Disertatie Tiberius Simion

UNIVERSITATEA OVIDIUS - CONSTANŢA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTERAT: LITERATURĂ PATRISTICĂ, LIMBI CLASICE ŞI SLAVE
DISERTAŢIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PR. PROF. UNIV. DR. NECHITA RUNCAN
ABSOLVENT:
SIMION TIBERIUS-DANIEL -PAUL
CONSTANŢA
2013
UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT: LITERATURĂ PATRISTICĂ, LIMBI CLASICE ŞI SLAVE
LITERATURA EPISTOLARĂ DIN

PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PR. PROF. UNIV. DR. NECHITA RUNCAN
ABSOLVENT:
SIMION TIBERIUS-DANIEL -PAUL
CONSTANŢA
2013
2
CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................................... p. 4
CAPITOLUL I:
CARACTERISTICII GENERALE ASUPRA LITERATURII
EPISTOLARE DIN PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE ......................................p. 6
I. 1. Literatura epistolară şi dezvoltarea ei în perioada sinoadelor ecumenice ....................p. 8
I. 2. Genul epistolar...............................................................................................................p. 17
CAPITOLUL AL II-LEA
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE.................................................................................. p. 31
II. 1. Repere biobibliografice .............................................................................................. p. 31
II. 2. Literatura epistolară a Sfântului Atanasie. Corespondenţă........................................ p. 32
CAPITOLUL AL III-LEA
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI............................................................................p. 44
III. 1. Repere biobibliografice………………………………………………………..…… p. 44
III.2. Opera epistolară a Sfântului Chiril al Alexandriei......................................................p. 47
CAPITOLUL AL IV-LEA
CONTRIBUŢIA EPISTOLARĂ A PĂRINŢILOR CAPADOCIENI..................................p .56
IV.1. Repere biobibliografice referitoare la Sfântul Vasile cel Mare ................................ p. 56
IV. 2. Genul epistolar în veacul de aur al literaturii patristice la
Sfântul Vasile cel Mare .............................................................................................. p. 59
IV. 3. Repere biobibliografice la Sfântul Grigorie de Nazians........................................... p. 62
IV. 4. Corespondenţa la Sfântul Grigorie de Nazians..........................................................p. 64
IV. 5. Sfântul Grigorie de Nyssa şi contribuţia acestuia la genul epistolar ....................... p. 80
CONCLUZII ....................................................................................................................... p. 84
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ......................................................................................... p. 86
3
INTRODUCERE
Literatura epistolară din perioada sinoadelor ecumenice este foarte bogată şi variată.
De altfel, genul epistolar este cel mai vechi gen literar patristic. De-a lungul celor trei perioade
patristice, acest gen a servit ca mijloc de informare şi de transmitere de idei, doctrină, apeluri,
planuri, măsuri misionare, cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare, etc. Unii Sfinţi Părinţi ai
Bisericii au elaborat chiar şi tratate sub formă de scrisori. Amintim, în acest sens, tratatul
Despre Sfântul Duh adresat de Sfântul Atanasie lui Serapion de Thmuis, apoi tratatul Despre
Sfântul Duh adresat de Sfântul Vasile cel Mare lui Amfilohie de Iconiu, la care adăugăm
tratatul Sfântului Ioan Gură de Aur Către Olimpiada etc.
Literatura epistolară a sinoadelor ecumenice are un conţinut divers: dogmatic, moral,
canonic, istoric, catehetic, etc. Aspectul ecumenic respiră cu prospeţime din corespondenţa
Sfinţilor Părinţi între care la loc de frunte se numără: Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul
Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, etc. Maniera irenică a
corespondenţei patristice, tonul evanghelic şi stilul scrisorilor fac din această literatură
epistolară un izvor şi model pentru ecumenismul de azi.
Prin operele lor ziditoare de suflet, prin scrieri fundamentale de explicare şi apărare a
sfintei credinţe creştine, scriitorii bisericeşti sunt „învăţătorii noştri‖ - cum îi numea Clement
Alexandrinul.
Lucrarea pe carea am intitulat-o LITERATURA EPISTOLARĂ DIN PERIOADA
SINOADELOR ECUMENICE este structurată în patru capitole, după cum urmează:
În capitolul I, intitulat CARACTERISTICII GENERALE ASUPRA LITERATURII
EPISTOLARE DIN PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE am încercat să reflectez, în
două subcapitole, asupra literaturii epistolare şi dezvoltarea ei în perioada sinoadelor
ecumenice, precum şi asupra genului epistolar.
Scrisoarea reprezintă o specie neliterară de comunicare scrisă, de circumstanţă, de
interes restrâns, adresată unui cititor individual, persoană privată. Genul literar scrisorii este
larg reprezentat în cultura elenistă. în stil, formă, şi ton, scrisoarea este cât se poate de
neformală, liberă, familiară. Prin contrast, epistola reprezită un gen literar artistic, o specie
literară cum este şi dialogul, recitarea sau drama.
Capitolul al II-lea, numit SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, prezintă literatura
4
epistolară tratată de acest Sfânt Părinte. Corespondenţa Sfântului Atanasie al Alexandriei nu
cuprinde scrisori personale, ci numai piese oficiale şi doctrinare. Dintre piesele oficiale
amintim: Scrisori festale (pascale), Scrisori sinodale şi Enciclice către episcopii din Egipt sau
din întreaga lume. Dintre piesele doctrinare menţionăm: Scrisori dogmatico-polemice, Scrisori
hristologice, Scrisori de combatere a arianismului şi Scrisori ascetice
În capitolul al III-lea, intitulat SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, am prezentat
reperele biobibliografice ale acestui Sfânt Părinte, precum şi o analiză a operei epistolare.
Putem spune cu tărie că hristologia a fost marele capitol teologic şi bisericesc care i-a conferit
Sfântului Chiril marea autoritate şi prestigiul deosebit de care s-a bucurat de-a lungul
veacurilor.
Sfântul Chiril derivă unitatea lui Hristos din ipostasă şi din cele două firi. Vorbind
despre „unirea ipostatică‖, el anticipează hotărârea teologică a sinodului IV ecumenic de la
Calcedon (451). Dar, Sfântul Chiril vorbeşte mai mult despre „o singură fire întrupată a
Logosului‖, dorind să sublinieze unitatea de persoană, fiind convins că expresia aparţine
Sfântului Atanasie cel Mare. În realitate, însă, această expresie pornise de la Apolinarie.
Sfântul Chiril face două concesii antiohienilor: el admite folosirea termenului „templu‖ pentru
trup şi circulaţia unor termeni, adresându-se Domnului, când ca la o persoană, când ca la două
pesoane. Conjugarea acestor opinii teologice va fi reluată şi definitivată la sinodul al IV-lea
ecumenic de la Calcedon (451). Toate aceste elemente sunt cuprinse în scrisorile sale.
Ultimul capitol, CONTRIBUŢIA EPISTOLARĂ A PĂRINŢILOR CAPADOCIENI,
poartă amprenta genului epistolar utilizat de cei trei mari Părinţi bisericeşti: Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Grigorie de Nyssa.
Înscriindu-se pe linia tradiţiei dinamice a Bisericii creştine, atât în ceea ce priveşte
gândirea teologică, opera liturgică şi canonică, cât şi ceea ce priveşte dimensiunea slujirii pe
care o dezvoltă mai mult decât oricare alt părinte, Sfinţii Părinţi capadocieni sunt consideraţi
promotori în procesul de dezvoltare şi slujire a Bisericii în istorie.
5
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA LITERATURA
PATRISTICĂ DIN PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE
Începând cu Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, unde a fost combătut

Arianismul, şi până la Sinodul VII ecumenic ţinut din nou la Niceea (şi de aceea numit al
doilea sinod de la Niceea) în 787, când a fost condamnat iconoclasmul şi restabilit cultul
icoanelor, literatura patristică din perioada sinoadelor ecumenice este cea mai bogată în opere
scrise atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu adaosul că în componenţa acesteia apar
genuri literare noi1. Autorii patristici din perioada sinoadelor ecumenice aparţin Asiei Mici, cu
Capadocia, Siria şi Palestina; Africii, cu Egiptul, Cireneica şi „Africa Proconsulară‖ şi
Europei, cu Grecia, Italia, Galia şi regiunile Dunării de Jos ca: Dacia Medieranea, Dacia
Ripensis, Gothia, fosta Dacia Traiană şi Scythia Minor sau Dacia Pontică, inclusiv unele
insule ale Mediteranei ca Cipru, Sicilia, Lerinum etc2.
Volumul mare de opere scrise păstrate din literatura patristică, varietatea şi
originalitatea remarcabilă a multora din aceste opere, numărul problemelor puse şi dezbătute
în legătură cu credinţa, adâncimea gândirii şi patosul misionar, îmbinarea între divin şi uman,
între realism şi spiritualism, între lumea mistică ce se ridică din paginile Sfinţilor Părinţi,
interesul literar pe care-l degajă şi monumentele de cultură pe care le-a construit, fac din
literatura patristică un complex deosebit de ample dimensiuni istorice şi valori spirituale.
Întreaga literatură patristică este studiată de patrologie care e o disciplină a teologiei creştine,
care cercetează sistematic viaţa, operele şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi Scriitorilor bisericeşti
din primele opt veacuri ale erei noastre, şi din aceste motive, în cercetarea literaturii patristice
din timpul sinoadelor ecumenice, ne raportăm des la Patrologie.
Ca disciplină teologică, patrologia cuprinde pe toţi martorii învăţăturii ortodoxe din
aceste veacuri, martori a căror viaţă şi ale căror scrieri sunt, în general, de acord cu învăţătura
Bisericii3.
1
Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada Sinoadelor ecumenice, Ed. Vasiliana_,98, Iaşi, 2009,
p. 9.
2
Idem, Trăsături definitorii şi genuri ale literaturii patristice, Ed. Vasiliana_,98, Iaşi, 2008, p. 117.
3
E. Amann, Peres de l'Eglise, în „Dictionnaire de Theologie Catholique‖ XII, 1, 1933, col. 1195-1196.
6
Literatura creştină veche, face nu o dată concurenţă celor mai frumoase niveluri de
expresivitate din literaturile lumii. Piese autobiografice, predicatoriale, educative, poetice,
liturgice si epistolare patristice, înalţă şi azi prin farmecul lor. Varietatea şi frumuseţea
genurilor literare patristice au conferit şi continuă să confere şi ele un plus de valoare operelor
Sfinţilor Părinţi.
Scrierile Sfinţilor Părinţi s-au bucurat de un deosebit interes şi de toată cinstirea din
partea fiilor Bisericii chiar din primele veacuri creştine, adică chiar din epoca iniţială a
elaborării lor4.
Începând din primele secole creştine, denumirea de „Sfinţii Părinţi ai Bisericii‖ sau
„Părinţii dascăli şi învăţători‖ exprimă autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinţei;
ei, Părinţii „mari dascăli şi învăţători‖, sunt consideraţi ca reprezentanţii normativi ai tradiţiei
doctrinare a Bisericii; dar ei au avut şi o experienţă duhovnicească de cel mai înalt grad,
esenţa credinţei şi vieţuirea profund creştină devenind chintesenţa în scrierile şi în întreaga lor
activitate. Ei sunt nu numai „reprezentanţii tradiţiei doctrinare a Bisericii, ci şi martorii şi
criteriile adevăratei credinţe, judecătorii Ortodoxiei‖5 - atribut cu o valoare şi pondere nu
numai istorică, ci şi general-spirituală.
Sfinţii Părinţi au elaborat şi formulat chintesenţa gândirii teologice creştine; de aceea,
Biserica îi numeşte „cugetători de Dumnezeu‖. Ei au creat o literatură clasică bisericească, un
tezaur de dumnezeiască învăţătură, hrană duhovnicească şi morală prin care creştinul îşi
transfigurează viaţa6.
Părinţii şi scriitorii bisericeşti au avut ca surse de cunoaştere Sfânta Scriptură, Sfânta
Tradiţie şi învăţătura Bisericii. Continuând mărturisirea şi moştenirea apostolică, i-au dat
profunzime şi extensiune universală.
Autoritatea Sfinţilor Părinţi în sânul Bisericii nu se poate rezuma la importanţa literar-
istorică a scrierilor patristice, ci se referă mai ales la învăţătura lor bisericească, bazată pe
Sfânta Scriptură, pe Sfânta Tradiţie, izvoare ale credinţei7.
Operele patristice din perioada sinoadelor ecumenice sunt nu numai cele mai
numeroase, dar se şi impun prin varietate, adâncimea fondului şi prin eleganţa compoziţiei şi a
4
Dr. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice ăn literatura noastră (sec. IV-XV1), Craiova, 1984, p. 23.
5
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p. 13.
6
Idem, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1944, p. 13-17.
7
Dr. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră (sec. IV-XVI)..., p. 23.
7
limbii, ori prin frumuseţea stilului. Aria lor de circulaţie este considerabilă. Ele au abordat şi
au tratat aproape toate problemele de evlavie, gândire religioasă, speculativă, de doctrină
morală şi socială, de educaţie pentru individ sau colectivitate, de năzuinţă spre progres în toate
sensurile etc. Scrierile patristice din această perioadă elaborează în formule fericite dogmele
fundamentale ale Bisericii creştine, frământate şi alambicate apoi în sinoadele ecumenice. De
altfel, aceste scrieri patristice au circulat foarte mult nu numai în lumea veche creştină şi cea
medievală, ci şi în zilele noastre8.
I. 1. Literatura epistolară şi dezvoltarea ei în perioada Sinoadelor ecumenice
Această literatură din „perioada de aur‖ a patristicii datorează mult literaturii din
perioada anterioară, mai ales Sfinţilor Justin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul şi lui
Origen în Răsărit, iar în Apus lui Tertulian şi Sfinţilor Ciprian şi Irineu9.
Pe lângă creaţiile literare originale, în perioada sinoadelor ecumenice s-a făcut şi
traducerea Sfintei Scripturi în limbile diferitelor popoare. De pildă, traducerea Bibliei în limba
latină, sub numele de Vulgata, datorată Fericitului Ieronim, a devenit versiunea clasică pentru
creştinismul apusean, reprezentând, totodată, un pisc al erudiţiei şi sfinţeniei care onorează
perioada aceasta patristică. în aceeaşi perioadă, Ulfila traducea Sfânta Scriptură în limba
veche gotă, iar Mesrop în limba armeană, traduceri urmate apoi de altele, la care s-au adăugat
şi exegeze de un înalt nivel în limbile respective10.
Aceste traduceri manifestau nu numai prezenţa unei conştiinţe, ci şi aceea a valorii
excepţionale ce o avea cuvântul lui Dumnezeu pentru aceste popoare. Chiar şi la unele
popoare migratoare au început să pătrundă valorile creştine patristice.
Menţionăm factorii care au contribuit la apogeul literaturii patristice din perioada
sinoadelor ecumenice:
1. Libertatea acordată tuturor cultelor din Imperiul roman (care treptat se încreştina).
Prin edictul lui Galeriu din anul 311 şi apoi prin edictul Iui Constantin cel Mare şi Liciniu din
anul 313, cu referire şi la Creştinism, a fost posibilă dezvoltarea nestingherită a literaturii şi a
întregii culturi creştine. Pe de altă parte, libertatea cultelor în cele două etape - de toleranţă (de
8
Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada Sinoadelor ecumenice..., p. 9.
9
Ibidem.
10
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie..., p. 15.
8
la Constantin cel Mare până la Teodosie cel Mare, adică între anii 313-392) şi de religie
oficială a Ortodoxiei în Stat, de la Teodosie cel Mare înainte -, a adus cu sine, nu de puţine
ori, şi amestecul Statului în treburile interne ale Bisericii11.
2. Contactul cu literatura păgână şi noul spirit misionar. Unii dintre Părinţii şi scriitorii
bisericeşti din perioada sinoadelor ecumenice îşi făcuseră, în tinereţe, studiile în şcolile de la
Atena, Alexandria, Antiohia, Constantinopol etc, învăţând să cunoască piscurile gândirii şi
artei literare elenice de la învăţaţi precum Homer şi Eschil, Platon şi Aristotel, Plutarh şi
Plotin. Când au început să scrie literatură patristică, ei nu puteau uita lecţiile de filosofie sau
de artă literară audiate în acele şcoli păgâne şi, în chip firesc, simţeau imboldul să îmbrace în
haina frumoasă a filosofiei doctrina, simţirea şi istoria creştină. Din punct de vedere formal,
ridicarea continuă a nivelului literaturii patristice era rezultatul contactului cu producţiile
literare ale clasicismului greco - roman. De altfel, sub raportul limbii, literatura patristică era
fiica literaturilor greacă şi latină. Dar credinţa, viaţa şi doctrina patristică ofereau un conţinut
nou, care trebuia îmbrăcat într-un limbaj şi o formă acceptată şi de păgâni. Spiritul misionar
din „perioada de înflorire‖ a literaturii patristice trebuia să utilizeze din plin o limbă
frumoasă, elegantă, dar şi o cultură de un înalt nivel12.
3. Unitatea spirituală şi morală creştină în cadrul unităţii Imperiului roman a favorizat
considerabil şi dezvoltarea literaturii patristice13. Atât oamenii cât şi ideile sau curentele de
gândire precum şi cărţile puteau circula nestingherit în cuprinsul Imperiului roman. Misionarii
erau adesea dirijaţi de centrele episcopale şi de cele imperiale spre a se asigura unitatea nu
numai religioasă şi spirituală, ci şi politică. Această unitate implica, atât pentru Biserică cât şi
pentru Stat, o imensă reţea de legături variate, care trebuiau amplificate şi întărite continuu.
Legăturile priveau îndeosebi valorile spirituale elaborate de Biserică: unitatea de credinţă,
egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu, ceea ce ducea la crearea unei noi societăţi,
nesclavagiste şi angajarea tuturor creştinilor la practicarea dreptăţii în Biserică şi în Stat. în
felul acesta se pregătea omenirea pentru o comunitate cât mai apropiată de împărăţia lui
Dumnezeu.
11
12
Ibidem, p. 11.
13
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Editura Sfânta Mânăstire Dervent, 2000, p. 86.
9
Îndemnul la duhul unităţii reiese clar din numeroase scrieri ale acestei perioade, de la
corespondenţă până la tratatele cele mai extinse. Unitatea a favorizat înmulţirea operelor
patristice, iar numărul acestora a consolidat unitatea Bisericii.
4. Acţiunea de fărâmiţare a unităţii Bisericii din partea ereziilor a provocat numeroase
luări de poziţie din partea ortodocşilor şi chiar a păgânilor. Apariţia ereziilor a alertat Biserica
şi a obligat-o să răspundă, să critice şi să condamne pe eretici şi doctrina lor în scris14. Din
confruntarea cu ereziile, Sfinţii Părinţi au lăsat pagini clasice, care constituie doctrina de baza
a Bisericii. în perioada sinoadelor ecumenice sunt şi istorici ai ereziilor precum: Filastriu de
Brescia († 397), Sfântul Epifaniu († 408), Fericitul Augustin († 450), Teodoret al Cyrului (†
458) etc.
5. Sinoadele ecumenice au contribuit considerabil la dezvoltarea şi îmbogăţirea
literaturii patristice din această perioadă. Conform protocoalelor acestor sinoade, participanţii
la lucrări erau în primul rând episcopii imperiului, convocaţi de împăraţii bizantini. Cei mai
înzestraţi sau cu mai multă experienţă conduceau lucrările sau aduceau contribuţiile lor
literare pentru hotărârile finale15. Chemaţi să discute şi să hotărască asupra ereziilor ce se
iveau, inclusiv asupra unor probleme de disciplină şi morală ce priveau clerul şi credincioşii,
nu toţi aceşti episcopi au contribuit nominal la rezolvarea teologică a problemelor, dar prin
rugăciunea lor comună, prin convorbirile personale, prin comuniunea lor euharistică, ei toţi, la
un loc, au avut asupra lor şi în ei puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, care i-a luminat şi i-a
întărit în ortodoxia credinţei.
Literatura patristică, legată de sinoadele ecumenice, nu se mulţumeşte să pregătească,
să discute şi să hotărască cele necesare pentru lămurirea şi consolidarea credinţei; ci ea
continuă şi după sinoade să facă cunoscute, să dezvolte, să apere şi să justifice cele hotărâte în
marile soboare. Dacă adăugăm şi numeroasele canoane elaborate de aceste sinoade, ne dăm
seama de marele tezaur de gândire teologică şi de puterea spirituală ce ne-au fost transmise de
sinoadele ecumenice16.
6. Încercarea de sistematizare a doctrinei elaborată atât în perioada persecuţiilor
anticreştine din primele trei veacuri, cât şi în perioada sinoadelor ecumenice. Creşterea
continuă a volumului literaturii patristice devenea un fenomen natural şi deci necesar,
14
15
Ibidem, p. 12.
16
10
provocat de apariţia unor noi probleme sau capitole de doctrină, ori de viaţa creştină, ce se
cereau tratate ori soluţionate. Nivelul critic şi intelectual al secolelor IV-VIII impuneau o
dezvoltare şi o acribie maximă în soluţionarea acestor probleme prezentate cu pricepere şi
concluzii clare în contextul spiritual al vremii. Dintre marile probleme şi capitole de doctrină
ce s-au soluţionat prin operele Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti din perioada sinoadelor
ecumenice amintim: dogma Sfintei Treimi, problema creaţiei în frunte cu ideea cosmologică,
dogma hristologică, cea antropologică, legată de cea soteriologică, dogma eclesiologică,
legată de cea a Sfintelor Taine, în frunte cu pocăinţa, botezul, Sfânta Euharistie, şi mai ales,
cu preoţia, despre care s-au scris pagini clasice. La acestea s-au adăugat numeroase capitole
de educaţie, de familie, de muncă, de urcuş pe calea desăvârşirii sau de eshatologic17.
Sistematizarea şi armonizarea datelor revelaţiei cu elemente nerevelate, într-o unitate
pe care să o aprobe sinoadele ecumenice, nu era un lucru uşor nici în vremea aceea, cum nu
este nici astăzi.
7. Nivelul superior al culturii autorilor patristici din perioada sinoadelor ecumenice şi
cel al societăţii din vremea respectivă au favorizat creşterea cantitativă şi calitativă a literaturii
patristice din secolele IV-VIII. Mulţi dintre Părinţii şi scriitorii bisericeşti din această perioadă
au studiat, înainte de dobândirea culturii teologice, filosofia, retorica, astrologia, matematica,
istoria, dreptul, etica, literatura profană etc. De asemenea, sunt numeroase personalităţile laice
şi bisericeşti cărora le-au fost adresate nu numai scrisori dar şi lucrări teologice de tot felul,
între care amintim: magistraţi, înalţi funcţionari, profesori, retori, oameni de litere,
guvernatori, episcopi, preoţi, călugări etc18.
Autorii patristici din acesta perioadă au scris, în general, frumos, unii tinzând cât au
putut, spre realizarea formei clasice. Scrierile patristice nu erau numai un simplu mijloc de
transmitere a unor interpretări, gânduri, sentimente, probleme de la autori la cititori, ci mult
mai mult. Ele deveneau adesea mesaje de cunoaştere, de mulţumire, de frământare în mijlocul
atâtor necunoscute, dar, mai ales, de rugăciune adresată lui Dumnezeu. Dacă Sfânta Scriptură
constituie o scrisoare trimisă de Dumnezeu oamenilor, - după cugetarea Sfântului Ioan Gură
de Aur, - tot aşa putem considera operele patristice ca scrisori trimise de oameni (aleşi) de pe
pământ lui Dumnezeu. în general, toţi autorii patristici se osteneau să dobândească
17
18
Ibidem.
11
desăvârşirea sufletească, adică unirea cu Dumnezeu. Era o înaintare către frumuseţea cea
netrecătoare a dumnezeirii însăşi. Eforturile pentru câştigarea acestei frumuseţi eterne au fost
definite prin expresia filocalie19.
8. Dezvoltarea cultului şi a locaşurilor de cult a atras după sine şi înflorirea unei
literaturi adecvate. Libertatea religioasă şi numărul mare al celor convertiţi favorizau
prelucrarea, amplificarea şi adaptarea unor monumente literare şi de cult 20. Pe lângă
Liturghiile Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ambrozie şi cea atribuită Sfântului
Grigorie de Nazianz, imnografia şi arta predicării evoluau progresiv spre util şi frumos.
Vorbirea bisericească s-a amplificat considerabil şi s-a diversificat în numeroase ramuri şi
anume: omilia biblică, comentarii ale Sfintei Scripturi, cuvântările solemne la marile praznice,
cuvântările ocazionale, panegirice, necrologuri etc. Literatura omiletică se amplifică şi prin
faptul că unii episcopi misionari şi colaboratorii lor vorbeau şi scriau în mai multe limbi21.
9. Răspândirea monahismului în lumea creştină a adus cu sine forţe noi la promovarea
şi dezvoltarea literaturii patristice. Întreaga literatură monahală din perioada sinoadelor
ecumenice privitoare la rânduiala vieţii, desăvârşirea sufletului şi unirea lui cu Dumnezeu era
foarte apreciată atunci, ca şi astăzi. Credinţa, gândirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni
ale autorilor patristici luminează şi azi drumul spre piscul muntelui lui Dumnezeu.
10. Legătura neîntreruptă cu tradiţia şi cu puterea spirituală a credincioşilor a înlesnit,
de asemenea, dezvoltarea literaturii patristice din perioada sinoadelor ecumenice. De altfel, pe
tot parcursul perioadei patristice nu s-au întrerupt nici o clipă legăturile cu Tradiţia Bisericii şi
a creştinismului în general22. Însăşi literatura patristică exprimă tradiţia vie a Bisericii.
Menţinând-o şi invocând-o sau bazându-se pe ea, Sfinţii Părinţi o amplificau mereu, o
întăreau şi o îmbogăţeau cu noi elemente făcând să sporească puterea şi spiritualitatea vieţii
creştine ortodoxe, în opoziţie cu tradiţiile eretice şi schismatice23.
Marile tratate împotriva ereziilor din perioada sinoadelor ecumenice, care concentrează
într-însele cea mai profundă gândire teologică şi cea mai caldă evlavie şi spiritualitate a
Bisericii, nu sunt altceva decât arme de apărare împotriva ereziilor. Literatura patristică
vorbeşte, de altfel, despre toate categoriile de credincioşi, de la cerşetori până la împăraţi, de
19
Ibidem.
20
21
22
23
12
la copii până la bătrâni, de la cei simpli până la cei învăţaţi, de la credincioşi până la
necredincioşi. Adesea, Sfinţii Părinţi combăteau sclavagismul şi recomandau stăpânilor să-i
elibereze pe sclavi.
11. Umanismul patristic a fost un adevărat izvor din care s-a adăpat literatura teologică
din perioada sinoadelor ecumenice. Moştenind umanismul clasic, umanismul patristic pune în
centrul atenţiei pe omul - Hristos. Problemele hristologice au atras după ele pe cele
antropologice. Antropologia patristică devine, treptat, o problemă teologică de sine stătătoare.
De la trebuinţele sale materiale, până la frământările nepotolite ale spiritului său, culminând
cu dorul de unire cu Dumnezeu, omul reprezintă în această perioadă patristică un vast câmp
de lucru, o scară nesfârşită pe care urcă şi coboară toate temele posibile referitoare la el24.
Creat de la început „dupa chipul şi asemănarea lui Dumneze‖, omul este capabil să
realizeze lucruri excepţionale în toate domeniile şi la toate nivelurile vieţii. Prin voinţă liberă
sau liberul arbitru, omul trăieşte şi activează absolut liber, fără oprelişti din partea nimănui,
până acolo încât el poate eluda sau se poate opune voinţei lui Dumnezeu. Numai urmând
voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului poate face din acesta un suveran real printre fraţii săi.
Suveranitatea aceasta, în sens spiritual, este un atribut al tuturor oamenilor. Dragostea este cel
mai înalt, cel mai frumos şi cel mai dumnezeiesc atribut al omului. Dragostea încununează
chipul lui Dumnezeu în om. Omul nu mai are numai perspectiva urcuşului, ci şi pe cea a
căderii din cauza păcatului. Păcatul este o realitate înfricoşătoare, pentru că el aduce moartea.
Lumea patristică era foarte sensibilă faţă de păcat. Numeroşi autori patristici au combătut
păcatul cu toate formele acestuia. Sfinţii Părinţi prezintă dialectic virtuţiile opuse păcatelor
respective şi folosesc numeroase îndemnuri şi mijloace pentru înlăturarea păcatelor. Pedagogii
umanismului patristic sunt familiile creştine, preoţii, monahii şi îndeosebi episcopii. Eroismul
umanismului patristic, manifestat prin martirii, sfinţii, asceţii şi toate inimile curate, se află
permanent în luptă cu răul, cu ura, cu păcatul sub toate formele, pentru a reda omului
frumuseţea sa de la început sau „chipul" lui Dumnezeu25.
Apărută pe fondul literaturii păgâne elene căreia îi ia locul literatura creştină se extinde
la toate popoarele şi se intersectează multe veacuri cu literatura rămasă laică, şi păgână, iar
punctul culminant al contactului între literaturile elenă şi creştină se găseşte în secolul patru,
24
Ibidem, p. 15.
25
Pr. prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1995, p. 10.
13
secolul clasic, secolul de aur al literaturii creştine. Majoritatea marilor doctori ai Bisericii din
acest secol şi-a făcut pregătirea intelectuală în şcolile elenice de la Cezareea Capadociei, de la
Cezareea Palestinei, de la Constantinopol, de la Antiohia, de la Alexandria, de la Atena.
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul
Atanasie, Eusebiu al Cezareei, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Ioan Gură de Aur şi chiar
apuseni ca Sfântul Ilarie de Pictavium şi Fericitul Ieronim au trecut prin aceste şcoli şi şi-au
asimilat în chip strălucit cultura profană. Performanţele lor intelectuale şi excepţionalul lor
talent oratoric au stârnit admiraţia păgânilor. Netulburaţi de ambiţii profane, ei şi-au pus toată
pregătirea în slujba credinţei şi a idealului creştin. Cunoscători desăvârşiţi ai culturii păgâne,
ei citează la fiecare pas din literatura elenă. Că scriu opere dogmatice, filosofice, sociologice,
apologetice, polemice, predici, poezii sau epistole, ei utilizează cu mâinile pline, nume, idei,
argumente, aluzii sau chiar fragmente textuale din literatura profană. Mai mult decât atât:
graţie evoluţiei de câteva secole a literaturii creştine, graţie imitaţiei şi emulaţiei faţă de cea
profană, dar mai ales graţie propriului lor geniu, Sfinţii Părinţi ai secolului IV-lea au creat o
literatură clasică, în stare să înfrunte mileniile şi să satisfacă spiritele cele mai alese26.
Literatura creştină, se desfăşoară pe plan supranatural. Cărţile Noului Testament,
hotărârile sinoadelor ecumenice şi, până la un punct, operele clasice ale marilor doctori ai
Bisericii sunt rodul revelaţiei supranaturale. Forma acestor opere este lucrul autorilor
respectivi. Fondul însă este fără greş, pentru că e dictat de Sfântul Duh, îndeosebi în operele
din primele două categorii. Dumnezeu însuşi, prin urmare, prezidează la alcătuirea primelor
opere literare creştine de seamă. Aceasta pentru că nu numai planul, dar şi conţinutul acestor
opere sunt noi: obiectul literaturii creştine este Iisus Hristos din Nazaret, Mântuitorul lumii.
Literatura creştină e orientată vertical, spre înălţimile neatinse ale cerului, căci acolo e
obiectul ei: Dumnezeu şi sfinţii. Omul este obiect al literaturii creştine numai întrucât el
lucrează pentru a se desăvârşi şi a ajunge fiu al lui Dumnezeu27.
Stilul de viaţă recomandat de literatura creştină este lupta neîntreruptă pentru a învinge
şi a depăşi viaţa, în vederea câştigării vieţii nemuritoare. O luptă care purifică, desăvârşeşte şi
transformă omul în flacără ce se înalţă până la cer. Figurile ideale pe care le cântă literatura
26
Ibidem.
27
Ibidem, p. 19.
14
creştină sunt acelea care-şi încheie viaţa cu aceste cuvinte: „Doamne, lupta cea bună am
luptat‖.
Literatura creştină este universală şi egalitară. Prin aceste două calităţi ea s-a adresat
întregii lumi şi a îmbrăţişat pe fiecare, barbar, iudeu sau elen, cu aceeaşi dragoste. Dar, cu tot
caracterul ei universalist şi egalitar, literatura creştină a primit consemnul unei aspre
discipline, deoarece ea trebuia să respecte caracterul sacru al evenimentelor şi cuvintelor care
veneau, simple sau comentate, din generaţie în generaţie, direct de la divinul întemeietor.
Această restricţie, care însemna, în primul rând, respectul infailibil al dogmelor, nu a
dăunat întru nimic dezvoltării literaturii creştine spre forme din ce în ce mai frumoase şi mai
clasice. Dimpotrivă, această disciplină a promovat mult precizia şi siguranţa unor noţiuni şi a
unui stil cu care Biserica se mândreşte, mai ales în operele dogmatice şi omiletice. La
început, limba literaturii creştine nu este nici bogată, nici armonioasă, dar ce-i lipseşte în
formă, îi prisoseşte din belşug în conţinutul ei de har, deoarece nu limba, ci duhul care o
articulează interesează pe autorii creştini. O limbă fără lustru, simplă, transmite mai uşor şi
mai sigur adevăruri de credinţă, fapte istorice sau îndemnuri spre mai bine28.
În ce priveşte genurile literaturii creştine, trebuie spus că literatura creştină este la fel
de variată ca gen cum era şi literatura elenă a timpului, dar în acelaşi timp are specificul şi
deosebirile ei. Astfel, literatura creştină nu are epopee şi dramă în sensul elenic al cuvântului,
aşa cum le găsim în literatura profană. Literatura creştină povesteşte lupta şi rezultatul ei -
moartea tuturor atleţilor lui Hristos -, în Vieţile Sfinţilor şi Actele Martirilor, în Panegirice,
Necrologuri şi Inscripţii. Genul acesta literar creştin e foarte împodobit cu detalii de edificare
şi e foarte plăcut la citit. Din nefericire, astăzi el e puţin cunoscut de marele public, necitindu-
se decât în Sfintele Mănăstiri, sub numele de Pateric.
Poezia lirică are, în Biserica lui Hristos, pe Pindarii ei, în mare parte, necunoscuţi, dar
operele lor: imnele, cântările şi rugăciunile de tot felul de la sfintele slujbe, îndeosebi
condacele şi troparele, sunt de o frumuseţe, de o adâncime şi de o precizie impresionante.
Istoriografia e reprezentată, la început, de încercări timide şi imperfecte de a consemna
fapte şi nume care jucau un rol mai de seamă în istoria Bisericii. Aceste încercări se găsesc nu
numai în lucrări din cercurile ortodoxe, ci şi în cercurile eretice sau profane.
28
15
Oratoria, sau, mai exact, predica şi omilia sunt un gen foarte dezvoltat în literatura
patristică. Misionarii, având a răspândi cuvântul evanghelic până departe, au cultivat în chip
necesar alocuţia, predica şi discursul. Oratoria patristică este proaspătă, originală, plină de
entuziasm şi mereu nouă cu fiecare reprezentant al ei.
Filosofia, sau, în termeni teologici, dogmatica, a atins adevărate performanţe prin
oameni a căror ştiinţă şi speculaţie uimesc şi astăzi. Atenagora Atenianul, Taţian Asirianul,
Clement Alexandrinul, Origen, Metodiu de Olimp, Tertulian, Atanasie, Grigorie de Nazianz,
Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, Chirii al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Chirii al
Ierusalimului, Ioan Damaschin, Leonţiu de Bizanţ, Fotie sunt gânditori şi erudiţi profunzi care
pot sta alături de cele mai subtile minţi ale filosofiei clasice elene. Gânditorii creştini
secondaţi de sinoadele ecumenice au închegat sisteme de fdosofie oficială sau mai puţin
oficială a Bisericii, determinaţi, în primul rând, de rolul din ce în ce mai covârşitor al
spiritualităţii creştine în formarea unei noi culturi, pe urmă de orgoliul filosofiei elene, care
privea cu dispreţ simplitatea vieţii şi credinţei creştine, în fine de eflorescenta sistemelor
eretice şi gnostice29.
Polemica este un gen literar ieşit din nevoile de luptă ale creştinismului. Având a
răspunde la provocări şi atacuri din partea păgânilor, a iudeilor, a ereticilor şi a gnosticilor de
tot felul, elitele creştine s-au înarmat cu argumente istorice, raţionale, morale, religioase ş. a.,
pe care ascuţindu-le şi sistematizându-le le-au aşezat în ordine de bătaie împotriva
adversarilor. Aceşti adversari, spirite subtile şi îndrăzneţe, nu au rămas niciodată datori cu
replica. Polemica aceasta creştină, păgână, iudaică şi eretică are, pentru noi, meritul de a ne
înfăţişa analize ample asupra culturilor taberelor în conflict. Aceste analize sunt, evident,
polemice, şi noi trebuie să ţinem seamă de lucrul acesta. Ele nu au însă, pentru aceasta, un
interes mai puţin preţios. Polemica a rafinat limba, subţiindu-i noţiunile, perfecţionându-i
perioadele şi mărîndu-i capacitatea spirituală30.
29
Pr. prof. Ioan G. Coman, Probleme de Filosofle şi Literatură Patristică..., p. 25.
30
Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Aspecte teologico-literare în corespondenţa patristică, Ed. Marineasa,
Timişoara, 2008, p. 126.
16
I. 2. Genul epistolar
Genul epistolar este cel mai vechi gen literar patristic. De-a lungul perioadelor I şi II,
acest gen a servit ca mijloc de transmitere de informaţii, idei, doctrină, elemente şi măsuri
misionare, apeluri, mângîiere, etc. De asemenea, literatura epistolară a perioadei a II-a este
foarte bogată şi variată. Marii Părinţi ai Bisericii au elaborat şi tratate sub formă de scrisori, ca
Sfântul Atanasie către Serapion de Thmuis, Despre Sfântul Duh, ca Sfântul Vasile cel Mare
către Amfilohie de Iconiu, Despre Sfântul Duh, Către tineri, Despre cum pot folosi creştinii
literatura profană şi în numeroase alte scrisori, ca Sfântul Grigorie de Nyssa către numeroşi
adresanţi despre diverse probleme morale şi spirituale, - ca Sfântul Ioan Gură de Aur, Către
Olimpiada, Despre viaţa spirituală, ca Sfântul Grigorie de Nazianz, Către Cledoniu, Despre
Hristos (Scrisorile nr. 101—102), Către Nicobul, despre arta epistolară (Scrisoarea nr. 51); ca
Fericitul Ieronim în unele din Scrisorile către uceniţele şi ucenicii lui; ca Fericitul Augustin, în
atâtea din piesele sale de corespondenţă31. Există Scrisori canonice ca acelea ale Sfântului
Vasile cel Mare (nr. 188, 217). Sunt scrisori cu caracter filologic ale Fericiţilor Ieronim şi
Augustin, sau de tehnologie în terminologia teologică, problema ipostaselor, mai ales în
corespondenţa Părinţilor capadocieni; sunt altele de deosebită importanţă pentru istoria
imperiului şi situaţia statului şi Bisericii, mai ales într-un număr de scrisori ale Sf. Vasile cel
Mare adresate Bisericilor din Pisidia, Lycaonia, Isauria, Frigia, Armenia, Macedonia, Ahaia,
Illyria, inclusiv Scythia Minor (Scrisorile 155, 164, 165), Galia, Spania, Italia, Sicilia, Africa
(Scris. 204), în care se descriu situaţii sau se pun probleme locale şi uneori generale ale
Bisericii, îndeosebi înţelegerea Bisericilor din Răsărit şi Apus, cu privire la unitatea
ortodocşilor faţă de schisme şi mai ales faţă de erezia ariană şi derivatele ei. Acest aspect
ecumenic se întinde şi asupra corespondenţei altor Părinţi ca Sfântul Grigorie de Nazianz,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericiţii Ieronim şi Augustin, Leon cel Mare etc. Studierea adâncă a
problemelor puse în corespondenţa patristică, metoda irenică a analizelor şi tonul blând şi
evanghelic al stilului scrisorilor fac din această corespondenţă un izvor şi un model pentru
ecumenismul de azi32.
31
Pr. prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofle şi literatură patristică..., p. 27.
32
Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, op. cit. p. 128.
17
Stilul multor Scrisori ale Sfinţilor Părinţi degajă un farmec deosebit şi se impune
printr-o frumuseţe aparte. E cazul cu numeroase Scrisori ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan
Gură de Aur şi ale Fericiţilor Ieronim şi Augustin33.
Legăturile neîntrerupte dintre comunităţile creştine, nevoia de a catehiza la distanţă,
interesele şi afecţiunea dintre prieteni, dintre rude, dintre mărturisitorii aceleiaşi credinţe,
dorinţa de a răspunde la o nedumerire doctrinală şi alte imponderabile ale vieţii au provocat o
foarte bogată literatură epistolară. S-au scris mii de scrisori. Unii autori creştini au o
corespondenţă mai bogată chiar decât Cicero şi Seneca. Valoarea acestei corespondenţe este
inegală; şi ca fond şi ca formă. Sunt însă unele scrisori în care clocoteşte puternic viaţa
personajului respectiv sau a veacului său. Stilul unora dintre ele e de o frumuseţe clasică. Ele
se citesc cu o plăcere neistovită34.
Genul epistolar sau Scrisoarea este scrierea în proză sau în versuri, adresată unei
persoane reale sau fictive, unei personalităţi prin care autorul expune într-o formă familiară,
păreri, impresii, adesea critice, asupra unor probleme morale, filosofice, literare, etc.35.
Ca specie literară, scrisoarea (epistola) este un text „deschis‖, care se adresează şi altor
cititori decât cel căruia îi este destinată formal.
În literatură termenul epistolar desemnează tot ceea ce are legătură cu scrisoarea, cu
epistola, cu corespondenţa prin scrisori sau cu operele compuse în formă de scrisori, în proză
sau în versuri. Genul epistolar, înglobându-le pe toate acestea, se raportează totuşi, în primul
rând, la corespondenţa literară, la scrisoarea cultivată ca specie literară. Însă corespondenţa
întreţinută de marile personalităţi prezintă o deosebită valoare documentară, istorică,
psihologică, morală şi estetică. Epoci întregi din istoria umanităţii, biografii de personalităţi
ilustre, de scriitori şi artişti, ne sunt mai complet cunoscute din scrisori. Prin faptul de a nu fi
destinată publicităţii, (respectiv, marelui public) în majoritatea cazurilor, scrisoarea apare ca
un document psihologic mai autentic, punându-ne în legătură nemijlocită cu autorul.
Varietatea aspectelor pe care le poate aborda scrisoarea este nelimitată, ea fiind, cum observă
G. Călinescu, un fel de foileton în care intră tot soiul de procedee literare, de la descripţie şi
portret până la pamflet, aforism şi metaforă. Antichitatea greacă şi latină cunoaşte scrisorile
33
Ibidem, p. 129.
34
Pr. prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică..., p. 25.
35
Ecaterina Creţu, Coca Alexandrescu, Rodica Hanu, Valeria Ojog, Veronica Moisiu, Termeni de Stilistică şi de
Poetică a Textului, Editura Grafit, Bacău, 2007, p. 64.
18
lui Dionis din Halicarnas, cu vizibile implicaţii de critică literară ale lui Seneca, reprezentând
materia unui tratat filozofic, şi cele, rămase celebre, ale lui Cicero, prin valoarea lor istorică şi
literară constituind adevărate modele de naturaleţe, vioiciune şi elocinţă.
Istoria genului epistolar începe cu mesajele orale transmise printr-un sol, care
comunică voia stăpânului său către destinatar. Mai târziu sub numele de „scrisori" au fost
incluse tot felul de mesaje-documente comerciale, guvernamentale, politice, militare, şi,
bineînţeles, mesaje de natură personală. Astfel, în timp, se impun câteva genuri literare
caracteristice, între care se detaşează scrisoarea, ca atare, şi epistola36.
Scrisoarea reprezintă o specie neliterară de comunicare scrisă, de circumstanţă, de
interes restrâns, adresată unui cititor individual, persoană privată. Genul literar scrisorii este
larg reprezentat în cultura elenistă. în stil, formă, şi ton, scrisoarea este cât se poate de
neformală, liberă, familiară. Prin contrast, epistola reprezită un gen literar artistic, o specie
literară cum este şi dialogul, recitarea sau drama. Regulile de dezvoltare a argumentului unei
epistole corespund legilor generale ale retoricii. Retorica, sau arta comunicării convingătoare
s-a dezvoltat în contextul cuvântărilor juridice, militare, din forurile politice (senat,
parlament), dezbateri filosofice, cuvântări elogioase (sărbători, funeralii). în antichitate
retorica era considerată arta supremă a omului educat, matur politic, intelectual, social. Deviza
ei era întreită: docere, piacere, movere (a învăţa, a plăcea, a mişca)37.
Scrisoarea greco-romană generică avea trei părţi: (1) formula de deschidere
praescriptio, care conţinea numele autorului (superscriptio), al destinatarului (adseriptio), şi o
salutare scurtă (salutatio); apoi (2) mesajul propriu-zis al scrisorii, care adesea era expus în
conformitate cu regulile retoricii, şi (3) încheierea (postscriptum) cu salutări finale, de
despărţire {vale, erroso - adio). în multe scrisori antice apare şi o a patra parte (3b)
mulţumirea finală {eucharisto), în care se aduceau rugăciuni de mulţumire zeilor38.
Partea centrală, mesajul propriu-zis, conţinea următoarele diviziuni retorice: (2.1) o
introducere, exordium, care capta atenţia auditoriului, prezentând sau apărând caracterul
autorului (un argument de tip ethos); uneori este numită şi proemium - prezentarea
principalelor idei din argument. A doua parte este (2.2) narratio, descrierea pe scurt a situaţiei
pe care se sprijineşte pledoaria, afirmarea tezei. Pavel includea adesea elemente biografice, un
36
Constantin I. Bojan, Curs de Patrologie, Facultatea de Teologie a Universităţii din Craiova, 1999, p. 16.
37
Ibidem, p. 17.
38
Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, op. cit. p. 138.
19
istoric condensat al bisericii destinatar sau al misiunii, descrierea trăirilor semnificative - un
argument de tip pathos. în continuare urmau (2.3) propositio, partea de afirmare a tezei de
bază care va fi expusă în epistolă (cunoscută şi drept partitio - afirmarea principalelor direcţii
ale tezei), (2.4) probatio (desfăşurarea argumentului; ea include elemente de tip ethos, pathos
şi logos (demonstraţii logice), de tip confirmatio - aduse în sprijinul tezei şi de tip refutatio -
argumente de respingere a poziţiilor adverse), (2.5) peroratio (concluzia), (2.6) exhortatio
(sfaturi, îndemnuri, care puteau apare şi în alte părţi ale scrisorii, ca paraenesis)39.
Scrisorile creştine au elemente distincte, adaptări clare, în comparaţie cu scrisorile
eleniste. De exemplu, în loc de urarea păgână „bucurie!‖, adică „salutări‖, întâlnim adesea la
Pavel „har şi pace‖, o combinaţie formulei greceşti cu cea ebraică; Pavel adaugă o declaraţie
de mulţumire sau (şi) o cerere de binecuvântare, bazate de obicei pe două tipuri de
raţionament: un motiv bazat pe trecut şi un scop al epistolei. Scrisorile lui Pavel au, în general,
două părţi, (a) una doctrinară şi (b) una practică. Uneori, corpul principal al epistolei se poate
diviza, în epistolele lui Pavel, în trei părţi: (a) o parte conciliatorie (recunoaştere a meritelor şi
realizărilor destinatarului), (b) o parte de învăţătură (doctrină), şi (c) o parte de îndemnuri.40 În
mare, scrisorile din Noul Testament au următoarele trei părţi majore:
I. Introducerea epistolei (Praescriptum, Proemium, Exordium)
Prezentarea autorului (autori, superscriptio)
Prezentarea destinatarului (destinatari, adseriptio)
Salutare (salutatio)
Rugăciune de mulţumire sau binecuvântare (eucharisto, berakah)
Prezentarea generală a situaţiei (narratio)
Rezumat general, sfaturi generale (exordium)
II. Cuprinsul epistolei (Propositio, Partitio, Probatio, Paraenesis - Exhortatio)
îndemnuri iniţiale
Teză (enunţarea subiectului, propositio, partitio)
Discuţie teologică (argumentare, probatio)
Sfaturi moralizatoare (parte etică)
III. Încheierea epistolei (Peroratio, Poscriptum, Conclusio, Salutatio, Vale)
39
Ibidem, p. 140.
40
Constantin I. Bojan, op. cit., p. 20.
20
Precizări practice (exhortatio)
Salutări finale, individuale (salutatio)
Gânduri finale (peroratio, postscriptum)
Doxologie şi rugăciune.
Ca exemplu, pot fi studiate elementele retorice din epistolele lui Pavel către Corinteni
şi Romani. Adesea, la Pavel, mulţumirile din final sunt înlocuite de o doxologie sau
binecuvântare specifică.
În ce priveşte stilul, Pavel integrează multe alte elemente (subgenuri literare) în
epistolele sale: predici, fragmente kerygmatice timpurii, crezuri, imnuri, liste de porunci, de
calităţi sau defecte, formule liturghice, mărturii personale, etc.
Scrierea epistolelor, ca atare, putea implica intervenţia mai multor persoane. în general,
scrisorile eleniste puteau fi compuse şi scrise în mai multe feluri: fie personal de autor
(documente autografe), fie cu ajutorul unui secretar: un scrib (copist) sau un prieten ori
însoţitor al autorului, prin dictare sau delegat41. În astfel de situaţii, scrisoarea era dictată
cuvânt cu cuvânt, şi autorul îşi adăuga în final semnătura autografă; când autorul putea delega
scrierea unei scrisori, cu indicarea liniilor generale ale conţinutului, acesta era împuternicit să
semneze în numele autorului - dar avea şi responsabilitatea să urmeze cu exactitate conţinutul
indicat de autorul moral al scrisorii. Compunerea unei epistole, spre deosebire de scrisoare,
putea lua mai multe zile. În final, era posibil ca o scrisoare să aibă un regim de document
circular, destinat unui număr mai mare de destinatari, şi atunci putea rămâne fără introducere
şi salut ca să i se ataşeze mai multe introduceri şi saluturi conform diverşilor destinatari.
Literatura patristică din perioada sinoadelor ecumenice, cunoaşte o lungă evoluţie, iar
genul epistolar are momente de culminaţie dar şi perioade în care se reduce simţitor pentru a
face loc celorlalte genuri literare creştine.
Primul moment al genului epistolar sunt Scrierile Părinţilor Apostolici care fac
tranziţie între scrierile revelate ale Noului Testament şi literatura patristică. S-au bucurat de o
atât de mare preţuire, încât unele din ele au căpătat autoritate canonică, fiind incluse în codicii
Bibliei. Astfel, în Codicele Sinaitic, după cărţile Noului Testament, se află Epistola lui
41
Pr. prof. Ioan G. Coman, probleme de filosofie şi literatură patristică..., p. 30.
21
Barnaba şi o parte din Păstorul lui Herma, iar în Codicele Alexandrin, tot după textul Noului
Testament, sunt ataşate cele două - epistole ale Sfântului Clement Romanul.
Scrierile Părinţilor Apostolici au mare asemănare cu scrisorile canonice ale Sfintei
Scripturi, a Noului Testament şi îndeosebi cu epistolele Apostolilor, atât în ce priveşte
cuprinsul cât şi forma, adică au caracter practic. Unele dintre ele sunt chiar în formă de
epistolă. Din cauza caracterului lor practic, li s-a dat, de către mulţi, numele generic de
„literatura pastorală a Bisericii primare‖.
Însă oricât de elementare sunt operele Părinţilor Apostolici, ele cuprind totuşi, în
general, toate genurile literare de mai târziu. Astfel, în învăţătura celor doisprezece Apostoli
avem un scurt catehism pentru catehumeni şi începutul organizării bisericeşti; în Epistola I a
Sfântului Clement Romanul - elementele Dreptului bisericesc; în Epistola lui Barnaba -schiţa
unei Dogmatici speculative; în Epistolele Sfântului Ignatie - normele pentru combaterea
ereziilor sau ale polemicii; în Epistola Sfântului Policarp - o Pastorală sumară; în Martiriul
Sfântului. Policarp - cea dintâi lucrare istorică; în Epistola către Diognet - o minunată mostră
de Apologetică şi în Păstorul lui Herma - cea dintâi încercare de morală creştina.
Epistola către Diognet este una dintre cele mai frumoase şi mai temeinice apologii
creştine. De aceea cei mai mulţi critici s-au şi grăbit s-o atribuie unui apologet şi să susţină că
s-a scris mai târziu. Ea aparţine însă literalmente Părinţilor Apostolici - faţă de care este, după
însăşi mărturia celor mai severi critici, un adevărat mărgăritar - nu numai prin forma sa
epistolară, ci prin însuşi timpul când a fost compusă şi prin autorul ei, care se numeşte (cap.
X) 392 „ucenic al apostolilor”. Având fond de apologie şi formă de epistolă, ea formează
puntea de trecere de la literatura părinţilor apostolici la cea apologetică şi e, atât prin fondul
cât şi prin forma sa, unul dintre produsele literare cele mai de preţ ale primelor două secole ale
creştinătăţii. îndeosebi capitolul V -VI, 393 în care se descrie viaţa creştinilor, sunt neîntrecute
de nici o altă scriere şi vor rămâne clasice pentru totdeauna42.
Din prima jumătate a secolului II, alături de operele Părinţilor Apostolici apare un nou
gen literar mai special, dedicat dezbaterii unor probleme teologice diferite. Este genul literar
apologetic sau al apologiilor. Numărul creştinilor creştea mereu şi informaţiile lor despre
viaţabisericească se înmulţeau. Procesul misiunii, care se întindea de la sclavi şi până la curtea
42
Pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, Scrierile Părinţilor Apostolici, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti‖, vol. I,,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1979, Bucureşti, p. 344.
22
imperială, absorbea noi forţe, incluzând în cadrul Bisericii personalităţi de înaltă cultură din
lumea păgână.
Recrutaţi dintre oamenii de cultură ai păgânismului, apologeţii pun Biserica faţă în
faţă cu cultura păgână, într-un dialog dialectic. Conflictul dintre creştinism şi păgânism
răsărea din întâlnirea a două duhuri şi orientări diferite: duhul Evangheliei şi duhul lumii.
Duhul lumii a vrut să ucidă duhul evanghelic, luptând împotriva Bisericii creştine43.
Declanşarea persecuţiilor, pe care Mântuitorul le-a profeţit, a avut, la început, efectul
intensificării aşteptării parusiei şi acela al strângerii rândurilor dintre creştini. De asemenea, s-
au evidenţiat valorile credinţei şi ale vieţii creştine.
Persecuţiile impuneau în mod fatal comparaţii între valorile păgânismului şi ale
creştinismului persecutat. Aceste comparaţii s-au făcut, la început, numai în cuget sau verbal
de către creştini, iar mai apoi şi în lucrări scrise. Astfel, ia naştere şi se dezvoltă un gen literar
de largi proporţii, care va continua şi în perioada a doua patristică prin scriitori şi Părinţi
bisericeşti ca: Eusebiu al Cezareei, Sfântul Atanasie cel Mare, Părinţii Capadocieni, Sfântul
loan Gură de Aur, Sfântul Chirii al Alexandriei, Teodoret de Cir, Fericitul Augustin.
Genul literar apologetic se impune prin numărul şi varietatea reprezentanţilor săi, prin
diversitatea problemelor pe care le ridică, prin metodele folosite şi prin nivelul la care sunt
duse discuţiile. Este un gen literar care pune premisele teologiei veritabile. Nivelul acestei
teologii nu va înceta să crească prin oameni ca Origen, Irineu, Ipolit ş.a.
Apologiile erau adresate împăraţilor, senatului şi poporului roman, uneori
guvernatorilor de provincii, alteori anumitor înalţi dregători sau anumitor persoane
particulare; uneori, chiar şi iudeilor, iar în general, forma apologiilor era epistolară, dar ele se
transformau în adevărate tratate. Alteori apologiile aveau forma de dialog, cum sunt:
„Dialogul cu iudeul Trifon", „Dialogul între Iason şi Papiscus", „Apologia" lui Ariston de
Pella, „Octavius" al lui Minucius Felix. Istoria a consemnat apologiile în limba greacă
(începând de la Quadrat sau Codrat, şi continuând cu Sfintul Justin Martirul şi Filozoful,
Teofil al Antiohiei, până la Atenagora Atenianul)44 şi în limba latină (dintre care menţionăm
43
Ibidem.
44
***, Apologeţi de limbă greacă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, traducere,
introducere, note şi indici de Pr. prof. dr. T. Bodogae, Pr. prof. dr. Olimp Căciulă, Pr. prof. dr. Dumitru Fecioru,
Bucureşti, 1997, p. 29.
23
numai pe Tertulian, Minucius Felix şi Sf. Ciprian) care deşi au specificul lor sunt mânate de
acelaşi duh creştin.
Din prezentarea literaturii apologetice (fie de factură greacă, fie de factură latină), am
constatat că apologeţii şi-au îndreptat lucrările lor literare nu numai împotriva duşmanilor din
afara creştinismului (filosofii păgâni, autorităţile romane, iudeii etc), ci şi împotriva acelor
creştini eretici care, părăsind Biserica, au creat secte noi. De pildă, Tertulian, înainte de a trece
la montanism, a apărat cu mare zel învăţătura ortodoxă a Bisericii. Scrisul creştin, îndreptat
împotriva ereziilor, are un caracter polemic, iar literatura care îl reprezintă se numeşte
literatură polemică. Literatura polemică din primele trei veacuri creştine a fost determinată,
deci, de apariţia ereziilor în sânul Bisericii.
Şi acest gen se întrepătrunde cu cel epistolar fiind împărtăşit de mulţi părinţi şi scriitori
bisericeşti renumiţi. Se observă totuşi o scădere în importanţă a scrisorilor şi în esenţă a
genului epistolar. Odată cu aceşti scriitori apar Memoriile şi Istoriile bisericii (exemplu,
Hegesip).
Urmează apoi perioada Scriitorilor Patristici Alexandrini, Antiohieni şi Sirieni din
prima perioadă patristică, bogată şi ea în epistole.
Răspândirea creştinismului şi contactul lui cu mediile culturale ale păgânismului au
obligat noua religie să-şi precizeze situaţia şi să dea răspuns numeroaselor întrebări ce i se
puneau în legături cu propria sa identitate şi cu unele probleme actuale. Gnosticii din mediul
urban aveau nuclee didactice sau şcoli, care-şi elaborau doctrina în jurul ereziilor, care înşelau
uşor pe credincioşii simpli. Curiozitatea şi dispreţul păgânilor culţi şi mai ales persecuţiile au
determinat crearea de şcoli creştine, la început particulare, spre a putea ţine piept sistemelor
şcolilor filosofice, sau altor curente spirituale coerente ale vremii45.
În acest fel au apărut Şcoala alexandrină, Şcoala antiohiană, Şcoala palestiniană,
Şcoala de la Edessa şi apoi de la Nisibi.
Reprezentanţii acestor şcolii catehetice au fost creatori de genuri literare, precum:
filologia sacră cu editarea de texte biblice, exegeza şi comentariul biblic dezvoltate la
maximum de Origen, cronica lumii datorată lui Iuliu Africanul şi Eusebiu de Cezareea, istoria
bisericească şi istoria literară promovate de Eusebiu şi Ieronim, expuneri doctrinare trinitare,
hristologice, eclesiologice, antropologice, lucrări de desăvârşire duhovnicească sau filocalie
45
Ibidem, p. 31.
24
Odată cu scriitorii creştini din egipt din perioada a II a patristică şi anume cu ereticul
Arie începe propriu-zis perioada avută concret în vedere pentru literatura epistolară.
Producţia sa literară pare a fi mai degrabă o reacţie la gândirea Ortodoxiei oficiale a
Bisericii.46 De pildă, în Scrisoarea către Eusebiu al Nicomidiei, el preciza că învăţătura sa se
opune predicii arhiepiscopului Alexandru al Alexandriei, care susţinea că Tatăl şi Fiul erau
coeterni, nenăscuţi, ori că Fiul era născut din veci din Tatăl. Dumnezeu nu precede pe Fiul,
nici prin gânduri şi nici prin interval de timp, întrucât Dumnezeu şi Fiul sunt eterni şi deci Fiul
nu este precedat de Dumnezeu. Ereziarhul se plângea lui Eusebiu că este persecutat pentru că
el susţinea tocmai contrariul: Fiul are un început, pe când Dumnezeu nu are un început; Fiul
provine din nimic pentru că El nu este nici parte din Dumnezeu, nici ceva în subordine.
Sfântul Alexandru (250 - 328), născut în jurul anului 250, a ajuns episcop al
Alexandriei în anul 312 sau 313, după Achillas, conduce în linişte şi pace, o perioadă de timp,
Biserica Egiptului.
Episcopul Alexandru a convocat, în anul 321, un sinod din circa 100 de episcopi
egipteni şi libieni, în care a caterisit pe Arie şi pe partizanii lui, după care a întocmit în numele
acestui sinod o enciclică pe care a trimis-o tuturor Bisericilor.
Scrisoarea sinodului I ecumenic de la Niceea, adresată Bisericii din Alexandria, după
sfârşitul lucrărilor, apreciază pe episcopul Alexandru drept „preacinstitul domn şi
coliturghisitor frate al nostru".
Sfântul Epifaniu, în lucrarea Contra ereziilor (69, 4) amintea de o colecţie epistolară a
Sfântului Alexandru, cuprinzând 70 de scrisori, din care nu s-au păstrat decât două, dar foarte
importante pentru cunoaşterea genezei ereziei ariene.
1) Prima scrisoare, păstrată de istoricii Socrate (Istoria bisericească, I 6) şi Ghelasie de
Cizic (Istoria sinodului de la Niceea, 2, 3) cu formula de adresare: „Iubiţilor şi preacinstiţilor
coliturghisitori ai Bisericii universale de pretutindeni", prezintă apariţia arianismului, primii
partizani ai lui Arie şi manevrele scrisorilor lui Eusebiu al Nicomidiei, precum şi ţinerea unui
sinod local la Alexandria cu circa 100 de episcopi din Egipt şi Libia, care 1-a anatematizat pe
Arie şi partizanii lui. Această scrisoare sau enciclică a fost găsită între lucrările Sfântului
46
Pr. prof. loan I. Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul
Niceean, în „Studii Teologice", XXIX, Bucureşti, 1977, nr. 1-2, p. 15-60.
25
Atanasie cel Mare, în greceşte, cu tiltlul: Caterisirea lui Arie şi a partizanilor lui. Această
enciclică are o deosebită importanţă istorică şi doctrinară.
2) A doua scrisoare a lui Alexandru, păstrată de Teodoret de Cyr (Istoria bisericească I,
4), adresată episcopului Alexandru al Bizanţului, este un avertisment către episcopii din afara
Egiptului cu privire la cazul lui Arie şi al partizanilor lui, pătrunşi în eparhiile lor. Autorul
critică aspru doctrina ariană, inspirată de Lucian de Antiohia şi Pavel de Samosata.
Următorul mare reprezentant creştin al literaturii şi exponent al genului epistolar este
Sfântul Atanasie Cel Mare, un adevărat stâlp al Bisericii.
Scrierile Sfântului Atanasie cel Mare pot fi împărţite astfel: apologetice, dogmatico-
polemice, istorico-polemice, exegetice, ascetice şi corespondenţă, iar corespondenţa Sfântului
Atanasie al Alexandriei nu cuprinde scrisori personale, ci numai piese oficiale şi doctrinare47
Dintre piesele oficiale de corespondenţă amintim: Scrisori festale (pascale), Scrisori
sinodale şi Enciclice către episcopii din Egipt sau din întreaga lume. Dintre piesele doctrinare
menţionăm: Scrisori dogmatico-polemice, Scrisori hristologice, Scrisori de combatere a
arianismului şi Scrisori ascetice.
Serapion de Thmuis, urmează Sfântului Atanasie cel Mare. Cunoscut ca prelat cu
vieţuire aleasă şi înzestrat cu talentul oratoriei, a fost ucenicul Sfântului Antonie şi bun prieten
cu Sfântul Atanasie, care i-a trimis mai multe scrisori. Fericitul Ieronim precizează că
Serapion a publicat „o carte distinsă‖ Contra lui Maniheu şi alta Despre titlurile psalmilor,
precum şi diverse „Scrisori utile‖48.
Teofil al Alexandriei, a fost amestecat aproape în toate treburile mai importante ale
Bisericii şi Statului din vremea sa.
Teofil a scris mult, în diverse domenii, dacă ţinem seama de variatele indicaţii lăsate de
câţiva autori precum Teodoret, Leon cel Mare, Ghenadie de Marsilia etc. Din această operă n-
au mai rămas decât câteva scrisori, în traducerea lui Ieronim, şi alte câteva fragmente mai
puţin însemnate. Din acestea reiese că Teofil a scris Contra lui Origen, Contra
antropomorficilor, Contra Sfântului loan Gură de Aur, Scrisori Pascale şi Omilii.49
47
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a II-a, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", vol. 16, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 198.
48
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 221-224.
49
Ibidem, p. 237-256.
26
Corespondenţa lui Sinesiu de Cyrene, alcătuită din 156 de scrisori, scrise între anii
399-413, este foarte preţioasă pentru istoria şi cultura timpului în care a trăit Sinesiu.
Epistolele sale sunt grupate astfel: Scrisori adresate alexandrinilor pentru a lupta contra ereziei
lui Eunomiu; Scrisori adresate anumitor persoane (fratelui său Evoptios, lui Teofil, Hypatiei);
Scrisori adresate unor rude sau prieteni; Scrisori ce se referă la urmările unor invazii barbare;
Scrisori care se ocupă cu prezentarea preoţiei şi filosofiei.
Ordinea scrisorilor nu pare a fi stabilită de Sinesiu însuşi. Se pare ca numărul
scrisorilor a fost mult mai mare decât cel care ne-a parvenit nouă. Valoarea lor este
remarcabilă, mai ales pentru nivelul lucrării Cuvânt despre imperiu..., adresată împăratului
Arcadiu. Şi astăzi citim cu plăcere această corespondenţă, plină de umanism filosofic şi de har
literar50.
Sfântul Chirii al Alexandriei s-a născut la Alexandria, în jurul anului 370. Prin
importantul său rol ce l-a avut la Sinodul III ecumenic (431), unde l-a reprezentat şi pe
episcopul Romei, Celestin, precum şi prin oficializarea expresiei Theotokos, Sfântul Chirii al
Alexandriei s-a impus ca unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii din toate timpurile.
Opera literară şi teologică a Sfântului Chirii al Alexandriei este considerabilă. Ea
ocupă 10 volume din ediţia Migne (P. G. 68-77). Sfântul Chirii este autorul a numeroase
Dialoguri, Scrisori, precum şi Omilii care se înscriu perfect în stilul epistolar.51
Bogata corespondenţă a Sfântului Chirii, alcătuită din 88 de Scrisori, din care 17 îi sunt
adresate lui de către alţii, reprezintă un ales tezaur de învăţătură, credinţă şi frumuseţe
ecumenică al Bisericii creştine din secolul al V-lea.
Scrisorile au mare importanţă pentru istoria dogmelor, pentru modul gândirii creştine
din prima jumătate a secolului al V-lea, pentru forţa şi maturitatea cu care Ortodoxia a
biruiterezia, pentru capacitatea de a fi alimentat dogmatic sinoadele ecumenice de la Efes
(431) şi Calcedon (451), pentru felul în care a introdus mai mult speculaţia creştină în
circuitul cugetării universale, pentru modul în care prezintă raporturile dintre Biserică şi Stat,
pentru oglindirea relaţiilor dintre Răsăritul şi Apusul creştin, pentru viziunea teandrică oferită
lumii noi care apărea. Este o corespondenţă unică, în felul ei, prin adâncimea gândirii ei şi
prin patetismul legăturii dintre Dumnezeu şi om, prin orientarea ei soteriologică.
50
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p.
781-782: Sinesiu de Cyrene;
51
Pr. dr. Olimp N. Căciulă, Anatematismele Sfântului Chirii al Alexandriei, Bucureşti, 1931.
27
Corespondenţa chiriliană contribuie la adâncirea unei spiritualităţi originale şi la apariţia erei
celei noi prin daco-romanul Dionisie cel Smerit, care-1 preţuia mult pe Sfântul Chirii şi din
ale cărui scrisori a şi tradus, în secolul al Vl-lea, pentru „călugării sciţi‖.52
O importanţă specială au scrisorile adresate lui Nestorie, adică cele cu numerele 2, 4, 6,
7, 17 şi cele în legătură cu el.
Fără îndoială că există numeroase personalităţi de primă mărime care ar putea fi
menţionate aici (cum sunt Sf. Vasile sau Ioan Gură de Aur) dar noi ne oprim la cei mici,
deoarece o tratare a fiecărei personalităţi în parte ar fi extins fără măsură limitele lucrării, şi în
plus personalităţile fiind arhicunoscute, nu justifică o atenţie deosebită, cu speranţa că am
subliniat importanţa şi dezvoltarea în timp a genului epistolar al literaturii creştine din
perioada sinoadelor ecumenice, care este de fapt subiectul lucrării noastre.
Literatura epistolară din perioada sinoadelor ecumenice este foarte bogată şi variată.
De altfel, genul epistolar este cel mai vechi gen literar patristic. De-a lungul celor trei perioade
patristice, acest gen a servit ca mijloc de informare şi de transmitere de idei, doctrină, apeluri,
planuri, măsuri misionare, cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare, etc. Unii Sfinţi Părinţi ai
Bisericii au elaborat chiar şi tratate sub formă de scrisori. Amintim, în acest sens, tratatul
Despre Sfântul Duh adresat de Sfântul Atanasie lui Serapion de Thmuis, apoi tratatul Despre
Sfântul Duh adresat de Sfântul Vasile cel Mare lui Amfilohie de Iconiu, la care adăugăm
tratatul Sfântului Ioan Gură de Aur Către Olimpiada etc. 53.
Literatura epistolară a sinoadelor ecumenice are un conţinut divers: dogmatic, moral,
canonic, istoric, catehetic, etc. Aspectul ecumenic respiră cu prospeţime din corespondenţa
Sfinţilor Părinţi între care la loc de frunte se numără: Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul
Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, etc. Maniera irenică
acorespondenţei patristice, tonul evanghelic şi stilul scrisorilor fac din această literatură
epistolară un izvor şi model pentru ecumenismul de azi.
Dar, literatura patristică din perioada sinoadelor ecumenice este cea mai bogată în
opere scrise atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ, cu adaosul că în componenţa acesteia
apar genuri literare noi. Autorii patristici din perioada sinoadelor ecumenice aparţin Asiei
Mici, cu Capadocia, Siria şi Palestina; Africii, cu Egiptul, Cireneica şi „Africa Proconsulară"
52
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie..., p. 144-150.
53
28
şi Europei, cu Grecia, Italia, Galia şi regiunile Dunării de Jos ca: Dacia Medieranea, Dacia
Ripensis, Gothia, fosta Dacia Traiană şi Scythia Minor sau Dacia Pontică, inclusiv unele
insule ale Mediteranei ca Cipru, Sicilia, Lerinum etc.
Volumul mare de opere scrise păstrate din literatura patristică, varietatea şi
originalitatea remarcabilă a multora din aceste opere, numărul problemelor puse şî dezbătute
în legătură cu credinţa şi instaurarea unei vieţi noi - creştine, într-o perioadă de circa 700 de
ani, adâncimea gândirii şi patosul misionar, îmbinarea între divin şi uman, între realism şi
spiritualism, între raţiune şi evlavie, între rugăciunea caldă şi enciclopedia înaltă, între istorie
şi lumea mistică ce se ridică din paginile Sfinţilor Părinţi, interesul literar pe care-1 degajă şi
monumentele de cultură pe care le-a construit, fac din literatura patristică un complex deosebit
de ample dimensiuni istorice şi valori spirituale. Un complex care cu cât e mai cercetat, cu atât
îşi măreşte orizontul şi-şi subliniază realizările şi aspiraţiile.
Literatura creştină din perioada sinoadelor ecumenice, respectiv perioada bisericii unite
şi universale sau ecumenice, face nu o dată concurenţă celor mai frumoase niveluri de
expresivitate din literaturile lumii. Piese autobiografice, predicatoriale, educative, poetice,
liturgice si epistolare patristice, înalţă şi azi prin farmecul lor. Varietatea şi frumuseţea
genurilor literare patristice au conferit şi continuă să confere şi ele un plus de valoare operelor
Sfinţilor Părinţi care s-au bucurat de un deosebit interes şi de toată cinstirea din partea fiilor
Bisericii chiar din primele veacuri creştine, adică chiar din epoca iniţială a elaborării lor54.
Creat pentru necesităţile practice ale bisericii primare, genul epistolar al părinţilor
bisericii ecumenice îl continuă şi dezvoltă pe acela neotestamentar, în special pe al epistolelor
pauline. Iar la început unele scrisori sunt scurte (ale Sfântului Ignatie şi Sfântului Policarp),
altele sunt lungi, chiar adevărate tratate (ca acelea ale Sfântului Clement Romanul sau Pseudo-
Barnaba). În general, scrisorile creează o legătură de încredere mai puternică între autor şi
cititori, decât piesele aparţinând altor genuri literare.
Sfinţii Părinţi au creat o literatură clasică bisericească, un tezaur de dumnezeiască
învăţătură, hrană duhovnicească şi morală prin care creştinul îşi transfigurează viaţa,55 dar nu
numai ei au elaborat şi formulat chintesenţa gândirii teologice creştine; de aceea, Biserica îi
numeşte „cugetători de Dumnezeu‖ şi toţi creştinii din toate confesiunile se raportează la
54
Dr. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră..., p. 23.
55
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, p. 13-17.
29
slujirea lor, chiar dacă la nivel declarativ într-un mod critic sau fie şi numai pentru a construi
prin opoziţie, pentru că aceşti părinţi sunt nu numai "reprezentanţii tradiţiei doctrinare a
Bisericii, ci şi martorii şi criteriile adevăratei credinţe, judecătorii Ortodoxiei"56 - atribut cu o
valoare şi pondere nu numai istorică, ci şi general-spirituală.
56
Ibidem, p. 41.
30
CAPITOLUL AL II-LEA
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE
II 1. Repere biobibliografice
Adevărată „columnă a Bisericii‖, Sfântul Atanasie cel Mare a fost una din cele mai
remarcabile personalităţi ale Bisericii şi cugetării patristice din veacul al IV-lea. Crezând cu
tărie în formula de credinţă niceeană, pe care a apărat-o şi a promovat-o cu mare curaj în faţa
împăraţilor şi ereticilor, el a fost iubit de prieteni şi de credincioşi, dar urât de moarte de către
duşmanii săi. Discreditat şi insultat adesea în sinoade, urmărit de poliţia imperială, izgonit de
cinci ori din scaunul eparhial al Alexandriei, trăind în exil peste 17 ani din cei 45 de ani ai
arhipăstoririi sale, calomniat fără încetare, Sfântul Atanasie a rezistat ca o stâncă neclintită în
faţa intimidărilor şi ameninţărilor de tot felul57.
Dacă predecesorul său – episcopul Alexandru – era un diplomat, Sfântul Atanasie era
un ierarh şi un teolog care s-a identificat plenar cu credinţa, învăţătura şi viaţa Bisericii. Fără
Sfântul Atanasie, creştinismul ortodox alexandrin şi chiar cel universal ar fi avut mult de
suferit58.
Viaţa Sfântului Atanasie cel mare este conturată de patru serii de documente:
- opera sa scrisă, ce cuprinde în mare parte descrieri ale evenimentelor propriei sale
vieţi;
- documente provenind de la adversarii săi: scriitori arieni, episcopi (Eusebiu al
Nicomidiei, Filostorgiu), împăraţi, hotărâri ale unor sinoade formate din episcopi arieni,
semiarieni şi anomei sau din prieteni ai acestora, scrisori sau decizii ale împăraţilor Constantin
cel Mare, Constanţiu, Iulian Apostatul şi Valens, decizii ale autorităţilor civile luate din
ordinul împăraţilor, etc.;
- documente provenind de la prietenii şi admiratorii săi (Sfinţii Epifaniu şi Grigorie de
Nazianz);
- relatări ale istoricilor din secolul al V-lea: Rufin, Socrate şi Sozomen, referitoare la
57
Michael E. Molloy, Apărătorul adevărului: Viaţa Sfântului Atanasie cel Mare, trad. Medana Oltean, Ed. Iona,
58
***, Viaţa Sf. Părinte al nostru Antonie, în Bucăţi alese din opera Sf. Atanasie cel Mare, Patriarhul
Alexandriei, însoţite de un studiu de St. Bezdechi, Cluj, 1925, p. 17.
31
Sfântul Atanasie59.
Potrivit unui elogiu coptic, Sfântul Atanasie avea 33 de ani în momentul înscăunării
sale ca episcop al Alexandriei (8 iunie 328), ceea ce denotă că el se născuse în anul 295. Locul
de naştere – Alexandria Egiptului – a avut un rol hotărâtor în viaţa şi preocupările viitorului
teolog şi ierarh.
După aprecierea Sfântului Grigorie Teologul, „Sfântul Atanasie, cercetând ca nimeni
altul întreg Vechiul Testament şi întreg Noul Testament, se îmbogăţeşte în învăţătură, dar şi
în strălucirea vieţii ... El a făcut din viaţă o călăuză spre învaţătură, iar din învăţătură şi
contemplare o pecete a vieţii‖60.
II. 2. Literatura epistolară a Sfântului Atanasie. Corespondenţă
Sfântul Atanasie a fost un scriitor bisericesc prodigios, dar nu s-a păstrat decât o parte
din opera sa. Fericitul Ieronim menţionează, în capitolul consacrat Sfântului Atanasie (De
viris illustribus, 87), doar şapte titluri din totalul lucrărilor acestuia. Nici Fotie nu redă toate
titlurile lucrărilor atanasiene, dar, între altele, admiră limba „limpede, ... simplă şi totuşi
puternică şi plină de sevă‖, precum şi „originalitatea minunată‖ a acestora. Nu avem încă un
catalog precis şi definitiv al tuturor lucrărilor Sfântului Atanasie cel Mare61.
Scrierile Sfântului Atanasie cel Mare pot fi împărţite astfel: apologetice, dogmatico-
polemice, istorico-polemice, exegetice, ascetice şi corespondenţă.
Corespondenţa Sfântului Atanasie al Alexandriei nu cuprinde scrisori personale, ci
numai piese oficiale şi doctrinare. Dintre piesele oficiale amintim: Scrisori festale (pascale),
Scrisori sinodale şi Enciclice către episcopii din Egipt sau din întreaga lume. Dintre piesele
doctrinare menţionăm: Scrisori dogmatico-polemice, Scrisori hristologice, Scrisori de
combatere a arianismului şi Scrisori ascetice62.
1. Scrisori festale sau pascale. Urmând tradiţia din secolul al III-lea, Sfântul Atanasie
scrie episcopilor sufragani şi credincioşilor scrisori pascale sau pastorale în care indică
59
Aimé Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne, tome III, 1930, pp. 70-130
60
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt în cinstea marelui Atanasie, episcopul Alexandriei, în „Patrologia
Greacă‖, t. 35, col. 1088 C.
61
62
Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole şi Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. prof. Dumitru
Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 12.
32
începutul postului Paştilor, noua dată a Sfintelor Paşti şi sărbătorirea acestora în fiecare an,
pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine şi întâmpinarea Zilei Sfintei Învieri, probleme ale
vieţii creştine etc.63.
Sfântul Atanasie cel Mare a scris astfel de scrisori chiar şi din exil. Prima scrisoare
festală, scrisă în anul 329, indica un post pascal de şase zile, dar în celelalte scrisori indicaţia
era pentru patruzeci de zile. În scrisoarea pascală din anul 332, Sfântul Atanasie recomanda ca
postul să înceapă lunea din săptămâna a şasea dinaintea Sfintelor Paşti. În săptămâna
patimilor se prelungesc rugăciunile, postul şi privegherea, iar sâmbătă seara vom auzi mesajul
îngerului: „Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? El a înviat!”. Imediat ne primeşte în
Marea Duminică, în care Domnul nostru înviat ne-a dat pace cu cei din jurul nostru64.
Scrisoarea 39 din anul 367, ne prezintă pentru prima dată canonul complet al cărţilor
Sfintei Scripturi. Măsura era luată împotriva ereticilor care încercau să strecoare în canon cărţi
apocrife. Biserica a acceptat acest canon în care intrau 22 de cărţi veterotestamentare şi 27 de
cărţi neotestamentare. Cărţile deutero-canonice (Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui
Sirah, Ester, Iudit, Tobias, Macabei, Didahia celor 12 Apostoli şi Păstorul lui Herma) nu
intrau în canon. Canonul Sfântului Atanasie coincide cu canonul biblic grecesc – Codex
Vaticanus – de la începutul veacului al IV-lea65.
Scrisorile festale exprimau, pe lângă chestiuni strict teologice şi starea de spirit a
trecerii de la cultura păgână la cea creştină.
2. Scrisori sinodale. După sinodul local de la Alexandria din anul 362, Sfântul
Atanasie cel Mare a trimis Tomosul către antiohieni, în care recomandă stabilirea înţelegerii şi
a păcii în Biserica din Antiohia. Această pace şi înţelegere nu însemna de fapt o comuniune cu
arienii, ci doar păstrarea esenţialului doctrinar de la Niceea (325). Doctrina ariană era
anatematizată. Tomosul explică pe larg termenul hypostasis, căruia i se recunosc ambele
sensuri de subzistenţă şi persoană. Deşi hristologia ariană era bine combătută, termenul
hypostasis era încă în curs de evoluţie pentru un deceniu şi jumătate, când Sfântul Vasile va
proclama că în fiinţa divină există „o singură fiinţă în trei ipostase‖66.
63
L. Bouyer, L’incarnation et l’Église corps du Christ dans la théologie de Saint Athanase, Paris, 1943, p. 155.
64
Dr. Nicu Dumitraşcu, Cele şapte personalităţi de la Niceea, rolul lor în cadrul primelor frământări ecumenice
ale lumii creştine, Cluj-Napoca, 2001, p. 205-224.
65
Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada Sinoadelor ecumenice..., p. 169..
66
Pr. prof. dr. Nicu Dumitraşcu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare, în contextul controverselor ariene şi
postariene, Cluj-Napoca, 1999, p. 67.
33
În urma sinodului local de la Alexandria, din anul 363, Sfântul Atanasie a compus
Scrisoarea către împăratul Iovian despre credinţă, cerută de acesta din urmă. O altă scrisoare
sinodală a Sfântului Atanasie a fost Scrisoarea către episcopii africani, prin care îi îndeamnă
pe episcopii din Africa de Vest să reziste la cererile arienilor de a se aproba hotărârea
sinodului local de la Ariminum în paguba sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Formula
homoousios de la Niceea este în concordanţă cu Sfânta Scriptură. Simbolul niceean implică,
pe lângă Dumnezeirea Fiului, şi pe cea a Sfântului Duh.
3. Enciclice. Două enciclice, aparţinând Sfântului Atanasie, ne-au reţinut atenţia.
Prima enciclică: Către împreună-slujitorii de pretutindeni, în şapte capitole, scrisă pe la
mijlocul anului 339, denunţa către toţi episcopii Bisericii creştine universale cumplita
persecuţie pe care arienii au început-o contra ortodocşilor din Alexandria şi împrejurimi67.
După ce a fost izgonit falsul episcop Pistus de către ortodocşi, prefectul Philagrius a
proclamat public că Atanasie a fost demis din postul său de episcop şi înlocuit cu intrusul
Grigorie. În astfel de împrejurări, Atanasie a fugit ca să nu fie ucis de arieni, luând drumul
exilului în Galia.
Hirotonit de arieni, contra canoanelor, intrusul Grigorie a comis crime şi ticăloşii de
nedescris, jertfind idolilor, trăind în viaţă destrăbălată şi arzând cărţile Sfintei Scripturi.
Bandele de păgâni amestecate cu arienii prădau bisericile ortodoxe. Jaful şi moartea puseseră
stăpânire pe biserici. Preoţi, fecioare şi laici ortodocşi erau aruncaţi în închisoare şi bătuţi. În
ziua de Paşti, prefectul a ocupat bisericile ortodoxe şi le-a dat arienilor.
Autorul, după ce prezintă toate nedreptăţile şi crimele săvârşite de arieni în frunte cu
episcopul Grigorie, îndeamnă pe adresanţii enciclicei să se ferească de arieni şi să se
indigneze contra faptelor ariene, căci „dacă o Biserică aşa de mare suferă, suferă şi fiecare
din cei ce o compun ... Vă rog nu neglijaţi lucruri aşa de grave şi nu îngăduiţi ca vestita
Biserică a Alexandriei să fie călcată în picioare de eretici. Dacă vă scrie cineva, Grigorie sau
altcineva din ai lui, să nu primiţi, fraţilor, scrisoarea lui ...‖.
A doua enciclică, adresată Către episcopii Egiptului şi Libiei, a fost scrisă de Sfânul
Atanasie pe la 356 -357 (în 23 de capitole), înainte de aducerea noului episcop arian George la
Alexandria. În ea, autorul arată că diavolul simulează adevărul, ca să înşele pe oameni şi să-i
piardă. A încercat să înşele chiar şi pe Mântuitorul prin ispitirea de pe muntele Carantaniei.
67
34
Ereziile, ca produs al înşelăciunii diavoleşti, se luptă unele cu altele şi nu sunt de acord între
ele decât minţind, ele având un singur părinte: pe diavol. Ucenicul fidel al Evangheliei şi cel
înzestrat cu darul deosebirii duhurilor se poate păzi. Dar credinciosul simplu poate fi înşelat.
De aceea este necesar ca el să se roage să capete harul deosebirii duhurilor.
Autorul mai arată în această enciclică că arienii compun memorii despre credinţa lor,
pe care vor s-o substituie credinţei sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Prin aceasta ei
acuză pe Sfinţii Părinţi de la Niceea, care s-au ridicat împotriva doctrinei ariene. Arienii scriu,
nu de dragul adevărului, ci ca să inducă pe oameni în eroare.
Arienii erau puţini la număr dar voiau să deţină puterea. Ei doreau să anuleze sinodul I
ecumenic de la Niceea, dând noi definiţii credinţei, fără să o cunoască. Recomandau Thalia lui
Arie ca document de credinţă. Autorul, enumeră pe conducătorii arienilor, între care şi
episcopul George, originar din Capadocia, de credinţă îndoielnică şi moravuri barbare, trimis
să păstorească la Alexandria. Adresanţii sunt îndemnaţi să nu se lase înşelaţi, ci să păzească
credinţa transmisă de Sfinţii Părinţi şi pe care cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea au fixat-
o în scris. Episcopii din Egipt şi Libia sunt sfătuiţi să nu se lase înşelaţi de eleganţa sau
viclenia cuvintelor arienilor, care nu vin decât pentru a semăna erezia lui Arie.
Sfântul Atanasie reproduce în această enciclică şi un text arian care prezintă pe Fiul
drept o creatură a Tatălui. Combate cu texte biblice această concepţie greşită şi cataloghează
arianismul ca pisc al răutăţii tuturor ereziilor, întrucât neagă existenţa lui Dumnezeu însuşi.
Enciclica se închie cu remarca că ortodocşii, care sunt gata să-şi dea viaţa pentru credinţa lor,
vor fi răsplătiţi de Dumnezeu pentru aceasta.
Remarcăm faptul că cele două enciclice repetă multe din problemele vremii semnalate
deja în opera istorică a Sfântului Atanasie, dar ele aduc elemente noi de doctrină şi precizări
legate de propaganda scrisă şi orală a arienilor printre ortodocşi. Enciclicele respiră o mare
durere şi teamă pentru ceea ce suferea Biserica universală de la arieni, dar şi o hotărâre
nezdruncinată de luptă pentru a o apăra, promovându-i cu toată puritatea credinţa ortodoxă
niceeană68.
4. Scrisori dogmatico-polemice. Între scrisorile dogmatico-polemice ale Sfântului
Atanasie cel Mare amintim următoarele:
a) Despre hotărârile Sinodului de la Niceea, în 32 de capitole, scrisă spre anii 350-351.
68
Dr. Nicu Dumitraşcu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare..., p. 209.
35
Ea este adresată unui prieten care se interesa de situaţia lui Atanasie şi mai ales de obiecţia
arienilor că sinodul a folosit expresiile din fiinţă şi deofiinţă, care nu s-ar afla în Sfânta
Scriptură69.
Deşi arienii au fost invitaţi să-şi arate observaţiile în şedinţele sinodului I ecumenic de
la Niceea, ei nu au făcut altceva decât să se certe între ei. Nu au putut răspunde la întrebările
ortodocşilor, ceea ce le-a adus condamnarea. Hotărârea generală sinodală au semnat-o însă şi
ei. Arienii îşi schimbau părerile, lăudând ceea ce ei înşişi criticaseră. Subscriind hotărârea de
la Niceea, arienii condamnaseră, în prealabil, propria lor erezie. După citarea unui text arian
despre Fiul şi Tatăl, în care se concluziona că Fiul nu este Dumnezeu adevărat, Sfântul
Atanasie analizează pe larg dublul sens al numelui de Fiu în Sfânta Scriptură. Este combătută
ideea ariană că făpturile nu se puteau atinge de mâna Celui necreat şi de aceea a fost nevoie de
un intermediar: Fiul creat. Autorul prezintă apoi, punctul de vedere ortodox, arătând că
naşterea Fiului depăşeşte înţelegerea omenească. Dumnezeu fiind veşnic, este din veci Tatăl
Fiului. Arienii confundau naşterea din veci a Fiului din Tatăl cu întruparea, în timp, a
Mântuitorului din Fecioara Maria. Ei nu înţelegeau că, întrupându-se, Domnul a rămas
Dumezeu, iar trupul a primit nemurirea70.
Sfântul Sinod de la Niceea a afirmat clar că Fiul este din Fiinţa Tatălui, pentru a se
arăta clar că Logosul este altceva decât natura creaturilor şi că El singur este cu adevărat din
Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care sinodul a scris „din fiinţa Tatălui‖. Dacă Fiul este
Logos, înţelepciune şi chip şi strălucire a Tatălui, atunci într-adevăr El este „deofiinţă cu
Tatăl‖. Raportul de deofiinţime sau consubstanţialitate între Tatăl şi Fiul este ca raportul
dintre lumină şi strălucire: cine vede soarele, vede şi strălucirea lui.
Sfântul Atanasie precizează că această concepţie despre raportul dintre Tatăl şi Fiul a
fost susţinută şi de alţi alexandrini precum Theognost şi Dionisie.
În scrisoarea Despre hotărârile Sinodului de la Niceea, Atanasie ne oferă o privire
istorică şi un compendiu dogmatic de o deosebită valoare pentru evoluţia vieţii şi a credinţei
Bisericii creştine, în jurul anului 325, şi în următorul sfert de secol. Textul acestei scrisori
înlocuieşte oarecum Protocolul din vremea sinodului I ecumenic de la Niceea, care s-a
pierdut. Autorul nu este numai un mare luptător împotriva arienilor, ci şi un gânditor de prim
69
L. Bernard, L’image de Dieu d’après Saint Athanase, Paris, 1952, p. 69.
70
36
rang. Cel mai greu capitol al dogmei Sfintei Treimi şi anume naşterea Fiului din fiinţa Tatălui
şi deofiinţimea sau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, sunt analizate de autor din punct de
vedere biblic, patristic şi filosofic, cu deosebită grijă şi profunzime71.
Stilul şi ideile din scrisoarea mai sus amintită sunt clare, ca în toate lucrările
atanasiene. Încordarea dialectică se împleteşte cu o caldă evlavie faţă de textele sacre.
Scrisoarea reflectă efortul onest al autorului de a lămuri o problemă foarte importantă a vremii
sale.
b) Despre părerea episcopului Dionisie al Alexandriei, în 27 de capitole, a fost scrisă,
se pare, ca anexă la scrisoarea Despre hotărârile Sinodului de la Niceea. Sfântul Atanasie vrea
să demonstreze că punctul de vedere al lui Dionisie, în materie de credinţă trinitară, nu
coincide cu acela al arienilor.
Pentru argumentarea ereziei lor, arienii invocau adesea punctul de vedere al
episcopului Dionisie. Ca întotdeauna, arienii umblau cu viclenii când voiau să pară că susţin
părerea Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Atanasie aşează faţă în faţă textele lui Dionisie cu cele ale lui Arie şi trage
concluzia despre ortodoxia lui Dionisie al Alexandriei. Arienii acuzau pe Dionisie că atunci
când vorbeşte despre Tatăl, nu-l numeşte pe Fiul şi invers. Dionisie răspunde în cartea a doua
a Combaterii şi Apologiei sale că „Fiecare din numele pronunţate de mine nu poate fi nici
despărţit, nici divizat de cel de lângă el. Când am zis Tatăl, înainte de a adăuga pe Fiul, am
subînţeles pe Acesta în Tatăl‖. Apoi adaugă: „Arienii nu ştiu că Tatăl, pentru a fi Tată nu
poate fi despărţit de Fiul, întrucât acest lucru stă la originea legăturii Lor. Nici Fiul nu poate
fi separat de Tatăl, pentru că denumirea de Tată înseamnă comuniunea Lor. Sfântul Duh stă
la îndemâna celor doi ...‖. Sfântul Atanasie reia o seamă de texte ale lui Dionisie al
Alexandriei şi repetă comparaţiile acestuia referitoare la raportul dintre Fiul şi Tatăl. Dionisie
este un cercetător prudent, înţelept, care judecă lucrurile cu cumpănire. El precizează la un
moment dat: „Deşi n-am găsit acest termen (homoousios) în Scriptură, totuşi din sensul
acestei Scripturi am înţeles că Fiul şi Logosul nu putea fi străin de fiinţa (ousia) Tatălui‖.
Dionisie compară legătura dintre Tatăl şi Fiul cu legătura dintre minte şi cuvânt. „Mintea este
ca un tată al cuvântului, ea existând în sine însăşi, iar cuvântul, ca fiu al minţii, n-a putut
exista înaintea acesteia, nici în afara ei, ci cu ea împreună, răsărind din aceasta. Tot aşa şi
71
37
Tatăl, ca mai mare şi mintea universală, are întâi pe Fiul, Cuvântul-Logosul, interpretul şi
îngerul Său‖.
În continuare, Sfântul Atanasie rezumă doctrina trinitară a lui Dionisie şi subliniază
punctele ei esenţiale. Suntem recunoscători Sfântului Atanasie pentru probitatea şi adâncimea
cu care a analizat doctrina trinitară expres pentru Dionisie al Alexandriei. Putem spune că
lucrarea de faţă este un model de discuţie critică în literatura patristică.
c) Despre Sfântul Duh, către Serapion, 4 Scrisori, în 72 de capitole, redactate de
Sfântul Atanasie în anii 359-360, pe când se afla exilat în pustiul Egiptului. Provocat de
îngrijorarea episcopului Serapion de Thmuis faţă de unii dintre cei care se despărţiseră de
arieni şi care se manifestau acum ostili faţă de Duhul Sfânt, Sfântul Atanasie scrie o lucrare
valoroasă asupra unei teme netratate până la el. Lucrarea s-a impus curând, datorită faptului că
autorul era singurul mare specialist în problemele trinitare, capabil să-şi susţină afirmaţiile pe
o migăloasă şi puternică documentare biblică şi patristică. Practic, este vorba de un tratat
despre Sfânta Treime, în care tot timpul raportul Sfântului Duh cu Fiul este comparat cu
raportul dintre Fiul şi Tatăl, raport pe care autorul l-a dezbătut pe larg şi profund în mai toate
lucrările sale antiariene.
Cea de-a doua scrisoare, din cele patru către Serapion, tratează aproape în exclusivitate
tema raportului dintre Fiul şi Tatăl, fără să pomenească de Duhul Sfânt cu excepţia unui citat
biblic.
Sub raportul compoziţiei, Scrisoarea I ţine să dovedească că Sfântul Duh nu poate fi
cunoscut decât prin şi din raportul Său cu Fiul, şi, prin Acesta şi cu Tatăl. Scrisorile II şi III
exprimă răspunsul la dorinţa lui Serapion de a i se rezuma conţinutul primei scrisori, iar
Scrisoarea IV reia şi combate ideea familiei trinitare (Tată, Fiu, Nepot), făcând impresia că ar
fi o lucrare separată.
Sfântul Atanasie respinge de-a lungul întregului text afirmaţia adversarilor Sfântului
Duh, împrumutată de la arieni, că Sfântul Duh este o creatură. Sfântul Duh nu este nici înger
(cum îl numeau tropicii = adversarii Sfântului Duh), întrucât Sfânta Scriptură nu-l pomeneşte
astfel niciodată. Numai gnosticul Valentin îi atribuie această calitate. Sfântul Duh este unit cu
dumnezeirea Tatălui, căci Dumnezeu Însuşi îşi conducea poporul prin Logos în Duhul Sfânt.
Diseminat, Scrisorile I, III şi IV înfăţişează un buchet de atribute ale Duhului Sfânt,
sprijinite pe texte sacre. Astfel, Duhul Sfânt conferă sfinţenie şi înnoire prin Sfintele Taine. El
38
dă viaţă şi înviere; îndumnezeieşte pe om; umple universul; vorbeşte prin profeţi; este numit
ungere şi pecete; este unic; este numit Duhul Înţelepciunii şi Duhul Puterii (Isaia 11, 2).
Sfânta Treime este indivizibilă şi se bucură de unitate prin raportare la Ea însăşi. Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh sunt uniţi organic între Ei. Nu este decât un singur Dumnezeu.
Neputând înţelege indivizibilitatea Sfintei Treimi, arienii aşezau pe Fiul în rândul
creaturilor, iar tropicii (=adversarii Sfântului Duh) aşezau pe Duhul Sfânt în rândul
creaturilor. Unitatea Persoanelor trinitare este absolută şi ea constituie forţa unui Dumnezeu
unic. Dumnezeu „Cel existent în Sine‖ trimite, ca Tată, pe Fiul la oameni pentru că-i iubea
(Ioan 3, 16); iar Fiul trimite, la rândul său, pe Sfântul Duh Paracletul sau Mângâietorul (Ioan
16, 7), ca să-i mângâie, să-i întărească şi să-i ajute. Sfântul Duh sfinţeşte, iluminează şi dă
viaţă. El străluceşte şi sădeşte sacrul în inima oamenilor şi în jurul lor72.
Treimea sfântă şi desăvârşită este recunoscută ca Dumnezeu, în Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. Ea este creatoare. Tatăl face totul prin Logos în Sfântul Duh, unitate predicată de
Biserică.
Cu toate că Sfântul Atanasie n-a numit niciodată „Dumnezeu‖ pe Sfântul Duh, el
susţine ca Sfânta Scriptură că „Sfântul Duh purcede de la Tatăl‖ (Ioan 15; 26) şi că în El se
desăvârşesc toate prin lucrarea întregii Sfintei Treimi, lucrare care duce la frumuseţea
spirituală a sufletului şi a vieţii omeneşti.
Fără să poarte vreun titlu special, multe pasaje din Scrisorile către Serapion vorbesc
despre frumuseţea hristică, pe care lucrarea harului o dă progresiv creştinismul, până la
îndumnezeire. Începutul acestei ascensiuni duhovniceşti îl face ungerea cu Sfântul Mir şi
pecetea Sfântului Duh. Pecetea are forma lui Hristos, care o imprimă prin suflare, iar cei care
o primesc participă la Hristos, luând forma după El. Harul şi darul, acordate în Sfânta Treime,
sunt date din partea Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh73.
Conchidem, aşadar, că Sfântul Atanasie ne-a dat un prim tratat de pnevmatologie,
bazat masiv pe Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi anterori lui. Deşi Sfântul Atanasie nu
foloseşte termenii prosopon (persoană) şi hypostasis, el susţine cu tărie unitatea şi
deofiinţimea Sfintei Treimi.
d) Despre moartea lui Arie, în 5 capitole, după o relatare făcută de preotul Macarie,
72
73
39
care se afla în Constantinopol, este o scrisoare scurtă pe care Sfântul Atanasie o trimite
monahilor, recomandându-i lui Serapion să nu-i difuzeze textul şi nici pentru el să nu-l
transcrie. Conţinutul acestei scrisori ar fi următorul:
Eusebienii au reuşit să determine pe împăratul Constantin cel Mare să admită
reprimirea lui Arie în Biserica din Constantinopol. Împăratul, chemându-l pe ereziarh, l-a
cercetat, solicitându-i să facă o mărturisire de credinţă ortodoxă şi să jure că va păzi această
credinţă. Arie a făcut un jurământ fals, în urma căruia împăratul i-a îngăduit să reintre în
Biserică. A doua zi, duminică, urma ca Arhiepiscopul Alexandru al Capitalei să-i facă o
primire oficială şi fastuasă. Arhiepiscopul Alexandru s-a rugat cu lacrimi ca să nu fie
profanată Biserica prin reprimirea lui Arie. Rugăciunea a fost primită, căci Arie mergând într-
o vespasiană s-a prăbuşit şi a murit acolo, fără să aibă posibilitatea comuniunii cu Biserica lui
Hristos. Eusebienii l-au înmormântat. A doua zi, în biserică, arhiepiscopul a explicat cele ce
se petrecuseră şi a lămurit cum erezia ariană a fost osândită de Biserică.
5. Scrisori hristologice. Din grupajul scrisorilor hristologice ale Sfântului Atanasie cel
Mare, menţionăm următoarele:
a) Către Epictet, episcopul Corintului, scrisă spre anii 370-371, ca răspuns la
nelămuririle acestui ierarh cu privire la raportul dintre trupul Logosului şi natura Sa divină.
Întrebarea esenţială care se punea era aceasta: Trupul Domnului, născut din Fecioara Maria,
poate fi el deofiinţă cu Dumnezeirea Acestuia? Este posibil ca Logosul să se fi prefăcut în
carne, oase şi celelalte elemente ale trupului, alterându-şi propria Sa natură? Sau, cum
Dumnezeirea Logosului, deofiinţă cu Tatăl, a fost circumcisă? Dacă trupul Domnului vine din
trupul Mariei, nu înseamnă, oare, a susţine tetrada în locul Triadei?
Sfântul Atanasie cel Mare, prin intermediul Scrisorii către Epictet, episcopul
Corintului, răspunde astfel: Prin actul întrupării, trupul nu este deofiinţă cu Treimea. În actul
întrupării, Logosul netrupesc şi-a însuşit cele ale trupului ca pe ale Sale proprii. Când trupul
Său este lovit de slujitorul arhiereului, Mântuitorul, ca şi cum ar suferi el însuşi, zice: „De ce
Mă loveşti?‖ (Ioan 18, 23)74. Autorul arată, apoi, că cele omeneşti pe care le-a suferit trupul
Logosului, Acesta şi le-a unit şi le-a raportat la Sine Însuşi, pentru ca noi să putem participa la
Dumnezeirea Logosului. Minunea constă în faptul că El era şi pătimitor (ca om adevărat) şi
nepătimitor (ca Dumnezeu adevărat). Era pătimitor pentru că propriul Său trup a suferit şi El
74
Idem, Cele şapte personalităţi de la Niceea..., p. 224.
40
era în acel timp suferitor. Era nepătimitor, pentru că în firea Lui Logosul fiind Dumnezeu, era
nepătimitor. Prin urmare, Logosul era nepătimitor într-un trup pătimitor.
Adesea citată în controversele hristologice, Scrisoarea către Epictet, episcopul
Corintului s-a bucurat de o autoritate aproape canonică. Există două versiuni armene şi una
siriacă a acestei scrisori75.
b) Către Adelfiu, scrisă spre anii 370-371, constituie un răspuns dat unui memoriu al
episcopului Adelfiu, care semnala acuzaţia adusă de arieni ortodocşilor că aceştia din urmă
s-ar închina unei creaturi. Sfântul Atanasie combate acuzaţia, spunând că ortodocşii nu adoră
firea umană a lui Hristos, ci pe Logosul întrupat. Chiar dacă trupul în sine este o creatură, el
s-a făcut, odată cu întruparea, trupul lui Dumnezeu. Căci spune Sfântul Evanghelist Ioan:
„Logosul- Cuvântul trup s-a făcut‖ (Ioan 1, 14). Prin urmare, pe Acesta îl recunoaştem ca
Dumnezeu existând în trup. Cine ar fi aşa de nebun – spune Sfântul Atanasie – încât să zică
Domnului: „Retrage-Te din trup, ca să te ador?‖.
c) Către Filosoful Maximos. În această scrisoare este felicitat filosoful Maximos
pentru că a combătut pe unii eretici proarieni care susţineau că Hristos a fost doar un fiu
adoptiv al lui Dumnezeu, şi pentru că a înfierat pe adepţii lui Pavel de Samosata care
pretindeau că umanitatea lui Hristos era distinctă ca persoană de Dumnezeirea Logosului.
6. Scrisori parenetice, prin care Sfântul Atanasie îndemna pe ortodocşi la apropiere
dar şi la vigilenţă severă faţă de arieni.
a) Scrisoare despre sinoadele de la Arimini în Italia şi Seleucia, în Isauria, în 55 de
capitole, a fost scrisă între anii 359-362. După ce face constatarea că cele două sinoade (de la
Arimini şi Selucia din anul 359) nu mai erau necesare, în urma celui da la Niceea (325),
Sfântul Atanasie cel Mare dezvoltă conţinutul scrisorii în trei părţi şi anume:
Partea I (capitolele 1-14) cuprinde protocoalele celor două sinoade locale, scrisoarea
sinodală de la Arimini către împăratul Constanţiu, decretul împăratului Constanţiu, depunerea
lui Acaciu şi aprecieri la adresa lui Arie şi adepţilor săi.
Partea a II-a (capitolele 15-32) reia problema ariană, începând cu Arie şi Thalia lui şi
scrisoarea către episcopul Alexandru al Alexandriei.
Partea a III-a (capitolele 33-40), după ce combate arianismul, face apel la semiarieni
75
Pr. lector Mircea Ielciu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare, în „Credinţa Ortodoxă‖, Alba Iulia, 1996, nr.
1, p. 36-64.
41
spre a se uni cu ortodocşii. Capitolele 30-31 nu sunt o interpolare, aşa cum consideră unii
patrologi.
Combătând abaterile arienilor de la dreapta credinţă, Sfântul Atanasie afirmă că
Biserica universală crede cum au crezut şi mărturisit Sfinţii Apostoli, neîngăduind nici o
inovaţie. În problema trinitară el precizează că Fiul nu este o creatură, ci Înţelepciunea şi
Logosul Tatălui, la care participă toate. Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Dacă Logosul n-ar fi
Dumnezeire fiinţială şi chip al Tatălui, El n-ar îndumnezei pe alţii, El Însuşi având nevoie de
îndumnezeire. Observăm aici elemente noi în dialectica îndumnezeirii.
b) Către Rufianus episcopul. Scrisă după anul 362, scrisoarea răspunde episcopului
Rufianus cu privire la metoda de represiune a arienilor în Biserică, după revenirea lor. Sfântul
Atanasie consideră că arienii, foşti conducători în erezie, pot fi iertaţi în urma penitenţei, dar
să nu fie primiţi în cler. Ceilalţi, deveniţi arieni prin violenţă şi constrângere, să fie iertaţi şi să
poată intra şi în rândul clerului76.
c) Către monahi. Sfântul Atanasie adresează această scrisoare monahilor, cu îndemnul
de a se feri de unii partizani ai lui Arie, care cutreieră prin mânăstiri şi încearcă să smintească
pe cei simpli. Cititorii sunt rugaţi să evite pe arieni şi pe cei care participă la cultul ereticilor.
Există şi o versiune latină a acestei scrisori din secolele IX-X.
7. Scrisori ascetice. Între scrisorile ascetice ale Sfântului Atanasie cel Mare amintim:
a) Către Amun-monahul, scrisă înainte de anul 356. În această scrisoare, autorul
răspunde unor frământări arhiscrupuloase ale unor monahi în legătură cu unele gânduri
involuntare şi fenomene de poluţie nocturnă. Sfântul Atanasie arată că omul, ca făptură şi chip
al lui Dumnezeu, nu poate fi întinat decât de păcat. Excreţiile trupului, independent de voinţa
noastră, sunt simple necesităţi ale naturii. Nu pot fi decât două drumuri ale vieţii: căsătoria şi
fecioria.
b) Către Draconţiu, în zece capitole, a fost scrisă spre anii 354-355. În această
scrisoare, Sfântul Atanasie cel Mare cere părinteşte, îndeamnă şi-l roagă pe noul episcop
Draconţiu să primească noua demnitate în care a fost promovat. Draconţiu, stareţ al unei
mânăstiri, nu voia să primească episcopatul din raţiuni pe care Sfântul Atanasie nu le prezintă
prea clar. El ducea o viaţă curată, exemplară şi era rezervat faţă de viaţa, uneori prea
lumească, pe care o duceau unii episcopi. De asemenea, privea cu scrupulozitate răspunderile
76
42
unui episcop în faţa credincioşilor şi în faţa lui Dumnezeu. Pe de altă parte, unii monahi îl
sfătuiau să nu primească episcopatul, întrucât un episcop îşi pierde libertatea, liniştea şi nu se
poate păstra curat ca în viaţa monahală.
După ce admiră unanimitatea cu care Draconţiu a fost ales episcop de credincioşii
dintr-o localitate de lângă Alexandria, Sfântul Atanasie îi comunică celui nou ales că un refuz
al său ar provoca diviziuni între credincioşi. Totodată, îl asigură pe Draconţiu că alegerea sa
este voită de Dumnezeu iar poporul îl aşteaptă ca păstor ce trebuie să hrănească turma
cuvântătoare cu dumnezeieştile învăţături ale Sfintei Scripturi.
Autorul îndeamnă pe destinatarul scrisorii, prin numeroase texte biblice şi pilde din
Sfânta Tradiţie, să facă misiune continuă, zeloasă şi sfântă, după pilda Sfinţilor, a Părinţilor şi
a Sfinţilor Apostoli. Episcopatul nu aduce vreo scădere virtuţilor monahale. Cununa se dă nu
pentru locul în care te afli, ci pentru faptele bune săvârşite. Sfântul Atanasie îl invită pe
Draconţiu ca de Paşti să fie în mijlocul credincioşilor săi, să le predice despre acest mare
praznic, pomenindu-l şi pe el în rugăciune77.
Scrisoarea este trimisă prin prezbiterul Harax şi citeţul Maximus. Până la urmă
Draconţiu a acceptat episcopatul, întrucât îl găsim printre participanţii la sinodul local de la
Alexandria, din anul 362, ca episcop de Hermupolis Parva.
Sfântul Atanasie este considerat şi autorul a două scrisori trimise în timpul lucrărilor
sinodului local de la Sardica (343): una către comunitatea din Alexandria şi alta către
comunitatea din Mareotis.
77
Ibidem, p. 196.
43
CAPITOLUL AL III-LEA
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI
III. 1. Repere biobibliografice
Sfântul Chiril s-a născut la Alexandria, la o dată încă necunoscută din jurul anului 370.
Şi-a făcut o serioasă cultură în şcolile vremii, cu deosebire la didascaleul catehetic alexandrin.
Creştinismul din familia sa, legătura sa spirituală strânsă cu arhiepiscopul Teofil şi lectura
profundă a operei Sfântului Atanasie cel Mare i-au format convingeri profunde şi l-au ajutat să
dobândească o subtilă şi adâncă gândire speculativă. Asprimea arhipăstoriei lui Teofil l-a
ajutat, de asemenea, la imprimarea acestor trăsături sufleteşti78.
Se pare că el a petrecut un timp şi în pustia egipteană. În anul 403, Chiril l-a însoţit pe
Teofil la Constantinopol, unde a participat la Sinodul de la Stejar, care a depus din treaptă pe
Sfântul Ioan Gură de Aur. La 15 octombrie, 412, Teofil a trecut la cele veşnice, iar, după două
zile (la 17 octombrie, 412), Chiril a fost ales şi aşezat în scaunul de arhiepiscop al Egiptului.
Diplomat, independent şi îndrăzneţ, încerca să câştige sau să manevreze autorităţile
imperiale de la Constantinopol sau pe reprezentantul acestora, prefectul Egiptului la
Alexandria, în interesul Bisericii sale. Chiril a moştenit unele din prejudecăţile şi duşmăniile
unchiului său Teofil. Noul arhiepiscop păstra aceeaşi neprietenie memoriei Sfântului Ioan
Gură de Aur ca şi Teofil. La iniţiativa arhiepiscopului Constantinopolului Atticus de a trece pe
Sfântul Ioan Gură de Aur în dipticele Bisericii egiptene, Chiril a refuzat sub pretext că Ioan a
fost scos din preoţie. Ceva mai târziu, în anul 417, Chiril a trecut totuşi pe Sfântul Ioan Gură
de Aur în diptice, la stăruinţa lui Isidor Pelusiotul.
Sfântul Chiril avea un comportament dur faţă de necreştini, iudei, păgâni, novaţieni.
Istoricul Socrate ne relatează pe larg cum arhiepiscopul alexandrin a ajuns să distrugă
sinagogile, să expulzeze pe iudeii din Alexandria şi să le confişte averile, după ce aceştia
uciseseră prealabil, într-o noapte, un mare număr de creştini. Oreste, prefectul capitalei, care
nu iubea pe episcopi, întrucât aceştia îi ştirbeau din puterea lui de reprezentant al împăratului,
era amestecat în acest caz de răzvrătire a iudeilor şi creştinilor.
Arhiepiscopul Chiril s-a purtat dur chiar şi faţă de persoana lui Oreste, contra căruia a
78
44
trimis 500 de călugări din Munţii Nitriei, ca să-l pedepsească pentru atitudinea sa „păgână‖.
Un călugăr fanatic, Ammonios, a aruncat cu o piatră în capul lui Oreste şi l-a umplut de sânge.
Poporul alexandrin a intervenit, Ammonios a fost prins şi predat prefectului, care, potrivit
legii, a dispus torturarea lui, sub care a murit. Chiril a dispus ca trupul lui să fie ridicat, aşezat
într-o biserică, iar după schimbarea numelui de Ammonios în acela de Thaumatios şi
proclamarea lui ca martir, să fie înmormântat79.
Uciderea Hypatiei, vestita profesoară neoplatonică şi conducătoare a Mouseionului din
Alexandria, apreciată chiar şi de unii creştini ca Sinesiu de Cyrene, fostul ei elev, şi de
istoricul Socrate, nu pare a fi total străină de anturajul lui Chiril. Hypatia, fiică a filosofului
Theon, preda auditorilor toate disciplinele filosofiei. De aceea, toţi cei doritori de filosofie
veneau la ea din toate părţile. Datorită autoriăţii sale remarcabile, pe care şi-a câştigat-o prin
erudiţie, ea se prezenta cu modestie şi în faţa autorităţilor. Pentru că Hypatia se întâlnea
adesea şi cu prefectul Oreste, creştinii au lansat împotriva ei calomnii, precum că ea ar fi
piedica promovării prieteniei între Oreste şi arhiepiscopul Chiril. Câţiva bărbaţi cu mintea
înfierbântată, conduşi de lectorul Petru, se înţeleseseră să o pândească pe Hypatia la
întoarcerea ei acasă, în plină noapte. Au târât-o la biserica numită Caesarion, au dezbrăcat-o
de veşminte şi au ucis-o cu ţigle. Tăind-o apoi bucăţi, i-au dus membrele la locul numit
Kinaron, unde le-au ars. Aceasta a provocat un mare reproş contra lui Chiril şi a Bisericii
Alexandrine. Evenimentul s-a petrecut în anul 415, în luna martie, în timpul Postului Mare.
Avem aici una din paginile cele mai dureroase din istoria creştinismului egiptean, sub
arhipăstoria lui Chiril80.
Din anul 429, Sfântul Chiril este continuu prezent în mijlocul disputelor contra unei
noi erezii: nestorianismul. El este un luptător neînfricat şi un dătător de ton şi creator de
formule dogmatice. Chiril se găsea acum faţă în faţă cu arhiepiscopul Nestorie al
Constantinopolului, aşa cum mai înainte cu 30 de ani Teofil se găsise faţă în faţă cu Sfântul
Ioan Gură de Aur. Era, deci, un conflict împrospătat între cele două mari centre bisericeşti şi
teologice: Alexandria şi Constantinopolul. Nestorie, ca elev al Şcolii antiohiene, susţinea, în
unele din predicile sale în Capitala bizantină, că în Iisus Hristos erau două persoane: una
umană (Iisus), în care locuia persoana divină (Logosul), şi că Fecioara Maria nu era
79
Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, p.
135-137.
80
45
Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci cel mult, Născătoare de Hristos (Hristotokos).
Sfântul Chiril a combătut aceste afirmaţii în pastorala pascală din primăvara anului 429 şi apoi
într-o lungă scrisoare adresată monahilor.
În urma unui schimb de scrisori, fără rezultat, între cei doi conducători de Biserici,
aceştia au făcut apel la episcopul Celestin al Romei, care într-un sinod, ţinut la Roma în anul
430, a condamnat pe Nestorie şi a aprobat hristologia lui Chiril. În urma acestui demers, Chiril
i-a trimis lui Nestorie hotărârea acestui sinod local, însoţită de 12 anatematisme chiriliene
îndreptate împotriva noii erezii. Nestorie era avertizat că va fi caterisit şi excomunicat, dacă în
zece zile nu-şi va retracta erorile.
Din acest moment, problema nu mai putea fi soluţionată decât printr-un sinod
ecumenic pe care împăratul Teodosie al II-lea l-a convocat la Rusaliile anului 431, la Efes, şi
care a fost cunoscut ca Sinodul al III-lea ecumenic.
Împăratul, rău impresionat de atmosferă de ceartă, îi caterisise atât pe Nestorie, cât şi
pe Chiril, aruncându-i în temniţă. În cele din urmă, Chiril s-a putut întoarce la Alexandria, în
triumf, ca un nou Atanasie, iar Nestorie se retrase într-o mănăstire din Antiohia. Cele doua
centre bisericeşti se reîmpăcară prin Simbolul de unire din anul 433, prin care Ioan de
Antiohia recunoştea condamnarea lui Nestorie, iar Chiril semnă mărturiserea comună de
credinţă, după o liturghie solemnă şi o frumoasă predică de reconciliere, în prezenţa trimisului
Bisericii din Antiohia.
Prin importantul său rol ce l-a avut la Sinodul III ecumenic (431), unde l-a reprezentat
şi pe episcopul Romei, Celestin, precum şi prin oficializarea expresiei Theotokos, Sfântul
Chiril al Alexandriei s-a impus ca unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii din toate
timpurile. Teologia chiriliană despre Maica Domnului a dat creştinismului şi Bisericii o forţă
şi un prestigiu nemuritor. Păcat că, comportamentul să aspru şi nebisericesc faţă de adversari,
asemenea aceluia al unchiului său Teofil, aruncă o umbră asupra geniului său speculativ.
Sfântul Chiril a trecut la cele veşnice în ziua de 27 iunie 444, fiind prăznuit de Biserica
Ortodoxă, în fiecare an, împreună cu Sfântul Atanasie cel Mare, la 18 ianuarie81.
81
46
III. 2. Opera epistolară a Sfântului Chiril al Alexandriei
Opera literară şi teologică a Sfântului Chiril al Alexandriei este considerabilă. Ea

ocupă 10 volume din ediţia Migne (P. G. 68-77). Unele din lucrările sale au impresionat chiar
şi pe contemporanii săi, care au început să traducă din ele, precum Marius Mercator în limba
latină, Rabbulas din Edessa în limba siriacă, după care au urmat versiuni în armeană, etiopiană
şi arabă. Până în anul 428, lucrările chiriliene erau consacrate exegezei şi polemicii antiariene.
Cu ele se încheie perioada fierbinte a arianismului şi antiarianismului. După anul 428, începe
perioada lucrărilor antinestoriene82.
Limba şi stilul acestor lucrări nu sunt de prima mână, ci, în oarecare măsură, difuze şi
greoaie, contrastând adesea cu cele ale lui Sinesiu, om de şcoală retorică şi filosofică din
aceeaşi Alexandrie egipteană. În schimb, fondul operei chiriliene este bogat şi profund, precis
şi clar, radiind o putere speculativă şi dialectică deosebită. Prin urmare, gândirea Sfântului
Chiril este un preţios adaos la tezaurul doctrinar al Bisericii.
Scrisori pascale. Sfântul Chiril a scris un număr de 29 sau 30 de Scrisori pascale sau
festale, pe care Migne le-a editat sub numele de Omilii pascale. Scrise între anii 414-442,
aceste mici tratate de liturgică, morală, teologie pascală sunt interesante pentru cunoaşterea
unor amănunte de viaţă creştină din timpul pregătirii pentru Paşti, cât şi pentru nivelul
spiritualităţii creştine din prima jumătate a secolului al V-lea, în Egipt. Majoritatea acestor
Scrisori încep prin preocuparea de felul în care trebuie sărbătorite Paştile. Prin rugăciunile,
postul, milostenia şi întreaga lor pregătire pascală, creştinii provocau chemarea păgânilor la
creştinism, spre deosebire de evrei, care se opuneau acestuia.
În Biserica egipteană erau şi unii creştini care, eliberaţi prin Hristos de păgânism, se
manifestau doar formal creştini, dar în inima lor rămâneau păgâni. Erau aşa numiţii dipsihici
sau bilinguişti, pentru care nenorocirea unora nu era şi nenorocirea lor. Aceşti oameni una
aveau în inimă şi alta vorbeau83.
Întâmpinarea învierii solicită de la noi veşmântul adecvat al sfinţeniei. Astfel, postul
prealabil Sfintei Învieri şterge întinările, supune plăcerile, pornirile poftelor ruşinoase şi, ca un
frâu, converteşte sufletul la măsură şi potoleşte legea turbată şi furioasă a păcatului, inspiră
82
83
47
oamenilor dorinţa de tot binele. Milostenia împodobeşte şi adaugă la roadele postului. Nu
venim cu nimic în lume, iar când ieşim din ea, nu luăm nimic cu noi. Bogăţiile noastre
materiale se pot transforma în bogăţii spirituale prin milostenie.
Sfântul Chiril oferă cititorilor şi credincioşilor săi egipteni şi meditaţii teologice,
referitoare la Mântuitorul Iisus Hristos, îndeosebi la întruparea şi la învierea Lui, încadrate de
învăţătura despre Sfânta Treime. Aproape în fiecare din aceste Scrisori, autorul relatează
despre Sfânta Treime, într-o formă mai concentrată sau mai dezvoltată.
Împotriva lui Nestorie şi a partizanilor săi şi împotriva lui Eutihie şi a partizanilor
acestuia, Sfântul Chiril susţine că întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a realizat prin unirea
Dumnezeirii cu umanitatea în chip tainic. Logosul s-a născut cu trupul, pe pământ, din
Fecioara, dar El a coborât din cer. Legătura unirii Logosului cu trupul este de negrăit, încât El
şi înainte de întrupare şi dupa aceea vrea să fie mărturisit ca Hristos, Dumnezeu întreg şi om
întreg. Logosul s-a făcut trup, dar nu s-a transformat în trup84.
Corespondenţa. Bogata corespondenţă a Sfântului Chiril, alcătuită din 88 de Scrisori,
din care 17 îi sunt adresate lui de către alţii, reprezintă un ales tezaur de învăţătură, credinţă şi
frumuseţe ecumenică al Bisericii creştine din secolul al V-lea. Scrisorile au mare importanţă
pentru istoria dogmelor, pentru modul gândirii creştine din prima jumătate a secolului al
V-lea, pentru forţa şi maturitatea cu care Ortodoxia a biruit erezia, pentru capacitatea de a fi
alimentat dogmatic sinoadele ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451), pentru felul în
care a introdus mai mult speculaţia creştină în circuitul cugetării universale, pentru modul în
care prezintă raporturile dintre Biserică şi Stat, pentru oglindirea relaţiilor dintre Răsăritul şi
Apusul creştin, pentru viziunea teandrică oferită lumii noi care apărea. Este o corespondenţă
unică, în felul ei, prin adâncimea gândirii ei şi prin patetismul legăturii dintre Dumnezeu şi
om, prin orientarea ei soteriologică. Corespondenţa chiriliană contribuie la adâncirea unei
spiritualităţi originale şi la apariţia erei celei noi prin daco-romanul Dionisie cel Smerit, care-l
preţuia mult pe Sfântul Chiril şi din ale cărui scrisori a şi tradus, în secolul al VI-lea, pentru
„călugării sciţi‖85.
O importanţă specială au scrisorile adresate lui Nestorie, adică cele cu numerele 2, 4,
84
Pr. Dumitru Soare, Comemorarea a 1600 de ani de la moartea Sfântului Chiril al Ierusalimului şi Conferinţa
panortodoxă pentru pace organizată de Patriarhia Ierusalimului, în „Biserica Ortodoxă Română‖, Bucureşti,
1986, nr. 9-10, p. 35-38;
85
48
6, 7, 17 şi cele în legătură cu el. În scrisoarea cu nr. 2, Sfântul Chiril previne pe Nestorie că
erorile sale de doctrină au scandalizat pe mulţi, până în Apus, unde arhiepiscopul Romei,
Celestin, şi episcopii lui s-au sesizat şi l-au însărcinat pe Chiril să verifice dacă faptul era
adevărat. Nestorie era indignat de Scrisoarea pe care Sfântul Chiril o trimisese călugărilor din
pustiu, în problema ereziei nestoriene86.
Scrisoarea a 4-a, numită şi Scrisoarea dogmatică, aprobată în mod solemn în prima
şedinţă (din 22 iunie, 431) a Sinodului III ecumenic de la Efes şi recomandată de fiecare din
cei 125 de episcopi participanţi la lucrări, ca fiind în acord cu credinţa de la Niceea, cuprinde
esenţa hristologiei Sfântului Chiril. Această scrisoare a fost acceptată şi de sinoadele
ecumenice de la Calcedon (451) şi Constantinopol (553). Ideea esenţială a scrisorii subliniază
că cele două firi, deşi diferite, au fost aduse la o unire adevărată, rezultând din ele un singur
Hristos şi Fiu. Această unire însă nu elimina deosebirea firilor, ci Dumnezeu şi umanitatea
s-au unit într-o unire de negrăit87.
Scrisorile 6 şi 7, păstrate în versiunea latină, de o rară duritate, somează pe Nestorie să
retracteze „blestemăţiile sale‖, pe care le compară cu acelea ale lui Simon Magul, Iulian şi
Arie. Logosul nu este un simplu om, ci om şi Dumnezeu. Chiril îl avertizează pe Nestorie că
nu va putea lupta împotriva Bisericii şi a lui Dumnezeu.
Scrisoarea 17, adresată lui Nestorie, ca emanaţie a Sinodului local de la Alexandria
din anul 430, adânceşte şi amplifică doctrina chiriliană, manifestată anterior şi adaugă 12
anatematisme, în care se condamnă diferite erori despre Întruparea Domnului. Nestorie a fost
declarat rupt de comuniunea cu Biserica, dacă nu renunţă la greşelile sale, care sunt înfierate
în anatematisme. Contra lui Nestorie şi a nestorienilor, Sfântul Chiril susţinea că unicul
Hristos, Fiu şi Domn... este unit cu Dumnezeu nu printr-o simplă legătură, printr-o unitate de
demnitate sau de autoritate. Nu o egalitate de cinstire uneşte firile.
Scrisoarea 39, adresată episcopului Ioan al Antiohiei, combate, în prima parte,
afirmaţia adversarilor că „Trupul lui Hristos n-a fost luat de Sfânta Fecioară Maria, ci a fost
adus din cer. De asemeni, susţinerea că Logosul s-a amestecat cu trupul şi că Dumnezeu a
suferit‖. Partea a doua a scrisorii cuprinde Simbolul de la Efes, alcătuit din cele două părţi
86
87
S. P. Brock, A Letter attribuited – to Cyril of Jerusalm on the rebuilding of the Temmple, în „BSOAS‖, 40,
London, 1977, p. 267 -286.
49
prezentate de episcopii orientali, pe care Sfântul Chiril le compune într-un tot unitar, ca semn
al împăcării Bisericilor, în urma caterisirii lui Nestorie. Sfântul Chiril semnalează cu mare
bucurie venirea la Alexandria a episcopului Pavel de Emesa, ca mijlocitor în convorbirile
pentru înţelegerea între Biserici. Sfântul Chiril este fericit de osteneala lui Pavel de Emesa,
pentru fapta frumoasă a păcii între Biserici88.
Sfântul Chiril scrie o serie de scrisori lui Ioan al Antiohiei, Acaciu, Succensus etc., şi
primeşte unele scrisori în legătură cu diferite aspecte ale nestorianismului. În Scrisoarea cu nr.
75, Atticus al Constantinopolului cerea Sfântului Chiril ca să reintroducă numele Sfântului
Ioan Gură de Aur în diptice, spre a se restabili deplin pacea în Biserică, întrucât la
Constantinopol, Antiohia şi în alte părţi, poporul cerea acest lucru în chip ameninţător, iar unii
episcopi ca Acaciu, Alexandru şi Teodot erau de acord cu credincioşii în această privinţă.
Atticus a înscris pe Ioan în diptice, „socotind că nu este nimic rău ca să pomeneşti numele
unui defunct, în schimbul aşezării bunei rânduieli, a înţelegerii şi păcii popoarelor‖.
Constrâns de mişcarea populară şi ca să nu lase mulţimea să pună rânduială în lucrurile
Bisericii, el a pus pe Ioan în diptice, fără să fi comis ceva împotriva canoanelor, sau să fi atins
judecata Părinţilor89. Ioan „este pomenit nu numai cu episcopii decedaţi, ci şi cu preoţii,
diaconii, laicii şi femeile, cu care noi nu avem comuniune preoţească şi nici împărtăşirea cu
cele ce săvârşesc pe Sfânta Masă‖. Deşi ratificată de curtea imperială, caterisirea lui Ioan
Gură de Aur n-a fost decât un episod trecător, pentru că, afară de Chiril, aproape toate
celelalte Biserici l-au reintrodus în diptice.
Doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei este una din cela mai bogate în gândirea
patristică din perioada sinoadelor ecumenice. El încheie dicuţiile ariene pe care le
încununează cu două lucruri teologice masive despre Sfânta Treime. După anul 428, Sfântul
Chiril adânceşte problemele hristologice legate de numele lui Nestorie şi de Sinodul III
ecumenic (431), creând şi oferind Bisericii o doctrină care a devenit oficială pentru ortodoxia
întregului creştinism. El îsi crează o metodă de susţinere a adevărurilor teologice, invocând nu
numai Sfânta Scriptură, ci şi pe Sfinţii Părinţi90.
Sfântul Chiril adoptă un spirit critic remarcabil în controversele cu nestorienii, dintre
care unii erau de nivel superior, precum Nestorie însuşi, Teodoret de Cyr, Teodor de
88
89
90
J. Quasten, Patrology, vol. III, Christian Classics, Allen, Texas, 1998, p. 362-377.
50
Mopsuestia, Diodor din Tars etc. Chiril era la curent cu întreaga cultură şi filosofie greacă, din
care citează uşor în majoritatea problemelor pe care le tratează.
În viziunea Sfântului Chiril al Alexandriei, Dumnezeu este o natură simplă, este unul
şi unic în toate şi prin toate, nu a primit existenţa de la Sine Însuşi şi nici de la altul. El este
veşnic, înaintea veacurilor, fără alterare şi fără moarte, sălăşluind în lumina cea neapropiată.
El este izvorul înţelepciunii şi al vieţii. Ştim că El există, dar nu ştim ce este El în natura Lui.
În Dialogul II despre Sfânta Treime, compus aproape la aceeaşi dată cu Scrisoarea a
XII-a Pascală, adică spre anul 425, Sfântul Chiril revine asupra problemei naşterii Fiului din
Tatăl. El precizează că Tatăl are pe Fiul prezent în El, în chip fiinţial, prin propria Sa natură.
Naşterea Fiului este o naştere în act din ousia – fiinţa Tatălui, ca o imprimare sau pecete.
Pentru apărarea doctrinei ortodoxe contra arienilor de tot felul, Sfântul Chiril transcrie
hotărârea sinodului I ecumenic de la Niceea (325), hotărâre pe care o semnaseră şi unii dintre
aceşti adversari ai ortodoxiei, care au fost de faţă la sinod91.
Putem spune cu tărie că hristologia a fost marele capitol teologic şi bisericesc care i-a
conferit Sfântului Chiril marea autoritate şi prestigiul deosebit de care s-a bucurat de-a lungul
veacurilor. Sfântul Chiril nu se preocupase de doctrina hristologică până spre anii 428-429,
când „blasfemiile‖ arhiepiscopului de Constantinopol îi ajunseseră la urechi şi l-au tulburat. În
Scrisoarea adresată călugărilor, Sfântul Chiril susţinea, de acord cu ei şi împotriva lui
Nestorie, că Fecioara Maria era Născătoare de Dumnezeu şi citează un text din cartea a III-a a
lucrării Sfântului Atanasie, Contra arienilor, în care Fecioara era numită Theotokos92.
În Scrisoarea cu nr. 4, adresată lui Nestorie şi care datează din anii 429-430, Sfântul
Chiril prezintă un element nou şi anume: Prin actul întrupării, Logosul şi-a unit ipostatic un
trup însufleţit cu suflet raţional şi a devenit om în chip de negrăit şi de neconceput şi s-a numit
Fiul Omului, nu numai după voinţă, sau bună voinţă, sau numai prin lucrarea persoanei. Cele
două firi deosebite se unesc cu adevărat. Unirea ipostatică este unirea reală, în care firile
divină şi umană se unesc fiinţial, sau substanţial, „în mod de negrăit‖, adică o unire totală, pe
care însă mintea noastră nu o poate înţelege. Nu este vorba de unirea a doua persoane, cum
propun unii, pentru că Sfânta Scriptură nu zice că Logosul şi-a unit o persoană umană, ci că
s-a făcut trup, adică a luat părtăşie cu noi la trup şi sânge. El şi-a însuşit trupul nostru şi s-a
91
92
J. Quasten, op. cit., p. 368.
51
născut din femeie, fără a renunţa la Dumnezeirea Sa şi la naşterea Sa din Dumnezeu – Tatăl.
Întrupându-se, El a rămas ceea ce era. Acesta este mesajul credinţei exacte, aceasta este
gândirea Sfinţilor Părinţi, care nu au ezitat să numească pe Sfânta Fecioară Născătoare de
Dumnezeu93.
Aceste elemente istorico – speculative din Scrisoarea 4, numită şi prima Epistolă
dogmatică şi ecumenică, exprimă punctele principale ale hristologiei chiriliene. Întruparea
Fiului lui Dumnezeu hotărâtă din veci pentru noi şi pentru mântuirea noastră, realizată prin
naşterea din Fecioara Maria, a unit Dumnezeirea Logosului cu umanitatea încă din sânul
Sfintei Maria. Cele două firi, divină şi umană, s-au unit ipostatic, adică fiinţial, sau prin ele
însele, în chip de negrăit. Această unire nu elimină deosebirea firilor, ele rămânând ceea ce
erau Dumnezeu şi om. Adorarea se adresează unui singur Hristos, Domn şi Fiu, adică
Logosului întrupat. Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu.
Într-o altă Scrisoare către Nestorie, tot dogmatico-ecumenică, prin care acesta era
prevenit că va fi depus din treaptă, dacă nu va renunţa la „blasfemiile‖ lui, după transcrierea
Simbolului de la Niceea, luat ca îndreptar al credinţei, Sfântul Chiril adaugă câteva noi
consideraţii şi transcrie cele 12 anatematisme. El conchide că Iisus Hristos este Dumnezeu şi
om într-o singură persoană94.
Sfântul Chiril derivă unitatea lui Hristos din ipostasă şi din cele două firi. Vorbind
despre „unirea ipostatică‖, el anticipează hotărârea teologică a sinodului IV ecumenic de la
Calcedon (451). Dar, Sfântul Chiril vorbeşte mai mult despre „o singură fire întrupată a
Logosului‖, dorind să sublinieze unitatea de persoană, fiind convins că expresia aparţine
Sfântului Atanasie cel Mare. În realitate, însă, această expresie pornise de la Apolinarie.
Sfântul Chiril face două concesii antiohienilor: el admite folosirea termenului „templu‖ pentru
trup şi circulaţia unor termeni, adresându-se Domnului, când ca la o persoană, când ca la două
pesoane. Conjugarea acestor opinii teologice va fi reluată şi definitivată la sinodul al IV-lea
ecumenic de la Calcedon (451)95.
Sfântul Chiril a fost determinat să facă cercetări histologice de predicile lui Nestorie
rostite în catedrala Capitalei, în care acesta susţinea că Sfânta Fecioară Maria nu poate fi
numită Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Hristos. Nestorie afirma lucrul acesta şi în
93
94
Pr. Dumitru Soare, op. cit., p. 35.
95
52
Scrisorile sale către Sfântul Chiril.
Împotriva acestor „impietăţi‖ Sfântul Chiril ia atitudine în aproape toate scrisorile,
tratatele şi omiliile sale hristologice, dar mai ales în lucrarea sa: Contra celor ce nu vor să
mărturisească faptul că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). În
Scrisoarea adresată lui Succensus, Sfântul Chiril subliniază că nestorienii nu numesc pe Sfânta
Fecioară Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om, pentru că ei pun de o parte pe omul
special născut din Sfânta Fecioară şi tot aşa, de altă parte, pe Logosul din Dumnezeu – Tatăl.
Chiril, călăuzit de Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, mărturiseşte că Logosul din Dumnezeu
Tatăl s-a născut din Acesta în chip divin şi de negrăit, înaintea veacurilor, iar în zilele cele
mai de pe urmă, Acelaşi s-a născut pentru noi din Sfânta Fecioară. Pentru că a născut pe
Dumnezeu făcut om şi întrupat, o numim Născătoare de Dumnezeu. Aşa cum am mai spus,
unirea celor două firi din persoana Mântuitorului se aseamănă cu aceea dintre trup şi suflet,
care dau omul. Expresii ca „unirea ipostatică‖ şi unirea a avut loc „neamestecat‖ şi
„neschimbat‖ au fost incluse în textul hotărârii sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451)96.
Sfântul Chiril al Alexandriei nu a tratat în mod special Sfintele Taine şi nici nu a scris
un tratat pentru vreuna din ele, cu excepţia Sfintei Euharistii, căreia i-ar fi închinat, după unii
patrologi, o predică. Numeroasele scrisori pascale trimise anual la toate comunităţile din Egipt
şi bogata activitate misionară a Sfântului Chiril îl puneau mereu în faţa trebuinţei de a săvârşi
Sfintele Taine. Evlavia însăşi a autorului nostru îl îndemna să săvârşească pesonal Sfintele
Taine. Sfântul Chiril vorbeşte frecvent despre Botez, Euharistie, Mirungere şi Pocăinţă, despre
aceasta din urmă mai ales în Scrisorile pascale97.
Râvna după desăvârşire transpare în toate lucrările Sfântului Chiril al Alexandriei,
îndeosebi în Comentariile la Evanghelii, în lucrările adresate Curţii imperiale, în
corespondenţa sa cu unii ierarhi, preoţi şi monahi, în Omiliile sale pascale. Drumul
desăvârşirii, fiind calea spre mântuire, trebuie făcut cu dreptate, cu puritate, cu smerenie, cu
dragoste. Obstacolul cel mare pe drumul desăvârşirii este păcatul, această realitate
înfricoşătoare, care ne abate sau ne îndepărtează de frumuseţea spirituală şi apoi
dumnezeiască. Pătrunderea lui Hristos în sufletele noastre şi hristificarea noastră prin
sfinţenie, până la măsura staturii Lui, redau frumuseţea arhetipală, adică puritatea iniţială.
96
Ibidem, p. 317.
97
Pr. Dumitru Soare, op. cit., p. 36.
53
Călăuziţi pe drumul desăvârşirii şi încununaţi la capătul lui, ajungem operă a Duhului Sfânt,
care ne duce la îndumnezeire. Îndumnezeirea este cea mai înaltă treaptă, ca operă cojugată a
harului şi a prezenţei lui Dumnezeu în noi, dar şi a dreptăţii, purităţii şi smereniei noastre, pe
care trebuie să le încunune dragostea, regina virtuţilor. Însuşi Logosul întrupat ne-a arătat în
ce constă şi cum trebuie să practicăm aceste virtuţi. Dragostea, zice Sfântul Chiril, păstrează şi
realizează plenitudinea poruncilor Mântuitorului. Pe drept cuvânt ea a fost numită „capul
tuturor virtuţiilor‖.
Sfântul Chiril al Alexandriei se numără între personalităţile ecumenice ale Bisericii
creştine din secolele IV-V. Crescut şi educat în mediul şi spiritul Bisericii egiptene şi al Şcolii
catehetice alexandrine, respirând universalismul elinic şi sincretismul religios oriental,
călăuzit de arhiepiscopul Teofil, Chiril s-a impus, încă de la început, cu o largă şi bogată
viziune ecumenică98.
Sfântul Chiril preţuieşte mult autoritatea şi unitatea Bisericii. Autoritatea Bisericii
depinde de unitatea ei. Chiril combate cu tărie, în scris şi verbal, pe arienii de toate nuanţele,
pe apolinarişti şi pe nestorieni, care, prin ereziile lor, tulburau şi ameninţau unitatea Bisericii.
Este informat repede şi, la rândul său, informează pe toţi conducătorii Bisericii, în toate
problemele majore ale Bisericii. Ţine legături cu episcopii Celestin al Romei, Ioan al
Antiohiei şi Nestorie al Constantinopolului. Pericolul nestorian îl obligă să scrie şi împăratului
Teodosie al II-lea şi reginelor. Determină pe împărat să convoace sinodul III ecumenic de la
Efes, din anul 431, sinod pe care Sfântul Chiril îl prezidează.
Ecumensimul chirilian cultiva nu numai omogenitatea, ci şi continuitatea credinţei şi a
vieţii creştine. În dezvoltările şi frământările doctrinare, Sfântul Chiril evocă continuu Sfânta
Scriptură, pe Sfinţii Apostoli, pe Sfinţii Părinţi, mai ales pe Sfântul Atanasie cel Mare, pentru
a cristaliza dogmele sau a apăra Ortodoxia. El cultivă în lucrările sale continuitatea în viitor,
întrucât sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451) va relua în bună parte, va consolida şi va
adânci unele din formulele şi ideile sale doctrinare.
Scrisorile Sfântului Chiril emană un ecumenism al Inteligenţei şi Raţiunii supreme,
Ecumenismul Sfântului Chiril are şi un aspect soteriologic, pentru că el susţine şi împărtăşeşte
ideea de mântuire a omului. Cuvântul sau ideea de mântuire revin foarte des în lucrările
Sfântului Chiril. Acest proces al „iconomiei‖ divine atestă prezenţa unui umanism puţin
98
Ibidem, p. 37.
54
întrevăzut în istoria altor religii. Este un umanism ţesut din firele muncii, smereniei, raţiunii,
păcii şi dragostei, în pânza vieţii99.
99
Ibidem, p. 38.
55
CAPITOLUL AL IV-LEA
CONTRIBUŢIA EPISTOLARĂ A PĂRINŢILOR CAPADOCIENI
IV. 1. Repere biobibliografice referitoare la Sfântul Vasile cel Mare
Înscriindu-se pe linia tradiţiei dinamice a Bisericii creştine, atât în ceea ce priveşte

gândirea sa teologică, opera sa liturgică şi canonică, cât şi ceea ce priveşte dimensiunea slujirii
pe care o dezvoltă mai mult decât oricare alt înaintaş al său, Sfântul Vasile reprezintă „o
verigă de aur‖, în procesul de dezvoltare şi slujire a Bisericii în istorie.
Trăitor în veacul al IV-lea, în care Biserica creştină a avut de înfruntat un duşman de
temut, erezia, sub diferitele ei forme şi manifestări, Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat prin
lupta sa neobosită pentru întărirea Ortodoxiei niceene faţă de diferitele forme ale ereziei
ariene.
Vasta sa operă scrisă şi pilduitoarea-i strădanie de slujire a lui Dumnezeu şi a Sfintei
Biserici au determinat întemeiata autoritate de care se bucură acest sfânt Părinte capadocian –
una dintre cele mai puternice personalităţi ale creştinismului patristic.
Scrierile Sfântului Vasile cel Mare au preocupat, după cum se ştie, cugetul multora din
destoinicii noştri înaintaşi în ogorul Bisericii străbune, fapt mărturisit de o impresionantă salbă
de tălmăciri ale acestora în limba română, atât în vremurile mai vechi cât şi în cele mai noi.
Informaţiile cu privire la viaţa Sfântului Vasile cel Mare sunt mai bogate decât oricare
altele. Este de ajuns să amintim cele aproximativ 366 de scrisori100 rămase de la el, sau
panegricele provenind de la cei doi mari sfinţi Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz101.
Sfântul Vasile cel Mare se naşte în anul 330 într-o familie evlavioasă la Cezareea
Capadociei102. Despre tatăl său ştim că a fost profesor de retorică, iar despre mama sa, doar că
se numea Emmilia. A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi:
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Petru de Sevasta.
Sfântul Grigorie, în ―Necrolog în cinstea Marelui Vasile‖, ne informează că Sfântul
100
***, Sfântul Vasile cel Mare, Partea întâi, traducere şi note de Pr. D. Fecioru, coleţia ―P.S.B.‖, vol. 17,
Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 7.
101
Diac. asist. I. Bria, Teologie şi biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în ―S.T.‖, anul XXIII, Bucureşti, 1971, nr.1-2,
p. 76; Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Pr. conf. univ. dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, Ed. IBMBOR, I,
102
M. I. Popescu, Sfântul Vasile cel Mare în „B.O.R.‖., an XX, nr. 7, iulie,1896, p. 331.
56
Vasile a primit primele elemente de educaţie şi instrucţie în familie, de la sora sa Macrina şi
de la tatăl său, Vasile, care ―predându-i întreg ciclul ştiinţelor, a fost împins spre desăvârşirea
ce avea să urmeze‖103. Pontul, zice Sfântul Grigorie de Nazianz, socotea pe retorul Vasile
―drept dascălul oştesc al virtuţii‖104. După aceea studiază la şcolile din Cezareea Capadociei,
cunoscute prin cultivarea elocinţei, socotită de tânărul şcolar drept colaboratoare a ―filosofiei‖
creştine. Aici, la Cezareea, Vasile făcu cunoştinţă cu Grigorie de Nazianz, viitorul său coleg
de studii şi de episcopat, şi cu nepotul lui Constantin cel Mare, viitorul împărat Iulian
Apostatul (361-363), unul din cei mai mari duşmani ai săi, asupra căruia ne-a lăsat un portret
puţin măgulitor105. Apoi a studiat la Constantinopol şi în cele din urmă la ―Atena cea de
aur‖106. A avut profesori vestiţi: pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. Cei doi prieteni, Sfinţii
Vasile şi Grigorie, cunoşteau la Atena doar două drumuri: drumul Bisericii, pentru a asculta
pe tâlcuitorii legii lui Dumnezeu, şi drumul şcolii, pentru a asculta lecţiile profesorilor.
Pe la 355, s-a întors la Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica, dar a
fost câştigat pentru misiunea bisericească de sora sa Macrina. A primit apoi botezul în 357, de
la episcopul Dianeas107, a renunţat la lume şi a intrat în monahism, împărţind averea la săraci.
Pentru a se instui în viaţa ascetica, a călătorit în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia. S-a
întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru acest scop l-a chemat
pe Sfântul Grigorie Teologul la mănăstirea înfiinţată de el în Pont, pe malul râului Iris, nu
departe de satul Annesi. Aici el îmbina munca manuală cu rugăciunea şi cu râvna caldă
intelectuală. Aici a scris el Regulile vieţii monahale şi a pus bazele Filocaliei cu Sfântul
Grigorie.
În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu şi hirotonit preot în 364, spre a i se
încredinţa pastoraţia episcopiei. După un conflict trecător cu episcopul, se împacă cu acesta.
În 368, cu prilejiul unei mari foamete, Sfântul Vasile a organizat admirabil asistenţa socială şi
a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor.
Ales Arhiepiscop al Cezareei la anul 370, în vremuri grele pentru Biserică – pe când
ereticii lui Arie şi a lui Macedonie reuşiseră să aibă de partea lor, pe însuşi împăratul Valens
103
***, Sfântul Vasile cel Mare ..., p. 10.
104
Pr. prof. I. G. Coman, Studiile universitare ale Părinţilor Capadocieni, în‖‖Studii Teologice‖, an VII, nr. 9-
10, 1955, p. 532.
105
M. I. Popescu, Sf. Vasile cel Mare, în „B.O.R.‖, an XX, nr.7, iulie, 1896, p. 331.
106
***, Sfântul Vasile cel Mare..., p. 26.
107
M. I. Popescu, op. cit., p. 331.
57
(†378) – Sfântul Vasile duce o luptă aprigă pentru a lumina creştinătatea asupra învăţăturii
ortodoxe despre Sfânta Treime, dovedind rătăcirea ereticilor arieni, care tăgăduiau
dumnezeirea Fiului, şi a celor macedoneni care nu credeau în dumnezeirea Sfântului Duh.
Pentru aceasta el şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe şi nedrepte prigoniri din partea
lui108.
În interiorul eparhiei, Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate dogmatică,
pastorală şi socială. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru
reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau
cunoscute sub numele de Vasiliada109.
Personalitate polivalentă, Sfântul Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activitătile
pe care le-a întreprins. A fost un preot de excepţie, mare liturghisitor şi prieten de nădejde,
pedagog de clasă şi organizator înnăscut (poate de aceea a fost numit de contemporani „un
roman printre greci‖), teolog profund şi un adevărat om de ştiinţă. Toate acestea la un loc
parcă nu întregesc portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe
parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a trecut la cele veşnice pe 1
ianuarie 379, la doar 49 de ani, fiind numit încă de atunci cel Mare110.
Sfântul Vasile cel Mare fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de
precisă şi exactă. A rămas în istoria cultului creştin prin Sfânta sa Liturghie, ce se săvârşeşte
de zece ori în cursul anului bisericesc. Diplomat înzestrat, a încercat „să împace Bisericile
orientale făcând apel la Sfântul Atanasie şi papa Damasus‖. A avut o iniţiativă asemănătoare
şi în cazul relaţiilor dintre Occident şi Orient, confruntate atunci cu schisma meletiană. A
susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura niceeană. Este
remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe
guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze
arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă arătându-i că
o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului poate duce „la confiscarea averii, la exil, la
munci şi chiar la moarte‖, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi
timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia:
108
Arhim. prof. Chesarie Gheorghescu, Sfinţii Trei Ierarhi – modele de dascăli şi păstori în Biserica creştină, în
„G.B.‖, an XXXIII, nr. 1-2, 1974, p. 40.
109
Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Pr. conf. univ. dr. Nicu Dumitraşcu, op. cit., p. 155.
110
Ibidem, p. 157.
58
„În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste
haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, că tot pământul este al Domnului,
căruia îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua
viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu
Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult‖111.
A sprijinit moral şi financiar pe tinerii cei mai dotaţi din şcoli, convins fiind că
Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea scopurilor ei divino-umane.
Demnă de menţionat este legătura sa neîntreruptă cu marele său profesor Libaniu.
IV. 2. Genul epistolar în veacul de aur al literaturii patristice la Sfântul Vasile cel
Mare
Opera scrisă completează excelent personalitatea Sfântului Vasile cel Mare. El a scris
foarte mult în timpul scurtei, dar rodnicei, sale vieţi. Lucrările sale, care au o importanţă
covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative pentru învăţătura ortodoxă.
Deşi adeseori s-a accentuat doar latura sa de mare organizator, diplomat şi desăvârşit
administrator bisericesc, activitatea sa literară îi dezvăluie deosebitul talent cu care a elaborat
lucrări de teologie de maximă importanţă în domeniile: dogmatic, ascetic, omiletic,
pedagogic, liturgic, canonic şi epistolar.
Opera teologică a Sfântului Vasile cel Mare a fost apreciată atât de cei educaţi, şi de
simpli credincioşi şi chiar de necreştini.
De la Sfântul Vasile ne-a rămas o bogată corespondenţă, care dezvăluie rafinamentul
literar şi gustul deosebit pentru frumuseţea cuvântului ales. În colecţia benedictină de la
Sfântul Maur s-au păstrat 365 de scrisori, unele scrise de Sfântul Vasile, iar altele adresate lui.
Corpul epistolar vasilian este o preţioasă sursă de informare pentru istoria Biserici creştine din
Răsărit, în special din Capadocia. Pentru istoria creştinismului din Dacia, de o mare
importanţă este scrisoarea nr. 155 adresată de Sfântul Vasile lui Junius Soranus, guvernatorul
Scythiei Minor, prin care îi solicită acestuia să-i trimită „moaştele martirilor‖ din aceste părţi.
Acesta i-a trimis moaştele Sfântului Sava (capadocian de origine), martirizat de goţii păgâni la
nord de Dunăre, în ziua de 12 aprilie 372. Probabil că trimiterea moaştelor s-a făcut în
111
Ibidem, p. 156.
59
perioada 373-374, întrucât Sfântul Vasile confirmă primirea lor, în scrisorile 164 şi 165,
adresate arhiepiscopului Ascholius de Tesalonic, bun prieten al său.
Profesorul Emilian Popescu consideră că, în special Scrisoarea nr. 165 a Sf. Vasile cel Mare,
conţine câteva elemente care pot constitui dovezi clare în favoarea adresării ei lui Bretanion şi din
acestea se poate deduce participarea directă a episcopului tomitan la trimiterea moaştelor în
Capadocia112.
În primul rând Sfântul Vasile îl consideră pe destinatarul scrisorii un concetăţean al
patriei sale care, „ca o mlădiţă nobilă care a ieşit dintr-o rădăcină aleasă, a umplut pământul de
dincolo de graniţele ţării cu roade duhovniceşti”. În prologul scrisorii, Sf. Vasile se
lamentează de „distanţa mare”, de depărtare, care face imposibilă împlinirea celei „mai mari şi
mai fierbinte fericiri”, şi anume aceea de a se vedea cu adresantul scrisorii „în carne şi oase”,
pentru a se putea împărtăşi şi bucura de „darurile Duhului”. Ţara îndepărtată nu putea fi decât
Scythia şi nicidecum Tesalonicul episcopului Ascholius, care, geografic, se afla plasat în centrul
imperiului şi nu putea părea nimănui, oriunde s-ar fi aflat, atât de inaccesibil.
În continuarea scrisorii, Sf. Vasile îl asemuieşte pe destinatarul scrisorii cu o „odraslă”
cu care patria mamă se mândreşte pe drept şi „tresaltă de bucurie”, pentru motivul că a
„desfăşurat cu succes luptele pentru credinţă”, făcând dovada că în el „se păstrează buna
moştenire a Părinţilor”113. Toate aceste remarci elogioase se potrivesc lui Bretanion, deoarece
el a biruit în luptele pentru credinţă, înfruntându-1 pe împăratul Valens şi apărând ortodoxia
credinţei stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Apoi, Sf. Vasile adaugă: „şi câte nu ne-ai
dăruit şi acum? Patria care te-a născut, tu ai cinstit-o cu un martir care a luptat recent în ţara
barbară vecină, trimiţând, ca un agricultor recunoscător, pârgă din roade, celora care-i
dăruiseră seminţele”.
Martirul cu care „a cinstit” patria care 1-a născut este Sfântul Sava, iar „ţara barbară
vecină” nu poate fi decât Goţia, adică nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei. Dacă destinatarul
acestei scrisori a Sf. Vasile ar fi fost Ascholius, atunci în ea nu s-ar fi putut vorbi de vecinătatea lui
cu o „ţară barbară”, deoarece în epoca respectivă, Tesalonicul nu se afla într-o asemenea situaţie.
Termenul Θεοδεβης (= piosul, credinciosul) pe care Sf. Vasile îl foloseşte în scrisoarea sa ca epitet
112
Jacques Zeiller, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, p.
171-173.
113
N. Şerbănescu, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, în
„BOR‖, an 86, Bucureşti, 1969, nr. 9-10, p. 999-1007.
60
pentru destinatar, nu se potriveşte mireanului Junius Soranus sau altcuiva, ci episcopului
Bretanion. Când afirmăm aceasta, avem în vedere şi faptul că Sf. Vasile îşi încheie scrisoarea cu
rugămintea: „Te rugăm, aşadar, să-ţi aduci aminte în rugăciunile Tale şi de noi care Te iubim şi
să te rogi cu căldură pentru sufletele noastre, ca să ne învrednicească Dumnezeu să începem şi
noi cândva a-L urma pe drumul poruncilor, pe care ni Le-a dat spre mântuire”114. Numai unui
episcop i se putea adresa marele Părinte capadocian cu asemenea cuvinte şi avem suficiente
motive să considerăm că acest episcop era Bretanion de Tomis.
După primirea moaştelor Sf. Sava, a Actului martiric şi a scrisorii însoţitoare a acestora,
Sf. Vasile răspunde cu o scrisoare de mulţumire: este vorba de Scrisoarea nr. 164. Aşa, după cum
am afirmat mai sus, după unii cercetători, destinatarul ei ar fi Ascholius, iar după alţii, Bretanion.
Ceea ce pledează în favoarea lui Bretanion este faptul că Sf. Vasile mulţumeşte expeditorului, care
i-a scris „o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de frumuseţea dragostei” şi totodată i-a
trimis şi un martir „din ţinuturile barbarilor, care locuiesc la nordul Dunării”. Ori, vecin cu „ţara
barbară” de la nordul Dunării era episcopul Bretanion de Tomis. Apoi, nu putem concepe ca
Bretanion, în calitatea sa de ierarh, să se fi ţinut departe de evenimentele legate de Sf. Sava,
evenimente în care a fost implicat şi guvernatorul Junius Soranus, de vreme ce ambii îşi aveau
reşedinţa în acelaşi oraş, şi să manifeste dezinteres faţă de activitatea misionară din stânga
Dunării, când majoritatea misionarilor care acţionau acolo erau originari din Capadocia. De fapt,
un argument în plus în favoarea identificării destinatarului Scrisorilor nr. 164 şi 165 ale Sf. Vasile
cu Bretanion, este amănuntul dat de Sf. Vasile, că scrisoarea primită de el cuprinde ştiri şi despre
Eutyches (Eutihie), un misionar capadocian care a „îmblânzit pe barbari prin puterea Duhului şi
prin lucrarea darurilor Lui”, suferind moarte martirică în mediul gotic, iar la vremea aceea goţii erau
vecini cu eparhia lui Bretanion.
Pe baza celor afirmate până acum, putem concluziona că Bretanion a fost în strânsă
legătură cu Sf. Vasile cel Mare, purtând cu el o corespondenţă şi că Scrisorile nr. 164 şi 165 i-au
fost adresate de marele părinte. Activitatea misionară de la Dunărea de Jos, activitate faţă de care
Sf. Vasile manifesta un interes deosebit şi în care Bretanion era direct implicat, i-a apropiat şi mai
mult pe cei doi ierarhi, mai ales că amândoi erau capadocieni de neam şi dârzi apărători ai
ortodoxiei credinţei, aşa cum a fost stabilită la primul Sinod Ecumenic. Bretanion ne apare astfel
114
Jean Coman, Le patrimoine de l'ecumenisme chretien du IV-e au Vl-e siecles en Scythie Mineure,
Contributions des auteurs patristiques de la region, în „Contacts‖, XXII annee (1970), p. 70-75.
61
nu numai ca primul episcop tomitan atestat cert de documente, dar şi cel dintâi care a făcut o
legătură a Bisericii noastre cu una dintre cele mai proeminente personalităţi teologice şi patristice
ale veacului al IV-lea.
Aşa cum am putut constata din cele două scrisori, Sf. Vasile apreciază sfinţenia, evlavia
şi darurile duhovniceşti ale lui Bretanion, pentru că episcopul tomitan, aşa după cum rezultă şi din
portretul pe care i 1-a făcut istoricul Teodoret al Cyrului, „strălucea prin tot felul de virtuţi”.
Acestea l-au impus în faţa poporului ca pe un păstor cu multă autoritate în materie de credinţă şi
morală, ajutându-1 să înfrunte tot felul de pericole115.
Nu ştim cu exactitate cât a păstorit Bretanion în scaunul de Tomis: probabil până în jurul
anului 380-381. Pentru sfinţenia vieţii sale dar mai ales pentru inflexibilitatea şi dârzenia cu care a
apărat credinţa ortodoxă, Bretanion a fost trecut în rândul sfinţilor, pomenirea lui făcându-se în
fiecare an, la 25 ianuarie116.
Corpusul epistolar cuprinde scrisori de prietenie, de consolare, de recomandare,
scrisori canonice, moral-ascetice, dogmatice, liturgice şi istorice.
IV. 3. Repere biobibliografice la Sfântul Grigorie de Nazians
Viaţa bisericească, oglindită în schimburile epistolare ale veacului de aur al literaturii

patristice, trădează pulsul unor frământări de maximă stringenţă apărute în sânul comunităţi-
lor. Dintre cei mai prolifici plasticieni ai evenimentelor (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de
Aur, Sf. Grigorie de Nyssa sau Sf. Ambrozie al Milanului) unul singur ne captează atenţia
într-un mod cu totul genuin.
Născut din părinţii Nonna şi Grigorie, în jurul anului 330117 în localitatea Nazianz,
marele nostru Teolog, avea să-şi formeze educaţia religioasă de la mama sa, care-l îndemnă
neîncetat să citească psalmii lui David. Tatăl său a fost un simpatizant al sectei
115
Vasile Gh. Sibiescu, Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea), în „Ortodoxia”, an
XXXI, Bucureşti, 1979, nr. 1, p. 146-150.
116
Ibidem, p. 149.
117
Din păcate data naşterii sale ne este una incertă, unii autori postulând asupra anului 329 (cf. Pr. lector Nicolae
Molnar, Sfinţii Trei Ierarhi şi spiritualitatea ortodoxă contemporană, în revista „Altarul Banatului", anul VIII
(XLVII), nr. 1-3, 1997, p. 24.); alţii propun anul naşterii undeva în jurul lui 330 (cf. Ioan G. Coman, Geniul
Sfântului Grigorie din Nazianz, Editura Institutului Român de Bizantinologie, Bucureşti, 1937, p. 9.); iar alţii,
cum ar fi Stelian Papadopoulos, insereaza un interval de timp 328-329, a se vedea Stelian Papadopoulos,
Vulturul Rănit. Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, trad. de Pr. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină,
62
Hypsistarienilor, însă avea să se convertească la creştinism în urma deselor rugăciuni ale
soţiei sale Nonna, iar datorită calităţilor lui superioare, avea să devină în cele din urmă
episcop al Nazianzului118.
Copilul Grigorie, crescut astfel în moravurile bune ale părinţilor săi, îşi cunoştea
recrudescenţa interiorizărilor hristice încă din perioada cea mai fragedă a copilăriei sale.
Ajuns la adolescenţă, pleacă în Cesarea, în jurul anilor 347-348 pentru a-şi exercita funcţiile
intelectuale, studiind cu profesorii cei mai de seamă, iar apoi la Palestina, cu scopul de a-şi
însuşi arta oratorică. În cele din urmă pleacă să studieze la Atena, însă aici cunoaşte averse din
partea studenţilor endemici, motivele fiind nenumărate: hotărârea lui grabnică de-a părăsi
Alexandria, întarzierea sosirii lui, condiţiile călătoriei; deşi se ştia de obiceiul atenienilor de
a-şi primi în urale noii recruţi ce debarcau în vestita citadela a inţelepciunii. Aici, avea să se
clădească prietenia cu Sfântul Vasile cel Mare, care adâncindu-se tot mai mult pe parcursul
vieţii lor, a devenit o paradigmă a istoriei creştinismului, prin sinceritatea şi dăruirea ei totală.
Plecând însă de aici pe ascuns, revine în oraşul său natal, unde va exercita funcţia de profesor
în Capadocia, iar mai târziu, va deveni preot, uns de către chiar tatăl său, în ciuda opozanţei
acestuia. Trecând peste aceste experienţe adânci, tatăl său decide să-l hirotonească episcop în
locul său, însă Grigorie înspăimântat în faţa unei astfel de sarcini, a fugit în deşertul Pontului,
însă de unde s-a întors pentru a-şi ajuta tatăl încovoiat sub neputinţele vârstei119.
În vremea când Biserica din Constantinopole a fost ameninţată erezia lui Arie, Sfântul
Grigorie răspunde insistenţelor puţinilor ortodoxi rămaşi, şi deschide o bisericuţă marginaşă
din casa rudeniilor sale, în care va rosti cuvântările sale teologice, prin care va reuşi să
menţină duhul Bisericii nepătat de ereziile locale120.
Mai târziu, este proclamat preşedinte al Sinodului Ecumenic de la Constantinopole,
deoarece Sinodul rămăseseră fără întâistătător, iar gândurile tuturor Episcopilor prezenţi erau
către Grigorie. El nu era încă deplin sănătos, iar ezitările lui faţă de-o astfel de răspundere erau
118
Preotul Grigorie, Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, traducere N. Donos, Editura Herald, Bucureşti, 1992, p.
8-9.
119
Pr. prof. Spiridon Cândea, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în revista „Studii Teologice", seria a II-a, anul II,
nr. 3-6, 1950, p. 190.
120
Este vorba aici despre cele 5 cuvântări teologice, prin care a devenit un celebru predicator. „ Cele cinci
cuvântări despre Dumnezeu ale Sfântului Grigorie de Nazianz sunt rezultatul unor uriaşe frământări teologice în
jurul dogmei Sfintei Treimi, frământări care fac obiectul principal al primelor două sinoade ecumenice"". A se
vedea Sfantul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvantari despre Dumnezeu, trad. de Pr.Gheorghe Tilea, 2008, p.
6.
63
aceleaşi, însă fără prea multe discuţii este instalat preşedinte al Sinodului. Aici se va stabili
pozitia Duhului Sfânt faţă de Tatăl şi faţă de Fiul, definitivată prin inserarea termenului
homotimiei, acţiune derulată din istoria celor doua momente cheie ale evenimentului dat
(Sinodul de la Alexandria din 362 sub preşedinţia Sf. Atanasie, iar cel de-al doilea este opera
Sf. Grigorie)121. Aici însă avea să se înregistreze un eveniment dezolant, cu implicaţii tragice
pentru caracterul sensibil al teologului nostru. Motivaţiile lui Grigorie aveau o personalitate
puternică, acesta dorea unitatea Bisericii, nicidecum amestecul apusenilor în Răsărit, sau
consolidarea tronului său de arhiepiscop al capitalei, precum gândeau episcopii prezenţi.
Aceştia, nereuşind să-şi susţină propriile lor păreri, se revoltă. „Mulţi dintre episcopi s-au
ridicat în picioare, dând din mâini, arătându-şi dezaprobarea faţă de Grigorie, incitându-i şi
pe aţtii să protesteze şi să strige împotriva preşedintelui". Vociferările lor îl îndurerară adânc
pe sfântul nostru părinte, care în cele din urmă cedase.
Până către anul 384 a fost nevoit să rămână la Arianz, unde a aşteptat cu sete să se
înzdrăvenească, ca mai apoi să-şi poată împlini visul mult dorit, retragerea în pustie
îmbrăţisând asceza şi mareaţa renunţare. Grigorie avea la inimă multe locuri din părţile
Arianzului, potrivite pentru viaţa monahicească, însă a ales Karvali, la apus de Arianz, locul
acesta trezindu-i amintiri duioase din vremea când copil era. După numai trei zile de muncă
ostenitoare, schitul său era gata a-l primi de gazdă, o chilioară joasă şi alungită, cu o uşa mică
şi o lucarnă. Acoperişul i-a ostenit ceva mai mult, căci în afară de cele câteva lemne au fost
nevoiţi să folosească şi mult lut122.
IV. 4. Corespondenţa la Sfântul Grigorie de Nazians
Una dintre cele mai importante contribuţii teologice ale Sfântului Grigorie, este fără
îndoială textul grecesc al Liturghiei sale, păstrat în doua manuscrise: codicele Paris Gr. 325,
din secolul al XIV-lea, păstrat la Biblioteca Naţională din Paris; şi codicele Kacmarcik, alături
de o traducere arabă şi coptă123. Geniul Sfântului Grigorie este atent criptat de către I. Coman
121
Ciprian Vidican, Sfântul Grigorie de Nazianz şi teologia Duhului Sfânt. Câteva contribuţii terminologice,
Studia Universităţii Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxă, LIV, 1, 2009, p. 228.
122
Ibidem, p.285.
123
Cezar Login, Anaforaua Sfântului Grigorie de Nazianz, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia
Orthodoxă, LIV, 2 / 2009, p. 211-212.
64
întru unul din cele mai frumoase studii de factură patristică ale sale124, unde este pus în lumina
unei zone superioare de-o înaltă talie spirituală. Acesta replică următoarele: „Geniul adevărat
este o putere uriaşă care intuieşte o realitate eternă şi-o înfăptuieşte. El apare rar şi la
momente cruciale din istoria omenirii. Opera sa este un bun al întregii lumi, şi serveşte de
bază pentru lucrul generaţiilor viitoare". Genială este şi activitatea sa poetică, care
cristalizează referatul facerii, cu precadere asupra evenimentului din ziua a 6-a, cât şi
mântuirea omului prin Hristos. Aici, teologia sa se fixează asupra omului în general,
definindu-l ca unică persoană irepetabilă ascuns în propriile sale graniţe ontologice la
răscrucea dintre trup şi suflet. Întocmai celorlalţi Părinţi greci, care-au teologhisit despre
structura umană, ca fiind un microcosmos, antropologia gregoriană punctează şi ea istoria,
focusându-se sincronic în baza datelor proaspăt enunţate125.
Însă cea mai antrenantă activitate euharistică, este de departe corespondenţa sa cu varii
interlocutori, celebri sau mai puţin. Sufletul său sensibil, cât şi dragostea sa faţă de turma
păstorită vor putea fi uşor decriptate din topica epistolară dată. Să urmărim câteva crâmpeie
ale celui mai sensibil corpus epistolar al istoriei bisericeşti.
Lui Nectarius, episcopul Constantinopolului, îi scrie o scrisoare cu caracter dogmatic,
pentru apărarea Bisericii de ereziile hristologice ale lui Apolinarie, Arie sau Eudoxie. Îi nu-
meşte pe aceştia străini faţă de dreapta credinţă, iar prin inserarea unui concept cheie, defi-
neşte învăţătura acestora, ca fiind o denaturare hristologică prin înjosirea firei umane a lui
Hristos. Îndeamnă cu patos înaltele feţe bisericeşti să se trezească din somnul
indiferenţeiluând grabnic atitudine. Tonul devine cu atât mai categoric cu cât se face referire
strictă la destinatar.
Preotului Cledonius, în scrisoarea cu numărul 101, îi încredinţează gândurile sale
rezervate vizavi de noile inovaţii din Biserică, care au scopul de-a eroda piatra de temelie a
credinţei. Urmările devin astfel multiple, o adevărată încrengătură diabolică născătoare de
confuzii şi inerţii pătimaşe. Intervenţia Sfântului Grigorie este de această dată iminentă.
Acesta stabileşte dogma unităţii şi identitatea celor 2 firi în Hristos, care din veşnicie nu a fost
om, ci Dumnezeu, si singurul Fiu al lui Dumnezeu din veşnicii. Stabileşte apoi, taina pururei
feciorii a Maicii Domnului, îi plasează sub incidenţa absurdului pe toţi acei care vor eluda
124
Ioan.G.Coman, Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz..., p. 5-6.
125
A se vedea Peter Bouteneff, Whatever that was! Paradise according to Gregory of Nazianzus, Revista
Teologia, anul XII, nr. 1 / 2008, p. 9-10.
65
natura umană a Mântuitorului, şi către final, după multe alte decriptări teologale, stabileşte
dogma Sfintei Treimi, prin care Îl recunoaşte pe Dumnezeu în cele 3 firi ale Sale: Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt.
În scrisoarea cu numărul 63, adresată episcopilor strânşi într-un sinod local pentru a
alege un nou episcop, autorul face apel integrităţii celor prezenţi prin înfierarea comporta-
mentelor lamentabile de care dau dovadă, însă cărora le oferă gir în măsura în care-l vor alege
pe scaunul episcopal, pe bunul lui prieten Sfântul Vasile cel Mare.
Scrisorile lui Grigorie Teologul, nu sunt doar de natura morală sau doctrinară, sau
elogială cum sunt cele din corespondenţa sa cu Sf. Vasile cel Mare; ci şi rodul unor nenuma-
rate mijlociri către înalţii prelaţi ai vremii, pentru fiii săi duhovniceşti, ajunşi în grele
strâmtorări126.
Sfârşitul existenţei sale pământeşti, ni-l prezintă pe Sfântul Grigorie de Nazianz retras
în singurătate, exercitându-şi calităţile isihaste, spre împlinirea măreţului său vis. De aici,
vulturul rănit îşi deschide lin aripile-mbătrânite zburând ca dintr-un vis uitat spre cucerirea
paradisului la data de 25 ianuarie anul 389.
1.Scrisoarea Către Nectarius, episcopul Constantinopolului

Rezumatul textului:
Expoziţiunea epistolei trădează încă din primele sale rânduri un ton sceptic al autorului
care lamentat de conjunctura nefastă prin care trece Biserica, nu face altceva decât să-şi
transpună suferinţa printre rânduri. Îsi continuă bocetul stigmatizând promotorii urgiei prin
sentinţa data cu privire la criza Bisericii: nu pot decât să consider deznodământul o imensă
tragedie cuvinte ce exprimă sincronic starea de spirit127.
Scrisoarea continuă accentuându-şi cheia dezbaterii, erezia lui Arie şi Eudoxie, doi
kakodoxi care nu fac altceva decât să-şi portretizeze propriile boli spirituale însumându-le în
comunitatea lor. Cât despre cei din partida lui Macedonie, autorul îi ironizează, consimţind
despre ei faptul că au ajuns să se facă de ruşine din prisma numelui ce-l poartă, de episcopi.
126
Ibidem, p. 10.
127
Sf. Grigorie Teologul, Scrisoare către Nectarie, episcopul Constantinopolului, traducere de Marinescu
Adrian, în „Vestitorul Ortodoxiei‖, VIII, Bucureşti, , 1997, nr. 172, p. 89.
66
Apare în scenă şi vexatul Eunomius, un personaj teatral, nemulţumit cu propriul stil de
viaţă. Emfatismul său, magnetizează masele puerile, atrăgându-le în prăpastia gândirii
ereticale.
Sfântul atrage atenţia destinatarului său cu privire la abisul nenorocirii instalate în
persoana lui Apolinarie, ce îşi arogă drepturi de a prezida Sinoade, deopotrivă cu cele ale lui
Grigorie.
Ideologia sa, atestă norme de genul: firea umană pe care Hristos Şi-a împropriat-o în
momentul întrupării, pentru a remodela natura noastră căzută, nu a fost una străină, deoarece
acest aspect uman a preexistat în El încă de la începuturi, întărind speculaţia cu dovezi
scripturistice128. El se mai întemeiază şi pe scrierea Sfântului Pavel de la I Corinteni 15, 47 pe
care o extrapolează din context conferindu-i o hermeneutică trunchiată, susţinând ca omul ce
s-a coborât din Ceruri este cel teluric, şi doar cel dumnezeiesc îi sfinţeşte natura, iar în cele
din urmăcea de-a treia parte care ia naştere, însumează apoteotic proprietăţile primelor doua
paliere. Ceea ce n-ar fi cel mai respingător lucru din întreaga sa predicaţie dacă luăm în calcul
concepţia lui despre Dumnezeu Care a rămas tributar suferinţei răstignirii în propria Sa
dumnezeire.
Sfântul Grigorie, în finalul scrisorii, rănit de pudoarea acestor scabrozitaţi, îşi
înştientizează cititorul, că va pune punct rechizitoriului ce nu face altceva decât să-i producă
un dezgust teribil. Iar pe de altă parte, îşi exprimă sincera parere cu privire la atitudinea
tolerantă a prelaţilor bisericeşti, care nu fac altceva decât să transpună o falsă realitate
auditoriului prin tacerea lor. Lăsăm savoarea discursului să vorbească de la sine: Dacă li se
permite a-şi propovădui părerile întocmai unor oameni drepţi, şi doctrina lor drept referenţial,
înseamnă că doctrina Bisericii este condamnată, şi că Adevărul nu sălăşluieşte la temelia ei.
Iar evidenţa nu admite două doctrine antipodale, ca ănsumând acelaşi adevăr.
Acestea fiind spuse, cum puteţi, nobile, să vă suspendaţi curajul în faţa unei asemenea
stări de spirit vicioase? Ba mai mult, cum nici măcar nu există precedent acestor meschinării
doctrinare, lăsaţi perfecţiunea dumneavoastră irepetabilă să strălucească în faţa unei asemenea
crize, şi învătaţi imperiul nostru pios, că nu vor avea nimic de câştigat Bisericii, dacă
înlesnesc libere cărări acestor demoni, care dobândind putere şi libertate de propovăduire, vor
eclipsa adevărata credinţă...
128
Ibidem.
67
Tonul epileptic denotăfrustrarea apologetului apter rănit în propria sa demnitate, de
aceea corpusul epistolar de faţă captează până la refuz.
Probleme concrete:
Problemele concrete pe care această scrisoare le vizează nu sunt nici de natură
personală, nici ascetică şi nici morală. Ci sunt strict de natură doctrinară, care premerg pe
filiera istorică a epocii de aur eclipsând contemporaneitatea celor trei mari ierarhi ai Bisericii.
Concret, intâlnim detalii cu privire la erezia lui Apolinarie, care susţinut de dizidenţii săi,
trunchiază adevărul despre firea umană a Mântuitorului denaturând-o până la paroxism,
datorită interpretării desuetate a câtorva pasaje scripturistice. Cât despre Arie şi Eudoxie, doi
kakodoxi care nu fac altceva decât să-şi portretizeze propriile boli spirituale, ni se ofera
informaţii succinte pentru a reuşi o categorisire a lor. Aceleaşi lucruri şi-n ceea ce-i priveşte
pe Macedonie şi vexatul Eunomius129.
În ceea ce priveşte conceptele cheie aferente fiecărui aspect prezidat epistolei, putem
conchide afirmând puţinatatea lor. Pe scurt, putem începe cu factorul sceptic prin care autorul
operează partea incipientă a scrisorii sale, şi anume criza teologică prin care Biserica sa trece.
Conceptele cheie ţintesc în promovarea ereziilor de tot felul ce bântuie comunitatea
ecleziologică. Apoi, putem aminti despre ereticii Arie şi Eudoxie care parazitează comunitatea
prin ascensiunile lor ereticale. Despre Macedonie care din prisma scaunului său ierarhic
superior se face de ruşine. Despre Eunomius, care având priză la public, îşi injectează ereziile
peste tot. Asupra acestora planează un singur concept cheie pe care uşor l-am putea denumi
antitetic: desuetudinea credinţei lor în raport cu dreapta credintă.
În final, problema Apolinarie portretizează următorul concept cheie de bază:
denaturarea firii umane a Mântuitorului printr-o înjosire a ei, o eroare hristologică prezentă
acelor timpuri. Deznodământul, prin evidenţierea conceptului său cheie, face apel la atitudine,
îndemnând înaltele feţe bisericeşti să se trezească din somnul indiferenţei, şi să intervină
decisiv (tonul devine cu atât mai categoric cu cât se face referire strictă la destinatar)130.
129
Ibidem, p. 95.
130
Ibidem.
68
2. A doua scrisoare, Preotului Cledonius
Rezumatul textului:
Mesajul textului trădează încă de la începutul său apartenenţa sa dogmatică privitoare
hotărârilor sinodului ecumenic de la Niceea, precizând că primeşte koinonic doar pe acei ce
cred întocmai, cât despre ceilalţi, sunt lăsaţi în afara Bisericii Universale. Păstrând acelaşi ton
argumentativ insereaza anamnetic mesajul Judecaţii finale cât şi responsabilitatea asumării
verdictelor acestui for înalt de judecată pentru acei ce denaturează hristologia stabilită de
Biserică.
Se plânge apoi despre acuzele ce i se aduc cu privire la subiectul Vitalius131 pe care în
prezent îl condamnă pe bună dreptate, deoarece întrebuinţează naturii Hristice proprietăţi
eminamente umane. Antagonismul său racoltează din cercurile celor creduli o mulţime de
aderenţi tocmai de aceea pericolul eterodox devine mai alarmant prin prisma ascensiunii sale.
Dar atunci când acestea sunt infirmate şi presate cu răspunsuri comune privitor la Întruparea
relatată de Scripturi, ei mărturisesc într-adevăr credeul orthodox, dar alterează sensul deoarece
pentru ei Umanitatea Mântuitorului este nativ lipsită de suflet de interes şi de raţiune sau de
perfecţiune, şi alocă dumnezeirii o aprovizionare cu suflet, minte şi raţiune ca şi cum acestea
s-ar fi amestecat doar în Trup şi nu cu celelalte proprietăţi aparţinând regnului nostru uman,
deşi sfinţenia sa a fost cu mult deasupra noastră, curăţind toate patimile noastre. Şi astfel, ei
declară că Omul perfect nu este Acela care a fost în toate ispitit întocmai cum suntem şi noi
încă132 ci combinarea dintre Dumnezeu şi Trup. Definesc astfel aceasta norma ca fiind cea mai
supremă. Uzează de acelaşi şiretlic semantic precum fac referitor la Întrupare: Şi pentru că nu
avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El însuşi cunoştea ce era în om133
învăţând cum că Hristos a apelat la o conversie în relaţia cu omul refugiindu-se sub statutul
expresiei care spune că a fost văzut pe pământ în conversie cu umanitatea. Şi ce poate cineva
argumenta de aici mai departe? Acei care au despoiat Umanitatea iar Natura Interioară
clarificând-o prin noile lor invenţii mascate dar care pot fi detectate. Înaintând atât de mult în
conflictul cu ei inşişi încât la un moment dat de dragul trupului, explică totul într-o manieră
carnal (pentru aceasta este prin urmare cele de la care a derivat al doilea iudaism şi al lui idee
131
Nicolae V. Stănescu, Teologie şi viaţă la Sfântul Grigorie de Nazianz, în „Mitropolia Olteniei‖, Craiova,
1962, nr. 1-2, p. 3-12.
132
Prof. Alexandru Brichius, Apofatism, cosmologie şi experiere mistică în opera Sfântului Grigorie de Nazianz,
în „Argeşul Ortodox‖, (I), Curtea de Argeş, nr. 50, 2002, p. 116.
133
Ibidem.
69
stupidă de milenii de incantare în Paradis, şi rămâne idea ca vom relua iarăşi aceleasi conditii
după trecerea acestor 2000 de ani), şi într-un alt timp ei aduc în Trupul lui Hristos prezumţia
unei himere mai degrabă decât o realitate, că nu a fost supus la oricare dintre experienţele
noastre, nici măcar aceea de libertate faţă de păcat, şi folosesc pentru acest scop uzanţe
apostolice însa înţelegând şi vorbind într-un dialect deloc comun apostolicităţii că S-a deşertat
pe Sine chip de rob luând făcându-se asemena oamenilor dar prin aceste cuvinte susţin că nu
s-a evidenţiat forma umană, ci o himeră a aparenţei.
Fiind convins de acestea, autorul îndeamnă criticii săi să-şi schimbe poziţiile, ruşinaţi
fiind de ei înşişi, şi să nu mai calomnieze pe nedrept şi să renunţe la antitezele lor prin care
conduc opinia publică la concluzia că nu trebuie să se închine unui Dumnezeu cu înfătişare
umană, ci unui om cu înăaţişare divină.
Către sfârşitul acestei scrieri epistolare, Sfântul Grigorie, repugna amintind
idiosincraziile oponenţilor săi prin care este acuzat că a introdus doua naturi separate şi în
conflict Dumnezeirii, prin care a divizat Unitatea supremă. Savoarea răspunsului, pe care nu
trebuie să-l percepem ca forma de atac la persoană, vorbeşte de la sine: Ei ar fi trebuit să nu
facă din aceasta un motiv de acuzare, fie sănu ne acuze de ceea ce dânşii fac, sau cel puţin să
fie statornici în ceea ce fac, nu să propună părerile lor sau ale oponenţilor lor. Dată fiind
această dorinţă a lor, intră în conflict cu ei înşişi şi cu adevărul într-o aşa măsură încât nu sunt
nici conştiincioşi nici ruşinaţi când îşi privesc propria decadenţă.
Încheierea scrisorii aminteşte despre deschiderea sinceră a autorului cu privire la
unitate, deşi acţiunile uzurpatorilor exclud acest demers în unanimitate134.
Probleme concrete:
Aşa după cum ne aşteptam, se pare că problemele concrete ţin de natura dogmatică a
discursului narativ. Însă aş îndrăzni să le situez pe plan secund, vorbind despre ele în topicul
următor. În acest punct vom decanta doar problemele de natură personală, prin intermediul
cărora extrapolăm reacţiile sfântului referitoare acuzelor ce i se-aduc, considerându-le acestea
drept probleme concrete ale acestui fragment epistolar.
134
Jean Bernardi, Grigorie de Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), traducere de Cristian Pop, cu o selecţie a
„Poemelor autobiografice‖, în traducerea diaconului Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, recenzie de Asist. dr.
Marius Telea, în „Credinţa ortodoxă‖, VIII, Alba Iulia, nr. 2, 2002, p. 56.
70
Concepte cheie:
Mai întâi se cuvine să amintim racordarea autorului dispoziţiilor canonice Niceene
privitoare la natura Sfântului Duh şi la unitatea ipostasurilor într-o singură Dumnezeire. În
cele ce urmează despre status-ul comuniunii autorului cu Fiul Cel născut din Tatăl, după aceea
de către Fecioara Maria, nedenumindu-l ca fiind doi Fii, ci Unul singur, în onoareanedivizată
a Treimii. Urmează dezicerea lui Grigorie de cercurile lui Vitalius, care călcând pe urmele
maniheiştilor atribuie Logosului divin proprietăţi eminamente umane.
Referitor la dizidenţii amintiţi aici, ni se aduc la cunoştinţă detalii referitoare la
exegezele lor de natură pur carnală, prin care sustin că Hristos nu a fost supus senzorial la
experientele noastre afective, datorită erijării unei dimensiuni aparente, himerice. Aceştia cu
autoritatea lor divid credinţa în Hristos aliniindu-se Umanităţii Sale spunând că S-a născut, a
fost ispitit, înfometat, însetat, îngri-jorat, dar socotesc divinitatea Sa drept glorificată de către
îngeri, a biruit ispititorul, a hrănit poporul în pustie, şi i-a hrănit într-o aşa manieră slăvită, a
umblat pe mare, şi a spus cuvintele remarcabile Unde l-aţi pus pe Lazăr şi vocea rasunătoare
Lazăre, vino afară şi l-a inviat deşi acesta a fost mort de 4 zile, este peste puterea noastră, şi A
fost în agonie, a fost crucificat, a fost înmormântat, şi pe de altă parte A înviat din nou, S-a
înălţat la Ceruri.
Un ultim concept cheie epistolar rezidă în promulgarea invectivelor potrivit cărora
Grigorie şi credincioşii săi introduc dumnezeirii două naturi separate şi aflate în conflict,
divizând astfel Unitatea supremă.
3. Scrisoarea Către Olympius
Rezumatul textului:
Salutând elogiul vârstei şi-al firelor cărunte, Grigorie aminteşte în contrast despre
ereziile insuportabile ale lui Apolinarie, pe care el le cunoaşte mai bine decât oricine. Însă
continuarea ideii trădează o disponibilitate şi-o deschidere sinceră din partea lui spre
reabilitarea kakodoxului Apolinarie. Aliniat legilor morale, conchide asupra temei de referinţă
lăsând să se înţeleagă imposibilitatea judecării unui subiect doar după natura aparenţei.
Cu un adânc simţ al responsabilităţii, îşi justifică prezenta scrisoare, cerându-şi scuze
datorită infirmităţilor sale ce i-au interzis un lung periplu ce l-ar fi asezat în postura onorantă
de-a sta faţă către faţă cu destinatarul său. Apoi işi exprimă indignarea faţă de acei numiţi
episcopi care deliberat au încălcat prescriptele Sinodale ale Bisericii de Est şi de Vest, cât şi
71
cele Imperiale. Fapta devine cu atât mai josnică cu cât aceştia în contextualizarea ei s-au
folosit de infirmităţile Sfântului Grigorie135.
Cu un spirit diplomat, autorul îşi informează receptorul său cu privire la deschiderea sa
faţă de orice decizie ce va fi propusă. Iar drept călăuză, roagă milostivire şi blândeţe în cazul
în care judecata se va pronunţa punitiv136.
Probleme concrete /Concepte cheie:
Dată fiind situaţia de faţă, mă văd nevoit a îmbina cele două topice într-unul singur de
referinţă, amintind aici puţinele probleme concrete cât şi conceptele lor cheie. Bunăoară, o
prima problemă concretă ar fi ereziile lui Apolinarie, despre care autorul face curs de apel. Un
concept cheie desprins de pe marginea acestui subiect l-am putea defini sub auspiciul judecăţii
aparente - expresie ale unei naturi greşite. Vrednică de amintit este aici şi problema pseudo-
episcopilor care au încălcat flagrant dispoziţiile sinodale cât şi cele Imperiale, şi care prin
culpabilitatea lor devin capete de acuzaţii imanente.
4.Către Olympius, a doua scrisoare
Rezumatul textului:
Cetăţenii din Nazianz au suportat într-un oarecare fel pierderea drepturilor civile, iar
ordinul cu pricina a fost semnat de către Olympius. Aceasta a dus la o revoltă din partea unor
anume cetăţeni tineri iar Olympius a hotărât să-i extermine definitiv. Sfântul Grigorie a fost
iarăşi împiedicat de boală pentru a-şi face simţită prezenţa înaintea guvernatorului dar a pledat
pentru Cauza oraşului său natal folosind denumirea oficială în limba latină a Diocezareii în
următoarele sale scrisori în aşa mod încât l-a făcut pe guvernator să-i pară rău pentru acest
focar137.
Ni s-ar părea probabil agasante aceste repetabile mijlociri, însă ele nu fac altceva decât
să concretizeze iubirea lui Grigorie, ireproşabilă de altfel pentru credincioşii săi. După cum
ne-a obijnuit intervine iarăşi decisiv, de data aceasta, cât pentru o întreagă cetate.
Plasticitatea intervenţiei sale lunecă sub ochii celui avizat un tablou deconcertant. Îl
provoacă să considerecetatea Diocezarea drept un cerşetor umil aplecat la picioarele sale
rugând clemenţă. Făcându-l astfel să înţeleagă, că dacă se va mai putea vorbi în viitor despre
Diocezarea ca despre un punct urban, aceast lucru va fi posibil strict datorită lui.
135
J. N. Szymusiak, Elements de théologie de l’homme selon S. Grégoire de Nazianze, Roma, 1963, p. 156.
136
Ibidem, p. 157.
137
Ibidem.
72
Sfatul părintesc parvine şi îl roagă să acţioneze obiectiv în luarea unei decizii
privitoare la rebelii ce s-au răsculat împotriva autorităţii lui. Dar pe de altă parte, intervine
justificând oarecum acţiunea necugetată a acestor tineri, care vexaţi de împrejurările politice
au răbufnit.
Se înspăimântă privind undeva departe în viitor, urmările posibile ale acestui dezastru:
...iar după guvernarea dumneavoastră templul nostru pe care l-am ridicat în cinstea lui
Dumnezeu va deveni o locuinţă pentru animale. Tonul epileptic este îngropat în cele din urmă
sub puternica încredinţare faţă de acţiunile judicioase ale camaradului său. Astfel, el schimbă
brusc registrul narativ, finalizând intervenţia sa sub auspicii certitudinale138.
Probleme concrete:
Desprindem, chiar dacă de această dată în contrast cu metrica scrisorilor precedente
limbajul este unul mai aerisit, acelaşi ton paternal. Sfântul Grigorie Teologul mijloceşte şi
intervine iarăşi pentru abolirea incidenţei politice sub care sucomba întregul său popor.
Concepte cheie:
Drept concept cheie, am putea situa de această dată, dinamica propunerii grigoriene
postulat de referinţă. Bunaoară, acesta îl sfătuieşte pe camaradul său de încredere, să declare
decizia cea mai favorabilă situaţiei lui politice, iar ei urmând să aştepte verdictul, întocmai
unei ploi de vară.
5.Scrisoarea Istoricului Eusebiu de Cezareea
Rezumatul textului:
Sfântul Grigorie îşi începe scrisoarea de faţă cu un uşor accent panegiric, ovaţionând
caracterul cauzal al destinatarului său. Continuarea crispează mesajul arbitrar al textului, dată
fiind situaţia constrângătoare al redactării lui. Îşi arată mulţumirea ce i-o prilejuieşte respectul
de care se bucură, atât din partea lui, cât şi din partea Sinoadelor, dar de partea cealaltă îşi
demască tulburarea şi neliniştea sa cea mare legată de bunul său prieten Vasile şi de modul
lamentabil prin care acesta a fost atacat139.
Se vede apoi nevoit a-i aminti lui Eusebiu faptul că nu-i este îndeajuns onoarea ce-o
primeşte, cât timp Vasile este etichetat şi compromis, ba mai mult, înţelege un astfel de com-
portament drept o insultă. Îl îndeamnă apoi pe omologumenul său să acorde puţină atenţie
138
P. Gallay, Grégoire de Nazianze, Lettres theologiques, în „Sources Chrétiennes‖, 208, Paris, 1974, p. 143.
139
J. N. Szymusiak, op. cit. p. 158.
73
celui inculpat pe nedrept, fiindcă va primi din partea acestuia răspuns imediat. Finalul îl
găseşte pe autorul nostru scuzându-se oarecum dacă intervenţia sa subiectivă umbreşte
adevărul oarecum.
Probleme concrete:
Grigorie se plânge de maniera atacului la persoana, tertip care-i pricinuieşte mult rău
bunului său prieten Vasile cel Mare.
Concepte cheie:
Îl îndeamnă pe cititorul său să se debaraseze de optica lui duplicitară, prin care
onorează pe unul dar dezonorează pe celălalt. Consideră gestul acesta ca sşi cum cu o mână
zdrobeşti capul celuilalt, iar cu cealaltă mână îl loveşti în faţă, sau în timp ce rupi fundaţiile
unei case, ar trebui să pictezi pereţii şi să decorezi exteriorul. Plasticitatea exprimării vorbeşte
de la sine.
6.Scrisoarea Locuitorilor din Cezareea
Rezumatul textului:
Abordând discuţia pe un ton familiar, lasă să se înţeleagă că interesele comune
privitoare la Biserica lui Dumnezeu vor fi de către ei fie scandalizate, fie promovate. Din
pricina luminii trupului care este ochiul, episcopul este fără echivoc lumina Bisericii. De aici,
eklesia trebuie să împărtăşească puritatea ei prin conduita stăpânului său. Apoi, Biserica
trebuie înţeleasă ca un cerc deschis în jurul unui centru nu doar pentru că ortodoxia proclamă
vechimea lor, ci de asemenea şi datorită harului unanim dăruit de Dumnezeu.
În continuarea scrisorii, lasă să se înţeleagă capabilitatea jurisdictională a mai multor
locuitori ai oraşului, graţie mareţiei lui, dar şi pentru că a fost reglementat în trecut de către
oameni cu vază. Oprindu-se asupra acestui aspect, nu-l uita pe bunul său prieten Vasile, căruia
îi dăruieşte sincere elogii140.
Catolicitatea mesajului este surprinsă prin următoarele cuvinte: Am scris acestea vouă
preoţilor şi călugărilor, cât şi demnitarilor şi consilierilor, şi întregului popor. Dacă va trebui
să o aprobi şi dacă votul vostru va prevala, fiind atât de drept cu ajutorul lui Dumnezeu voi fi
printre voi cu duhul141.
140
P. Gallay, op. cit., p. 144.
141
74
Finalul lasă să se înţeleagă poziţia ferma a autorului cu privire la caz, înştiinţându-i de
divergenţa factorului politic care poate juca un rol important în muşamalizarea subiectivităţii
electorale. În cazul acesta, literatul nostru preferă să rămână acasă.
Probleme concrete:
Problemele concrete vizează în primul rând Biserica şi comunitatea sa, cât şi rolul
episcopului în trânsa, care este definit de Sfântul Grigorie drept luminătorul ei. Dată fiind
starea sa de spirit apasată de greutatea infirmităţilor trupeşti, Grigorie îşi anunţă absenţa
lăsând clarificarea problemelor în mâinile comunităţii. Adăugând satisfacţia sa prelegerii, în
cazul în care realitatea decizională nu va fi influenţată.
7.Scrisoarea Către Bosporius, Episcop de Colonia
Rezumatul textului:
Sfântul Grigorie a trebuit să realizeze ameninţarea lui. A demisionat de la conducerea
Nazianzului şi nimic nu l-ar mai fi putut îndupleca.
Îşi începe scrierea amintindu-i corespondentului său despre comportamentul vicios de
care-a dat dovada înşelându-l în câteva rânduri, fapt pentru care relaţia lor nu se mai poate
defini ca fiind drept una bazată pe încredere. Nu doar atât, ci îi propune destinatarului un efort
anamnetic prin care trăgând concluziile necesare să observe decadenţa unor comportamente ce
propun răbdare subiecţilor vânaţi, în contextul în care victimele sunt sfâşiate din interior. Un
gest oarecum deloc acceptabil142.
Însă modul în care hotărăşte să-şi încheie prelegerea, ni-l înfăţişează pe cel suferind
drept obiectul eroului ovaţionat. Bunaoară, absorbţia de nevinovăţie oferită celui vinovat, cu
siguranţă infuzează privirilor noastre cadrele scenariului mai devreme amintit. Cât despre
abandonarea eroului în braţele lui Dumnezeu şi retragerea acestuia în sine, nu o putem
percepe decât ca o uşoară formă de protest criticismului direct.
Probleme concrete:
Din cele spicuite de pe marginea textului, regăsim o singură problemă concretă, şi anume
atacul la persoană. Drept urmare, ochiul nostru critic, doar astfel percepe dovezile de laşitate
morală ale episcopului de Colonia143.
142
Ibidem.
143
75
8.Scrisoarea Sfântului Grigorie de Nyssa
Rezumatul textului:
(Următoarea scrisoare e uneori atribuită lui Vasile, şi este găsită în lucrările sale, la fel
ca şi în cele ale lui Grigore. Manuscrisele o plasează oricum, cu o singură excepsie, mai
târziu)144.
Mai întâi îşi prezinta mulţumirea cu privire la corespondenţa, după care laudă
suferinţele şi conflictele destinatarului său pentru credinţa în Hristos. Îşi cere scuze atacantului
său datorita neputinţei întocmirii unei vizite grabnice, întrucât nu se găseşte vrednic de
aceasta, tulburat fiind cu multe necazuri şi piedici fac ceea ce este mai bine dupăaceasta145.
Finalul îl găseşte pe Grigorie al nostru, elogiindu-şi din nou cititorul, şi asigurându-l de
preţuirea prieteniei ce i-o poartă.
Probleme concrete:
Ovaţionează la scenă deschisă, îşi justifică apoi absenţa, încheind în cele din urmă scrisoarea
în acelaşi ton în care-a şi iniţiat-o. Remarcăm deci circularitatea ei.
9.Către Nicobulus
Rezumatul textului:
Această epistolă scrisă undeva în jurul anului 365, de dimensiuni laconice, centrează
atenţia asupra Alipinei, despre care destinatarul a elaborat o lungădezbatere monstruoasă,
după cum avea s-o înfiereze marele Grigorie. Autorul îi reproseaza lui Nicobulus despre
complacerea sa într-o postură deloc onorabila asemănându-se prin aceasta renumiţilor fii ai lui
Aleos.146 Căci prin nerespectarea soţiei sale, şi prin nerecunoaşterea meritelor ei de natură
religioasă şi conjugală, acestora se-aseamană. Autorul îşi îndeamnă cititorul în finalul
apologiei sale să-şi părăsească afinităţile detractoare şi să se mulţumească cu căsnicia
Probleme concrete:
Este una singură. Prin nerecunoaşterea calităţilor soţiei sale, Nicobulus riscă năruirea
căsniciei sale. Va asculta el oare sfaturile înţelepte ale duhovnicului său emerit?
Concepte cheie:
Drept concept cheie, fragmentul epistolar de astăzi ne propune revenirea în sine a
principalului actant, aflat oarecum pe un teren lunecos datorita intransingenţei sale conjugale.
144
J. Bernardi, Saint Grégoire de Nazianze: le theologien et son temps, 330-390, Paris, 1995, p. 56.
145
146
P. Gallay, op. cit., p. 147..
76
10.Către Nicobulus, a doua scrisoare
Rezumatul textului:
Printr-un scurt interviu semantic, autorul portretizează doua trăsături de baza ale
redactanţilor contemporani: fie că unii se exprimă într-o metrică de dimensiuni cosmice, fie că
alţii optează pentru o variantă mai concisă, ambele uzanţe trădează o incapacitate de sens. E
ca şi cum, spune Grigorie, nişte arcaşi ar trage asupra unor ţinte, pe de o parte dincolo de ele,
iar pe de alta cu mult Înaintea lor, fără să înţeleagă că de fapt deznodământul este acelaşi,
ambii şi-au ratat ţinta!
Sfântul Grigorie îl învaţă pe destinatarul său despre normele ce trebuie să le cuprindă o
scrisoare acurată. Ea trebuie neapărat să-şi înteleagă utilitatea ei147. Pornind din acest punct, ea
nu trebuie să fie de dimensiuni întinse atunci când autorul are prea puţine de spus, dar nici
invers. Mai apoi, este de trebuinţă a fi evitatăoratoria, scriitorul trebuind să construiască un
limbaj concis, iar pentru a fi la îndemana tuturor, mesajul trebuie să conţina idei inteligibile.
Un alt punct de referinţă este măsura harului epistolar. Şi acesta nu ne va proteja dacă
vom redacta uscat, ingrat, neâmpodobit şi prost aranjat; ca spre exemplu un stil lipsit de
maxime şi proverbe sau chiar glume şi enigme care îndulcesc limba. De altfel, întreaga lor
omisiune evidentiază rusticitate, dar abuzul lor evidentiază o pofta nebănuită148.
Antitezele şi clauzele balansează şi împarţesc frumos propoziţiile, însă le vom lăsa
sofiştilor, sau dacă uneori le vom admite va trebui să le luăm mai degrabă puerile decât
serioase.
Restul detaliilor tehnice, după cum le avansează autorul, rămâne a le spicui singur, dar
şi ajutat de cei mai înţelepţi ai vremii.
Probleme concrete:
Recunoaştem doar pedagogia descriptivă a marelui epistolar. Faţă de cerinţele
destinatarului său, Grigorie se apleacă cu calm, tact şi spirit practic în eliberarea prescriptelor
tehnice şi intrinsec în promovarea lor149.
Concepte cheie:
O scrisoare demnă de respect va trebui să conţină obligatoriu următoarele premise:
- Să-şi definească utilitatea ei.
147
J. Bernardi, op. cit., p. 57.
148
149
Ibidem, p. 149.
77
- Să fie concisă şi la subiect, divagaţiile au menirea de-a o discredita publicului
receptor.
- A se evita pe cât posibil oratoria.
- Şi nu în ultimul rând, mesajul ei trebuie să fie însoţit de har, maxime, proverbe şi
pe alocuri chiar un ton ironic îndulcind limba.
11.Către Theodore, Episcop de Tyanna
Rezumatul textului:
Theodore, originar din Arianz şi prieten intim al Sf. Grigorie, l-a însoţit pe acesta la
Constantinopol în anul 379 d.h. împărtăşind persecuţia acestuia de către arieni, eretici care au
intrat în Biserica lor în timpul derulării Sfintei Liturghii şi a bombardat clerul cu pietre.
Theodore nu s-a putut împăca cu acest incident, şi a declarat intenţia sa de-a urmări agresorii.
Grigorie îi scrie această scrisoare pentru a-l deturna de la aceasta iniţiativă, prezentându-i mai
mult nobleţea iertării decât incandescenţa răzbunării150.
Îi scrie destinatarului său îndemnand la pace şi reculegere în urma evenimentelor
neplăcute desfăţurate în timpul celebrării oficiului cultic. Cele întâmplate au fost acţiuni re-
probabile, Grigorie înfierându-le definitiv, însă nu uită a sublinia faptul că mai de admirat este
răbdarea suferinţelor în tăcere decât argumentarea lor. Este un act benefic a emite sancţiuni
pentru cei ce-au profanat sfintele taine, însă este mult mai evlaviosă în aceste cazuri răbdarea.
Îndeamnă cititorul său să se-aplece spre iertare, construind astfel, un depozit al
amabilităţii prin fiecare gest. Pentru a-şi întări prerogativele îl înfăţişeazăpe Phineas drept
exemplu de bunătate, care după ce a fost prins în adulter151 şi ocărât de confraţii săi, acesta se
roagă spre iertarea lor. Moise, în aceaşi manieră, a obţinut admiraţia poporului pentru
intervenţia mijlocitoare asupra surorii sale Miriam, care a fost vindecată de lepră. 152 în cele
din urmă. Urmează de aici o ampla retrospecţie cu privire la toţi marii eroi ai Scripturii pe care
i-au legat un singur lucru în comun: bunătatea.
Pentru a-şi întări prezumţiile, aduce în discuţie natura ipostasului divin, Care potrivit
imanenţei Sale, mai întâi emite legile, apoi comenzi, abia apoi ameninţă, restrange, ameninţă
din nou, şi numai atunci când este forţat să pedepsească, face aceasta, însă initiind judecata
150
78
încetul cu încetul. Pornind de aici, îndeamnă paşnic a-i trata cu milă pe cei în cauzăchinuindu-
le astfel conştiinţa mai mult decât ar face-o prin mânie153.
În finalul intervenţiei sale, Grigorie, îi prezintă destinatarului său un tablou
deconcertant, în care făptaşii sunt zugrăviţi căzuţi la pământ şi cerşind iertare pentru
nesăbuinţa de care-au dat dovadă. Alocaâă-le dar această favoare, îndeamnă autorul -militând
pentru un scenariu mai uman.
Probleme concrete:
Decantăm uşor rigiditatea cât şi indignarea lui Theodore visavis de gestul execrabil al
celor ce se numesc creştinii comunităţii. Aceştia profanând sfintele taine, atrag asupra lor
represaliile ierarhului, însă mai pot avea nădejde în intervenţia irenică a protectorului lor
Grigorie.
Concepte cheie:
Sfântul Grigorie militează după cum spuneam spre însuşirea disponibilităţii gratierii,
găsind aceasta îndeletnicire drept cea mai umană, după cum reiese din propriile sale cuvinte:
Să considerăm că marea căutare a îndurării a fost setată mult înaintea noastră, şi să iertăm
celor ce ne-au greşit precum şi noi la rândul nostru cerem iertare, şi să facem din amabilitatea
noastră un depozit al amabilităţii154.
12.Către Verianus
Rezumatul textului:
Autorul îşi începe scrisoarea sa, trecând în revistă o scurtă incursiune legată de
procedurile legale şi urmările lor. Consideră publicul actant ceremoniilor sângeroase drept un
călău deloc lăudabil, purtând în mâini sabia morţii. Apoi, schimbă brusc registrul narativ, prin
disculparea sa cu privire la sentinţa de divort. Alege mai degrabă, folosindu-se de planul
afectiv al cititorului, să evidenţieze plusul unităţii conjugale, definind divorţul ca pe o divizare
a vieţii sub umbra de plumb a vechilor răscruci.
Consideră că întocmai de aceste gânduri a fost purtat şi onoratul lor guvernator prin
tergiversarea sentinţei. Alegând mai degrabă sprijinul lui Grigorie ca pact mediator între cele
două tabere. Însă persoana avizată se scuză oarecum alegând să îi ofere destinatarului său
153
154
P. Gallay, op. cit., p. 150
79
întreaga sa credibilitate. Ba mai mult decât atât, îi oferă cale liberă în declararea oicărei
sentinţe155.
Ca intervenţie decisivă în tratarea acestei chestiuni, aminteşte mai întâi despre ziua
când vom sta cu toţii în faţa lui Dumnezeu şi vom da răspuns pentru fiecare acţiune şi gând al
nostru. Apoi, în planul secund al discuţiei, îşi exprimă sincera părere cu privire la femeia în
cauză, pe care o considerăun factor duplicitar, prin comportamentul ei. Aceasta pare că-i
atribuie destinatarului nostru - adică tatălui ei, întreaga sa atenţie, însă inima şi sentimentele
sale adânci sunt rezervate strict soţului său. De aici, subînţelegem dificultatea eliberării unui
răspuns obiectiv156.
Probleme concrete:
Corpusul acestui fragment literar, păstrează în esenţă ideea unei singure probleme
concrete, şi anume necesitatea imediată a unui verdict judicios cu privire la cazul propus.
Datorită suspensiei problemei cheie, fiindcă nu ni se păstrează prea multe detalii privitoare la
caz, ne regăsim în imposibilitatea expunerii unei decizii inerente.
Concepte cheie:
I se solicită cititorului o atentă aplecare cu privire la soluţionarea cazului datorită
subiectivitaţii persoanei în cauză.
În loc de încheiere:
O invitaţie. Ai fugit când te-am urmărit: poate în concordantă cu legile iubirii, pentru a
te înfăţişa mai valoros. Vino înapoi Şi umplemi măcar golul lăsat de întârzierea ta. Şi dacă
orice treburi interne te-ar reţine, să ne părăseşti iarăşi, ca astfel să devii mult mai preţios,
întocmai unui obiect al dorinţei. (Sf. Grigorie Teologul)
IV. 5. Sfântul Grigorie de Nyssa şi contribuţia acestuia la genul epistolar
Sfântul Grigorie (335 - 395), episcop de Nyssa, este unul dintre marii Părinţi
Capadocieni, alături de fratele său Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz
(Teologul). În lumea teologilor, Sfântul Vasile cel Mare este considerat „om de acţiune”,
Sfântul Grigorie de Nazianz, „teologul”, iar Sfântul Grigorie de Nyssa este supranumit
155
156
80
„filosoful şi misticul”, subliniindu-se prin aceste „atribute” contribuţia specifică pe care şi-a
adus-o fiecare la promovarea credinţei creştine157.
Sfântul Grigorie de Nyssa s-a născut pe la anul 335, la Cezareea Capadociei, ca frate
mai mic al Sfântului Vasile cel Mare. Primele elemente de educaţie le-a primit în familie, sub
observaţia fratelui mai mare Vasile şi a surorii sale Macrina. Şi-a desăvârşit educaţia şi
pregătirea intelectuală sub îndrumarea lui Libaniu şi a altor personalităţi de seamă ale vremii.
Datorită atmosferei religioase din familie, creată, în primul rând, de fratele său Vasile, pe care
îl socotea „părintele şi învăţătorul său” şi pe care îl compara cu Moise, cu Samuel, cu Ilie, cu
Sfântul Ioan Botezătorul şi cu Sfântul Apostol Pavel, Grigorie începe să îndrăgească Biserica,
ajungând până la treapta de citeţ în ierarhia inferioară bisericească. Cu toate acestea, el nu se
angajează dintru început într-o carieră teologică, ecleziastică, ci devine profesor de retorică.
Prin căsătorie, îşi întemeiază o familie. A profesat o perioadă de timp retorica, dar, după
moartea soţiei sale Teosebia, „cu adevărat sfântă şi adevărată soţie de preot”, şi la
îndemnurile date de fratele său, Vasile, şi de prietenul său, Grigorie de Nazianz, el se retrage
la mănăstirea întemeiată de Vasile pe malul râului Iris, în Pont, unde vieţuieşte până în anul
371, deci aproximativ 10 ani158.
În anul 371, Sfântul Vasile cel Mare l-a propus şi a fost ales episcop de Nyssa, o mică
localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei şi fără importanţă politică prea mare,
inclusă în jurisdicţia mitropolitană a Cezareei, unde activa fratele său Vasile.
S-a formulat de către unii critici şi ipoteza că Grigorie a fost episcop căsătorit, iar soţia
lui a murit în timp ce el era deja episcop de Nyssa. Această părere se bazează pe Scrisoarea
197 a Sfântului Grigorie de Nazianz, în care aminteşte de soţia Sfântului Grigorie de Nyssa şi
în care aduce acestuia din urmă cuvânt de mângâiere pentru pierderea ei. Se pare că această
scrisoare ar data din anul 385.
Cu toate că a fost făcut episcop împotriva propriei sale voinţe, nu şi-a dezamăgit
credincioşii încredinţaţi lui spre păstorire. A plecat, după hirotonire, la Nyssa şi a rămas acolo,
deşi nu a prezentat calităţi de mare administrator sau om de acţiune ori politician abil. Ereticii
arieni nu au ezitat să ţină un sinod local la Nyssa, în anul 376, depunându-l din scaun în
absenţa lui. El revine în scaun abia după moartea împăratului Valens, susţinătorul arienilor,
157
158
Remus Rus, Sfântul Grigorie de Nyssa, în studiul: Poziţii creştine faţă de religiile necreştine, în „Ortodoxia‖,
Bucureşti, 1973, nr. 2, p. 268-269;
81
fiind primit triumfal de credincioşii săi (Epistola 6), ceea ce ne determină să credem că
părerile negative ale ereticilor arieni erau doar mijloace de denigrare.
După moartea Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa rămâne unul dintre cei
mai autorizaţi apărători ai Ortodoxiei în Asia Mică. În anul 379, Sfântul Grigorie de Nyssa a
participat la un sinod local de la Antiohia, care i-a încredinţat misiunea de inspector bisericesc
în Pont, Palestina şi Arabia. La scurt timp a fost ales mitropolit de Sevastia, în Armenia, unde
i s-a părut că stă „ca într-o robie babilonică” (Epistola 19).
Prezent la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din anul 381, el apără cu mare
succes credinţa niceeană şi ia apărarea Sfântului Grigorie de Nazianz împotriva atacurilor
episcopilor egipteni şi macedonieni, instigaţi de papa Damasus. Datorită talentului său
oratoric şi ştiinţei sale teologice, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost proclamat „stâlp al
ortodoxiei”. Revine la Constantinopol de mai multe ori, datorită renumelui de care se bucura
ca mare orator, pentru a predica la moartea prinţesei Pulheria, în anul 385, şi apoi a mamei
sale, împărăteasa Flacilla. Este prezent şi la sinodul local de la Constantinopol din anul 395,
convocat de patriarhul Nectarie, după care informaţiile despre el încetează, ceea ce ne face să
credem că a adormit în Domnul pe la începutul anului 395. în Biserica Ortodoxă el este
pomenit anual, în ziua de 10 ianuarie159.
Sfântul Grigorie de Nyssa a lăsat o operă teologică deosebit de bogată, care dezvăluie
profunzimea şi largheţea uimitoare a gândirii sale. Fără a face uz de tendinţele sofiste ale
vremii sale, el rămâne totuşi tributar spiritului clasic, mai mult decât ceilalţi capadocieni.
Limba şi stilul său sunt influenţate de greaca attică, de Septuagintă şi de retorica greacă a
vremii. Face uz de metafore, concepe fraze lungi, uneori greoaie, pline de avânt şi patos.
Datarea fiecărei lucrări în parte este dificil de făcut. Totuşi, specialiştii în domeniu consideră
că cea mai mare parte a operei sale a fost elaborată în ultima perioadă a vieţii sale (379-
394)160.
Bogata sa activitate de scriitor patristic cuprinde scrieri dogmatice, scrieri exegetice şi
omilii, ascetice-duhovniceşti, cuvântări şi predici, încununate de o interesantă şi diversă
corespondenţă. Remarcăm că, aproape toate scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa au un
159
Gheorghe Vlăduţescu, O hermeneutică a textului biblic. Sfântul Grigorie de Nyssa, în volumul său: Filosofia
primelor secole creştine, Ed. Enciclopedică, colecţia „Biblioteca Enciclopedică de Filosofie‖, Bucureşti, 1995, p.
96-104.
160
Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 100.
82
pronunţat caracter ascetic-duhovnicesc, întrucât el nu face o exegeză pur şi simplu a cărţilor
sau a unor versete din Sfânta Scriptură, sau o expunere pur teoretică a învăţăturilor dogmatice,
ci totdeauna explicarea textelor scripturistice îi dă prilejul de a descrie condiţiile şi modul
înaintării credincioşilor în viaţa duhovnicească, iar expunerile dogmatice îi oferă ocazia de a
le prezenta păstoriţilor săi ca temeiuri pentru viaţa duhovnicească.
Deşi în cea mai mare parte are un caracter personal, corespondenţa Sfântului Grigorie
de Nyssa ne dezvăluie diversele legături ale autorului cu personalităţi teologice şi politice ale
vremii sale. Din bogata sa corespondenţă s-au păstrat doar 30 de scrisori. Două dintre eaceste
scrisori (Epistolele 2 şi 3) au stârnit o vie dispută între catolici şi protestanţi în secolele XVI şi
XVII, întrucât abordează problema pelerinajului abuziv şi fără discernământ la Locurile
Sfinte.
Epistola 25, adresată lui Amfilohiu de Iconiu, prezintă un interes deosebit pentru arta
şi arhitectura creştină, întrucât autorul dă câteva indicaţii privitoare la construirea unui
martyrion161.
Multe dintre scrisorile Sfântului Grigorie de Nyssa abordează şi probleme doctrinare.
Conchidem, aşadar, spunând că Sfântul Grigorie de Nyssa rămâne unul dintre Părinţii
cei mai de seamă ai Bisericii creştine, atât prin bogata sa operă, cât şi prin varietatea
problemelor tratate. El a sistematizat elementele teologiei de până la el şi a dat formule sau
demonstraţii filosofice unora din adevărurile de credinţă. Are meritul de a fi lăsat Bisericii un
tratat sistematic de doctrină: Marele Cuvânt Catehetic, cel mai important de la tratatul lui
Origen Περί άρχών (Despre începuturi) şi până în vremea sa. Cugetarea gregoriană este
strânsă, logică, bine informată, adâncă şi bogată în concluzii. Este cel mai mare cugetător
mistic al secolului al IV-lea. Între lucrările sale mistice, de mare importanţă sunt: Despre viaţa
lui Moise, Despre feciorie, Omilii la: Tatăl nostru, Cântarea Cântărilor, Fericiri. Uneori
mistica lui este influenţată de neoplatonism, din care împrumută idei şi cadre generale, iar
unoeri chiar şi aparat tehnic. Limba sa este uneori încărcată cu multe sofisme. Rămâne, însă,
un autor patristic gustat de cititori, până în zilele noastre162.
161
Remus Rus, Sfântul Grigorie de Nyssa..., p. 268.
162
Ibidem, p. 169.
83
CONCLUZII
În secolul al IV-lea, istoria Bisericii a fost marcată pe plan teologic de disputele ariene
şi pnevmatomahe, care au determinat derularea unei acţiuni susţinute şi eficiente pentru
combaterea şi condamnarea acestor erezii, dar mai ales pentru formularea doctrinei trinitare
care, aprobată de Sfinţii Părinţi întruniţi la Niceea (325) şi Constantinopol (381) şi de
consensul general al Bisericii, a devenit teologie normativă pentru secolele următoare şi în
contextul ecumenic de astăzi.
Această istorie a fost reflectată în mod cu totul deosebit în viața bisericească, oglindită
în schimburile epistolare ale veacului de aur al literaturii patristice, trădând pulsul unor
frământări de maximă stringență apărute în sânul comunităților.
Majoritatea părinţilor au o corespondenţă bogată şi variată. Latura epistolară este cea
mai veche a literaturii patristice. Demni de luat în seamă sunt Sfântul Atanasie, Părinţii
Capadocieni, Sfântul Chiril al Alexandriei care scriu adevarate tratate sub formă de scrisori.
Se va ajunge de la o epistolografie artistică, la o beletristică epistolară.
Volumul mare de corespondenţe scrise păstrate din literatura patristică, varietatea şi
originalitatea remarcabilă a multora din aceste opere, numărul problemelor puse şi dezbătute
în legătură cu credinţa, adâncimea gândirii şi patosul misionar, îmbinarea între divin şi uman,
între realism şi spiritualism, între lumea mistică ce se ridică din paginile Sfinţilor Părinţi,
interesul literar pe care-l degajă şi monumentele de cultură pe care le-a construit, fac din
literatura epistolară un complex deosebit de ample dimensiuni istorice şi valori spirituale.
Întreaga literatură epistolară este studiată de patrologie care e o disciplină a teologiei creştine,
care cercetează sistematic viaţa, operele şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi Scriitorilor bisericeşti
din primele opt veacuri ale erei noastre, şi din aceste motive, în cercetarea literaturii patristice
din timpul sinoadelor ecumenice, ne raportăm des la acest gen literar.
Sfinţii Părinţi au creat o literatură clasică bisericească, un tezaur de dumnezeiască
învăţătură, hrană duhovnicească şi morală prin care creştinul îşi transfigurează viaţa, dar nu
numai ei au elaborat şi formulat chintesenţa gândirii teologice creştine; de aceea, Biserica îi
numeşte „cugetători de Dumnezeu‖ şi toţi creştinii din toate confesiunile se raportează la
slujirea lor, chiar dacă la nivel declarativ într-un mod critic sau fie şi numai pentru a construi
prin opoziţie, pentru că aceşti părinţi sunt nu numai "reprezentanţii tradiţiei doctrinare a
84
Bisericii, ci şi martorii şi criteriile adevăratei credinţe, judecătorii Ortodoxiei" - atribut cu o
valoare şi pondere nu numai istorică, ci şi general-spirituală.
85
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. IZVOARE
-***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Oortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1990;
-***, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată si adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte
osteneli, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
2001;
- Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole şi Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad. de
prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2003;
- Idem, Scrieri, partea a II-a, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", voi. 16, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1988;
-Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt în cinstea marelui Atanasie, episcopul Alexandriei, în
„Patrologia Greacă‖, t. 35, col. 1088 C;
-*** Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de Pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Român, Bucureşti, 1995;
-- ***, Sfântul Vasile cel Mare, Partea întâi, traducere şi note de Pr. D. Fecioru, coleţia
―P.S.B.‖, vol. 17, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1986,
LUCRĂRI GENERALE:
- Amann, E., L' Église des premiers siècles, Paris, 1927;

- Bernard, L., L’image de Dieu d’après Saint Athanase, Paris, 1952;
- Bouyer, L., L’incarnation et l’Église corps du Christ dans la théologie de Saint Athanase,
Paris, 1943;
86
-Coman, Pr. prof. dr. Ioan G., Patrologie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1956;
-Idem, Patrologie, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1985;
-Idem, Patrologie, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988;
-Idem, Patrologie, Editura Sfânta Mânăstire Dervet, 2000;
- Idem, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1944;
- Molloy, Michael E., Apărătorul adevărului: Viaţa Sfântului Atanasie cel Mare, trad.
Medana Oltean, Ed. Iona, Bucureşti, 2001;
-Puech, Aimé, Histoire de la littérature grecque chrétienne, tome III, 1930;
-Quasten, J., Patrology, vol. III, Christian Classics, Allen, Texas, 1998;
-Rămureanu, preot prof. dr., Ioan, Şesan, preot prof. dr., Milan, Bodogae, preot, prof. dr.,
Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), Bucureşti, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 101 – 174;
-Rămureanu, Pr. prof. dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992
-Runcan, Nechita, Istoria literaturii patristice din perioada persecuţiilor anticreştine, Editura
Vasiliana_,98, Iaşi, 2008;
-Idem, Repere istorice în dezvoltarea creştinismului până la Constantin cel Mare, Editura
Pim, Iaşi, 2008;
-Idem, Trăsături definitorii şi genuri ale literaturii patristice, Ed. Vasiliana, _,98, Iaşi, 2008;
- Rus, Remus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia,
Bucureşti, 2003;
- ***, Viaţa Sf. Părinte al nostru Antonie, în Bucăţi alese din opera Sf. Atanasie cel Mare,
Patriarhul Alexandriei, însoţite de un studiu de St. Bezdechi, Cluj, 1925;
- Vlăduţescu, Gheorghe, O hermeneutică a textului biblic. Sfântul Grigorie de Nyssa, în
volumul său: Filosofia primelor secole creştine, Ed. Enciclopedică, colecţia „Biblioteca
Enciclopedică de Filosofie‖, Bucureşti, 1995;
- Voicu, Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin, Dumitraşcu, Pr. Conf. Univ. Dr. Nicu,
Patrologie, Ed. IBMBOR, I, Bucureşti, 2004;
87
- Vornicescu, Dr. Nestor, Primele scrieri patristice ăn literatura noastră (sec. IV-XV1),
Craiova, 1984;
- Zeiller, Jacques, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire
romain, Paris, 1918;
LUCRĂRI DE SPECIALITATE:
- Bernardi, Jean, Grigorie de Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), traducere de Cristian

Pop, cu o selecţie a „Poemelor autobiografice‖, în traducerea diaconului Ioan I. Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2002, recenzie de Asist. dr. Marius Telea, în „Credinţa ortodoxă‖, VIII, Alba
Iulia, nr. 2, 2002;
- Idem, Saint Grégoire de Nazianze: le theologien et son temps, 330-390, Paris, 1995;
-Brock, S. P., A Letter attribuited – to Cyril of Jerusalm on the rebuilding of the Temmple, în
„BSOAS‖, 40, London, 1977;
- Bouyer, L., L’incarnation et l’Église corps du Christ dans la théologie de Saint Athanase,
Paris, 1943;
- Cricovean, Pr. dr. Mircea Florin Aspecte teologico-literare în corespondenţa patristică, Ed.
Marineasa, Timişoara, 2008;
- Dumitraşcu, Dr. Nicu, Cele şapte personalităţi de la Niceea, rolul lor în cadrul primelor
frământări ecumenice ale lumii creştine, Cluj-Napoca, 2001;
- Gallay, P., Grégoire de Nazianze, Lettres theologiques, în „Sources Chrétiennes‖, 208, Paris,
1974;
- Molloy, Michael E., Apărătorul adevărului: Viaţa Sfântului Atanasie cel Mare, trad.
Medana Oltean, Ed. Iona, Bucureşti, 2001;
- Szymusiak, J. N., Elements de théologie de l’homme selon S. Grégoire de Nazianze, Roma,
1963;
88
ARTICOLE ŞI STUDII:
-Bria, Diac. asist. I., Teologie şi biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în ―S.T.‖, anul XXIII, nr.1-2,
1971;
- Brichius, Prof. Alexandru, Apofatism, cosmologie şi experiere mistică în opera Sfântului
Grigorie de Nazianz, în „Argeşul Ortodox‖, (I), Curtea de Argeş, nr. 50, 2002;
- Bouteneff, Peter, Whatever that was! Paradise according to Gregory of Nazianzus, Revista
Teologia, anul XII, nr. 1 / 2008;
- Cândea, Pr. prof. Spiridon, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în revista „Studii Teologice",
seria a II-a, anul II, nr. 3-6, 1950;
- Coman, Pr. prof. I. G.,Studiile universitare ale Părinţilor Capadocieni, în‖Studii Teologice‖,
an VII, nr. 9-10, 1955;
- Idem, Le patrimoine de l'ecumenisme chretien du IV-e au Vl-e siecles en Scythie Mineure,
Contributions des auteurs patristiques de la region, în „Contacts‖, XXII annee (1970);
- Sf. Grigorie Teologul, Scrisoare către Nectarie, episcopul Constantinopolului, traducere de
Marinescu Adrian, în „Vestitorul Ortodoxiei‖, VIII, Bucureşti, , 1997, nr. 172;
-Ielciu, Pr. lector Mircea, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare, în „Credinţa Ortodoxă‖,
Alba Iulia, 1996, nr.1;
-Login, Cezar, Anaforaua Sfântului Grigorie de Nazianz, Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Theologia Orthodoxă, LIV, 2 / 2009;
-Popescu, M. I., Sfântul Vasile cel Mare în ―B.O.R.‖., an XX, nr. 7, iulie,1896;
-Rămureanu, Pr. prof. loan I., Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Condamnarea ereziei
lui Arie. Simbolul Niceean, în „Studii Teologice", XXIX, Bucureşti, 1977, nr. 1-2;
- Rus, Remus, Sfântul Grigorie de Nyssa, în studiul: Poziţii creştine faţă de religiile
necreştine, în „Ortodoxia‖, Bucureşti, 1973, nr. 2;
- Sibiescu, Vasile Gh., Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea), în
„Ortodoxia”, an XXXI, Bucureşti, 1979, nr. 1;
- Soare, Pr. Dumitru, Comemorarea a 1600 de ani de la moartea Sfântului Chiril al
Ierusalimului şi Conferinţa panortodoxă pentru pace organizată de Patriarhia Ierusalimului,
în „Biserica Ortodoxă Română‖, Bucureşti, 1986, nr. 9-10, p. 35-38;
89
-Stănescu, Nicolae V., Teologie şi viaţă la Sfântul Grigorie de Nazianz, în „Mitropolia
Olteniei‖, Craiova, 1962, nr. 1-2;
- Vidican, Ciprian, Sfântul Grigorie de Nazianz şi teologia Duhului Sfânt. Câteva contribuţii
terminologice, Studia Universităţii Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxă, LIV, 1, 2009;
90

Disertatie Tiberius Simion

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Disertatie Tiberius Simion

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA OVIDIUS - CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LITERATURA EPISTOLARĂ DIN

Începând cu Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, unde a fost combătut

I. 1. Literatura epistolară şi dezvoltarea ei în perioada Sinoadelor ecumenice

II. 2. Literatura epistolară a Sfântului Atanasie. Corespondenţă

III. 1. Repere biobibliografice

Opera literară şi teologică a Sfântului Chiril al Alexandriei este considerabilă. Ea

IV. 1. Repere biobibliografice referitoare la Sfântul Vasile cel Mare

Înscriindu-se pe linia tradiţiei dinamice a Bisericii creştine, atât în ceea ce priveşte

IV. 3. Repere biobibliografice la Sfântul Grigorie de Nazians

Viaţa bisericească, oglindită în schimburile epistolare ale veacului de aur al literaturii

IV. 4. Corespondenţa la Sfântul Grigorie de Nazians

1.Scrisoarea Către Nectarius, episcopul Constantinopolului

IV. 5. Sfântul Grigorie de Nyssa şi contribuţia acestuia la genul epistolar

- Amann, E., L' Église des premiers siècles, Paris, 1927;

- Bernardi, Jean, Grigorie de Nazianz. Teologul şi epoca sa (330-390), traducere de Cristian

S-ar putea să vă placă și