Comentariu literar – drama:

Suflete tari – de Camil Petrescu

Camil Petrescu este un autor analitic atât în roman, cât şi în teatru,
introspectând personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie,
trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă.
Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană se înscrie în modernism şi
evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată
pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de
contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă,
personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă
conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă” (Gelu Ruscanu).
În drama modernă Suflete tari, Camil Petrescu preia din romanul Roşu şi
negru, de Stendhal, acele episoade care sunt esenţiale pentru desfăşurarea
conflictului, diferenţa constând în alegerea unul plan dilematic de manifestare a
acestuia în conştiinţa personajelor. Dramaturgul însuşi mărturiseşte atracţia
deosebită pe care o are pentru autorul francez: „Eram încă de ani de zile, şi am
rămas, un preţuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a părut că laborioasa
tactică a lui Julien Sorel, ca să seducă pe d-ra de la Môle, ar putea fi tematic
înlocuită cu o irumpere psihică atât de clocotitoare, atât de neprevăzută, încât să
izbândească, în 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de
luni (şi poate ani) de manevre calculate şi dibuiri de tot soiul”. (Addenda la
Falsul tratat).
Piesa Suflete tari, de Camil Petrescu, a avut premiera în anul 1922, dar a
fost publicată abia în 1925.
Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă
dintr-un conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un
orgoliu nemăsurat, eroul se încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu
care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de
luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de refuzul de a abandona lumea ideilor
pure, de obstinaţia de a aplica în societatea concretă iubirea absolută, ce se
dovedeşte imposibilă la nivelul unor clase sociale antagonice.
Titlul „Suflete tari” situează conflictul dramei lui Camil Petrescu la
nivelul conştiinţei personajelor, care nu sunt caractere cu trăsături morale
tradiţionale, ci personalităţi puternice, adevărate „suflete tari”, pentru care
opţiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu şi Andrei Pietraru aparţin unor clase
sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de concepţii
inflexibile. Ioana, tributară prejudecăţilor de castă, mândră, inaccesibilă, de o
distincţie strivitoare, „dispreţuieşte bucuriile de preţ mărunt ale celor din jurul
ei...”.
În opoziţie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecăţi, este însetat de o
„dragoste în stare pură”, absolută, dominat de un orgoliu exagerat (hybris),
care-l conduce spre eroarea că poate trece peste barierele sociale. Cele două
„suflete tari” care compun un cuplu antitetic pot comunica pasional numai în
faza iubirii tăinuite, când interpretează deja alte roluri, purtând fiecare o mască.
De exemplu, Ioana mărturisește: „De o săptămână, viaţa mea nu e decât o
prefăcătorie dezgustătoare”. „Suflete tari” sunt şi boierul aristocrat Matei Boiu
Dorcani şi ţăranul Culai Darie, eroi rigizi, incapabili de a avea dileme, convinşi
că cele două clase sociale nu se pot intersecta fără consecinţe fatale.
Drama Suflete tari este structurată de Camil Petrescu în trei acte, care, la
rândul lor, sunt alcătuite din tablouri şi scene, iar la începutul piesei dramaturgul
aşază un Prolog, în care prevesteşte tragedia din final.
Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât
spaţiul real şi deschis al evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi
spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în
principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul
tragic al personajului.
Pentru finalul dramei Suflete tari, nu este importantă sinuciderea fizică a
personajului central, ci moartea iubirii absolute în sufletul zbuciumat al lui
Andrei Pietraru, eşecul generat de imposibilitatea împlinirii idealului în
dragoste.
Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale,
introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil
se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil
şi chiar fără caligrafie” (Camil Petrescu).
În concluzie, Camil Petrescu este creatorul dramei psihologice, în care
dramatismul personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc,
de eşecurile succesive petrecute în conştiinţa acestora.
În opinia mea, conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se
manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în
realitate a ideilor absolute care-i domină şi le determină destinul tragic.