Uzurpatorii – semn al abandonului lui Dumnezeu

- împăratul bizantin era deosebit de intolerant şi instabil

- referitor la împăraţi, Mihail Psellos era foarte sever zicând: „Nici unul dintre ei nu şi-a exercitat
puterea cu seninătate, unii au fost răi, alţii iubitori de intrigi, iar alţii aveau unele slăbiciuni de ordin
moral”
- apparent împăraţii neânfricaţi sunt de fapt o simplă jucărie uşor de manipulate. (ex: Leon VI era sigur
că este uşor influenţabil, izbucnea în lacrimi şi începea să se scuze)
- există în Bizanţ şi suverani care transferau responsabilitatea lor pe umerii miniştrilor lor (ex: pt Mihail
Attaleiates, ministrul Nikeforitzes era singur responsabil cu problemele guvernului, el îi dădea
indicaţii împăratului despre ce trebuia să facă)
- există în bizanţ şi favorisme (ex: dacă C-tin IX îl numea pe eunucul Nichifor într-un post important,
precum genral şef, o făcea nu pt că era un om energic şi eficient în arta războiului, ci pt că făcuse
dovada ataşamentului său faţă de împărat) = de aici rezultă corupţia de care împăratul ştia,
judecători erau mituiţi, iar guvernatorii acceptau sugestii sprijinite pe bani
- referitor la împ. numai D-zeu îl putea sancţiona, el deţinând controlul asupra administraţiei; în Bizanţ
există şi dictatori: Focas I, Justinian II, C-tin VIII, Andronic I.
- Împăratul era un model pt subiecţii săi, nu avea încredere în nimeni (ex: C-tin VIII in 1208 dorind să-
şi mărite fiica, Zoe, cu Roman Arghios care era deja căsătorit, îi acordă acestuia 2 variante: orbirea
sau repudierea de către soţia sa; tot C-tin VIII pleca urechea la tot felul de intrigi, iar la cea mai mică
bănuialălua decizii radicale; Mihail Psellos scria despre C-tin VIII că „nu se gândea să împartă
pedepsele echilibrat, ci cum putea scăpa de suspiciunile sale”)
- În Bizanţ întâlnim 2 idei fundamentale: împăratul nu era decât un om, iar D-zeu nu accepta cruzimea,
greşelile morale şi religioase de care se făceau vinovaţi unii suverani
- Orice acţiune negativă a împăratului tindea să demonstreze că acesta nu mai era reprezentantul lui
D-zeu; în astfel de situaţii împăratul îşi pierdea legitimarea.
- Este greu de dedus care era momentul în care împăratul înceta să mai fie un suveran drept divin şi
devenea un „tiran”; împ. tiran se poate defini ca acel suveran care împiedică respectarea
prescripţiilor religioase (ex: ereticii, infracţiunile disciplinare puteau duce la tiranie); până la urmă
actul tiranic rămânea prin excelenţă acela al obţinerii puterii prin violenţă
- Cea mai simplă manieră de a deveni tiran: abuzul de putere faţă de subiecţii pe care-i conduci; (ex:
acunderea proviziilor alimentare de care s-a făcut vinovat Nichifor II Focas reprezenta un act tiranic)
- noţiunea de tiranic în Bizanţ reprezenta mai exact noţiunea de exces, de lipsă de măsură; totuţi lipsa
de măsură îl lansează pe om în întreprinderea unor acţiuni de forţă. Aceste aspect duce la 2 reacţii
mentale: noţiunea de exces şi greşeala creştinilor care pot cădea înpăcatul orgoliului.
- Noţiunea de exces din care se naşte tirania este adesea pusă în raport cu D-zeu: lipsa de măsură a
unui tiran reprezintă lipsa de credinţă faţă de providenţa divină; problemele umane sunt rânduite de
D-zeu, care se impune oamenilor prin porunci şi autoritate.
- Alte 2 aspecte ale tiraniei sunt: nedreptatea si asuprirea
- Tirania era considerată o plagă a umanităţii şi o jignire adusă lui D-zeu, Care detestă nedreptatea
- Din fericire D-zeu se manifestă atunci când abandonează pe un suveran: cine înţelege şi are
posibilitatea să vadă semnele care vin din cer le poate înţelege şi-şi poate explica mai bine de ce un
 împărat a avut un sfârşit mai bun sau nu (exemple: domnia lui Mihail II a avut multe semne cereşti
îngrozitoare: cutremure, incendii, asasinate; domnia lui Mihail IV, care a ajuns pe tron prin
asasinarea lui Roman Arghiros, a fost marcată de invazii cu lăcuste). Explicarea acestor întâmplări
reprezintă faptul că „toate acestea vă vin din cauza încălcării poruncilor lui D-zeu”.
- Semnul cel mai evident al părăsirii lui D-zeu faţă de împărat era abandonul pe câmpul de luptă; în
general orice necaz care venea asupra creştinilor era imputat greşelilor împăratului, deorece basileul
era responsabil de toţi creştinii
- În momentul când semnele erau evidente era nevoie de cineva care să preia „iniţiativa revoltei”;
atâta timp cât puterea rezista, poporl se mulţumea cu rugăciunea şi cu cererea lui D-zeu de a le
trimite pe cineva care să fie capabil să alimine pe tiran;
- singurul mod a cunoaşte voinţa lui D-zeu rămânea riscul aventurii, felul în care aventura lua sfârşit;
dacă revolta eşua, Cerul continua să-l sprijine pe împărat, dacă reuşea, autorul ei era considerat noul
ales al lui D-zeu.
- Împăratul era decis întotdeauna să-şi apere tronul de cei care doreau să-l ia; de aceea în caz de
revoltă, împăratul făcea totul pt a rezista atacului, iar când ieşea învingător sancţiona atitudinea
trădătorilor
- Existau situaţii când împăratul ajungea să-şi dea seama că a pierdut ajutorul lui D-zeu şi renunţala
putere fără să opună rezistenţă, însă întâlnim şi contrariul (Nichifor III vrea să arate până la capăt că
este ajutat de D-zeu chiar şi atunci când este practic pierdut)
- D-zeu fiind cel ce dă putere, tot El o poate lua, creştinul având datoria să se supună voii Sale. În faţa
acestei porunci nu mai exista ataşament politic sau social. În Bizanţ a fi fidel sau a fi credincios
însemna să fi alături de D-zeu.
- Paradoxul puterii politice bizantine: fără ajutorul divin pe pământ, puterea imperială masca o lipsă
de autonomie, iar omnipotenţa împăratului avea echivalent fragilitatea sa.

Mijloacele de combatere a tiraniei

Concurenţa între împărat (locţiitorul lui D-zeu pe pământ) şi Biserică (prin călugări şi patriarhi
reprezentau aleşii lui D-zeu) era inevitabilă. Ambii (împăratul şi călugării + patriarhii) pretindeau că nu
depind de nici o autoritate terestră.
Toţi îi recunoşteau basileului că avea dreptul să intervină în rezolvarea problemelor bisericeşti; cei ami
riguroşi adminteau că împăratul are obligaţia să supravegheze respectarea legilor care guvernează atât
Bis cît şi Statul
Această putere disciplinară putea ajunge la o regulă importantă şi anume: împăratului i se recunoştea
dreptul absolut de a-l desemna pe patriarh; mai lult, împăratul fiind locţiitorul lui D-zeu pe pământ, el
poseda harisma de a oferi creştinilor un conducător spiritual demn de ei.
Desemnarea patriarhului era considerată act de inspiraţie divină (ex: D-zeu este cel care îi sugerase lui
Leon VI alegera lui Nicolae Misticul ca patriarh)
În unele cazuri se ajungea şi la numirea de episcopi de către împărat
Pe lângă acestea împăratul avea dreptul să intervină şi în materie de dogmă (ex: Justinian I, Manuel
Comnenul, Ioan Cantacuzino)
Teodor Studitul spunea în acest sens că problemele bisericeşti care sunt rezolvate de preoţi ar trbui
separate de problemel profane, are reprezintă domeniul împăratului. Aceasta dogmă a Sf. Teodor
Studitul a stat la baza jurământului pe care împăraţii îl vor depune încă din secolul al V-lea (ex: împ.
Anastasie I, Andronic II); într-un final dogma nu a fost niciodată atinsă în mod serios de intervenţiile
împăraţiilor. S-a ajuns chiar în timpul împăratului Ioan VI Cantacuzino în 1367 să spună „că împăratul
nu are nici un amestec în materie decredinţă”.
Împăratului îi era dificil păstrarea unor limite în materie de disciplină: era nevoie de aducerea aminte de
faptul că Bis era o instituţie divină; patriarhul, desemnat de împ. rămânea alesul lui D-zeu, iar toată
lumea admintea faptul că împăraul îl alegea pe patriarh, alegera fiind inspirată de D-zeu.
Călugării se considerau scutiţi de orice obligaţie faţă de stat şi legile sale; monahii erau de părere că
statul nu ar trebui să aibe legi proprii, funcţia statului limitându-se la supravegherea aplicării legilor
religioase
Protestele violente ale minstrului şi ale împăratului împătriva amestecului călugărilor în probleme
statului ne arată că aceştia îşi dădeau seama de pericolul puterii temporale. Faptul devine şi mai explicit
cînd împăratul a fost legat de Bis printr-un jurământ: împăratul depune un jurământ şi primea coroana
din mâna patriarhului; cel care nu trecea prin aceste ceremonial era considerat ilegitim. Deci putem
vedea cum puterea religioasa dispensa puterea politică, acordând Bisericii o influenţă deosebită asupra
autorităţii temporale.
Bis aducea restricţii puterii imperiale
Bis căuta să acapareze puterea temporală
Ierarhia superioară dorea să participe la guvernare, mai ales când în frunte se găsea un patriarh energic
(ex: pt Patriarhul Nicolae Misticul, faptul că împăratul nu-l ţinuse la curent cu intenţiile sale privind o
expediţie împotriva bulgariilor constituia un fapt scandalos)
Sinodul şi Patriarhul se gandeau la o eventuală asociere în privinţa deciziilor ce trebuiau luate de stat.
Bis îşi permitea să practice o politică contrară împăratului, chiar şi in domeniul afacerilor externe
Niciodată puterea temporală nu a absorbit autoritatea spirituală şi invers; cele două au rămas mereu
independente
„Teoria celor 2 puteri” = proiect din sec. IX, pus la punct sub influenţa lui Fotie, care făcea din Patriarh şi
împăraţi părţile cele mai importante ale statului, graţie înţelegerii între puterea imperială şi cea
religioasă. Prin acesta nu se punea problema separării dintre temporal şi spiritual
o altă medotă de combatere a tiraniei: ideile de libertate şi legalitate moştenite din lumea greco-
romană. Această idee nu putea elimia orice opoziţie din Bizanţ
în istoria Bizanţului au existat împăraţi care erau apropiaţi de supuşii lor: C-tin al X-lea, Manuel
Comneanul; contactul direct cu oamenii era foarte apreciat chiar şi atunci cînd cel în cauză avea multe
defecte.
Orginiea divină rămâne indiscutabilă, dar nu poate fi uitat fundamentul terestru, chiar dacă prin acesta
se exprimă voinţa divină.
Pentru Mihail Psellos autoritatea imperială se sprijinea pe 3 fundamente:
1). SENATUL = cea mai importantă parte a senatului o reprezenta legea. Cea mai importantă lege era
cea care stabilea succesiunea la tron: chiar dacă totul vine de la D-zeu, bizantinul era convins că luarea
prin violenţă a tronului nu era un fapt legal; în momentul în care împăratul ajunge la putere, acesta nu
poate face ce vrea: printre legile nescrise el trebuia să respecte şi pe cele ale imperiului Roman; totuţi
împăratul putea face chiar legi, însă cu respectarea fondului legislativ anterior, ceea ce interyicea
editarea unor legi arbitrare.
2). POPORUL = cunoştea puterea şi stia să se servească de ea; poporul avea un cuvânt decizional
(poporul este cel care a provocat căderea lui Mihail al V-lea); poporul bizantin nu a cerut niciodată să
exercite singur puterea.
3). ARMATA = era sursa incontestabilă de putere într-un stat; armata rămâne „nervul romanilor”;
foarte mulţi împăraţi proveneau din armată: Nichifor II Focas.
- Bizantinii nu uitau niciodată de principille fundamentale ale statului; ei făceau distincţia împăratului
dintre autoritatea sa publică şi persoana privată. Dacă nu făceau această distincţie , aceasta putea duce
la tiranie.
- împăratul nu avea voie să confunde finanţele statului cu propriul său buzunar
- Constrâns de BISERICĂ, ARMATĂ, POPOR şi LEGI, împăratul, care trebuia să se teamă că într-o zi risca
să fie abandonat de D-zeu, sfârşeşte mai degrabă a fi un om fragil