Sunteți pe pagina 1din 65

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Prof. Ardelean Maria - Şcoala Gimnazială "Sf. Antim Ivireanul" Timişoara -


fondatoarea revistei
Prof. Univ. Dr. Ing. Chiriac Adrian - Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie,
Universitatea de Vest Timişoara
Conf. Dr. Isac Delia - Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie, Universitatea de Vest
Timişoara
Conf. Dr. Chiriac Vlad - Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie, Universitatea de
Vest Timişoara
Lector Dr. Dascălu Daniela - Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie, Universitatea
de Vest Timişoara
Prof. Crîsnic Maria - Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Timişoara
Prof. Seviciu Monica - inspector şcolar, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş
Prof. Sporea - Iacob Florina - Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Timişoara
Elev Suciu Tudor - Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Timişoara
CUPRINS

I. CHIMMAX LA CEAS ANIVERSAR pag. 2

II. APARIȚII EDITORIALE pag. 6

III. CHIMIA ÎN LEGĂTURI INTER ŞI TRANSDISCIPLINARE

o Rolul cationilor asupra extracției cafelei pag. 10

o Produși toxici eliminați de țigările electronice pag. 12

o Importanța ionilor de sodiu și potasiu în organism pag. 15

o Din istoria bijuteriilor pag. 19

o Povești despre chimie pag. 33

IV. CONSULTAȚII LA CHIMIE

o Obținerea compușilor chimici derivați ai anilinei pag. 35

o Orbitali moleculari. Legătura metalică pag. 42

o Fenilalanina - aminoacid esențial pag. 46

V. PREOCUPĂRI PRIVIND DIDACTICA CHIMIEI

o Metoda jocului folosită în lecțiile de chimie la licee bilingve - Alcani pag. 50

o Activități de învățare a proprietăților chimice ale elementelor bazate pe pag. 57


algoritmizare
REVISTA DE CHIMIE CHIMMAX –
10 ANI DE LA PRIMA APARIȚIE

1
I. CHIMMAX LA CEAS ANIVERSAR

În urmă cu 10 ani, în rândul profesorilor de chimie din învățământul


preuniversitar timișan s-a născut ideea apariției unei publicații de specialitate, idee care
a devenit proiect și care, în scurt timp, s-a tranformat în realitate.
CHIMMAX s-a dorit și mai apoi s-a dovedit a fi o revistă a tuturor elevilor și
profesorilor din județul Timiș care iubesc chimia, un îndrumător în pregătirea elevilor
și a tinerilor profesori, dar și un mijloc de a împartăși metode și strategii didactice de
predare-învățare dar și de evaluare, de a arăta ce face la clasă un cadru didactic, de a
provoca profesorii de chimie spre a împărtăși din experiența lor de dascăli, de a-i face
pe elevi să îndrăgească chimia, de a destăinui din secretele vocației de educator și, nu în
ultimul rând, un mijloc de a evoca personalități din lumea chimiei, dar și rezultatele
muncii comune profesori-elevi din județul Timiș, de a stimula creativitatea și
performanța la maxim.
Încă de la început Revista CHIMMAX s-a bucurat de succes, deși începutul a fost
oarecum destul de timid. Însă, cu fiecare apariție, atât dimensiunea educativă, cât și
structurarea și valoarea conținutului științific s-au ridicat la un nivel tot mai înalt. La
ridicarea ținutei științifice, un aport deosebit l-a avut strânsa colaborare dintre
învățământul preuniversitar și cadrele didactice universitare – respectiv studenții
Departamentului de Chimie de la Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie ai
Universității de Vest Timișoara care, prin materialele publicate, au dat greutate acestei
reviste.
Rămânem recunoscători colegilor noștri care, în tumultul vieții cotidiene
personale și profesionale, vor găsi timp și vor dori să continue acest proiect CHIMMAX,
vor găsi suficiente valențe spre a racorda această publicație la cotele vremurilor pe care
le trăim, spre bucuria noastră și în folosul urmașilor noștri.
,,LA MULTI ANI, CHIMMAX!”

Prof. Maria Ardelean


CHIMMAX, revistă adresată tuturor celor ce iubesc această disciplină, se află


acum la ceas aniversar.
Apărută pentru prima dată în anul 2006, fondată de un grup de profesori
universitari și preuniversitari dedicați și entuziaști, a debutat cu articole interesante, a
contribuit prin apariția sa la cultivarea interesului tinerilor pentru chimie. Prin studiul
chimiei, omul și-a făcut viata mai frumoasă, mai ușoară, a reușit să trecă de la alchimie
la chimie, de la invizibil la vizibil. Depășind orice frontiere, chimia este chemată astăzi
să realizeze materiale perfecționate prin selectivitate, specificitate și satisfacere a
exigențelor ecologice, fiind orientată spre crearea unor sisteme complexe,
autostructurate, caracterizate prin transfer de informație și energie cu mediul
înconjurător.
Pornită din suflet ca un gând nobil, revistei i s-au alăturat tot mai mulți profesori
și elevi dornici să-și facă cunoscute realizările. Tipologia articolelor este diversă: noutăți
în cercetare, studii experimentale, biografii ale unor personalități marcante, abordări
metodologice, modele de fișe de lucru, rezolvări de probleme și subiecte pentru
profesori și elevi.

2
Abordarea interdisciplinară a articolelor publicate denotă orizontul cultural larg
al cadrelor didactice şi al elevilor. Aceste abordări tind să-i facă pe elevi să preia
modelul profesorului şi să-şi dezvolte ei înşişi astfel de calităţi.
Creativitatea cadrului didactic îi poate influenţa pozitiv pe elevi, prin propriul
mod inovativ de a se manifesta.
La finalul concursurilor și competițiilor de chimie, revista omagiază elevii
performeri pentru că, mai presus de orice, speranțele noastre se îndreaptă spre tinerii
care învață astăzi chimia. Între ei există vârfuri care constituie un capital spiritual de
excepție. Aceștia nu sunt excepții singulare, ci doar vârfurile unui grup numeros de
tineri pe care noi, profesorii, avem datoria de a-i forma și de a le deschide orizonturile
cunoașterii.

Prof. Monica Seviciu - inspector şcolar, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş


În vederea evaluării sumative a activității revistei CHIMMax în perioada 2006-


2016 colectivul de redacție a propus membrilor săi să răspundă cerințelor următorului
chestionar:
1. Cum evaluați îndeplinirea obiectivelor informative, dar mai ales formative
ale revistei prin lucrările publicate?
2. Exemplificați activitățile de învățare mai des folosite în realizarea
comunicărilor.
3. Cum considerați că lucrările pentru obținerea gradului didactic I pot
contribui la ridicarea calității articolelor?
4. Elevii, ca subiecți ai educației, au fost reprezentați și implicați în materialele
publicate?
5. Care pot fi aprecierile privind rezolvarea subiectelor de metodică date la
examene și concursuri naționale, ca sprijin în pregătirea tinerilor profesori?
6. V-a mulțumit raportul proiectare-realizare-evaluare, respectiv bibliografia
selectivă în transmiterea rezultalelor cercetărilor?
7. Caracterul multi, inter, transdisciplinar al preocupărilor autorilor s-au
reflectat în diversitatea tematicilor abordate?
8. Cum s-au resimțit în calitatea lucrărilor proiectele de colaborare dintre
cadrele didactice din învățământul preuniversitar și superior?
9. Ce puteți spune despre modul în care diferitele numere ale revistei s-au
influențat unele pe altele?
10. Faceți propuneri de ridicare a performanțelor acestei reviste.

Prezentăm din răspunsurile trimise redacției:


„Dintre obiectivele informative și formative revista CHIMMAX și-a propus să
ofere profesorilor din învățământul preuniversitar și din Universitatea de Vest din
Timișoara, studenților și elevior posibilitatea să valorifice contribuții originale prin
articole de sinteză din literatura de specialitate pe teme din diferite ramuri ale chimiei,
cercetări și experimente cu caracter metodic, probleme propuse. În primii ani de apariție
revista a beneficiat de contribuția substanțială a unor profesori din învățământul
preuniversitar precum Prof. Maria Ardelean, Prof. Maria Crîsnic, Prof. Florina Sporea-
Iacob, Prof. Dana Bandur, Prof. Silvia Vert și a unor cadre didactice și studenți chimiști
din Departamentul de Chimie al Facultății de Chimie, Biologie, Geografie.

3
Din păcate, din cauza finanțării insuficiente și neritmice, revista nu a putut să
apară cu regularitate și într-un tiraj suficient care să permită o difuzare necesară pentru a
fi consultată la nivel mai larg (cel puțin la nivelul Inspectoratului Școlar Județean Timiș
dar și pe plan național) ceea ce ar fi permis o extindere a colaborărilor și o mai bună
cunoaștere a chimiei universitare timișorene. De asemenea revista nu a asigurat în mod
constant, din punct de vedere al diversității tematice și chiar valoric, un nivel competitiv
față de revistele similare din țară.
Treptat, din motive obiective, membrii de bază ai colectivului redacțional s-au
retras din activitate, numărul colaboratorilor s-a restrâns, tot mai puțini elevi s-au
implicat în scrierea articolelor.
Dintre propuneri enumerăm:
- împrospătarea și consolidarea colectivului redacțional,
- demers urgent pentru a obține surse de finanțare (la Comisia de Cultură de la
Primăria Timișoara și Prefectura Timiș, la Universitatea de Vest din Timișoara
în cadrul protocolului de colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Timiș, la
sponsori),
- valorificarea prin publicare a comunicărilor de la susținute în cadrul Cercului
principiilor, a eseurilor elaborate de studenți la difeite discipline, cercuri
științifice, masterate,
- constituirea unui colectiv de tehnoredactare format din cadre didactice din
învățământul preuniversitar și superior, elevi de liceu, studenți care vor
beneficia de bonusuri și calificative. Colaboratorii permanenți vor fi gratificați
cu diplome de merit.”
(Prof. univ. dr. Adrian CHIRIAC, Universitatea de Vest din Timișoara)

„Prin lucrările publicate în decursul perioadei analizate, au fost atinse obiective
informative specifice disciplinei, au existat articole care au vizat cunostințele ce se
introduc ca bază de informare teoretică a fenomenului chimic analizat, urmat de
aplicații și rezolvări ale aspectului propus. Preponderente sunt însă lucrările care vizează
obiectivele formative, ele au un grad mare de originalitate prin formarea capacității
elevilor și profesorilor de a efectua observații proprii în domeniul experimental, de a
concepe și a realiza practic diferite lucrări de laborator și fișe de lucru.
Instruirea asistată de calculator este evident cea mai folosită activitate de
învățare aplicată de profesorii de chimie, având în vedere multitudinea softurilor
educaționale apărute în domeniul disciplinei.
Având în vedere că lucrările pentru obținerea gradului didactic I au o structură
formată din parte aplicativă, experimentală, metodică și fundamentare științifică, că
respectivul candidat depune efort de cercetare și documentare prin studiu individual, că
efectuează o cercetare pedagogică, că dobândește anumite competențe specifice,
calitatea articolelor publicate de el ulterior va fi mult mai bună.
Apreciez inițiativa de a oferi în revistă rezolvarea subiectelor de metodică date la
examene și concursuri naționale. Deși rezolvarea acestor subiecte este oferită și la nivel
național la finalul examenelor, această variantă nu oferă suficiente exemple specifice
disciplinei.
Articolele publicate sunt de interes atât pentru profesori cât și pentru elevi. Toate
lucrările publicate au un caracter interdisciplinar într-o mai mică sau mai mare măsură
în sensul că parcurgerea chimiei, ca obiect de învatamânt, implică permanent corelații
cu unele cunoștințe din domeniul matematicii, fizicii, biologiei.

4
Proiectele de colaborare dintre cadrele didactice din învățământul preuniversitar
și superior au dat valoare calității revistei, au influențat rigurozitatea științifică, și a
existat un model de bună practică la care profesorii din mediul preuniversitar au aderat
progresiv.
Numerele revistei s-au influențat unele pe altele în sensul că structura s-a păstrat
în mare parte aceeași, însă calitatea articolelor a crescut.
Dintre propuneri de interes ar fi promovarea revistei în mediul preuniversitar,
posibilitatea publicării de articole de către profesorii care predau discipline înrudite.”
(Prof. gr. I. Monica SEVICIU, Inspector școlar fizică și chimie la Inspectoratul Școlar
Județean Timiș)


„Cred că lucrările publicate în cei 10 ani au condus, în mare parte, la
îndeplinirea atât a obiectivelor informative, cât și a celor formative.
În articolele publicate fost prezente activități de învățare bazate pe experimentul
de laborator, pe rezolvarea de exerciții și probleme, modelare, algoritmizare,
problematizare; am avut și jocul didactic în mai multe rânduri.
Lucrările pentru obținerea gradului didactic I sunt lucrări complexe și îmbină în
mod armonios noțiunile teoretice cu cele practice, aspectele științifice cu cele metodice,
contribuind efectiv la perfecționarea profesorului și, implicit, la creșterea calității
activității sale (didactice și publicistice). Deosebit de importante sunt însă implicarea și
interesul profesorilor pentru ca, de la un articol la altul, calitatea materialului prezentat
să crească.
Elevii nu sunt implicați atât de mult pe cât ar trebui, poate și datorită faptului că
e foarte scurt timpul pe care ei îl pot aloca activității de documentare necesare pregătirii
unui articol. Apreciez însă că sunt deschiși în a ne transmite impresiile de la etapele
naționale ale olimpiadelor la care participă. Pe mine personal mă bucură foarte mult
prezența, din când în când, în paginile revistei, a foștilor olimpici la chimie care, din
diverse locuri ale Europei, ne împărtășesc din activitatea lor.
Rezolvarea subiectelor de metodică date la examene și concursuri naționale vine
în sprijinul tinerilor profesori dar, cu siguranță, și profesorii cu mai multă experiență au
de câștigat din lecturarea acestor rezolvări. Din păcate, revista ajunge în mâinile unui
număr mic de profesori. Vom remedia însă acest aspect prin publicarea ei și în
versiunea online, în format pdf (sper, în cel mai scurt timp).
Categoric, caracterul multi, inter, transdisciplinar al preocupărilor autorilor s-au
reflectat în diversitatea tematicilor abordate. Foarte multe dintre articolele publicate
de-a lungul anilor leagă știința Chimie și disciplina de învățămât Chimie de viața de zi
cu zi, dar și cu diferite discipline.
Colaborarea dintre cadrele didactice din învățământul preuniversitar și cele din
învățământul superior aduce întotdeauna un plus de valoare și de calitate materialelor.
Cred că parcurgerea unor articole a adus idei de teme pentru numerele ulterioare.
Apariția revistei și în format pdf va însemna ridicarea calității materialelor. Cred
că unii propunători de articole vor fi mult mai atenți atunci când pregătesc și redactează
un material, iar cei din colectivul de redacție mult mai atenți la selecția articolelor.”
(Prof. gr. I. Florina SPOREA-IACOB, Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Timișoara)

Colectivul de redacție

5
II. APARIȚII EDITORIALE
Prof. univ. emerit Adrian Ștefan Chiriac

Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie,


Departamentul de Biologie-Chimie

La aniversarea a 25 de ani de la reînființarea chimiei universitare în


cadrul Facultății de Chimie, Biologie, Geografie din Universitatea de Vest din
Timișoara, sunt în curs de apariție lucrări elaborate de chimiști a căror activitate
didactică și științifică s-a desfășurat timp de peste două decenii în Departamentul de
Chimie.
1. „Întemeietori ai chimiei universitare în Alma Mater Timisiensis”, autor
prof. univ. emerit Adrian Ștefan Chiriac.
2. „Inițiere în structură și reactivitate chimică. Aplicații”, autori – conf. univ.
Delia Isac, lector univ. Daniela Dascălu, prof. univ. Adrian Ștefan Chiriac, conf. univ.
Vlad Andrei Chiriac.
3. „Probleme de Chimie fizică la examenul cu cărțile pe masă”, autori – prof.
univ. Zeno Simon, membru corespondent al Academiei Române, prof. univ. emerit
Adrian Ștefan Chiriac.

1]
Cu 25 de ani în urmă, la 1 octombrie 1991, chimia universitară a redevenit
domeniu de studiu la Universitatea de Vest din Timișoara. Istoricul zbuciumat al
chimiei în Alma Mater Timisiensis consemnează perioadele de afirmare, de
„dezagregare” și, din fericire, de renaștere și dezvoltare.
Studiile de chimie universitară la Timișoara își au începuturile în cadrul
Institutului Pedagogic de 3 ani, înființat în anul 1959, cu secția „Chimia, Științele
naturale și Cunoștințe agricole teoretice și practice”. Din anul universitar 1961-1962 a
luat ființă Facultatea de Fizică-Chimie de 3 ani cu specializarea „Fizică-chimie și
cunoștințe industriale teoretice și practice”. În anul 1964-1965, în nou înființata
Universitate din Timișoara, în cadrul Facultății de Fizică s-a constituit Secția de Fizică-
Chimie de 4 ani.
Academicienii Coriolan Drăgulescu și Ilie G. Murgulescu au pledat
convingător și au susținut direct înființarea și acreditarea dublei specializări de fizică-
chimie, cu profil pedagogic, necesară pentru învățământul liceal și universitar și pentru
cercetare. În mod îndreptățit, cei doi oameni de știință, personalități cu mare
reprezentativitate în învățământul și cercetarea chimică românească, sunt considerați
CTITORI ai învățământului de chimie în Banat.
Între anii 1961-1968, Departamentul de Chimie din fostul Institut Pedagogic a
fost coordonat de profesorul Vasile Cocheci de la Facultatea de Chimie Industrială.
Disciplinele de chimie din Facultatea de Fizică pentru specializarea de fizică-chimie au
fost coordonate în perioada de început (1964-1967) de către profesorul Francisc Mihai
de la Institutul Politehnic Timișoara. Timp de un an (1967-1968), Departamentul de
Chimie creat la Universitate a fost coordonat de profesorul Giorgio Ostrogovich.
Prin regruparea cadrelor didactice și a personalului universitar de la
disciplinele de chimie din Facultatea de Fizică-Chimie de 3 ani și din Facultatea de

6
Fizică de 4 ani, începând din anul 1968, s-au constituit catedra de Chimie Anorganică,
Analitică și Tehnologică (condusă de profesorul Iancu Horescu) și catedra de Chimie
organică și Chimie fizică (condusă de profesorul Gheorghe Ciuhandu).
Cadrele didactice titulare care au fost întemeietorii unor direcții în
învățământul și cercetarea de chimie au fost:
 profesor dr. Dumitru Ceaușescu – Chimie generală și anorganică,
 profesor dr. Tuliu Simonescu – Chimie analitică calitativă și cantitativă,
 profesor dr. Gheorghe Ciuhandu – Chimie organică,
 profesor dr. Iancu Horescu – Chimie tehnologică,
 profesor dr. Zeno Simon – Chimie fizică,
 profesor dr. Radu Vâlceanu – Chimie organică,
 profesor dr. Ilie Julean
 conferențiar dr. Ervin Salló.
După o scurtă perioadă de la înființare, în anul universitar 1972-1973, secția de
Fizică-Chimie de la UVT a fost desemnată cea mai bună secție din această specializare,
din țară. Departamentele de Chimie erau încadrate cu 25 cadre didactice – 2 doctori
docenți, 5 doctori în chimie, 10 tineri doctoranzi. Rezultatele obținute prin cercetările
științifice efectuate, valorificate prin articole publicate și prin comunicările prezentate la
manifestări științifice, au condus la recunoaștere și afirmare pe plan național și
internațional.
În mod neașteptat, irațional și abuziv, începând cu anul 1974, secția de fizică-
chimie și multe alte specializări din UVT au fost pur și simplu desființate iar cadrele
didactice „risipite” fără a fi prețuite pe măsura valorii lor. Laboratoarele de chimie și
dotările lor au fost distruse cu o nepăsare apropiată de vandalism.
După 15 ani de absență a chimiei din nomenclatorul de domenii și specializări
al învățământului superior românesc, Senatul universitar a solicitat reînființarea
Departamentului de Chimie în UVT. Pentru anul universitar 1990-1991 s-a atribuit
Universității o cifră de școlarizare de 25 de studenți, la specializarea fizică-chimie, în
Facultatea de Fizică.
La 1 octombrie 1991 a luat ființă noua Facultate de Chimie, Biologie și
Geografie, cu o structură administrativă inedită, în care a fost cuprins Departamentul de
Chimie. La 25 de ani de la acest moment de referință în istoria chimiei în Alma Mater
Timisiensis, am considerat că este un prilej să acordăm cinstirea cuvenită maeștrilor și
colegilor care au ctitorit și care au pus temelia începuturilor chimiei în Universitatea din
Timișoara. Medalioanele biografice ale ctitorilor și intemeietorilor chimiei universitare
timișorene redau fapte de viață și împliniri în profesia de dascăl și de cercetător chimist
ale acestora. Dorim, în acest fel, să punem stavilă uitării la cei care i-au cunoscut și
necunoașterii din partea celor care, fiind urmașii lor, beneficiază de tradiția și prestigiul
Școlii de chimie din Alma Mater Timisiensis pe care au „moștenit-o” de la înaintași.

2]
Lucrarea reprezintă încercarea autorilor de a prezenta concepte și metode
cuanto-chimice cu ajutorul cărora se studiază structura și reactivitatea compușilor
chimici, ca problemă fundamentală a chimiei moderne. Ea a fost concepută la nivel de
inițiere în studiul structurii și proprietăților fizico-chimice ale atomilor și moleculelor
substanțelor chimice, ținând cont de conținutul programelor analitice prevăzute pentru
studiul chimiei în învățământul preuniversitar și în cele pentru disciplinele de chimie

7
generală, anorganică și organică, în anii I din facultățile care implică aceste discipline
de studiu.
Se prezintă sintetic aspecte legate de modelul cuantic al atomilor elementelor
chimice în corelație cu variația periodică a proprietăților acestora (orbitali atomici,
reguli de „construcție” a învelișului electric al atomului). În capitolul 2 se expun
fundamentele teoriei mecanic-cuantice ale legăturii chimice (orbitali moleculari,
hibridizarea și simetria O.M. implicați în formarea legăturii chimice) și principale
caracteristici ale tipurilor de legături chimice (covalentă, ionică, metalică, forțe
intermoleculare).
O pondere importantă a lucrării este dedicată aplicării metodei orbitalilor
moleculari-Huckel (H.M.O.) la studiul unor sisteme conjugate de molecule organice
reprezentative: parametrii HMO folosiți și aproximările de calcul practicate, corelarea
dintre proprietăți fizico-chimice și parametrii statici ai reactivității folosind indici
energetici, indici structurali, caracter acid/bazic, electrofil/nucleofil, oxidant/reducător.
Se exemplifică aplicarea principiului simetriei orbitalilor moleculari Woodward-
Hoffman la reacții de descompunere termică și fotochimică. Se compară rezultate
obținute prin metoda HMO cu determinările experimentale pentru anumite funcții
organice aromatice.
În România, studiile cuanto-chimice aplicate la elucidarea relației dintre
structura și proprietățile substanțelor a fost inițiată, în deceniul VI al secolului trecut,
sub îndrumarea academicianului Ilie Murgulescu, de către colaboratorii săi profesorul
Victor Em. Sahini (MLV) și Zeno Simon (HMO), Mihaela Hillebrant, aplicată și
dezvoltată pentru compușii aromatici de către profesorul Alexandru T. Balaban.
În cartea sa autobiografică, „Memoriile unui chimist timișorean”, Zeno Simon
nota: „Îmi pot asuma nerușinarea de a afirma că în România, în jurul anilor 1955-1957,
eram singurul și în tot cazul cel mai capabil cercetător în a aplica o metodă
cuantochimică, în speță HMO, la probleme de chimie organică”. Recomandat de
profesorul I. G. Murgulescu, din 1966, după perioada de studii universitare și de
cercetător bucureștean (1954-1966), Zeno Simon a „redevenit” timișorean, conferențiar
la Universitatea Timișoara și cercetător la Centrul de chimie al Bazei de Cercetări al
Academiei Române din Timișoara. În timp de peste patru decenii Zeno Simon, devenit
membru corespondent al Academiei Române, în pofida unor mari piedici întâmpinate în
cariera academică, s-a afirmat ca fondator al Școlii de chimie teoretică modernă la
TIMIȘOARA. Trei generații de tineri, studenți, doctoranzi și colaboratori au beneficiat
de cursurile suținute de profesor, cu tematici de mare interes precum aplicarea
metodelor cuanto-chimice la studiul stabilității și reactivității, al relațiilor structură-
proprietăți spectrale, aplicarea metodelor computaționale în studiile QSAR. Grupul
timișorean de Chimie cuantică și QSAR, în cei 45 ani de activitate de cercetare, prin
cărțile și sutele de articole științifice publicate în reviste de mare prestigiu s-a impus pe
plan internațional. Trei generații de cercetători din acest grup au activat și activează cu
mare succes în Universități și Institute de cercetare din România, USA, Germania,
Suedia, Canada, Anglia.
Cărțile care au ca autor sau coautor pe Zeno Simon precum „Biochimie
cuantică și interacții specifice” („Quantum Biochemistry and Specific Interaction”, în
editura ABACUS) și lucrările sale științifice au constituit surse de bază în scrierea
acestei cărți. Am reținut comentariul profesorului nostru prin care apreciază că „un
studiu preliminar, orientativ, rapid, precum și metoda HMO”, mai simplă decât cele mai

8
elaborate metode de calcul cuanto-chimice, poate oferi informații utile pentru
aprofundarea studiilor structură-reactivitate chimică.
În acest sens, suntem motivați să propunem o relație constructivă cu cei care,
interesați de calcule simple mecanic cuantice, consultă această carte. Autorii se
adresează prin intermediul cărții elevilor olimpici, profesorilor din învățământul
preuniversitar, studenților, masterazilor, preocupați de studiul și rezolvarea unor
probleme de chimie anorganică și organică moderne. Conceptele abordate sunt tratate
multidisciplinar, și mai ales interdisciplinar, folosind o metodologie în care se combină
expunerea, modelarea, algoritmizarea și rezolvarea unor cazuri tipice.

3]
În toamna anului 2015 s-a petrecut întâlnirea absolvenților Facultății de Fizică,
promoția 1975. A fost o zi de sărbătoare prilejuită de revederea colegilor și a
profesorilor prezenți, ocazia de a face cunoscute împlinirile și neîmplinirile dintr-o
carieră profesională de 4 decenii a celor din această generație de profesori de fizică și de
fizică-chimie pregătiți în Alma Mater Timisiensis. Au fost evocați cu nostalgie anii de
studenție, s-au rostit cuvinte de mulțumire și recunoștință pentru cei care le-au fost
dascăli.
Printre amintirile rememorate au fost și cele privitoare la examenul de Chimie
fizică cu „cărțile și notițele de curs pe masă” susținut de studenți în anul III. Pentru
această promoție de fizico-chimiști (1973-1975), disciplina de chimie fizică (semestrele
IV și V) beneficia de 4 ore de curs și 4 ore de laborator și seminar săptămânal. Având în
vedere volumul mare și complexitatea cursului predat, cu pregnant caracter
interdisciplinar, a fost necesară o verificare ritmică, relevantă și stimulativă a
cunoștințelor acumulate de studenți pe parcursul semestrelor. Pe lângă lucrările de
control semestriale și colocviile de laborator, ne-am propus ca examenul final să fie
susținut într-un mod diferit de cel „tradițional”. După ce s-a făcut cunoscută tematica de
examen, s-au conceput 30 de probleme distincte care prin cerințele formulate acopereau
întreaga materie – structura atomilor și moleculelor, termodinamica chimică, cinetica și
cataliza, electrochimia, coloizii. La examen, fiecare student „și-a ales” biletul cu
problema propusă spre rezolvare. Timpul alocat pentru rezolvare și redactarea
răspunsului – 4 ore. Studenții au avut permisiunea să consulte „fără opreliști” notițele și
orice carte disponibile din bibliografia recomandată.
Deși examenul susținut în această manieră a surprins studenții, rezutatele pe
care le-au obținut au fost, în ansamblu, bune. Examenul a făcut posibilă o evaluare
corectă și obiectivă, avantajând pe cei cu pregătirea temeinică și performantă. Ponderea
șansei în obținerea notei a scăzut mult. Cei care au avut insucces la prima prezentare la
examen au ținut seama de exigența acestuia, s-au străduit și după un studiu mai temeinic
l-au promovat în sesiunile următoare.
Pentru studenții de la cursurile fără frecvență care funcționau în anii aceia,
evaluarea pregătirii se făcea pe baza cursurilor-prelegeri de sinteză, a lucrărilor de
control rezolvate și susținute la examenele semestriale, la un nivel de exigență
comparabil cu cel pentru studenții de la cursurile de zi.
Textele problemelor propuse la acest examen, cu sursele de informare la „bună
vedere”, s-au păstrat în arhiva personală a celor care le-au conceput. De-a lungul anilor
ne-am gândit să publicăm o culegere cu aceste probleme dar deoarece în anul 1977
specialitatea de fizică-chimie s-a desființat s-au ivit alte priorități în activitatea noastră
academică și realizarea acestui proiect s-a amânat timp îndelungat.

9
Revederea cu studenții care în urmă cu patru decenii au susținut examenul de
chimie fizică, faptul că și-au reamintit de el și, după o îndelungată experiență
pedagogică și profesională, l-au apreciat pozitiv, ne-a stimulat să realizăm o „carte a
examenului de chimie fizică”. Prin această lucrare ne exprimăm satisfacția și prețuirea
pentru evoluția profesională de succes a foștilor noștri studenți și, în același timp, să
atragem atenția asupra marilor diferențe dintre cerințele, exigența examenelor și
pregătirea studenților în perioada de referință și cele din învățământul superior de
chimie actual, aflat în continuă „reformă după reformă”. Pentru a constata și a ne
convinge de nedorita și îngrijorătoarea involuție, propunem studenților, masteranzilor,
doctoranzilor și cadrelor didactice implicate să se autoevalueze prin rezolvarea
problemelor din această carte. Vor avea avantajul de a putea consulta o bibliografie mult
mai bogată, surse de informate prin Internet.
În carte au fost cuprinse și câteva dintre opiniile unora dintre foștii studenți din
promoția 1975, cu o îndelungată carieră didactică și în cercetarea științifică, în prezent
părinți și bunici de școlari, despre rolul studiilor făcute în Alma Mater Timisiensis
pentru formarea lor profesională, despre evoluția și starea actuală a învățământului
românesc, despre examenul de chimie fizică invocat.
Din păcate, principalul autor, profesorul Zeno Simon, membru corespondent al
Academiei Române, nu a mai putut avea satisfacția realizării proiectului pentru care a
lucrat până în ultimile sale zile. Mulțumiri postume.

III. CHIMIA ÎN LEGĂTURI INTER ŞI


TRANSDISCIPLINARE

ROLUL CATIONILOR ASUPRA EXTRACŢIEI CAFELEI


prof. Valentina Balogh

Liceul Teoretic "Traian Vuia" Făget

INTRODUCERE
Compuşii moleculari prezenţi în cafea au fost caracterizaţi în ultimii ani prin
distilare sau cromatografie. Aceşti compuşi ocupă un spectru larg de molecule organice
ce variază în aromă şi intensitate. Există multe variabile în ceea ce priveşte extracţia
cafelei cu apă: prăjirea, boabele, temperatura, presiunea şi timpul de extracţie pot fi
factori importanţi, însă compoziţia apei este cea care facilitează extracţia zaharurilor,
amidonului, bazelor şi acizilor. Studii anterioare au arătat că impurităţile din apă pot
avea un efect asupra aromei şi culorii, însă puţine studii au ţinut cont de alţi ioni
dizolvaţi în apa folosită ca: metale tranziţionale, halogenuri, nitraţi, sulfaţi, fosfaţi şi nu
în ultimul rând carbonaţi. Rolul acestor ioni este dificil de determinat experimental
datorită multiplelor interacţiuni care sunt semnificative din punct de vedere entropic şi
termodinamic. În unele zone geografice concentraţiile în bicarbonați sunt mai ridicate
decăt metalele alcalinele dizolvate, rezultând o apă cu capacităţi tampon mai ridicate.

10
CONTEXT
În chimia aromelor, moleculele organice prezintă părţi concurente hidrofobe şi
hidrofile, care interacţionează cu apa prin legături de hidrogen, interacţiuni Coulombice
sau formarea de cuşti hidratate. Ionii metalici ca Na+, Mg2+ și Ca2+ pot forma legături de
acest tip cu compuşii ce se găsesc în cafea.
Şapte compuşi conţinuţi în cafeaua măcinată, ce conţin diferite funcţiuni: (1)
acidul lactic, (2) acidul malic, (3) acidul citric, (4) acidul quinic, (5) acidul clorogenic,
(6) cafeina și (7) eugenolul (fig.1). Din cei 5 acizi, acidul lactic (1) şi malic (2) dau note
amărui, iar acidul citric (3) dă o aromă dulce. Acidul quinic (4) şi derivatul mai mare,
acidul clorogenic (5), sunt considerați că dau gusturile înţepătoare, care nu pot fi
consumate. Cafeina a fost inclusă ca un arhietip de alcaloid aromatic uşor bazic, în timp
ce eugenolul are o notă delicată lemnoasă, ce se regăseşte în cafea, vin sau whisky.

Figura 1. Compuși cu diferite funcțiuni conținuți în cafeaua măcinată.


În acest studiu au fost consideraţi acizii în forma lor liberă, pentru că energiile
relative de legătură ale moleculelor încărcate neutru reprezintă cele mai slabe legături de
coordinare posibile ca interacţie, ilustrând importanţa speciilor ionice.
Cationii dizolvaţi pot interacţiona cu părţile nucleofile ale compuşilor
constituenţi solvataţi. Această interacţiune poate fi descrisă prin electrostatica clasică:

unde energia de interacţiune este Ur, proporţională cu sarcina ambilor ioni şi soluţii (qi
și qs ) împărţit la distanţa interatomică r2. Cu aceste considerente, am putea anticipa că
specia cu sarcina mai localizată va interacţiona mai puternic cu moleculele multipolare.
Disociaţia apei coordinate la un metal este un proces condus de entropie, în schimb,
există o competivitate termodinamică de înlocuire a apei coordinate la metal cu
compuşii 1-7. Pentru coordinare şi interacţiune, compuşii din cafea necesită o energie de
coordinare mai mare decăt H2O-Mn+. Acest lucru ridică o problemă interesantă pentru
apa bogată în Na+: legăturile compuşilor 6 și 7 sunt mai puţin favorabile decăt apa însăşi,
sugerând că Na+ nu facilitează extracţia cafeinei sau eugenolului. Interacţiunile
compuşilor 1-5 cu Na+ sunt similare cu cele ale apei H2O-Na+; deci exctracţiile celor 5
acizi nu sunt dramatic influenţate de prezenţa Na+. Energiile relative de legătură ale
compuşilor 1-7 cu Mg2+ sunt cele mai ridicate, deci apa bogată în magneziu va duce la
creşterea randamentului de extracţie. Există totuşi o diferenţă subtilă între energiile de
legătură ale compuşilor 1-3 care sunt puţin mai scăzute decăt cu 4 si 5. Aceasta
sugerează că Mg2+ preferă să se coordineze la legături marginale, însă preferinţa de
coordinare la compuşii 4 şi 5 este mai puţin dorită rezultând o aromă mai neplăcută a

11
cafelei. În acest caz dizolvarea carbonaţilor sau altor baze este importantă întrucăt
acestea interacţionează puternic cu 5, neutralizând aceşti compuşi. În ceea ce priveşte
Ca2+ energiile de legătură sunt mai scăzute decât cu Mg2+ şi prezintă acelaşi trend.
Energia de legatură 6-Ca2+ este comparabilă cu H2O-Ca2+, acesta fiind singurul exemplu
unde unul dintre cationii divalenți interacţionează slab cu un compus bogat în electroni.
Acest lucru nu este însă o surpriză întrucăt densitatea electronică a cafeinei este
delocalizată pe motivul aromatic rezultând într-o energie de legătură mai slabă.
Compuşii aromaţi din cafea există sub formă de specii neutre aprotice, şi ca o
colecţie de acizi şi săruri conjugate.

CONCLUZII
În concluzie, Mg2+ şi Ca2+ pot fi utilizaţi pentru a creşte randamentul de extracţie
a cafelei. Prezenţa Na+ este însă mai puţin interesantă întrucât nu ajută acest proces,
sugerând că apa bogată în sodiu nu este în favoarea consumatorului. Iar pentru a avea
cel mai mult balans între aromă şi extracţie, cea mai bună soluţie este un amestec de
Mg2+ şi Ca2+. De notat că nu există o compoziţie particulară pentru apa care să producă
doar moleculele aromatice din cafea, în schimb apa bogată în cationi va favoriza
extracţia, iar aroma ce rezultă va depinde de balansul între cationi şi cantitatea de
bicarbonat prezentă (ce se comportă ca un tampon).

BIBLIOGRAFIE
1.Rhoades, J. W. Analysis of the Volatile Constituents of Coffee. J. Agric. Food
Chem.1960,8, 136..
2.Muller, C.; Hofmann, T. Quantitative studies on the formation ofphenol/2-
furfurylthiol conjugates in coffee beverages toward theunderstanding of the molecular
mechanisms of coffee aroma staling.J.Agric. Food Chem.2007,55, 4095.
3.Lyman, D. J.; Benck, R.; Dell, S.; Merle, S.; Murray-Wijelath, J.FTIR-ATR analysis
of brewed coffee: effect of roasting conditions.J.Agric. Food Chem.2003,51, 3268
4.Lockhart, E. E.; Tucker, C. L.; Merritt, M. C. The effect of waterimpurities on the
flavor of brewed coffee. J. Food Sci.1955,20, 598.
5.Pangborn, R. M.; Trabue, I. M.; Little, A. C. Analysis of coffee,tea and artificially
flavoured drinks prepared from mineralised waters.J.Food Sci.1971,36, 355.

PRODUŞI TOXICI ELIMINAŢI DE ŢIGĂRILE ELECTRONICE

prof. Valentina Balogh

Liceul Teoretic "Traian Vuia" Făget

INTRODUCERE
Riscurile de sănătate asociate cu ţigările electronice sunt puţin cunoscute.
Ţigările electronice sunt dispozitive electronice care eliberează vapori cu sau fără
nicotine fumătorilor, în formă de aerosoli. Soluţiile folosite pentru generarea vaporilor
sunt în general soluţii de propilen glicol, glicerol sau ambele plus nicotina şi compuşi ce
conferă diverse arome. De la crearea lor în 2003 de către Hon Lik, un farmacolog
chinez şi introducerea pe piaţa americană în 2007, consumul lor a crescut exponenţial.
Chiar dacă acestea sunt prezentate ca o alternativă mai puţin dăunătoare ca ţigările,

12
mulţi cercetători şi-au exprimat îngrijorarea ca având totuşi un potenţial dăunător
sănătăţii.

CONTEXT
Efectul asupra sănătăţii a vaporilor constituenţi a fost analizat de cercetători.
Printre potenţialii compuşi dăunători se află propilen glicolul, lichid folosit pentru
generarea vaporilor în ţigările electronice, care poate cauza iritaţii oculare. Alte studii
recente au arătat că specii reactive cu oxigen sau compuşi toxici asociaţi aromelor
adăugate pot fi eliberaţi. O atenţie deosebită a fost acordată prezenţei aldehidelor
asociate cu iritaţii respiratorii ale tractului și/sau carcinogeni, cum ar fi formaldehida,
acetaldehida şi acroleina. Cu toate că aceste emisii afectează în principal persoana
fumătoare, o fracţie non-neglijabilă poate ajunge şi la alte persoane din preajma acestora.

COMPUŞI TOXICI ELIMINAŢI


Principalii compuşi eliberaţi în timpul vaporizării propilen glicolului şi a
glicerinei sunt prezentaţi în figura 1. Formaldehida este un produs de degradare al
propilen glicolului care poate reacţiona cu propilen glicolul pentru a forma hemiacetali
(Figura 1). Aceste molecule sunt cunoscute ca agenţi de eliberare a formaldehidei
folosită ca pesticid industrial, fiind considerată de către Agenţia Internaţională de
Cercetare a Cancerului ca şi carcinogen din grupul 1, iar concentraţia peste care
expunerea poate deveni periculoasă este de 1.3 mg/m3 sau 1 ppm. În e-ţigări,
concentraţiile eliberate de formaldehidă sunt adesea mai mari decât concentraţia în
nicotină. A fost constatat că, concentraţia de formaldehidă emisă depinde de
temperatura, voltajul bateriei sau îmbătrânirea dispozitivului. Un studiu a arătat că masa
medie de e-lichid consumată per puf a crescut de la 3.7 la 7.5 mg concomitent cu
creşterea voltajului de la 3.3 la 4.8 V ceea ce corespunde la o creştere de la 40 μg la 90
μg a emisiei de formaldehidă. Rezultate similare au fost găsite şi în cazul acroleinei și
acetaldehidei. Îmbătrânirea dispozitivului a dus la o creştere de până la 60% a
aldehidelor eliberate, efect datorat acumulării de produşi secundari datoraţi polimerizării
ce pot reprezenta o sursă secundară de aldehide volatile.
Δ

Δ - H2O

Δ Δ
- H2O - 2 H2 O

Δ - H2O Δ -H O
2
-
Δ

Figura 1. Obţinerea de produşi secundari prin deshidratare termică a propilen


glicolului şi glicerinei

13
Temperaturile ce operează în e-ţigarete sunt suficiente pentru a descompune
molecule mai mici ca cele prezentate anterior, însă nu exclude descompunerea altor
compuşi mai mari ca cei ce dau aroma ţigărilor. Cei mai folosiţi compuşi adăugaţi
pentru aroma ţigărilor electronice sunt: vanilina (vanilie), maltolul (struguri),
benzaldehida (cireșe), benzil alcool (cafea), etil butirat (guma de mestecat) şi etil acetat
(struguri), mentol (mentă). În general, concentraţia în aditivii de aromă este de 1%
masic, efectul lor fiind mai puţin studiat. A fost demonstrat însă că descompunerea
acestora duce la formarea a diverse aldehide toxice. De exemplu aroma „ciocolată” este
dată de 2-metilbutilaldehida, iar descompunerea ei duce la formarea de formaldehidă,
acroleină şi alte aldehide. Printre moleculele cel mai des identificate se regăsesc din nou
formaldehida, acetaldehida, acroleina dar și glioxalul sau propionaldehida. Chiar dacă
majoritatea acestor substanţe adăugate nu sunt toxice prin ingestie, ele pot deveni toxice
prin inhalaţie.

CONCLUZII
În concluzie, compuşii toxici datoraţi degradării produşilor chimici din ţigările
electronice datorită temperaturii ridicate necesare vaporizării sunt prezenţi, iar
cantităţile eliminate variază în funcţie de diferiţi parametrii sau arome alese.
Multitudinea de ţigări electronice şi lichide folosite pentru vaporizare disponibile
necesită studii adiţionale amănunţite, iar efectele clare asupra sănătăţii sunt greu de
apreciat datorită introducerii relativ recente a acestor dispozitive pe piaţă.

BIBLIOGRAFIE
1.E-cigarette Use Triples Among Middle and High School Students in just One Year
Centers for Disease Control and Prevention; April 2015.
2.Gostin, L. O.; Glasner, A. Y. E-cigarettes, vaping, and youth. JAMA 2014, 312,
595−596.
3.Lerner, C. A.; Sundar, I. K.; Yao, H.; Gerloff, J.; Ossip, D. J.;McIntosh, S.; Robinson,
R.; Rahman, I. PLoS One 2015, 10 (2), e0116732.
4.de Groot A, Geier J, Flyvholm M-A, Lensen G, Coenraads P-J. Dermatitis 2010;
63:129-39.
5.Sleiman, M.; Logue, J.; Montesinos, V.; Russell, M.; Litter, M.; Gundel, L.;
Destaillats, H. Environ. Sci. Technol. 2016, 50, 9644–9651
6.Gillman, I. G.; Kistler, K. A.; Stewart, E. W.; Paolantonio, A. R. Regul. Toxicol.
Pharmacol. 2016, 75, 58−65.
7.Jensen, R. P.; Luo, W.; Pankow, J. F.; Strongin, R. M.; Peyton, D. H. N. Engl. J. Med.
2015, 372, 392−394.

14
IMPORTANȚA IONILOR DE SODIU ȘI POTASIU
ÎN ORGANISM
Prof. Florina Sporea-Iacob

Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Timişoara

INTRODUCERE
Sodiul şi potasiul reprezintă două macroelemente deosebit de importante pentru
orice organism, fiind implicate într-o serie de procese.
Sodiul este principalul cation al lichidului extracelular, clorura de sodiu fiind
esenţială pentru menţinerea presiunii osmotice a sângelui şi a lichidului interstiţial.
Organismul conţine 55-60 mmoli sau mEq de Na+/kg, dintre care 85% extracelular.
Concentraţia serică fiziologică a sodiului este de 135-145 mEq/L, iar cea a clorului de
96-106 mEq/L. Ingestia zilnică de clorură de sodiu, prin alimentaţia obişnuită, este de 5-
12 g, aceeaşi cantitate eliminându-se, în principal, prin urină.
Ionii de Na+ intervin în: menţinerea volemiei, prin reglarea presiunii osmotice;
echilibrul acido-bazic; excitabilitatea musculară.
Potasiul - Organismul uman conţine circa 3400 mmoli sau mEq, respectiv 134 g
potasiu, dintre care aproximativ 98% intracelular şi 2% extracelular. Nivelul seric al
potasiului, în condiţii fiziologice, este de 3,5-5 mEq/L. Aportul alimentar zilnic este de
2-4 g. Eliminarea se face predominant prin rinichi, care au un rol major în echilibrul
potasiului.
Ionii de K+ intervin în: contracţia musculaturii cardiace; excitabilitatea
neuromusculară; menţinerea polarităţii membranei celulare.
Între concentraţia ionului de Na+ (extracelular) şi aceea a ionului K+ (intracelular)
există un echilibru ce se realizează printr-un mecanism de transport activ la nivelul
membranelor celulare, aşa numita "pompă Na+- K+".
Importanţa celor doi cationi rezultă şi din faptul că dezordinile în metabolismul
acestora afectează sever starea de sănătate.

COMPLECŞI AI CATIONILOR Na+ ŞI K+ CU MACROCICLURI


În organism ionii Na+ şi K+ sunt incluşi în componenţa ionoforilor, adică a
compuşilor care transferă ionii prin biomembrane, penetrând bariera lipidică.
Ionoforii diferă unii de alţii prin masa moleculară, care variază între 200 şi 2000,
şi prin unităţile structurale care formează oligomeri sau polimeri.
Ca donori, se întâlnesc atomi de oxigen din grupări eter, alcool sau carbonil,
oxigen din grupări ester carboxilat sau carboxamidă. De asemenea, sunt potriviţi ca
atomi donori, atomii de sulf în locul oxigenului, sau componente cu azot, ca amine (NR3)
sau imine (RN=C). O trăsătură particulară a liganzilor complexanţi macrociclici este că
dimensiunea ciclului poate fi croită pentru a se potrivi razei ionice a metalului
(selectivitate datorită dimensiunii).
Valinomicina este unul din primii ionofori caracterizaţi şi studiaţi (Brokman,
1953), structura sa fiind determinată între 1963 şi 1965 de către Şemiachin.

15
Fig. 1.Structura valinomicinei

În cazul valinomicinei s-a observat o uimitoare selectivitate pentru ionii K+ (de


1000 de ori mai mare decât pentru Na+).

IMPLICAREA IONILOR Na+ ŞI K+ ÎN TRANSPORTUL MEMBRANAR


Transportul prin membrane este dependent de permeabilitatea membranelor
biologice, însuşire fundamentală de care depind schimburile metabolice şi diversele
manifestări vitale: excitaţia şi conducerea excitaţiei, transmisia sinaptică, secreţia şi
excreţia. Permeabilitatea este selectivă şi dinamică, variind în funcţie de modificările ce
survin în metabolismul celular şi de condiţiile mediului.
Transportul ionilor poate fi pasiv (fără consum de energie) sau activ (cu consum
de energie). Transportul pasiv se realizează în virtutea unui gradient (gradientul de
potenţial electrochimic, ce reuneşte gradientul de concentraţie şi gradientul de potenţial
electric; gradientul de presiune osmotică; gradientul de presiune hidrostatică).
Transportul activ este mecanismul de bază prin care se asigură diferenţa de concentraţie
între spaţiul intracelular şi cel extracelular, utilizându-se energie pentru un transfer
contra gradient.
Sistemul de transport ionic membranar are trei componente: canale de ioni,
transportori şi pompe de ioni. Canalele de ioni şi transportorii intervin în transportul
pasiv, iar pompele de ioni în transportul activ.
CANALELE DE IONI
Canalele de ioni sunt formate din proteine membranare ce asigură difuzia unor
anumiţi ioni, viteza fluxului fiind de 106 ioni/s. Canalul este "străjuit" de o "poartă" cu
fazele "deschis" sau "închis". Canalele ionice sunt selective, iar "poarta" poate fi
controlată de o diferenţă de potenţial (canale voltaj dependente). Alte canale se deschid
la stimulare mecanică sau sunt deschise de o substanţă ce poartă numele de ligand.
Există 50 de tipuri de canale ionice, deosebit de importante fiind canalele rapide de Na+
şi canalele de K+.
Canalele rapide de Na+ se întâlnesc în plasmalema neuronală, a fibrei
musculare cardiace şi scheletice. Deschiderea acestora determină depolarizarea
membranelor, iar închiderea permite revenirea, respectiv repolarizarea.
Canalele de K+ au rol în menţinerea potenţialului transmembranar de repaus şi
în reglarea excitabilităţii celulare, determinând repolarizarea membranelor după marile
depolarizări.

16
Fig. 2.Canale de ioni
Datorită importanţei fiziologice deosebite a canalelor de ioni, controlul extern al
porţilor ion-selective cu ajutorul unor inhibitori adecvaţi ("blocanţi") sau al unor agenţi
de stimulare reprezintă la ora actuală un domeniu de cercetare foarte activ, cu rezultate
farmaceutice şi medicale importante. În anul 1991 a fost acordat Premiul Nobel pentru
medicină pentru metoda "patch-clamp" (petec-clemă) care permite prepararea
segmentelor de membrană care conţin doar un singur canal de ioni. Această metodă a
făcut posibile studii privind conductibilitatea electrică, timpul de deschidere şi reacţiile
canalelor de ioni faţă de stimulenţii externi.
POMPE DE IONI
Fenomenul de deplasare a ionilor împotriva potenţialului electrochimic se
numeşte transport activ. Energia necesară acestui transport provine din metabolismul
celular. Pompa de ioni face ca potenţialul de membrană să se menţină constant şi să se
restabilească atunci când este modificat prin excitaţie.
Pompele de ioni sunt sisteme de proteine complexe, foarte sensibile. Datorită
consumului mare de energie sub formă de echivalenţi ATP hidrolizabili, ele aparţin
grupului enzimelor ATPaze. Pentru un ion individual există de obicei câteva tipuri de
pompe de ioni. O alternativă este procesul "simport", prin care cationii şi anionii sunt
transportaţi simultan în aceeaşi direcţie. Pe de altă parte, în procesul "antiport" ionii cu
sarcină de acelaşi semn sunt schimbaţi prin mişcarea în direcţii opuse. La echilibrarea
sarcinilor, protonii formaţi în hidroliza ATP-ului trebuie luaţi de asemenea în calcul,
ceea ce permite existenţa unor procese "uniport", care implică numai un ion anorganic şi
H+.
Cea mai cunoscută pompă de ioni este Na+/K+-ATPaza, o componentă majoră a
sistemului de pompe Na+-K+ care, pe baza energiei furnizate de hidroliza unei molecule
de ATP, scoate trei ioni Na+ din celulă şi introduce doi ioni K+.
Proteina membranară Na+/K+-ATPază este alcătuită din două subunităţi proteice:
α (catalitică) şi β (reglatoare). Funcţia pompei constă dintr-un schimb de ioni de Na+ şi
K+ în mod antiport faţă de gradienţii respectivi de concentraţie.
Pompa Na+/K+-ATPază este principalul mecanism care asigură homeostazia
celulei (menţine potenţialul de repaus şi asigură refacerea potenţialului transmembranar
după depolarizare). Pompa este singura cale de expulzare a ionilor Na+ din celulă şi
principalul mecanism de înlăturare a excesului de K+ extracelular.

17
TULBURĂRI ÎN METABOLISMUL IONILOR Na+ ŞI K+
Dezechilibre în cazul sodiului
Deshidratarea poate avea două cauze, uneori asociate: aportul insuficient, dar
mai ales pierderea excesivă de apă. Deficitul de sodiu apare atunci când ingestia nu
poate suplini pierderea mare de sare.
Când deshidratarea este însoţită de un deficit echivalent de sare, ea are caracter
izotonic – aşa se întâmplă în caz de piedere mare de lichide din tubul digestiv, de
exemplu în holeră sau în caz de hemoragii. Când deficitul de apă este mai mare decât
cel de sodiu – de exemplu când se produce sudoraţie excesivă, se dezvoltă o
deshidratare hipertonă. Invers, când deficitul de apă este mai mic decât cel de sare,
deshidratarea este hipotonă – de exemplu în boala Addison, nefrita cu pierdere de sare,
diabet sau când se abuzează de saluretice.
Simptomele deshidratării sunt datorate lipsei apei din ţesuturi şi scăderii
volemiei: persistenţa pliului cutanat, limbă uscată, cu cruste, hipotensiune, ameţeli,
crampe musculare, astenie.
Când deshidratarea este marcată (6-14% din greutatea corporală) cu
hiperosmolaritate şi hipernatriemie, apar simptome neuropsihice, cu dezorientare,
confuzie, convulsii generalizate, comă, colaps, oligurie sau anurie.
Concentraţia clorurii de sodiu ce se acumulează în organism este determinantul
principal al volumului lichidului extracelular şi, implicit, al presiunii arteriale.
Hiponatriemia (valori ale natriemiei sub 136 mEq/L) se manifestă prin astenie,
slăbiciune musculară, colici abdominale şi diaree, hipotensiune şi tahicardie, oligurie,
confuzie, convulsii.
Soluţii de clorură de sodiu şi soluţii de glucoză (sau alte glucide) sunt folosite
pentru corectarea deficitului lichidian, pentru refacerea presiunii osmotice fiziologice şi
pentru menţinerea echilibrului electrolitic în diferite situaţii clinice.
În funcţie de situaţie se administrează:
-soluţie salină izotonă (denumită ser fiziologic, fiind izoosmotică cu serul) – conţine
clorură de sodiu 0,9%; este folosită pentru completarea lichidului extracelular şi
corectarea deficitului de sodiu, pentru creşterea de urgenţă a volumului plasmatic, de
exemplu în şocul hemoragic;
-soluţie salină hipotonă – de obicei o soluţie cu cantităţi mici de clorură de sodiu,
izotonizată prin glucoză (1,8 g clorură de sodiu şi 33,8 g glucoză la 1000 mL soluţie);
este indicată pentru completarea apei în condiţii de deshidratare hipertonă;
-soluţie salină hipertonă – conţine clorură de sodiu 5%, 10% sau 20%; este utilă în
stările de deficit de sodiu sever (hiponatriemie marcată).
Ionii Na+ intră şi în substanţe cu rol alcalinizant: bicarbonat de sodiu, acetat de
sodiu, citrat de sodiu, lactat de sodiu.
Dezechilibre în cazul potasiului
Devierea de la nivelul fiziologic al potasemiei, una dintre tulburările cele mai
frecvente ale bilanţului electroliţilor, poate determina stări patologice manifeste, uneori
severe.
Hipopotasemia (hipokaliemia) se datorează, de cele mai multe ori, pierderii
excesive de potasiu, fie de origine renală – abuz de diuretice, poliurie de diferite cauze
(insuficienţă renală cronică, diabet zaharat); fie pe cale digestivă – vomă, diaree,
sindroame de malabsorbţie, abuz de laxative; fie în cadrul unor endocrinopatii –
Cushing, hiperaldosteronism etc. De asemenea, administrarea de substanţe alcalinizante
poate provoca hipopotasemie. Manifestările clinice ale hipopotasemiei sunt: slăbiciune,

18
hiporeflexie, tulburări cardiace, nefropatii, alcaloză metabolică. Tratamentul constă, în
primul rând, în consumarea de fructe şi legume (mai ales în forme concentrate – sucuri),
eventual suplimentarea medicamentoasă a potasiului, prin soluţie de clorură de potasiu
10%.
Hiperpotasemia este favorizată, de exemplu, de insuficienţa renală (oligurie,
anurie) şi de insuficienţa corticosuprarenală. Difuziunea ionilor K+ din celule în mediul
extracelular, în condiţii de distrugere tisulară (intervenţii chirurgicale, traumatisme,
arsuri, supuraţii), stări catabolice, acidoză, este o altă cauză de hiperpotasemie.
Manifestările clinice constau în tulburări neuromusculare asemănătoare celor din
hipopotasemie şi tulburări cardiace – bradicardie, hipotensiune, aritmii. În caz de crize
hiperpotasemice se folosesc săruri de calciu şi sodiu, care au acţiune antagonistă
potasiului şi glucoză, care determină scăderea potasemiei.

BIBLIOGRAFIE
1.Gheorghiu, T., Grossu, T., Săhleanu, V. Introducere în biofizică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967.
2.Guyton, A.C., Fiziologie, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1996.
3.http://www.fiziologie.ro
4.http://www.phys.ubbcluj.ro/~evinteler/progres/12biofizica
5.Palamaru, M.N., Iordan, A.R., Cecal, A., Chimie bioanorganică generală, Editura
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1998.
6.Paţica, M.M., Paţica, I.A., Omul, sistem fizico-chimic şi biologic deschis, Editura
Aramis, Bucureşti, 2001.
7.Săhleanu, V., Biofizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.
8.Stroescu, V., Bazele farmacologice ale practicii medicale, Editura Medicală,
Bucureşti, 2001.
9.Tomescu, N., Drăgan, N., Meiroşu, E., Om-Sănătate-Protecţia consumatorului.
Relaţionare prin studiul elementelor şi substanţelor chimice esenţiale vieţii, Editura
LVS Crepuscul, Ploieşti, 2000.

DIN ISTORIA BIJUTERIILOR

Prof. gr. I Lavinia Maria Mihaela Gherban

Şcoala Gimnazială Jimbolia

INTRODUCERE
Bijuteria sau obiectul de podoabă este purtată în mai multe feluri:
- pentru înfrumuseţarea corpului uman din punct de vedere optic;
- pentru a arăta o situaţie de bunăstare, avuţie;
- cu scop decorativ, ca ornament a unor elemente, animale, plante etc.
- poate fi asociată cu pictarea sau tatuarea corpului.
Cuvântul BIJUTERÍE ~i provine din fr. bijouterie şi semnifică:
1) Obiect confecţionat din metal nobil sau din piatră scumpă folosit ca podoabă;
giuvaier. 2) la pl. Magazin în care se vând (şi se confecţionează) asemenea obiecte.
3) fig. Lucrare de proporţii şi forme relativ mici care se impune prin eleganţă şi prin
minuţiozitatea detaliilor. [Art. bijuteria; G.-D. bijuteriei; Sil. -ri-e]

19
Cuvântul bijuterie îşi află originea în limba latină, unde jocale însemna joc.
Termenul a fost preluat în franceza veche – jouel (joc) şi în italiană, unde gioielli
(bijuterie) provine de la gioia (bucurie). Etimologia cuvântului relevă faptul că arta
confecţionării podoabelor reprezintă mai mult bucurie decât studiu.
Cercetările au demonstrat că deja cu 100 000 de ani în urmă omul a căutat să se
împodobească cu scoici.
Dovezi sigure atestă însă faptul că cel puţin cu 25 000 de ani în urmă, în epoca
de piatră, s-au folosit bijuterii la gât ca şiraguri alcătuite din dinţi de animale, cochilii de
melci, vertebre de peşte, oase, perle, chihlimbar.
În perioada când s-a cunoscut prelucrarea metalelor, epoca bronzului, apar
obiecte de podoabă din metal de diferite forme, mai târziu din sticlă.
Obiectele de podoabă se foloseau şi ca obiecte de schimb şi monezi. Când se
descoperă o cantitate relativ mare de bijuterii de valoare, s-a descoperit de fapt o
comoară. Abia în secolul XX apar obiecte de podoabă din material plastic.
Confecţionarea podoabelor reprezintă una dintre cele mai vechi arte din toate
timpurile, având o semnificaţie aparte pentru aproape toate civilizaţiile. Bijuteriile au
fost asociate cu banii, cu onoarea, cu identitatea sexuală sau cu apartenenţa la o anumită
clasă socială; pentru unii ele reprezentau obiecte ale mândriei sau invitaţii la seducţie;
iar alţii credeau că prin intermediul lor pot intra în legătură cu divinitatea. Însă,
întotdeauna ele au reflectat caracterul uman şi au conturat ideea de frumos.
În principal, stilul acestor obiecte de podoabă a fost influenţat, în egală măsură,
de cerinţele vestimentare ale fiecărei epoci în parte şi de etalarea importanţei şi a
personalităţii indivizilor din epoca respectivă; chiar dacă, în profunzime, ele reprezentau
expresia credinţelor religioase ale indivizilor şi a încrederii acestora în ajutorul magic
din partea divinităţii. Indiferent de semnificaţiile bijuteriilor şi de motivaţia apariţiei lor,
artiştii din toate timpurile au vorbit mereu – desigur, într-o oarecare măsură – aceeaşi
limbă.

ANALIZA SURSELOR DE INFORMARE


Bijuterii din Orientul antic
 Mesopotamia
În Sumer şi Akad existau meşteri care lucrau obiecte din aur şi argint, din elknum
(aur nativ cu procent ridicat de argint), care au fost catalogate drept minuni ale lumii
antice, fiind, la momentul actual, păstrate cu grijă în multe dintre muzeele lumii.
Bijuteriile reginei Shub-Ad, cunoscută şi sub denumirea de Lady Pu-abi, care a trăit în
sec. XXIV Î. Hr., reprezintă un exemplu relevant în acest sens. Comoara, descoperită în
oraşul sumerian Ur, este compusă dintr-un colier de perle de aur şi mici cilindri din
pietre scumpe, semipreţioase, roşii şi albastre, o diademă şi banderole pentru
împodobirea părului, ace de păr, cercei de aur în formă de semilună, cu diametrul de 7
cm, scoici aurite (unele cu pietre şlefuite din aur), pudriere din aur, nasturi, cocarde
spirale (insigna sau panglica purtată la pălărie sau la piept), pandantive în formă de
animale (leu şi taur), brăţări. Cele mai spectaculoase piese sunt acele de păr lungi, care
ies din diademă, ca nişte lujere, având la capăt flori mari de aur, cu pistilul din lazurit
albastru. Cel mai simplu colier este executat din cilindrii mici de cornalină (varietate de
agat semitransparentă, de culoare de la roşu închis la roşu trandafiriu), lazurit şi aur şi
este format din 365 de piese. O parte din aceste bijuterii, originale din cimitirul regal din
Ur, se află la Muzeul Universităţii din Philadelphia, copiile acestora aflându-se la
British Museum şi la Muzeul Irakian. Având o vechime de 4500 de ani, cimitirul Ur a

20
fost utilizat vreme de aproape 500 de ani. Este cel mai renumit cimitir din întreaga
istorie, fiind descris de către Leonard Woolley – renumitul arheolog britanic – drept
“monument regal”, datând din perioada Dinastiei a III-a timpurie, adică din anii 2600 –
2500 Î. Hr. Printre cele 1800 de morminte comune există 16 cavouri regale, conţinând şi
rămăşiţele multor slujitori care s-au oferit voluntar morţii. Muzicanţi, soldaţi, oameni ai
curţii şi servitori şi-au însoţit regii şi reginele în viaţa de după moarte. În special în
interiorul acestor morminte regale au fost descoperite unele dintre cele mai frumoase
artefacte ale artei sumeriene. Conţinutul luxos al cavourilor includea bogate podoabe de
purtat pe cap, cruci din aur folosite în cadrul unor ritualuri religioase, cupe
confecţionate din aur şi argint, vase din alabastru, vesela din aur, mii de mărgele mici
din lapislazuli, ornamente personale, ace din aur şi amulete, inele şi coliere, capete de
taur din aur masiv care împodobeau vârfurile unor harpe şi lire din lemn, panouri din
mozaic şi plăci cuneiforme, sănii şi care de luptă, căşti şi suliţe, cai şi boi, o statuetă din
aur reprezentând un berbec prins într-un desiş (amintind de sacrificarea berbecului lui
Abraham) etc.
Un lucru interesant şi demn de menţionat este acela că obiectele destinate, de
regulă, luptei nu au fost confecţionate în acest scop, ci ca podoabe pentru procesiunile
religioase sau pentru paradele de gală. Menţionăm, în acest sens, coiful lui
Meskalamduk, modelul din aur, de mai târziu, al lui Sargon din Ninive, constând într-o
perucă de aur care imita pieptănătura regelui.
Comoara a fost recuperată din cimitirul Regal din Ur şi a fost împărţită între
Muzeul Universitar Pennsylvania din Philadelphia, Muzeul Britanic din Londra şi
Muzeul National Irakian din Bagdad.
În cimitirul din Ur a fost descoperită o adevărată minune a orfevrariei – “Ţapul
cu arborele vieţii” – o statuetă de circa 60 cm înălţime, modelată minuţios şi cu multă
fantezie. Capul şi picioarele acesteia sunt din aur reliefat, părul lung este executat din
frunzuliţe de argint, stilizate, coarnele şi coama din lazurit albastru, ca şi ochii, iar
arbustul înflorit este în întregime din aur, cu postamentul de argint şi incrustaţii de
lazurit şi scoici. Piesa, datând din mileniul III Î. Hr., se află la Muzeul Irakian din
Bagdad.
 Egipt
Bijutierii egipteni au manifestat iniţiativă şi creativitate în multe domenii, dar
cea mai mare parte a muncii lor a constat în producerea de amulete şi talismane. Ei nu
au fost primii care au investit podoabele cu puteri magice dezvoltând acest aspect.
Această personalizare a purtării de amulete pare să fi fost folosită din cele mai vechi
timpuri. Prima utilizare cunoscută a fost împodobirea mumiilor ca paznici şi protectori
ai morţii. Această împodobire a fost apoi răspândită la cei vii.
Adesea, amuletele reprezintă recipientul sau bijuteria care conţine un farmec. În
Egipt, sha-sha sau mărgelele au avut importanţă esenţială în domeniul amuletelor.
Cuvântul de bază pentru denumirea mărgelelor a fost sha, cuvântul egiptean pentru
noroc. Orice egiptean, indiferent de clasa socială, putea purta mărgele, tipul acestora
depinzând de bogăţia lor. Materialele au variat de la perle la ceramică din argilă, astfel
încât chiar şi cei mai săraci muncitori puteau avea un şirag de mărgele.
Dispozitivele ornamentale egiptene au avut importanţă egală sensului/menirii lor.
Desenele aurite erau simbolice. Aceste simboluri, în funcţie de credinţa populară, au
exercitat o putere magică asupra purtătorului. Simbolurile erau produse în modele
variate. Reproducerea omului cu cap de vultur reprezenta uniunea corpului, sufletului,
spiritului şi a inimii. Eternitatea era simbolizată de ochii lui Horos. Zburătorul cu cap de

21
om dădea purtătorului puterea de a urca până la cer. Alte desene populare erau vulturul
sacru, neferul, floarea de lotus şi şoimul.
Cea mai veche amuletă a fost sistrum, cu rol de protecţie împotriva răului.
Această amuletă era montată în aur şi de cele mai multe ori era purtată în jurul gâtului,
suspendată de lanţuri.

Pietrelor preţioase le-au fost atribuite puteri supranaturale, în funcţie de culoare,


caracteristici şi legendele mistice asociate lor. Jadul verde era utilizat ca protecţie
împotriva ploii, agatele erau utilizate ca protecţie împotriva muşcăturilor de păianjen şi
împotriva furtunilor. Pentru a se feri de atacul şerpilor egiptenii purtau Lapis lazuli.
Piesele de bijuterii produse de egipteni, au fost kheptra sau kheper, care provin
de la cuvântul "a deveni". Acestea sunt cunoscute de către omul modern ca un mic
gândac, numit scarabeu. Scarabeii erau produşi din diferite materiale, inclusiv din aur,
dar erau şi modelaţi în lut, smălţuiţi în verde sau sculptaţi în piatră. Pietrele puteau varia
de la steatit, serpentin, lapis lazuli, hematit, carneol, jad sau orice altă piatră preţioasă
pe care şi-o putea permite proprietarul.
Scarabeul era un important simbol religios în Egipt, simbol care s-a răspândit
rapid şi în Phoenicia, Etruria şi Grecia unde a devenit un nesfârşit motiv pentru crearea
bijuteriilor. Egiptenii foloseau în crearea bijuteriilor numai pietre moi, în timp ce
asirienii au folosit în prelucrare beneficiile unor pietre mai dure, care lipseau în Egipt.
Pe mormintele egiptene, scarabeul a fost sculptat în partea superioară a pietrei, în timp
ce la bază erau sculptate numele proprietarului, regelui domnitor şi anumite simboluri
ale zeităţilor.
Când scarabeul a fost fixat într-un inel, acesta a fost folosit ca amuletă.
Scarabeul a fost folosit ca amuletă înainte de a fi utilizat ca sigiliu. Scarabeul a devenit
"sigiliu" când s-a dezvoltat gravura pe bază de acizi (aceasta era o metodă de tăiere a
pietrelor). Sigiliile tip scarabeu au fost folosite drept ştampile sau mărci.
Sigiliile scarabeu erau purtate întotdeauna de proprietarii lor. La început
scarabeii erau purtaţi atârnaţi la gât de un lanţ de lână, ulterior s-a găsit un înlocuitor al
lânii – sârma, care avea avantajul de a fi mai durabilă. Sârma utilizată era de fapt
confecţionată din fâşii de aur, argint sau bronz.
Bijutierii egipteni au atins apogeul, în special în domeniul auririi, în timpul
dinastiei a XII–a din anii 1991–1786 î.Hr. când bijuteriile au devenit mai pline de
culoare, pe lângă pietre fiind utilizate metale şi sticlă.
 Bijuterii din Orientul îndepărtat
China antică
În China meşteşugurile şi artele se dezvoltă, mai cu seamă, în epoca Zhon, când
arta bronzului şi a jadului cunosc un avânt fără precedent. Tot atunci apare, în
ornamentaţia obiectelor, motivul împletiturii combinat cu cel al spiralei şi al
arabescurilor, scenele de vânătoare, incrustaţiile în aur, argint, pietre preţioase – motive
importate din Mongolia şi Asia Centrală şi cunoscute sub numele de “arta stepelor”.
China nu poseda argint, astfel că importa acest metal, care, ca şi în cazul
egiptenilor, era mai scump decât aurul sau decât jadul. Acesta din urma era considerat a

22
fi piatra cea mai nobilă, datorită celor patru virtuţi care i se atribuiau: caritatea,
sinceritatea, înţelepciunea şi curajul. Astfel că, obiectele confecţionate din jad au avut o
lungă perioadă de timp o funcţie ritualică şi un caracter ceremonial (securi, ciocane,
pumnale şi cuţite utilizate la sacrificii, statuete funerare, discuri perforate simbolizând
cerul etc.).
Jadul – denumire generică dată familiei de pietre dure între care predomină
jadenita (translucidă, de culoare alb-verzuie sau verde-cenuşie) şi nefrita (în nuanţe de
verde, uneori roşie sau galbenă, strălucitoare) – a început să fie prelucrat în mileniul II
î.Hr., iniţial pentru confecţionarea unor obiecte de podoabă, precum: nasturii,
pandantivele, broşele etc. – simbolizând puterea şi însemne ale unor înalţi funcţionari de
stat. Mai târziu, din jad erau confecţionate animale şi păsări, obiecte de numai 13-14
cm, cărora li se atribuiau proprietăţi magice (se credea că obiectele de jad plasate lângă
un trup neînsufleţit împiedică intrarea acestuia în putrefacţie). În perioada Zhon
repertoriul obiectelor animaliere din jad se îmbogăţeşte cu alte tipuri de animale, păsări
şi peşti (balaur, dragon etc.).
India antică
Se pare că indienii antici au reprezentat primul popor care a exploatat minele de
aur (persanii importau acest metal din India, în sec VI Î. Hr.). Pe lângă aceastea existau
mine de argint, zinc, fier sau cositor.
India a fost cunoscută şi continuă să fie recunoscută datorită celebrelor sculpturi
din fildeş (reprezentând, mai cu seamă, elefanţi). De asemenea, aici erau confecţionate
cele mai fine broderii cu fir de aur din întreaga lume, lucru confirmat de Marco Polo în
scrierile sale (1293).
În comparaţie cu alte popoare, prelucrarea aurului era avansată, meşterii bijutieri
trăgeau foiţe extrem de subţiri din acest metal, cunoşteau bine tehnica auritului,
argintatului şi a aliajelor (obţineau perle artificiale dintr-un aliaj de mercur).
Marfa cea mai căutată pe pieţele străine era fildeşul brut sau sculptat din valea
Indusului, pietrele preţioase (diamante, ametiste, rubin, smarald, beril, acvamarin), ca şi
perlele de Ceylon (din Sri Lanka), care erau plătite în aur.
Perlele au reprezentat timp de secole o adevărată sursă de fascinaţie. Ele au fost
considerate cele mai feminine şi fermecătoare pietre preţioase, singurele create de un
organism viu. Perlele emană o căldură şi o strălucire aparte,
unică prin originea ei, care nu poate fi întâlnită la celelalte
pietre preţioase. Perlele sunt compuse din minerale: carbonat
de calciu, în proporţie de 82-86%, liant organic (10-14%) şi
apă (2-4%). Au o consistenţă foarte fină şi, de aceea, se pot
ciobi foarte uşor. Etimologia cuvântului “perla” are diferite
origini. Derivaţiile teutonice provin de la cuvântul beere, care
înseamnă boabă sau grăunte. Derivaţiile latine sunt pirium,
sfera, şi pirula, para (după forma frecventă pe care o are
această piatră). Romanii utilizau denumirea grecească
margarita, care descria un obiect de o valoare unică,
specială, un obiect preţios sau chiar copilul preferat.
Perlele Ceylon sunt renumite de secole. Însemnările singaleze consemnează
faptul că unele dintre acestea au fost dăruite de Regele Vijaya (550 Î. Hr.) socrului său
indian, în timp ce altele au fost utilizate în decorarea salonului regelui – Anuradhapura,
care a fost construit în anul 161 Î. Hr. Este cunoscut faptul că fenicienii vizitau periodic
insula indiană, în scopul de a efectua schimburi comerciale pentru aceste perle, la fel ca

23
şi romanii, grecii levantini, arabii sau portughezii. Onesicritus şi Megasthenes,
însoţitorii lui Alexandru cel Mare, se referă la bogăţia insulei Ceylon în aur şi perle. Cu
multe secole înainte de Hristos, chinezii pomenesc şi ei de mărimea şi calitatea
excepţională a acestor perle.
Marco Polo, care a vizitat o serie de ţări din Extremul Orient în secolul al 13-lea,
nota: "cele mai mari şi cele mai frumoase de perle se găsesc în golful dintre acest
continent (India) şi insulă. Ambarcaţiunile, mari şi mici, trag acolo şi aruncă ancora la
aproximativ şaizeci mile în largul mării, după care barcagii încep să pescuiască. Mulţi
comercianţi închiriază şi plătesc astfel de oameni. Ei dau o zecime din ceea ce prind
regelui, şi a douăzecea parte lui Abraiamain (Brahman), care încânta peşti, lipsindu-i
de puterea de a leza persoanelor care se aruncau cu capul sub apă, în căutarea
perlelor.”
Însă pescuitul în Ceylon are acum o importanţă nesemnificativă, această zonă
fiind neproductivă de foarte mulţi ani. Mai mult decât atât, perlele sunt mici ca
dimensiuni, deşi au o calitate bună. Pentru a colecta perlele este nevoie de licenţă,
activitatea fiind limitată prin decret guvernamental – o pătrime din profit fiind luată de
către Guvern. Cele mai frumoase perle sunt furate, asemenea diamantelor.
Legendarul Peacock Throne (Tronul Păun), construit în aceeaşi perioadă ca şi
Taj Mahalul, conţine un număr de perle Ceylon echivalent cu greutatea unei pietre de
200 de grame. Valoarea tronului este estimată la 2.800.000 dolari. Tronul original,
construit de împăratul Shah Jahan Mughal la începutul secolului al XVII–lea, este
considerat ca fiind unul dintre cele mai splendide tronuri făcute vreodată. Acesta este
precedat de trepte de argint, se sprijină pe picioare din aur, decorate cu pietre preţioase
şi este susţinut de reprezentări ale cozilor deschise a doi păuni, auriţi, emailaţi, având
inserţii de diamante, rubine, perle şi alte pietre.
În India se credea că zeitatea Krischna era prima care ar fi scos perlele din
adâncurile Oceanului pentru a-şi împodobi fiica în ziua nunţii. Aşa se face că, în vechile
regate hinduse, perlele au dobândit un loc de onoare printre obiectele preţioase pe care
regii şi prinţii le adunau printre bogăţiile şi comorile lor; perle de toate formele,
mărimile şi nuanţele fermecau şi insufleţeau spiritele prinţilor. Veşmintele acestora
abundau în ornamente din perle, care lipseau foarte rar dintre bijuteriile lor somptuoase.
Tavernier, renumitul bijutier şi călător francez care a vizitat Orientul în secolul XVII, a
avut prilejul de a admira nespusa măreţie şi splendoare de la curtea Marelui Mogul. El
menţionează, în special, faşcinaţia şi uimirea pe care le-a trăit la vederea tronului
încrustat cu pietre preţioase din cele mai diverse culori, perle şi diamante strălucitoare.
Tot aici a văzut o perlă în formă de pară, de aproximativ 50 de karate, atârnată la gâtul
unui păun aşezat deasupra tronului imperial. În toată perioada antichităţii, doamnele
indiene au purtat bijuterii din aur şi fildeş, bogat încrustate cu perle. Ele îşi împodobeau
părul cu flori şi îl împleteau cu şiraguri de perle, care erau aproape nelipsite de la gâtul
şi din urechile lor.
Bijuterii din Grecia antică

24
Chiar dacă grecii au reunit diferite stiluri, design-ul şi modele ale altor culturi, ei
au deţinut primul loc printre aurari. Filigranul de aur grecesc a fost dezvoltat extrem de
bine în bijuterii. Colierele reprezentau o panglică de lucru, aranjată în modele complexe
cu numeroase pandantive mici, ce reprezentau credinţele populare. Filigranele de aur
erau folosite în fixarea părului.

De-a lungul istoriei bijuteriilor greceşti, aurul s-a menţinut pe primul loc ca
importanţă. Metode de lucru cu metalul au inclus gravarea modelelor filigranate şi a
desenelor în mod asemănător cu granularea feniciană a aurului şi utilizarea mărgelelor
de aur. Doamnele grecoaice au fost înfrumuseţate cu aur de delicateţea dantelei sau a
broderiilor fine. Deoarece culoarea a avut un rol secundar s-au aplicat rar pietre
preţioase şi emailarea. Cea mai mare parte a bijuteriilor din Grecia antică sunt realizate
în întregime din aur.
În rândul bijuteriilor grecești a fost caracteristică utilizarea pandantivelor.
Coliere lungi se purtau frecvent împreuna cu "vase". Aceste mici vase din aur masiv au
fost tipice printre cei care şi le putea permite. Un alt pandantiv popular a fost crucea,
care exista cu secole înainte de era creştină.
Cerceii au fost deosebit de variaţi. Ceea ce a început ca mici imagini ale zeilor,
s-a transformat în curând în obiecte cărora urechea abia le mai putea susţine greutatea.
A devenit necesară ataşarea de cercel a unei diademe, astfel încât acestea atârnau peste
urechi, arătând ca un pseudo-cercel. Multe dintre cele mai spectaculoase piese erau
suspendate şi petrecute pe umeri.

Cercei decoraţi cu o sirenă şi cu scoici la capete,


sfârşitul sec. 5 Î. Hr., Londra, British Museum
Utilizarea pietrelor ca bijuterii în cultura greacă a fost conjuncturală şi rară,
pentru că grecii credeau că acestea nu deţin toate puterile magice care li se atribuiseră
de alte culturi. Destul de ciudat, nici medicii progresişti din Grecia nu au putut spulbera
credinţa în puterea de vindecare a anumitor pietre. Pietrele în Grecia antică nu erau
purtate ca amulete, ci erau prescrise ca tratamente. Din pietrele moi se preparau, prin
zdrobire, prafuri care erau înghiţite. Dacă pietrele erau dure, se prepara din ele o pastă,
care era pusă pe partea bolnavă sau pe rană. Jaspul era cunoscut ca tratament pentru
epilepsie, în timp ce chihlimbarul şi coralii erau folosite pentru problemele ochilor şi
gâtului.

25
În ceea ce priveşte scarabeul, artizanii greci au dezvoltat tradiţia egipteană în
ceva adaptat nevoilor greceşti. Scarabeii au fost sculptaţi mai realist, în timp ce baza
gravării a devenit o reflectare a artei greceşti. Cea mai importantă şi marcantă
contribuţie a bijutierilor greci a fost cameo sau medalionul.

Aceste mici portrete din piatră au apărut prima dată în timpul domniei lui
Alexandru cel Mare. Medalionul reprezenta reversul lui intaglio, pentru că piatra era
sculptată în relief. În acest caz, sculptorul crea imaginea în piatră. La început era
permisă prin lege doar sculptarea portretului lui Alexandru cel Mare. Probabil, din acest
motiv medalioanele reprezentau o formă idealistă. După moartea lui Alexandru cel
Mare, au fost scuptate pe medalioane şi chipurile altor persoane, şi în acest fel portretele
de pe medalioane erau mai realiste.
Pentru a demonstra puterea acestor bijuterii, o dovadă este renaşterea acestui stil
de împodobire. Medalioanele s-au răspândit rapid până la Roma, unde doamnele s-au
alăturat celor din Grecia în purtarea medalioanelor în părul lor şi drept broşe pentru
robele lor. Militari le purtau ca metodă de fixare pe umăr a pelerinelor. După moartea
lui Severus din Roma, nu a mai fost folosită sculptarea medalioanelor. Când au reapărut
în epoca medievală şi Victoriană, medalioanele prezentau urme ale schimbărilor care au
avut loc în religie, datorită influenţei lui Constantin cel Mare.

Bijuterii din Persia antică


Conform documentelor descifrate, bijutierii şi meşteșugarii de aici se ocupau nu
numai de confecţionarea podoabelor, dar şi a veselei din aur, argint şi bronz – metale
importante din Cipru, Palestina, zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea
Caucazului Meridional. Comorile autohtone constau în pietre preţioase, ce se găseau în
minele din Khorassan, cu precădere: turcoaz (vezi imaginea) și turmalina.

Nobilii persani purtau cercei grei de pietre scumpe, lanţuri din aur şi brăţări din
argint. La curtea împăratului era un lux exagerat, ostaşii aflaţi în jurul acestuia, în număr
de 10000, purtau veşminte de brocart, tunici cu mâneci largi, garnisite cu pietre
semipreţioase; iar armele folosite de către aceştia erau confecţionate din metale
preţioase (aur şi argint). Şi alte obiecte decorative, admirabil lucrate, au fost descoperite
în Persia antică, vasele în care se păstrau parfumurile, obţinute de la diferite flori (lotus,
mirt, lămâi, trandafir, liliac etc.). Procedeul obţinerii de esenţe de parfum era intens
practicat în Persia antică.

26
Bijuterii din Europa antică
Celţii
Un tip important de bijuterii a fost creat în Evul Mediu, dar acesta nici nu a fost
influenţat de alte bijuterii şi nici nu a influenţat restul bijuteriilor din lume, şi a evoluat
în partea vestică a Irlandei. Datorită separării fizice de restul culturii medievale,
lucrătura în metalul Celtic şi-a menţinut independenţa existentă.

Există multe particularităţi care separă aceste desene sau modele de altele din
aceeaşi perioadă de timp, una fiind utilizarea ciocanului şi a niturilor. Popularitatea
broşelor şi brăţărilor în toate culturile nu a lipsit nici in bijuteriile celtice. Dar două
dintre cele mai răspândite piese de bijuterii sunt de design pur celtic. Una dintre acestea
a fost broşa penannular. Scopul acestei broşe a fost de a se agăţa de mantiile grele ale
Celţilor. Din acest motiv broşele aveau, în general, o dimensiune mare şi scopul de a
demonstra nivelul de îndemânare cu care celţii realizau smălţuirea. Modele erau mai
degrabă geometrice, comparabile cu mozaicurile de la arabi. Diagramele erau lucrate
mai întâi în os de animal, pentru a vedea cum va arăta design-ul pe metal, cel mai
probabil datorită lipsei de materiale. Aceste oase erau colectate de bijutieri pentru a
demonstra viitorilor lor patroni fineţea şi măiestria lucrăturii pe care o puteau face.
Altă bijuterie originală celtică a fost torque. Acesta era un inel pentru gât
fabricat, de obicei, din aur răsucit destul de masiv. Cele mai multe dintre ele s-au purtat
în jurul gâtului, dar s-au găsit şi torque de aproape 5 picioare în diametru, care erau
purtate de la umăr de-a lungul pieptului, probabil în scopuri ceremoniale.
Punctul culminant al podoabelor celtice a fost atins odată cu pătrunderea
influenţelor creştine în Irlanda. La mutarea celţilor înapoi pe continent, în bijuterii au
existat două evoluţii strict medievale. Poate că cea mai populară şi utilizată pe scară
largă a fost piesa ornamentală pentru pelerine.
Etruscii

Printre etrusci erau populare toate bijuteriile. Bărbaţi şi femei purtau inele pe
fiecare deget, toate fiind sculptate cu un realism uimitor. Podoabe pentru cap, diademe
şi coroane minuţioase de flori împodobeau capetele multor femei. Toate aceste podoabe
erau produse din aur fin, şi multe erau însoţite de ace de păr care aveau la un capăt bile
sau ghinde. Chihlimbarul a fost piatra favorită şi era fixată în argint sau aur. Lucrările
etruscilor din granule de aur erau fine ca ale fenicienilor, dar şi-au pierdut popularitatea
odată cu pătrunderea influenţelor filigranului grecesc.
Utilizarea universală a amuletelor nu a fost ignorată de etrusci. Colierele lor
aveau adesea un pandantiv cu gaură, în care era plasat un simbol magic. Aceste

27
pandantive numite bullas erau modelate din aur, pentru a forma vase mici, chipuri de zei
sau animale mici.
Cel mai important rezultat al contopirii design-ului grec cu cel etrusc a fost
apariţia bijuteriilor romane. Cuceririle armatelor romane au adus în imperiu artişti şi
meşteşugari, care şi-au continuat tradiţiile şi modul de lucru din locurile lor natale.
Aurul a continuat să fie utilizat ca metal ornamental şi ca simbol al bogăţiei. Colierele
erau făcute din perle şi mărgele, dar coexistau împreună cu medalioanele şi monedele
greceşti.
Dacia
Dacia se numără şi ea printre teritoriile bogate în resurse naturale. Meşteşugarii
de aici lucrau în fier, aramă, argint şi aur. În atelierele meşterilor argintari se executau
coliere, brăţări, inele, broşe, catarame, precum şi piese de harnaşament. În afara acestor
ateliere specializate, existau şi argintari ambulanţi, care se stabileau temporar în unele
localităţi mici. Au fost descoperite piese datând din secolele IV – III Î. Hr., care
dovedesc utilizarea tehnicii ciocănitului, prin care erau reprezentate chipuri de fiinţe
umane, animale, motive scito-iraniene vegetale sau imagini fantastice, plante şi capete
de animale stilizate. Printre aceste bijuterii se numără brăţări spiralice, lanţuri
ornamentale obţinute prin împletirea de fire şi îmbinări de inele, brăţări cu capete de
şarpe de tip elenistic. Mesteşugarii geto-daci cunoşteau, de asemenea, tehnica suflării cu
aur.
Obiectele din aur descoperite sunt relativ puţine, motivul fiind, cel mai probabil,
acela că numai regele avea dreptul să posede obiecte confecţionate din acest metal. În
anul 1976, în urma săpăturilor arheologice executate pe şantierul de la Hinova-
Mehedinţi, a fost descoperit unul dintre cele mai mari tezaure de obiecte de podoabă din
aur, datând de la sfârşitul mileniului al II–lea Î.Hr. Acesta cuprinde 9639 de piese,
cântăreşte cinci kilograme şi este cel mai mare tezaur preistoric descoperit în România.
Printre piese se află: o diademă, 14 brăţări diferite ca model şi ca greutate, între care se
găsesc trei brăţări masive de bărbaţi, 47 de piese de colier în formă de clopoţei, 45 de
piese de colier în forma cerceilor, colier din 576 de perle şi mărgele de forme şi
dimensiuni variate, 92 pandantive, 8765 paiete, 4 inele
etc. (Imagine: elemente de colier din aur, executate prin
ciocănire)
Una dintre brăţările bărbăteşti este executată dintr-o bară
masivă de aur, răsucită de 6 ori şi cântăreşte 469 de grame.
Cea mai mare dintre brăţările bărbăteşti este o brăţară
manson deschisă, lucrată dintr-o foaie lată şi masivă din
aur, cu greutatea de 580 de grame, împodobită cu 10 butoni
implantaţi în placă prin găurire (Imagine.: brăţară manson,
deschisă, din aur).
Numai o parte dintre piesele descoperite la Hinova
au o formă finită, celelalte aflându-se în diferite stadii de prelucrare. Au fost găsite chiar
ghemele de sârmă şi barele de aur, care reprezentau materia primă pentru meşteșugari.
Acestea reprezintă mărturia că ele au fost executate în acel perimetru şi nu importate sau
dobândite din afara zonei. Tezaurul este depozitat în Muzeul Național de Istorie din
Bucureşti.
Bijuterii din Roma antică
În timpul formării podoabelor tradiţionale romane, precum inelele, acestea nu
mai reprezentau doar un semn de rang. Romanii deveniseră atât de frivoli în ceea ce

28
privește bijuteriile, încât Cato a adoptat legi cu privire la cantitea de podoabe care
puteau fi purtate. În aceste condiţii inelele bărbăteşti erau mai puţin purtate, în funcţie
de anumite condiţii. Aurul, argintul sau fierul puteau fi utilizate în funcţie de statutul
proprietarului. De exemplu, inelele de aur date senatorilor nu puteau fi purtate în viaţa
privată, doar în cazul în care senatorul era trimis la o ambasadă, ca însemn al biroului.
Singurul tip de inel a cărei purtare nu era interzisă prin cenzură a fost inelul de sigiliu
din fier. Inele au fost populare şi în rândul doamnelor romane, dar bijuteriile lor constau
în mult mai multe. Pentru a completa extravagantele coafuri ale femeilor romane,
bijutierii au creat ace de păr. Acestea erau produse de multe ori din aur masiv şi erau
lungi de 8 cm sau mai mult. Aurul a fost, de asemenea, cel mai popular în crearea
braţărilor. Brăţări nu s-au purtat doar la încheietura mâinii, ci la fiecare secţiune a
braţului. Monedele de aur au fost folosite pentru a decora toate bijuteriile purtate de
către femeile bogate.
Aliajele de metale, fixarea şi emailarea pietrelor constituiau toate premiere
pentru bijutierii acelor vremuri. Întrucât evoluaseră deja bazele domeniul bijuteriilor,
artiştii meşteşugari îşi permiteau să-şi concentreze timpul şi eforturile pe frumuseţea şi
design-ul bijuteriilor.
Bijuterii ale maiaşilor, aztecilor, toltecilor, incaşilor
Bijuteriile purtate de maiaşi, de azteci sau de incaşi erau variate şi frumoase.
Fără a poseda cunoştinţe de prelucrare a metalelor, maiaşii confecţionau bijuterii
din multe alte materiale. Bărbaţii maiaşi purtau ornamente de nas, urechi şi buze,
executate din os, lemn, scoici şi pietre, inclusiv din jad, topaz sau obsidian. Colierele,
brăţările, inelele ornamentale purtate în jurul gleznei, articolele de acoperit capul erau
făcute din dinţi de jaguar şi de crocodil, din gheare de jaguar sau din pene. Femeile
maiaşe, precum şi copiii purtau cercei şi coliere mai puţin elaborate, din aceleaşi
materiale.
Spre deosebire de maiaşi, aztecii şi incaşii îşi perfecţionaseră meşteșugul
prelucrării metalelor, ridicându-l la rang de artă. Podoabele din aur şi argint erau
purtate alături de ornamentele confecţionate din pene, scoici, piele sau pietre.
Deşi arta bijuteriei este mai puţin cunoscută la azteci, mărturiile referitoare la
obiectele de podoabă sunt numeroase. După cucerirea spaţiului mexican, aztecii au lăsat
populaţiile băştinaşe să se administreze singure, percepând tribut în diverse produse,
pene de păsări tropicale (obiecte realizate din aceastea se află astăzi la muzeul de
arheologie din Ciudad de Mexico, fiind considerate adevărate opere de artă), pietre
preţioase, aur şi argint.
Pentru azteci, legile în legătură cu ornamentele care puteau fi purtate erau stricte
şi forţate. Astfel că, numai reprezentanţii regalităţii puteau purta veşminte decorative
pentru cap şi pene de quetzal (pasăre cu pene verzi-albastre strălucitoare).
În credinţa aztecilor aurul şi argintul erau considerate “excrementele zeilor”. La
început, pentru confecţionarea obiectelor de lux şi a bijuteriilor, era folosită arama,
existând meşteşugari pricepuţi care lucrau şi intarsi. Incrustaţiile, executate pe mici
bucăţi de piatră colorată, de jad sau de scoică, de metist sau de tucoaz, erau fixate cu
clei vegetal pe un suport din lemn. Pietrele decorative astfel obţinute se aplicau apoi pe
diferite podoabe. Celebrele măşti aztece – măştile mortuare sau cele purtate de dansatori
în timpul anumitor ceremonii religioase – aveau astfel de intarsii.
Bogăţia afişată indica rangul pe care îl poartă un individ, astfel că nobilii azteci
purtau colane de jad şi smaralde, coloane de care atârnau o mulţime de clopoţei.

29
Războinicilor de grad inferior sau populaţiei de rând nu îi era permisă nici măcar o
amuletă din pietre, aur sau pene rare.
Bătăliile purtate de azteci pe câmpul de luptă erau spectaculoase datorită
veşmintelor scânteietoare, confecţionate din fire de aur şi ornamentate cu pietre
preţioase şi cu pene multicolore. Reputatul istoric Kirckeberg menţiona că nici o altă
armată din lume nu a oferit un spectacol atât de fantastic precum aztecii.
Vechile cronici pomenesc de tolteci – popor migrator din nord, de pe teritoriul
actualului Mexic, care cunoşteau mesteşugul prelucrării aramei, bronzului şi aurului şi
practicau aurăria.
Incaşii sunt renumiţi pentru aurul lor. Poporul Chimu, care stăpânea coasta
oceanică pe o lungime de 1000 km, construise piramide în trepte, edificii publice,
drumuri şi fortificaţii complexe şi deţinea numeroase obiecte din aur. De la acest popor,
incaşii, şi mai târziu spaniolii, au jefuit enorme cantităţi de aur şi argint. Aurul
reprezenta pentru incaşi “sudoarea soarelui”, iar argintul “lacrimile lunii”. Aceste două
metale existau din abundenţă în regiunile locuite de ei, fiind utilizate, însă, numai în
scopuri estetice.
Personaje importante ale statului incaş, simbolizând bogaţia, excelau prin
utilizarea aurului. Suveranul purta veşminte de brocard, o mantie ornată cu plăci de aur,
pe piept, un mare disc de aur reprezentând imaginea soarelui şi în urechi, cercei din aur
enormi.
Templul soarelui – Cuzco – numit şi casa de aur, datorită plăcilor din acest metal
cu care era tapetat conţinea statuete ale idolilor incaşilor, vase şi alte obiecte
ornamentale, toate confecţionate din aur.
Veşmintele decorative pentru cap şi pene de quetzal (pasăre cu pene verzi-
albastre strălucitoare), tradiţie atât de importantă pentru incaşi a condus la apariţia unor
veşminte decorative extrem de frumos ţesute. Împăraţii încă purtau elaborate pălării
ţesute cu fir de aur şi decorate cu ciucuri de lână sau cu pene. Imperiul încă a creat, de
asemenea, decoraţiuni complexe din pene, destinate bărbaţilor: banderole pentru cap,
sub formă de coroane din pene, colane în jurul gâtului sau învelitori pentru piept. În
plus, bărbaţii bogaţi purtau pandantive mari din aur şi argint, pe care şi le atârnau pe
piept, discuri pentru păr şi încălţăminte, precum şi centuri în jurul armelor în jurul lor
sau în jurul mâinii. Femeile incaşe se împodobeau pur şi simplu cu un metal fixat de
mantia lor, numit tupu. Capătul acestui metal era pictat sau decorat cu clopoţi din aur,
argint sau din aramă.
Bijuterii ale Renaşterii
În Renascentism obiectele preţioase devin mai elaborate şi mai colorate.
Tehnicile în tăierea lor avansează, făcând bijuteriile să strălucească mai mult. Imensa
importanţă pe care purtătorii o acordau religiei şi mai apoi politicii se putea vedea în
podoabele purtate. Design-ul reflecta noul interes acordat lumii clasice, prin figuri sau
scene mitologice populare. Apare şi se generalizează moda medalioanelor portret.

30
Marea majoritate a operelor de artă renascentiste reflectă bunul gust. Mesajul
bijuteriilor secolului XVI nu este însă unul foarte clar: aproape toate lucrările de valoare
dispăruseră în perioada reformei din anii 1530 şi de-a lungul războiului de 30 de ani
(anii 1630). Se pare că bijuteriile existente în timpul lui Botticelli arătau mai bine în
picturile acestuia decât în realitate; mulţi dintre marii artişti de pe vremea pictorului
fuseseră aurari, însă nici un obiect executat de către aceştia nu a supravieţuit. Probabil
că, judecând după femeile pictate de marele artist, bijuteriile din această perioadă
exprimau o nouă disciplină a arcului rotunjit, a proporţiilor clare şi ingrijite şi a
interdicţiei.
Aspectele evidente ale Renaşterii încep să pătrundă şi în arta bijuteriilor după
anii 1530, adică dupa marea epocă a picturii. Aceste podoabe, asemenea pânzelor
contemporane lor, sunt deseori grosolane, prost proporţionate şi excesiv ornamentate.
Caracteristica bijuteriilor renascentiste avansate este, desigur, figura umană. Pentru
cameele portret şi emailurile profil sau faţa întreagă erau folosite o gamă variată de
pietre semipreţioase: pentru scobitură calcedonie albă, heliotrop verde sau jasp roşu,
pentru cadru lapis lazuli, iar pentru părţile anatomice ale personajelor perle de diferite
dimensiuni, de preferat mari şi neregulate, cunoscute mai târziu sub denumirea de “perle
baroque”. Ca imagini abundau figurile legendare clasice şi nudurile. Se înregistrează un
progres evident faţă de perioada de început a epocii renascentiste. Barbaţii şi femeile,
reali sau fictivi, apar din abundenţă în bijuteriile Renaşterii.
Curţile regale erau într-o expansiune continuă. Comercianţii de bijuterii ofereau
regilor produsele lor: în anul 1546 Stephen Vaughan, agentul lui Henry VIII în
Antwerp, îi scria lui Paget în Londra pentru a-i spune despre un pandantiv, format dintr-
un diamant mare, susţinut de un satir şi o nimfă, având agăţată în partea de jos o perlă.
Răspunsul dat lui Vaughan a fost acela că “regele nu trebuie sâcâit cu bijuteriile, având
mai multe decât majoritatea regilor creştinătăţii”.
Tot în această perioadă sunt inaugurate şi primele muzee ale lumii, denumite
deseori “cabinete de curiozităţi”.
Bijuteriile Renaşterii târzii devin exuberante şi remarcabile. Pietrele tari: jasper,
heliotrop, cristalul, devin o obsesie. Preocupaţi de bijuterii, Sfântul Împărat Roman
Rudolph II, Regele Franţei şi Marele Duce al Toscanei comandă înfiinţarea în Praga,
Paris, respectiv în Florenţa a unor ateliere de şlefuit şi tăiat pietre. Nici principii vremii
nu se lasă mai prejos, înfiinţând, la rândul lor, propriile ateliere în Dresda, Berlin, Praga,
Saint Petersburg, Copenhaga, Madrid etc., aceasta fiind o dovadă a statutului lor şi a
respectului de sine.
Bijuterii din secolul al XVII – lea
În secolul XVII schimbările din moda vestimentară au impus noi stiluri în
bijuterii. În timp ce materialele închise cereau podoabe elaborate din aur, materialele în
nuanţe pastelate erau accesorizate cu pietre preţioase şi perle. O dată cu extinderea
comerţului, nestematele au devenit din ce în ce mai disponibile. Se dezvoltă trendul
motivelor botanice.
Bijuterii din secolul al XVIII – lea
În secolul XVIII vedetele sunt diamantele, iar meşteșugul tăieturilor în pietre
aproape că atinge perfecţiunea, astfel încât acestea strălucesc mai mult decât oricând.
De regulă, pietrele preţioase sunt aplicate în monturi de argint, pentru a le evidenţia mai
bine.

31
Bijuterii din secolul al XIX – lea
Secolul XIX este marcat de intense schimbări industriale şi sociale, însă în ceea
ce priveşte design-ul podoabelor accentul este pus pe trecut. În primul deceniu, stilul
clasic este foarte popular şi evoca gloria Greciei antice. Se manifesta un oarecare interes
şi pentru bijuteriile perioadei medievale şi renascentiste. În paralel încep să se poarte
podoabele decorate cu flori sau fructe.
Bijuterii din secolul al XX – lea
Din 1960 graniţele în bijuterii au fost într-o continuă redefinire. Convenţiile au
fost sparte de diferite generaţii de bijutieri independenţi, educaţi la colegii de artă şi care
veneau cu idei radicale. Noile tehnologii şi materialele nepreţioase, printre care plastic,
hârtie şi textile, au restabilit noţiunea de tradiţional. Bijutierii avantgardiştilor au făcut
posibilă interacţiunea bijuteriilor cu corpul, împingând limitele proporţiilor şi al purtării
lor. Podoabele s-au transformat în obiecte de artă de purtat.

CONCLUZII
Bijuteriile utilizate în decursul timpurilor au fost: coliere, brăţări, cercei,
pandantive, broşe, inele.
În trecut, bijuteriile făceau parte din categoria acelor simboluri ce permiteau
recunoaşterea, într-o prima fază, a statutului, apartenenţei şi condiţiei sociale a
persoanelor care le purtau, mentalitate care s-a menţinut, în mare parte, până în zilele
noastre. Aceste codificări sunt astăzi estompate prin uniformizarea producţiei, specifice
societăţii actuale, uniformizare care tinde să şteargă diferenţele de statut, sex şi vârstă.
În ciuda faptului că producţia de bijuterii tinde să devină una în masă, indivizii
au tendinţa de a imprima propria personalitate şi propriul stil obiectelor pe care le poartă.
Preferinţa pentru un anumit tip de bijuterie este adesea justificată invocând nevoia de
adaptare la propria personalitate a indivizilor. Profilerarea în prezent a aşa – numitelor
bijuterii «fantezie» sau a celor «exotice» ne indică, în fapt, tocmai ideea că fiecare are
posibilitatea de a se distinge de restul persoanelor. Astfel, în final, nu mai rămâne decât
ca acest joc al diferenţierii să presupună existenţa anumitor reguli. Dacă bijuteriile sunt
capabile să însoţească întregul nostru parcurs existenţial, aceasta se datorează faptului
că ele sunt considerate, în cultura noastră, ca fiind obiecte «preţioase» menite să
cristalizeze relaţii sociale puternice.
Într-o oarecare măsură, bijuteriile pot fi considerate şi un straşnic truc al
încrederii: o mare paradă a bijuteriilor poate semnaliza adevăratul statut al purtătorului
sau, dimpotrivă, poate ascunde instabilitatea materială a acestuia.
Gusturile iubitorilor de bijuterii se îndreaptă spre stilul casual–chic, în
concordanţă cu situaţia economică şi moda actuală.

BIBLIOGRAFIE:
1. Lavinia Maria Mihaela Gherban – Lucrare metodico – ştiinţifică pentru obţinerea
gradului didactic I în învăţământ cu titlul „Învăţarea creativă în lecţiile de chimie” ,
Timişoara, 2011, 62-80
2. Liviu Andronovici, „Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia
precreştină : (reprezentări ezoterice şi simboluri)”, Ed. Bucureşti, Bucureşti, 2009
3. https://aureliaioana.wordpress.com/category/bijuterii-antice-si-clasice/
4. http://www.artline.ro/INF-BIJUTERIILE_MEDIEVALE-i16.html
5. http://www.artline.ro/inf-bijuteriile_antice__europa-i15.html

32
6. https://aureliaioana.wordpress.com/category/bijuteriile-italiene/
7. http://www.artline.ro/INF-AZTECII__INCASII__MAIASII-i14.html
8. http://documents.tips/documents/istoria-bijuteriilor.html
9. http://www.artline.ro/INF-CHINA_ANTICA-i13.html
10. https://aureliaioana.wordpress.com/category/bijuteriile-in-grecia-antica/
11. http://www.artline.ro/INF-INDIA_ANTICA-i12.html

POVEŞTI DESPRE CHIMIE


Prof. Angi Fraunhoffer

Şcoala Gimnazială Giarmata

a) Piatra de pe malul unui râu

Piatra este o parte din mediul înconjurător care ne arată existenţa unei legături
foarte puternice între natură şi chimie.
Geochimiştii din al treilea deceniu al secolului nostru au lansat o ipoteză care
susţinea că în orice probă naturală, (piatră, lemn, pământ) găsim atomii fiecărui element
cunoscut pe Pământ. Folosind chimia analitică s-a dovedit că această ipoteză nu este
corectă în totalitate.
Analizarea oricărei pietre aduse de la marginea unui râu a făcut posibilă
concluzionarea că piatra este un amestec de substanţe chimice complexe, care cuprinde
în principal siliciu, aluminiu, oxigen, potasiu, zinc, argint, şi urme fine de alte elemente.

b) Secretul zăpezii

Există diferenţă între apa obişnuită şi apa obţinută din zăpada topită ?
Răspunsul a fost găsit cu ajutorul unui experiment făcut pe pui de găină; mai
exact , unui grup de pui de găină li s-a dat să bea apă obişnuită iar unui alt grup i s-a dat
zăpadă topită care conţinea şi bucăţi de gheaţă.
După o lună şi jumătate s-a observant că diferenţele erau mari: pornind de la
comportamentul puilor şi până la mărimea lor – cei care beau apa obişnuită erau liniştiţi
şi mai mici, spre deosebire de ceilalţi care înghiţeau cu lăcomie apa ca şi cum ar fi ceva
gustos, în timp ce ei erau mai grei şi mai mari.
Explicaţia constă în procesul de topire: moleculele apei au un schelet strict
funcţional care diferă de cel al gheţii, aceasta păstrându-şi structura chiar şi după topire.
Deşi zăpada topită pare lichidă, moleculele apei rămân în formă de gheaţă, ceea ce duce
la creşterea activităţii chimice faţă de apa obişnuită . Zăpada topită se combină mai uşor
cu alte substanţe decăt apa obişnuită , participând la diferite procese biochimice.
Concluzia oamenilor de ştiinţă este că structura gheţii se aseamănă foarte mult
cu structura apei dintr-un organism, diferenţa constând în faptul că asimilarea apei din
zăpada topită se face fără consum de energie, deoarece structura apei obişnuite nu suferă
nicio rearanjare a moleculelor.

33
c) Multitudinea compuşilor chimici

Dacă cineva ar dori să cunoască câţi compuşi chimici pot forma elementele din
Sistemul periodic, n-ar afla niciodată răspunsul, deoarece în laboratoarele de chimie din
lume sunt sintetizate zilnic noi substanţe, iar ritmul este în creştere.
Se cunoaşte sigur că cel mai simplu compus este molecula de hidrogen, deoarece
el este primul element dar şi cel mai uşor. În schimb, cel mai simplu compus organic
este metanul, în compoziţia căruia găsim un atom de carbon şi patru atomi de hidrogen.
Substanţele organice sunt de peste 6 ori mai numeroase decât cele anorganice,
deoarece primele sunt mult mai uşor de sintetizat.

d) Fosforul şi piatra filozofală

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii îşi doreau să devină cei mai bogaţi din
lume… şi printre aceştia se afla şi un negustor din Hamburg pe nume Henning Brand.
Auzind că alchimiştii acelei perioade pretindeau existenţa unei pietre, numită “piatra
filozofală”, ce poate transforma totul în aur, acesta a început să-şi dedice timpul
descoperirii acesteia, dizolvând, amestecând, calcinând diferite minerale şi amestecuri.
Într-o seară , el a descoperit în fundul retortei sale o substanţă albă ca zăpada, ce
ardea cu repeziciune, luminând în întuneric şi degajând un fum gros, asfixiant.
Această descoperire a fosforului, denumit de la grecescul “purtător de lumină”, a
făcut posibilă studierea unui element foarte important datorită proprietăţilor şi
utilizărilor sale multiple: de la ţesuturile cerebrale, procesele respiratorii, muşchi la ţesut
osos şi mai departe la plante şi nu numai…
Strălucirea fosforului provine de la norii de vapori de fosfor existenţi deasupra
sa, ce se oxidează şi degajă o mare cantitate de energie care, excitând atomii de fosfor,
determină fosforescenţa.

e) Chimia şi fragii

Fragii, te duc cu gândul la pădure, la o zi călduroasă, la gustul dar şi la mirosul


lor de neconfundat, alcătuit din 91 de mirosuri diferite.
Se ştie că mirosul este un fenomen complex şi este determinat de structura
moleculară a substanţelor, el putând fi mai puternic sau mai slab, mai plăcut sau – nu.
Utilizând cromatografia gaz-lichid - având ca absorbant un amestec de dioxid de
siliciu SiO2, cu un lichid nevolatil, iar faza mobilă, un gaz nobil-argonul - s-a descoperit
că mirosul fragilor are în componenţa sa 96 de substanţe, cu greutatea totală în probă de
doar 10-12 grame.

BIBLIOGRAFIE:
1. L.Vlasov, D.Trifonov “107 Povestiri despre Chimie”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
2. R. Winston, “Misterele Chimiei’, Editura Litera Internaţional, 2008.
3. https://www.newscientist.com/article/dn19931-tree-like-giant-is-largest-
molecule-ever-made/

34
IV. CONSULTAȚII LA CHIMIE

OBȚINEREA COMPUȘILOR CHIMICI DERIVAȚI AI ANILINEI


*Schema reacțiilor de sinteză *
Prof. dr. Adrian Ștefan Chiriac1
Prof. dr. gradul I, Alina-Andrea Bârsan2

1- Departamentul de Chimie, Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie,


Universitatea de Vest Timișoara
2- Colegiul Tehnic ”Emanuil Ungureanu” Timișoara

ANILINA, fenilamina, C6H5NH2

1. SCURT ISTORIC 1,2]


În anul 1826, Otto Unverdorben (1806-1873), la vârsta de 20 de ani, a obținut
prin distilarea distructivă în mediu alcalin a indigoului din planta cultivată un ulei
albastru, pe care l-a numit ”CRYSTALIN”, care conținea anilina.
În 1834, Freidlier Ferdinand Runge (1794-1867) a izolat din gudronul de
cărbune o substanță care prin tratare cu clorură de var s-a transformat într-o substanță cu
o minunată culoare albastră, numind-o KYANOL sau CIANOL.
În anul 1840, Carl Juliu Fritzche (1806-1871) a fost cel dintâi care a dat numele
de ANILINĂ produsului pe care l-a obținut tratând indigoul cu hidroxid de sodiu.
Prima sinteză a anilinei (dându-i numele BENZIDAM) fost realizată de către
Nikolai Nikolaevici Zinin (1842), prin reducerea nitrobenzenului cu sulfură de amoniu.
Un an mai târziu August Wilhelm von Hofmann a obținut din indigo substanța pe care a
analizat-o și a stabilit că este aceeași cu produsele obținute anterior de Runge și Zinin.
În anul 1856, Wilhelm Henry Perkin a preparat primul colorant sintetic prin
oxidarea sulfatului de anilină.
În 1854, I. A. Bechamp a elaborat procedeul industrial de obținere a aniliniei
prin reducerea nitrobenzenului cu fer și acid clorhidric, metodă care s-a extins
promovată de reputatele firme AGFA și BASF devenind principala sursă de obținerea a
anilinei ca principal intermediar pentru industria coloranților azoici.

2. PROPRIETĂȚI FIZICE  1,2,3,4]


Anilina este un lichid care proaspăt distilat este incolor, dar în aer se colorează
în galben și treptat în brun (p.f.80-170 . Constanta sa de bazicitate este mai însă decât
a amoniacului și ale aminelore alifatice (Kb = 3,8.10-10). Anilina este parțial solubilă în
apă; 3,4% părți în greutate în soluția saturată, la 20 . Sărurile de anilină (mai puțin
sulfatul) sunt ușor solubile în apă.

3. METODE DE OBȚINERE 3-5]


 Din uleiul ușor obținut prin distilarea fracționată a gudronului de cărbune (uleiul
de anilină–fracțiunea colectată în intervalul 80-170 );
 Prin reducerea nitrobenzenului cu fer și acid clorhidic, metodă (Bechamp)
industrială consacrată;

35
 Reducerea nitrobenzenului cu hidrogen în stare născândă Fe, Sn, Zn + HCl) sau
agenți reducători precum H2S, NaOH, NaHS, KHK;
 Reducere catalitică și electrolitică.

4. PROPRIETĂȚI CHIMICE
 Reacționează cu:
- acizii minerali ⇒ săruri de amoniu
- acizi organici (HCOOH) ⇒ formamină
- cloruri ale acizilor carboxilici ⇒ derivați acilați
- aldehide și esteri
- acid azotos + acid clorhidric (1-5 ) ⇒ săruri de diazoniu
- cu iodura de alchil ⇒ baze cuaternare de amoniu
 Reacție de oxidare ⇒ nitrozo derivați
 Reacții de substituție cu:
- Bromul ⇒ 2,4,6–tribromderivatul
- Acidul sulfuric ⇒ acidul sulfanilic
- Acidul azotic ⇒ o,p–nitroaniline

5. REACȚII ANALITICE DE IDENTIFICARE


 Anilina, în soluție apoasă de hipoclorit de calciu dă culoare verde persistentă.
 Prin diazotare cu HNO2 + HCl și cuplarea sării de diazoniu cu ß-naftol se
formează colorantul azoic 3]

6. ÎNTREBUINȚĂRI
Anilina are foarte multe întrebuințări: la fabricarea de coloranți, medicamente,
acceleratori de vulcanizare, stabilizatori pentru pulberea fără fum, fotoacceleratori,
poliuretani ș.a. 3, 7]. Acesta este unul dintre motivele pentru care am consacrat acest
articol obținerii și întrebuințării unei multitudini de produși chimici, derivați ai anilinei.

7. TOXICITATE
Inhalată în cantități mari este toxică

8. SCHEMA REACȚIILOR DE OBȚINERE A DERIVAȚILOR ANILINEI

I. Se dă lista de produși codificați prin numerotarea de la 1 la 26.

1 2-Mercaptobenztiazol 14 2-Mercapto-4-cloranilină
2 Acetanilidă 15 Acid fenilhidrazin-p-sulfonic
3 p-Aminoacetanilida 16 Acid fenilmetilpirazolonsulfonic
4 p-Nitroanilină 17 Fenilhidrazină
5 p-Fenilendiamidă 18 Fenilmetilpirazolonă
6 2-Nitro-1,4-fenilendiamidă 19 p,p –Diaminodifeniluree
7 2,4-Dicloranilina 20 Tiocarbanilida
8 2,4,6-Tricloranilina 21 p,p –Diaminidifeniltioureea

36
9 Acid sulfanilic 22 Chinolina
10. Acidanilin-2,4-disulfonic 23 Chinaldina
11 Acid anilin-2,4-disulfonic 24 Amida acidului sulfanilic
12 Acid 2,6-dicloranilin-4-sulfonic 25 Fenilglicina
13 2,6-Dicloranilina 26 Anilida acudului acetoacetic

II. Scrieți formulele chimice ale compușilor (1-26) și ale intermediarilor (A-P).

37
38
III. Scrieți ecuațíile reacțíilor chimice prin care se obțín compușii (1- 26), în care
sunt integrate și formulele compușilor intermediari implicați (A–P) pentru
schema de reacțíi:

IV. Ecuația chimică și mecanismul reacției de obținere a anilinei prin reducerea


nitrobenzenului cu fer și acid clorhidric.
V. Scrieți ecuațiile reacțiilor chimice prin care se sintetizează produșii (1-26)
A → 3; 2 → 6; 9 → 13; 9 → 15; A → 17; A → 2
VI. Care este natura și compoziția gudronului de huilă? 14,5,6]
VII. Prin distilare, gudronul de cărbune este fracționat în funcție de temperatură,
Se obțin fracțiunile: ulei ușor, ulei mediu, ulei greu, ulei de antracen,
reziduu. Care sunt principalii compuși chimici conținuți în fiecare dintre
aceste fracțiuni (clase de compuși, reprezentanți)?

39
9. ANILINA, PAGINI DE POVESTE 8,9]
Friedlieb Ferdinand Runge s-a născut la 8.02.1795, într-o localitate din
vecinătatea orașului Hamburg. A studiat medicina la Universitățile din Berlin și
Gottingen, medicina și chimia la Universitatea Cehă. A obținut titlul de doctor în
medicină (1819) și cel de doctor în filozofie (1822). În anul 1819 a descoperit
proprietățile toxice ale atropinei, efectul midriatic (dilatrea pupilei) exercitat de
extractul de beladona. Experimentul repetat în fața lui Goethe. Extrem de uimit acesta
care l-a încurajat să analizeze cafeaua. În 1834 Runge a identificat cafeina. A fost
primul care s-a preocupat intens, ani dearândul, de valorificarea gudronului de cărbune,
din care a separat ”uleiul albastru de anilină”. A efectuat cercetări în multe direcții, pe
măsura ”muntelui de idei” care l-au capacitat, îndeosebi asupra alcalozilor și
coloranților. Pasionat de cercetare, dependent de slujba în fabrica în care era obligat de
acționari să producă la comandă produse ”bănoase”, pe un salariu extrem de modest,
sacrificănd viața sa personală și starea materială, a sfârșit singur, sărac, prea puțin
cunoscut, în anul 1867.
În al 38-lea an al vieții sale, după 3 ani de peregrinări prin Europa, în 1838,
Friedlieb Runge a părăsit catedra de chimie de la Universitatea din Breslau și s-a mutat
la Oranienburg, unde a devenit șef al laboratorului din fabrica de produse chimice a
prietenului său Hempel, care servea interesele Comerțului Maritim Regal. Era deosebit
de mulțumit că, în sfârșit, avea la dispoziție un laborator propriu în care putea să facă
orice lucrare, să experimenteze orice idee - nu puține - care se nășteau în mintea sa.
În fiecare săptămână, pe râul Havel, de la Berlin veneau două vase care aduceau
apa amoniacală provenită de la uzina unde se făcea spălarea gazului de iluminat. Din
această apă se extrăgea ca produs principal amoniacul. În întreprinderea al cărui angajat
devenise se mai produceau acid sulfuric, sulfați de fier, de zinc și de cupru. Se preparau
de asemenea acid clorhidric, sulfat de sodiu și sodă. Un vizitator neavizat al fabricii
era ”amețit” de amestecul de mirosuri care proveneau de la amonoic, salpetru de Chile,
azotatul de potasiu, pirite, sulfați de Messina, pământ sulfuros de Islanda, sulf brut din
Galiția. Fabrica mai cuprindea o rafinărie pentru argint, secția de cărbune animal, o
uzină de negru de fum, secțiile pentru amoniac și piatră acră.
În preajma uzinei se aflau mlaștini umplute cu un lichid negricios și cu miros
neplăcut, împrejmuite cu lăteți. Acest lichid era gudronul de huilă stocat, care la acea
vreme nu era folosit. Runge a devenit extrem de preocupat de a valorifica acest deșeu.
Își punea întrebarea ”dacă gudronul de huilă, alcătuit din mai multe substanțe era un
simplu amestec format din substanțe simple ”nelegate” sau erau ”legate” mai mult sau
mai puțin formând o combinație”. 8]
A început experimente prin care încerca să separe componentele din gudron și să
le cerceteze pe fiecare în parte. Primul și cel mai simplu mijloc folosit a fost dizolvarea
selectivă. Știa că grăsimile se dizolvă în eter, nu și în spirt sau apă, iar rășinile doar în
spirt; sărurile, bazele și acizii în apă și doar unele în apă și în spirt, în amestec de apă-
spirt. Folosind apă, eter și spirt, după ore întregi de încălzire sub agitare, după filtrare, a
constatat că nici unul dintre componenții gudronului de huilă nu erau solubili în apă.
Fără a se descuraja, Runge a decis să folosească metode de lucru mai energice. A
efectuat distilări la temperaturi mai ridicate, cu sau fără adaos de substanțe acide sau
bazice. Primul distilat obținut a foat un lichid ușor și uleios, cu miros pătrunzător.
Rediul era negru, tare ca piatra. Lichidul obținut l-a amestecat cu lapte devar, și, după
încălzire a rezultat o soluție clară. La aceasta a adăugat acid clorhidric și spre marea sa

40
surpriză, Runge a obsevat apariția unor picături clare și siropoase. După verificări, s-a
convins că a obținut un nou acid (un acid din cărbune !!!) pe care l-a numit acid carbolic.
Prin încălzirea recipientului în care se afla calciu carbolic, apa s-a evaporat și
substanța din vas a devenit tot mai densă și a ajuns să fie uscată și cristale incolore s–au
depus pe pereții vasului. Treptat însă substanța a devenit, succesiv, roz, roșie și în final
carmin strălucitor. Deși îi era clar că nu ajunsese la sfârșitul cercetărilor, din acidul
carbolic obținuse acidul rezolic.
Deși acționarii îl somau să fie cât mai eficient și să nu irosescă timpul cu
cercetările, Runge continua să cerceteze comportarea FENOLULUI (acidul carbolic)
obținut din gudronul de huilă, proprietățile și posibilele întrebuințări ale acestuia. Sute
de experimente conduse cu mare grijă, cu notarea minuțioasă a condițiilor folosite și a
observațiilor înregistrate.
După ce folosise laptele de var, Runge a tratat uleiul separat cu acid sulfuric
diluat, a adăugat leșie de potasiu și a distilat amestecul rezultrat. Gazele degajate aveau
miros de migdale amare. În retortă a rămas un lichid alb (numit de el, LEUCOL). Nu
bănuia că acest produs urma să devină foarte important pentru fotografia în culori.
Au urmat ani de muncă istovitoare în care, deși a obținut multe noi substanțe de
culori diferite (purpuriu-strălucitor, verde intens, ș.a.), nu reușea să clarifice pe deplin
structura chimică a produșilor obținuți, mecanismul de obținere și de transformare,
funcție de condiții și parteneri chimici de reacție.
Imensa cantitate de rezultate experimentale, notate cu minuțiozitate, au fost
sistematizate și cuprinse în darea de seamă – ”Desprea unele produse ale distilării
gudronului”- în care erau descrise 3 baze și 3 acizi, substanțe decoperite de el. Lucrarea
scrisă a fost trimisă băncii Comerțului Maritim Regal și profesorului J. Liebig din
Gissen, și abia în anii următori a fost publicată în revista Annalen der Physik und
Chemie 10].
Deoarece la Oranienburg Runge nu a avut un aparat de combustie pentru a face
analiza elementală, Runge nu a reușit să stabilească compoziția chimică pentru nici una
dintre substanțele pe care l-a descoperit.
Câțiva ani mai târziu, doctorul W. A. Hofmann, pasionat de chimie, a ajuns să
cunoască lucrarea publicată a lui Runge. Cu ajutorul aparatului de analiză conceput de J.
Liebig, a efectuat analiza elementală, calitativă și cantitativă pentru cianolul separat din
uleiul gudronului de cărbune, stabilind compoziția: C:H:N în raporturi masice 70:8:15.
Ca urmare, a rezultat formula chimică brută C12H14N2. Hofmann a stabilit aceeași
formulă și pentru produsul obținut din distilarea soluției de indigo și pentru produsul de
sinteză obținut de Zinin.

10. CONCLUZIA:
CRISTALINULUL lui Unverdorben, CIANOLUL lui Runge, ANILINA lui
Fritzsche și BENZIDAMUL lui Zinin sunt una și aceeași substanță, ANILINA.
Ecuațiile de transformae a anilinei în derivații (1-26) conform schemei propuse
vor fi prezentate în numărul următor al revistei.

11. BIBLIOGRAFIE:
1.Nenițescu C. D., ”Chimie organică”, vol.I, II, ed.VIII, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1880.
2.Avram Margareta, ”Chimie organică”, vol.I,II, Editura Zecasain, București, 1994.

41
3.Urseanu F., Tărăbășanu-Mihăilă C., Bozga G., ”Probleme de chimie și tehnologie
chimică”, Editura Tehnică, București, 1978.
4.Vorojțov N. N., ”Bazele sintezei produșilor intermediari și coloranți”, Editura Tehnică,
București, 1960.
5.Effos L. S., Kritko I. Ya, ”Chimia și tehnologia compușilor aromatici în exerciții și
probleme (limba rusă), Editura Khimia, Leningrad, 1971.
6.Winnacker K., Weingaertner E., ”Tehnologie Chimică Organică”, vol. I, Editura
Tehnică, București, 1958, p. 84-99.
7.Partington J.R., ”A Short History of Chemistry”, McMillan Co ,London , 1937, p.213,
250, 260-1, 270.
8.Volkov V.A., Vonskyi E.V., Kuznetzov G.P., ”Khymia. Biografii ale chimiștilor”
(limba rusă), Editura, Naukova Dumka”, Kiev, 1984, p.440, 149-150.
9.Schenzinger K,A., ”Anilina”, Editura Corjan, București, 1942.
10.Runge F. F., Annalen der Physik und Chemie, 31, p. 513-524; 32, 331.

ORBITALI MOLECULARI. LEGĂTURA METALICĂ


Conf. univ. dr. Delia ISAC, Lector univ. dr. Daniela DASCĂLU,
Prof. univ. dr. Adrian CHIRIAC, Conf. univ. dr. Vlad CHIRIAC

Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie,


Departamentul de Biologie-Chimie

INTRODUCERE
Un număr mare de elemente cu electronegativități scăzute (XE < 2,1) în stările
de agregare condensate ale materiei lichidă și solidă prezintă ca tip de interacțiune între
atomi legătura metalică.
Conform metodei legăturilor de valență (M.L.V.), Pauling consideră că legătura
metalică este o covalenţă delocalizată pe direcţiile în care se plasează atomii vecini
proximi în reţeaua cristalină. Legătura de doi electroni reprezintă „o stare limită”. Ea se
desface şi se reface mereu între vecinii proximi din reţea. „Imaginea Pauling” cu privire
la legătura metalică poate fi redată succint prin reprezentarea din Figura 1.

Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li

Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li Li etc.

Figura 1. Structuri limită în reţeaua litiului

Pe baza metodei orbitalilor moleculari (M.O.M.) cei N atomi îşi combină liniar 4
N O.A. (un orbital ns şi 3 orbitali np) dacă elementul este dintr-o grupă principală a
perioadei a 2-a sau 6 N O.A. (1 O.A ns, 3 O.A. np şi 2 O.A. nd pentru elementele
grupelor principale din perioadele mari, respectiv 1 O.A. ns şi 5 O.A. (n-1)d pentru
elementele grupelor secundare) (Figurile 2 și 3).

42
Figura 2. Structura benzilor energetice pentru Na şi Mg

Figura 3. Structura benzilor energetice pentru metalele tranziţionale

Metoda orbitalilor moleculari cunoscută și sub denumirea de teoria benzilor sau


a zonelor (Fermi, Bloch, Brillouin) consideră legătura metalică ca o legătură covalentă
puternic delocalizată, formată în câmpul tuturor nucleelor în care orbitalii moleculari
formează benzi de energie.
Ordinul de legătură (o.l.) al rețelei metalice se calculează raportând numărul de
perechi de electroni ai celor N atomi de metal pe care îi conține la numărul de orbitali
moleculari de legătură (O.M.L) ai sistemului [1].

REZULTATE ȘI DISCUȚII
La metalele din grupele principale care au în stratul de valență 4 O.A. (1 O.A. de
tip s și 3 O.A. de tip p) din N atomi se formează 4 N O.M. dintre care 2 N O.M.L. și 2 N
O.M.A. (orbital molecular de antilegătură).
Orbitalii moleculari de legătură și antilegătură fiind degenerați se contopesc în
benzi de energie sau zone de energie.
Conform principiilor mecanicii cuantice O.M.L. formează porțiunea de cea mai
joasă energie, care este ocupată cu electroni, fiind denumită bandă de valență (B.V.). În
funcție de numărul de electroni din stratul de valență al metalului B.V. conține perechi
de electroni, constituind banda de legătură. Porțiunea neocupată din B.V. este banda de
conducție, unde pot circula electronii, când se află sub influența unei diferențe de
potențial electric, sau de temperatură, determinând astfel conductibilitatea electrică și
termică a metalului [2].
La elementele din grupa I A, cu un singur electron în stratul de valență, având
N/2 perechi de electroni pentru cei N atomi din rețeaua metalică o.l. = (N/2)/2N, adică
banda de legătură reprezintă 1/4 din B.V., iar restul este bandă de conducție. Legătura
dintre acești atomi de metal alcalin fiind mai slabă temperaturile de topire și fierbere
sunt joase, densitățile și duritățile mici, razele atomice, conductibilitatea electrică și
termică mari. La metalele din următoarele grupe principale ordinele de legătură cresc: II
A (N/2N), III A (3N/2)/2N, IV A (2N/2N), iar legăturile dintre atomi devin mai
puternice. Proprietățile corespunzătoare sunt: temperaturi de topire și fierbere mai

43
ridicate, densități și durități mai mari, raze atomice și conductibilități electrice, respectiv
termice mai mici.
Metalele din celelalte grupe principale ocupă și porțiuni din banda O.M.A., ceea
ce conduce la anularea efectului de legare a unui număr corespunzător de electroni din
banda de legătură.
La metalele din grupele secundare orbitalii favorabili formării legăturii metalice
sunt cei de tip s din stratul de valență și cei cinci orbitalilor (n-1)d, care au energia
apropiată de a orbitalilor ns. Astfel la elementele tranziționale din cei șase O.A. ai unui
număr de N atomi se formează 3 N O.M.A. și 3 N O.M.L., care se ocupă cu perechi de
electroni la fel ca și cei ai metalelor din grupele principale. Propunem spre analiză
structurile de benzi ale metalelor blocului d din perioada a patra (Tabelul 1), în corelație
și cu datele de literatură [3, 4].
 De la Sc la Cr crește densitatea elecronică în B.V. și paralel crește tăria
legăturii din rețeaua metalică.
 Începând cu Mn se ocupă parțial și banda corespunzătoare O.M.A., anulând
prin aceasta parțial efectul de legare. Rezultă un număr de orbitali moleculari de
nelegătură monocentrici (O.M.N.M.) egal cu numărul electronilor ce depășește 6 N e.
Acești electroni rămân localizați la atomii respectivi, folosind O.A. 4p cu energie mai
mare. Astfel numărul perechilor de electroni din B.V. scade.
 Au aceleași ordine de legătură metalele din seriile: Sc, Co, Zn; Ti, Fe; V, Mn.
 La Cu diferența dintre energia B.V. și cea a nivelului (n-1)d în care se află
O.M.N.M. este foarte mică, încât aceștia se pot intersecta și o parte din electronii aflați
pe O.M.N.M. participă la legătura metalică.
 La Zn cei 10 N electroni (5 N perechi) sunt localizați la atomi într-un înveliș
complet ocupat cu electroni, a cărui energie este mult mai mică decât cea a O.A. 4s și
4p. De aceea legătura metalică se realizează cu participarea O.A. 4s și 4p ca la
metalele din blocul s sau p.

44
Tabelul 1. Popularea cu electroni în starea fundamentală a orbitalilor moleculari pentru metalele tranziționale din perioada a patra

Grupa III B IV B VB VI B VII B VIII B IB II B


Elementul Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn
Electroni 3d d1 d2 d3 d5 d5 d6 d7 d8 d10 d10
Total electroni (3d+4s) la
3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
un atom
Total perechi de electroni 3N 5N 7N 9N 11N
2N 3N 4N 5N 6N
la N atomi 2 2 2 2 2
Ordin de legătură (o.l.) 3N 5N 5N 3N N
2N 2 3N 2N 2 N 1 N 1
2 1  2 5 1 2 5  2 1  2 1 
3N 3 3N 3N 3 3N 3 2N 2
3N 2 3N 6 3N 6 3N 2 3N 6

Perechi de electroni
- - - - N 2N 3N 4N 5N 5N
localizați în O.M.N.M.
Perechi de electroni 3N 5N 5N 3N N
2N 3N 2N N N
disponibili delocalizării 2 2 2 2 2

45
CONCLUZII
 Pe măsură ce numărul de electroni de valență ai metalului crește, aceștia ocupă o
porțiune tot mai mare din B.V.
 Rețeaua metalică interpretată de M.O.M. corespunde unui sistem cu orbitali
moleculari policentrici.
 Tăria legăturii metalice depinde de gradul de ocupare al O.M.L. Cu cât ordinul
de legătură este mai mare metalul este mai dur, în schimb conductibilitățile sale termică și
electrică sunt mai scăzute.

BIBLIOGRAFIE
[1] V. Chiriac, V. A. Chiriac, D. Dascălu, D. Isac, „Curs de chimie generală”, Ed. Mirton,
Timișoara, 2003, p. 102-103.
[2] G. Marcu, M. Brezeanu, A. Bâtcă, C. Bejan, R. Cătuneanu, „Chimie anorganică”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1984, p. 125.
[3] C. Drăgulescu, E. Petrovici, „Introducere în chimia anorganică modernă”, Ed. Facla,
Timișoara, 1973, p. 296.
[4] A. Bâtcă, „Chimia anorganică modernă în întrebări și răspunsuri”, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1981, p. 288.

FENILALANINA – AMINOACID ESENȚIAL

Prof. Lucia Dima

Colegiul Tehnic „Ion Mincu” Timișoara

Fenilalanina face parte din categoria aminoacizilor aromatici. Organismul uman nu


poate sintetiza nucleul aromatic, ceea ce justifică încadrarea fenilalaninei în categoria
aminoacizilor esențiali, aminoacizi care trebuie să se regăsească în mod obligatoriu în hrană.
Fenilalanina se mai numește acid 2 – amino – 3 – fenilpropanoic. Fenilalanina, are formula
moleculară .
Prezența în structură a unui atom de carbon asimetric explică apariția unei perechi
de enantiomeri, cei doi izomeri deosebindu-se prin activitatea lor optică, adică prin
proprietatea de a roti planul luminii polarizate. Cele două structuri enantiomorfe nu sunt
superpozabile, nici prin translaţie, nici prin rotaţie, fiind în aceeaşi relaţie pe care o are o
are un obiect cu imaginea sa în oglindă.
Cele două forme, cei doi izomeri care se deosebesc prin activitatea lor optică, sunt:
forma L – fenilalanina, forma levogiră (care rotește planul luminii polarizate spre stânga)
care este prezentă în proteinele naturale și forma dextrogiră (care rotește planul luminii
polarizate spre dreapta), D – fenilalanina, foarte rar întâlnită în natură (în unele peptide din
antibiotice, în peretele celulelor bacteriene şi în proteine din ţesuturile tumorale).
O altă deosebire între cele două forme izomere ale fenilalaninei constă în faptul că,
L – fenilalanina este un aminoacid esential, în timp ce D – fenilalanina nu este. Cei doi

46
izomeri se mai deosebesc și prin proprietățile lor farmacodinamice, D – fenilalanina are
efecte analgezice, în timp ce L – fenilalanina nu are.

Figura 1: L – fenilalanina

Fenilalanina se găsește în procent de 6% în majoritatea proteinelor (5,5 % în edestina


din cânepă, 5,9 % în insulină, 4 – 5 % în proteine musculare, 6,59 % în albumina din serul
bovin). Proteinele din hrană au un procent variabil de fenilalanină, astfel gliadina din grâu
conține numai 2,5 % fenilalanină, iar zeina din boabele de porumb, un procent mai mare de
6,4 %. Fenilalanina provenită din degradarea proteinelor poate fi folosită pentru sinteza
proteinelor proprii.
Excesul de fenilalanină este transformat ireversibil în tirozină. Reacția este catalizată
de fenilalanin hidroxilază, enzimă prezentă numai în ficat.

Figura 2:Reacția de transformare a fenilalaninei

COOH

H 2N CH

CH 2

OH

Figura 3: tirozina

La nivelul glandei tiroide, tirozina este utilizată pentru biosinteza hormonilor tiroidieni:

47
H2N CH COOH
CH2

H2N CH COOH I I
CH 2 O

I I I I
OH OH

Figura 4: 3,5 - diiodtirozina Figura 5: tiroxina

Tirozina se transformă și în dihidroxifenilalanină (DOPA), care servește la


biosinteza adrenalinei și a noradrenalinei.

H2N CH COOH
CH2

HO
OH Figura 6: dihidroxifenilalanină (DOPA)

NH 2 NH CH3

CH 2 CH2
CH 2 CH2

HO HO
OH OH
Figura 7: noradrenalina Figura 8: adrenalina

48
O mutație poate afecta transformarea fenilalaninei în tirozină, ca atare concentrația
de fenilalanină crește în sânge, în timp ce concentrația de tirozină scade. Concomitent
crește concentrația de fenilalanină și în urină. Valorile crescute de fenilalanină din sânge
determină transformări ireversibile în creier, asociate cu semne evidente de înapoiere
mintală, boala numindu-se fenilcetonurie.
Fenilcetonuria este o boală ereditară cu caracter recesiv, adică se manifestă efectiv,
doar în cazul în care persoana moștenește de la ambii părinți gena mutantă care determină
boala. Tratamentul constă în acest caz în limitarea aportului de fenilalanină, adică în
limitarea consumului de proteine și concomitent cu suplimentarea hranei cu ceilalți
aminoacizi.
Necesarul de fenilalanină este de 2,2 g/zi pentru un adult care nu prestează muncă
fizică și poate ajunge până la 6 g fenilalanină/zi, în funcție de efortul depus. Conținutul de
fenilalanină este de 1,7% în soia și în semințele de dovleac, de 1,4% în brânză, de 1% în
boabele de fasole, mazăre și în arahide, de 0,8% în carnea de pui, de 0,7% în nuci, pește,
ouă, carne porc și de 0,4% în făina de grâu. Aceste informații sunt deosebit de utile, în
cazul în care se impune limitarea aportului de fenilalanină, ca în cazul bolii denumite
fenilcetonurie, mai sus amintită.
Limitarea consumului de fenilalanină impune o nouă viziune și asupra îndulcitorilor
artificiali folosiți ca atare sau în sucuri. Astfel, mult folositul aspartam este un îndulcitor
artificial, cu putere de îndulcire de 200 de ori mai puternică decât a zahărului. Aspartamul
este un dipeptid format din acid aspartic și fenilalanină. Conținut mare de fenilalanină
regăsim și în făina de lupin, folosită în produsele de patiserie, în așa - numitele shake - uri
proteice, în pateuri vegetale sau în cârnați de post.

BIBLIOGRAFIE
1.I.F. Dumitru, ”Biochimie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
2.I.F. Dumitru, D. Iordăchescu, ”Introducere în enzimologie”, Editura Medicală, București,
1981.
3.https://ro.wikipedia.org/wiki/Fenilalanină.
4.http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_substanteFenil
alanina.html
5.http://prodieta.ro/lupin

49
V. PREOCUPĂRI PRIVIND DIDACTICA CHIMIEI

METODA JOCULUI FOLOSITĂ ÎN LECȚIILE DE CHIMIE LA


LICEE BILINGVE - ALCANI

Prof. Diana Petrean

Liceul Teoretic ,,William Shakespeare” Timișoara

Metoda jocului de rol este adesea utilizată prin diferite tehnici: simulare, joc,
dramatizare sau sociodramă. Prin simulări sunt „imitate” procese reale, dramatizările
presupun redarea prin joc de rol a unei situaţii date, ale cărei roluri, desfăşurare şi final sunt
cunoscute, iar sociodramele presupun explorarea, în mod spontan, a unei situaţii sau a unor
relaţii sociale (Ronald Hyman, Ways of Teaching, p. 234).
Cercetările demonstrează că jocul de rol are o mare capacitate de motivare a celor
care învaţă (idem, p. 238). Prin joc, anumite subiecte pot deveni relevante sau accesibile
pentru elevi. Mai mult, elevul are posibilitatea de a lega mai uşor ceea ce învaţă de o
situaţie concretă; astfel, conştientizează mai bine utilitatea şi relevanţa cunoştinţelor şi
capacităţilor dobândite. Pe de altă parte, în cazul acestei discipline, jocul de rol oferă un
context prielnic pentru a înţelege că viaţa nu se ghidează întotdeauna după principii logice,
că vorbele sau gesturile oamenilor pot fi diferit înţelese şi pot avea consecinţe diferite, că
sentimentele, trăirile sau aşteptările sunt diferite etc. Dar, aceasta înseamnă o prelucrare
didactică a jocului de rol.
Jocul nu se organizează pentru că este amuzant, ci pentru că poate facilita
înţelegerea unor situaţii, a unor relaţii, a implicaţiilor unor acţiuni/ decizii etc. Organizarea
unui joc de rol nu este simplă. Trebuie avute în vedere câteva elemente:
• scopul: de ce avem nevoie de un joc, ce urmărim prin acesta?
• timpul: este suficient timp pentru explicarea sarcinilor, distribuirea rolurilor,
pregătirea/ intrarea în rol, jucarea rolului şi analiza/ interpretarea lui;
• scenariul: informaţiile necesare celor care vor juca (nici prea multe sau nerelevante,
nici prea puţine);
• rolurile: ce/ câte personaje apar, care sunt caracteristicile acestora, li se furnizează
anumite indicaţii despre cum să interpreteze rolul sau nu?
• spaţiul (uneori este nevoie de un spaţiu izolat în care grupul să îşi construiască
scenariul astfel încât ceilalţi elevi să nu asiste la „repetiţii”);
• analiza şi valorificarea jocului de rol (interpretarea, evaluarea unor decizii/ opţiuni,
generalizarea etc.).
Avantaje
 Este motivant pentru elevi
 Facilitează înţelegerea, analiza şi interpretarea unor situaţii/ procese/ relaţii.
 Facilitează analiza unei situaţii din mai multe perspective (oferite de diferitele
personaje implicate).
 Stimulează creativitatea, gândirea critică şi comunicarea între elevi.

50
 Ameliorează relaţia profesor-elevi, în sensul unei comunicări mai bune, mai
apropiate.

Limite/ precauţii
 Alegerea unui subiect din viaţa reală poate genera opinii sau sentimente diferite în
rândul elevilor; cei care cunosc situaţia pot avea obiecţii, pot fi rezervaţi sau
dimpotrivă, pot monopoliza jocul întrucât “ei ştiu mai bine cum a fost”.
 Lipsa unor informaţii suficiente pentru “actori” îi poate împiedica pe aceştia să
joace bine rolurile, fapt ce va îngreuna analiza şi valorificarea didactică a jocului.
 Alegerea temei şi a scenariului astfel încât să fie cu adevărat relevante pentru tema
în discuţie.
Sugestii
În cazul unui joc mai complex, se pot da elevilor materiale suplimentare cu
informaţii despre tema în discuţie (abordări teoretice).
Unii elevi sunt rezervaţi atunci când trebuie să joace un rol. Este mai bine să nu fie
obligaţi să interpreteze, ci să li se acorde timpul necesar pentru a se familiariza cu această
metodă.
Uneori sunt alocate şi roluri de “observatori” în cadrul unui joc de rol.
Observatorilor li se dau informaţii despre ce sau pe cine trebuie să observe. În funcţie de
complexitatea jocului, li se poate da chiar o fişă de observare.
Jocurile prezentate în lecția :,,Alcani ”- clasa a X- a R sunt :

1.Jocul ,,Roata norocului”


Reguli:
1. Învârți roata;
2. Fiecărui număr de pe roată îi corespunde o cerință;
3. Fiecare echipă trebuie să rezolve cerința;
4. Fiecare întrebare valorează un număr de puncte, care merg la echipa câștigătoare;
5. Echipa câștigătoare va fi răsplătită cu un premiu.
Roata va conține exerciții de tipul:
1. Rezolvați problema (1,4)
2. Adevărat sau fals (2,5)
3. Variantă multiplă (3,9)
4. Scrie formula corectă (6,10)
5. Completează spațiile punctate (7,10)
6. Numește corect alcanul (8,11)

The rules of the Wheel of Luck


1. You spin the wheel;
2. Each number written on the wheel corresponds to a question;
3. Each team has to answer the question;
4. Each question is worth a certain amount of points, which go to the winning team;
5. The winning team will be rewarded with a prize.

51
The questions will contain exercises such as:
1. Solve the problem (1,4)
2. True or False (2,5)
3. Choose the right answer (3,9)
4. Write the correct formula (6,10)
5. Fill in the blanks (7,12)
6. Name the alkane properly (8,11)
Wheel of luck
1. Solve the problem:
a.Determine the molecular formula of: Gases hydrocarbon which contains 85.71%
C and has the density of 1.25 g/l.
b.Recreate the combustion reactions of 2,3-dimethyle butane. Calculate the volume
of air necessary for the combustion of 6 mols of 2,3-dimethyle butane.
2.True or false:
a.The higher homologue of propane is butane. T/F
b.Branched chain hydrocarbons are called alkanes. T/F
3.Choose the right answer:
a. The correspondent for the formula C4H10 is:
a. An alkane
b. A alkene
c. A alkyne
d. An organic function

b.The radical for the second alkane is:


a. Methyl
b. Ethyl
c. Propyl
d. Isopropyl

4. Write the correct formula for:


a.3-ethyl hexane, 2,2-dimethyl pentane
b.2,2-dimethyl hexane, 2,3-dimethyl butane
5. Fill in the blanks:
a.The total oxidation reaction is called ………………..(amonoxidation/combustion)
b.Through the means of …………………….(cracking/dehydration) a butane
transforms into 1-butylene.
6. Name the alkane properly:
CH2 –CH3
|
CH 3 — CH2 — CH2 —C — CH2 — CH— CH2 ─CH3
| |
CH3 CH2 — CH3

52
CH3
|
CH3 — CH2 — C —CH2 — CH2 — CH— CH2 ─CH3
| |
CH3 CH3— CH — CH3

2.Jocul: ,,Chimilionair”
Reguli:
Jocul are 12 propoziții scrise pe stickerele roșii.
-Fiecare echipă este formată din 5 membri.
-Câte un jucător din fiecare echipă trebuie să aleagă câte un sticker și să citească cu voce
tare cerințele din interiorul acestuia.
-Elevii primesc exercițiul corespunzător de pe spatele fiecărui sticker.
-Elevii din fiecare grupă rezolvă exercițiul, iar profesorul verifică corectitudinea acestuia.
-Câștigă echipa cu cele mai multe puncte.
-Fiecare răspuns corect este răsplătit cu cate 1 punct.
Jocul va conține exerciții de tipul :
1.Rezolvați exercițiul (1,6) /Solve the exercises.
2.Completați ecuațiile reacțiilor chimice(2,8) /Complete the chemical reaction.
3.Găsiți intrusul(3,9) /Find the intruder
4.Adevărat sau fals(4,10)/True/False
5.Alegere multiplă(5,11) /Multiple choice
6.Alegeți răspunsul corect(6,12) /Choose the right answer.

How to play Chimilionair game


1.The game has 12 sentences which are written on the back of the red stickers.
2.The player needs to choose one of them and read out loud the requirements from the back
of it.
3.After the teachers heard the sentence the proper execices is given by the teacher.
4.The player solves it .
5.The teacher choose if the answer is correct or not.

Chimilionair game
1,6 Solve the exercise :
1.Write the isomers for C5H12.
6. Which is the percentage of carbon in ethane ?

2,8 Complete the chemical reaction


2.Write the photochemical chlorination of neopentane (2,2 dimethlypropane)
8.Write the photochemical bromination of ethane

53
3,9 Fiind the intruders:
Which are not saturated hydrocarbons?
3. C4H8; C2H6; C3H4; C5H8.
9. C5H10 ; C4H6; C3H8; C6H10.

4,10 True or false:


4. The isomerization of n-alkanes is a reversible process.
10. The number of hydrogen atoms in the butane molecule is 8.
5,11 Multiple choice
5. Write the serial number of each gaseous alkane in column A, accompanied by the letter
in column B, corresponding to it’s melting point .Every figure in column A corresponds to
one letter in column B.
column A column B
Alkane melting point
1. propane a. – 95,3 °C
2. n-butane b. – 129,7 °C
3. n-pentane c. – 187,6 °C
4. n-hexane d. – 90,6°C
5. n-heptane e. – 138 ,3°C

11. Write the serial number of each gaseous alkane in column A, accompanied by the letter
in column B, corresponding to it’s boiling point .Every figure in column A corresponds to
one letter in column B.
column A column B
Alkane boiling point
1. propane a. – 11,7 °C
2. n-butane b. – 42,2 °C
3. ethane c. – 161,6 °C
4. 2-methylpropane d. – 88,6°C
5. methane e. – 0,5 °C

6,12 Choose the right answer:


6.Dehydrogenation reaction is conducted at a temperature ......................... than 650˚C
(lower / higher)
12.Boiling points increase with............ (the molar mass increase / increase the number of
branches)

3.Jocul ,,Chimonopoly” - Reguli:


Are 12 căsuțe. Fiecare căsuță are propria caracteristică. Se aruncă cu zarul. Pentru
numerele:1,3,5,7,8,9,11 un răspuns corect la întrebare îți va aduce câte un punct. Pentru
celelalte numere cerințele sunt înscrise în căsuțe. Jocul se joacă pe 2 grupe, fiecare având 5
membri. Jocul este câștigat de echipa cu cel mai multe puncte. Fiecare membru din această
echipă va fi rasplătit cu 2 plusuri la chimie.

54
Jocul va conține exerciții de tipul :
1,11.Rezolvați schema
3.Rezolvați corect rebusul
5,7.Rezolvați corect problema
8.Asociați reactanții din coloana A cu produșii din coloana B
9.Alegeți răspunsul corect

The chimonopoly game


It has 12 boxes. Each box has its own task (written in each box). You throw the dice.
For the following numbers:1,3,5,7,8,9,11 a correct answer to the question grants you a
number of points. For the other numbers, the tasks are written in the cases.
The game has to be played in 2 teams, each team consisting of 5 members.
The game is won by the team with the highest number of points.
Chimonopoly game
1,11 Modeling target training:
3,9 Solve the crossing words:(sau numai 3)
Answer the questions: 5,7
5. The hydrocarbon has the following formula: CH3-CH2-CH-CH2-CH3
|
H3C-CH-CH3
a)Name the hydrocarbon.
b) Specify the number of sigma bonds of hydrocarbon .Specify the types of carbon atoms
of hydrocarbon.
c)Write a structural isomer
7. The hydrocarbon has the following formula: CH3-CH2-CH-CH2-CH3
|
H2C-CH2-CH3

a)Name the hydrocarbon.


b) Specify the number of sigma bonds of hydrocarbon .Specify the types of carbon atoms
of hydrocarbon.
c)Write a structural isomer
8. Associate the reactants in column A with reaction products in B.
column A. column B.
1.Methane complete oxidation a.isobutane(2-methyl-propane)
2.Methane trichlorination b.methane and propene(propylene)
3.Butane dehidrogenation c.Carbon dioxide and water
4.Isomerisation of butane d.chloroform
5.Butane cracking e.butane(butylene) and hydrogen

9. For each item of this subject, write the letter corresponding to the right answer. Each
item has only a right answer.
Are homologous substances:
a.C3H6, C4H10 ; b.C2H4, C2H6 ;c.C3H6, C4H8 ;d.C5H12, C3 H8

55
Modeling, targeted training

Thermal decomposition
Cracking
density
solubility
Physical properties density

State of Chemical properties


aggregation

Burning
Molecular formula
Organoleptic properties

Alkane-propane

BIBLIOGRAFIE
1.Iagher Rodica, ,,Chimie, Practică Pedagogică, Ghidul Studentului”, Tipografia
Universităţii de Vest, Timişoara, 1999.
2.Pitulice, L., Isac, D., Chiriac, A., Iager, R., Sporea Iacob, F.,”Didactica Chimiei”, Editura
Mirton, Timişoara,2006.
3.http://www.edu.ro
4.E.Alexandrescu, „Caiet de lucru Chimie clasa a X-a”, 2009, Editura LVS Crepuscul
5.Elena Alexandrescu, Viorica Zaharia, Mariana Nedelcu ,,,Manual de chimie pentru clasa
a X-a”, Editura LVS Crepuscul, 2005.
6.Luminita Doicin, ”Chimie organică pentru Bacalaureat şi Admitere în facultate”,
Editura Art, 2015.
7.Cristea, S., ”Dicţionar de termeni pedagogici”, 1998, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
8.Elkonin, D.B., ”Psihologia jocului”, (trad.), Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1980.
9.Anucuţa, L., Anucuţa, P., ”Jocurile de creativitate ”, Editura Excelsior, Timişoara, 1997.
10. http://www.pedagogia.it

56
ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE A PROPRIETĂȚILOR CHIMICE ALE
ELEMENTELOR BAZATE PE ALGORITMIZARE

Prof. Bileana Miatov

Liceul Teoretic „Dositei Obradovici”

INTRODUCERE
Cuvântul algoritm provine de la numele lui Al Horesmi, matematician arab de la
începutul secolului al IX-lea. Algoritmul este la origine un procedeu de calcul în
matematică și logică. El permite, pornind de la anumite date, găsirea unor rezultate prin
intermediul unui șir finit de operații.
Particularitatea acestei metode, introdusă de Landa în 1963, constă în asigurarea
unei succesiuni rigide de operații între activitatea de predare (programarea externă) și cea
de învățare (programarea internă). Algoritmul este constituit dintr-o succesiune univocă de
secvențe, care conduc întotdeauna spre același rezultat. El este o rețetă, o prescripție de
executare a unor operațiuni elementare, o listă de instrucțiuni, o succesiune de raționamente
într-o anumită ordine.
În mod cu totul general, algoritmizarea este definită ca metoda de predare-învățare
constând din utilizarea și valorificarea algoritmilor. Pe plan didactic, algoritmizarea ar
însemna găsirea de către profesor a înlănțuirii necesare (și, în același timp, cea mai
accesibilă pentru elev) a operațiilor fiecărei activități de învățat, ce se pretează unei astfel
de ordonări.

ANALIZA SURSELOR DE INFORMARE


Algoritmizarea didactică presupune cu necesitate două lucruri: forma sau
succesiunea aproximativ fixă a operațiunilor săvârșite de elev și prestabilirea lor de către
profesor. Altfel spus, elevul își însușește, pe calea algoritmizării, cunoștințele sau tehnicile
de lucru, prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite, pe când în cadrul învățării de tip
euristic însușirea are loc pe baza propriilor căutători.
De ce ar fi necesară algoritmizarea în procesul de învățământ? Pe de o parte, ea
pune la îndemănă elevului un instrument simplu și operativ, scutindu-l de efortul de a-l
căuta singur și lăsându-i disponibilă energia spre a o utiliza în alte direcții. Pe de altă parte,
prin structura lor precisă și prin mânuirea repetată de către elev, acesta din urmă găsește în
algoritmi un sprijin permanent în sensul disciplinării propriei gândiri și asigurării acurateței
propriei activități.
Două sunt problemele teoretice pe care le ridică azi algoritmizarea didactică. Una
se condensează în întrebarea: dacă această modalitate obligă elevul să urmeze scheme
prestabilite, nu este ea păgubitoare pentru dezvoltarea lui? Răspunsul este negativ. Fiindcă
există numeroase situații de învățat, care ar cere prea mare efort și timp prea mult pentru a
fi abordate euristic de către elevi. Se înțelege că, în aceste cazuri, este preferabilă
algoritmizarea.

57
A două s-ar putea exprima tot printr-o întrebare: este ea o metodă de sine
stătătoare, sau este mereu îmbinată cu celelalte, sau inclusă în ele? Lucrurile de pedagogie o
consideră când metodă (de pildă, unii autori o includ între metodele active, adică bazate pe
acțiune), când o modalitate de învățare în limitele căreia sunt valorificate celelalte metode.
În principiu, fiecare metodă din cele enumerate poate avea o etapă algoritmică (inițiativă),
urmată de altă euristică, atunci când elevul este deja bine familiarizat cu domeniul pe care îl
investigează. Procesul de predare-învățare algoritmică trebuie îmbinat cu învățarea euristică,
profesorul redescoperind împreună cu elevii algoritmii, iar după fixarea lor în memorie,
aceștia urmând să fie aplicați în rezolvarea problemelor de același tip.
Elaborarea unui algoritm operațional, utilizat în învățare, cuprinde următoarele
etape:
analiza procesului (problemei sau fenomenului) de învățat;
descompunerea lui în operații elementare;
stabilirea unei succesiuni optime a acestor operații;
verificarea, pe cale experimentală sau mintală, a concordanței dintre gradul de
dificultate al operațiilor și nivelul de pregătire al elevilor;
definirea listei de operații și a etapelor de realizare;
aplicarea algoritmului astfel stabilit la rezolvarea unui anumit tip de probleme
corectarea algoritmului după aplicări repetate.
Pentru exemplificare am ales grupa a IV-a a Sistemului Perodic al Elementelor,
alcătuită din elementele: carbon, siliciu, germaniu, staniu şi plumb. Am ales această grupă
având în vedere faptul că este grupa de elemente în care se poate observa mai bine trecerea
de la caracterul nemetalic la cel metalic (primul element, carbonul, fiind nemetal tipic,
elementul din mijlocul grupei, germaniul, fiind un semimetal, iar ultimul element, plumbul,
fiind un metal tipic).
În cele ce urmează, va fi prezentată posibilitatea atomilor acestor elemente de a
forma legături ionice, variabilitatea acestei proprietăţi şi posibilitatea de a forma legături
covalente, prin activitate independentă a elevilor.
Activitatea independentă a elevilor
1. Să se menţioneze care sunt asemănările şi deosebirile dintre elementele grupei a
IV-a a Sistemului Periodic, luând în consideraţie următoarele:
a. configuraţia electronică periferică;
b. raza atomilor.
2. Luând în consideraţie cele de mai sus, se cere să se facă discuţia referitoare la
posibilitatea atomilor acestor elemente de a forma ioni.
a. Carbonul poate ceda 4 electroni pentru a forma ioni C4+ ? Motivaţi
răspunsul.
b. Carbonul poate accepta 4 electroni? Motivaţi răspunsul.
c. Siliciul poate accepta sau ceda 4 electroni? (se va ţine seamă de mărimea
razei atomice).
d. Ge, Sn, Pb pot forma ioni pozitivi? Motivaţi răspunsul, considerând
mărimea razei atomice.
e. Dar ioni negativi? În motivaţia răspunsului se va ţine seama de:
 Mărimea razei atomice

58
 Caracterul inert al electronilor ns2, determinat de prezenţa
substratului (n-1)d.
3. Să se confrunte consideraţiile de mai sus cu consecinţele care decurg din valorile
pentru energiile de ionizare.
4. Având în vedere valorile mărimilor electronegativităţii, se cere să se facă discuţia
privind consecinţele variabilităţii acestei mărimi, asupra caracterului metalic,
respectiv nemetalic.
5. Să se facă discuţia şi în funcţie de locul elementelor grupei a IV-a în întreagă scară a
electronegativităţii.
6. Cum se explică formarea covalenţelor la elementele din grupa a IV-a?
7. Formează mai uşor legături ionice sau covalente? Motivaţi răspunsul.
8. Cum variază proprietatea de a forma compuşi covalenţi, în ordinea creşterii
numărului atomic?
Exemplificările de mai sus conduc la algoritmul general al deducerii proprietăţilor
caracteristice elementelor dintr-o grupă a Sistemului Periodic precum şi al variabilităţii
acestor proprietăţi în ordinea creşterii numărului atomic.
Etapele algoritmului sunt cuprinse în următoarea schemă:

Învelişul electronic
pr

Configuraţia electronică periferică


(caracteristici comune)

Proprietatea

de a forma ioni de a forma covalenţe

Compuşi ionici Molecule

Exemple polare nepolare

Exemple Exemple

59
Mărimi determinate care conduc la unele proprietăţi

Energia de ionizare Afinitatea pentru electroni

Electronegativitatea

metalic
Stabilirea caracterului al elementelor

nemetalic

Stabilirea naturii legăturii chimice preferenţiale:

ionică parţial ionică covalentă

Mărimi determinate care conduc la unele


proprietăţi ale compuşilor specifici

Valoarea energiei de legătură şi căldură de formare

Compuşi ionici Molecule covalente

Proprietăţi

Reţea moleculară Comportament în


soluţii apoase

Proprietăţi fundamentale

Tip de reţea Comportament în Stabilitatea compusului


soluţii apoase

60
ÎN CONCLUZIE:
Un asemenea algoritm poate fi transferat oricărui element chimic. Învățarea
algoritmului pentru deducerea proprietăților prezintă multe avantaje, și anume:
Nu este necesar să se studieze fiecare element separat (se scurtează timpul de
învățare);
Asigură o înțelegere mai profundă a proprietăților, acestea fiind prezentate ca o
consecință firească a unor cauze structurale, general valabile;
Se înțelege mai corect ideea de cauzalitate a fenomenelor, precum și
universalitatea lumii materiale.

BIBLIOGRAFIE
1.Laura Pitulice, Delia Isac, Adrian Chiriac, Rodica Iagher, Florina Sporea-Iacob,
Didactica chimiei, Editura Mirton, Timișoara, 2006.
2.Delia Isac, Metodica predării chimiei, Editura Mirton, Timişoara,1998.
3.Adrian Chiriac, Delia Isac, Laura Pitulice, Rodica Iagher, Mia Isacu, Activități de
învățare, chimie, Editura Mirton, Timișoara, 2005.
4.Sanda Fătu, Didactica Chimiei, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
5.Bogdan Balan, Ștefan Boncu, Andrei Cosmovici, Teodor Cozma, Carmen Crețu,
Constantin Cucoş (coordonator), Ion Dafinoiu, Luminița Iacob, Constantin Moise,
Mariana Momanu, Adrian Neculau, Tiberiu Rudică, Psihopedagogie pentru examenele
de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
6.Cristina Mandravel, Melania Guțul-Văluță, Sistemul Periodic al elementelor, Editura
Albatros, București, 1982.
7.Marin Stoica, Pedagogia și psihologia, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2001.
8.Luminița Ursea, Elena Goiceanu, Chimie-manual pentru clasa a IX-a, Editura Sigma,
București, 2004.

61
Cerinţe de redactare pentru Revista CHIM Max:
1. Setaţi la page-setup astfel: top-3 cm; bottom-3 cm; left - 3 cm; right-3 cm;
gutter- 0, gutter position -left, portrait, apply to whole document; paper size A4
(21x 29,7cm); header 1,25 cm; footer-1,25 cm, vertical alignment-top;
2. La format paragraph: alignment –justify, left , right –0, before 0, after- 0,
body text, first line- 1,5 cm, line spacing-single,
3. Titlul se scrie cu TNR 14 BOLD, CU MAJUSCULE, centrat pe pagină.
4. Autorii se scriu la distanta de un rand de titlu, centrat, cu TNR 12, bold, centrat,
trecandu-se mai intai titlul didactic sau specificatia elev, student, apoi prenumele
si numele. Dupa numele fiecarui autor se trece o cifra care corespunde locului de
munca si care se expliciteaza mai jos cu TNR 12, italic, centrat ( distanta de 1
rand). Exemplu:

PAGINI DIN ISTORIA PEDAGOGIEI ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI


BĂNĂŢEAN (SEC. XVIII-XIX)

1. Textul se scrie cu TNR 12, la un rand, fara spatii libere intre paragrafe.
2. Figurile se numeroteaza cu cifre arabe si se indică numarul figurii si ce
reprezinta dedesubtul imaginii. ex. Figura 1. Variatia temperaturii cu... ( TNR
12, italic). Se face o trimitere la figura in text. Se centreză atât figura cât şi
indicaţiile de sub figură. Figurile se salveaza ca şi jpg sau gif.
3. Tabelele se numerotează cu cifre arabe ( Tabelul 1. Se trece titlul tabelului,
deasupra acestuia ) si se face referire la ele in text.
4. Formulele chimice se scriu cu programe de scriere specifice, ca de ex. ISSIS,
Chem Draw, Equation Editor pastrand literele de TNR12. Se salveaza in final ca
si figura.
5. Subtitlurile (INTRODUCERE, ANALIZA SURSELOR DE INFORMARE,
CONCLUZII... BIBLIOGRAFIE) se scriu cu litere mari TNR 12 BOLD,
aliniat la stanga ( la 1,5 cm ).
6. Indicatiile bibliografice se trec in text cu cifre, intre paranteze drepte, in ordinea
citarii, de ex.
...după descoperirea fulerenelor prin sinteză de laborator, acestea au mai fost găsite în
diverse materiale geologice precum şi în flacăra de lumânare [3].

Exemplu de scriere pentru Bibliografie:

1. A. D. Chirca, M. S. Chirca, “Premiile Nobel-Fizica, Chimie, Medicina, 1901-2002”,


Ed. Tehnicǎ, Bucuresti, 2002.
2. http://www.chemistry.wustl.edu/~edudev/Fullerene/fullerene.html
3. http://www.seed.slb.com/en/scictr/watch/fullerenes/index.htm
4. A. Mateo-Alonso, D. Bonifazi, M. Prato, „Functionalization and application on
[60]fullerene”, Carbon Nanotechnology, 25(1), 2006, 155-189.

62