c



 
    
   
 

Scriitorul, criticul şi istoricul literar      îşi ilustrează concepţiile estetice privitoare la
romanul modern în ͣEnigma Otiliei͟, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu şi optând
pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici moderne, întrucât acesta
susţinea că ͣtipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv͟.
   
 este dată de tehnica de construire a personajului preluată de Călinescu
de la romancierul francez şi de temele abordate (moştenirea şi paternitatea). Astfel,
  


 în care trăieşte personajul înainte de introducerea propriu-zisă în scenă a acestuia anticipează
şi îi reflectă caracterul, romanul debutând cu descrierea detaliată a străzii Antim şi apoi a casei lui
Costache Giurgiuveanu; starea de dărăpănare în care se afla locuinţa şi lipsa de gust a decoraţiunilor
indicând statutul social şi trăsăturile locuitorilor. Construcţia personajelor marchează orientarea
autorului spre o umanitate canonică şi o psihologie caracterologică, exemplificându-se astfel
universalul existent în evenimente, opţiunea pentru personajele tipologice fiind explicată de opinia
criticului conform căreia acesta era ͞un mod de a crea durabil şi esenţial͟, spre deosebire de romanul
subiectiv căruia îi lipseşte puterea de a surprinde idei umane generale din lipsa acestei încadrări
tipologice căruia să i se înscrie o linie epică relevantă.

      

  : competiţia pentru înavuţire prin intrarea în posesia uni
moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema paternităţii, reflectată de
titlul iniţial al operei (ͣPărinţii Otiliei͟) întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură
destinul Otiliei, asemenea unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele,
poziţia socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul.   
 
   
  
 este schimbat atunci când le dispare tatăl, cum ar fi Felix care este obligat să vină
în capitală pentru a-şi continua studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia părăseşte casa
după moartea tatălui vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile în străinătate după moartea
tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de moşie. De asemenea, statutul de orfan al
lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de prestabilire a destinului lor, ele fiind şi personaje neîncadrate
tipologic, Felix atingând maturitatea prin propriile experienţe, iar Otilia rămânând mereu un caracter
enigmatic. Ovid S. Crohmălniceanu afirmă că aproape toate personajele pot apărea în postura de părinţi
ai Otiliei: tatăl vitreg Costache care ͞exercită lamentabil͟ acest rol, nesemnând actele pentru adopţie,
deşi o iubea; Pascalopol, a cărui iubire faţă de ea avea un caracter incert, fie viril, fie patern şi chiar
Aglae şi Stănică care erau interesaţi de soarta Otiliei, fiindcă ei urmăreau moştenirea averii bătrânului
în care fata juca un rol-cheie.
Un prim 



 îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în mediul citadin,
romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentând
aspectele societăţii sub determinare social-economică, reuşita pe plan social a arivistului Stănică Raţiu
după ce a furat banii bătrânului ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.

   
 

      care urmăresc destinele personajelor: cel al
Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o carieră trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de
familie, al membrilor ͣclanului͟ Tulea, al lui Stănică etc.
!  
  

 c  (Aglae, o femeie rea, fiind sora lui moş Costache, cu
soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul fetei bătrâne - , Titi- retardat - şi Olimpia,
căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om fătă scrupule, veşnic căutând să pună mâna pe averea lui
moş Costache) pentru obţinerea averii bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. h
  
  
 "   #$
, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în Bucureşti să
trăiască la tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina, îndrăgostindu-se de Otilia. h 

      
   % 
 
  %
 &  
        

"
 
Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru moştenirea lui moş
Costache, tipul avarului. Acesta, nutrind iluzia longevităţii şi temându-se de Aglae, deşi acestea nu erau
decât o mască pentru avariţie, nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. În
ciuda afecţiunii sincere pe care i-o poartă, Costache amână semnarea actelor, din frica de a cheltui. Un
alt ͞pretendent͟ la moştenire este Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni, pretutindeni
prezent şi la curent cu toate amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind cel care va
ͣrezolva͟ conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua pe care stătea moş Costache
bolnav, provocându-i acestuia moartea, după care o părăseşte pe Olimpia, destrămând familia Tulea.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism,    supuse observaţiei şi criticii romanului
realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copil, dintre soţi,
căsătoria. Copiii familiei Tulea sunt neglijaţi, Aglae având ca singur interes obţinerea averii, iar soţul
Simion fiind atins de senilitate; astfel Aurica nereuşind să-şi aranjeze o situaţie, iar Titi, moştenind
defectul tatălui său (se reliefează încă o data ideea de paternitate) îşi ratează căsătoria. ' 
     %
  %& idee demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar pentru
a-şi face o situaţie materială. În cuplul Aglae ʹ Simion cel din urmă este total neglijat, în final fiind
abandonat într-un ospiciu.
 (  priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un om realizat, elegant şi rafinat care îşi permitea sa
satisfacă diversele capricii ale fetei şi să-i întreţină cochetăriile. Otilia îşi manifestă afecţiunea faţă de
Felix, dar este mai matură şi după moartea bătrânului decide să îi lase tânărului libertatea de a-şi
împlini visul realizării unei cariere, căsătorindu-se cu Pascalopol, care îi putea oferi protecţie. În epilog
aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea de a-şi trăi tinereţea şi că aceasta s-a recsătorit cu un conte,
pierzandu-şi din magia tinereţii. Felix se va căsători după ce îşi va face o carieră, dobândind notorietate
în mediul academic şi ştiinţific. Cei doi bărbaţi se vor întâlni peste mulţi ani, când fiecare va spune ce a
însemnat Otilia pentru ei: în cazul lui Felix ea rămâne o imagine a eternului feminin, iar Pascolopol
recunoaşte că ca este o enigmă.   
  este realizat prin tehnica modernă a
pluriperspectivismului, fiecare personaj având o imagine diferită a ei (ea era ͣfe-fetiţa͟ lui moş
Costache, Aglae o vedea ca pe ͣo dezmăţată, o stricată͟, pentru Aurica era o rivală, pentru Felix era
prima iubire, în Pascalopol trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o femeie
interesantă) şi a comportamentismului, prin care se realizează caracterizarea indirectă.
!  

          ) 
  , motivate prin ereditate
şi mediu: alienarea şi senilitatea. Moştenirea pe cale ereditară a handicapului mintal al lui Titi şi
transfigurarea obsesiei Aglaiei pentru avere în cea pentru căsătoriei a Auricăi exprimă influenţele
părinţilor asupra succesorilor, îmbogăţind implicaţiile temei paternităţii alături de condiţia orfanului.
* %   (  +++,   fiind  , relatând faptele în mod detaşat,
perspectiva fiind ͣdindărăt͟. Însă 
      este încălcată de comentariile de
specialitate, ale unui estet, precum detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi a casei lui
Costache, fapt ce îl face pe Nicolae Manolescu să afirme că ͣBalzac are vocaţia de a crea viaţa, Călinescu
o are pe cea de a o comenta͟. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică, realismul operei fiind
dublat şi de observaţii şi notarea detaliului semnificativ care devine mijloc de caracterizare indirectă a
personajelor (de exemplu scena în care Felix intră în camera Otiliei şi vede obiectele sale aşezate
dezordonat: partiturile indicând înclinarea ei artistică, sticluţele de parfum denotând cochetăria tinerei).
Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care se înfăţişează prin
intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită idee, concentrează programul său
estetic referitor la romanul modern pe care reuşeşte să îl aplice în opera sa, ͣEnigma Otiliei͟. Romanul
este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice,
atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile dintre personaje şi
situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal neputând fi surprinse în mod
esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de scrierea de tip realist.