Sunteți pe pagina 1din 1

Luceafarul – de Mihai Eminescu (1883)

Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale.
Cu studiul “Eminescu si poeziile lui”, Titu Maiorescu fixeaza locul poetului in cultura romana. Lucrarea
analizeaza, in capitole distincte, viata si personalitatea sa creatoare. Calitatile sale exceptionale (se vorbeste de geniu)
sunt cele care explica locul fundamenal pe care, conform lui Titu Maiorescu, Eminescu il va ocupa in constiinta romana.
Poemul “Luceafarul” a aparut in anul 1883 in Almanahul Societatii Academice Social-Literare “Romania Juna”
din Viena, apoi a fost reprodus in revista “Convorbiri literare”. Substratul antropologic al operei il constituie basmul
“Fata in gradina de aur”, cules de Robert Kunisch.
Romantismul este curentul literar aparul la sfarsitul secolului al XVII-lea ca o reactie impotriva clasicismului si a
excesului de rationalism al gandirii iluministe. Poemul “Luceafarul” este unul romantic prin amestecul genurilor (epic,
liric si dramatic) si al speciilor, prin imaginarul poetic de factura romantica, iubirea luand nastere intr-un cadru
realizat cu ajutorul motivelor romantice : luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.
TEMA poemului este romantica si prezinta viata omului de geniu intr-o lume banala si ostila, neputiinta acestuia
de a o intelege si de a face parte din ea, impreuna cu tema iubirii neimplinite. Compozitia romantica se realizeaza prin
opozitia planurilor cosmic si terestru si celor doua ipostaze ale cunoasterii : omul comun si geniul.
VIZIUNEA ASUPRA LUMII este data de tema, relatia geniu-societate, de structura, alternarea planurilor,
antiteze, motivele literare, imaginarul poetic si amestecul speciilor ( elegie, meditatie, idila, pastel).
In ceea ce priveste TITLUL, cuvantul “luceafar” constituie denumirea populara a planetei Venus, si devine un
simbol al unicitatii si superioritatii, intruchipand geniul. “Luceafarul” este motivul central al textului, o fiinta opusa
omului comun ce traieste drama neimplinirii sentimentului de iubire.
Simetria compozitionala se realizeaza in cele 4 parti ale poemului astfel : in primul tablou este prezent atat
planul terestru cat si cel cosmic, comunicarea dintre Luceafar si fata de impart fiind prin intermediul unui vis, in cel de-al
doilea tablou este cuprins doar cadrul terestru in care este relatata idila dintre Catalin si Catalina, in al treilea tablou are
loc calatoria lui Hyperion catre Demiurg, iar in al patrulea tablou, sunt prezente planurile terestre si cosmice, simultan.
INCIPITUL se afla sub semnul basmului, acesta petrecandu-se intr-un timp mitic : “A fost odata ca-n povesti/A
fost ca niciodata”. Superlativul “O prea frumoasa fata” descrie fata de imparat, comparand-o ulterior “Cum e fecioara
intre sfinti/ Si luna intre stele.”, oferindu-i fetei o posibila dualitate : unicitate si puritate. La chemarea fetei “Coboara jos,
Luceafar bland, / Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand / Si viata-mi lumineaza!” , Luceafarul se smulge din
sfera sa, avand loc cele doua metamorfozari ale sale. Initial, acesta apare ca un, “tanar voievod” , “ cu par de aur moale”.
In vis, fata de imparat vede infatisarea lui angelica “ O, esti frumos, cum numa-n vis / Un inger se arata “. In momentul
celei de-a doua chemari, acesta ia apare ca un “mandru chip”, avand o infatisare demonica : “O, esti frumos, cum numa-n
vis / Un demon se arata”. Iubirea lor devine atat de puternica incat fata de imparat ii cere Luceafarului sa renunte la
nemurirea lui, acesta explicandu-I ca ei fac parde din doua lumi diferite : “Dar cum ai vrea sa ma cobor? / Sau nu-ntelegi
tu oare, / Cum ca eu sunt nemuritor / Si tu esti muritoare ”.
Al doilea tablou prezinta idila dintre pajul Catalin si fata de impart Catalina, care se desfasoara sub forma unui joc
in universul terestru. Portretul lui Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului “viclean copil de casa” , “baiat
din flori”.
Al treilea tablou, contine zborul lui Hyperion, care este gata de sacrificiu, catre Demiurg, in speranta ca va obtine
eliberarea si va reusi sa descifreze taina iubirii : “Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire / Si pentru toate da-mi
in schimb / O ora de iubire”. Demiurgul refuza cererea si ii respinge dorinta, indemnandu-l sa-si accepte conditia
superioara, punand in lumina antiteza dintre superioritatea acestuia si superficialitatea terestrului: “ Iti dau catarg langa
catarg / Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate” .
Ultimul tablou, revine simetric la prezentarea cadrelor terestru si cosmic in care sunt prezenti cei doi tineri
indragostiti “ sara-n asfintit”. Catalina “imbatata de amor” , il cheama din nou pe Luceafar “Coboara jos, Luceafar bland
/ Alunecand pe-o raza / Coboara-n codru si in gand / Norocu-mi lumineaza”. Dramatismul neimplinirii iubirii absolute
este in momentul in care, profund dezamagit, Luceafarul refuza sa coboare, fiinta pentru care si-ar fi sacrificat destinul,
devenind dispretuita de acesta: “ Ce-ti pasa tie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?”.
Fiind o specie a genului liric, cu ajutorul functiei expresive a limbajului conotativ, imaginarul poetic eminescian
corespunde intensitatii sentimentelor : tristetea, esecul sentimental, imposibilitatea de a trai o iubire desavarsita.
Amestecul diferitelor specii literare – idila pastorala , meditatia filozofica, pastelul – ofera un plus imaginarului poetic.
Prozodia poemului sustine muzicalitatea acestuia : 98 de catrene cu masura de 7-8 silabe, ritm iambic si rima
incrucisata.
Pentru ilustarea conditiei omului de geniu, poemul Luceafarul, armonizeaza teme si motive romantice,
atitudini romantice. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si
nefericita, opusa omului comun.