţii proprii de
a exprima acel conţinut (mai ales în cazul conţinuturilor gramaticale).
În ceea ce priveşte modalităţile de conceptualizare şi de exprimare
caracteristice limbii-sursă, pe care româna, de exemplu, nu avusese cum
să le dezvolte din cauze profunde, ce ţin de structura intimă a sistemului,
traducătorii pot opta pentru calchierea acestora spre a reda textul (formă
şi conţinut) cu acurateţe şi fără pierderi, dar şi pentru a achiziţiona acea
perspectivă şi modalitate de exprimare a ei, îmbogăţind şi capacităţile de
exprimare ale aspectuluil literar şi achiziţionînd noi modalităţi de
înţelegere şi conceptualizare ale realităţii şi ale relaţiilor reflectate de
limba-sursă.

Neuitînd o clipă că ne referim la un alt secol decît cel în care ne aflăm,


este necesar să subliniem faptul că, atunci cînd sînt reale, toate calcurile
sînt justificate din punctul de vedere al celui care le operează
(considerîndu-se presat din diferite părţi, traducătorul pune felurite nevoi
pe seama: cititorului, a limbii, a nivelului conceptual al textului, a
aspectului literar în constituire etc.). Totodată, fiind mai mult sau mai

169
puţin potrivite, ca nevoi reale ale traducătorului, toate calcurile sînt
acceptabile. Deşi multe dintre calcurile operate prin vechile traduceri
româneşti nu au supravieţuit, ele constituind doar nişte soluţii temporare
de traducere, faptul că ele nu au fost reţinute nu înseamnă neapărat că
toate calcurile acelea erau contrare spiritului limbii române. De aceea,
judecăţile axiologice nu-şi au locul într-o astfel de discuţie, constatarea
prezenţei lor, urmată de indicarea rolului lor în text şi a cauzelor lor fiind
suficiente.

VI.1. Mulţi dintre traducători, amplificîndu-şi şansele de a cunoaşte


- prin comparaţie - realităţile şi posibilităţile limbii române, se comportă
ca şi cum ar considera că ar fi cît se poate de benefic ca limba română să
împrumute forme şi structuri de la limbile culte cu care intră astfel în
contact. Este mai puţin probabil ca acest comportament să decurgă în
mod nemijlocit din dorinţa traducătorilor de a îmbogăţi mijloacele de
exprimare ale limbii române şi de a sugera receptorului noi modalităţi de
conceptualizare. În general, motorul acestui proces îl constituie
dificultăţile de traducere, iar travaliul de căutare a soluţiilor de redare a
unor conţinuturi, facilitează observarea faptului că formele din textele-
sursă pot fi mai adecvate, aducerea lor în limba-ţintă fiind utilă acesteia.

Desigur, sînt destul de numeroase situaţiile în care calcurile sînt doar


aparente. Numai pentru că în limba-model există anumite structuri nu se
poate mereu susţine că limba română le prezintă într-un text (sau chiar le
deţine uneori) datorită urmării, la traducere sau la contact, a ceea ce apare
în limba respectivă. Sînt suficient de semnificative situaţiile în care o
anumită structură poate fi dezvoltată de mai multe limbi - oricît de
complexă ar părea acea structură. De pildă, cazuri concrete precum:
asupră de ‘pe lîngă’, a creşte ‘a se înmulţi’, rămăşiţă ‘urmaş,
moştenitor’183, a suferi ‘a cuprinde, a ţine’, a afla voie ‘a deveni plăcut
cuiva’, a fi deschis ‘a fi clar, sigur’, soţ de căsătorie ‘soţ, bărbat’184.
Este dificil de susţinut că într-un caz precum cel de sub Gen., 4, 23
„Ascultaţi glasul mieu, muierile ‹lu› Lameh, şi luaţi aminte besada mea”,

183
Termen care apare, cu acelaşi sens, şi în: „Fără-legiuitorii pieru depreură,
rămăşiţele necuraţilor potrebescu-se” (PS.S B, 36, 38); „Ascultaţi-mă, casa lui
Iacov şi toată rămăşiţa lui Israil, ceia ce să rîdică den pîntece (...)” (BB, Isaia,
46, 3).
184
Caz în care, de fapt, se observă evoluţia semantică a termenului moştenit soţ
‘tovarăş, camarad, companion’. Uzul cu determinanţi înseamnă că termenul are
nevoie de precizare, deci valoarea etimologică începuse să coexiste cu cea nouă.

170
unde se urmează cursul din: „audite vocem meam uxores Lamech
auscultate sermonem meum” şi doar se consultă „Tü Lamec feleségi,
halyatoc meg az én szomat, es vegyetec eszötekbe aszt a mitt mondoc”
forma evidenţiată ar rezulta în urma calchierii. O expresie precum „a lua
aminte” nu este doar larg răspîndită în limba română veche, dar are o bază
de construcţie extrem de accesibilă oricărei limbi (indo)europene. De
aceea, apropierea şi chiar identitatea nu constituie probe cu valoare
implicită. Nu altfel se petrec lucrurile sub Gen., 10, 9 „De-aicea se începu
cuvînt de zicere: «Acesta putearnic vînătoriu înaintea Domnului ca
Nimrot»”, „Innen tamada a közbeszed: Ez hatalmas vadasz az WR elött,
mint Nimrod»”, „ab hoc exivit proverbium quasi Nemrod robustus
venator coram Domino”, caz destul de complex, unde verbul apare ca
rezultat al neurmării formale a celor două modele, iar sintagma care
urmează nu poate fi considerată un calc. Magh. közbeszed se referea la
intervenţia cuiva într-o discuţie şi este echivalentă numai ca valoare cu
ceea ce apare în textul german: „Daher spricht man” sau cu lat.
proverbium. De aceea, autorul român nu avea cum înţelege textul decît
privind la cel latin, acesta fiind singurul motiv pentru care a înţeles corect
ceea ce era de tradus. Mai mult, între conceptul ‘se spune’ şi ‘proverb’
dincolo de marea lor apropiere (căci de identitate nu poate fi vorba),
există o anumită deosebire. Or, prin cuvînt de zicere, semantica secvenţei
este identică cu cea a secvenţei corespunzătoare din Vulgata. Cu alte
cuvinte, traducătorul PO ajunge la conţinutul textului prin Vulgata, după
care crează o sintagmă avînd scopul de a reda respectivul conţinut. Fiind
vorba despre ‘zicere’, era firesc să apară, în conţinutul sintagmei,
termenul cuvînt, prezent de altfel în toate cele trei texte.

VI.2. Fie că se completează prin contactul direct dintre populaţii, fie


că, la fel de direct, contactul se petrece în mintea traducătorului, astfel se
deschide o cale pentru ca limba să îşi îmbogăţească mijloacele de
exprimare, dar şi să afle noi modele de construcţie a mijloacelor de
exprimare. În felul acesta apar în limbă numeroase structuri, pe care
autorii traducerilor le propun şi din care norma poate selecta.
VI.2.1. La nivelul PO apar astfel forme caracteristice maghiarei:
„rădicară oaste” (Gen., 14, 2), urmînd „hadat tamasztanac” (în textul
latin: „inirent bellum”); „nu încungiura sluga ta” (Gen., 18, 3), întocmai
precum: „ne keröldel a te szolgadat”, dar alături de: „ne transeas servum
tuum”; „doară au cădzut oarece greşală” (Gen., 43, 12), precum: „Talam
valami vétség esett”, şi nu precum: „ne forte errore factum sit”; „400
şicluş de arginţi, care îmbla în negoţ” (Gen., 23, 17), după: „(...) ki aruba

171
iár vala”185, vreme ce textul latin vorbeşte despre „monetae publicae”;
„Păsaţi, derept aceaea, şi munciţi, ce pleave nu vă vor da, ce derept aceea
daţi lăuntru numărul cărămidzilor!” (Ex., 5, 18), după: „Menyetec el
ezokaert, es munkalkodgyatoc, de polyuat ne adgyanac: De azert vgyan
be adgytoc à teglaknac szokot szamat”, faţă de: „ite ergo et operamini
paleae non dabuntur vobis et reddetis consuetum numerum laterum”;
„lua-vom sus soro-noastră şi o vom aduce” (Gen., 34, 17), după: „fel
veuem à mi Leauyonkat el megyönc”, dar alături de „tollemus filiam
nostram et recedemus”.
VI.3. Redarea - în cadrul actului de traducere - a unor concepte
poate necesita crearea de termeni capabili să transmită respectivele
noţiuni. Poate prima soluţie pe care o limbă care îşi crează mijloace
elaborate de exprimare o are la îndemînă atunci cînd contactul se
produce prin traducere, este imitarea, prin traducere întocmai, a ceea ce
se întîlneşte în textul model.
VI.3.1. Astfel, sub Ex., 12, 23, unde este vorba despre o entitate
însărcinată cu executarea celei de-a zecea plăgi care a lovit Egiptul,
textul maghiar utilizează forma „az Eluesztöt”, iar cel latin forma
percussorem. Neavînd un termen pentru a reda ebr. ‫שׁחִית‬ ְ ‫ ַה ַמּ‬, poate şi
inspirîndu-se din germ. Verderber, maghiara creează un abstract, foarte
probabil, pe baza vb. elvész ‘a (se) pierde, a dispărea, a pieri, a muri’,
elvestö. Luîndu-şi ca model forma din maghiară, autorul PO operează un
calc - prin urmarea uneia dintre posibilităţile termenului maghiar, întrucît
erau mai multe nuanţe de sens de urmat - ajungînd la forma
pierdzătoriul.
VI.3.2. Nu doar datorită caracterului sacru al textului, dar mai ales
datorită acelui tip de pudoare orientală, prezent, în general, la semiţi,
precum şi la egipteni, anumite realităţi se denumesc pe cale metaforică
ori perifrastică, avînd caracter eufemistic. Acestei rigori i se supun, în
primul rînd, denumirile pentru anumite părţi ale corpului, precum şi cele
privitoare la anumite funcţiuni şi acte. Aceste tipuri de denumiri au fost
preluate în textul grecesc, apoi în cel latin, după care, toţi cei care au
tradus mai departe (din fidelitate faţă de text, din considerente de ordin
religios sau, dintr-o formă de respect faţă de textul sacru) au păstrat sau
au accentuat caracterul obturant al denumirii.

185
Este de remarcat, însă, că autorul PO nu urmează textul maghiar pînă la nivel
de detaliu, nealegînd să utilizeze forma de imperfect perifrastic (era îmblînd) la
care îndeamnă textul maghiar.

172
Una dintre denumirile de acest fel este cea care se referă la organul
genital masculin. Sub Gen., 9, 23 apare: „Iară Sim şi Iafet luară o plaşcă,
puseră pre umere şi înderăt mărgînd, coperiră trupul de ruşine tătîni-său,
întorcînd faţa lor cum să nu vază trupul ruşiniei tătîni-său” (PO). În
vreme ce textul latin prezintă verecunda, pentru prima poziţie, şi virilia
pentru cea de-a doua, textul maghiar prezintă, în ambele situaţii,
sintagma szömermes testét. Soluţia românească se arată a fi consecinţă a
urmării textului maghiar.
Cele două elemente, trup şi ruşine, sînt destul de utilizate în vechile
texte româneşti pentru a denumi realităţi din sfera respectivă. Astfel,
denumind organul genital masculin, trup apare în: „Preotul ce va vrea să
slujască liturghie şi-i va veni de-i va cură trupul în vis şi va şti că-i iaste
acela lucru de pohtă muerească, atunce să nu slujască;” (LEGI Munt.,
127, 29-31). Deşi unul dintre uzurile vechi ale subst. trup este acesta186,
în exemplul următor, trup, într-un context creat de anumiţi determinanţă,
se referă la ‘prepuţ’. „Şi a opta zi să taie trupul acoperemîntului marginii
lui” (BB, Lev., 12, 3)187. Pe lîngă numeroasele sale valori de
întrebuinţare, ruşine cunoaşte sensul ‘organ genital’: „Ruşinea nororii
tale să nu o descoperi, că fămeaie fiiului tău iaste” (BB, Lev., 18, 15).
Pentru cazul din PO, aşadar, deşi textul maghiar prezintă o construcţie
identică şi care se utilizează în ambele poziţii, nu se poate considera fără
importante rezerve că respectiva soluţie ar fi apărut abia la capătul
lecturii textului maghiar adică ar fi fost inedită sau neaşteptată pentru
cititor. Avînd, în limbă doi termeni, trup şi ruşine, care puteau trimite
către organele genitale188, traducătorului nu trebuie să-i fi fost prea greu
să urmeze modelul maghiar pentru a modela o sintagmă pentru ‘prepuţ’.
De altfel, aceasta nu este singura soluţie din PO pentru a trimite către un
concept din aceeaşi sferă: „Fă lor den giolgiu şi cămăşui, cum să-şi
acoapeie pieliţa greţiei lor, den vintre în gios” (Ex., 28, 42). Deşi, în
epocă, pieliţă este sinonim cu trup, iar greaţă este echivalent contextual
186
Este vorba în primul rînd, de situaţia din texte. Pe alocuri, însă, sub influenţa
Bisericii astfel de denumiri au pătruns în vorbirea curentă, mai cu seamă la
indivizi care, sub aceeaşi influenţă, au adoptat un mod de viaţă şi de a vorbi
mult mai reţinut şi mai încărcat de pudoare.
187
Vezi şi: „piialea de nainte” (Gen., 17, 11), întocmai precum: „testetec
berénec eleit”, în Vulgata: „carnem praeputii”, în BB: „trupul acoperirei
marginii”; akrj o bustiva .
188
Este aproape sigur că termenul moştenit, ruşine, era utilizat în popor pentru a
denumi acea parte a corpului.

173
cu ruşine, în acest caz este vorba despre o suprafaţă mai mare (nici nu
poate fi vorba despre ‘prepuţ’ la nişte evrei adulţi, şi încă preoţi!). Faţă
de textul maghiar: „Chinaly gyolchbol ümegmasokatis nekic, hogy
befedezzéc az ö szemérmeket, ágyekioktolfogua mind fachoig”, unde
este vorba doar despre ‘ruşine’, textul latin prezintă: „facias et feminalia
linea ut operiant carnem turpitudinis suae a renibus usque ad femina”, el
fiind cel calchiat aici189.

Privitor la acest element al traducerii, este sugestiv un caz precum cel din
Gen., 29, 31: „Văzînd, iară, Domnul cum Lie nu-i era dragă, plodnică
feace ia, pre Rahila, iară, fără plod” (PO), traducere tipic puritană, precum:
„(...) mag hozoua töue ötett, Rahelt kedig magtalanna”, „(...) machte er sie
fruchtbar; Rahel aber war unfruchtbar”. Textul englez se arată ceva mai
deschis: „(...) he opened her womb: but Rachel was barren”, foarte
aproape de cel grecesc: hjn v oixe thVn mhvtran aujth~"∙ JRachVl deV hjn ~
sterai~ , „aperuit vulvam eius: Rachel autem erat sterilis”. Textul latin
merge pe această a doua linie: „aperuit vulvam eius sorore sterili
permanente”190. Versiunea din Vulgata este cea care redă foarte bine ceea
ce apare în textul ebraic. Situaţia este foarte potrivită pentru a ilustra
pierderile pe care le poate cauza reducerea simplistă a unor termeni la
sensurile lor comune, fără a înţelege că scopul urmărit de autori poate fi
acela de a transmite un conţinut foarte important. În fond, un astfel de
mod de a traduce cu pudibonderie nu este decît o formă de manifestare a
neîncrederii faţă de textul sacru, deşi este cunoscut respectul faţă de
corpul uman, precum şi decenţa de care evreii au dat dovadă191. Astfel,
traducătorii refuză autorilor textului biblic anumite forme, doar aparent
obscene, modificările care apar conducînd la pierderi de conţinut şi, mai
ales de mesaj. În plus, abia aceste modificări pot da textului o oarecare
vulgaritate întrucît, în felul acesta, noua înfăţişare a textului nu mai poate
genera vechile asocieri, vechiul conţinut şi nu mai poate vehicula mesajul
iniţial, ci numai ceea ce se dorea a fi ocolit.
Întrucît istoria poporului evreu este aceea a unei selecţii care se petrece
permanent, atent supravegheate de Yahweh, controlul acestuia nici nu
putea fi decît total, începînd chiar cu actul naşterii, fapt care este perfect

189
Prin soluţia sa: „ruşinea trupurilor lor”, BB utilizează subst. trup cu referire la
întregul corp uman, abia ruşine făcînd localizarea.
190
În BB apare: „Şi văzînd Domnul Dumnezău cum să uraşte Lia, deşchise zgăul
ei, iară Rahila era stearpă”. Vezi şi Gen., 30, 22.
191
Micile abateri de tip vechi oriental constituie mai curînd nişte accidente, tot
mai rare începînd cu vremea lui Moise şi, în mod hotărît, nu se datorează decît
contaminărilor şi influenţelor celor cu care evreii au intrat în contacte.

174
ilustrat de istoria naşterii copiilor lui Iacob. Fiecare membru al
comunităţii are un destin atent supravegheat, la fiecare pas, Yahweh
urmăreşte împlinirea sau modificarea acestuia, abia o mică parte a acestei
puteri fiind transferată ca prerogativă tatălui natural (cazul
binecuvîntărilor este exemplar, iarăşi perfect ilustrat prin gestul final al lui
Iacob, din capul 49 şi mai mult, prin schimbarea de destin a fiilor lui Iosif,
din capul 48).
Ceea ce textul ebraic, aşadar, vrea să transmită aici este că, pînă la
căsătorie, deşi organele genitale - cel puţin cele feminine - pot funcţiona
la nivel de suprafaţă, procreaţia nu este îngăduită şi binecuvîntată de
Dumnezeu. Abia după căsătoria în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu
are loc înlăturarea opreliştilor pe care Dumnezeu le aşază în calea
apariţiei unor copii nelegiuiţi. Indiferent de concepţiile epocilor trecătoare
pe care textul biblic a încercat să le lumineze, concepţia pe care acesta o
afirmă este necesitatea unei depline concordanţe între viaţa şi conduita
omului cu legile Creatorului său. Obţinînd validarea dreptului de prim
născut printr-un vicleşug (Iacob se prezintă înaintea unui orb, care nu-l
aştepta pe el, ci pe fratele său, şi care doar pe baza unor semne
falsificabile îl recunoaşte), tot astfel, numai că inversînd rolul, îşi obţine
prima soţie (acoperită cu un voal, Leah este introdusă pe întuneric, la
cineva care nu o aştepta nicicum pe ea, ci pe sora ei, în acest caz
nemaipunîndu-se problema recunoaşterii). Uşor nesăbuit, Iacob aproape
respinge darul binecuvîntat, dorindu-şi drept soţie o altă persoană. Pentru
acest al doilea gest, Iacob îşi va lua răsplata la fel de repede, în scurt timp
constatînd că darul mult dorit este lipsit de suprema binecuvîntare divină:
capacitatea de a se înmulţi. Textul Vulgatei este traducerea cea mai bună
în acest loc deoarece se încheie prin: „sorore sterili permanente”
evidenţiind că starea de sterilitate este cea iniţială, ea fiind înlăturată după
căsătorie. Rahila, însă, a fost lăsată cum era, ca pedeapsă pentru graba
nesăbuită a lui Iacob192. Înşelăciunea lui Laban nu este decît aparent
justificată prin obiceiul locului. În fapt, urmaşii lui Avraam îşi procură cu
constanţă soţii dintr-o linie genealogică paralelă, ceea ce, ca simpu act în
sine, afirmă puritatea şi binecuvîntarea de care acel neam se bucură.

192
Privind înainte, se vede că Rahila nu a cîştigat nici o clipă această competiţie
cu Leah. Sora mai mare a avut mereu mai mulţi copii, în final băieţii născuţi de
ea fiind de trei ori mai mulţi decît cei ai Rahilei, care, în cele din urmă, îşi
găseşte moartea nu în alt moment decît în cel al naşterii unui copil. Chiar dacă,
în Gen., 30, 23, Rahila îşi exprimă încrederea că Dumnezeu a ridicat blestemul,
în plan strict concret şi cît a trăit, aceasta a fost doar o speranţă neîmplinită.
Abia prin urmaşi se va dovedi Rahila superioară lui Leah.

175
Altfel spus, Laban însuşi (personaj fundamental pozitiv193) este nu doar
un instrument al voinţei divine, ci şi un bun credincios şi un bun
cunoscător al acesteia. În acest context, ca instrument, Laban are rolul de
a-i reaminti lui Iacob că poziţia sa de prim-născut nu este dobîndită prin
naştere, ci printr-o schimbare de destin, la care Yahweh a consimţit, însă,
această mutaţie în ordinea naturală trebuie echilibrată prin jertfe
corespunzătoare. Ca bun credincios şi cunoscător al voinţei divine, Laban
are rolul de a veghea la menţinerea unei ordini prestabilite de Yahweh. Fii
lui Iacob trebuiau, în mod necesar, să se înşiruie într-o anumită ordine (nu
este lipsit de semnificaţie nici faptul că Laban este cel care a dat fetelor
sale pe Zilpa şi Bala, pentru ca acestea „să le servească”, slujnice care, la
momentul potrivit, vor deveni ţiitoare şi mame a şase dintre fiii lui Israel),
într-un joc ierarhic care avea să contribuie în mod determinist la
constituirea şi desfăşurarea destinului lor.
În sfîrşit, expresia pe care, cu fidelitate, Vulgata o redă prin „aperuit
vulvam eius” nu face decît să se alăture altor modalităţi concrete de redare
pe care texul biblic le utilizează pentru a semnifica realităţi mai generale,
ea însemnînd ‘o făcu fecundă’.

193
Laban are o poziţie oarecum paralelă celei a lui Avraam. Laban este
custodele casei care va furniza fiului şi nepotului lui Avraam, adică pentru două
generaţii care au avut o poziţie şi o importanţă crucială, cele mai valoroase soţii
posibile. În plus, Laban este marele educator al lui Iacob, cel care pune bazele
reale ale viitoarelor sale abilităţi. Deşi dotat din naştere (Iacob se naşte ţinîndu-
şi fratele de călcîi, preţuieşte dreptul primului născut şi, mai cu seamă, are
vigoarea şi tăria morală de a se lupta cu un înger - ultima întîmplare, însă, indică
şi o forţă pe care nu o ştie stăpîni, şi, alături de celelalte două, obsesia
nedisimulată a binecuvîntării) tînărul părăseşte casa părintească la vîrsta
naivităţii. Abia contactul cu Laban îl va dota cu puterea înţelepciunii, la
momentul reîntîlnirii cu Isav fiind un demn urmaş al lui Avraam. Toate calităţile
native ale lui Iacob sînt scoase din latenţă, modelate, exersate şi potenţate de
către şi prin contactul cu Laban. Indiferent de aparenţele educatorului, acesta
rămîne un personaj profund pozitiv, el fiind formatorul de eroi, cel cu adevărat
imuabil şi veşnic, indiferent de rolul pe care îl joacă şi de calea pe care o adoptă
ca unic instrument autentic al Divinităţii. (Acest personaj, prezent în orice
bildungsroman, pare negativ în unele, este atractiv în altele, dar numai datorită
metodelor şi acelei părţi a caracterului său pe care o scoate la iveală - tot din
motive de ordin educativ! Sub acest aspect, complicitatea dintre spîn şi cal este
semnificativă, şi este cît se poate de sigur că Harap-Alb nu înţelege nici pe unul,
nici pe celălalt şi nici relaţia dintre ei.)

176
VI.3.3. Următoarele două situaţii reprezintă exemple tipice de calc
semantic. Astfel, sub Gen., 15, 16, „Iară ei trecînd 4 urme de om, iarăşi
aicea vor veni” (PO). În vreme ce textul latin prezintă forma generatione,
textul maghiar prezintă ember nyom, unde nyom este un termen care, ca
substantiv194, avea ca nucleu de sens ‘urmă’, în tot polisemantismul său
şi cu toate posibilităţile sale de a intra în felurite contexte, de unde valori
precum ‘călcătură (urmă de pas), amprentă’, generaţie’. La rîndul său, BB
va traduce în acelaşi loc: „Iară în a patra seminţie să vor întoarce aicea”,
deoarece urmează textul grecesc: te tarv thde / gV e neapo
aj ~ / str a fhvso nta i
w|d e.
VI.3.4. Al doilea caz apare în Ex., 30, 12, unde sensul textului
‘nenorocire’ este redat, în PO, prin izbeală. Termenul acesta decurge din
urmarea textului maghiar, unde apare chapas, cuvînt care, în limba
maghiară are sensul ‘lovitură, izbitură’ (chiar acesta este nucleul de
sens), dar evoluţiile şi specializările semantice derivate, ‘nenorocire,
înşelătorie’, cunosc o mai mare viteză de întrebuinţare. În nici una din
cele două situaţii nu se poate considera că traducătorul român ar fi operat
aceste calcuri din greşeală, neînţelegînd despre ce este vorba în text, şi
echivalînd nişte cuvinte din maghiară cu termenii româneşti care
corespundeau primului sens al termenilor maghiari. Autorul Paliei de la
Orăştie, a încercat a găsi acele soluţii de traducere care i se păreau a fi
utile textului său, inteligibile pentru cititor şi îmbogăţitoare pentru
aspectul literar românesc, aflat în formare.
VI.3.5. Mult discutat şi încă nelămurit, termenul care indică marea
sărbătoare a eliberării evreilor din robie (perioadă la a cărei sărbătorire,
mai apoi, s-a petrecut un fapt fundamental pentru creştinism - religie care
decurge din iudaism -, şi anume Patima şi Învierea lui Isus Christos)
apare în PO atît sub forma, foarte probabil, moştenită, cît şi sub forma
calchiată. Astfel, forma moştenită apare în: „Aleageţi afară şi luaţi oi,
cine pre niştota caseei sale, şi faceţi jirtvă paştile” (PO, Ex., 12, 21),
„Valaszszatoki es vegyetec iuhokat, kiki mind az ö haza népe
szüksegere, es ölyetec Passahot”, „ite tollentes animal per familias
vestras immolate phase”195. Pe urmele textului grecesc, în BB apare
pasha.

194
Există şi un verb nyom al cărui nucleu de sens este ‘a apăsa’. De aici şi valori
precum ‘, a trage la cîntar’, ‘a presa’, ‘a tipări’.
195
Urmarea, aici, a textului maghiar, este atestată şi de începutul versetului,
unde magh. Valaszszatoki, o modalitate de exprimare caracteristică maghiarei

177
Mult mai des apare forma calchiată: „(...) mîncaţi grăbind că e
paştile Domnului, trecutul Domnului. / Că în aceaia noapte voiu treace
prespre pămîntul Eghipetului şi voiu omorî tot născutul de-a prima
(...)”(PO, Ex., 12, 11-12), „(...) comedetis festinantes est enim phase id
est transitus Domini / et transibo per terram Aegypti nocte illa
percutiamque omne primogenitum in terra Aegypti (...)”, „Mert az
WRnac passahia, az az, az WRnac altalmenete. / Mert az eyel altal
megyec Egiptus földen, es minen elsö születet meg ölec (...)”.

Precum se vede, textul latin conţine o glosă în text, lucru care nu apare în
textul maghiar (care urmează textul ebraic, şi în care, desigur, nu apare o
astfel de glosă), şi nici în BB, care urmează textul grecesc, şi acesta lipsit
de glosă internă: „Şi veţ mînca pre dînsul degrabă, pasha iaste a
Domnului. Şi voiu treace în pămîntul Egipetului (...)”, după: kade eiV [ sqe
a to
uj me
V ta spo
V udh~
": pasca
v tiV
e kur
j w/iv. ka iVdie le uvso ma i ne j g h~ /
Aij
g uvptw/ (...).
În legătură cu glosele în text sau interne este precizat ca, uneori, acestea
sînt doar aparente. În unele cazuri, termenul al doilea, precedat se
conjuncţia sau, nu apare în text ca sinonim, ci ca nuanţă. Cu alte cuvinte,
traducătorul consideră că limba română nu are un termen potrivit pentru a
reda sensul cerut, cel de pe prima poziţie fiind nuanţat sau completat prin
cel de pe a doua poziţie. Prin unirea lor, se crede că cititorul va ajunge
(sau se va apropia de) la sensul exprimat de termenul din textul-sursă.

Apoi: „jirtva trecutului a domnului iaste aceasta, cînd au trecut


prespre casele feciorilor lu Israil în Eghipet, bătînd eghipteanii” (PO, Ex.,
12, 27), „victima transitus Domini est quando transivit super domos
(...)” „Az WRnac Passah aldozattya, ki az Izrael fiainac hazat el multa
(...)”; „Că va treace Domnul cum să bată eghiptea‹n›ii, şi cînd va vedea
sîngele în pragul de sus şi pre amîndoi omşorii uşiei, treace-va uşa aceiia
case în aceaea laturi, şi pierdzătoriul nu-l va lăsa a întra în casele voastre
cum să strice voao” (PO, Ex., 12, 23), „transibit enim Dominus
percutiens Aegyptios cumque viderit sanguinem in superliminari et in
utroque poste transcendet ostium (...)”, Mert az WR altal megye~ (...) el
mulya annac (...)”.

(comună cu ceea ce apare în germană) este urmată întocmai prin: „aleageţi


afară”; deosebirea este accentuată de ceea ce apare în latină: „ite tollentes”.

178
Este momentul de început, imediat dinaintea plecării din Egipt, şi abia
apoi (cînd sărbătoarea se va întări196) termenul se va referi şi la perioada
de trecere a evreilor către pămîntul libertăţii lor. În punctul său de plecare,
aşadar, Paştele se referea doar la momentul unei singure nopţi, de mare
pericol, aşteptare şi speranţă. În continuare, însă, au avut loc evenimente
minunate, benefice neamului evreu. De aceea, momentul trecerii
(sacrificatorului) devine începutul unei sărbători mai ample care
înglobează şi trecerea (din Egipt şi prin Marea Roşie). Abia la capătul
acestui drum, sub călăuzirea lui Moise, neamul lui Avraam, Isac şi Iacob
va învăţa să-şi ia soarta în propriile mîini. Prin urmare, nu se putea ca
întreaga perioadă să rămînă nesărbătorită. Era cît se poate de natural ca un
neam trăitor în diacronie şi dotat cu simţul devenirii, să vadă aici curgerea
unui mare eveniment al destinului său şi nu o succesiune de întîmplări.

VI.4. Ebraismele constituie o prezenţă caracteristică traducerilor


textului biblic. Avîndu-şi originea în textul ebraic, acestea trec în textul
grecesc, în cel latin şi în cele ale tuturor limbilor, direct sau indirect,
uneori se înmulţesc, astfel încît existenţa şi proliferarea lor este o
realitate, structurată într-o reţea destul de deasă. Unele dintre acestea îşi
datorează prezenţa acţiunii traducătorilor în conformitate cu cerinţele
limbii-ţintă şi cu cerinţele de inteligibilitate a textului. Fiind uşor
descifrabile şi echivalabile, adeseori traducătorii au preferat păstrarea lor,
respectînd forma textului-sursă. Alteori au fost păstrate întrucît - alături
de toponime, hidronime, onomastice etc., de denumirile realităţilor
exotice (obiecte, plante, obiceiuri) - ebraismele reţin textul în spaţiul său
şi-i oferă o notă de autenticitate. În alte cazuri, s-a considerat că, în felul
acesta, textul nu este privat de o parte a sacralităţii pe care o emană prin
astfel de elemente. Adeseori, explicarea acestor structuri putea fi un bun
prilej de continuă catehizare a credincioşilor.
De fapt, ca orice clasă decupată pe un astfel de criteriu, categoria
ebraismelor cuprinde tot felul de structuri sintactice şi semantice, cauză
pentru care motivaţia prezenţei lor în traduceri decurge din felurite
considerente, iar utilitatea lor se raportează la variate scopuri. Chiar dacă

196
Probabil că, în iudaism, cea mai importantă poruncă rămîne prima, cea în
care Dumnezeu îşi afirmă caracterul unic (să nu ai alţi zei, să nu-ţi faci chip
cioplit etc., să nu te închini altora), în care, după ce îşi afirmă existenţa (eu sînt)
şi esenţa (Yahweh, adică Eternul semnifică ‘cel care îşi este autosuficient’, căci
nu are început şi sfîrşit, nu are nevoie de nimeni pentru a exista, deci este
desăvîrşit) subliniază forma fundamentală de existenţă a supremei sale creaţii:
libertatea („te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”).

179
pot fi considerate a participa la construirea unui text fidel în limba-ţintă,
precum şi la obţinerea unei imagini în care lumea din text se construieşte
în spiritul aparţinînd acelei lumi, sub aspect lingvistic astfel de măsuri şi
probe ale fidelităţii apar adesea ca expresii idiomatice, a căror redare
întocmai poate conduce la pletore, obscurităţi şi neînţelegeri reale ale
textului, care impun adeseori explicaţii ulterioare. De aceea, unii dintre
traducători au încercat să echivaleze astfel de elemente cu ceea ce limba-
ţintă avea la dispoziţie sub aspect semantic.
VI.4.1. Sub Mt., 5, 2, sensul ‘luînd cuvîntul’ este redat prin: „Şi
deşchise rostul său” (NTB), „Şi deşchizînd rostul său” (BB), „Şi
deschizîndu-şi gura sa” (B.Orth. 2001), „Und er tat seinen Mund auf”
(B.germ.), „Et ayant ouvert la bouche” (Segond), „et aperiens os suum”
(Vulg.), kaano
iV j xa
iv "tostoV mav a to
uj u~ (Sept.); sub Mt., 6, 8, sensul ‘nu
faceţi ca ei’ este redat prin: „Deci, nu va închpiureţi lor” (NTB), „Nu vă
închipuireţi lor” (BB), „Deci nu vă asemănaţi lor” (B.Orth. 2001),
„Darum solt ihr ihnen nicht gleichen” (B.germ.), „Ne leur ressemblez
pas” (Segond), „Nolite ergo assimilari eis” (Vulg.), mhoV u \nmo o J iwqh
te~
uj" i~ (Sept.); pentru ‘mustră-l între patru ochi’, sub Mt., 18, 15 apare:
a to
„ceartă pre el între tine şi între el sîngur” (NTB, BB), „mustră-l numai
între tine şi el” (B.Orth. 2001), „vor zwischen, dir und ihm allein”
(B.germ.), „entre toi et lui seul” (Segond), „corripe eum inter te, et ipsum
solum” (Vulg.), le e [ g xo n a to
ujn V me ta xuVsoka
u~ i a to
uj mo
u~no
v u (Sept.),
astfel de situaţii fiind foarte numeroase.
VI.4.2. Fie pe urmele textului maghiar, fie pe ale celui latin, în PO se
întîlnesc structuri care, la origine, se datoresc mentalităţii ebraice şi
mijloacelor de exprimare caracteristice acestei spiritualităţi. Astfel apar:
„Cu ochii vedem” (Gen., 26, 28), după: „Szömünkel lattyuc”, dar:
vidimus. În textul lui Luther şi în Segond apar: „Wir sehen mit sehenden
Augen”, dar: „Nous voyons” (Segond). Deşi pare a fi inteligibilă,
structura din: „şi amu de dzeace ori au schimbat simbriia mea” (Gen.,
31, 7)197, pentru a fi realmente pricepută are nevoie de curajul unui mic
pas interpretativ, căci, deşi are sensul banal şi uşor de atins ‘de multe ori’
receptorul nu este dotat cu acele cunoştinţe pentru a putea şti de fiecare
dată cînd trebuie făcut pasul respectiv.

197
În textul maghiar apare: „es immar tízszer valtosztatta meg az én béremet”,
în cel latin: „mutavit mercedem meam decem vicibus”.

180
Alături de acestea există momente în care traducătorul preferă să
ocolească astfel de situaţii care, nu se puţine ori, pot fi capcane atît pentru
el cît şi pentru cititor. Este ilustrativ, sub acest aspect, Gen., 44, 21,
versetul:‫הוֹר ֻדֽהוּ אֵלָ ֽי ְו ָא ִשֽׂי ָמה עֵי ִנ ֽי עָלָ ֽיו׃‬
ִ a cărui traducere conformă textului
ebraic, ar fi: ‘coborîţi-l pe el la mine ca să-mi îndrept ochiul asupra lui’.
Primul verb al enunţului ţine de perspectiva geografică, deoarece este
vorba despre venirea din Canaan în Egipt. Majoritatea traducătorilor
redau cuvîntul prin forme cu sensul ‘a aduce’, pentru că, realmente, ceea
spusese Iosif se referă la aducerea lui Beniamin. Formula „a-şi îndrepta
ochiul asupra cuiva” este una dintre expresiile idiomatice pe care,
diferitele traduceri au echivalat-o cu expresii proprii limbilor în care s-a
tradus, sensul acesteia fiind ‘a trata cu bunăvoinţă pe cineva, a face bine
cuiva’. Diferitele traduceri şi ediţii tratează în felurite modalităţi acest
segment. Astfel: K a ta g agv e te a tiV uj
n pr o"me
V , ka
V pime
eiV j loma
u~ i a to
uj u~ ,
(Sept.); „adducite eum ad me et ponam oculos meos super illum” (Vulg.),
„Aduceţi-l gios pre el la mine cum să-l vădz pre el şi să fac bine cu el”
(PO) „Hozzatoc alá ötet én hozzam, hogy lassam ötett es iól tegyec véle”
(Pentateuhul lui Heltai), „ringt ihn herab zu mir, ich will ihm Gnade
erweisen” (B.germ.), „Amenez-le-moi, que mon regard se pose sur lui”
(B.Jer.), „Aduceţi-l pe acela la mine, ca să-l învăluie ochii mei” (B.Orth.
2001) manifestă diferite preferinţe redînd mai mult sau mai puţin, primul
sau al doilea element evidenţiat. Ca de obicei, textul regelui Iacob I
reproduce fidel textul ebraic: „Bring him down unto me, that I may set
mine eyes upon him”.

VI.4.3. Sub Ex., 22, 29, în PO apare următorul segment: „Împlearea


ta şi lacrămile tale să nu laşi a trece. Plinăciunea, amu, den hrana şi
poama ta să dai pîrga den primă. Lacrămile, amu, den vin şi den uleiul
tău şi den tot ce se scură ce-i al tău, să dai pîrga dentîniu”. În textul latin,
secvenţa apare astfel: „decimas tuas et primitias non tardabis offerre
primogenitum filiorum tuorum dabis mihi”, în vreme ce textul maghiar
conţine: „A te telyességedet se könyuezésedet el ne halaszszad.
(Telyessegedet) az az, gabonadbol es gyümölchedbol meg ad az elsö
sengét. (Könyuezésedet) az az, borodbol, es olaiodbol, es minden elfolyo
állatodbol adki az esösengét”.

Diferitele versiuni au încercat să redea acest conţinut orientîndu-se către


limbile respective198. În textul ebraic, însă, ideea de redat se

198
Printre modelele cele mai bune stau textul german şi cel englez: „Den Ertrag
deines Feldes und den Überfluß deines Weinberges solst du nicht zurückhalten”,
respectiv: „Thou shalt not delay to offer the first of thy ripe fruits, and of thy

181
materializează printr-o formă caracteristică limbii ebraice care, în plus,
utilizează expresia metaforică şi reflectă un mod particular de concepere
şi de exprimare a realităţii. Vrînd să sugereze: ‘jerfeşte-mi primele
produse ale muncii tale - agricole, viticole, zootehnice’ -, textul capătă
complexitate, dar şi caracter interpretabil. Elementul de supleţe se referă
la faptul că prescripţia nu este directă, în loc de cele de mai sus spunîndu-
se: „Iar prinosurile ariei tale şi ale teascului tău, nu întîrzia, nu evita a mi
le aduce (acolo unde trebuie = la locul jertfei)”. Deşi exprimarea conţine o
doză de eleganţă şi delicateţe, din perspectiva celor care traduc aceasta
constituie încă o dificultate cu care au a lupta. Vrînd să aibă
caracteristicile unei prescripţii - brevitate, fermitate, claritate -, dar fără a
abandona o anumită supleţe (Moise încerca să impună, într-un timp destul
de scurt, o reţea complexă de reguli de mare stricteţe, unei comunităţi care
suferise privaţiuni serioase şi care, acum, era în pericol de a fi orbită de
libertate, deci prezenta tendinţa instinctivă de a respinge orice forme de
coerciţie.), formula dobîndea de la sine o doză de echivoc. Ambiguitatea
derivă din trimiterea directă pe care ebr. 㺨 ְ‫ ְמל ֵָאֽת‬, o face la conceptul
‘plinătate’. Traducătorul nu va şti precis dacă termenul ebraic se referă la
‘preaplin’, adică la ‘prisos’ sau dacă trimite la ‘fruntea producţiei’, adică
la ‘produsele obţinute în primele momente ale recoltei, respectiv după
prima tescuire’, adică, la ‘produsele şi subprodusele prime’. Distincţia
este importantă întrucît, în al primul caz, unii ar fi fost scutiţi de jertfă, iar
alţii i s-ar fi putut sustrage, în vreme ce, în al doilea caz, apar probleme în
legătură cu cantitatea produselor supuse jertfirii. Probabil că accepţiunea

liquors”. O traducere mai mult decît potrivită apare în B.Orth. 2001: „Nu întîrzia
a-mi aduce pîrga ariei tale şi a teascului tău”. În acelaşi verset se află şi porunca
referitoare la consacrarea primului născut, versetul următor continuînd cu
extinderea acestei prevederi şi la primul născut (viţel, miel, asin) al animalelor
importante pentru viaţa comunităţii. Faptul acesta este valabil pentru majoritatea
traducerilor importante: Septuaginta, Vulgata, B.germ., K.J., Segond, B.Jer.,
chiar dacă numărul versetelor acestui cap nu este acelaşi în toate textele. Se pare
că însuşi punctul de plecare principal, textul ebraic, a prezentat unele variaţii, în
funcţie de manuscris, ceea ce a creat premisele unor astfel de diferenţe. (De
altfel, capul este destul de eterogen, după o primă parte în care se stabilesc
regulile în cazul unor pagube suferite, în a doua jumătate prezentîndu-se norme
pentru situaţii doar aparent înrudite cu primele.) În unele texte, apar chiar semne
care, dacă nu pot fi considerate interpolări, trebuie să fie nişte modificări ori
repoziţionări ale elementelor componente ale versetului. Secvenţa care se referă
la primii născuţi (oameni sau animale), reapare - dar în forme sensibil diferite -
şi în alte locuri ale Exodului (13, 2; 34, 19-20). Tot de această secvenţă, însă,
ţine şi cea imediat anterioară, aici în discuţie, referitoare la primele produse, de
mare utilitate, ale pămîntului.

182
corectă este cea de-a doua, dar cu precizarea fundamentală că primul sens
devine nuanţă, căci amendează cantitatea, ajustînd-o la limite rezonabile,
în funcţie de realitatea economică a fiecărui individ care oferă jertfa.

În acest loc, textul ebraic se referă la produsele agricole şi viticole


(solide şi lichide). Prin utilizarea ebr. 㺨 ְ‫ ְמלֵאָ ֽת‬, cu referire la întretăierea de
mai sus (produse agricole şi viticole, solide şi lichide), forma ebraică se
cere nuanţată la traducere. De aceea, majoritatea traducerilor utilizează
termeni prin care se vizează, explicit, şi starea lichidă: ‘prinos’,
‘plinătate’, ‘lacrimă’. Faptul acesta nu face decît să sporească echivocul
conţinut (mai sus prezentat), deoarece metafora din textul ebraic este
amplificată. Mergînd pe această cale, traducătorul maghiar va desfăşura
termenul ebraic, atît din perspectiva produsului agricol (cereale etc.), cît
şi din cea a subprodusului (vin, ulei etc.), aşadar, prin doi termeni:
telyesseg, respectiv: könyuezés, construind un text precum cel ebraic,
adică: „Plinătatea ta şi lacrimile tale să nu le omiţi”. Enunţul este scurt,
aproape imperativ, dar obscur. De aceea traducerea conţine note
explicative, cu referire directă la cei doi termeni cheie (‘plinătate’ şi
‘lacrimi’), prin a căror explicare se indică sensul celui de-al treilea
(‘omisiunea’, ‘evitarea’), luminîndu-se astfel întregul enunţ. Neoptînd
pentru note separate, traducătorul român - care înţelege că, lăsat ca atare,
textul său ar fi la fel de încifrat precum cel maghiar, dar şi precum cel
latin - alege să pună la lucru respectivele note, nu topindu-le, ci
introducîndu-le în textul său. În felul acesta, după traducerea prin care se
redă textul maghiar: „Împlearea ta şi lacrămile tale să nu laşi a trece”,
versetul PO se îmbogăţeşte într-un mod prin care separaţia, implicită, din
textul ebraic devine explicită: „Plinăciunea, amu, den hrana şi poama ta
să dai pîrga den primă. Lacrămile, amu, den vin şi den uleiul tău şi den
tot ce se scură ce-i al tău, să dai pîrga dentîniu”.
VI.4.4. Ultimul exemplu este un ebraism transparent şi
netransparent deopotrivă, dar care sub aspect formal rămîne mult mai
puternic ancorat în lumea care l-a generat ca mijloc de exprimare: „Văzu,
derept aceaea, obrazul lui Laban, şi iaca, nu era aşa către el ca ieri şi
mainte ” (Gen., 31, 2), „mint tegnap es annac elötte” „sicut hesterna et
nudiustertiana die”, „wie zuvor” (B.germ.), „comme auparavant”
(Segond). Din cele de mai sus, păstrează ebraismul intact doar Vulgata;
Luther renunţă la el, de asemenea, textul francez. Model pentru textul
românesc rămîne cel maghiar, unde are loc un soi de îmbinare (este greu
de spus dacă traducătorul maghiar deliberează asupra acestui act), căci

183
textul maghiar se poate reda prin: ‘precum ieri şi aceleia (zile) înainte’,
dar şi prin: ‘precum ieri şi aceleia (zile, ziua de) dinainte’.
VI.5. Vechile traduceri biblice româneşti prezintă relativ frecvent
cîteva tipuri de construcţii calchiate din textele ale căror traduceri sînt.
Prin acestea se exprimă felurite modalităţi de conceptualizare a mai
multor relaţii centrate pe temporalitate. Deşi este vorba despre
conceptualizări care pot fi considerate general-umane, poporul român nu
a dezvoltat respectivele modalităţi şi, în consecinţă, limba română nu le-a
gramaticalizat decît în forme oarecum marginale. Întrucît respectivele
construcţii erau întîlnite într-un text de prestigiu maxim, precum este cel
biblic, iar esenţa exprimată în respectivele modalităţi a putut fi atinsă în
limba română în forme de exprimare diferite, respectivele modalităţi
străine de exprimare au putut fi împrumutate şi utilizate de către limba
română, înţelese fiind, apoi, de către receptorul textului. Acesta este unul
dintre cazurile în care se pot constata constrîngerile textului de tradus,
dar care se află în concurenţă cu cele ale limbii române ca sistem. Limbi
precum greaca, latina, slavona, limbile indoeuropene, în general, prezintă
felurite construcţii (genitivul, dativul şi ablativul absolut, dativ şi
acuzativ cu infinitiv sau participiu etc.) pe care traducătorii români au
încercat, fie să le calchieze cumva, fie să le redea prin echivalenţi
româneşti acceptabili. Astfel de construcţii constituie nişte indici ideali
pentru orientarea cercetării în ceea ce priveşte comportamentul
traducătorului.
VI.5.1. Un prim tip de construcţiile îl constituie cele alcătuite cu
verbul a fi + gerunziul/participiul (kage v to ), prin care se exprimă
eiV j ne
diferite forme de trecut. Construcţiile acestea, de provenienţă ebraică - de
unde fuseseră calchiate de către traducătorii evrei ai Septuagintei - au
trecut pe calea calcului în toate limbile, însă în proporţii diferite. Foarte
fideli textului pe care îl aveau în faţă, traducătorii slavi au găsit resurse în
limbă pentru a reda respectivele construcţii, dar, mai ales, au avut voinţa
de a produce traduceri fidele, sub aspect formal, faţă de textul grecesc.
De aceea, frecvenţa acestor construcţii este foarte ridicată în textul
slavon. Asemănător se petrec lucrurile în textul englez, precum şi în cel
maghiar. Fără a evita aceste construcţii, alte traduceri reduc numărul de
ocurenţe ale acestora, încercînd să pună la lucru mijoacele respectivei
limbi, centrîndu-se aşadar, pe redarea conţinutului, inclusiv a celui
gramatical, dar în forme proprii limbii respective sau dezvoltate de către
limba respectivă. Exemplar pentru această categorie este textul Vulgatei.
Există şi traduceri situate între aceste două tipuri, mai aproape sau mai

184
departe de unul dintre acestea. În general, se poate spune că, cu cît limba
în care se traduce este mai exersată ca limbă de cultură, deţinînd o
varietate de structuri şi mijloace de exprimare proprii, la care se adaugă o
puternică conştiinţă a valorii şi forţei acestora, cu atît procesul de imitare
este mai subtil. Fireşte, această caracteristică este necesară, nu şi
suficientă. Este, totodată, necesar ca traducătorii să aibă o anumită
concepţie asupra traducerii textului sacru. Astfel, despre limba greacă nu
se poate afirma că nu era dezvoltată sub aspect cultural. Traducătorii
Septuagintei, fără a forţa prea mult această limbă, au încercat să redea
conţinutul Torei, dar fără a pierde elementele formale ale acesteia. De
aceea, cazul traducerii greceşti diferă de cele ale celorlalte limbi şi, în
special de cel al traducerii latine.
VI.5.1.1. Codicele Bratul, traducere din secolul al XVI-lea a unui
text slavon, este unul dintre cele care prezintă această construcţie. Se
înregistrează astfel: era (...) durmindu b1 (...) sp™ (CB); era lăcuindu
beje pr1biv0 (CB) (în CP: era de lăcuiia); era răbdîndu b1h7 tr0peçe
(CB) (în CP: era de răbda); previndu era v \ziraeçe b1h7(CB); era
răbdîndu b1h7je tr0p1çe (CB); era rugîndu-mă b1h7 (...) molis™
(CB); era şezîndu b1h7 s1deçe(CB); era vînzîndu b1h7 proda7çe(CB);
era (...) vrăjindu b1 (...) lv \hvu7 (CB); eraţi (...) rătăcindu b1ste (...)
bl7deºe (CB, CV) (în CP: eraţi rătăcite); fu lîngă flămîndu bîst0je
pryalken0(CB) (în CP: „Fu-i foame şi vrea să guste”); fură (...) a întra (...)
şi a grăi (CB) bîst0je v \ iconyi v \cup1 v \niti ih v \s7nmiçe; „Şi
ca era mergînd el a se apropiia cătră Damasc (CP) id7çu bîst0; „Era
unii de feciorii lu Schecu Ovreaiul, maimarii preoţi şapte, ceia ce aceaia
era făcîndu” (CB) b1h7je n1]yi s0nove scevyi y8dea arhiere2 sedem0
ije s\tvoreçe, (în CP şi CV: făcea); „ceia ce-s neţiindu” nes\dr\jeçe
(CB) (în CP: „ceia ce nu ţin”)199.

Participiul prezent activ precedat de forma de imperfect a vb. bâti (mai


ales cea de persoana a III-a singular, b1ah7, des întîlnită sub forma
variantei contrase, b1h7) alcătuia o construcţie activă aptă să redea ceea
ce apărea în textul grecesc. Totodată, datorită faptului că aoristul sigmatic

199
Chiar dacă astfel de construcţii nu sînt străine textelor vechi româneşti, se
observă că frecvenţa lor în texte este oscilantă, în unele texte apărînd mai des, în
altele mai rar, în toate textele alternînd cu formele sintetice de imperfect, mai
mult ca perfect etc. (în funcţie de valoarea cerută de context).

185
al acestui verb putea avea valoare şi uz de imperfect, respectivul aorist se
putea utiliza în construcţiile acestea. Exemplele de mai sus arată că,
alături de aoristul de tipul b1h\, b1, b1 etc., se utiliza, în acelaşi scop şi
aoristul de tip bâh\, bâst\, bâst\ etc.

Construcţia este cunoscută şi altor texte, precum Codex Sturdzanus:


„Şi era acela ceas deştins arhanghel Mihail” (16r/15-16”); „Şi salce-l
fusese vădzut şi dzise” (59v/9).
VI.5.1.2. Avînd în vedere faptul că textul Paliei de la Orăştie nu este
întins, numărul acestor construcţii poate fi socotit ca fiind destul de
mare, ele fiind răspîndite de-a lungul întregii traduceri. Se înregistrează
astfel: „avuţiia lui carea era dobîndit şi suflete care era rodit în Haran”
(Gen., 12, 5), în textul maghiar: „minden ö ioszagockal, mellet
kerestenec vala, es a Lelkeket, kiket ne~zettenec vala Haranba”, în
poziţiile corespondente ale textului latin apar possederant, respectiv:
fecerant”; „Şi soarele era venit pre pămînt” (Gen., 19, 23), în textul
maghiar: „es a nap immar fel iött vala a földre”, respectiv „egressus est”;
„mearse la loc unde era stătut înaintea Domnului” (Gen., 19, 27), în
textul maghiar: „méne a helyre, a holl az WR elött álla vala”, respectiv:
steterat; „Şi Domnul căută de Sara, cum era zis, şi aşa făcu cu ea cum
era zis” (Gen., 21, 1), în textul maghiar: „Es az WR meg latogata Sarat
miképen meg mondotta vala, es vgy chelekedéc ö vele, miképen meg
mondotta vala”, respectiv: promiserat, „locutus est”; „în aceaea vreame
care Domnezeu era zis lui” (Gen., 21, 2), „az idöbe, mellyet az Isten
öneki mondot vala”, respectiv: praedixerat200; „în ce chip Domedzeu era
porîncit lui” (Gen., 21, 4), „miképen az Isten öneki meg parantsolta
vala”, respectiv: praeceperat. Privind la situaţia din urmă, unde pentru:
„Domnul era poruncit” (Ex., 36, 1)201, textul maghiar prezintă: „az WR
para~cholt vala”, respectiv: praecepit, încă de pe acum se observă că
traducătorul român, deşi dispus să calchieze o astfel de construcţie, nu
procedează în mod consecvent, cedările faţă de modelul străin alternînd
cu cele în faţa nevoilor limbii române: „Domnul lu Moisi porîncise”
(Ex., 39, 1), din: „az WR Mosesnec parancholta vala”, respectiv:

200
Vezi şi Gen., 12, 4; 22, 3.
201
Vezi şi secvenţa identică: „cum Do‹m›nul lu Moisi era poruncit” (Ex., 39, 5),
în textul maghiar: „meg parancholta vala”, respectiv: praeceperat, precum şi
Ex., 39, 21, unde textul românesc este identic cu cel de sub Ex., 39, 5, de
asemenea cel maghiar, în Vulgata, unde acesta este v. 24, apărînd praecepit.

186
praecepit (v. şi Ex., 39, 29), precum şi Ex., 39, 7: „cum Domnul lu Moisi
poruncise”, în textul maghiar: „meg parancholta vala”, în cel latin.
praeceperat; „Cînd, amu, era auzit oca venitului lui Iacov” (Gen., 29,
13), în textul maghiar: „Mikor kedig Laban meg hallotta volna Iacobnac
iöuesenec okat”, în textul latin: „auditis (...) causis itineris”; „Şi deacă
era venit o lună” (Gen., 29, 14), în textul maghiar: „Es minekutanna el
tölt volna egy holnap”, în textul latin: „postquam expleti sunt dies mensis
unius”; „Şi acesta aşa făcu cum Iosif era lăsat” (Gen., 44, 2), în textul
maghiar: „Es ez vgy chelekedec mint Ioseph neki meg hadta vala”, în cel
latin: „factumque est ita”; (Gen., 37, 1) „Iacov, iară, lăcui într-acel
pămînt în carele tată-său era lăcuit ca un venit”, în textul maghiar: „(...)
iöueuenyü lakott vala”; peregrinatus est (Vulgata); „Şi deaca trecură 40
de zile, deschise fereastra spre corabie, ce era el făcut” (Gen., 8, 6),
urmînd: „cumque transissent quadraginta dies aperiens Noe fenestram
arcae quam fecerat”, în textul maghiar: „Negyuen nap vtán meg nyita
Noe a Bárkanac ablakat, mellyt chinalt vala”; „soarele era apus” (Gen.,
28, 11), în textul maghiar: „à Nap elnyugut vala”, în textul latin: „(post)
solis occubitum” (Vulgata).
După cum se observă, autorul PO alege, în cazurile prezentate, să
urmeze textul maghiar, cel care conţine aceste construcţii, iar nu pe cel
latin.
VI.5.1.3. Alături de acestea se situează şi secvenţa de sub Gen., 24,
30: „Că era vădzut cercelul şi podoaba mînilor în mîna soru-sa şi era
audzit Răvecăei, surori-sa, beseada ce aceasta era dzis” (PO), în textul
maghiar: „Mart látta vala a Násfát ea a kari ékösséget az ö huganac
kezein, es hallotta vala Rebeccannac az ö huganac beszedet, ki eszt
mondotta vala”.
Situaţia este cît se poate de bogată în informaţii deoarece, arată că,
precum textul latin sau alte traduceri, în destul de multe împrejurări, nici
textul Septuagintei nu redă întotdeauna şi cu maximă fidelitate ceea ce
apare în textul ebraic. În Septuaginta apare: Kage eiV j ne
v to ,niv hJkadee~ ij
tanwveV j tia , ka ta iV y V ellia
v ne j ta i~ " ce r siVth~
" adej lfh~
" a to uj , u~
ka iV
te
v okoh
vJ j use ta hrma
Vv J taReJ bekkav "th~ "adej lfh~
"a to
uj , le
u~ g o uvsh " , în
Vulgata: „Et factum est, postquam vidit inaures, et virias in manibus
sororis suae, et quando audivit verba Rebeccae sororis suae, dicentis
(...)”, în vreme ce, în cele trei poziţii, textul ebraic prezintă: ‫אֶת־הַנֶּ ֽז ֶם‬
‫כּ ְִראֺֽת׳‬, ‘după ce era văzut veriga’, ‫שׁ ְמצֽוֹ‬ ָ ‫וּ ְכ‬, ‘şi după ce fu auzind’ respectiv
‫לֵאמֺֽר‬, ‘era zicînd’.

187
Pe de altă parte, este natural să se întîmple astfel deoarece traducătorii
Septuagintei erau conştienţi de faptul că, pe lîngă aceea că nu puteau
aduce în greacă toate structurile ebraicei, nici nu puteau face acest transfer
de fiecare dată cînd acele structuri se manifestau în textul ebraic. Întocmai
precum traducerile protestante, Septuaginta a fost o scriere destinată
lecturii de către un cititor concret, şi anume evreii grecizaţi şi, eventual,
grecii, deci trebuia să îndeplinească condiţia de inteligibilitate. (De aceea,
probabil, succesul unor traduceri precum cea a lui Aquila a fost de scurtă
durată, limitat la cercuri restînse de cititori, şi numai la cunoscătorii
ambelor limbi202.) Totodată, însă, nu trebuie omis că, între Septuaginta şi
targum-uri, între Septuaginta şi Biblia Hebraica, există destule deosebiri
date, în principal, de manuscrisele aflate la baza celor două rînduri de
traduceri. Nu este, aşadar, de mirare faptul că Septuaginta prezintă
diferenţe faţă de textul ebraic (acesta din urmă fiind modelul traducerii lui
Luther a regelui Iacob I şi al majorităţii textelor maghiare). În felul acesta,
alături de modelul constituit de Septuaginta (text care, direct sau prin
intermediul versiunilor slavone, a constituit modelul de bază în spaţiul
cultural-spiritual românesc), cultura română cunoaşte şi deţine o traducere
care se revendică pe bună dreptate de la Biblia Hebraica, aşadar, trecînd
pe alături de cealaltă mare sursă: textul grecesc. În fapt, prin PO, cultura
română are în prima sa încercare, parţial reuşită, de traducere a
Pentateuhului o versiune care, indirect, provine din textul ebraic şi, într-o
altă măsură, provine în mod direct din Vulgata. Abia apoi, direct şi
indirect, va avea, prin ms. 45, 4389 şi BB, versiuni care provin din
Septuaginta.

VI.5.1.4. Asemănător este cazul de sub Gen., 24, 63: „Şi cătră seară
era ieşit la cîmp să se roage” (PO), în textul maghiar: „es estuefelé
kiment vala a mezöre imadkoznyi”.

În acest loc, Septuaginta diferă sensibil de majoritatea textelor consultate:


K axh
eiVlqe
j ~ nIsa
j ak V adoj le sch
sa~ i e"ijtope
V divo n topr
V o"de
V lh
iv " ‘Et
egressus est Isaac, exerceri in campo ad vesperam’, în vreme ce, în
Vulgata apare: „et egressus fuerat ad meditandum in agro inclinata iam
die”, de asemenea, în textele german, englezesc şi B.Jer.: „Und er war
ausgegangen, um zu beten (...)”, „and Isaac went out to meditate (...)”,
„Or Isaac sortit pour se promener (...)”. Ebr. ‫ שׂוַּח‬era polisemantic, fireşte,
dar, majoritatea comentatorilor atribuie termenului sensul contextual ‘a
medita’, ceea ce în lumea indoeuropeană este potrivit a fi echivalat la

202
Traducerea Septuagintei de către Aquila este caracterizată printr-o literalitate
excesivă, interesul acestuia centrîndu-se pe forma textului.

188
nivel semantic prin ‘a se ruga’203. În acest caz, traducere maghiară şi, pe
urma ei, cea românească, procedează invers decît în alte locuri, încercînd
să lămurească, dincolo de nivelul aparent şi superficial, un loc mai greu
accesibil şi destul de important pentru corecta înţelegere a devenirii
personajului biblic.

VI.5.1.5. În: „Aceastea aşa trecînd, spuseră lu Iosif că tată-său ară fi


beteag” (PO, Gen., 48, 1) textul latin este cel urmat: „his ita transactis
nuntiatum est Ioseph quod aegrotaret pater eius”, dar împrumutînd şi din
cel maghiar: „Ennec vtanna meg mondac Iosephnec: Ime á te attyad
beteg”, adică: ‘după aceasta îi spuseră lui Iosif: „Iată, tatăl tău ‹este›
bolnav’.
VI.5.1.6. În „şi era venit au striin în Gherar” (Gen., 20, 1), pentru:
„es iöueueny vala Gerarba”, respectiv: „et peregrinatus est in Geraris”,
de fapt, venit, precum striin, trebuie să fie nume şi nu verb, ceea ce,
depăşind aparenţa formală a grupului respectiv, face să nu mai fie vorba
despre o construcţie verbală din categoria aici discutată, ci despre un
predicat nominal. Este de observat şi glosa din text, ca formă a libertăţii.
VI.5.1.7. Această construcţie poate apărea şi în situaţii în care limba
română ar fi cerut un verb pronominal. Astfel apar: „Cînd, amu, Iacov
era deşteptat din somn zise” (PO, Gen., 28, 16), în textul maghiar:
„mikor kedig Iacob felserkent volna álmabol monda”, în cel latin:
„cumque evigilasset Iacob de somno ait”; „Cînd văzu Liia cum că era
stătută de-a naşterea” (PO, Gen., 30, 9), în textul maghiar: „Mikor Lea
lata, hogy szünt volna à szülestöl”, în textul latin: „parere desisset”.
Alături de alte cauze (în special urmarea rigidă a topicii din versiunea
tradusă - situaţie care, totuşi, nu este caractersitică autorului PO), tendinţa
de a calchia astfel de construcţii poate genera mici distorsiuni ale

203
După moartea mamei sale, Isac este arătat aici ca întorcîndu-se dintr-o
plimbare de seară, făcută la Puţul Revelaţiei (Beer Lachai-Roi). Întrucît verbul
aici utilizat poate avea şi valoare ‘a jeli’, iar contextul situaţional este potrivit
pentru utilizarea acestui sens, şi avînd în vedere că, cîteva versete mai jos, se
spune că, prin căsătoria cu Rebeca, Isac şi-a mai domolit dorul de mamă, se pare
că, în acest moment, Isac este arătat ca fiind într-o etapă de echilibrare după
moartea mamei sale, depăşind etapa jelitului, ajuns în cea de autocunoaştere prin
meditaţie profundă, cînd accede la un nivel superior de contact cu Divinitatea.
În acest fel, momentul venirii Rebecăi va coincide cu momentul în care Isac va
fi purificat de suferinţa morţii mamei sale, capabil să se înscrie pe orbita
destinului de urmaş al lui Avraam.

189
textului: „După aceaea Lot era despărţit de Avraam, zise Domnul lu
Avraam” (PO, Gen., 13, 14), după: „Minekvtanna Loth elualt uolna
Abramtol, monda az WR ABRAMNAC”, în Vulgata: „dixitque
Dominus ad Abram postquam divisus est Loth ab eo”. În acest caz, pe
fondul voinţei de a reproduce construcţia din textul maghiar, apoi -
considerînd secvenţa ca uşor de tradus -, pe fondul încercării de a păstra
topica maghiară, forma minekvtanna nu este redată prin după ce, cum ar
fi trebuit în acest caz, ceea ce conduce la o uşoară forţare a limbii
române.
VI.5.1.8. Cazurile următoare diferă de precedentele întrucît forme
din textul maghiar şi din cel latin, care, în mod obişnuit sînt echivalate
prin forme româneşti compuse, sînt traduse prin forme simple. În aceste
situaţii, după ce a comparat sursele şi a observat atît existenţa şi structura
construţiei, dar şi posibilitatea ca aceasta să lipsească, autorul PO va
alege să nu mai reproducă construcţia, şi va căuta în propria limbă
resurse pentru a reda sensurile cerute. Apar astfel: „Şi împlu Domnedzeu
în a şaptea zi lucrul său ce făcu, şi odihni în a şaptea dzi de toate lucrure
ce era făcut. / Şi blagoslovi a şapte dzi şi sfinţi ea, căce că în aceaia era
odihnit de toate lucrurele sale, ce Domnedzeu rodi şi făcu” (PO, Gen., 2,
2-3), unde se urmează atît Vulgata: „conplevitque Deus die septimo opus
suum quod fecerat et requievit die septimo ab universo opere quod
patrarat / et benedixit diei septimo et sanctificavit illum quia in ipso
cessaverat ab omni opere suo quod creavit Deus ut faceret”, cît şi
versiunea maghiară, sensibil diferită pe alocuri de cea latină: „Es eképen
vegezé el az Isten Hetedic Napon az ö Chinalmanyat, mellyet chinal
vala, es meg nyuguuec a Hetedic Napon, minden ö chinalmanyatol, kit
chinal vala. / Es meg álda az Isten a Hetedic Napot, es meg szentöle
ötett: miert hogy eyen nyugott vala meg minden ö chinalmanyatol,
mellyet terömte az Isten, es chinala”. Din cele patru forme subliniate în
cele două versete, doar ultima poate fi considerată ca inspirînd (sau chiar
generînd) ceea ce apare în textul românesc. Formele din textul latin, însă,
deşi pot fi redate în limba română prin forme simple (fapt care, după cum
se va vedea mai jos, se petrece destul de des), au, în asemenea traduceri,
corespondente compuse. Cu toate acestea, autorul PO preferă, aici, doar
în două rînduri astfel de forme, în celelalte două cazuri traducînd
secvenţele respective prin forme simple.
VI.5.1.9. Acelaşi amestec de forme apare şi în: „Şi cînd ară fi
deşchizînd vădzu porobocul şi, iaca, porobocelul plîngea. Lăsă-i-se milă
de el şi dzise: «Dentre porobocii jidovilor iaste»” (PO, Ex., 2, 6), verset

190
care urmează versiunii maghiare: „Es mikor meg nytotta volna lata à
gyermetsket, es ime à gyermetske sir vala: könyerüle rayta es monda: à
Sidoc gyermekec közzül valo”, şi nu celei latine: „aperiens cernensque
in ea parvulum vagientem miserta eius ait de infantibus Hebraeorum
est”. Deşi urmează textul care prezintă o formă vizibil analitică (sir
vala), textul românesc preferă imperfectul sintetic plîngea, combinînd
cele două modalităţi de redare. De asemenea, sub Gen., 37, 2: „Cînd
Iosif de doispredzeace ani ară fi, oile socotiia cu fraţii săi” (PO), „Mikor
Ioseph tizenhét esztendös volna, iuhokat öriz vala az ö battyaiual”.

Secvenţele care conţin forme de tipul celor în discuţie arată că textul


maghiar prezintă două rînduri de astfel de forme (analitice): unele create
cu ajutorul formei vala (cele ce exprimă un preterit), altele cu ajutorul
formei volna (cele ce exprimă un perfect). Textul latin, la rîndul său,
poate prezenta - în funcţie de anumite circumstanţe pe care respectivul
context le are de exprimat - forme verbale de indicativ imperfect şi
perfect, de conjunctiv imperfect, participii, gerundive, construcţii cu
ablativul etc. Această complexitate reflectată de către textul latin se
datorează, în special, la două caracteristici: a) o anumită independenţă pe
care, datorită concepţiilor şi cunoştinţelor sale, autorul traducerii o
manifestă faţă de textele pe care le are de tradus; b) tendinţa accentuată de
a reflecta asupra rezultatului traducerii (asupra textului care apare ca
urmare a traducerii), dată de faptul că, la baza respectivei traduceri nu se
află un singur text ci două sau mai multe. Probabil că acest element este
mult mai important decît pare, avînd o pondere incalculabilă în travaliul
actului de traducere, precum şi în rezultatul final204.

204
Un traducător care are în faţă un singur text, sau care doar consultă sporadic
unul sau chiar mai multe texte, nu numai că este stimulat doar într-o singură
direcţie: urmarea fidelă a textului de tradus aşa cum este el, dar nici nu are cum
să-şi dezvolte spirtitul critic necesar unei traduceri de calitate. Centrîndu-se pe
singurul text pe care îl are şi care, ca sursă unică, devine reper, traducătorul
lipsit de perspectiva comparativă rămîne lipsit de numeroase elemente necesare
actului traducerii. Celălalt traducător, care are în faţă două sau mai multe texte,
pe care le urmăreşte sau doar consultă, dar în mod constant, deşi riscă să
problematizeze fiecare secvenţă a textului, observă mult mai lesne problemele
textelor model, ale limbii în care traduce, precum şi posibilităţile pe care care le
dezvoltă textul care iese din mîinile sale, alături de posibilităţile sale de libertate
faţă de forma textului de tradus.

191
Avînd ca model două texte (maghiar şi latin), urmînd o concepţie
care aşează destinatarul concret al textului într-o poziţie centrală şi care,
totodată, se interesează de eficienţa rezultatului traducerii din perspectiva
sistemului limbii române, traducătorul Paliei de la Orăştie optează pentru
combinarea celor două modele, maghiar şi latin, de unde un anumit
amestec al formelor, care dă impresia de inconsecvenţă. Privind la
situaţia din cele două texte străine, relativ la rezultatele care apar în
textul românesc, se pot face constatări pline de semnificaţii pentru
înţelegerea caracteristicilor acestei traduceri.
VI.5.1.10. Exemple precum: „Lot, iară, şedea în poarta Sodomului”
(PO, Gen., 19, 1), dar: „Loth kedig ül vala Sodomanac kapuyaba”,
„sedente Loth in foribus civitatis”; „vadră ducea pre umăr” (PO, Gen.,
24, 15), dar: „es egy vedret viszen vala válan”, „habens hydriam in
scapula”; „Şi cînd rădică ochii săi şi căută, iaca, înaintea lui trei bărbaţi
stau, şi deaca văzu pre ei” (PO, Gen., 18, 2), dar: „Es mikor ö szömeit
felemelte volna es nezne: Ime elötte harom firfiu ál vala. Es mikor öket
latta volna”, „cumque elevasset oculos apparuerunt ei tres viri stantes
propter eum quos cum vidisset”, ilustrează acele situaţii în care textul
românesc prezintă imperfectul în forma sa simplă, textul maghiar
prezintă forme compuse, în vreme ce textul latin nu poate fi socotit ca
model pentru textul românesc.
VI.5.1.11. Cele de mai sus arată că traducătorul PO, consultînd
ambele texte-model, a observat că textul său, precum cel latin, poate
conţine, în poziţiile respective, o formă obişnuită de imperfect. Alături
de această constatare, urmată de o acţiune în acest sens, prezenţa în Palia
de la Orăştie şi a celuilalt tip de formă derivă dintr-un raţionament mai
complex. În primul rînd, textele traduse din slavonă (sursă declarată, dar
fără suport real), în spaţiul românesc, prezintă această construcţie ca pe o
caracteristică marcantă. Era, deci, necesar, ca traducătorul PO să-şi
legitimeze, şi în acest fel, lucrarea. Fiind vorba despre o construcţie
provenind din limba de cultură în spaţiul românesc, relativ curentă în
vechile traduceri religioase, confirmată şi de Vulgata, şi de Pentateuhul
lui Heltai, traducătorul român trebuia să ţină seama de această tradiţie
(care nu va fi ignorată nici mai tîrziu, de către autorii unei tipărituri de
mare prestigiu, precum NTB, chiar dacă semnalul lor va fi mai ponderat).
Totodată, felul în care se constituie PO arată un traducător dispus şi
competent în a reda structuri caracteristice textelor model, dar şi capabil
să promoveze structuri ale limbii române, chiar să creeze structuri în
spiritul acestei limbi. În felul acesta, chiar într-o porţiune de text

192
românesc care, nicicum, nu poate fi pusă pe seama influenţei latine, PO
nu conţine nici măcar o singură formă de imperfect perifrastic, deşi
acestea abundă în textul maghiar, cel pe care se edifică respectivul
verset: „Şi tot însul, cine rădica argint şi arame, aducea Domnului în
dar. Şi toţi, la cine se afla lemn de setim, ducea pre slujba lu
Domnedzeu, usebi-usebi pre toată lipsa” (Ex., 35, 24), „Es minden, à ki
ezüstet es értzet emel vala fel, az WRnac hozza vala aiandokba. Es
minden, à kinél Setimfa talaltatic vala, viszi vala az Isten szolgalatyanac
külemkulemb szükségére”, „argenti et aeris metalla obtulerunt Domino
lignaque setthim in varios usus”.
VI.5.1.12. În secolul următor, textul românesc în care această
construcţie este cel mai bine reprezentată este Biblia de la 1688205, mai
ales datorită fidelităţii traducătorului, Nicolae Milescu, faţă de text, apoi
celei a revizorilor munteni, conduşi de către fraţii Greceanu. Provenind
din acelaşi secol, dar din altă arie culturală românească şi avînd ca model
Vulgata, Noul Testament de la Bălgrad este reprezentativ pentru
categoria textelor culte care utilizează mai degrabă rar construcţiile a fi +
gerunziul/participiul, adică fără a crea o astfel de abundenţă în limba
română.

Sub FA, 9, 28 se întîlneşte perechea: „Şi era cu ei întrînd şi eşind în


Ierosalim” (NTB), alături de: „Şi era cu ei întrînd şi ieşind în Ierusalim”
(BB). În textele de referinţă apare: P a r a g e nomev no "deeIe"V ijrJ o usa lhm V
e j riv a ze n ..., (Sept.) şi: „Et erat cum illis intrans et exiens in Ierusalem...”
pe
(Vulg.). Concordanţa demonstrează că şi autorii NTB puteau fi determinaţi
să opteze pentru introducerea de astfel de structuri în textul lor şi în limba
română. Studiind comparativ cazurile în care ei fac acest lucru, se observă
că formele perifrastice din NTB, cum este acest imperfect pot apărea doar
atunci cînd şi textul latin le conţine. Astfel se petrec lucrurile şi sub FA, 2,
2: „împlu toată casa unde era şăzînd” (NTB), alături de „umplu toată casa
unde era şăzînd” (BB), redînd h j n ka qhmev no i , adică „erant sedentes”;
s̀a
FA, 5, 25: „Iaca, bărbaţii ce-i puset în temniţă, sînt în besearică, stînd şi
învăţînd pre oameni” (NTB), alături de „Iată, bărbaţii pre carii aţ pus în
temniţă sînt în besearecă stînd şi învăţînd pre norod” (BB), în textul latin
„sunt in templo stantes, et docentes populum”.

205
Vezi studiile lingvistice la Biblia de la Bucureşti, elaborate de V. Arvinte, în
ediţia MLD (1988-1997) şi în ediţia Biblia 1688.

193
VI.5.2. Construcţiile intensive sînt un alt tip de ebraism
caracteristic traducerilor biblice. Tiparul acestora este simplu, uşor de
remarcat şi de reprodus, impunîndu-se conştiinţei aproape instantaneu,
căci se adresează mai degrabă compartimentului afectiv decît celui
raţional, ceea ce face ca, o dată impus, să activeze generînd noi forme
concrete, precum şi variante ale tiparului iniţial.
VI.5.2.1. Astfel de situaţii pot fi ilustrate prin exemple precum: „mie
făgădaş făgăduişi” (PO, Gen., 31, 13), „ennekem fogadast fogadal”,
„votum vovisti mihi”; „Şi Iacov făgăduită făgădui şi zise” (PO, Gen., 28,
20), „Es Iacob fogadast fogada es monda”, „vovit etiam votus dicens”
(Vulgata)206; „cu moarte veri muri” (PO, Gen., 2, 18), care nu poate urma
magh.: „Halalnac Halaláual halsz”, ci: „morte morieris”207. Deşi
construcţiile intensive în care verbul la un mod personal este reluat prin
forma de gerunziu a aceluiaşi verb se înregistrează destul de rar în Noul
Testament, ele nu lipsesc nici de aici: cu jurămîntu jură-se (CB, FA 2,
30), cu blăstăm jură-se (CP), cu giurămînt să giură (NTB), cu jurămînt au
v se n , în sl. cletvo7 clets™; cu contenemîntul
jurat (BB), în gr.rv ok J mo
w/wj
se cuntenim (CB, FA 4, 17), cu oprire să oprim (CP), cu certare să
contenim (NTB), cu înfricoşare să înfricoşem (BB), în gr. apej ilhswvme qa ,
în sl. pr1çenyem0 zapr1tim ; cu continimîntu cuntinim (CB, FA 5, 28), cu
oprire oprim (CP), cu contenire am poruncit (NTB), cu poruncă am
poruncit (BB), în gr. pa ra gg e liva pa / r hg gelaiv me n, în sl. zapr1çenye
zapr1tihom . 208

206
În textul Septuaginta: K ahiVxa
v uj toIaj kwV
b e xh
ujn,V legv wn , „Et vovit Iacob
votum, dicens”.
207
Vezi, însă, şi situaţiile în care textul românesc este fidel celui maghiar,
neurmînd Vulgata: „cu moartea morţiei veri muri” (Gen., 20, 7), „halalnac
halalaual halsz”, „morte morieris” şi: „cu moartea morţiei va muri” (Gen., 26,
11), „halalnac halalaual hallyon”, „morte morietur” (Vulgata), qa natw/ vno
v e j co "
v e j i , „morte obnoxius erit” (Septuaginta), cazuri în care construcţia intensivă,
sta
prin exagerare, devine un nonsens, apoi: „tot oarecine va face lucru sămbăta, cu
moarte să moară” (Ex., 31, 15), „Minden valaki dolgot teszen szombaton,
halállal hallyon”, „omnis qui fecerit opus in hac die morietur”. Pentru situaţia
din NTB şi din BB vezi BB 2001-2002, I, p. XLII, XLVII, L-LI şi II, p. LXXIV-
LXXV.
208
Sl. zapr1[tatiavea sensuri precum ‘dia stelle v sqa i, iubere’, ‘epita
j sse v in,
v in, praecipere’, iar sl. zapr1[teni3 avea sensul ‘epitiv
pa r a g g elle j mh si",

194
VI.5.2.2. Pentru unii traducători, o astfel de construcţie este deosebit
de importantă, astfel că pînă şi în situaţiile în care modelul cult asumat
nu o conţine, ei găsesc surse care o conţin şi pe care le urmează. „Şi ei au
luat cîte au făcut Míha şi pre preotul carele era lui şi au venit asupra
Leasii, preste norod ce odihniia şi nedejduia pre nedeajde;” (BB,
Judecătorii 18, 27). În textul grecesc este vorba despre: la on V
suca
h J zov nta kape iV po iqota
v ; într-o traducere modernă, spre exemplu,
redat prin: „un peuple tranquille et confiant” (B.Jer.). În acest caz, textul
slavon este cel de la care se inspiră traducerea românească. Cazul arată
cum traducătorii deprinseseră structurile şi puteau găsi căi de a ebraiza,
sub aspect formal, segmente de text.
VI.5.2.3. Rigoarea formală a BB, aparent mai apropiat de textele
secolului al XVI-lea, este mai degrabă respinsă de NTB, în favoarea
fluentizării textului. În general, traducerea din NTB este mai aproape de
limba română, se ridică la un nivel de înţelegere mai general, fiind şi mai
potrivită sub aspectul sensului, BB punînd preţ pe fidelitatea faţă de
forma textului grecesc. Faptul se observă şi din analiza unui alt tip de
construcţii.
VI.5.3. Construcţiile pasive se constată ca o prezenţă masivă în BB,
dar nu şi în NTB.
VI.5.3.1. În felul acesta, se pot înregistra cazuri precum: „Atuncea
Iisus dus fu de Duhul în pustie, să să ispitească de diavolul” (NTB, Mt. 4,
1), „Atuncea Isus aduse-să de Duhul la pustie să să ispitească de
diavolul” (BB)209. Elementul evidenţiat redă gr. anhv j cqh , în textul latin:
„ductus est” (v. şi FA 8, 32, unde apare „dus fu” (NTB), faţă de „să aduse”
(BB),cqh
hj
v „ductus est”, în CB: aduse-se, în CP: purtă-se); „Şi adusără
capul lui în blid, şi-l deade featei şi ia-l duse mîne-sa” (NTB, Mt. 14, 11),
alături de: „Şi să aduse capul lui în blid, şi să deade featei şi-l duse
mîne-sa” (BB), ceea ce redă gr. ka iVhj necqh
v hJke fa lhVa to
uj u`piV
ej

e j mio n , obiurgatio’ (în BB, sub Iez., 13, 14, apare „vă veţi conceni cu
pitiv
mustrări”).
209
O discuţie separată merită partea a doua a frazei, în care cele trei texte ating
identitatea. Traducînd NTB astfel structura pe ir a sqh ǹa ipo
uJ to u`dibolov u , în
textul latin: „ut tentaretur a Diabolo”, revizorii BB nu vor avea nici o ezitare în a
copia întocmai varianta NTB. Este un caz în care, datorită traducerii fidele a
textului grecesc de către NTB, BB se arată lipsit de orice rezerve sau întîmpinări,
foarte prompt în a opera modificări în situaţiile în care NTB se abate de la textul
grecesc.

195
pivna ki ka do
eiV j qh
v tw`
ko
/ r a sivw/` ..., în textul latinesc: „Et allatum est
caput eius in disco, et datum est puellae...”.
VI.5.3.2. Aoristele pasive anhv j cqh , cqh
hj
v , hnej cqh
v , do
e j qh
v sînt
redate cu consecvenţă în BB prin forme de reflexiv pasiv. În vreme ce
revizorii BB au optat pentru îmbogăţirea limbii române literare cu o
structură dedusă din aoristele pasive greceşti, se pare că NTB a primit
sugestii din partea versiunii latine. Alături de cele de mai sus, o situaţie
precum cea de sub FA 8, 32: „Ca o oae spre giungheare dus fu” (NTB),
alături de: „Ca o oaie spre jungheare să aduse” (BB), ceea ce, în textele
de referinţă apare astfel: "wJpr obav to n piV
esfa
j g hncqe
Vh
v j , respectiv:
„Tamquam ovis ad occisionem ducuts est”, indică foarte probabil că, la
nivelul NTB, corespondentul fidelităţii BB faţă de text îl constituie - într-o
măsură mai mică, desigur - fidelitatea faţă de textul latinesc ori sugestiile
din această direcţie.
VI.5.4. Prezenţa construcţiilor de mai sus în vechile traduceri
româneşti ale textului biblic constituie o marcă a faptului că traducătorul
(pe lîngă o incontestabilă tendinţă de a nu se abate prea mult de la forma
textului sursă şi model) este conştient de valoarea şi semnificaţia
respectivelor structuri. Comportamentul general al traducătorilor arată că
aceştia sînt conştienţi de solicitările pe care astfel de construcţii le ridică
asupra limbii şi a cititorilor. Totodată, însă, ei sînt conştienţi şi de
presiunile pe care astfel de structuri le exercită asupra traducerii şi a
traducătorului. Faptul că aceste construcţii nu sînt prezente în toate
situaţiile în care un model sau altul ar fi cerut-o indică, în primul rînd,
capacitatea traducătorului român de a discerne asupra modelelor,
extrăgînd din acestea elemente şi sugestii în măsură să îmbogăţească
realmente rezultatul muncii sale. Practic, în felul în care resimt şi
gestionează aceste presiuni, se află şi deosebirile dintre traducători şi
dintre rezultatele actelor lor.
Pe de o parte, prezenţa construcţiilor pînă acum prezentate este
supusă nivelului de dezvoltare a compartimentului sintactic al limbii
române vechi. Constrîngerile literalismului îşi găsesc o supapă în
posibilităţile unui sistem în care topica era destul de liberă, între formă şi
conţinut neexistînd mereu o relaţie foarte strictă. În plus, punînd limba
pe hîrtie, scrisul oferea posibilităţi nelimitate de punere în act a
realizărilor concrete ale vorbirii şi ale normei incipiente. Această
concurenţă, abia, va putea degaja, din întregul tumult al secolelor al
XVI-lea şi al XVII-lea, norme şi principii de selecţie, chiar dacă destul
de slabe, mai ales dacă privim la nivelul global al limbii române.

196
Pe de altă parte, lipsa de uniformitate a realizărilor concrete ale
vechiului aspect literar românesc (fiecare arie cultural-geografică
încercînd să forjeze, să deţină şi sa impună propriul rezultat) este
susţinută şi de manifestarea cu putere a unor tendinţe contrarii [tendinţa
de a imita un model (CB), tendinţa de a urma graiul local pînă la a
încerca producerea unei norme literare în concordanţă cu acesta (CV, CS),
tendinţa de a împrumuta elemente ale altor graiuri spre a produce un text
inteligibil tuturor românilor (PO, NTB, VS), tendinţa de a produce o normă
literară în concordanţă cu un model cult de prestigiu (BB), tendinţa de a
produce o normă literară, atît pe baza graiului local, cît şi pe cea a unui
model străin (VS, CP)]. În fapt, avem a face cu tendinţa de a produce
forme marcate [+cult], traducătorul producînd astfel de forme şi în cazuri
în care sursa nu îl constrîngea în această direcţie, imitînd un model deja
deprins şi conotat ca fiind cult, la care se adaugă tendinţa de a menţine
astfel de construcţii din cauze de ordin stilistic.
Desigur, există destul de multe situaţii în care traducătorii aceştia
traduceau cuvinte, în înşiruirea lor din textul de tradus, ceea ce reflecta
fie o „tehnică de traducere” primitivă, fie un nivel. Cel mai adesea, însă,
construcţiile în discuţie sînt cunoscute traducătorului, chiar dacă nu-i sînt
familiare nici lui, nici limbii române. Acesta pare a fi motivul pentru
care, după reticenţele începutului, urmează uzul, apoi abuzul, în cele din
urmă abandonul. Traducătorul PO, de exemplu, utilizează construcţiile în
mod deliberat şi chiar interesat - căci avea de demonstrat unei părţi a
Bisericii că este adevărat ceea ce s-a scris în Prefaţă: traducerea urmează
textul ebraic, pe cel grecesc şi pe cel slavon, toate aceste texte, recepte
pentru Biserica Ortodoxă, fiind din categoria celor care prezintă aceste
construcţii din abundenţă. Performanţele sale, însă, arată că acestea nu
erau indispensabilă limbii române, posibilităţile sintactice ale limbii
române oferindu-i libertăţi, atît pentru a transla construcţiile şi a le pune
la lucru, cît şi pentru a le echivala cu forme în spiritul limbii române.
Posibilitatea traducătorilor de a produce aceste construcţii, alături de
neutilizarea lor sistematică demonstrează, în esenţă, relaţia dintre
posibilităţile limbii române şi propensiunile naturale ale acesteia.
Utilizarea unei astfel de construcţii în textele româneşti rămîne o
problemă de opţiune, determinată de anumiţi factori, dar care nu au forţa
unui act coercitiv căruia traducătorul nu i s-ar putea sustrage.
În esenţă, deşi necaracteristice limbii române, astfel de construcţii
avea particularităţi care permiteau reproducerea şi funcţionarea lor în
diferite limbi. Reproduse ca urmare a manifestării unor procese conştient

197
orientate, aceste construcţii derivau, parţial, din dorinţa de a reflecta
caracteristicile formale ale textului sacru şi formele textului-sursă, uneori
probabil şi din convingerea că o astfel de fidelitate atrage cu sine şi
acurateţe în redare conţinuturilor, alteori pentru că erau socotite ca mărci
ale unor modalităţi superioare de exprimare. În ultimă instanţă,
reproducerea lor a constituit un util proces de exersare a valenţelor şi
capacităţilor limbii române în direcţia dezvoltării aspectului literar.

198
VII. Traducerea prin compilaţie

Aceasta este o modalitate de traducere stimulată de prezenţa mai


multor surse, conjugată cu dorinţa de a le îngloba. Existenţa mai multor
surse continuu consultate sporeşte şansele ca traducătorul să înţeleagă
realmente conţinutul textului, totodată, astfel se dezvoltă şi pun în act
capacităţile de exprimare ale limbii-ţintă, textul crescînd pe seama
surselor sale, prin lectura paralelă a acestora, urmată de construcţia
noului text.
Desigur, fiind o activitate umană vie, procedeul compilaţiei cunoaşte
grade. Între cazul edificării versetului ca rezultat al reconstruirii acestuia
prin urmarea întocmai a celor două versiuni puse la contribuţie şi cazul
în care versetul rezultă din contopirea inextricabilă şi fără urme a ceea ce
apare în versiunile model se află cîteva trepte intermediare între care
dificultăţile de a diferenţia sînt depăşite doar de riscurile unei astfel de
operaţii precum şi de inutilitatea practică a rezultatelor astfel obţinute210.
De aceea, în cele ce urmează, situaţiile concrete aparţinînd acestei
categorii vor fi prezentate succesiv, înşiruindu-se gradat, dar într-o
singură categorie.
VII.1. Un prim exemplu - pe cît de banal, pe atît de clar - care
ilustrează contribuţia explicită a ambelor versiuni străine la obţinerea
unei traduceri româneşti apare sub Ex., 6, 9. Secvenţa: „Moisi aceastea
spuse ficiorilor lu Israil toate” (PO) reuneşte elemente din: „Moses
ezeket meg mo~da az Izrael fiainac”, precum şi din: „naravit ergo Moses
omnia filiis Israhel”. După cum se vede, uneori, compilaţia nu consistă în
a face din două versiuni una singură care să cuprindă tot ceea ce apare în
cele două (din textul latin, ergo nu trece în cel românesc), ci doar în
alcătuirea unei traduceri care să selecteze în modul cel mai armonios
elementele care, puse împreună, pot oferi cititorului o imagine completă
asupra conţinutului textului. Chiar dacă uneori este nevăzută, contribuţia
celor două surse la edificarea textului este mult mai împletită decît pare.

210
Uneori - datorită conţinutului de exprimat, precum şi datorită posibilităţilor
limitate de a exprima acel conţinut în feluri variate (chiar în cazul sistemelor
lingvistice diferite) - asemănările dintre textele maghiar şi latin sînt atît de mari
încît posibilităţile concrete ale unei terţe limbi de a exprima variat acele
conţinuturi sînt foarte reduse. În aceste cazuri, este dificil să se vorbească despre
o compilaţie propriu-zisă, textele model semănînd foarte mult, textul terţ
cuprinzînd, în mod firesc, inevitabil, ceea ce cuprind modelele sale.

199
După ce contribuie împreună la formarea înţelesului textului biblic în
mintea traducătorului, cele două texte participă, în variate moduri,
separat şi împreună, la transformarea sensurilor înţelese în forme de
exprimare a lor, prin care se redau, la nivelul cerinţelor normei literare,
conţinuturi şi forme gramaticale şi lexical-semantice.
VII.2. La alte dimensiuni se petrec lucrurile în cazul Ex., 12, 24.
După lectura ambelor versiuni străine şi înţelegerea în conţinut a
versetului, traducătorul român s-a folosit de elemente ale ambelor texte
pentru a croi textul românesc211. Astfel că: „Socotiţi, derept aceaea,
acest cuvînt de leage tu şi feciorii tăi pănă în vecie” (PO), se arată a fi un
verset apărut ca urmare a unui proces de întrepătrundere secvenţelor:
„custodi verbum istud legitimum tibi et filiis tuis usque in aeternum” şi
„Örizzetec meg ezokaert eszt è dolgot, tü es à tü fiaitoc öreckivalo meg
tartassal”.
Asemănarea textului românesc cu cel latin şi cu cel maghiar - fără ca
între surse să existe o asemănare proporţională - face adesea să lipsească
certitudinea că textul românesc s-ar fi construit (exclusiv) pe seama
unuia dintre cele două. Netraducînd mereu cuvînt cu cuvînt, compilînd,
traducătorul român putea să aducă modelului său, în cadrul procesului de
traducere, modificările de ordin formal cerute de limba română. În astfel
de cazuri, mai degrabă decît a spune că aceste segmente pot decurge din
oricare sursă, trebuie spus că ele sînt construite prin observarea,
cîntărirea şi compararea soluţiilor din surse, cu curăţarea nuanţelor cu
care structurile idiomatice încarcă, spre a înţelege şi reda esenţele.
VII.3. Uneori textul de tradus ridică dificultăţi în calea înţelegerii
(adesea, el însuşi rezultat al compilării nereuşite sau al unor surse
contradictorii) ori conţine modalităţi de exprimare metaforică, formule
idiomatice care duc la obscuritate semantică. Apelul mai multe surse şi
compilaţia pot ajuta la depăşirea respectivelor dificultăţi. Astfel par a se
prezenta lucrurile în cazul unuia dintre cele mai importante, dar obscure
segmente din Geneză: „Au nu aşa? Să veri face bine lua-veri plată. E să
rău, aşi naintea uşei păcatul tău va fi. Ce nu te lăsa voiei lui, ce tu
domneşte lui” (PO, Gen., 4, 7). În textul maghiar apare: „Nem de igy
vagyoné? Ha lót chelekedel, kedues vagy: De ha nem iol chelekedel: Az
Azto elött Nyugszic a Bün. De te ne tedd ö keduét, hanem
vralkodgyal rayta”, Vulgata prezentînd: „nonne si bene egeris recipies

211
Vezi şi Ex., 12, 25.

200
sin autem male statim in foribus peccatum aderit sed sub te erit appetitus
eius et tu dominaberis illius”.
La început, versetul echivalează expresia din textul maghiar. Apoi se
îndreaptă către textul latin, după care versiunea latină începe să sufere
aportul lămuritor din partea celei maghiare. Acesta este un exemplu de
traducere în care textul latin a primit ajutor din partea celui maghiar, dar
ponderea ajutorului a devenit mai mare decît cea a versiunii ajutate.
Principala cauză se află în aceea că versetul era unul dificil de tradus la
un nivel de înţelegere adecvat cititorului.

De altfel, acest verset ridică mari probleme de traducere, în opinia unor


traducători fiind corupt sau compilat. Faţă de aceea ce apare în textul
ebraic: ‫ תְּ שׁוּ ָקתֽ וֹ ְו ַאתָּ ה תִּ ְמשָׁל־בְּוֹ׃‬㺨‫אִם־תֵּ יטִ ֽיב שׂ ְֵאֽת ְואִםלאתֵ יטִ ֽיב לַפֶּ ֽתַ חח ַָטּֽאת ר ֵֺבֽץ ְואֵלֶ ֽי‬
‫‘ הְ ֽלֽוֹא‬Oare nu este aşa? Dacă faci bine, faţa ta se ridică212, iar de nu faci
bine, păcatul la uşă zace. El te doreşte, dar tu trebuie să-l domini’,
Septuaginta prezintă o interpretare: Ouj k a enj V or j qw~
" pr o "e negv kh/",
or j qw~
" demh V dieV lh v ",ma
/ v hrJ te "; suv
hca
J so n: pr o" V sehaVpo J j str o fhV
a to uj , u~
kasuViVrav xe
j i"a to uj u~ , ceea ce se poate reda astfel: ‘Oare, dacă
oferi corect, dar nu faci împărţeala drept, nu ai păcătuit? Fii împăcat: către
tine tinde el, dar tu îl vei avea în stăpînire’. Privind lucrile din această
perspectivă, interpretarea din comentariul care apare în de Carrières
capătă temei213. Soluţia completă se află tot în textul ebraic, fiind vorba

212
În versetul precedent, Yahweh îl întrebase pe Cain: „De ce te-ai mîniat şi de
ce a căzut faţa ta?”. Dacă în loc de căderea feţei se traduce prin: „(...) de ce te-ai
posomorît?”, sensul părînd a fi acesta, atunci, în versetul următor, se utiliza o
formă cu valoarea ‘luminat la faţă’, adică ‘binedispus’, precum în textul
maghiar.
213
„Nonne si bene egeris, recipies. Tum quietem, et gaudium conscientiae, tum
favorem meum, utque simili signo, et igne nimirum de coelo misso, attester te
tuaque munera mihi placere. - Inforibus peccatum aderit. Id est poena peccati,
quae quasi canis au cerberus cubans fores obsidet peccati vindex. Canis hic est
vermis conscientiae, mentis turbatio et indignatio, ira Dei, omnesque aerumnae
praesentes, et aeternae, quibus Deus peccata punit. *Culpam poena premit
comes, ait Horatius. - Sed te erit appetitus ejus. In hebraeo, et apud LXX est: Ad
te conversio ejus, sensus est: peccatum ejusque appetitus, et concupiscentia te
sollicitabit ad consensum, sed ita ut ad te converti, et a te consensum petere et
impetrare debeat. Id noster interpres ad sensum clare vertit: Sub te erit appetitus
ejus. *Dici etiam potest cum D. Chrysost., hom. 18 in Genesim, to V ejus, referri
ad Abelem, ut sit sensus: Si bene egeris, Abelis voluntas tuo imperio subjecta
erit, ut fratris minoris; quodam enim naturae jure natu majores auctoritatem
quamdam in minores obtinent”.

201
despre una dintre cele mai preţioase dezvăluiri asupra mecanismelor de
funcţionare a lumii şi de unul dintre cele mai pline de esenţă sfaturi pe
care Divinitatea, încă de timpuriu, îl oferă omului.

VII.4. Destul de bine întreţesute la nivelul textului românesc apar


sursele străine în Ex., 16, 15. Secvenţa: „dziseră unul cătră alalt:
«Manahu», carea seamnă: «Ce e aceasta?» Că nu ştiia ce ară fi” (PO),
are porţiuni degajate atît din: „mondanac egymasnac: Es Ma~n: Mert
nem tudgyac vala michoda”, cît şi din: „dixerunt ad invicem man hu
quod significat quid est hoc ignorabant enim quid esset”. Cînd textul
pare a fi construit prin urmarea versiunii maghiare, apar indicii care
indică orientarea către textul latin, ceea ce arată nu doar că traducătorul
român consulta ambele texte, ci şi că nu avea reţineri în a le pune pe
ambele la contribuţie, şi încă pe porţiuni foarte scurte.
VII.5. Asemănător se petrec lucrurile sub Ex., 1, 5: „Era, derept
aceaea, toate sufletele lor carii întrase lontru den trupul lu Iacov
şaptedzeci; Iosif, iară, încă ainte de-aceea era în Eghipet” (PO), „Es mind
a lelkec kic Iacobnac derekatol szakattanac vala, hétuenẽ valanac. Ioseph
kedig még az elöt Egiptusba vala”, „erant igitur omnes animae eorum qui
egressi sunt de femore Iacob septuaginta Ioseph autem in Aegypto erat”.
Prima parte a secvenţei urmează textul latin, nu doar prin fidelitatea, în
general, faţă de acesta, ci şi sub aspectul pe care îl capătă traducerea.
Textul maghiar, urmîndu-l pe cel ebraic, spune că ‘toate persoanele care
descindeau (lit. s-au rupt din şalele) din Iacob erau şaptezeci’. De aici
doar se subînţelege că aceştia sînt cei care au intrat în Egipt. Textul
românesc vorbeşte despre cei care au intrat în Egipt, oameni din neamul
lui Iacob, şaptezeci. Această ambiguitate (lectura versiunii româneşti de
către cititorul care lua atunci cunoştinţă de textul biblic permite, în egală
măsură, ambele căi: toţi cei care au mers în Egipt erau din neamul lui
Iacob, 70; toţi cei 70 din neamul lui Iacob au mers în Egipt)214, decurge
din urmarea textului latin. Finalul versetului, însă, este dator versiunii
maghiare. Oscilaţiile acestea, de la un model către altul, sînt de natură să
nutrească tendinţele spre lejeritate, spre traducerea aproape liberă. Tot
acesta, însă, este punctul de plecare şi al forţelor centripete care duc către
fidelitatea maximă - cu consecinţele ei, dorite şi nedorite.

214
Situaţiile de acest fel sînt inevitabile. Însuşi textul ebraic prezintă elemente
de ambiguitate, interpretabile, uneori cu diferenţe majore între soluţii şi cu
repercusiuni în consecinţe.

202
VII.6. Felul în care traducătorul român încearcă să pună la
contribuţie ambele texte pe care le are ca model este evident sub Gen., 2,
6, unde apare: „Ce o fîntînă sau negură den pămînt stropind şi udînd
toată faţa pămîntului” (PO). În Vulgata apare: „sed fons ascendebat e
terra inrigans universam superficiem terram”, iar în textul maghiar: „De
Köd megyen vala fel a Földröl, es neduesiti vala mind az egész Földett”.
Există aici o aparentă contradicţie între lat. fons ‘izvor, sursă’ şi magh.
köd ‘negură, ceaţă’. Termenul latin se justifică dacă ne raportăm la textul
grecesc, unde apare phg hv - acesta fiind mult mai generos sub aspect
semantic215. Termenul maghiar indică faptul că această versiune decurge
din cea ebraică, unde apare: ‫ ְו ֵאד י ַצְ ַלֶ ֽה מִן־הָאָ ֶֽרץ‬, adică ‘Ci un abur urca din
pămînt’. Aşadar, textul românesc redă ceea ce apare în cel latin, fons, dar
nu abandonează ceea ce apare în textul maghiar, köd, şi încearcă să le
înglobeze pe ambele, conjuncţia nemarcînd o glosă în text, ci mai
degrabă nedumerirea traducătorului.
Atrage atenţia faptul că, deşi dă dovadă de atenţie, traducătorul
român nu redă predicatul (cu toate că era legată de propoziţia anterioară,
cea de aici îşi avea propriul predicat: verbul a fi; e drept, fără a fi
nepotrivit, el nu era nici cel mai indicat aici). Nu apar nici ascendebat,
nici „megyen vala fel”. În schimb, apar două verbe la modul gerunziu,
care redau, în ordine, inrigans, respectiv neduesiti vala. Mai este de
remarcat că traducătorul român păstrează gerundivul şi nu urmează
forma maghiară, de imperfect.
VII.7. Un amestec, aproape confuz, între cele două versiuni de la
baza PO apare sub Ex., 1, 17. Principalul text urmat pare a fi cel latin, dar
cu participarea sugestiilor dinspre textul maghiar. Chiar astfel, amestecul
dintre versiuni face ca anumite elemente explicative să transforme
sfîrşitul versetului într-un loc ambiguu. Faţă de textul românesc: „şi nu
făcură după porunca împăratului Eghipetului, numai carii era feciori ei
ţinea şi-i lăsa să viiadze” (PO), a cărui primă parte decurge din textul
latin: „et non fecerunt iuxta praeceptum regis Aegypti sed conservabant
mares”, textul maghiar apare astfel: „es nem chelekedenec à kepen, mint
az Egiptusnac kiralya hadta vala, hane~ à firfiu magzatotis élni hagyac”.

215
În de Carrières apare următoarea explicaţie: „Sed fons. Quidam vaporem
intelligunt. August., 5 de Gen., c. 10, ait, fortasse fontem pro fontibus positum.
Cornelius putat vocem ‫ אד‬ed significare inundationem, hoc est abyssum illam
primigeniam aquarum, de qua dixit c. a. n. 2; haec enim e terra videbatur
emergere et ascendere, irrigabatque et tegebat totam terram”.

203
Textul românesc pare a fi destul de neglijent construit în acest loc,
deoarece, după ce arată că moaşele nu au făcut cum le spusese faraonul
(să omoare toţi nou-născuţii de sex masculin), dă de înţeles că păstrau în
viaţă doar nou-născuţii de sex masculin. Urmarea pînă la capăt a textului
latin i-ar fi permis traducătorului român evitarea acestei traduceri.
Segmentul maghiar corespunzător, „hane~ à firfiu magzatotis élni hagyac”
spune acelaşi lucru: ‘căci şi odraslele bărbăteşti le lăsară să trăiască’, însă
într-o formă mai complicată decît cea latinească. Traducătorul român a
ales urmarea textului maghiar, dar nu a fost atent. El a absolutizat magh.
hane~ - element ce leagă părţile enuntului, conţine o negaţie, dar nu una
restrictivă precum în textul românesc. Apoi, a fost neglijent faţă de
magh. magzatotis, considerind finala ca pe o conjuncţie copulativă, iar
nu ca pe un adverb. De fapt, aceste două elemente susţin incluziunea
pruncilor de gen masculin (precum în latină şi în maghiară), şi nu pe cea
a exclusivitaţii lor (precum în română). Spre deosebire de textele model,
PO conţine două verbe în partea finală, modalitate de redare a lat.
conservabant (ţinea), şi a magh. „élni hagyac” (a lăsa să viiadze)216.
VII.8. Pe de altă parte, consultarea atentă şi la tot pasul a ambelor
modele străine este o constantă care face ca traducerea românească să fie
superioară unei traduceri ce urmează unui singur text. Este adevărat că,
aici, lipseşte nivelul primitiv - precum în CV - de unitate a textului, de
asemenea, în acest fel apar unele erori de traducere, date tocmai de
bogăţia informaţiilor şi de pregătirea traducătorului, care nu se arată a fi
un profund cunoscător al textului şi care nu reuşeşte mereu să atingă
nivelul ridicat al celor două versiuni străine. La scara evoluţiei actului
cultural al traducerii în limba română, însă, felul în care se desfăşoară
traducerea unor texte precum Palia de la Orăştie şi Noul Testament de la
Bălgrad este, în mod hotărît, rezultat al unui progres remarcabil în planul
aplicat al traducerii.
O astfel de combinare apare evidentă sub: Ex., 34, 29: „şi nu ştiia
cum obradzul lui luciu ară fi de besuduitul şi soţiia ce fu cu Domnul”
(PO). Segmentul acesta pune la contribuţie aproape în mod inextricabil,
lat: „et ignorabat quod cornuta esset facies sua ex consortio sermonis
Dei” şi magh.: „es nem tudgya vala, hogy az ö ortzainac Böre fénleneiec,
ezért, hogy az Istennel szolot vala” (care redă întocmai ceea ce apare în

216
Vezi şi „şi socotiţi această dzi în seminţele voastre cu ţietură de vecie” (PO,
Ex., 12, 17), alături de: „tü es à tü vta~atoc valoc örecke valo meg tartassal” şi
de: „et custodietis diem istum in generationes vestras ritu perpetuo”.

204
textul ebraic ‘şi nu ştia că pielea feţei sale străluceşte, de aceea, căci
discutase cu Dumnezeu’). Traducerea românească a acestui verset, a fost
făcută urmînd textul latin. Obişnuita lectură paralelă a celor două texte a
evidenţiat diferenţa, din diferite motive traducătorul român preferînd
soluţia din textul maghiar, cea pe care a integrat-o în versetul construit
pe baza Vulgatei. Este de remarcat că traducerea românească nu optează
pentru urmarea lat. cornuta, ci a magh. fénleneic, însă opţiunea se face
doar la nivel semantic, deoarece luciu este o formă adjectivală, iar nu una
verbală217.

Textul ebraic este: ‫שׁה לא־י ָדַ ע כּי ק ַָרן עו◌ׁר פּנָיו‬ ֶ ‫‘ וּמ‬şi Moise nu ştia că
străluceşte pielea feţei sale’, celelalte traduceri folosind aici termenii
proprii pentru conceptul ‘strălucire’ ka iVM wush " o
~ kuj de
h[ / itiv o J
de doxav sta ioyh i"
[ J tocr
u~ wvma to "topr
u~ wswvpo u a to
ujla
tw~
/ v eu~j le
n i~
a to
ujn V a tw~
uj/ (Septuaginta), „(…) die haut seines Angesichts glänzte”
(B.germ.), (the skin of his face shone” (K.J.), „arcának bőre ragyog”
(B.magh.), „la peau de son visage rayonnait” (B.Jer.).
Situaţia din textul latin pare a se datora unei opţiuni a lui Hieronym. Ebr.
qeren avea ca sens de bază ‘corn, excrescenţa de pe osul frontal al
cornutelor’. De aici se dezvoltă direct şi firesc sensuri datorate
întrebuinţărilor date de om cornului de animal: ‘instrument de cîntat’,
‘recipient’. Prin asocieri şi metaforizare, termenul capătă sensuri figurate
precum: ‘rază de lumină, strălucire’ şi ‘putere’218. Corespondentul
grecesc, kerv a " (kerv a ), era încă mai bogat în sensuri figurate, de la sensul
figura ‘excrescenţă, proeminenţă’ ajungînd să se refere la extremităţile
diferitelor realităţi (ape, munţi, felurite obiecte cu ascuţişuri, dispunerea
unei armate, nave etc.) sau chiar la concepte mai abstracte (‘un anumit tip
de sofism’). De asemenea, termenul se specializase prin intermediul a
nenumărate derivate şi compuse, care aveau a exprima numeroase sensuri,

217
Acestă situaţie arată că textul românesc nu se edifica prin urmarea
neajutorată, pas cu pas a unui model. Autorul PO arată că, după ce citeşte textul
de tradus, încearcă să pătrundă şi să redea conţinutul, construieşte în limba
română o frază căreia încearcă să-i confere unitate şi coerenţă, în felul cerut de
limba română. Sub acest aspect, texte precum PO şi NTB se prezintă în destul de
multe locuri comportamente care arată că nu erau simple traduceri ale unor texte
străine, ci rezultate ale încercării de a avea în limba română conţinutul de
gîndire aflat în textul sacru. Fireşte, această intenţie era copleşită uneori de
feluriţi factori concreţi, de la neînţelegere pînă la constrîngeri de ordin
lingvistic.
218
Verbul corespunzător, qāran avea sensuri precum ‘a avea coarne’, ‘a radia, a
străluci’, ‘a fi puternic’.

205
mai ales figurate, uzuri pe care şi latina le adoptase pentru cornu, urmînd
modelul grecesc. Cu toate acestea, nu există dovezi care să arate că gr.
ke r a"v şi lat. cornu ar fi avut valori care să permită asignarea sensului
‘strălucire’. Avînd în vedere ceea ce urmează în continuare: „videntes
autem Aaron et filii Israhel cornutam Mosi faciem timuerunt prope
accedere / vocatique ab eo reversi sunt tarn Aaron quam principes
synagogae et postquam locutus est / venerunt ad eum etiam omnes filii
Israhel quibus praecepit cuncta quae audierat a Domino in monte Sinai /
impletisque sermonibus posuit velamen super faciem suam / quod
ingressus ad Dominum et loquens cum eo auferebat donee exiret et tunc
loquebatur ad filios Israhel omnia quae sibi fuerant imperata / qui
videbant faciem egredientis Mosi esse cornutam sed operiebat rursus ille
faciem suam si quando loquebatur ad eos” (Ex., 34, 30-35), este greu de
susţinut că Hieronym a făcut o confuzie semantică între ‘coarne’ şi
‘strălucire’, crezînd că în urma discuţiei cu Yahweh şi, mai ales, a faptului
că îl văzuse pe acesta, lui Moise îi apăruseră coarne pe faţă şi nu că faţa sa
dobîndise o strălucire supraumană219. De altfel, mai multe zeităţi ale
Orientului Mijlociu erau reprezentate cu coarne dar, precum metafora din
limbaj, rolul acestei imagini era de a figura strălucirea şi puterea. Credem
că nu aici este vorba despre o confuzie a lui Hieronym, despre o
echivalare eronată a unui termen polisemantic. În fapt, ebr. qeren nu era
un termen cu mai multe sensuri diferite, ci unul care de la sensul de bază
dezvoltase mai multe valori şi conotaţii ale căror relaţii cu sensul
fundamental erau cît se poate de transparente. Oricare din sensurile
derivate trimitea la imaginea vizuală a cuvîntului, percepută fie la modul
concret, fie la cel abstract. Este mai probabil ca, în acest caz, Hieronym să
fi oferit echivalentul formal al termenului din textul ebraic încercînd să
opereze un calc semantic.

VII.9. Un alt tip de compilaţie apare sub Gen., 4, 26: „Şi Sit încă
făcu un fecior, care chiamă Enos. Acela începu a chema într-ajutoriu
numele Domnului; în acea vreame începură numele Domnului a
propovedui”, derivă atît din: „sed et Seth natus est filius quem vocavit
Enos iste coepit invocare nomen Domini”, cît şi din: „Sethis nemze egy
fiat, es Enosnac neueze: Ackor kezdetéc az Istennec Neus segetsegül
hiuatnyi”. Ambele modele prezintă elemente proprii. În urma consultării
celor două, traducătorul român, din motive care nu pot fi argumentate,
căci alteori nu procedează în acelaşi fel, hotărăşte să înglobeze în textul

219
Explicaţia din subsolul ediţiei de Carrières este cît se poate de grăitoare şi de
firească: „Ignorabat quod cornuta esset facies sua. Quod fulgor emicaret, et
quasi radii ac cornuta de capite ejus erumperent”.

206
său ceea ce apare în ambele modelele, dar şi să combine acele elemente
(ideea de ‘ajutor’ lipseşte din textul latin, ea este luată din textul
maghiar, dar dusă într-o porţiune care lipseşte din acesta).

Ideea textului ebraic (‫הוּחֽל ִלק ְֽר◌ׁא ְבּשֵׁם י ְהוָֹ ֽה׃ )שׁשׁי‬
ַ ‫ אָז‬era: ‘atunci se începu a
se chema (idolii) cu numele Eternului’. Unele versiuni interpretează în
acest loc sau îl lasă ca atare (în Septuaginta: toOuJ ~ " lpise
hj
v n
p
e j ika le
sqa
i~ i tono
ov V j ma K uroiv u to u~
Q e o u~ ), ‘hic speravit invocare
nomen Domini Dei’, în vreme ce de Carrières prezintă următorul
comentariu: „Sensus est, tunc temporis, auctore et suasore Enos, coepise
homines passim, et publice certis caeremoniis, et conceptis precum
formulis, Deum colere”. În versiunea maghiară, la „segetsegül hiuatnyi”
apare următoarea notă marginală: „Nem hogy annac elötte is segetsegül
nem hittac volna. De miert hogy a Cainnac gonassagaert meg küssebedet
vala, eckor vyonan meg epittetéc” ‘nu în sensul că pînă atunci ei nu ar fi
crezut. Ci pentru că, după ce datorită răutăţii (păcătoşeniei) lui Cain
scăzuse, de atunci s-a întărit (au întărit-o) iarăşi’. (Enos semnifică
‘muritor’.)

VII.10. În acelaşi fel rezultă şi ceea ce apare sub Ex., 21, 3: „Cu ce
veşmînt va întra la tine, cu acela iasă, să fără muiare au mers la tine,
fără muiare să meargă de la tine, iară să au venit cu muiare, cu
muiarea-şi iasă afară”. Partea de început a versetului nu există în textul
maghiar, dar apare în Vulgata: „cum quali veste intraverit cum tali
exeat si habens uxorem et uxor egredietur simul”. După aceea, însă,
traducătorul român nu continuă acelaşi text, ci trece la cel maghiar: „Ha
feleségnékül ment hozzad, feleségnékül me~nyenki: Ha kedig felességel
iöt, mind felességestöl kime~nyen” 220.

220
Precum în alte situaţii, între textele de bază există diferenţe, preluate, apoi, de
traducerile ulterioare. În textul ebraic - cel puţin în versiunile pe care am avut
posibilitatea de a le consulta - secvenţa iniţială din Vulgata nu apare. Textul
maghiar, aşadar, este conform cu cel ebraic. La rîndul său, textul german se
alătură acestora: „Ist er ohne Frau gekommen, so soll er auch ohne Frau gehen;
ist er aber mit seiner Frau gekommen, so soll sie mit ihn gehen”, de asemenea
B.Orth. 2001: „Dac’a intrat singur, singur va ieşi; dac’a venit cu femeie, odată
cu el va pleca şi femeie sa”, care urmează Septuaginta: Ean V a to uj" V mono
v "
e"eijlqh
v , / ka iVmono
v " xe
e j le uvse ta i: e an V degV unhsune
V i"eqh
v me
/ t aj to
uj , u~
xe
e j le uvse ta ikaghiV unh
J aV to
uj u~ .

207
M. Roques, st.cit., p. 530-531, consideră ca fiind surprinzătoare o astfel
de situaţie de juxtapunere a celor două texte. Plecînd (datorită unui astfel
de exemplu) de la ipoteza că modelul latin al PO trebuie să fi fost un text
de tipul celui imprimat de Osiander, M. Roques nu reuşeşte să găsească
respectivul text. Fără a nega o astfel de posibilitate, privind la ansamblul
Paliei de la Orăştie şi observînd felul în care aceasta se construieşte prin
continua lectură paralelă a Pentateuhului lui Heltai şi a unei ediţii a
Vulgatei, se impune prin evidenţă ideea că tendinţa principală a unor
traducători care aveau două modele era de a compila. Două modele
constituie îndemnul suficient şi posibilitatea optimă de a observa textele-
sursă şi de a le pune la lucru. În plus, astfel, traducătorul observă virtuţile
şi slăbiciunile modelelor şi se eliberează de a concepe modelul ca pe o
realitate mistică şi imuabilă, văzînd textul sacru ca pe un text care poate
cunoaşte variaţii şi variante, în funcţie de limba în care apare şi de
traducătorul care îl furnizează. Din această perspectivă, este cît se poate
de naturală încercarea sa de a îngloba în text toate elementele care,
împreună, nu dăunează textului ca traducere.

VII.11. Există situaţii în care compilaţia poate fi demonstrată prin


greşelile de traducere. Astfel, simpla comparaţie a versiunilor latină şi
maghiară: „factumque est diluvium quadraginta diebus super terram et
multiplicatae sunt aquae et elevaverunt arcam in sublimae a terra /
vehementer enim inundaverunt et omnia repleverunt in superficie terrae
porro arca ferebatur super aquas / et aquae praevaluerunt nimis super
terram operitque sunt omnes montes excelsi sub universo coelo” (Gen.,
7, 17-19), respectiv: „Es iöue az Özönuiz negyuen napig é földre, es a
vizec meg áradanac, es a Barkat felemeléc s’ a föld fölett viselec. / Es a
vizec el hatalmazánac, es igen meg neuekedenec é földen, vgyannyera,
hogy a Barka láb vala a vizeken. / Es a vizec olly igen eláradanac, hogy
minden Hegyenec mind az egész ég allat befedeszteténec”, cu cea
românească: „Atunce vine potopul 40 de zile pre pămînt şi înmulţiră-se
apele şi rădicară corabiia şi o înălţa în sus spre apă. Aşa crescură
apele tare spre pămînt şi acoperiră-se toţi mu‹n›ţii înalţi de supt tot
ceriul” (PO) arată că scurtimea celei din urmă are cauze datorate greşelii
care urmează compilaţiei.
După cum se prezintă lucrurile, se pare că autorul PO a consultat
ambele surse şi a citit o porţiune de text mai mare decît întinderea unui
verset. Este foarte probabil ca pentru această porţiune a textului,
versiunea maghiară să fi fost aleasă - datorită posibilităţilor mai mari pe
care le oferă - spre a fi bază a unei traduceri. Părăsind temporar bunele

208
deprinderi pe care le-a demonstrat pînă acum şi citind mai mult decît un
verset, se pare că traducătorul s-a încurcat atît datorită sensurilor, cît şi
datorită formelor. Astfel, versetul 17 este incomplet, după care urmează
finalul versetului următor. Practic, versetul 17 are ca final sfîrşitul
versetului 18: „Atunce vine potopul 40 de zile pre pămînt şi înmulţiră-se
apele şi rădicară corabiia / şi o înălţa în sus spre apă”. Textul încadrează
temporal potopul propriu-zis, după care descrie gradat creşterea apelor,
cu efectele cele mai vizibile pe moment (creşterea apelor care ridicară
arca de pe pămînt, creşterea tumultuoasă a apelor pe care arca plutea,
acoperirea tuturor munţilor de ape). Similitudinea celor trei versete nu
este doar de conţinut, căci textul maghiar chiar îşi începe versetele 18 şi
19 cu aceleaşi cuvinte. Deşi, pentru versetul 19, autorul PO pare a urma
textul latin, căci cele două propoziţii sînt legate prin conjuncţia şi, ceea
ce nu apare decît în textul latinesc „operitque”, în vreme ce textul
maghiar prezintă în acel loc hogy, ceea ce se reda, prin că, încît, dacă
lucrurile ar sta astfel, greşeala ar fi fost aproape sigur evitată. Datorită
asemănării de conţinut dintre versete, precum şi datorită identităţii
constatate pentru începutul versetelor maghiare 18 şi 19, se poate
considera că, în principiu, avem a face cu două tipuri de abatere:
homoeoteleuton şi anamneză eronată (două tipuri de greşeală
caracteristice cazului în care autorul unei traduceri de tip compilatoriu,
care urmăreşte constant cel puţin două texte, întîlneşte segmente similare
ca formă sau/şi conţinut). Citind versetele 17 şi 18, şi considerînd că este
mai potrivit a fi traduse pe urma versiunii maghiare, autorul PO nu a
încheiat versetul 17 prin ideea textului: ‘apele ridicară arca deasupra
pămîntului’. Apoi, modalitatea în care Vulgata şi textul maghiar încep
versetul 18, printr-un intensificator („vehementer enim”, respectiv: „Es
(...) olly igen”) reluat mai jos: „Et aquae praevaluerunt nimis super
terram”, „Es a vizec el hatalmazánac, es igen meg neuekedenec é
földen”, creează o relaţie în mintea traducătorului român, care notează
doar: „Aşa crescură apele tare spre pămînt” etc.
Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, traducătorul român s-a încurcat în
acest loc, tocmai datorită consultării ambelor versiuni care, o dată, s-au
amestecat în mintea sa, apoi, datorită porţiunilor asemănătoare de la
interiorul fragmentului, s-a ajuns la confuziile observabile la nivelul
rezultatului traducerii. Probabil că autorul PO a urmat textul latin, dar a
încercat să nu piardă unele secvenţe din textul maghiar.

209
Acest verset continuă ideea celui precedent (unde se arată cîte zile şi
nopţi a plouat). Dacă ar fi vrut să urmeze întocmai cursul relatării din
Vulgata, autorul PO ar fi trebuit să înceapă acest verset cu un gerunziu.
VII.12. În alte cazuri, compilaţia încearcă a evita neînţelegerea
(chiar dacă rezultatul acesta nu devine implicit). Astfel, Ex., 1, 11: „lu
Faraon dzidiră ceaste oraşe: Fitomul şi Romoşişe, de-a ţinearea
corturile” (PO) îşi construieşte finalul atît prin contribuţia textului latin:
„aedificaveruntque urbes tabernaculorum Pharaoni Phiton et Ramesses”,
cît şi a celui maghiar: „Mert Pharaonac epitec è varosokat Pithont es
Raemsest tárhaznac”. Este greu de ştiut ce a înţeles traducătorul român,
şi, apoi, receptorul român din sintagma „de-a ţinearea corturile”.
Dificultatea în care s-a aflat traducătorul se reflectă în faptul că sintagma
combină sugestiile celor două modele, magh. tárház ‘magazie, depozit,
tezaur’, fiind completat cu lat. tabernaculum. Textul ebraic, unde apare
‫‘ ִמ ְםכְּנוֹת‬oraşe de provizii, oraşe-depozit’ (redat prin lat. tabernaculum),
arată că era vorba despre nişte oraşe care aveau rolul de depozite. Primul
dintre acestea, de altfel, a fost descoperit, structura şi construcţia sa
arătînd în mod clar că servea drept depozit, fiind fortificat şi dotat cu
puţine căi de acces.
După ce se spune că, prin muncă silnică, evreii au construit pentru
faraon două oraşe, urmînd sugestia textului maghiar, traducătorul ne
arată destinaţia acestora „de-a ţinearea” ‘depozite’. Avînd în componenţă
segmentul ház ‘casă’, termenul maghiar îl îndeamnă pe autorul PO către
o completare, dar acesta o preia din textul latin, motiv pentru care apare
cort. Se vede că traducătorul român nu a reuşit să ajungă la înţelegerea
deplină nici urmărind textul maghiar, nici urmărindu-l pe cel latin. În
plus, acesta din urmă era de natură să-l încurce, prin comparaţie cu cel
maghiar, datorită brevităţii sale, căci Vulgata nu reia termenul pentru
‘oraş’ (Limpede este textul german, care urmează întocmai pe cel ebraic,
fără ignorarea anumitor elemente de redundanţă tipic orientală pe care,
adeseori, încearcă să le menţină fără a incomoda prea mult textul
german, într-o traducere atent elaborată: „Und sie bauten dem Pharao die
Städte Pithom und Ramses als Vorratsstädte”)221.

221
Un secol mai tîrziu, BB va reda secvenţa prin: „(...) pre Pitho şi pre Ramesi, şi
pre On, carele iaste Iliupolis”, întrucît astfel urmează textul grecesc: (...) thnv te
P iqw kaP iV a me sh kaWn,
iV stin
ehj { Hliv
J o u poli"
v , din care lipseşte conceptul
aici discutat, dar apare o adăugire finală.

210
VIII. Traducerea ca opţiune şi ca libertate

În perioada de formare a normei literare, timp de cîteva generaţii,


utilizatorii aspectului literar nu se aflau în situaţia de a deprinde şi folosi
o normă literară deja constituită, ci de a participa activ la crearea
acesteia. Ei nu aveau a transporta conţinuturi în cadrele unei norme,
folosind un dat existent - eventual ajustabil în spiritul unor principii deja
stabilite şi funcţionale. În încercarea lor de a reda texte culte, ei se aflau
în situaţia de a face eforturi în vederea înţelegerii propriului sistem -
privind la structura incipientă a aspectului literar, la cea a aspectului
popular local şi la modelul străin - spre a crea ei înşişi principii de
selecţie a materialului lingvistic, totodată apte pentru a asigura
reproductibilitatea realizărilor lingvistice, în limitele rigorilor unei norme
literare.
Întrucît sistemul nu-şi crease cadrele şi mijloacele de a se manifesta
în modalităţile caracteristice unui aspect literar, în acea perioadă,
presiunile pe care traducătorii şi revizorii le aveau de suportat decurgeau
din interacţiunile petrecute între particularităţile aspectului popular local,
caracteristicile lingvistice ale modelelor străine cu care relaţionau şi - pe
fondul circulaţiei textelor şi a indivizilor - a rezultatelor la care
ajunseseră diferitele variante literare locale. Aceste presiuni se
desfăşurau într-un cadru tensionat de două dominante: urmarea textului-
sursă şi a limbii-sursă şi obţinerea înţelegerii textului de către receptor.
Prima cale avea a asigura încheierea lucrului în conformitate cu anumite
principii din epocă, fiind capabilă să asigure corectitudinea traducerii.
Cea de-a doua, fără a ignora textul-sursă, urmărea un scop mai dificil de
atins, dar care, în esenţă, era principala miză a traducerii. Aceste două
mari dominante erau modulate de felurite alte scopuri derivate, precum şi
de condiţiile particulare generate de universul cultural şi social în care se
defăşura traducerea. Astfel, în unele cazuri, ascultînd de necesitatea de a
reproduce textul întocmai, dar avînd în minte că acel text ar trebui înţeles
de un receptor concret - lucru care se petrecea prin intermediul unei
limbi reale -, traducătorii se vor concentra şi în direcţia edificării unui
aspect literar apt de a îndeplini acest deziderat. Apoi, conform cu
trăsăturile definitorii ale mediului cultural, traducători vor opta pentru o
sursă sau pentru mai multe, eventual cu consultarea şi a unor versiuni
româneşti deja existente. Folosind mai mult decît o sursă, traducătorii
pot dobîndi nivele superioare de înţelegere a procesului de traducere,
croindu-şi calea către independenţa oferită de acest procedeu. Aici se

211
află unul dintre motivele pentru care traducerile din spaţiul cultural
românesc al secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea prezintă destule diferenţe
sub aspectul concepţiei şi execuţiei, cu implicaţii asupra configuraţiei
aspectului literar rezultat în fiecare dintre acestea.
Astfel, există traducători şi revizori care urmează cu destulă
fidelitate modelele străine. În general, aceştia folosesc modelul în mod
creativ, se inspiră din acesta, îi urmăresc construcţia şi funcţionarea
pentru ca, apoi, observînd configuraţia şi posibilităţile propriului sistem,
să extragă de aici o normă echivalentă celei observate la model. Alţii,
observă modelul străin, aspectul literar şi pe cele popular românesc, dar
numai pentru a afla căile pe care ar putea concepe şi realiza căile
adecvate de a exprima - în modalităţi culte şi inteligibile pentru cît mai
mulţi utilizatori ai sistemului limbii române - respectivele conţinuturi.
Toate acestea, însă, nu pot fi mereu duse la capăt. Fie că se află sub
imperiul unei concepţii, fie că este forţat de neajunsurile limbii române,
prins între incompatibilităţile dintre limba română şi limba-sursă şi avînd
de făcut faţă unor mize complexe şi divergente, traducătorul va prefera
să se concentreze asupra mijloacelor şi modalităţilor de construcţie şi
exprimare caracteristice limbii române sau să reproducă sugestiile şi
chiar imaginea modelului. Precum se observă, în activitatea de traducere,
încercîndu-se construirea unui aspect literar, sistemul este pus la lucru în
funcţie de posibilităţile şi de capacităţile traducătorilor, de concepţiile şi
scopurile lor, în relaţie cu rezultanta interacţiunilor dintre sistem şi
modelul străin.
Deşi textele acestea se construiesc cu materialul lingvistic procurat
de aspectele populare locale, adică pe baza unui sistem comun,
nesemnificativ diferenţiat în plan local, concepţiile de la baza
traducerilor determină multe dintre soluţiile de traducere alese, acestea
avînd consecinţe asupra procedeelor lingvistice aplicate şi, aşadar, asupra
rezultatelor. Vechea normă literară românească va purta urmele acestei
baze diferenţiate, dar şi pe cele ale influenţelor exercitate de către sursele
devenite modele, modulate de concepţiile şi nivelele de competenţă ale
traducătorilor. De aceea, aspectele literare locale vor prezenta rezultate
asemănătoare dar neidentice ca formă, eficienţă şi posibilităţi. Cauza stă
în ponderile diferite ale factorilor implicaţi în tot acest travaliu.
Cele care au permis, în primul rînd, ca aspectul literar românesc să
se contureze în modalităţi diferenţiate au fost diferenţele dintre
caracteristicile lingvistice ale modelelor urmate. Flexibilitatea modelelor,
sugestivitatea şi capacitatea lor de a indica posibilităţi au contat mai mult

212
decît alţi factori precum vechimea sau stabilitatea acestora. Cu alte
cuvinte, calitatea de model se află în capacitatea sa de a-şi plia sugestiile,
în mod eficient, nevoilor structurale şi funcţionale pe care cealaltă limbă
le are, adică de a se constitui în model şi călăuză pentru a genera un
aspect literar constituit în chipul celeilalte limbi, iar nu în
autoreproducerea sa riguroasă în formele celeilalte limbi (uneori, şi
acestea modificate în chipul limbii-sursă), adică nu de a se constitui în
tipar pentru a genera o replică fidelă. De aceea, limbi precum slavona şi
greaca nu au putut oferi limbii române sugestiile eliberatoare necesare
pentru ca aceasta sa-şi găsească un drum propriu, nu i-au putut dezvolta
capacităţile necesare pentru a-şi găsi în sine resursele şi modalităţile de
constituire a unui aspect literar autonom. Contactul cu slavona şi cu
greaca, luate ca modele, nu putea îndemna decît la încercarea de
reproducere a acestora prin materialul limbii române. Contactul cu o
limbă precum latina putea fi util nu prin aceea că oferea modelul unei
structuri cimentate cu peste o mie de ani în urmă, ci, mai degrabă prin
sprijinul de natură genetică, care facilita regăsirea unor tipare şi
utilizarea unor resurse compatibile la modul cel mai intim cu structurile
de bază ale românei, în măsură să le hrănească pe acestea. Contactul cu o
limbă precum maghiara sau cu limbile slave vii - care reuşiseră să facă
paşi importanţi pe calea edificării unui aspect literar -, adică cu limbi
avînd aspecte literare proaspete, generate pe calea unor procese
aplicabile şi în cazul românei era în măsură să stimuleze şi să faciliteze
procesele iniţiatice necesare dezvoltării unui aspect literar.
Dintre două modele acceptabile şi asumabile, şansele cele mai mari
le are cel mai adaptabil la condiţiile concrete şi la nevoile de moment ale
limbii în formare. În general, modelele cizelate şi statornicite în timp,
sînt mai rigide şi tind să-şi impună caracteristicile fără a se plia nevoilor
structurale şi funcţionale ale limbii în formare, pe cînd modelele recent
formate prezintă mai slabe şi mai puţine tendinţe de a-şi transla
caracteristici asupra imitatorilor.
În al doilea rînd, scopurile au avut o mare capacitate în a determina
şi orienta rezultatele. Ca rezultate imaginate, scopurile au nevoie de
acţiuni care să le împlinească. Tipurile de acţiuni şi căile pe care acestea
se desfăşoară pot duce la îndeplinirea scopurilor, însă generează şi
felurite alte consecinţe, iar unele dintre acestea pot deveni scopuri
aparente.
Textele concepute pentru a ajunge la înţelegerea unui public concret,
variat sub aspect diastratic şi diatopic, în mod necesar au pus în act

213
posibilităţi mai vaste, mai dinamice şi mai eficiente în a genera
înţelegere. În felul acesta, o dată cu aspectul literar s-a dezvoltat şi
publicul, care a avut posibilitatea ca, prin pătrunderea structurilor şi
sensurilor texului, să participe realmente la o parte a procesului. În
momentul în care textele dobîndesc capacitatea de a interacţiona profund
cu publicul, relaţia dintre limbă şi receptor se desfăşoară în ambele
sensuri, ambii poli căpătînd valenţe formative. Încercînd, cu deosebire,
obţinerea unui text care să conţină mesajul la un nivel calitativ
comparabil cu cel versiunilor străine, aceşti traducători vor fi mai puţin
preocupaţi de compatibilitatea textului românesc cu configuraţia
modelului şi mai mult de găsirea unor modalităţi de exprimare care să fie
inteligibile pentru publicul larg. Desigur, modalităţile concepute trebuiau
să fie adecvate pentru redarea nuanţată a unor conţinuturi conceptuale
complexe, turnate în forme adeseori complexe. Aceşti traducători vor
apela la toate resursele posibile (venind dinspre aspectele literare local şi
paralele, dinspre aspectul popular local, sugestiile modelelor străine,
toate acestea oferite de versiuni româneşti şi străine ale textului, precum
şi de alte texte).
Textele concepute spre a edifica un aspect literar, prin urmarea unui
model cultural, fără preocupări constante şi profunde pentru obţinerea
înţelegerii la nivelul cititorului, adică neadresate în mod real unui cititor,
nu pot avea această trăsătură, de aceea limba pe care o creează rămîne un
construct abstract. Din acest motiv, la această categorie de texte,
edificarea aspectului literar se obţine pe căi mult mai greoaie. Încercînd
să se sincronizeze cu ceea ce se întîmpla în epocă, mai puţin atenţi la
receptor, aceşti traducători vor avea ca scop, mai degrabă reproducerea,
iar nu traducerea textului sacru. Chiar dacă vor urmări obţinerea unui
text conform cu cel oglindit de model, şi aceşti traducători se vor lovi de
necesităţile limbii şi vor căuta modalităţi prin care limba română să
reflecte în chip potrivit ceea ce apărea în limba-sursă. Obţinerea
înţelegerii la receptor nefiind decît un scop de rang secund, aspectul
lingvistic obţinut va fi mai degrabă comparabil cu ceea cerinţele şi
structurile limbii-sursă decît cu cele ale limbii-ţintă.
Chiar dacă aceste două situaţii nu există în stare pură, în perioada
vechii române literare, în spaţiile estic şi vestic ale teritoriului
dacoromân datorită ponderii diferite pe care cele două dominante le-au
avut, rezultatele la care s-a ajuns erau sensibil diferite.
Fiind un act conştient, deliberat, traducerea se constituie şi ca
urmare a unui şir de opţiuni. Opţiunea pleacă de la scopurile traducerii

214
acelui text concret - prin care se constituie şi principiile traducătorului
asupra traducerii în general şi asupra traducerii la care lucrează -, trece
prin constrîngerile limbii în care traduce şi prin cele ale modelelor, şi are
revine la scopul de a obţine un text inteligibil pentru cititor sau de a
reproduce textului-sursă în limba-ţintă.
Principiile traducătorului nu pot depăşi anumite limite ale epocii şi
decurg din rezultatele pe care aceasta le-a obţinut în astfel de
întreprinderi, la care se adaugă elemente pe care traducătorul le-a
observat sau dedus din lucrări similare, precum şi urmărind construcţia
modelelor sale, şi pe care şi le-a însuşit considerîndu-le aplicabile şi
potrivite pentru propriile scopuri. Avînd mai mult de o sursă, presiunile
dinspre acestea se diversifică, dar devin mai lejere, mai ales cînd între ele
există diferenţe, iar tentaţia compilaţiei devine predominantă. Întrucît
scopul principal, prin acţiunile traducătorului şi prin căile pe care acesta
le adoptă, poate ajunge să genereze alte scopuri secundare (de exemplu,
translarea conţinuturilor are nevoie de mijloace lingvistice dezvoltate,
ceea ce se poate obţine prin orientarea asupra limbii, lucru care poate
deveni scop în sine), avînd în vedere mai multe modalităţi de a obţine
anumite rezulate, dar şi mai multe rezultate, traducătorul poate manifesta
de-a lungul aceluiaşi text comportamente variate, aparent contradictorii.
Precum se observă, opţiunea sau alegerea nu reprezintă un act lipsit de
cadru şi de forţe determinative, ci o rezultantă a acţiunii anumitor factori
care se ierarhizează. În acest fel, opţiunea, sau alegerea se încarcă de
semnificaţii.
Dezvoltîndu-se sub imperiul unor modele străine şi pe calea
încercării de a reproduce acele modele mai degrabă decît de a le folosi
orientativ, aspectul literar din ariile moldoveneşti şi munteneşti va evolua
lent, păstrînd urmele tiparelor sintactice, de construcţie a cuvintelor şi
lexical-semantice imprimate de modele. În Transilvania, mediul cultural
dominat de alte concepţii va face ca limba română să fie stimulată spre a-
şi rafina mijloace de expresie pe care le va dezvolta cu propriul material,
punînd în act propriile tendinţe, orientîndu-se prin observarea modelelor
şi încercînd să atingă performanţele acestora în chip propriu, nu prin
reproducerea lor în sînul ei.
Acestea sînt principalele cauze pentru care textele moldoveneşti şi
cele munteneşti sînt mai relaţionate cu formele modelelor străine, cu
modalităţile de conceptualizare ale acestora, aspectul literar de aici fiind
mult mai puţin exersat în direcţia valorificării valenţelor propriei limbi.
Orientate către cerinţele limbii române şi lipsite de corsetul limbilor

215
străine, suple şi îndreptate spre a obţine înţelegerea lor de către receptor,
textele transilvane au folosit modelul pentru a privi la posibilităţile căii
mai degrabă decît la tiparele acesteia, la limbă ca la un mijloc şi nu ca la
un scop, la rezultatul comunicării, iar abia în subsidiar la cel al
procesului - chiar şi atunci doar pentru a îmbunătăţi comunicarea şi
eficienţa transmiterii mesajului.
Întrucît limba română era lipsită de un aspect literar, în zona estică -
unde tendinţa a fost păstrarea limbii aristocraţiei alogene, ca limba cultă -
, la momentul primelor traduceri s-a încercat constituirea unui aspect
literar conform modelului slavon. Abia constrîngerile generate de
necesitatea înţelegerii textului - la care se vor alătura rezultatele obţinute
succesiv - vor conduce la utilizarea resurselor şi posibilităţilor oferite de
limba română. În zona vestică, sub influenţa ideologiei protestante,
tendinţa dominantă a fost de valorificare a resurselor limbii române, de
creare a unei căi standardizate prin care receptorii de toate categoriile să
ajungă la înţelegerea conţinuturilor. De altfel, procesul acesta a fost
stimulat şi încurajat de procesul paralel prin care maghiarii înşişi, aflaţi
în proces de construcţie a normei culte, îşi degermanizau limba.
Chiar dacă, în esenţă, toate soluţiile de traducere decurg din opţiuni
făcute de traducător, în conformitate cu diferite tipuri de posibilităţi, cu
concepţia acestuia şi cu scopurile traducerii, în cele ce urmează vom
urmări cîteva situaţii în care opţiunile (gramaticale, lexicale şi de
traducere) indică atît situaţia în care se afla sistemul paradigmatic (unde
trebuie să existe cel puţin o altă soluţie echivalentă, ori ca nivelul de
dezvoltare a sistemului să permită deja posibilitatea creării mai multor
forme de exprimare pentru acel conţinut) al limbii române, utilizat în
vechile traduceri de texte religioase, cît şi modalităţile în care vechiul
aspect literar românesc îşi constituia un sistem paradigmatic.
Multe dintre exemplele care urmează ilustrează procesul de eliberare
a traducătorului de modele - interne sau externe -, rolul acestora
devenind doar consultativ, cel mult orientativ. Prezenţa acestor situaţii
este sugestivă şi relevantă în ceea ce priveşte mentalitatea în schimbare a
traducătorilor şi revizorilor, importanţa crescută acordată necesităţilor
limbii române şi cerinţelor receptorului. Observînd că opţiunea este
posibilă şi îngăduită, precum şi că aceasta poate genera mijloace de
exprimare adecvate cerinţelor limbii, uşurînd transmiterea mesajului,
încercînd să întărească aceste două achiziţii şi să atingă rangul surselor şi
modelelor urmate, traducătorii vor fi stimulaţi să găsească noi soluţii de
traducere. Paşii de început sînt mici, desigur, iar realizările pe măsură,

216
însă eliberarea de modele rămîne un element ce a contribuit la edificarea
aspectelor literare ale limbilor vernaculare.
VIII.1. La nivel gramatical, în condiţiile în care sursele nu prezintă
diferenţe în măsură să inducă deosebiri între rezultatele traducerilor,
acestea derivă din felul în care traducătorii înţelegeau să utilizeze
resursele oferite de limba română pentru a reda anumite conţinuturi.
Diferenţele de topică, mici deosebiri de paradigmă, modul de a concepe
enunţul (în legătură şi cu contextul mai larg din care acesta face parte)
arată nu doar nefixarea structurilor limbii, ci şi valenţele acesteia:
„tîmplatu-mi-se-au” (CB), „mi se-au tîmplatu” (CV), „mi se-au tîmplat”
(CP), „mi să tîmplară mie” (NTB), „s-au întîmplat mie” (BB); „se puteare
fure lui” (CB), „se are puteare fi lui” (CV), „să ară putea să fie el” (CP),
„de ară putea el” (NTB), „de va fi cu putinţă lui” (BB); „zidindu sineşivă”
(CB), „zidindu-vă voişi” (CP), „întrămîndu-vă” (NTB), „zidindu-vă pre
voi” (BB); „vrea se iasă spre demîneaţă” (CB), „că demîneaţă vrea se
iasă” (CV), „vreare-aş să ies de demîneaţă” (CP), „vrînd să iasă a doao zi”
(NTB); „vrînd să iasă a doa zi” (BB); „cine teame-se de Zăul” (CB), „cei
ce vă teameţi de Dumnezeu” (CP), „carii vă teameţi de Dumnezău”
(NTB), „ceia ce vă teameţi de Dumnezău” (BB).
Tot aici se încadrează şi situaţiile în care, pe lîngă reproducerea
diferitelor tipuri de construcţii (mai ales a celor de tipul kageeiV j ne
v to ),
traducătorii avînd mai multe surse, aleg să ignore prezenţa acestora şi să
ofere cititorului echivalenţii gramaticalizaţi de propriul sistem.
VIII.2. La nivel lexical, opţiunile traducătorilor decurg din ofertele
sistemului sau ale surselor urmate, în funcţie de concepţia de la baza
traducerilor. În cazul împrumuturilor există o relaţie de dependenţă între
valoarea termenilor din română şi cea a primitivilor din limbile din care
româna a împrumutat, şi cu care încă era în contact (cultural sau
popular). Totodată, sub influenţa textelor-sursă, termenii româneşti pot
dobîndi valori prin care să recreeze, să imite sau doar să sugereze
valorile pe care traducătorii le găsesc în acele texte. În consecinţă, uzul
termenilor împrumutaţi ori resemantizarea lor putea provoca mişcări la
nivelul cîmpului lexical şi în reţeaua de relaţii dintre membrii familiilor
lexicale, de unde şi dinamici destul de vii în cadrul lexicului românesc,
date de solicitările semantice ale textului-sursă şi de instabilitatea unui
aspect literar românesc insuficient exersat.
Fie că se au în vedere împrumuturi, fie se au în vedere termeni mai
vechi, eventual aflaţi în fondul lexical al aspectului popular, cel mai
ades, alegerile şi uzurile sînt supuse factorilor ce ţin de mediul natural şi

217
cultural al traducătorului şi revizorului, precum şi de intenţiile acestora,
puse în mişcare de felurite calcule şi mize ale acestora. Precum în alte
situaţii, nu mereu se poate considera că un anumit termen derivă fără
echivoc dintr-o anumită tendinţă, acţionînd singură, încadrîndu-se în
mod categoric într-o clasă dată. Principala cauză a acestei stări este de
ordin obiectiv, întrucît unul şi acelaşi termen poate servi la fel de bine
atingerii mai multor scopuri, el fiind încărcat cu mai mult valenţe de
acest fel şi fiind situat în mai multe sfere ale sistemului lexical.
Clasificarea exemplelor de mai jos, operată pe baza unor criterii
stabilite în funcţie de caracteristicile termenilor intraţi în relaţie, este
conformă cu ceea ce s-a considerat a fi preponderent în fiecare din
situaţiile cu care s-a exemplificat. De aceea, anumite uzuri pot avea
anumite semnificaţii într-o anumită situaţie sau într-un anumit text, şi
altele într-o altă situaţie şi într-un alt text. Neavînd o normă deja creată şi
funcţională, căreia să i se conformeze, prin opţiunile sale, traducătorul nu
dezvăluie doar concepţiile care îl animau şi scopurile pe care le urmărea,
ci şi felul în care percepea elementele diferitelor norme cu care intra în
contact. În general, nu problema cunoaşterii acelor elemente constituia
factorul care ar fi împiedicat adoptarea şi utilizarea lor, ci tocmai felul în
care le percepea (ca fiind culte, populare, regionale etc.). Situaţiile care
reflectă acestea diferenţe au în vedere relaţia arhaism / cultism / termen
uzual, din zona proprie sau dintr-o altă zonă. Uneori, elementele lexicale
apar în text doar ca reflex al unor deprinderi de echivalare a termenilor
traduşi cu termeni, uzuali în sistemul lexical al mediului scriptorului,
alteori, acesta putea utiliza termeni care-i erau mai puţin familiari, dar pe
care îi investea cu felurite valori, după cum îi simţea ori după cum îi
considera sub aspectul adecvării la contextul de tradus. Deşi nu se poate
considera de fiecare dată că opţiunile cărturarilor sînt încărcate cu
maximum de conştienţă, sau că o astfel de delimitare era clar trasată şi
operaţională în epocă, la aproape orice text ne-am referi, este dificil să se
treacă cu vederea peste anumite situaţii, în mod rezonabil încadrabile în
categoria opţiunilor. Avînd în vedere că, uneori, scriptorii se gîndeau la
gradul de cizelare a textului treptat constituit prin traducere, iar alteori
erau concentraţi asupra utilităţii acestuia (dată mai cu seamă de
inteligibilitate), această distincţie devine pe alocuri relativă şi greu de
tranşat.

Existenţa elementului de origine slavă este o realitate caracteristică limbii


textelor româneşti provenind din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Ca

218
element popular, acesta este răspîndit în toate zonele dacoromâneşti, dar
avînd o pondere mai mare în Moldova şi în Ţara Românească. Ca element
cult, prezenţa sa în Moldova şi Ţara Românească este obişnuită, iar în
Transilvania este determinată mai degrabă de nevoia traducătorilor de aici
de a demonstra caracterul ortodox al textelor sacre, provenienţa textelor
de bază din spaţiul slav-ortodox. Elementul latin moştenit este mai
răspîndit în zonele Transilvaniei, mulţi termeni de aici avînd
corespondenţi de origine slavă peste munţi. Timp de cîteva sute de ani,
începînd cu secolul al IX-lea - după creştinarea slavilor - în Moldova şi în
Ţara Românească, elementul latin a suferit unele dizlocări sub presiunea
elementului slav. Incomparabil mai slab, acelaşi tip de presiune l-a suferit
limba românilor din Transilvania, după secolele XII-XIII. În ceea ce
priveşte elementul latin cult, acesta este mai uşor de găsit în textele
transilvane, pînă în secolul al XVIII-lea prezenţa sa în Moldova şi Ţara
Românească indicînd influenţe dinspre Transilvania. În secolul al XVII-
lea, textele moldoveneşti şi munteneşti prezintă urme consistente ale unei
influenţe culte de origine grecească, prin împrumuturi, dar mai ales prin
calcuri.

La nivelul tuturor textelor se poate identifica un efort de punere la


contribuţie a elementelor lexicale deja existente în limba română:
termeni moşteniţi din latină, elemente de suprastrat, împrumuturi mai
vechi din greacă, din limbile slave, din maghiară. De asemenea, nici unul
din aceste texte nu ocoleşte împrumuturile recente şi cultismele epocii,
ori pe cele provenind din textele-model. În general, aşadar, există un
fond pe care cu toţii îl utilizează, dar ale cărui elemente nu erau încadrate
ori ierarhizate (nici pentru toţi şi, aproape sigur, nici măcar la interiorul
fiecărei arii locale). Ceea ce, sub acest aspect, generează diferenţe între
aceste texte provine din măsurile diferite în care fiecare din ele apelează
la componentele fondului comun. Ascultînd, într-o anumită măsură, de
factori supraordonaţi şi imperativi, precum mediul cultural în care s-au
dezvoltat, presiunile de tot felul (textul în sine, limba sursă, limba ţintă,
receptorul) şi fiind supuşi inerentelor limitări ale propiilor cunoştinţe,
traducătorii optează, între anumite limite, cu mai multă sau mai puţină
forţă, succesiv, către anumite categorii de termeni.
VIII.2.1. Cît se poate de relevant este cazul în care două versiuni -
între care există relaţii de filiaţie, dar care sînt construite avînd la bază
concepţii diferite şi surse de bază diferite - prezintă elemente
concordante, dar fără ca, în acel loc, acest lucru să decurgă dintr-o relaţie
directă. Fără a fi o coincidenţă întîmplătoare, o astfel de situaţie este
rodul altor procese decît cele care, aparent, ar lega direct cele două texte.

219
VIII.2.1.1. Comparaţia dintre „avînd mărturie de la toată sămînţa
jidovilor” (NTB, FA 10, 22) şi „mărturisindu-se despre toată limba
jidovilor” (BB), alături de textele grecesc şi latinesc ma rtur o uvme no"v te
po
uJlo
v o uJ to u`
qno
v e j u" (...), respectiv „testimonium habens (...)”, sau cea
dintre „căzu şi răpăosă” (NTB, FA 5, 5), faţă de „căzînd au murit” (BB), în
textul gr.: pe swV n xe
e j y v uxe n , dar în cel lat.: „cecidit et expiravit”,
conduce la concluzia că, dacă BB practică urmarea textului grecesc222,
NTB, în preferinţa sa pentru structuri şi forme de exprimare apropiate
sistemului şi spiritului limbii române, recurge la textul latin şi încearcă în
acest fel să participe la edificarea normei literare româneşti, dar prin
adoptarea unui model aflat în ascendenţa românei şi nu a unuia cu totul
exterior.
VIII.2.1.2. Seria: fereastră (CB, NTB, BB, FA 20, 9), zăbleală (CV),
ocnă (CP) reprezintă în mod cert rezultatul unor opţiuni care decurg din
posibilităţile sistemului paradigmatic conjugate cu impulsuri diferite la
nivelul traducătorilor. CB şi NTB optează pentru termenul moştenit,
probabil întrucît acesta era bine cunoscut cititorilor, pe fondul faptului că
aceste două texte, de regulă, preferă termenii moşteniţi. Avînd în vedere
centrarea BB pe text şi nu pe receptor, opţiunea de aici nu se judecă la
fel. Mai probabil este că, în epocă şi pe teritoriul muntenesc, prin
caracteristicile sale fonetice, cuvîntul era recomandat pentru a participa
la constituirea normei literare. Apelul lui Coresi la împrumutul
diminutivului slav ocno nu este neobişnuit pentru cineva care combină
termeni moşteniţi şi populari, împrumuturile şi calcurile din limba de
cultură, termenii împrumutaţi din maghiară, într-o ţesătură uneori reuşită.
Soluţia din CV poate fi dată de urmarea unei versiuni slavone care, pentru
ocno prezenta zabralo . În ultimă instanţă, şi acest text, precum CP,
urmează modelul străin, încercînd să aducă în limba română un
împrumut generat de model223.

222
De fapt, Noul Testament din BB este revizia NTB, dar avînd drept călăuză
textul grecesc, de aceea concordanţele dintre BB şi NTB reflectă nu urmarea NTB
de către BB, ci concordanţele dintre Vulgata şi Septuaginta.
223
Tendinţa lui Coresi de a face împrumuturi din textele slave, iar a lui Bratul de
a utiliza material moştenit apare şi în: „Să lucrăm şi se păzimu sineş” (CB), „să
robim şi să ne ferim cineş sine” (CP), unde se redă vsl. rabotati‘do ule uve in,
servire’, cel din urmă fiind un împrumut de origine slavă, din aceeaşi familie
(este semnificativ că nu traduce prin a roboti).

220
VIII.2.1.3. Chiar dacă NTB prezintă o preferinţă evidentă pentru
termenii de origine maghiară, prezenţa în text a unui astfel de termen nu
reflectă neapărat şi exclusiv această preferinţă. Astfel, sub FA 5, 16,
seria: beteagi (NTB), faţă de lîngezii (CB, CP), bolnavi (BB) pare a arăta că
NTB preferă termenul împrumutat din maghiară, că textele secolului al
XVI-lea preferă termenii moşteniţi şi populari, că BB preferă termenii de
suprastrat deja consacraţi prin uz.
În fapt, dominanta lexicală a textelor din secolul al XVI-lea este
elementul slav calchiat (la nivel de expresie sau la nivel semantic) sau
împrumutat. Pe fondul, cît se poate de firesc, al imposibilităţii de a
renunţa la materialul lexical românesc obişnuit şi cunoscut de toţi
receptorii, apariţia situaţiilor în care textul punea probleme de traducere
majore se putea conjuga cu dobîndirea unei ponderi mai mari de către
dominanta care avea în vedere înţelegerea textului de către cititori. În
general, în porţiunile în care - prin complexitatea conţinutului sau prin
structurile limbii-sursă - textul ridică probleme de înţelegere majore,
traducătorii au tendinţa de a utiliza mai mult material lexical autohton (ei
înşişi fiind primii care pot resimţi acest neajuns). De aceea, aici, CB şi CP
preferă forma populară larg cunoscută.
Fiind lipsiţi de determinarea de a opera un împrumut din limba
greacă - absolut inutil şi împovărător, de altfel -, avînd la dispoziţie un
termen popular larg întrebuinţat şi apt pentru a pătrunde în norma
literară, revizorii BB vor utiliza termenul cel mai la îndemînă, respingînd
termenul din NTB din motivelele mai jos prezentate.
La rîndul lor, traducătorii NTB vor face un raţionament similar, însă
din propria perspectivă. În urma contactelor cu slavii, românii au preluat
un termen precum bolnav, pe care l-au folosit pentru a denumi felurite
tipuri de afecţiuni. Treptat, acesta a înlocuit elementul moştenit, lînged,
care a devenit regional şi, apoi, arhaic. În urma contactelor cu maghiarii,
românii din respectivele zone, au dobîndit un termen precum beteag, pe
care, de asemenea, l-au aplicat pentru a denumi orice fel de afecţiune. În
ariile transilvane, de contact cu maghiarii, acest termen a intrat în
concurenţă cu bolnav care, treptat, şi-a restrîns ocurenţele, dar fără a
dispărea - mai ales datorită neizolării, adică a contactelor cu restul
românilor. Cu toate acestea, datorită contactului continuu cu maghiarii,
beteag şi-a păstrat valoarea semantică şi forţa în sistem. În celelalte zone,
unde termenul a pătruns indirect şi, mai ales, unde a lipsit presiunea de
contact dinspre maghiari, deşi s-a păstrat, beteag nu a rezistat
concurenţei lui bolnav. El nu a fost înlăturat, ci s-a specializat cu sensul

221
‘infirm, persoană care suferă de o infirmitate (în special la unul dintre
membre)’. În acest fel, pentru traducătorii NTB, beteag se afla pe aceeaşi
poziţie pe care o ocupa bolnav pentru revizorii BB. Utilizarea acestuia
este determinată de contactul cu maghiara, dar nu neapărat în sensul
simplei preferinţe a termenului maghiar, ci în sensul, mai complex, că, în
urma contactului cu maghiarii, modificările la nivelul lexicului acelei
zone au adus un anumit termen pe poziţia dominantă. Practic, şi unii şi
ceilalţi, nu neapărat datorită provenienţei termenului, introduc în text
cuvîntul care era mai recomandat în acest sens, datorită răspîndirii sale în
proporia zonă. În plus, şi unul şi celălalt putea fi înţeles de către toţi
românii.

Marcat regionale, deşi datorită unor cauze diferite, apar şi seriile: iacă
(general în NTB), faţă de iată (general în BB); crai (general în NTB), faţă de
împărat (general în BB); astruca (NTB, FA, 5, 6), faţă de îngropa (BB) (dar
îngropa în ambele sub FA, 5, 9;10224); a învita (NTB, FA, 6, 12)225, faţă de
a întărîta (BB), loc în care CB şi CP utilizează verbul a rădica (CB şi CP
cunosc şi folosesc vb. a întărîta, el apărînd, spre exemplu, sub FA 17, 16,
precum în BB, în vreme ce NTB utilizează vb. a înfierbînta).

VIII.2.1.4. Sub FA 20, 19 apostolul Paul spune că a trebuit să


depăşească multe încercări, datorate uneltirilor evreilor. Pentru ceea ce în
textul slavon se numeşte prin nas\v1t , CB întrebuinţează sveature, CV
sveatu, iar CP feleluit (< magh. felel ‘antworten, haften’). Termenul sveat
este un slavonism (< vsl. s\v1t ), în secolul al XVI-lea fiind cunoscut şi
utilizat. Aparent, el ar fi trebuit să apară mai degrabă în CB şi CP, decît în
CV, însă putea apărea la fel de bine în toate trei. Înţelegînd că, în mod
firesc, nu se poate presupune că traducătorii şi revizorii tratau cu egală
atenţie toate segmentele de text, după cum nici nu li se pot atribui în mod
arbitrar stări de neatenţie, vom presupune că apariţia formei în CB se
datorează urmării textului slav, pe fondul realităţii că termenul era bine
cunoscut şi uzual în zonă. Fie sub acest impuls, fie considerînd că
termenul slav era mai aproape de norma literară, autorul CV foloseşte
acelaşi termen. Prin soluţia din CP (feleluit) se încearcă punerea în uz a
unui maghiarism, poate creat de către maghiarii vorbitori de română şi

224
A astruca apare în Vechiul Testament din BB (Tovit, 12, 14; Sirah, 38, 17). În
CB şi CP apare constant a îngropa.
225
Termenul acesta apare în CP sub FA 14, 19, unde NTB prezintă a amăgi, iar BB
a îndemna. În CB apare o creaţie precum a înrosti.

222
adoptat de către românii aflaţi în contact cu aceştia, poate creat de
Coresi.
În secolul al XVI-lea, cuvintele întrebare şi răspuns apar utilizate în
contexte în care este vorba despre consfătuiri animate, discuţii în
contradictoriu, polemici aprinse etc., termeni care, în funcţie de context,
pot fi sinonimi cu cel din CP. Avînd în vedere versetul aşa cum apare în
CP: „Voi ştiţi că dentru întîia zi de cînd veniiu întru Asia, cum cu voi în
toţi anii fui lucrînd Domnului cu toată smerenia mîndriei şi multele-mi
lacrîmi şi năpăstile-me ce mi se-au tîmplat de jidovi spre feleluit (...)”, se
pare că diaconul Coresi a semnificat prin spre feleluit faptul că, faţă de
activitatea înşirată în prima parte a frazei, evreii i-au oferit drept răspuns
necazurile înşirate în partea a doua. Multe dintre opţiunile coresiene, de
altfel, se justifică prin raţionamentele pe care acesta le face la nivel
semantic, uneori greşite, mereu plauzibile.
VIII.2.1.5. Cînd redarea sensului devine primordială - mai ales în
cazul unui traducător orientat spre cititor - este posibil ca importanţa
altor mize să scadă sever. Astfel, sub Mt., 14, 5, NTB prezintă: „se temea
de dihanie căce ca un proroc avea pre el”, opţiune aparent
surprinzătoare, cu atît mai mult cu cît însuşi textul BB va refuza (probabil
deoarece, din perspectiva normei culte, dihanie avea o poziţie inferioară
comparativ cu gloată) această soluţie, dar va adopta tot un slavonism
(mai frecvent utilizat): „se temu de gloată, căci ca un proroc îl avea pre
el” (BB). Oricare ar fi fost considerentele opţiunii din BB, soluţia gloată
este mult inferioară celei a NTB, mai ales că apărînd prin refuz, înseamnă
că decurge dintr-un raţionament care trebuie să fi cîntărit şi motivele
pentru care în NTB s-a folosit dihanie.
Privind la textele grecesc şi latin, unde apar tonclo V ov j n , respectiv
populum, se înţelege care era valoarea cerută de context. Termenul din
BB era generic şi avea un sens larg, fiind interpretabil, dar era congruent
cu sensul cerut. Termenul din NTB avea sensul ‘suflare’, cu referire la o
adunare (de oameni), fiind cît se poate de indicat pentru a reda sensul din
context. Adeseori, diferenţele dintre soluţii decurg din diferenţele dintre
mizele pe care de traducătorii le aveau în vedere. Acest caz, însă, mai
dezvăluie un aspect deosebit de important. Este aproape sigur că
revizorii BB nu au utilizat termenul datorită valorilor pe care acesta le
căpătase printr-un intens uz la nivel popular, ceea ce a condus la o
anumită incapacitate a acestuia de a concura pentru dobîndirea statutului
de termen aparţinînd aspectului literar. În NTB, el este utilizat cu valoarea
sa etimologică, ceea ce arată că, deşi cunoscut, frecvenţa sa scăzută în uz

223
îl păstrase în conştiinţa vorbitorilor culţi din Transilvania ca pe un
termen străin, neasignat lexicului popular.
VIII.2.1.6. Termeni precum: dezlegămu-ne (CB), mutămu-nă,
descărcămu-nă (CV), purtămu-ne, vînslămu-ne (CP), vînslăm, mearsem
(NTB), mergînd, am mers, (BB), au drept corespondente, unitare, în textul
slavon vb. ot\vesti ‘navi discedere’, în cel latin vb. navigare. În textul
grecesc, sînt utilizate vb. apoj plewv , care indică ‘acţiunea de îndepărtare
sau de apropiere pe mare’ (aşadar, indiferent de direcţia faţă de privitor
ori de un punct fix, o ‘deplasare cu un vas’), respectiv anaj gv w , care
indică ‘deplasarea pe mare’, dar cu accentul pe sensul ‘înaintare în larg’.
Verbul slavon menţionat purta ambele valori, slavona neavînd aici
diferenţieri prea atente. Cazul arată dificultăţile legate de redarea unui
conţinut care nu este foarte familiar şi frecvent în toate limbile, în
contextul în care traducătorul este mai concentrat asupra desfăşurării
firului epic, neafectat de imprecizia termenilor226. Textul grecesc
foloseşte termeni nuanţaţi, cel latin o formă nediferenţiată, iar cel slavon
o formă diferenţiată semantic. Limba română se centrează pe sensul
‘deplasare’, cu slabe precizari - prin specializarea termenilor - privitoare
la deplasarea pe mare. Probabil că autorii traducerilor mizează pe
desluşirile pe care le procură contextul. Astfel, termenul lui Bratul
indică, în context, punctul iniţial al unei deplasări pe mare. De asemenea,
acest traducător repetă forma (fără temei în model, deoarece textul
slavon - precum în greacă şi în latină - conţine timpuri diferite). Cauza
repetiţiei ar putea sta în dezinteresul pentru precizia semantică - favorizat
de limpezimea contextului, dar şi de faptul că nu a găsit în limbă un
termen care să indice într-un mod adecvat deplasarea pe mare şi
înaintarea în larg, după cum o cere textul. Celalalt factor favorizant pare
a sta în modelul slavon care, şi acesta, utilizează tot o singură formă. O
dată găsit acest cuvînt, Bratul nu mai renunţă la el, însuşi textul slavon
operînd tot cu un termen.
Verbul din BB, mai puţin recomandat pentru a semnifica deplasarea
pe mare, este suficient în context. În plus, se pare că BB nu optează
pentru termenul din NTB datorită caracterului său popular.

226
Întrucît textul menţionează doar faptul că corabia s-a desprins de mal,
punîndu-se în mişcare şi că se deplasa, traducătorii se vor concentra asupra ideii
de ‘deplasare’.

224
CP şi NTB folosesc o singură data vb. a vînsla227 cel mai legat de
navigaţie, dar nu foarte adecvat sub aspect semantic şi sub cel al
cerinţelor unei norme literare. Cele două alegeri se judecă diferit, în
primul caz, grija pentru norma literară fiind mai mică decît în al doilea,
proprietatea semantică din grijă pentru cititor, în ambele, fiind motorul
acestor alegeri.
Situaţia aceasta arată că, atunci cînd limba română este lipsită de
mijloace adecvate, iar modelele nu furnizează material lingvistic ori
sugestii şi nu îndeamnă în mod obligator la fidelitate semantică,
traducătorii români ai secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea apelează la
termeni ale căror valori generale procură înţelegere, dar fără nuanţe.
VIII.2.1.7. Sub FA, 21, 31, textul grecesc prezintă sintagma
cilia r̀ cw/ th "`speriv h " , ‘tribuno cohortis’, redată în textul slavon prin:
ti[nicu spir1. Aceasta este redată în textele româneşti după cum
urmează: „miiaşul zborului” (CB), „miiaşul gloateei” (CV), „miiariul
spirea” (CP) „căpitanul şireagului” (NTB), „căpitanul polcului” (BB).

Foarte probabil, opţiunea din CP decurge dintr-o confuzie generată de


impresia că vsl. spir1 (redînd gr. speriv a ‘cohors’) este un nume propriu.

Opţiunile din CB şi CV reflectă limitele epocii şi ilustrează


comportamentele generale ale autorilor celor două texte. Este vorba
despre termeni de origine slavă, larg cunoscuţi în română, datorită
caracterului lor popular. La modul rezonabil, nici nu se pot imagina alte
posibilităţi pentru aceşti autori. În chip firesc, NTB optează pentru un
termen de origine maghiară, frecvent în aria transilvană, dar cunoscut şi
utilizat uneori şi în celelalte arii româneşti. Datorită faptului că BB îi NTB
succede în timp şi, mai ales, datorită faptului că BB se constituie prin
revizia NTB, ca de fiecare dată cînd procedează altfel decît NTB, opţiunea
din BB semnifică respingerea soluţiei textului transilvan. În acest caz, BB
alege slavonismul.
VIII.2.1.8. Acelaşi lucru se petrece şi prin opţiunea de sub FA, 10, 1,
unde NTB traduce: „Cornilie, sutaş den şireag, carea să chiema a Italii”
(NTB), faţă de: „de gloata ce chema-se italiiască” (CB), „den gloata ce se
cheamă Talia” (CP), „din ceata ce să chema Frîncească” (BB). Pentru
textele secolului al XVI-lea, exemplul indică polisemantismul lui gloată,

227
Uz pentru care autorii NTB se simt datori să furnizeze cititorului o glosă prin
care să-şi motiveze alegerea.

225
care îşi lărgise paleta de sensuri prin repetate extensiuni, precum şi faptul
că acest termen popular era larg răspîndit şi uzual228. Pentru NTB,
exemplul poate arăta că rom. şireag avea valori ce gravitau sub forţa
centripetă a termenului maghiar, beneficiind, totodată, de nuanţele şi
uzurile acestuia (prin sensul ‘mulţime’ cu valoarea ‘popor, neam’),
precum şi preferinţa autorilor NTB pentru acesta. În plus, prin respingerea
sa, concomitent cu utilizarea lui ceată, autorii BB nu aleg un termen mai
adecvat normei literare şi nu obţin limpezime ori nuanţare semantică ori
stilistică, ci doar aleg slavonismul.
VIII.2.1.9. Sub Gen., 2, 1, textul ebraic este: ‫שּׁמַ ֽי ִם ְוהָאָ ֶֽרץ ְוכָל־ ְצבָאָ ֽם׃‬
ָ ‫ַה‬
‫ ַוי ְ ֻכלּֽוּ‬, ebr. ‫( צבא‬tsābā) avînd ca nucleu de sens conceptul ‘oaste, armată’,
care presupune şi nuanţa ‘ordine. Termenul utilizat în textul maghiar de
la baza PO, sereg, surprinde în mod potrivit ceea ce apare în textul ebraic.
Cuvîntul maghiar avea sensuri precum ‘adunare’, în general, ‘armată,
oaste’, implicînd nuanţa ‘ordine’. Mergînd pe urmele textului latin, care
conţinea ornatus, PO utilizează podoabă, termen ales şi de BB, pe urmele
textului grecesc, în care apare ko v " . Precum se observă, textele latin
o Jsmo
şi grecesc accentuează nuanţa ‘ordine, aranjament’229. Dacă BB traduce
ceea ce găseşte în textul grecesc, traducătorul PO avea la dispoziţie două
modele, aşadar se poate presupune că şi-a pus unele întrebări privind
calea pe care ar trebui să se înscrie. Aceasta este una din situaţiile în care
un traducător avînd două surse poate să se afle într-o situaţie
comparabilă cu a traducătorului avînd o singură sursă. Diferenţele dintre
două surse pot fi variate: a) o sursă poate avea un segment de text care
nu apare în cealaltă, b) o sursă poate conţine un alt sens decît cealaltă, c)

228
Termenul apare în PO, sub Ex., 17, 1: „Toată gloata fiilor lu Israil afară
purceaseră den pustinea Sinului, cineşi după şireagul său, cum Domnul lor
lăsase” (PO), „AZ Izrael fiainac minden gyülekezete kiindula à Sin neuü
pusztabol az ö amegszálásockal, mit az WR nekic meg hadta vala”, „igitur
profecta omnis multitudo filiorum Israhel de deserto Sin per mansiones suas
iuxta sermonem Domini”. Se vede că privind la valorile corespondenţilor
utilizaţi prin traducere şi alăturînd versiunile, apare o paletă de nuanţe,
dependente într-o măsură de ceea ce a înţeles traducătorul, în altă măsură de
sistemul paradigmatic al limbii-ţintă. Totodată, privind la un uzurile şi valorile
unui anumit termen, precum şi la echivalenţii săi, nu se pot aştepta
corespondenţe sau suprapuneri prea consecvente.
229
Pentru relaţia dintre ornatus (care redă sensul pregnant şi etimologic al gr.
kosmo
v " ), vezi Bailly, Chantraine, GEW, Liddel Scott s.v.

226
sursele pot avea în comun doar o nuanţă de sens, cu alte cuvinte o sursă
poate tăcea, poate spune altceva sau poate spune doar parţial altceva.
În aceste cazuri, traducătorul poate contopi informaţiile celor două
surse, dar acesta nu este un comportament potrivit decît în situaţii
speciale. În mod normal, traducătorul va trebui să opteze pentru urmarea
unei singure surse. Avînd în vedere că, pentru primele capitole ale
Genezei şi Exodului, PO prezintă urme destul de evidente ale urmării
textului latin, precum şi faptul că traducerea nu urma unei lecturi
amănunţite a întregului text - prin care traducătorul ar dobîndi o bună
cunoaştere a textului -, se pare că, urmînd textul latin, şi observînd că
punctul comun al celor două surse stă în nuanţa de sens ‘ordine’,
traducătorul român şi-a întărit astfel opţiunea şi hotărîrea de a urma
textul latin.

Termenul este cunoscut limbii române vechi, el circulînd în texte.


Traducătorul PO îl utilizează, dar ceea ce nu părea a şti acesta, este că
adeseori termenul ebraic (prezent şi în sintagma şebā haššāmayim) are
valoarea ‘corpuri cereşti’, ‘îngeri’, că, în fapt, acesta este sensul de bază al
cuvîntului - în concepţia ebraică îngerii (mai exact, unele clase de îngeri)
reprezentînd atît corpurile cereşti cît şi trupele celeste. Pe urmele magh.
sereg, sub Gen., 14, 15, PO va utiliza şireag, cu sensul ‘armată’, dar cu
referire la nişte trupe terestre230.
Sensul ‘armată’, sireag apare destul de frecvent în vechile texte româneşti
(NTB, BB, Mt., 15, 16; VS febr. 15, unde se glosează astfel steag ‘oştire’;
NTB, Ap., 9, 16, pentru care BB prezintă oaste). Sensul ‘armată cerească’
este prezent în NTB, sub FA, 7, 42: „deade pre ei să slujască şireagului
ceriului” (glosat: „ce se zice soarele, luna şi stealele”). În BB apare:
„deade pre ei a sluji oştii ceriului” (BB), textele secolului al XVI-lea
redînd sensul prin sintagma voinicii ceriului (CB, CP) pentru vsl. voem0
n`bnîn0 ‘îngeri’, traducere a gr. ‘str a tiato / u`
` o ruj a no u ‘militiae coeli’.
Este posibil ca în aceste cazuri traducătorii să se fi gîndit la îngeri
(precum şi în versetul din Apocalipsă, dar nu putem şti dacă s-a făcut
identificarea şi cu corpurile cereşti.
Avînd sensul ‘grup de oameni’, cu referire la familia (în sens antic şi larg)
lui Iacob, PO prezintă şireag sub Gen., 33, 8, pe urmele textului maghiar,
unde apare sereg. În textul latinesc apare turma.

VIII.2.2. La fel de relevante precum precedentele sînt situaţiile în


care traducătorii caută să găsească modalităţi de a reda anumite concepte

230
Pentru etimologia rom. şireag, vezi EWUR.

227
(mai dificile sau pentru care limba-ţintă nu prezintă mijloace de redare
adecvate). În general - mai ales în cazul textelor cu sursă unică - textul
de tradus este cel care oferă sugestiile şi modelul. Lucrul acesta nu se
întîmplă mereu deoarece în mintea traducătorilor interacţionează
rezultatele căutărilor lor lingvistice cu cele ale precunoştinţelor sau
asocierilor conceptuale. De altfel, un prim mobil în calea asumarii de
libertăţi a fost nevoia stringentă de a transla conţinuturi dificil de
exprimat sau pentru care limba-ţintă nu avea mijloace rezonabile de
exprimare. La acest pas a contribuit mai mult dorinţa de a transmite
mesajul textului decît cea de a construi mijloace de exprimare.
VIII.2.2.1. Traducerile de sub Gal. 5, 20 pentru termenul vsl.
idoloslujenye„ale dracului slujirile” (AI), idoliia (CP), lat. „idolorum
servitus” „slujba idolilor” (NTB), gr. edwlo ij la tr eaiv „închinarea la
idoli” (BB), situabile între limitele rezonabile ale calcului (AI, NTB, BB),
respectiv ale creaţiei lexicale (CP), sînt opţiuni valide, plasate între
presiunile textului străin, cerinţele conţinutului şi posibilităţile limbii
române, toate modulate de competenţele şi concepţiile traducătorilor.
Deşi în general riscante - întrucît folosesc material familiar receptorului,
aşadar deja conotat, termenii utilizaţi neavînd mereu valenţe libere ori
posiblitatea de a dobîndi noi valenţe -, atît calcurile de expresie, cît şi
cele semantice, sînt des folosite mai ales datorită presiunilor de ordin
formal. Situat în secolul al XVI-lea, mai degrabă mizînd pe implicarea
afectivă231, decît din neîncredere în capacităţile receptorului, autorul AI,
spre deosebire de cei din secolul al XVII-lea, foloseşte un termen
moştenit (drac), în vreme ce Coresi, fidel textului slavon, încearcă să
îmbogăţească limba română cu un abstract, creat pe baza unui împrumut
din slavonă. Chiar dacă limba a permis crearea termenului, noprma nu l-
a păstrat. Un secol mai tîrziu, atenţi la text, autorii NTB şi BB vor utiliza,
în cadrul unei sintagme, termenul deja învechit şi specializat (idol).
Urmînd înţelegerii a ceea ce era de tradus, toate aceste opţiuni reflectă nu
doar căi şi concepţii diferite în funcţie de structura şi sensul conceptului,
dar mai ales strădania de a găsi soluţia optimă pentru limba română în
sine şi pentru receptor.

231
Din motive de ordin retorico-persuasiv, un secol mai tîrziu, mitropolitul
Moldovei, Dosoftei, în texte adresate marelui public, va utiliza acelaşi termen.
În alte texte, acelaşi mitropolit va face un împrumut, utilizînd pluralul articulat
idoloslujitelii.

228
VIII.2.2.2. Un caz tipic de explicare în text a unui concept dificil
apare în seria de sub FA 11, 5: „văzuiu întru blăguit vedeare” (CB),
„văzuiu întru ducere vedeare” (CP), „văzuiu, în răpirea minţii, vedeare”
(NTB), „văzuiu în somn vedeare” (BB), ceea ce, în textul slavon, apare ca:
i vid1h v \ ist7pleni vid1nye, în cel latinesc ca: „excessu mentis”,
iar în cel grecesc:ksta ve j vs i". Soluţia coresiană este compatibilă cu ceea
ce apare în textul slavon (la rîndul său, bine poziţionat faţă de textele
grecesc şi latinesc), deoarece termenul de acolo avea sensul ‘egressio’.
Bratul, însă, - în deplină coerenţă cu propriul comportament - încearcă să
explice şi să redea o trăsătură de bază a conceptului pe care îl are de
translat către cititor şi în limba română. Precum în alte situaţii, cînd
încearcă să explice folosind procedee care merg de la simpla substituţie
sinonimică, la perifraze ce desluşesc termenii obscuri ori interpretabili,
NTB alege calchierea sintagmei latine . La rîndul său, BB, alege
232

neurmarea căii alese de NTB - căci nu era compatibilă cu principiile de la


baza BB – dar, incapabil de a opera un împrumut şi nereuşind sau nevrînd
să opereze un calc, încearcă o echivalare care, deşi nu este total
nefericită, reduce tocmai notele distinctive ale noţiunii233.
Urmînd versiunile străine, textele prezentaseră acelaşi tip de opţiune
ceva mai devreme (FA 10, 10), unde starea apare şi în altă dimensiune:
ge ej ne
v to pe j *
a to
ujnksta
V v e j si" , ceea ce, în textul slavon, se traduce prin:
napade nan0 8jas0 , în română prin: „căzu spri-nsul spaimă” (CB),
234

232
Se observă că, deşi rezultatul nu a fost unul cu şanse de supravieţuire,
traducătorii l-au introdus în text. Lucrul acesta arată că, pe lîngă dominanta
centrării traducerii pe cititor, traducătorii aceştia aveau şi o anumită conştiinţă
istorică, în sensul că, preocupaţi de cititor, nu încercau cu tot dinadisnul să
găsească o soluţie „definitivă”. În situaţiile dificile se mulţumeau cu obţinerea
înţelegerii mesajului de către cititor, lăsînd următorilor traducători sarcina de a
găsi, pentru limba română, structurile şi formele optime de redare a unui
conţinut. Nu mereu traducătorii înţelegeau să sacrifice sau să abandoneze
conţinutul pentru a prezerva şi oferi imaginea formei.
233
Starea de extaz era concepută ca fiind în legătură cu postul, ori cu somnul
(propriu-zis sau la limită cu starea de veghe), dar avea două dominante, una
evidenţiată în CB: era indusă la iniţiativa divinităţii, cealaltă în NTB: se
caracteriza printr-un alt tip de ordine mentală, din perspectiva „normală”
percepută ca o dezordine, ca o ieşire din tiparele fireşti de percepţie şi de
comportament.
234
Este greu de ştiut ce s-a înţeles aici, cel puţin în CB, deoarece slavona deţinea
atît termenul 8jas\ ksta
‘ev j si" , stupor’, cît şi termenul 8jas0 ‘fobo v " , timor’.

229
„căzu spre el spaimă” (CP), „i să răpi mintea” (NTB), „căzu pre el
năucire” (BB)235.
VIII.2.2.3. La fel de provocatoare apar încercările de sub FA 5, 18:
„şi-i puseră pre ei în păzitură, în prinsoarea cea de pază” (NTB), faţă de
„şi-i puseră pre dînşii în paza temniţei” (BB), unde se încearcă redarea
conceptului ‘custodia publica’, în textul grecesc: ne j th r hvse i dh mo tiva / .
Avînd în vedere că, ceva mai jos, sub FA 5, 21, tode V smwthvr io n , în
versiunea latină, „ad carcerem”, este redat unitar, prin temniţă, termen
împrumutat din limbile slave şi larg cunoscut, devine evident că expresia
grecească din versetul 18 oferă şansa (pentru NTB, care se arată doritor
de astfel de libertăţi) sau provoacă dificultatea (pentru BB, urmăritor
constant al literei) unei opţiuni. Precum se vede, NTB devine redundant
deoarece, concomitent cu dorinţa de a explica cititorului cu limpezime
un concept, găseşte prilejul de a încerca translarea aceluia în cultura
română, o dată cu crearea unei forme acceptabile. Şi de data aceasta, BB
se arată extrem de conservator. Încercînd să urmeze textul grecesc, dar
privind insistent şi la NTB, versiunea pe care o revizuia, greşeşte în partea
a doua a sintagmei, căci nedesprinzîndu-se de termenul consacrat,
temniţă, devine mai redundant decît NTB, neaducînd vreo notă de
conţinut în plus236.

În acest loc, textele secolului precedent conţin o greşeală de traducere.


Aceasta pare a pleca de la CB, fiind preluată de CP care a ales să meargă
pe aceeaşi cale cu Bratul, dar fără a face o minimă verificare. Astfel apar:
„şi puseră ei întru prevegheare depreună” (CB), respectiv: „şi-i puseră ei
întru pază împreună” (CP). În versiunea slavonă intercalată în CB: i
postavi[7 ih v \ s\bl6denye wbçe , în ambele cazuri, cuvîntul ultim
provine din neluarea în calcul a posibilităţii ca vsl. wb0ç0 să fi avut un

Cu toate că, date fiind caracteristicile stării de extaz, dintre care, în primul rînd,
aceea că nu era o stare obişnuită, ci una în a cărei apariţie divinitatea se implica,
se poate presupune că o doză de spaimă nu este exclus să fi însoţit această stare,
probabil că mai aproape de adevăr ar fi ipoteza că, în acest caz, preotul a greşit,
iar diaconul l-a urmat.
235
Şi de această dată, traducerea din NTB evidenţiază opţiunea acestuia către
sugestiile textului latin, unde apare: „cecidit super eum mentis excessus”. Mai
mult decît sensurile ‘deviaţie, rătăcire’, pe care termenul grecesc le conţinea, lat.
excessus avea tocmai sensul ‘retragere, ieşire şi deplasare, îndepărtare, părăsire’.
236
În Vechiul Testament, sub Ier. 37, 20, Nicolae Spătarul tradusese: „casa cea
de pază” şi „curtea temniţii”.

230
sens determinat de nevoile termenului precedent cu care constituia o
sintagmă. Astfel că, în loc să fie dezvoltată valoarea ‘public, comunitar’,
s-a cultivat o nuanţă - fundamentală, ce-i drept - a acestei valori:
‘împreună’. Pentru cealaltă ocurenţă, în versiunile secolului al XVI-lea
apare, iarăşi unitar, legături, respectiv legătoare. Un efort prin care s-ar
accepta, la limită, că traducerea este metaforică - mai ales pentru
versiunea coresiană - nu ar fi indicat deoarece, apărînd în textul slavon
™zîliçe, înseamnă că Bratul şi, pe urmele lui, Coresi confundă subst. 7za
‘de smo"v , vinculum’, sau 7zl\ ‘de smo"v , vinculum’, cu subst. 7ziliçe
‘de smwthrv io n , carcer’.
Ceva mai jos, sub FA 5, 21, CB şi CP operează un calc de semnificat prin:
„tremeaseră întru legături se aducă ei”, faţă de: „tremiseră întru legătoare
să-i aducă ei” (CP). Elementul subliniat traduce vsl. ™zîli[te care, la
rîndul său, redă gr. de smwthriov n . Precum în limba greacă, termenul slav
este construit pe o bază avînd sensul ‘vinculum’237, ceea ce pare să
genereze în traducerea românească o confuzie potenţată şi de sensul
general, ce duce şi la utilizarea greşită a prepoziţiei. Deşi se poate accepta
că diaconul a tradus corect, cel puţin la nivel de efect, foarte riguros
vorbind, este de spus că, avînd în faţă textul slavon, a păstrat singularul de
acolo, fapt care a salvat traducerea. Nu se poate crede că plecînd de la
textul slavon, cel puţin un moment, preotul nu a avut în minte forma care
apare în CP. La fel, nu se poate presupune că întemniţaţii erau legaţi şi că
ar fi fost transportaţi astfel, tot astfel fiind prezentaţi în faţa instanţelor,
deoarece textul vorbeşte despre un loc în care acuzaţii şi condamnaţii erau
reţinuţi, iar modul de conceptualizare din limba greacă, preluat şi în
slavonă, trimite către termenul din CP.

VIII.2.2.4. În cazul în care un împrumut nu există sau nu se poate


face, traducătorii pot fi nevoiţi să creeze termeni pe modelul a ceea ce
apare în sursă. Astfel, autorii AI şi CP vor reda vsl. da v \s`n3ni3 pryem0
(Gal. 4, 5) prin: „se întru fiire priimim” (AI), respectiv: „cînd întru noi
luo coconiia” (CP). Urmînd lat. „ut adoptionem filiorum reciperemus”,
autorii NTB vor crea forma fiiesc, adoptată şi de autorii BB (în textul
grecesc era: i@ na thV
n qe
uiJ se iv a n apoj labwme
v n ). Deşi pleacă de la
textele-sursă, AI, NTB şi BB creează pe baza unei forme larg cunoscute, în
vreme ce Coresi preferă să nu solicite toate resursele limbii române.
VIII.2.2.5. Perechea soţie / împreunare (CB / CP), redînd vsl.
prywbçenye, constituie rezultatul aceluiaşi tip de soluţionare, chiar dacă,

237
Vezi Miklosich sv 7za şi urm., de asemenea Bailly sv de smo"v şi urm.

231
aparent, diferenţele formale par a sugera diferenţe de abordare a textului
şi a limbii române. Ambele soluţii sînt corecte şi satisfăcătoare, termenii
fiind sinonimi şi moşteniţi. Primul, însă, este un echivalent românesc,
pentru termenul slavon, în vreme ce al doilea mai degrabă un imitator.
VIII.2.2.6. Sub FA 19, 13 apare o situaţie precum: „unii de ceia ce
schitociia-se ovreai descîntători” (CB)238, termen pentru care CV prezintă
se nevoiia, iar CP se ticăiia. În NTB şi BB apare: „unii den ceia ce îmbla
împregiur, jidovi fărmăcători”, respectiv: „oarecarii den jidovi cei ce
umbla împrejur jurători”. Pe baza comparării acestor texte, precum şi a
situaţiei din alte traduceri: „quelques exorcistes juifs ambulants”
(Segond, B.Jer.), „A vándorlo zsido ördögűzők” (B.magh.), „Then some
of the itinerant Jewish exorcists” (N.T.engl.), „einige von den Juden, die
als Beschwörer umherzogen” (B.germ.), Epe j ceriv hsa n detine
V " ka iV
tw~
n pe r ie r co menwn
v Ioj ud awn
iv xo
e j r kistw~
n (Sept.) se observă că este
vorba despre nişte exorcişti iudei itineranţi. Faţă de soluţiile acceptabile
din NTB şi BB, situaţia textelor secolului al XVI-lea este ceva mai
complexă. Lipsit de posibilitatea de a crea sau utiliza o formă cunoscută
cititorului, Bratul va împrumuta cuvîntul. Împrumutarea termenului
slavon (sc`tati s™ ‘pe riferv e sqa, vagari’) nu semnifică neapărat că
acesta era cunoscut cititorului, şi nici măcar că, înţelegînd despre ce este
vorba, Bratul nu a găsit în limbă un termen propriu, care să redea
respectivul sens. Este foarte posibil ca neînţelegerea termenului din
textul slavon să fi fost extinsă astfel de la traducător la cititor.
Împrumutarea a putut servi doar evitării unei greşeli, iar nu lămuririi
unui sens.
În CV şi CP se asumă răspunderea descifrării sensului încifrat de
textul străin. CV pare a proceda ca o revizie ce nu ţine să se îndepărteze
prea mult de la textul revizuit, deşi are în vedere cititorul. Nu se poate
spune că a se nevoi este greşit. Centrarea pe trăsătura ‘dificultate (în a-şi
agonisi traiul)’, cu omisiunea specificaţiei ‘ambulant’ constituie cel mult
o forţare, operată, probabil, în procesul de traducere, pîndit de
imperfecţiune şi greşeală.

238
Nu se pot spune prea multe asupra etimologiei în limba română a acestui
cuvînt. DLR consemnează forma adjectivală schitoci1, cu circulaţie în
Transilvania şi Banat, utilizată cu referire la fiinţe umane şi avînd valori precum
‘vioi, sprinţar, iute; fluşturatic, zvînturatic’; ‘isteţ, deştept’. Sursa lexicografică
citată derivă cuvîntul din srb. skitač.

232
După cum se prezintă, în acest punct, CP apare ca revizie a unui text
precum CV. Faţă de textul slavon sau grecesc, CP nu prezintă apropieri,
nici măcar privit ca abatere. Privind la CV, însă, a se ticăi, din CP, apare
ca sinonim parţial al vb. a se nevoi. Precum în alte cazuri din CP, şi
precum în cazul textelor care sînt revizii prin excelenţă, aici se utilizează
un sinonim care dă textului aparenţa originalităţii, conferă o oarecare
individualitate versiunii şi, eventual, relaţionează textul cu zona căreia i
se adresează, prin utilizarea de substanţă lexicală de provenienţă
accentuat slavă. Soluţia din CP este o deviaţie ce urmează celei din CV.
Avînd în vedere că soluţia din CV era deja uşor forţată, accentuarea în
continuare a notei ‘dificultate’ cu îndepărtarea nuanţei ‘în a-şi agonisi
traiul’ - căci este aproape metaforică utilizarea lui a se ticăi în acest scop
- constituie o exagerare care nu poate fi luată în calcul nici pe departe ca
soluţie de traducere viabilă. Fără alte date, nu se poate susţine că autorul
reviziei CP ar fi înţeles despre ce era vorba.
VIII.2.2.7. Sub FA 12, 23 este vorba despre felul în care a murit
Irod. În încercarea de a traduce vsl. porazi ego , textele secolului al XVI-
lea prezintă: „frămîntă elu” (CB), „ucise-l el” (CP). În slavonă existau
două verbe, porazbiti‘frangere’ şi poraziti‘ferire, percutere’, dar între
ale căror rădăcini exista o relaţie foarte strînsă, ambele avînd largi
porţiuni de suprapunere semantică indicînd ‘dizolvarea, pulverizarea’,
aşadar ‘fragmentarea’ urmată de ‘disipare’. Termenul din textul grecesc,
forma pa v xe n susţine din plin direcţia pe care merge Bratul, care oferă
e j ta
o traducere fidelă, nu doar în raport cu textul slavon, ci şi dacă se face
compararea cu ceea ce era de redat. Cuvîntul utilizat ar putea fi acceptat,
mai ales dacă s-ar lămuri valoarea sa etimologică239. Important la Bratul
este că, prin elementul lexical ales, urmează în mod corect calea textului
239
Rom. a frămînta a beneficiat din partea istoricilor limbii de două soluţii, în
ceea ce priveşte etimologia sa. Pe de o parte, S. Puşcariu, în PEW sv. frămînt,
susţine provenienţa acestuia din etimonul lat. fermentare. Alături de acesta se
situează şi A. Ciorănescu, care speculează latura semantică a termenului discutat
şi a posibilelor etimoane. A. Scriban, după ce derivă rom. fragmenta din lat
fragmentare, sv. frămînt, dă etimonul fermentare, precizînd „mai degrabă de cît
de la fragmentare”. Şi acest autor dă explicaţii care se sprijină pe aspectul
semantic. TRDW susţine acelaşi etimon. Celălalt etimon, lat. *fragmentare, este
avut în vedere în CDDE şi în DA. Alături de argumenul fonetic, unul care explică
mai bine evoluţia şi rezultatul în cauză, cele două lucrări lexicografice utilizează
şi explicaţia semantică, una care nu este potrivnică etimonului avansat. Cu
valoarea actuală, termenul mai apare în CB, 1Cor., 5, 6, 7.

233
şi nu pierde acea nuanţă importantă, mai sus arătată. În plus, introducerea
acestui cuvînt românesc în contextul respectiv nu produce pierderi de
sens ori dislocări în sistemul lexical al limbii române etc.
În planul concepţiei asupra traducerii, acest tip de acţiune indică
limita rezonabilă pînă la care se poate asuma fidelitatea faţă de textul de
tradus, avînd doar scopul de a aduce, în stare cît se poate de genuină,
spiritul şi conţinutul textului de tradus în limba-ţintă. Opţiunea din CP,
apoi din NTB: „îl bătu pre el” şi BB: „l-au lovit pre el”, sînt acceptabile.

Sînt necesare unele precizări legate de contextul în discuţie. În text este


vorba despre unul din momentele în care Irod a prigonit pe apostoli.
Astfel, a fost ucis Iacob, fratele lui Ioan, iar Petru a fost întemniţat spre a
fi, la rîndul său, ucis. Datorită prezenţei unui înger care îi îndrumă paşii,
Petru va reuşi să iasă din temniţă, motiv pentru care Irod va tortura
paznicii închisorii. Capul 12, însă, nu se încheie aici, în următoarele patru
versete fiind descrise două întîmplări din viaţa lui Irod, fără nici o
legătură cu cursul FA, precum şi destinul final al acestuia, concluzia şi
morala pe care voia, de fapt, să le fixeze Luca în descendenţa acestor
întîmplări. Al patrulea verset este în mod voit ambiguu. Irod moare mai
tîrziu. Nu în acel moment şi nu subit. El suferă de o boală cumplită, care îl
macină descompunîndu-l treptat. În ordinea acestei stări se află şi
precizarea care urmează şi conform căreia Irod a fost mîncat de viermi şi
a murit. Autorul FA, Luca, sugerează că acea moarte este consecinţa
faptelor sale şi provine de pe urma unei teribile lovituri, o lovitură
ineluctabilă, fulgerătoare, aplicată cu hotărîre de către Dumnezeu, prin
intermediul unui înger. Prin pa v xe n , textul grecesc prezintă şi tipul de
e j ta
lovitură, cu caracteristicile şi consecinţele ei.

Revenind la cuvîntul utilizat în CB şi privind la etimoanele avansate


pentru acesta, este necesar să completăm că, probabil, preotul a utilizat
vb. frămînta nu (doar) pentru valorile pe care le-am văzut mai sus. Este
posibil ca acest caz să fie unul care să vină în sprijinul explicaţiei
etimologice oferite de către A. Scriban, adică să avem a face cu atestarea
valorii ‘a fermenta, a putrezi’ pentru rom. a frămînta.

Studierea cazului de sub FA 12, 23 permite observarea - mai uşor decît în


alte locuri - unor tipare comportamentale cărora le este supus traducătorul
şi revizorul, dar şi cel ce studiază comparativ traducerile. În situaţii
precum aceasta, traducătorul sau revizorul are atît posibilitatea de a oferi
o traducere fidelă, dar şi de a face o echivalare reducţionistă. Practic,
Bratul a redat în limba română, cît se poate de direct, ceea ce a întîlnit în

234
textul slavon. Textul latin, precum celelalte texte româneşti cu care s-a
exemplificat, alte texte (B.magh., Segond, N.T.engl.) par a fi făcut acelaşi
lucru, după care au mai procedat la o operaţie: termenului rezultat i-au
găsit un echivalent care să redea acţiunea respectivă la modul cel mai
inteligibil şi direct. Avantajul lipsei oricărui echivoc, însă, rămîne umbrit
de „scurtcircuitarea” semantică astfel produsă, deoarece acţiunea este
prezentată la modul cel mai general (lovitura), lipsită fiind de trăsătura ei
cea mai pregnantă şi determinantă (risipirea prin fragmentare). Dacă
traducătorul sau revizorul ar fi produs în altă parte o astfel de traducere
internă, probabil că ar fi fost mult mai greu de acceptat. Acelaşi procedeu,
aşadar, ar fi avut parte de o judecată diferită, cu toate că, în esenţă, o
traducere internă rămîne ceea ce este, o dezambiguizare trădînd nu atît
litera textului (cum pare), cît spiritul acestuia (cum nu pare).

VIII.2.2.8. Pentru „contra decreta Caesaris faciunt” (FA 17, 7), CB


prezintă „drăceştile ziceri ale lu Chesaru facu”, CP „împrotivă zisei lu
Chesar”, alte texte: „împrotiva rînduialelor împăratului fac” (NTB),
„împotriva poruncilor lui Chesariu fac” (BB). Dacă traducerea din CP
poate fi acceptată, de asemenea redarea vsl. bel1nyem0 ‘dogv ma ’ prin
zicere, CB pune problema felului în care a fost tradus adverbul protivno.
Aici s-a confundat adverbul cu un adjectiv care avea sensul ‘oppositus,
e J ntivo " ’ şi, pe această bază, a făcut asocierea cu substantivul slavon
na
protiv0stbo ‘adversarium’. Astfel se ajunge la conceptul ‘diabolos’240,
care a putut fi redat în limba română aşa cum apare el în CB.

În CB, un rol important l-a avut felul intercalat în care a fost redactat
manuscrisul. Deosebirea principală dintre Coresi şi Bratul pare a sta în
faptul că primul avea ceva de demonstrat cititorilor şi mai ales Bisericii în
legătură cu caracterul ortodox al muncii sale241, în vreme ce al doilea este
lipsit de asemenea complexe şi atent doar la actul traducerii. Deşi este
foarte probabil ca CB, CV, precum şi o versiune slavonă şi chiar grecească
să fi stat la dispoziţia diaconului, soluţiile pe care acesta le promovează
merg în direcţia redării textului biblic în aşa fel încît, la o eventuală
verificare, să fie uşor sesizată influenţa exercitată de textul slavon asupra
sa. De asemenea, este semnificativ faptul că diferenţele lexicale din CP
faţă de celelalte două texte, în general, merg în direcţia introducerii în

240
Vezi A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, p. 348-349.
241
În acest sens, pare a fi semnificativ şi faptul că, la Coresi, numele divinităţii
apare în mod consecvent sub forma Dumnezeu, în vreme ce la preotul (N.B.)
Bratul nenumăratele ocurenţe ale formei Zeu copleşesc pe celelalte.

235
limba română de împrumuturi din slavonă renunţîndu-se la termeni
moşteniţi sau chiar la alţi termeni de origine slavă, sinonime, dar care nu
figurează în acel punct în textul slavon. Astfel, Coresi se prezintă ca unul
care încearcă să fie fidel textului slavon la nivel lexical, făcînd munca
unui agent care introduce termeni de origine slavă în limba română242.

VIII.2.2.9. Rezultat al unor procese de traducere mai complexe este


sintagma cu cimpoi glăsirea, din AI, Gal., 5, 21. Termenul grecesc aici
utilizat, kwm̀o i, avea semnificaţii care trimiteau la sărbători şi practici
populare şi păgîne. Termenul utilizat în textul slavon, cozloglasovanya ,
este un compus care semnifică ‘kwm̀o ", tra gw/diva ’, şi care este creat pe
baza vsl. coz0l\ ‘tr agv o ", hircus, kapr v o ", caper’. Calcul a avut în
vedere nu neapărat faptul că banchetele păgîne se petreceau în sunete
lascive de cimpoaie, ci asocierea între cei doi termeni cu interpretarea
relaţiei dintre ei, cimpoiul fiind un instrument făcut din piele de caprine.
Sintagma pare a decurge din neînţelegerea sensului compusului slavon
de către traducătorul român, însă prima parte a sintagmei - care nu redă
întocmai sensul de bază al primei părţi a compusului - arată că avem a
face cu o aproximare. În ceea ce priveşte CP, unde apare termenul
mîncarea, se poate crede că diaconul cunoştea sensul ‘banchet,
petrecere’ cerut de text, poate cunoscînd sensul compusului slavon, poate
din altă versiune, motiv pentru care nu încearcă calchierea.
VIII.2.2.10. Din Gal., 3, 23, AI nu păstrează decît „credinţa se
descoapere”. În CP, versetul pr oto V u`
delqe
eV j iǹ thn V pivstinpo
uJno
V mov n
fr
e j o ur o uvme qa sug kle iomev no i e"ij thn V mello v usa n pivstin
apoj ka lufqh ǹa i a fost tradus prin „Mai de-nainte de cînd vine credinţa,
noi eram încurcaţi şi încuieţi; pre creadere ce va să se adevăreaze”.
Comentariul legat de acest fragment se referă la verbul ultim se
descoapere, respectiv să se adevăreaze.
Raportarea la conceptul ‘adevăr’, aşa cum apare acesta în limba
greacă, arată că gr. alhj qhv" semnifica ‘adevărul’, în opoziţie cu ‘falsul’,
însă adevărat era ceea ce fusese des-coperit, dez-văluit, scos de sub un
con de umbră, revelat243. Observînd traducerea grecească - de la care
traducerea slavonă nu se îndepărtează -, se vede că AI face o traducere

242
O explicaţie, deloc neglijabilă, pentru această stare ar putea fi şi aceea că
diaconul utiliza termeni literari din punctul de vedere al epocii sale, eliminînd
elemente curente în limba română, dar care nu ţineau de aspectul literar.
243
Vezi Chantraine, sv la nqanw.
v

236
simplă, dar exactă (ca şi în textul latin, de altfel, unde apare „quae
revelanda erat”). Coresi creează un verb cu mijloacele de derivare ale
limbii române, avînd în minte nu atît un model (limba greacă nu avea un
derivat de la subst. alh j qhv" , care să semnifice ‘apoj ka luvptw ’), cît un
sens pe care, însă, nu-l putea aduce în limba română sub forma din textul
grecesc, precum şi modul de a concepe o acţiune, cel din gr. alh j qhv" .
Coresi creează astfel un verb încărcîndu-l cu sensul din text, servindu-se
de modul grecesc de a concepe ‘adevărul’244.
VIII.2.2.11. Textul grecesc de sub Gal., 6, 1 este: meuJ i` " o iJ
pne uma tiko ka
iV ta r tivze te to u`to io ut̀o n ne j pne uvma ti pr ath
u~ to " ,
ceea ce, în vsl., se redă prin: vî je d8hov 0nic\ s\vr \[aite tacocago
d8hom0 crotosti , adică ‘vos, qui spirituales estis, huiusmodi instruite,
in spiritu lenitatis’. Faţă de AI, care redă acestea prin: „e voi,
duhovnicilor, sfîrşiţi acela cu duhul blîndeaţelor”, CP traduce: „e voi
sufleteaşte să-l învăţaţi, care voi